1.

Comunicarea – repere teoretice

1.1 Definiţii, elemente ale procesului comunicării
Definită în modul cel mai simplu, comunicarea constă într-un proces de transmitere a
informaţiilor, ideilor şi opiniilor de la un individ la altul, de la un grup social la altul. În genere,
relaţiile umane (şi nu numai acestea) reprezintă interacţiuni comunicaţionale. Chiar dacă nu acceptăm
punctul de vedere al celor care spun că relaţiile şi interacţiunile dintre oameni sunt de natură
comunicaţională, trebuie să recunoaştem că toate relaţiile interumane au o dimensiune simbolică:
intracţiunile umane ar fi imposibile fărăm utilizarea sistemelor de semne şi a codurilor pentru
transmiterea şi receptarea unor mesaje. Însă existenţa, funcţionarea şi organizarea societăţii ar fi de
neconceput în absenţa proceselor de comunicare. Existăm unii pentru alţii şi interacţionăm unii cu
alţii în măsura în care comunicăm între noi: transmitem şi primim semnale, codificăm şi decodificăm
mesaje (Drăgan, 2007:11).
Ca şi cea mai mare parte a cuvintelor unei limbi, verbul a comunica şi substantivul
comunicare (fr. communication), acesta din urmă derivat din primul, sunt ambele polisemantice,
altfel spus comportă o pluralitate de semnificaţii. Cei care se ocupă de domeniul comuncaţiei şi
„comunicării" întâlnesc astfel, de la bun început, o dificultate majoră: aceştia nu au de a face cu o
operaţiune bine determinată, ci cu o multitudine de operaţiuni, despre care nu putem spune cu
certitudine în ce măsură se aseamănă. La limită, termenul se aplică oricărui tip de stabilire a unei
relaţii (Baylon, 2000:9).
Atunci când intenţionăm să vorbim despre comunicare observăm un fenomen destul de
interesant care prezintă termenul de comunicare sub forma unei aglomerări conceptuale, cu multuple
ramificaţii şi deseori neaşteptate, fiind văzut drept parte integrantă şi, în acelaşi timp, cuprinzând
procedural un mare număr de ştiinţe, astfel comunicarea poate să capete accentele unor definiţii
lingvistice, psihologice, psihosociale, filosofice, matematice, pedagogice etc.
Legăturile între comunicare, om şi societate constituie obiectul a diverse abordări
etnosociologice ieşite direct din antropologia lingvistică anglosaxonă, dar mai ales din lucrările
etnologilor care erau preocupaţi de limbaj ca de un sistem de gândire sau de acţiune. Aşa a ajuns
Hymes (1974) la ideea unei etnografii a cuvântului, un nou tip de cercetare care se vroia consacrată

1
în întregime studiului cuvântuilui ca fenomen cultural. În acest tip de abordare, folosirea limbii este
chiar mai importantă decât structura sa; sensul unui mesaj este întotdeauna plasat în contextul său
natural. Punctul de plecare al analizei nu este un cod (limba sau dialogul), ci o comunicare lingvistică
(un grup de subiecţi vorbitori care posedă în comun surse verbale şi reguli de comunicare) (Baylon,
2000:271).
Pentru un biolog ca Edward O. Wilson, „comunicarea este o acţiune a unui organism sau a
unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule,
într-o manieră adaptativă pentru unul sau ambii participanţi".
Pentru I. Hovland, Irving I. Janis şi Harold Kelley: „Comunicarea este un proces prin care un individ
(comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor
indivizi (auditoriul)”. Totuşi ei nu vor putea să nu observe că postularea preponderenţei comunicării
verbale se află învădită contradicţie cu rezultatele recente ale cercetării din câmpul kinezicii, potrivit
cărora persoanele aflate în interacţiune nemijlocită îşi transmit cu precădere mesaje non-verbale
(Dinu, 2007:17).
Denis McQuail, ca şi alţi sociologi ai comunicării, justifică crearea în cadrul sociologieie a
unui subdomeniu specializat în studiul comunicării, prin mai multe argumente de antologie a vieţii
sociale şi de epistemologie sociologică:
- omniprezenţa comunicării în procesele sociale, în sensul că toate fenomenele sociale implică şi un
proces de comunicare, fie că este vorba de relaţie, iteracţiune, schimb, exercitarea puterii şi a
controlului ori a ifluenţei de către comunităţi sau grupuri, de structuri şi funcţii sociale etc.;
- comunucarea nu este exteroară, ci este intrinsecă problemelor structurale şi colective rezervate în
mod special studiului sociologic – întrucât procesele structurate şi destructurate au o dimensiune
comunicaţională: structurile sociale sunt interacşiuni stabilizate, în care procesele de comunicare
intervin în mod direct şi adeseori chiar decisiv, formativ ori distructiv, încât se poate spune că o
comunitate este un ansamblu socio-comunicaţional şi cultural;
- există trăsături comunicaţionale comune la diferitele niveluri ale vieţii sociale – de la „situaţia cea
mai simplă a indvidului care îşi observă mediul şi îi conferă semnificaţii sau interacţionează cu un alt

