STILUL DE COMUNICARE

Stilul de relaționare pune în evidență latura individuală a fiecăruia dintre noi în procesul de
stabilire a unei relații cu ceilalți. Din acest punct de vedere unii domină, alții sunt mai supuși,
creativitatea unora este mai impunătoare, în raport cu conformismul altora etc. În ceea ce privește
interacțiunea didactică profesor-elev, stilul relațional al cadrului didactic este cu atât mai important cu
cât avem în vedere poziția pe care acesta o ocupă, inspirând sau restricționând posibilitatea de
manifestare a interlocutorilor. Astfel, relațiile cu caracter interpersonal ale profesorului cu elevii sunt
marcate de poziția acestuia de lider absolut al grupului școlar.
Elevii încă de la vârsta școlarității mici manifestă abilitatea de a descoperi anumite regularități în
comportamentul profesorilor, identificând astfel caracteristici tipologice cu ajutorul unor date
observabile. Dintre datele comportamentale în funcție de care copiii recunosc abilitățile
comportamentale ale profesorilor, menționăm următoarele tipuri:
- Pasionatul: tipul profesorului profund implicat în ceea ce face. Este entuziast și persuasiv în
orice situație, demonstrând o mare putere de dăruire. Tipul acesta de cadru didactic are o foarte bună
capacitate empatică și știe să acorde sprijin (bun ascultător, suportiv, încurajator, stimulativ, prietenos).
- Specialistul: este profesorul riguros, precis, exigent în formularea sarcinilor și în verificare a
performanțelor. Discursul său este limitat la conținutul școlar, iar aprecierile cu caracter interpersonal
pe care le face au un conținut critic, distant. Intră direct în probleme, întotdeauna, și nu se pierde în alte
detalii care pentru el sunt ”nimicuri”. Gestionează cu maximum de eficiență timpul pe care îl are la
dispoziție.
- Simpaticul: este profesorul mereu dispus să facă un comentariu personal și/sau impersonal. El
manifestă interes pentru problemele elevilor și este mereu gata să ofere soluții sau sfaturi. Tratează
conținuturile școlare cu o oarecare detașare ceea ce îl face să poarte discuții colaterale cu elevii,
amuzante pentru aceștia. Dialogul său școlar este personalizat, cu încărcătură afectiv-atitudinală.
- Intrusul: este inabil în predare, se pierde în detalii și ambiguități logico-argumentative. El se
dovedește a fi stângaci în relațiile cu elevii, generând, mai degrabă, disconfort în colectivul școlar fără a
înțelege cine este responsabil de acest lucru. Se plânge de lipsa de disciplină din clasei caută mereu
vinovați pentru această stare de lucruri. Este tipul educațional a ajuns în cadrul educațional prin forța
întâmplărilor.
 Relația profesor-elev și interacțiunea didactică se demonstrează a fi, din aceste cauze, un proces
extrem de complex care antrenează cunoștințe, stări, atitudini atât în planul formal, explicit, cât și în cel
informal, inaparent, implicit. Managementul relațiilor de comunicare ce se stabilesc în clasa de elevi este
complex, manifestându-se pe mai multe niveluri. Acest fapt se datorează consistenței și intensității
dialogului școlar care are în prim plan, simultan, scopuri informative și persuasive. Acesta se folosește de
cunoștințele cu caracter școlar pentru a realiza un transfer de competențe și pentru a dezvolta trăsături
de personalitate.

COMPETENȚE DE RELAȚIONARE

Competențele de relaționare sunt abilități care definesc facilitatea interacțională și capacitatea

