Noţiuni introductive

Noţiunea de comunicare a fost fundamentata în cadrul ştiinţelor umane.

Termenul vine de la latinescul comunicare care avea iniţial înţelesul de co-
participare, de a împărtăşi cu ceilalţii o teorie, o trăire, o opinie.
Ulterior a dobândit o semnificaţie ecleziastică simbolizând ,,spălare de păcate”, de
uşurare, de spovedanie, de împărtăşanie.
În limba romana, termenul de comunecare apare în secolul XVII fiind utilizat în
Letopiseţul Ţării Moldovei a lui Miron Costin, cu sensul de a face ceva împreună. O
precizare mai riguroasă a termenului va veni în secolul XIX din partea lingvisticii generale,
care în cadrul preocupărilor pentru studiul limbilor, utilizează termenul de comunicare în
sensul de relaţie de schimb de rânduri între două sau mai multe persoane. Noţiunea ca
atare de comunicare a fost folosită până în a doua jumătate a secolului XX, când în stabilirea
sferei de aplicabilitate a termenului s-a produs adevărata revoluţie prin apariţia ciberneticii şi
a teoriei informaţiei.
Dacă până atunci termenul de comunicare se folosea pentru a desemna orice fel de
schimburi între persoane: de bunuri, cunoştinţe, după apariţia ciberneticii teoriei informaţiei,
se pun bazele ,,teoriei generalizate formal abstracte a comunicării”. În ceea ce priveşte
conţinutul ideii de comunicare, va fi restrans numai la informaţie şi la schimburile de
informaţii; sfera va fi extinsă la nivelul tuturor sistemelor capabile de a realiza procese de
comandă şi control sau de autoreglare.
Cibernetica teoretică a demonstrat ca asemenea sisteme se întâlnesc şi în
lumea ,,nevie”, în cadrul diferitelor tipuri de mecanisme şi maşini, precum şi în cadrul
sistemelor planetare unde pământul realizează comunicare cu alte planete din sistemul solar.
Aşadar, dacă până atunci comunicarea era restrânsă numai la domeniul umanului şi
era considerată un atribut exclusiv al omului, după apariţia ciberneticii şi a teoriei informaţiei,
ea devine o caracteristică universală, proprie întregului univers.
Comunicarea este considerată acel cadru relaţional, obiectiv în interiorul căruia se
evidenţiază şi se particularizează informaţia, factorul principal prin intermediul căruia se
realizează orice proces ,,comandă –control” sau autoreglare.
Relaţia de comunicare devine o relaţie ontologica fundamentală, de care se leagă
apariţia tuturor formelor de organizare şi realizare a întregului proces de evoluţie sau de
dezvoltare.
Dezvoltarea presupune trecerea succesivă de-a lungul timpului, de la forme inferioare
de organizare şi funcţionare a materiei, la forme superioare. Saltul fundamental l-a constituit
apariţia vieţii (de la anorganic la organic). iar în interiorul regnului viu, trecerea de la o specie
la alta este comunicare, comunicare prin care se asigura captarea şi procesarea într-o manieră
adaptativă, a unei cantităţi tot mai mari de informaţie, favorizând astfel formarea
comportamentelor performante sau eficiente şi trecerea la scheme de organizare
comportamentală noi, cu un grad mare de complexitate şi de eficientă.
Un alt salt remarcabil în istoria evoluţiei relaţiei de comunicare, l-a constituit trecerea
de la organismele vegetale la cele animale şi înlocuirea modului de existenta fix/stabil şi fixat
de un anumit loc în spaţiu, la un mod de viaţă, mobil, dinamic, care ridică în fata
organismelor animale probleme şi sarcini de adaptare mult mai complexe şi mai dificile, a
căror rezolvare a reclamat modificări calitative în schemele structurale ale mecanismelor de
comunicare. Rezultatul acestor transformări s-a concretizat în apariţia unui organ sau a unei
structuri inalt specializate şi perfecţionate de extragere a informaţiilor de la nivelul surselor
externe şi de transformare a lor în modele interne, de orientare în mediu şi de detectare a