2
individ, la schimburile care au loc în gropuri, asociaţii sau organizaţii, la nivelul unei întregi societăţi
sau relaţiilor dintre state”(D. McQuail, 1999;apud Drăgan 2007:11-12).
Comunicarea serveşte ca element de continuitate relevant pentru diferitele niveluri ale
organizării sociale. Asfel, la ficere nivel al vieţii sociale regăsim:
- actori (indivizi, grupuri, organizaţii) şi un spaţiu în care aceştia interacţionează comunicând
(intenţii, semnificaţii, valori, informaţii, etc.);
- o multitudine de relaţii şi reţele de interacţiune şi comunicare (de atracţie, respingere, cooperare sau
conflict, subordonare sau supraordonare, egalitate sau inegalitate, etc.), care modelează şi sunt
modelate de fluxuri comunicaţionale;
- limbaje şi coduri comune, deopotrivă culturate şi cominicaţionale;
- reguli formale şi informale de desfăşurare a comunicării.
Toate acestea legitimează o perspectivă sociologică a comunicării (chiar o sociologie a
comunicării), care înseamnă la cel mai general nivel a aborda comunicare ca proces şi componentă a
vieţii sociale(Drăgan, 2007:12).
Pânişoară Ion-Ovidiu prezintă în procesul de comunicare existenţa a două planuri:primul fiind
cel instrumental, acesta oferind un cadru structurat şi coerent al utilizării comunicării, iar cel de-al
doilea plan este cel investigativ şi de analiză, care aduce în atenţie dinamica procesului de
comunicare.
În sprijinul primului plan intervin următoarele definiţii: „comunicarea este un proces în care
oamenii îşi împărtăşesc informaţii, idei şi sentimente” (Hybels, Weaver, 1986, apud Pânişoară,
2008:15), „comunicarea este procesul prin care o parte (numită emiţător) transmite informaţii (un
mesaj) unei alte părţi (numită receptor)” (Baron, 1983, apud Pânişoară, 2008:15), „comunicarea se
referă la acţiunea, cu una sau mai multe persoane, de trimitere şi receptare a unor mesaje care pot fi
deformate de zgomote, are loc într-un context, presupune anumite efecte şi furnizează oportunităţi de
feedback” (De Vito, 1988, apud Pânişoară, 2008:16).
În ceea ce priveşte cel de-al doilea principiu, ni se prezintă următorul set de definiţii ale
comunicării:„comunicarea reprezintă interacţiunea socială prin sistemul de simboluri şi
mesaje”(George Gerbner); „comunicarea îşi focalizează interesul central pe acele situaţii

3
comportamentale în care o sursă transmite un mesaj unui receptor, cu intenţia manifestă de a-i
influenţa comportamentele ulterioare”(Gerald R. Miller); „comunicarea este procesul transmiterii
structurii între componentele unui sistem care poate fi identificat în timp şi spaţu”(Klaus
Krippendorf); „comunicarea este o funcţie socială..., o distribuţie a elementelor comportamentului
sau un mod de viaţă alături de existenţa unui set de reguli... Comunicarea nu este răspunsul însuşi,
dar este, într-un mod esenţial, un set de relaţionări bazate pe transmiterea unor stimuli (semne) şi
evocarea răspunsurilor”(Colin Cherry). (Pânişoară, 2008:16).
Orice act de comunicare implică o succesiune de evenimente, a cărei formă de bază cuprinde:
decizia de a transmite o semnificaţie, formularea mesajului intenţionat într-un limbaj sau cod, actul
de transmitere, receptarea. Acest proces de comunicare poate servi drept cadru pentru discutarea mai
detaliată a elementelor constitutive. Trebuie însă să avem în vedere şi faptul că această perspectivă
asupra comunicării ne poate duce în eroare, oricât de utilă ar fi ca punc de pornire. Ne poate induce în
eroare nu numai pentru că majoritatea evenimentelor comunicative sunt mult mai complexe decât
sugerează acest model, ci şi pentru că însăşi formularea sa implică anumite presupoziţii. Prima dintre
acestea este ezistnţa unei raţionalităţi şi intenţionalităţi privind comunicarea, urmărirea anumitor
scopuri şi, de aici, relevanţa unui criteriu de eficienţă comunicaţională.În al doilea rând, ni se propune
o perspectivă lineară asupra comunicării care contrazice ceea ce se întâmplă foarte adesea. În al
treilea rând, se sugerează că întotdeauna comunicarea începe cu transmiţătorul, a cărui intenţie
defineşte semnificaţia evenimentului comunicaţional (McQuail, 2007:29-30).
Cel mai important este faptul că trebuie să privim comunicarea ca deţinând un trecut, un
prezent şi un viitor şi că aceasta este determinată de o perspectivă dinamică. Este greu de imaginat un
proces comunicaţional fără a face apel la anumite aspecte din trecut, astfel modalităţile
interrelaţionare comunicaţionale se bazează pe experienţa noastră intr-un anumit domeniu şi iau
forma acestei experienţe. De exemplu o persoană care a vorbit în autocar cu alte persoane şi s-a simţit
bine în aceste condiţii va aborda mai deschis comunicarea într-o altă comunicare cu autocarul, deşi
călătorii vor fi cu totul alţii. Şi viitorul afecteză, de asemenea, comunicarea. Spre exemplu, dacă
dorim ca relaţia de comunicare să continue, vom comunica cu persoana respectivă în direcţia
prezentă. În acelaşi timp, comunicarea este un proces irepetabil şi ireversibil, fiecare experienţă de