de a menține raporturi relativ echilibrate cu un interlocutor. În domeniul managementului educațional
se pot detecta mai multe competențe de acest tip:
1. Competențe din domeniul stabilirii unor contacte interpersonale favorabile pentru realizarea
interacțiunii și facilitării ulterioare a schimbului de idei și de atitudini putând fi recunoscute după
preocuparea pentru:
- instituirea uni climat psiho-social , relaxat, destins;
- folosirea farmecului personal și/sau a unor strategii exprese de stimulare a coeficientului
cognitiv;
- interesul de captare și menținere a stării de atenție a elevilor;
- folosirea unor secvențe din economia de timp a orei pentru refacerea relațiilor;
- dezvoltarea unor strategii explicite pentru a intra în contact.
Educatorul, bun facilitator al contactului interpersonal, este „recompensat” de către elevi prin
aprecieri de genul: ”plăcut, cald, simpatic, glumeț, de gașcă”.
La polul opus acestui tip de educator îl regăsim pe cel care:
- induce în raporturile cu elevii un climat psihosocial încordat, tensionat,. Inhibitiv;
- păstrează în relațiile cu ei o distanță autoimpusă;
- este centrat în sarcinile școlare, dezinteresat de relațiile cu elevii.
Acesta este tipul profesorului riguros, rigid, distant, rece, autocrat, cenzurator, nepermisiv.
2. Competențele din domeniul realizării schimbului informațional se verifică în capacitatea
profesorului de a urmări producerea circuitului informațional până la stabilirea acordului între
interlocutori. Se constată o preocupare specială pentru modul în care se realizează receptarea
cunoștințelor de către elevi și pentru măsura în care elevii adoptă o atitudine pozitivă față de cunoștințe.
Educatorul care deține tehnica facilitării și realizării schimbului informațional este, de obicei, un bun
manager al procesului de instruire și se manifestă astfel:
- se preocupă excesiv de emiterea conținuturilor de idei prin prelucrarea superioară a
cunoștințelor după criterii logice, didactice și psihologice în scopul accesibilizării lor;
- verifică modul în care au fost receptate cunoștințele: cât de bine au fost înțelese, prelucrate,
utilizate;
- stimulează atitudinile interogative și este interesat să observe (cât de des pun copiii întrebări,
în ce scop întreabă);
- folosește orice oportunitate de feed-back pentru a se asigura că elevii stăpânesc complet și
corect înțelesurile cu care operează.
3. Competențele din domeniul realizării schimbului interpersonal se relevă în abilitatea de a
facilita procesul împărtășirii ideilor, trăirilor și atitudinilor generate de interacțiunea educațională. În
general, realizarea schimbului interpersonal este favorizată atunci când :
- actul emiterii de informații nu este rece, sec, ci este încărcat sub raport afectiv-emoțional și
atitudinal; aceasta înseamnă că, pe lângă cunoștințe, educatorul transmite în egală măsură păreri,
aprecieri, evaluări personale asupra cunoștințelor pe care le oferă elevii;
- educatorul conștientizează reacțiile afectiv-emoționale și atitudinale ale elevilor față de
cunoștințele receptate, le anticipează manifestările și acționează în favoarea așteptărilor acestora;
- există o preocupare specială pentru calitatea interacțiunii;
- partenerii se receptează reciproc în mod favorabil, se simpatizează și se respectă.

STILUL DE RELAȚIONARE

Conceptul de stil, în accepțiunea sa generală, desemnează maniera personală de manifestare a