factorilor necesari supravieturii: hrana, adăpost.
 Odată cu apariţia sistemului nervos central, apare o funcţie comunicationala nouă şi
anume funcţia de semnalizare. Sistemul nervos central este considerat organ de semnalizare,
care realizează legături cu semnificaţie biologica adaptativa între trebuinţele sau nevoile
intrinseci ale organismului şi proprietăţile diferitelor categorii de stimuli din mediul extern.
Sunt 2 categorii de stimuli:
1. Stimuli primari, necondiţionaţi, care prin proprietăţile lor specifice, vin direct în
întâmpinarea trebuinţelor fiziologice ale organismului, intrand în procesul de asimilaţie:
hrana, apă, stimuli de reproducere.
2. Stimuli secundari, condiţionaţi (lumina, sunet, timp) care prin proprietăţile lor, nu
satisfac direct trebuinţa sau senzaţia de foame sau de sete, adesea pot fi asociaţi în anumite
conditii şi contexte cu locul unde se găseşte hrană sau apă. Aceşti stimuli sunt considerati
semnale pe baza cărora, animalele se orientează în mediul înconjurător, îl explorează, îl
scanează, detectând şi identificând factorii necesari existenţei: hrana, apă, adăpost, duşmani,
pericole.
Această funcţie de semnalizare se va diversifica si amplifica concomitent cu
dezvoltarea, perfecţionarea, specializarea funcţionala a sistemului nervos central, atingând
punctul cel mai înalt la om. Tocmai datorită faptului că are creierul cu cea mai complexă
organizare structural-functionala, omul devine fiinţă/sistemul cu cea mai înaltă capacitate de
comunicare, el fiind definit ca homo comunicans, comunicarea fiind pentru el, un atribut
definitoriu, esenţial. În cadrul comunicării, el devine ceea ce este şi prin comunicare îşi
asigură perspectiva evoluţiei. Izolat de contextul comunicaţional omul rămâne la stadiul pur
vegetativ, animalic, neputându-şi valorifica potenţialul de care dispune prin programarea
genetica, neputând realiza procese de gândire, operaţii de generalizare, de abstractizare,
neputând dezvolta capacitatea cognitiva, de cunoaştere.
Una din condiţiile esenţiale ale dezvoltării ontogenetice a omului este punerea şi
menţinerea copilului, încă de la naştere, în contacte sistematice cu lumea obiectelor din jur şi
cu cele din afară.
Comunicarea este intradevar una din categoriile fundamentale ale ştiinţelor despre
Om şi Univers.
Teoria generalizată formal abstractă a comunicării, ale cărei baze au fost stabilite
la sfârşitul primei jumătăţi a secolului XX, prin lucrările lui N. Wiener şi Claude Shannon,
defineşte comunicarea ca schimb de informatie între un sistem şi mediul său ambient
sau între doua sisteme separate în spaţiu şi timp.
Relaţia de comunicare presupune delimitarea şi analiza a 3 categorii de elemente:
I. Elemente structurale
II. Elemente de conţinut
III. Operaţiile: 1. principale
2. secundare.
I. Elemente structurale
În cadrul elementelor structurale, delimitam 3 componente principale şi anume:
a) rolul de a genera şi emite semnale - emiţător= E,
b) rolul de a le primi (destinatarul) - receptor= R,
c) canal de comunicare.
Atunci când transmisia se realizează intr-o singura directie, comunicarea este deschisă
sau pseudocomunicare.
În mod normal, relaţia de comunicare are caracter bidirecţional, ceea ce înseamnă că
după fiecare semnal primit de Receptor, el emite la rândul lui un răspuns care devine semnal
pentru emiţător. Aceasta ne asigura comunicarea de tip închis sau autentică. Comunicarea
autentică este o relaţie bidirectionata între un emiţător şi un receptor, mijlocita de un spaţiu
intern pe care îl numim canal. Această schemă generală, care se regăseşte la orice tip de
sistem, se poate încărca şi cu alte elemente, care ţin de specificul contextelor.
Ca sa se realizeze, se cer îndeplinite, anumite condiţii cu caracter general:

Emitatorul trebuie:
- să dispună si sa posede un anumit repertoriu de elemente, denumite litere din care să
aleagă şi să poată realiza un număr suficient de unităţi distincte, purtătoare de informaţii.
Totalitatea acestor litere formează alfabetul.
- să aleagă şi să combine literele alfabetului şi entităţile purtătoare de informatie, nu
în mod haotic, întâmplător ci în concordanţă cu anumite reguli de ordin semantic. Aceste
reguli fac ca informaţia emisa să concorde şi să reflecte în mod adecvat obiectivul/realitatea
la care se referă.
- să genereze şi să transmită seriile de entităţi informaţionale, luând în calcul
caracteristicile capacităţii de recepţie ale destinatarului şi particularitatea canalului pe care se
realizeaza transmiterea.
Destinatarul/ receptorul trebuie:
- sa posede o anumită capacitate de admisie calibrata sau reglată la nivelul
caracteristicilor tipului de semnale care sunt emise de către emiţător.
- sa posede acelaşi alfabet şi acelaşi repertoriu de reguli sintactico-semantice, pentru a
putea realiza receptarea adecvată a fluxului informaţional transmis.
- la primirea informaţiei, la nivelul său, trebuie să se producă o schimbare
corespunzatoare conţinutului sensului si informaţiilor primite.
Comunicarea se realizează numai în cazul în care atât la nivelul emiţătorului cât
şi la receptor, sunt satisfăcute condiţiile de mai sus.