4
comunicare fiid unică, astfel două experienţe de comunicare ne putând fi perfect identice.
În general, nu avem prea mult de spus despre comunicator, sursa sau punctul de origine a
actului de comunicare. După cum am remarcat deja, nu e obligatoriu ca el să fie un singur individ, ci
poate la fel de bine un grup sau o entitate colectivă – un ziar, un corp legislativ, o organizaţie formală
etc. Comunicatorii sunt deasemenea şi receptori, deşi, în sistemele de organizate formal, rolurile de
comunicator şi receptor pot fi definite separat. Chiar în sistemele de comunicare informale,
distribuirea rolurilor de transmiţător şi receptor de mesaje tinde să fie reglementată social şi raportată
la distribuirea generală a valorilor şi puterii în respectivul context social particular.
Următorul element avut în discuţie este mesajul. Conţinutul mesajului este referinţa pe care
o face la un obiect din ambientul transmiţătorului şi receptorului, obiect care e „numit” în
mesaj.Acesta este „referentul”. Comunicarea este aşadar „despre” ceva anume – o definiţie minimală,
care nu mai face însă necesară discutarea noţiunii de „zgomot”. Conceptul de mesaj este ambigu, pe
de o parte datorită separării arbitrare a conţinutului de formă, pe de altă parte, datorită posibilei
discrepanţe dintre ceea ce intenţionează să transmită comunicatorul şi ceea ce percepe receptorul.
Vorbim de „mesaj” ori de câte ori transmiţătorul consideră că indică un referent, sau restrângem
termenul la cazurile în care „incertitudinea se reduce” pentru receptor?Ceea ce constituie masaj
pentru o persoană poate fi zgomot pentru alta (McQuail, 2007:30).
Termenul „receptor” este echivalent în mai multe feluri. El are o conotaţie foarte limitată,
implicând un rol pasiv, defint mai ales în termenii reacţiei sau răspunsului. Pare de asemenea un rol
definit în mare de aşteptările comunicatorului şi, ca atare, lipsit de autonomie, ca şi cum nu ar pute a
exista în apsenţa transmiţătorului. Receptorul este adesea şi un iniţiator, atât în sensul că generează el
însuşi mesajele de răspuns, ci şi în acela că iniţiază procese de interpretare cu un anumit grad de
autonomie. Receptorul „utilizează” şi „acţionează asupra” informaţiei de care dispune.el este un
iniţiator şi în alt sens important, şi anume, în acela că a ales să urmărească anumite surse şi mesaje şi
nu altele (McQuail, 2007:32).
transmiţător mesaj receptor
În încercarea de a sintetiza şi de astoca multitudinea de definiţii, în literatura de specialitate
întâlnim o mulţime de modele ale comunicării. Unul dintre cele mai cunoscute este modelul propus

5
de C. Shannon şi W.Weaver, ulterior fiind baza mai multor modele de cercetare asupara fenomenului
comunicării. Cercetătorii au pus accent pe elementul feedback, astfel acesta devenind subiect de
studiu pentru cei care au analizat acest model. Principalul avantaj al acestiu model este acela al
simplităţii procesului, acesta determinând o funcţionalitate mai directă a dimensiunilor procedurale,
în mod adaptat la necesităţile proprii de comunicare.
Figura 1. Procesul comunicării. Adaptare după modelul lui Shannon şi Weaver

(apud Pânişoară, 2008:18)

Din punct de vedere didactic, este deosebit de util modelul lui Torrington, deoarece acesta ne
oferă o viziune procesual-instrumentală asupra fenomenului comunicării. Se observă că atât rolul de
emiţător, cât şi cel de receptor sunt văzute ca subânţelese, accentul punându-se pe activităţile de
codare şi decodare a mesajului.
Tabelul 1. Adaptare după modelul lui Torrington asupra procesului de comunicare
STADIUL PROCESUL PUNCTELE DE CONTROL
CODAREA Decizia asupra mesajului; Clarificarea obiectivelor ; Percepţie asupra

