ROLUL PĂRINȚILOR ȘI AL ȘCOLII ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

Școala și familia rămân principalele suporturi de formare a personalității sociale și culturale,

prima, prin pregătire temeinic organizată, după programe, cu cadre specializate și în perioade de
timp bine definite, a doua, prin procesul real al vieții de zi cu zi, în care copilul își formează cele
mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în
vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține.
Familia, ca instituție fundamentală în toate societățile, este prima școală a copilului și
contribuția pe care o are la educația acestuia poate favoriza sau îngreuna activitatea școlii. Părinții
dau copilului primele informații despre lumea înconjurătoare, primele norme și reguli de conduită,
dar și climatul socio-afectiv necesar dezvoltării sale armonioase. De aceea, rolul familiei nu se
poate rezuma la asigurarea condițiilor de viață pentru copil, la asigurarea supravegherii acestuia, ci
trebuie văzută ca primul factor în educația și instrucția copilului și un continuator al cerințelor
impuse de practica educațional-instituționalizată.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele
uzuale( despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiectele casnice), familia este cea care ar
trebui să dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor. Pentru copii, familia
reprezintă mediul socio-educativ în care se realizează socializarea primară. Conținutul socializării
primare se structurează în jurul unei dimensiuni cognitive,cea care presupune însușirea limbajului,
precum și un prim mod de a înțelege lumea, și a unei dimensiuni afective,care se referă la
identificarea afectivă a copilului cu persoanele apropiate lui( părinți, rude, ,,persoane
semnificative”).
Familia îndeplinește și alte funcții educative, în afară de funcția de socializare:
1. funcția instituțional-formativă, realizată prin influențe directe de tipul răspunsuri la
întrebări, explicații- informații, dar și indirect, prin mediul informațional din familie;
2. funcția psihomorală, realizată prin modelele de comportament oferite de
părinte,discuțiile;
3. funcția socio-integrativă, prin implicarea copiilor în activitatea familială, prin acordarea
autonomiei de acțiune, dar și printr-un climat familial dominat de relații de încredere și sprijin
reciproc, conlucrare între generații, în care maturitatea de gândire a adulților se îmbină cu
entuziasmul și energia tinerilor.
Alături de familie, o altă instituție de bază a societății este școala, astfel că parteneriatul
școală –familie e esențial, din buna colaborare dintre adulții celor două instituții copiii vor avea
numai de câștigat. Acțiunea educativă a familiei este eficientă numai atunci când scopul său devine
unul cu cel al școlii, atunci când între acești doi factori există o concordanță, când obiectivele
urmărite de acestea se subordonează idealului educațional. Școala este extrem de importantă, dar
fără implicarea familiei în educarea copilului nu va da randamentul dorit.
În formarea personalității copilului un rol esențial îl are implicarea parentală. Acest concept poate fi
înțeles ca participare a părinților în procesul educațional care se desfășoară în școală prin
intermediul mai multor activități, evenimente sau programe. Mai precis, acestea au fost direcționate
spre interacțiunea directă cu elevul sau cu profesorul său în activitățile educaționale. În acest sens,
pot fi menționante meditațiile, lectoratele cu părinții pentru a discuta progresul sau dificultățile
elevului, voluntariatul părinților în clasă sau în școală în general, participarea regulată la întâlnirile
programate de școală și discuțiile dese cu elevul despre planificările școlare, progres și activități.
Implicarea părinților în activitatea școlară, mediază raportul
școală-copil: încrederea sau neîncrederea copilului în valorile școlare și în cadrele didactice,
autoritatea de care se bucură acestea, reușita sau eșecul și, în consecință, satisfacția sau insatisfacția
cadrului didactic, ca și eficacitatea instituției școlare depind într-o măsură deloc neglijabilă de
această mediere. Implicarea parentală pare să aibă cel mai puternic efect asupra îmbunătățirii
rezultatelor școlare.
Școala (consilierea școlară, educațională), dirigintele (consilierul școlar), poate crește
încrederea în sine a copiilor, poate stimula creativitatea, talentul sau pornirile acestora, poate avea
rolul hotărâtor în dezvoltarea aptitudinilor copiilor. Cunoscând bine copiii, îi putem educa și forma,
îi putem ajuta să-și dezvolte armonios personalitatea. „Când profesorii vor fi mai aproape de elevi,