Realitatea arată că nu există şi nu poate să se realizeze o comunicare perfectă sau

absolută, din cauza aşa numitelor influenţe sau fenomene de perturbaţie pe care le suferă
fluxul de informaţie între emiţător şi destinatar. Aceste influenţe perturbatoare se exercita pe
traseu, pe canal şi au fost denumite zgomot.
În evaluarea relatiei de comunicare se ia in consideratie raporturile dintre semnal si
zgomot. In funcţie de valorile lor se identifica existenţa a 3 situaţii posibile:
1. Zgomotul domina în mod absolut semnalul, informaţia este maximal perturbata şi
comunicarea este compromisaà Z>S
2. Zgomotul este egal cu semnalul Z=S, apare o situaţie de maximă incertitudine.
Influenţa zgomotului afectează jumătate din valoarea fluxului informaţional. În 50% din
cazuri zgomotul se ia drept semnal şi în 50% din cazurisemnalul se ia drept zgomot.
3. Semnalul este mai mare decât zgomotul S>Z, semnalul domina în mod absolut
asupra zgomotului. Aceasta este situaţia optimă când putem vorbi de realizarea comunicării.
Teoria generalizată a comunicării, spune că în comunicare avem de-a face cu
schimbul de informaţii. În comunicare, operăm permanent cu informaţii.
Informaţia este un concept fundamental care a fost elaborat în cadrul teoriei
generalizate a informaţiei şi în cadrul ciberneticii. Definiţia ei în acest context este diferită de
accepţiunea tradiţională, empirică sau populară în care a fost utilizat termenul. În primul rând,
informaţia este considerata o a treia dimensiune constitutiva a universului. Modelul
tradiţional al universului, pe care îl elaborau mecanică şi fizică clasică, era unul
bidimensional, alcătuit din 2 componente: substanţa şi energia. Cibernetica şi Teoria
Informaţiei, introduce dimensiunea informaţiei. Cel care a formulat prima definitie
generalizată a informaţiei a fost Norbert Wiener.
Informaţia nu este nici substanţa, nici energie. Prin aceasta se subliniază
ireductibilitatea ei şi totodată relativa ei independenta faţă de substanţă şi energie. Spre
deosebire de substanţă şi energie, informaţia nu posedă proprietăţi nemijlocit perceptibile. Ea
nu are nici culoare, nici miros, nici greutate, nici volum.
De unde ştim că există informaţie şi când ştim că ea este sau nu prezenta la un sistem,
într-un anumit context? În mod indirect ne dăm seama de existenţa informaţiei, prin
înregistrarea şi evaluarea efectelor pe care le produce prezenţa ei la nivelul sistemului
considerat.
Informaţia, deşi nu posedă proprietăţi substanţiale energetic, are un caracter activ,
determinând anumite transformări, efecte în sistem, la care ajunge sau care o receptează.
Caracterul efectelor trebuie să aibă un sens pozitiv, ele trebuie să se concretizeze în
restabilirea echilibrului, deranjat al sistemului sau în optimizarea stării lui iniţiale, prin
generarea unor procese specific de creştere, de dezvoltare, de acumulare, de consolidare.
Considerând toate acestea, informaţia capăta o nouă definire: Informaţia este factorul şi
măsura organizării la nivelul diferitelor tipuri de sisteme finite.
Opusul organizării este dezorganizarea. Dezorganizarea este rezultatul pierderii de
informatie sau al denaturării informaţiei. Ea se exprima printr-un alt concept fundamental
antagonic cu cel de informatie, conceptul de entropie. Dacă informaţia este măsura gradului
de organizare într-un sistem, entropia este măsura gradului de dezorganizare. Din aceasta
relationare Claude Shannon dedus formula matematică a cantităţii informaţiei.
H= simbol entropie
H=-∑pi log 2 pi= -0.50 log 2 0.50= 1 bit( pi logarithm în baza 2 în pi), unde pi=
probabilităţile particularitatii ale evenimentelor sau elementelor cuprinse într-o anumită
mulţime considerabilă. ( ex: experimentul cu aruncarea monedei); bit= cantitatea unitatii de
masura a cantitatii de informatie.
P1=0.50
P2=0.50
Bit= unitate de măsură binară a cantităţii de informaţie. Exprima cea mai mare
cantitate de informaţie, pe care o facem la un nr de evenimente egal probabile. Împărţirea
succesivă de tip binary devine cunoscută şi în jocurile de societate.
Informaţia în sens matematic, înseamnă acea unitate care ne permite să înlăturăm sau
să diminuăm starea de incertitudine în legătură cu producerea sau neproducerea unui
eveniment. (Ex: transport în comun. Dacă pe o linie circula 1 singur nr de autobuz, care apare
la orizont, apariţia vehiculului, furnizează 0% informaţie.)
Cea mai mare cantitate de informaţie, din punct de vedere statistic-matematic, o găsim
în cadrul evenimentelor egal posibile/probabile şi independente unul în raport cu celălalt
(aruncarea monedei, zarul, extragerea unei anumite bile dintr-un numar egal de bile colorate,
vocabularul limbilor considerat că mulţimi neordonate, naşterea unui băieţel, fetiţe etc).
Pe lângă evenimentele egal probabile, există şi câmpuri de evenimente preferenţiale în
care un element, un eveniment au o probabilitate relativ mare, unele medie, iar altele redusă
(textele curente din vocabularul scris, vorbirea noastră, cuvinte cu frecvenţa diferită).
Aceste capuri de evenimente, conţin o cantitate proporţional mai mică de informaţie
decât câmpurile de evenimente etiprobabile cu acelaşi număr de elemente.
Iniţial, vocabularul nostru este un câmp de evenimente echiprobabile. Când este
activat în procesul comunicării, se transformă în câmp de elemente preferenţiale, unele
cuvinte având şanse mai mari de a fi alese decât altele. Dacă într-un câmp de evenimente,
probabilitatea unuia dintre ele este =1, probabilitatea tuturor celorlalte, este egală cu 0 şi
câmpul respectiv nu conţine nicio informaţie (ieveniment sigur). Pe lângă evenimentul sigur
există şi evenimentul imposibil cu probabilitate egală cu zero. Un eveniment imposibil: să
cadă faţă 3 la aruncarea monedei.
 Informaţia nu are numai o dimensiune cantitativă ci pe lângă teoria cantitativă sau
statistic-matematica, s-a dezvoltat şi o teorie calitativă, care ia în considerare 2 determinaţii
sau dimensiuni ale informaţiei:
1. Dimensiunea semantică
2. Dimensiunea pragmatic