6
 Selectarea cuvintelor aşteptărilor receptorului;
potrivite; Perceperea impactului emoţional al mesajului.
Înţelegerea receptorului ca
persoană.
TRANSMISIA Selectarea mediului de Atenţia asupra numărului de idei transmise ;
transmitere potrivit; Consistenţa dintre mesajele verbale şi cele
Trimiterea mesajului; nonverbale;
Oferirea semnalelor Observarea nivelului de apropiere a mesajului.
nonverbale.
MEDIUL Controlarea posibilităţilor Evitarea întreruperilor şi zgomotelor; Observarea
de perturbare ; mediului de transmitere (dacă a fost ales corect sau
Limitarea apariţiei nu).
distorsiunilor la nivelul
mesajului;
RECEPŢIA Primirea mesajului; Atenţia asupra propriilor expectanţe privind mesajul;
Ascultarea interactivă. Găsirea unor modalităţi de testare a înţelegerii
mesajului.
DECODAREA Oferirea de sens mesajului; Clasificarea înţelesului dorit de către emiţător;
Înţelegerea emiţătorului ca Identificarea motivaţiilor transmiterii mesajului;
persoană.
Ce trebuie făcut dacă mesajul nu întruneşte credinţele
şi opţiunile valorice ale recptorului.

FEEDBACK Codarea răspunsului; Pentru derularea în continuare a comunicării: zâmbet,

Pornirea noului mesaj. aprobări, etc.;
Pentru a opri comunicarea: exprimarea
dezinteresului, oprirea contactului vizual.
(apud Pânişoară 2008:23).
Comunicarea a fost definită ca procesul care determină creşterea numărului de trăsături

7
comune,aceea ce împărtăşeşesc. Însă, pe de altă parte sunt necesare, de la bun îmceput elementele
comune pentru ca ea să poată avea loc. În primul rând, trebuie să existe un „cadru” comun- un spaţiu
social, fizic şi temporal în limitele căruia sunt localizaţi participanţii. Esenţa unui spaţiu comun este
reprezentată de experienţa împărtăşită a universului referenţial care face obiectul mesajelor. Mesajele
au sens numai dacă privesc probleme care aparţin atât experienţei transmiţătorului cât şi a
receptorului. Acest iperativ nu trebuie interpretat foarte strict, deoarece comunicarea se poate extinde
adesea dincolo de graniţele experienţei comune, utilizând referenţi cunoscuţi pentru a transmite
semnificaţii care privesc alţi referenţi, necunoscuţi receptorului. Spaţiul fizic comun este deasemenea
o problemă relativă, deoarece unele procese de comunicare se desfăşoară într-un spaţiu extrem de
limitata, pe când altele se extind la întreg teritoriul unei întregi societăţi sau trec dincolo de acesta.
Totuşi, de obicei pot fi trasate graniţe fizice clare în jurul participanţilor la procesul de comunicare,
graniţe care depind atât de mijloacele de transmitere, cât şi de aria de relevanţă din universul fizic.
O trăsătură a tuturor proceselor de comunicare, este aceea că întraga comunucare antrenează
schimbarea. Ori de câte ori se produce comunicarea are loc şi o schimbare de stare, se întâmplă ceva
care modifică relaţia participanţilor unul faţă de celălalt sau faţă de lumea exterioară. Efectele
comunicării pot fi concepute ca şi modificări de probabilităţi privind viitorul. Un eveniment
comunicaţional care are ca efect imediat confirmarea unei situaţii sau relaţii existente poate avea
consecinţe asupra duratei probabile a relaţiei, menţinând sentimentele latente de ataşament. Afirmaţia
„nu există comunicare fără efecte”poate fi considerată ca fiind adevărată, deşi depinde de perspectiva
asupra a ceea ce este considerat defapt a fi efect.
Comunicarea presupune sau stabileşte întotdeauna o relaţie socială între participanţi. Asfel,
comunicatorul atunci când trasmite un mesaj are în minte un anumit receptor şi îşi modelează
acţiunea prin referirea conştientă la acesta; în mod similar, receptorul atunci când acordă o anumită
atenţie mesajelor, se orientează către o sursă umană.
Analizând toate aceste concepte, Roman Jakobson îi atribuie comunicării o serie de funcţii
clasificându-le asfel:
1. Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stărilor interne ale emiţătorului. Îmbibate
de valori emotive sunt interjecţiile de tipul of, sâc, brr, ura, huo, halal, expresii de genul Doamne

