P4-5: Factori constitutivi ai comunicării

Ca fenomen social, comunicarea este un proces (a) complex, (b) dinamic, (c) continuu şi (d)
circular; orice replică teoretică a comunicării este (a’) simplă, (b’) relativ statică, (c’) discontinuă şi
(d’) lineară.
Apelând la o abordare praxeologică, nu obţinem o descriere detaliată a tuturor aspectelor
comunicării, ci o mai bună înţelegere a procesului de comunicare, prin prisma unor factori esenţiali.
Factorii constitutivi ai comunicării sunt (a) comunicatorii, (b) mesajul, (c) codul, (d) cadrul
referenţial, (e) canalul de transmitere, (f) contextul şi (g) bruiajele.
1. Comunicatorii
Aplicăm eticheta comunicator oricărei persoane implicate în procesul comunicării.
Comunicatorii NU SUNT produse schimbătoare ale situaţiilor prin care trec, altfel spus,
comunicatorii NU SUNT creaţii ale împrejurărilor în care se desfăşoară procesul de comunicare.
Comunicatorii SUNT persoane care au un set de trăsături constante şi care, tocmai datorită acestui
fapt, se comportă în mod consistent şi predictibil.
Deşi sunt influenţaţi de contextul comunicării, comunicatorii sunt persoane autonome care aleg să
se comporte într-un anumit fel şi care îşi asumă responsabilitatea pentru toate consecinţele
acţiunilor (semiotice) întreprinse. Numai unor asemenea persoane li se poate cere să observe diferite
reguli de comunicare (reguli constitutive, reguli de eficienţă, reguli de politeţe, reguli morale etc.).
Comunicatorii joacă fie alternativ, fie simultan rolurile de EMITENT/ LOCUTOR şi de RECEPTOR/
ALOCUTOR. Emitentul iniţiază o interacţiune semiotică, în timp ce receptorul se lasă antrenat în
realizarea acesteia. Comunicatorii sunt împreună responsabili pentru calitatea comunicării, însă cel
care îşi asumă primul rolul de emitent are o responsabilitate mai mare. (Totuşi, este dificil de
stabilit, în anumite situaţii, care persoană a făcut primul pas în comunicare.)
Comunicatorii se individualizează prin 3 componente – (a) starea proprie, (b) conceptul de sine şi
(c) idealul de sine –, care le influenţează competenţa şi performanţa comunicaţională.
Produs al învăţării, STAREA PROPRIE include starea de sănătate, acuitatea simţurilor, experienţele
perceptive anterioare, capacitatea de focalizare a atenţiei, calitatea memoriei, temperamentul, tăria
voinţei, sistemul conceptual folosit, schemele logice aplicate în organizarea mesajelor etc.
CONCEPTUL DE SINE este un set de ţeluri personale, competenţe, convingeri şi valori prin care ne
vedem pe noi înşine sau, într-o altă variantă, ceea ce „ştim“ că suntem în relaţie cu lumea şi cu
semenii noştri. Conceptul de sine poate fi adecvat, sau inadecvat, după cum este în acord, respectiv
dezacord cu situaţia reală a comunicatorului.
IDEALUL DE SINE este starea viitoare spre care năzuieşte o persoană. Idealul de sine poate fi realist,
sau himeric, în funcţie de şansele de realizare a stării dorite.
2. Mesajul
Mesajul este ansamblul/ complexul/ sistemul de semne pe care emitentul îl transmite receptorului,
sub o anumită intenţie de comunicare.
Mesajul NU ESTE alcătuit din idei, emoţii, sentimente sau alte „entităţi psihice private“.
Mesajul NU CONŢINE nici „germenii productivi“ ai sensului, nici „sâmburi“ ai semnificaţiei.
Mesajul este un obiect pur material/ fizic. Semnificaţiile mesajului sunt acordate/ atribuite/ asociate
în mod autonom de către emitent şi receptor. Aşa se explică înţelegerea parţială, înţelegerea greşită
sau neînţelegerea dintre emitent şi receptor.
3. Codul
Codul este sistemul de semne utilizat de către o comunitate.
Codul este alcătuit dintr-un registru de semne/ vocabular/ lexic şi un ansamblu de reguli de utilizare
a semnelor.
Registrul de semne cuprinde cuvintele, simbolurile, iconii şi indicii care pot fi utilizaţi de către
membrii unei comunităţi în procesul comunicării.