Dimensiunea semantica rezidă în aceea că orice informatie trebuie să posede un

referenţial, adică să se refere la o anumită realitate din afara ei. De pildă, cuvântul ,, masa”,
care are o încărcătură de informaţii, reclamă ca informaţiile pe care el ni le furnizează să se
raporteze la un obiect precis dinafară. Dimensiunii semantice îi corespunde noţiunea de
cantitate semantică de informaţie care poate fi definita ca ansamblul modelelor informatice
designative pe care un sistem sau un subiect uman le deţine, în legătură cu un anumit
domeniu sau cu un anumit aspect al realităţii. Spre deosebire de cantitatea obiectivă sau
statistic-matematica, cantitatea semantica are un caracter dinamic, ea putând fi augmentata,
sporită sau diminuată. Dacă ne referim la subiecţii umani, lucrurile sunt foarte evidente şi
putem spune că în legătură cu un anumit domeniu, la început, dispunem de o cantitate de
informaţie semantic redusă, pe măsură ce venim de mai multe ori în contact cu domeniul
respectiv şi primim mai multe secvenţe de mesaje informaţionale despre el, cantitatea
semantică de informaţii sporeşte şi se face comparaţia (de ex în cadrul unei relaţii de
comunicare inre un auditoriu novice şi unul instruit. Cele 2 auditorii, sunt supuse aceleiaşi
influenţe informaţionale, adică audiază împreună o prelegere sau o conferinţă despre o
anumită problemă şi ne întrebăm care dintre cele auditorii realizează în procesul comunicării
respective, cantitatea de informaţie semantică, cea mai mare? Răspunsul este : cel instruit
deoarece extrage mai multe elemente dintr-un ansamblu de cunoştinţe făcând conexiuni cu
cele dobândite anterior. Restul învăţării este de a face să crească cantitatea semantică de
informaţii).
Dimensiunea pragmatică rezidă în gradul de concordanţă dintre mesajele
informaţionale pe care le receptează un destinatar şi stările lui de necesitate actuale. Cu cât
această concordanta este mai mare, cu atât utilitatea sau valoarea pragmatica a informaţiei
respective este mai ridicată şi cu cât este mai redusă cu atât utilitatea, valoarea pragmatică a
informaţiei scade. Pe baza informaţiilor pe care le recepţionăm, ne satisfacem diferite stări de
necesitate, trebuinţe, curiozităţi, interese, aşteptări etc. Cu cât satisfacerea acestora este mai
ridicată cu atât informaţiile de care beneficiem vor avea un grad de utilitate mai mică.
Cele 2 dimensiuni calitative ale informaţiei, semantică şi pragmatica, sunt cele care
asigură statutul informaţiei ca factor de organizare şi de progres. Evolutiv aceste dimensiuni
se amplifică treptat, atingând punctul culminant la nivelul omului şi al societăţii umane.

II. Elemente de continut

Comunicarea = mesaj
Mesajul = ansamblu de date despre un anumit aspect/latura a referentialului
informational
Informatia = mesaje
Emitatorul genereaza si transmite mesajele ca elemente de continut care au nevoie sa
fie legate de anumite suporturi subtanstial energetice. Apare caracterul relativ al
independentei fata de substanta si energie, intrucat ea nu poate sa fie prinsa si obiectivata
decat prin intermediul unor elemente substantial energetice.
Aceste raporturi prin care se obiectiveaza si se transmit mesajele se grupeaza:
a. semnale
b. simboluri
c. semne
 a. Semnalele = acel suport care obiectiveaza si transmite situational concret, ,,hic et
nunc”, un anumit mesaj (exerimentul lui Pavlov).
Sfera de actiune a semnlului este relativ limitata si circumscrisa unei situatii restranse
si specifice de elemente convvrete.
Semnalele sunt prezente in comunicare atat la animale cat si la om. La animale
singurul rol este acela de transmitere.
b. Simbolul = suport substantial energetic elaborat convntiona in cadrul comunicarii
umane, in vederea fixarii si transmiterii unor mesaje despre anumite statuse, roluri,
evenimente etc. Prin aceasta ele capata o conditionare istorico-culturala. Sfera lor de actiune
este mai extinsa decat a animalelor, dar, totusi, limitata la contextul socio-cultural in care sunt
elaborate si functioneaza (insemnele nationale, ale diverselor organizatii, de familie etc.).
c. Semnele = suportul substantial energetic care se utilizeaza ca si simbolul, exclusiv
in cadrul comunicarii umane. Spre deosebire de semnale si simboluri are un caracter abstract,
capatand valoare de utilizare generalizata in cadrul intregii comunitati sau unei mari parti a
omenirii (alfabetele si vocabularul ~cuvantul = semne generalizate socio-istoric; legatura
intre cuvant si realitatea extralingvistica devine una imperativa cu toti membrii care utilizeaza
o anumita limba).
Spre deosebire de simbol care se bazeaza cognitiv pe perceptie si reprezentare,
cuvantul chiar se leaga pe obiectele concrete, bazandu-se pe concept.
Pavlov: orice cuvant generalizeaza si prin intermediul lui, ca denumire, in perceptie se
impletesc cele doua laturi:
- concret individuala – care ne leaga de un obiect;
- conceptual generala – care ne leaga de toate obiectele asemanatoare.