8
păzeşte, păcatele mele, fir-ar să fie, epitete ca încântător, emoţionant şi o sumă întragă de mijloace
stilistice prin care exprimăm relaţiile noastre sufleteşti la contactul cu o realitate oarecare.
2. Funcţia conativă sau persuasivă sau retorică e îndreptată, după cum ne-o arată ultimele două
denumiri, către destinatarul comunicării de la care se intenţionează să se obţină un anumit tip de
răspuns. Pe lângă interjecţiile expresive exist şi destul cu funcţie conativă, puţin forţată:nani, zât, sst.
Forma verbală conativă, prin excelenţă este modul imperativ. În calitatea sa de artă a construirii
discursurilor persuasive, retorica avea în vedere tocmai valorificarea potenţialelor conative ale
comunicării interumane.
3. Funcţia poetică e centrată pe mesaj. Trebuie însă observat că ea nu are în vedere şi referinţa,
adică situaţia sau fenomenul real pe care le vizează comunicarea. Se ştie că, spre deosebire
de limbajul ştiinţific, pentru care ceea ce contează cu precădere este despre ce se vorbeşte, limbajul
poetic pune accentul pe cum se spune. Cel dintâi privilegiază semnificatul, cel de al doilea,
semnificantul. Îndărătul cuvintelor dintr-un text ştiinţific se văd înţelesurile pe care ele ni le dezvălue,
pe când cuvintele unui poem sunt, în mare măsură, opace, ele reţinând atenţia cititorului asupra
aspectului lor concret, ceea ce face ca orice încercare de ale înlocui ci sinonime să distrugă
poeticitatea textului.
4. Funcţia referenţială pe lângă referinţa mesajului, ea vizează, în concepţia lui Jakobson, şi
cadrul situaţional în care are loc transmiterea acestuia. Ideea de a trata împreună aceste două aspecte
pare să se fi născut din dorinţa de a separa printr-o cezură unică aspectele ce ţin de sintaza mesajului
(forma şi combinatorica semnelor) de tot ceea ce priveşte relaţia acestuia cu relaţiile exterioare, adică
de componentele semantică şi pragmatică. Deşi logică, această abordare a fost receptată de alţi
cercetători drept insuficient de pertinentă, motiv pentru care Dell Hzmes a propus scindarea funcţiei
jakobseniene în două: una propriu-zis referenţială, axată pe subiectul comunicării, şi alta contextuală
sau situaţională, orientată către cadrul în care se desfăşoară procesul de comunicare.
5. Funcţia metalingvistică se manifestă ori de câte ori în cadrul comunicării apare necesitatea de
a se atrage atenţia asupra codului utilizat. Perifrazele explicative care precizează accepţiunea în care
trebuie înţeles un termen, gesturile („făcutul cu ochiul”) sau tonul (ironic, bunăoară) ce indică
receptorului cheia în care trebuie decodificat mesajul aparţin sferei metalingvisticului. Elementul

9
metalingvistic e prezent chiar în comunicarea animală: câinele care te atacă, lătrând fioros, dar odată
ajuns lângă tine, se lasă în extensie pe labele din faţă îţi indică prin această mişcare că nu are intenţii
rele şi că manifestările lui de agresivitate trebiie traduse în cheia ludică.
6. Funcţia fatică are în vedere caracteristicile canalului şi controlul bunei funcţionări a acestuia.
„Alo”-ul cu care începem o conversaţie telefonică nu exprimă nimic privitor la noi, la interlocutorul
nostru, la mesajul pe care dorim să-l transmitem şi nici măcar la cod, căci, dat fiin caracterul
internaţional al acestui cuvânt, cel care îl recepţionează nu se poate baza pe el pentru a deduce în ce
limbă dorim să-i vorbim. În schimb el ne ajută să stabilim contactul, marchază deschiderea canalului.
O funcţie asemănătoare o au gesturile sau formele de salut. Nenumărate semnale fatice însoţesc
comunicarea interpersonală: confirmări verbale sau prin mişcări ale capului („da”-urile din timpul
unei conversaţii nu semnifică acordul receptorului cu emiţătorul, ci numai faptul că primul este atent
la spusele celui din urmă), dar mai ales jocul privirilor prin care se reconfirmă mereu păstrarea
contactului (Dinu, 2007:117-120).
Paloaltiştii au pornit de la ideea că, pentru a cunoaşte în adâncime mecanismele procesului de
comunicare, trebuie să studiezi situaţiile în care aceasta suferă dereglări sau blocaje. Astfel, au
formulat câteva importante principii ale comunicării interumane prezentate sub denumirea de axiome
ale comunicării:
„Axioma” 1: „Comunicarea este inevitabilă” sau, într-o formulare mai apropiată de cea a
autorilor, „Non-comunicarea este imposibilă”. „Axioma” are sens numai în condiţiile în care
înglobăm în sfera comunicării şi transmiterea neintenţionată de informaţie ce se relizează prin
intermediul indiciilor. Dacă acceptăm că orice comportament are o anumită valoare cominicativă, că
nu doar mimica şi gesturile, ci şi absenţa lor este elocventă, vom putea accepta uşor prima „axiomă”.
E suficient să ne gândim la cazul tipic de „non-comunicare” al omului care tace. Poziţia corpului,
coloraţia obrazului, strălucirea sau opacitatea şi orientarea privirii, expresia gurii şi nenumărate elte
indicii, unele aproape insesizabile, dar totişi percepute subliminal, ne oferă indicţiile
metacomunicaţionale necesare pentru a descifra semnificaţia reală a tăcerii sale. Observatorul atent
va confunda cu greu o tăcere admirativă cu una plictisită, tăcerea meditativului cu cea a mâniosului
aflat pe punctul de a exploda, tăcerea stingherită a celui ce nu ştie ce să spună cu cea încăpăţânată,