când vor dispărea violența și gestul brutal, când se va renunța la pedeapsă și se va face apel la
simțul demnității și al rațiunii, când se va învedera noblețea muncii, a cinstei și a politeții, prin
exemplul educatorilor înșiși, atunci se va stabili un climat cu adevărat propriu educației omului”.
Elevii au, de regulă, două atitudini distincte față de învățătură: atitudinea pozitivă și cea negativă.
Încă de la debutul școlarității, elevii trebuie deprinși treptat să învețe din convingere, din proprie
inițiativă, independent. Analiza atentă a cauzelor unui randament scăzut la învățătură ne conduce la
concluzia că, în multe cazuri, acesta este generat de atitudinea necorespunzătoare față de munca
școlară. „A reuși la învățătură și a rămâne în urmă din punct de vedere moral înseamnă mai curând
a rămâne în urmă, decât a reuși”, spunea Comenius.
Atitudinea pozitivă față de învățătură îmbracă mai multe forme și se manifestă în chip
diferit.Un copil care se descurcă cu sarcinile școlare, îi place să învețe, să participe la activitățile
școlare, care se simte integrat în mediul școlar este copilul care se bucură de o relație bună cu
profesorii. Iar relația bună cu profesorii asigură implicarea copilului, respectarea regulilor școlare,
motivația copilului de a avea rezultate bune. Și, invers, relațiile precare cu cadrele didactice, cu
colegii, pot genera atitudine negativă față de școală, diminuează motivația și îl fac să nu aibă respect
pentru mediul școlar. Dar satisfacția și motivația sunt esențiale pentru performantele școlare bune.
Profesorii pot naște interesul pentru învățare la copil sau, dimpotrivă, pot face educația să i
se pară o obligație dificilă și plictisitoare. Totul depinde de felul în care profesorul interacționează
cu elevii săi și de cum le prezintă informația. Profesorii care pot explica pe înțelesul copilului, care
pot prezenta informația intr-un stil mai puțin rigid, care nu evaluează bazându-se doar pe memorare
pot face un copil să fie mai stimulat să învețe, chiar să aibă interesul de a învăța (și nu să urască
învățarea). Și aspirațiile copilului în legătura cu performanțele sale școlare sunt influențate în
principal de către profesor (știe acesta să încurajeze, să aprecieze rezultatele și să critice elevii intr-
un mod constructiv, fără a le afecta încrederea). Exista profesori ce înțeleg copilul și care sunt iubiți
și admirați de către acesta; acești profesori pot avea o influență majoră în alegerile și aspirațiile
profesionale de viitor ale copilului, în domeniul de activitate preferat (Câți nu am ales un domeniu,
care era cel al unui profesor iubit sau urmând sfatul acestuia?).
Influenta profesorilor asupra copilului nu se limitează la educație și performante școlare.
Ei sunt uneori un ghid și sprijin pentru copil, care le poate cere sfaturi acestora. Copilul poate alege
să meargă mai degrabă la un profesor cu care are o relație bună decât la părinții săi (îi este uneori
jenă de părinți sau se poate gândi ca aceștia nu l-ar putea ajuta). Des, un copil va apela la sfaturile și
ajutorul profesorului când are probleme cu alți elevi în scoală (profesorii cunosc deseori multe
despre relațiile intre elevi), dar și când are probleme acasă.
O concluzie care se impune este că atitudinea elevului față de învățătură este rezultatul
influențelor educative exercitate de familie și de școală asupra lui. Dacă părinții și profesorii se
preocupă nu numai de notele pe care și le primește elevul, ci și de atitudinea lui față de activitatea
de învățare, dacă el, în situațiile mai complicate, când are nevoie de susținere psihologică, nu este
certat, ci este ascultat și orientat spre identificarea soluțiilor, cu certitudine că munca depusă de
școală și familie a fost încununată cu succes. Un bun remediu în acest caz este comunicarea
empatică a părinților cu copiii, clarificarea prin comunicare colaborativă referitor la dificultățile
copilului și la soluțiile posibile.
Bibliografie:
Abric, J.C. , 1997, Reprezentările sociale: aspecte teoretice. In: Neculau, A. (coord.) Reprezentările
sociale. Psihologia câmpului social. Iași: Polirom, pp. 107-126. 2.
Abric, J.C., 2002, Psihologia comunicării: teorii și metode. Iași: Polirom, 208 p.
Batog, M., 2019, Dimensiuni psihologice ale relației cadre didactice–părinți. In: „Cadru didactic –
promotor al politicilor educaționale”. Coord. șt. Lilia Pogolșa et al. Chișinău: IȘE (Tipogr. „Print-
Caro”), pp. 605-610.

Ionescu, M., Negreanu, 2006, E. et al. Educația în familie. Repere și practici actuale. București:
Editura Cartea Universitară, 197 p

Muscă, A., Botnariuc, P., Călineci, M. 2014, et al. Parteneriatul școală–familie– comunitate.
București: IȘE, Editura Universitară, 117 p.