1
Regulile de utilizare se împart în două clase:
 regulile de (bună) formare (care asigură construirea şi recunoaşterea mesajelor
considerate corecte)
 regulile de desemnare/ denotare/ referire (care asigură corespondenţa mesajelor cu
anumite obiecte sau fapte).
Trăsături ale codurilor:
 Codurile sunt sisteme eterogene;
 Codurile sunt bunuri publice ale unor comunităţi luate în ansamblul lor;
 Codurile sunt dinamice;
 Codurile sunt alcătuite din subcoduri şi idiolecte ;
 Codurile sunt însuşite progresiv, cu precizarea că nimeni nu poate asimila total un cod;
 Codurile sunt învăţate deopotrivă prin studiu sistematic şi prin imitaţie;
 Regulile de desemnare corelează semnele din cod cu semnificaţiile lor contextuale.
4. Cadrul referenţial
Cadrul referenţial este ansamblul obiectelor şi faptelor pe care le desemnează sau le pot desemna
utilizatorii unui cod prin intermediul actelor de limbaj.
Precizări privind cadrul referenţial:
 Cadrul referenţial nu coincide cu realitatea fizică;
Pe de o parte, comunicatorii folosesc semne fără corespondent în lumea actuală, iar pe de altă parte,
ei nu dispun de semne pentru a se referi la obiecte sau fapte reale. Realitatea fizică depăşeşte în
complexitate codul oricărei societăţi, însă subzistă o concordanţă satisfăcătoare între limbaj şi
realitate.
 Cadrul referenţial este o lume extrasemiotică, populată de obiecte şi fapte contingente ;
Relaţia dintre ansamblul semnificaţiilor contextuale şi cadru referenţial este analoagă relaţiei dintre
mânerul şi lama unui cuţit. Enunţurile necesare şi enunţurile contradictorii nu au nici un
corespondent la nivelul cadrului referenţial. Pentru a comunica eficace (la nivelul limbajului obiect)
trebuie să ţinem cont atât de principiul (excluderii) contradicţiei, cât şi de principiul excluderii
tautologiilor.
 Cadrul referenţial nu este o născocire a unui individ izolat;
Fiecare comunicator are o versiune proprie asupra realităţii, în funcţie de particularităţile propriului
idiolect. Cadrul referenţial este realitatea pe care o împărtăşesc toţi membrii unei comunităţi, ca
utilizatori ai aceluiaşi cod. Succesul comunicării depinde de gradul de concordanţă dintre versiunile
proprii asupra realităţii şi cadrul referenţial.
 Nici o oligarhie nu poate manipula – pe termen lung – felul în care membrii unei
comunităţi se raportează la cadrul referenţial ;
Organizaţiile politice pot manipula pe termen scurt codul unei comunităţi şi, pe cale de consecinţă,
modul de raportare la realitate. Din fericire, limbajului îi este caracteristică o ordine extinsă,
imposibil de controlat prin proiecte de inginerie socială. Limbajul şi cadrul referenţial cunosc un
proces continuu de autoorganizare spontană, prin miriade de acte de limbaj genuine.
 Cadrul referenţial conţine deopotrivă fapte naturale şi fapte instituţionale ;
În alcătuirea cadrului referenţial intră atât lucrurile independente de voinţa umană (precum
inundaţiile, venirea primăverii, răcirea vremii etc.), cât şi obiectele sau faptele care există doar în
virtutea unor acorduri între oameni (cum ar fi căsătoriile, botezurile, declaraţiile de război,
încheierea unor tratate de pace etc.);
 Comunicatorii denotă obiecte sau fapte prin toate tipurile de enunţ.
Referirea la realitate este legată, îndeobşte, de enunţurile declarative (precum „România are peste
21 de milioane de locuitori“), prin care sunt descrise/ relatate anumite stări de lucruri. Însă, acest
lucru se realizează prin fiecare enunţ formulat. Spre exemplu, dacă emitentul întreabă „Cine a
descoperit continentul America?“, iar receptorul răspunde „Cristofor Columb“, ei se declară părtaşi
la aceeaşi situaţie, din care fac parte, printre altele, o întindere mare de uscat, un om şi o acţiune.

2
5. Canalul de transmitere
Canalul de transmitere este drumul pe care îl străbat stimulii din alcătuirea mesajului de la
emitent la receptor.
Căile pe care circulă semnele între emitenţi şi receptori pot fi naturale sau artificiale. Canalele
naturale de transmitere corespund organelor noastre de simţ (vizual, auditiv, olfactiv, tactil şi
gustativ), iar cele artificiale sunt produse tehnice ale omului: benzile de frecvenţă radio, sisteme
mecanice sau electronice, cabluri electrice etc.
Canalele de transmitere pot fi evaluate în funcţie de eficienţă şi acurateţe. Valorile eficienţei şi
acurateţei stau într-o relaţie antinomică. Creşterea unei valori antrenează diminuarea celeilalte
valori. (Reciproca este, de asemenea, valabilă.)
Natura canalului de transmitere folosit ne permite să determinăm, într-o oarecare măsură,
caracteristicile relaţiei sociale care s-a stabilit între emitent şi receptor în răstimpul comunicării.
Folosirea canalelor de transmitere naturale semnalează, până la un punct, o relaţie socială apropiată
(este, prin excelenţă, cazul conversaţiei), în timp ce utilizarea canalelor de transmitere artificiale
sugerează instituirea unei relaţii sociale complementare (cum ar fi, de pildă, videoconferinţa
primului ministru cu prefecţii şi alte autorităţi din teritoriu).
Alţi factori de care trebuie să ţinem cont în analiza procesului de comunicare:
Contextul
Contextul este ansamblul circumstanţelor spaţiale, temporale şi sociale în care se desfăşoară
procesul de comunicare.
Succesul comunicării depinde semnificativ de capacitatea de a alege un context favorabil.
Gradul de adecvare la context poate fi apreciat numai în funcţie de scopurile urmărite.
Bruiajele
În categoria bruiajelor trebuie să includem toţi factorii care distorsionează stimulii semiotici
aflaţi pe drumul dintre emitent şi receptor: zgomote, obstacole vizuale, supraaglomerări de stimuli,
stări somatice neplăcute, lipsă de interes sau de motivaţie, emoţii negative, disonanţă cognitivă etc.
Efectul negativ al bruiajelor poate fi compensat într-o oarecare măsură prin creşterea redundanţei
mesajului.