10
sfidătoare a omului care nu te consideră demn de un răspuns, tăcerea primei întâlniri cu cea din sala
de aşteptare a tribunalului, dinaintea pronunţării divorţului, ş.a. „Cel care îşi ţine buzele lipite,
vorbeşte ci vârful degetelor”, spunea, pe bună dreptate Freud.
„Axioma” 2: „Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional, cel de al
doile oferind indicaţii de interpretare a conţinutului celui dintâi”. O aceeaşi informaţie poate fi
transmisă pe un ton amabil sau răstit, dar e greu de crezut că interacţiunea dintre emiţător şi receptor
va continua în acelaşi fel în ambele situaţii. Se spune că „tonul face muzica”. Vorbitorii acordă
planului relaţional o importanţă decisivă şi dacă neînţelegerile de ordin informaţional pot fi aplanate
prin apelul la surse (cărţi, dicţionare, persoane competente), cele ce privesc relaţia generează adesea
conflicte ireconciliabile. Una dintre descoperirile cercetătorilor de la Palo Alto e tocmai aceea că
atenţia acordată comunicării distruge comunicarea. Indiciul cel mai evident că o relaţie este în curs de
destrămare e chiar grija cu care participanţii urmăresc simptomele relaţiei. Doi oameni între care
lucrueile nu mai merg ca înainte îşi vânează reciproc indiciile nonverbale de natură să demonstreze că
celălalt e de vină:gesturile plictisite sau nerăbdarea, tonul iritat, ori fără chef, privirea batjocoritoare.
Morala ar fi că mecanismele înţelegerii reciproce funcţionează bine exact atunci când nu le percepem.
„Axioma” 3: „Comunicarea e un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect
sau stimul-răspuns.” Exemle simple date de Watzlawick şi colaboratorii săi luminează perfect sensul
„axiomei”. Un patron îşi supraveghează excesiv salariaţii, argumentând că altmiteri aceştia comit
greşeli, în timp ce ei se plâng că greşesc tocmai pentru că sunt prea insistent supravegheţi. Un soţ se
închide în el din cauză că nevasta îl cicăleşte necontenit, însă ea susţine că o face numai pentru a-l
scoate din această stare de repliere şi pasivitate. Un cuplu este invitat la o petrecere, unde, o noapte
întreagă, el stă într-un colţ şi bea, pe când ea flirteză cu alţi bărbaţi. Rămaşi singuri, cei doi soţi îşi
reproşează unul altuia modul cum s-au comportat, fiecare fiind convins că celălalt este vinovat,
deoarece propria conduită nu era decât un răspuns la comportamentul partenerului. Soţul pretinde că
a băut de supărare, văzând-o pe ea cum cochetează cu alţii, iar soţia susţine că s-a lăsat curtată tocmai
pentru a-l provoca şi a.l determina să-şi schimbe atitudinea. Aici, ca şi în celelalte două exemple
precedente, se remarcă tendinţa de a considera lanţul comunicării drept segmentabil în acte bine
delimitate, interpretate arbitrar drept cauze dau efecte, în toate cazurilr conflictele întemeindu-se pe

11
faptul că ceea ce unii considerau cauză era pentru alţii efect. Astfel, comunicarea este continuă, iae
mesajele se interacţionează într-o manieră complexă, căci dacă Bergson afirma că „gândim doar cu o
mică parte din trecutul nostru, dar cu întregul nostru trecut, inclusiv cu zestrea sufletească
originară, dorim şi acţionăm”, lucrul rămâne perfect valabil în ceea ce priveşte actele comunicative.
Comunicăm cu întregul nostru trecut şi ar fi inutil să căutăm o cauză unucă pentru fiecare replică pe
care o dăm celorlalţi. Cu atât mai mult cu cât există o intertextualitate a comunicărilor, cu efecte
asemănătoare celor dintr-o veche experienţă de fizică şcolară: apa călduţă pare rece pentru mâna
ţinută anterior în apă fierbinte şi caldă pentru cea scoasă de curând dintr-un vas cu apă rece. La fel,
efectul unei comunicări depinte de conţinutul comunicărilor anterioare. Când o expresie nepoliticoasă
apare în „gura” cuiva care a fost întotdeauna amabil şi atent cu tine, ea te pune pe gânduri, ori este
privită cu un grav afront; rostită, în schimb, de cineva care foloseşte un limbaj vulgar mai tot tompul,
ea poate fi percepută aproape ca o mângâiere.
„Axioma” 4: „Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică.” Termenii provin din
cibernetică, unde un sistem este considerat atunci când operează cu o logică binară ( de tipul „totul
sau nimic”) şi analogic în cazul utilizării unei logici cu o infinitate continuă de valori. Întrebarea dacă
o statuie este ecvestră sau pedestră este susceptibilă doar de două răspunsuri logice da sau nu.În
schimb, când suntem întrbaţi dacă este frumos afară ne este de multe ori greu să răspundem prin da
sau nu, fiindcă simţim că, spre deosebire de cazul precedent, ne confruntăm de data aceasta cu o
infinitate de posibilităţi, pe care nu numai o simplă pereche de adverbe, ci nici chiar totalitatea
resurselor noastre ligvistice nu reuşeşte să o acopere. Pentru a descrie exact gradul de frumuseţe, ar
trebui să dispunem deopotrivă infinită şi nenumărabilă de cuvinte distincte, cee ce este principa
imposibil, deoarece, prin însuşi modul în care sunt alcătuite, cuvintele vor fi întotdeauna numărabile.
Întonaţia cu care sunt pronunţate poate însă varia continuu, de unde concluzia că modalitatea
lingvistică de comunicare este una digitală, în vreme ce comunicarea paalingvistică are caracter
analogic.
Tot preponderent analogic sunt şi gesturile. Unele dintre ele pot transmite o informaţie digitală,
ca, de exemplu, confirmarea sau negarea prin mişcările capului, dar şi în asemenea cazuri conotaţiile
ce însoţesc sensul de bază sunt redate prin variaţii infinit gradate ale parametrilor mişcării, care joacă