oricărui individ. Buffon spunea ”omul este stilul însuși” ceea ce dovedește faptul că stilul personal
exprimă personalitatea umană însăși, unică și neasemănătoare cu altele. Datorită acestui aspect nu
există doi oameni care să se manifeste comportamental și acțional la fel, iar, prin extensie, nu există doi
profesori care să se manifeste la fel în câmpul educațional.
Cu toate acestea, există și o serie de manifestări comune care au dus la apariția anumitor
tipologii. Tipul desemnează constantele comportamentale care-i fac pe oameni asemănători oricât de
diferiți ar fi, în esență. Pe baza acestor caracteristici tipice s-a încercat elaborarea și evidențierea unor
stiluri profesionale, în acest caz educaționale, care oferă posibilitatea emiterii unor predicții privind
manifestări viitoare în situații profesionale considerate și acestea tipice.
Stilul personal desemnează profilul comportamental ce se configurează ca rezultat cumulativ al
experiențelor de viață pe care le-a achiziționat individul, fiind întemeiat pe credințe, convingeri,
concepții acumulate de-a lungul timpului. Acest stil se reflectă în cel profesional prin manifestări ce
scoate la suprafață omul dincolo de statutul său social. În conformitate cu acest criteriu, în contextul
școlar, după maniera personală de a formula cerințe și de a stabili sarcini de lucru, se deosebesc:
- profesori care au așteptări prea mari în raport cu informațiile oferite, iar alții oferă mai mult
decât cer;
- profesori care sancționează mai mult decât recompensează și invers;
- profesori mai cooperanți și alții mai coercitivi;
Stilul profesional exprimă modul în care profesorul își exercită puterile pe care i le conferă
statutul său social, autoritatea cu care este investit, gradul de pregătire profesională și competențele
dobândite. Acest stil dezvăluie:
- gândurile profesorului în raport cu rolul său;
- ceea ce valorizează profesorul în câmpul activității sale;
- aspirațiile profesionale;
- succesele sau insuccesele dobândite pe plan profesional.
Stilul de conducere (managerial) asimilează caracteristicile induse de stilul personal și de cel
profesional la care se adaugă modul în care profesorul înțelege să-și exercite autoritatea în relațiile sale
cu subordonații. Maniera de a conduce o clasă de elevi depinde de o serie de condiții:
- modul în care profesorul înțelege poziția sa ca lider;
- modul în care el înțelege poziția și rolul celor pe care-i conduce;
- accentul pus de profesor pe ceea ce trebuie realizat și pe calitatea relațiilor cu cei pe care-i
conduce;
- experiența sa și competențele sale reale în a conduce, a coordona, a decide;
De aceea, există profesori care sunt deosebit de abili/ competenți în plan profesional, dar care
sunt total inabili în calitate de lideri și invers.
Stilul comunicativ redă modul în care profesorul înțelege să se ofere ca partener interlocutorilor
lui, elevii. Maniera de a comunica la nivelul clasei se reflectă în:
- calitatea interacțiunilor din clasa de elevi pe care profesorul o gestionează;
- receptivitatea față de interlocutor;
 - modul în care profesorul facilitează elevilor procesul receptării, înțelegerii și prelucrării
mesajelor sale;
- modul în care profesorul dirijează și controlează procesul elaborării de către elevi a unor
mesaje;
- modul în care sunt stimulate relațiile de comunicare elev-elev;
- ceea ce crede profesorul despre comunicarea eficientă;
- ceea ce valorizează profesorul în cadrul interacțiunii cu elevii.
Între diferitele variante ale stilului de relaționare se stabilesc corelații inevitabile.
STIL EDUCAȚIONAL STIL STIL ATRIBUȚIONAL STIL COMUNICATIV
REPREZENTAȚIONAL
AUTORITAR AUTOCENTRIST EGOIST UNILATERAL
- supradimensionează - își atribuie, cu - manieră de
rolul și puterea pe care deosebire, rolul de comunicare de tip
o deține transmițător de dominativ cu accent pe
- minimalizează rolul ce informații emisia de mesaje
revine interlocutorului - elevului îi atribuie un - formulează cerințe,
rol pasiv critici, exigențe
- manifestă neîncredere - puți receptiv la
în interlocutor mesajele
interlocutorului
DEMOCRATIC ECHILIBRAT ALTRUIST BILATERAL
- își reprezintă pentru - își atribuie calități de - intuiește, caută,
sine un rol activ, de mediator și negociator inventează prilejuri de a
facilitator al - elevului îi atribuie dialoga cu elevii și de a
interacțiunii calități de partener pe împărtăși cu ei ideile,
- pe elev și-l reprezintă fondul încrederii în situațiile agreabile
ca pe un partener posibilitățile lui - practică o manieră de
comunicare de tip
interactiv
LAISSEZ-FAIRE OPAC INDIFERENT ALEATORIU
- slabă reprezentare a - își atribuie rol ambiguu - practică o manieră de
propriului rol - detașare față de comunicare ambiguă,
 - slabă reprezentare a rolurile pe care le contradictorie
rolului interlocutorului atribuie, întâmplător, - circuitul
elevului comunicațional se
stabilește întâmplător,
precum și priza de
conștiință între
interlocutori.
Fig. 1 – Corelații între unele variante ale stilului relațional, Lewin, Lippit și White