III. Operaţiile:
1. Principale – procesul de comunicare se bazeaza pe:
a. codare
b. recodare
c. decodare
a. Codarea = se realizeaza transpunerea mesajelor informationale, de la nivelul
emitatorului pe un anumit tip de suport informational. (cadrul corespunzator la unul
obiectual, nonverbal, verbal)
Codarea trebuie sa se realizeze in concordanta cu obiectivul pe care-l urmareste
comunicarea, cu canalul/mediul pe care-l strabate si cu privire la particularitatile
destinatarului. Trebuie astfel ales incat sa se asigure ajungerea la destinatie cata mai adecvata
a mesajului generat.
b. Recodare = reconversie/regrupare/restructurare a elementelor codului initial in
functie de influentele sau situatiile nou aparute pe traseu.
Are rolul de a asigura preominarea semnalului asupra zgootului si asigurarea
integritatii mesajului.
c. Decodarea se realizeaza la nivelul destinatarului si consta in punerea mesajului
receptionat intr-o legatura designativa adecvata cu obiectul sau realitatea la care se refera.
Comunicarea umana = aceasta operatie are ca corespondent opperatia de intelegere.

Toate cele trei operatii se afla intr-o relatie de interelatie si codependenta.

2. Secundare – au rolul fie de a corecta erorile sau denaturarile mesajelor transmise, fie de a
preveni operatia de deteriorare a acestora.
Operatiile secundare sunt reunite sub denumirea de redundare. Aceasta poate fi:
 a. externa
b. interna

a. Redundarea externa = utilizarea unui numar mai mare de elemente(litere), pentru

decodificarea si transmiterea unui mesaj decat strictul necesar. Se recurge astfel pentru
transmiterea optima a mesajului, la dublarea sau triplarea elementelor unui mesaj. Creste
probabilitatea de prevenire a denaturarii mesajului.
b. Redundarea interna = stabilirea unor legturi de conditionare reciroca intre
elementele seriei, care obiectiveaza si transmite un mesaj. Aceasta, in mod natural se
realizeaza in interiorul limbilor naturale.

Dimensiunile comunicarii
Plan general:
a. obiectiva, fizica,
b. calitativa, semantica
c. calitativa pragmatica

a. Obiectiva fizica – obligativitatea existentei unui anumit volum de elemente fizice

nemijlocit perceptibile care sa poata fi utilizate in calitate de suporturi pentru transmiterea
informatiei; un minim necesar pentru transmiterea unui mesaj este doi.
b. Calitativa semantica – in orice comunicare mesajul trebuie sa indeplineasca o
functie designativa, sa se lege mai mult sau cel putin egal de o anumita calitate motivala sau
ideala. Prin ceasta comunicarea dobandeste sens.
c. Calitativa pragmatica – orice comunicare trebuie sa se subordoneze si sa se lege
de efectuarea anumitor procese de reglare si autoreglare la nivelul interlocutorilor sau
sistemelor de comunicare.

Proprietatile comunicarii:
a. fidelitate
b. veridicitate
c. completitudinea
d. operativitatea
a. Fidelitatea – gradul de concordanta dintre mesajele emise si cele receptionate sub
aspectul identitatii.
b. Veridicitate – caracterul adecvat al legaturii dintre mesaj si referential si obiect.
Obiectul trebuie sa fie reflectat in mesaj in mod veridic si adecvat. Incalcarea duce la
confuzie si la neintelegeri.
c. Completitudinea – corespondenta pe linie de volum intre ceea ce s- emis si ceea ce
s-a receptionat. Incalcare ei duce la o comunicare lacunarea cu multe tensiuni.
d. Operativitatea – mesajele trebuie sa fie emisa si transmisa la momentul protrivit
atunci cand destinatarul are nevoie de el