12
aici rolul intonaţiei din cazul comunicării verbale. Sensibilitatea receptorului uman la nuanţele
înţelesurilor transmise gestual e deosebit de mare. Un zâmbet poate îmbrăca o infinitate de forme, de
la surâsul abia schiţat până la „hlizitul”cu gura până la urechi, dar destinatarul ştie, în general, să.i
decodifice conotaţiile şi va răspunde la rândul său într-un mod cât mai diferenţiat la semnalul
emiţătorului.
Există o strânsă legătură „axiomele” 2 şi 4: componenta informaţională a comunicării este
transmisă cu precădere prin cale digitală, pe când cea relaţională este transmisă prin mijloace
analogice. Privire, gestul, mimica, tonul sunt parametri de care depinde bunul mers al relaţiei şi tot ei
fac obiectul recriminărilor atunci când raporturile dintre comunicatori încep să şchiopăteze.
„Axioma” 5: „Comunicarea este ireversibilă.” Afirmaţia trebuie pusă în legătură cu proprietate
oricărei comunicări de a produce, odată receptată, un efect oarecare asupra celui ce a primit-o. Mai
intens sau mai slab, prompt sau manifestat cu întârziere, perceptibil sau nu pentru un observator din
afară, efemes sau de lungă durată, fetul există întotdeauna. Noi înşine suntem, în mare măsură,
rezultatul însumării în timp a efectelor mesajelor, ziditoare sau distructive, recepţionate de-a lungl
vieţii noastre. Datorăm comunicării, nemijlocite sau mediate (de lecturi, audiţii, vizionări) cusemenii
o parte însemnată din ceea ce ne place să numim personalitatea noastră. În procesul continuu şi
îndelungat de edificare a acesteia, fiecare contact uman, fiecare comunicare primită de la alţii au jucat
un rol, au contat într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin. Fireşte, nu suntem întotdeauna
conştienţi de efactele mesajelor primite, dar aceasta nu înseamnă că ele nu ar exista, ci doar că este
necesară însumarea mai multora pentru ca schimbarea produsă de ele să devină sensibilă. Dacă însă
recunoaştem oricărei comunicări capacitatea de a ne influenţa, vom putea afirma că după fiecare act
de comunicare ceva s-a modificat în noi şi că mesajele următoare ce ni se adresează află în noi un
receptor diferit de cel dinainte. Orice act de comunicare este ireversibil tocmai în sensul că, odată
produs, el declanşează un mecanism ce nu mai poate fi dat înapoi ca cel al unui ceasornic. După ce l-
am jgnit pe interlocutor, zadarnic decladăm că „ne retragem cuvintele”, căci efectul spuselor noastre
s-a produs, iar scuzele sunt tardive, întrucât acum se adresează altei persoane decât partenerului
iniţial de discuţie. Concluzia se desprinde de la sine: să nu ne iluzinăm că revenirea asupra mesajelor
transmise le-ar putea anihila efectele şi, în consecinţă, să încercăm să încercăm să exercităm un

13
control cât mai strict asupta manifestărilor noastre comunicative, neuitând nici învăţătura biblică
potrivit căreia „nu atât ce intră în gură, ci ce iese pe gură îl spurcă pe om”. Căinţauşurează sufletul,
dar nu anulează natura ireversibilă a comunicării.
„Axioma” 6: „Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau
complementare.” În principiu, egalitatea deplină a participanţilor la interacţiune constituie una dintre
condiţiile unanim cunoscute ale comunicării eficiente. Afişarea superiorităţii, neacordarea dreptului
la replică, snobismul comunicaţional mineză procesul de comunicare şi îi diminuează valoarea
socială şi umană. Totuşi realizarea unei egalităţi veritabile rămâne un deziderat aproape imposibil de
atins.Există două tipuri principale de interacţiuni: tranzacţionale şi personale.
În cea ce privesc interacţiunile tranzacţionale, rolurile participanţilor rămân neschimbate pe întrg
parcursul comunicării. Profesorul şi studentul la cursuri, medicul şi pacientul pe timpul consultaţiei,
vânzătorul şi cumpărătorul pe durata negocierii preţului produsului se menţin unul faţă de altul în
raporturi fixe, ce elimină din start posibilitatea realizării egalităţii în comunicare.
Spre deosebire de acestea, interacţiunile personale (cele dintre prieteni, soţi, colegi) nu presupun
dispariţia rolurilor, ci numai fluidizarea lor. Participanţii trec cu repeziciune, uneori de la o replică la
alta, din rolul de dădacă în cel de copil moralizat, din rolul victimei în cel al persecutorului. Metafora
din titlul unei piese de succes, Doi pe un balansoar de W. Gipson, surprinde admirabil acest joc,
nevinovat sau crud, de la caz la caz, al fluxurilor şi refluxurilor care îi aduc pe rând, fie pe unul, fie pe
celălalt membru al cuplului în poziţia dominantă, permiţând-i să „conducă ostilităţile”, să dirijeze
interacţiunea în direcţia dorită.
Simetrice sunt actele de comunicare în care răspunsurile sunt de acelaşi tip cu stimulii:
„răţoiala”este sancţionată tot pe un ton răstit, geloziei i se răspunde cu gelozie, tăcerea sau batjocura
sunt întâmpinate cu tăcere sau batjocură. Simetria nu este bună sau rea în sine, valoare ei depinzâmd
de parametri psihologici la care se referă: e de la sine înţeles că nu la fel vor arăta comunicarea dintre
doi oameni calmi şi cea dintre două persoane mânioase. Comunicarea nu este ejutată de faptul că unul
dintre participanţi vorbeşte cu însufleţire, iar celălalt este apatic, dar poate fi influenţată pozitiv dacă
iritării i se răspunde cu răbdare şi calm.

14
 „Axioma”7: „Comunicarea presupune procese de ajistare şi acomodare.” „Accordons nos
violons”, spune francezul, când simte că cei din jur vorbesc pe „limba” sa. Ajustarea la care se referă
„axioma” reprezintă tocmai acest acordaj indispensabil unei comunicări adevărate. El este cu atât mai
dificil de obţinut cu cât interlocutorul nu este mai puţin cunoscut, cu cât între „câmpurile” noastre de
experienţă subzistă deosebiri mai importante. Conflictul dintre generaţii va rămâne probabil
întotdeauna o constantă a existenţei umane. El depinde de mulţi factori, dar, incontestabil, unul deloc
neglijabil este asimetria în ceea ce priveşte experienţa de viaţă: chiar dacă memoria sa nu mai este
întotdeauna oglinda fidelă a trecutului, nu se poate nega faptul că părintele a fost şi el o dată copil, în
timp ce copilul nu a fost încă părinte. Tot astfel, în multe cazuri, patronul unei fabrici a fost în
tinereţe muncitor, însă prea puţini dintre muncitorii săi se pot lăuda cu o experienţă patronală. Nu îţi
poţi ameliora comunicarea dacă nu ţii cont de aceste inevitabile diferenţe dintre oameni şi dacă nu
încerci să te acomodezi cu codurile de exprimare ale celuilalt, cu deprinderile sale lingvistice, adică,
în termeni sociolingvistici, cu idiolectul său. Rodajul în prietenie şi în relaţiile matrimoniale constă,
între altele, şi în învăţarea comportamentului comunicaţional al partenerului, cu tot ceea ce implică
acesta sub raport deopotrivă verbal şi non-verbal (apud Dinu, 2007:130).
1.2 Teorii şi principii ale comunicării
Pentru a trece în revistă principala arie de teorii care au drept scop explicarea conceptului de
comunicare dăm de dificultatea de a identifica teorii pure ale acestui concept. Însă această dificultate
a început încă din contemporaneitate, când mulţi cercetători din domeniul ştiinţelor sociale au decis
că este necesară construirea comunicării ca domeniu de cercetare autonom. Astfel, s-a ajuns la
următoarele teorii:
► Teoria matematică asupra comunicării. Numită şi teoria informaţiei, aceasta a avut o
mare însemnătate asupra modului în care poate fi înţeleasă şi conceptualizată comunicarea. În această
privinţă, Claude Elwood Shannon şi Warren Weaver au propus un model destul de simplu asupra
comunicării, cercetările lor vizând găsirea acelor mijloace mai rapide şi mai sigure de a transporta
informaţia şi de identifica un sistem care să utilizeze la maximum eficienţa canalelor de comunicare
emiţătorului sau a receptorului.

15
 Această teorie a infomaţiei încearcă să explice comunicarea ca fiind o relaţie între conceptele
de zgomot (informaţia care circulă pe un canal este ameninţată de zgomot, de perturbări de natură
aleatorie care o pot deforma sau altera) şi redundanţă (modul de a optimiza comunicarea afectată de
zgomot prin repetarea unor semnale sau prin folosirea acestora într-o mai mare măsură decât ar fi
necesar). Pentru realizarea unei economii în comunicare putem elimina elementele redundante, dar
trebuie să avem grijă în transmiterea iterlocutorului a acelor elemente întradevăr importante.
Teoria informaţiei a avut un rol destul de important asupra teoriilor comunicării, chiar dacă,
mai târziu au apărut o serie de bariere, în special din partea reprezentanţilor ştiinţelor sociale.
► Teoria cibernetică.

16