PEDEPSE SI RECOMPENSE

Asa cum mult timp s-a considerat ca agresivitatea si comportamentul indezirabil reprezinta
semne ale patologiei campului educativ scolar, care trebuie rezolvate intr-un fel sau altul,
tot asa astazi managementul clasei pare a deveni un panaceu in ceea ce priveste problemele
de disciplina; grav in acest caz este ca managementul clasei isi pierde reflexivitatea, adica
interogativitatea in raport cu statutul si eficienta sa.

Managementul clasei nu constituie o rutina (dar se poate transforma intr-o rutina), nu

reprezinta un ansamblu de retete (dar poate fi utilizat in acest sens), ci reprezinta mai
degraba un sistem de principii care se pot configura si reconfigura intr-o multitudine de
modalitati concrete, in functie de situatia educationala concreta.

Plecand de la lucrarile lui Alfie Kohn in domeniu, Denise Breton si Christopher Largent (70)
pun la indoiala legitimitatea si eficienta dubletului pedepse/recompense. Ei pleaca de la
afirmatia ca, in conformitate cu traditia culturala europeana, controlul social are in centru
mecanismul pedepselor si recompenselor; cu alte cuvinte, cine poate pedepsi ori
recompensa acela are puterea de a-i controla pe ceilalti.

Behaviorismul lui Skinner, axat pe dinamica stimul/raspuns nu face decat sa ofere o aura
academica pentru dispozitivul pedepse/recompense. Cea mai raspandita metoda (deci si
cea mai eficienta) de a-i determina pe ceilalti sa se comporte in sensul dorit consta in
metoda pumnului acoperit in manusa de catifea. Cu alte cuvinte, in termenii lui Skinner,
comportamentul dezirabil va primi o intarire pozitiva (recompensa), fapt ce va creste
probabilitatea aparitiei lui in viitor, dupa cum, comportamentul considerat indezirabil, va
primi o intarire negativa (pedeapsa), fapt ce va determina scaderea probabilitatii aparitiei lui
in viitor.

Plecand, de la ideile lui Alfie Kohn, Denise Breton si Christopher Largent sustin ca pedepsele
si recompensele au efecte negative majore asupra psihicului uman; ei isi sustin punctul de
vedere facand apel la mai multe argumente:

1. - pedepsele si recompensele corup relatiile umane, incepand cu acelea dintre cei plasati
mai sus si cei plasati mai jos in ierarhia stabilita de accesul la administrarea pedepselor si
recompenselor; adevarul si sinceritatea pierd pozitii importante in raport cu ipocrizia si
disimularea;
2. - dubletul pedepse/recompense administreaza mai degraba imaginea si nu realitatea: a
parea bun este mult mai important decat a fi bun

3. - mecanismul pedepselor si recompenselor presupune observare, oamenii trebuie sa fie

vazuti atunci cand fac lucruri bune sau lucruri rele, doar asa ei pot primi ceea ce merita

4. - pedepsele si recompensele inlocuiesc motivatia interna cu motivatia externa; nu mai

facem ceea ce ne-ar placea sa facem, ceea ce consideram drept sa facem, ci acele lucruri
pentru care suntem recompensati.

Dorinta interioara, mai putin si mai greu controlabila este inlocuita cu ceva ce poate fi
controlat de ceilalti; astfel, pedepsele si recompensele ne decupleaza de la viata interioara
si ne plaseaza in dependenta de vointa altora. In acest sens, se poate cita un interviu al lui
Alfie Kohn (Carrots or Sticks? Alfie Kohn on Rewards and Punishments) care afirma: “Sa fie
limpede de la inceput, recompensele si pedepsele nu sunt opuse. Una este imaginea in
oglinda a celeilalte, adica sunt doua modalitati de a actiona asupra elevilor si nu doua
modalitati de a lucra cu ei.“

Cercetari semnificative in domeniul psihologiei sociale demonstreaza ca, a recompensa o

persoana pentru ceea ce face are ca efect scaderea interesului pentru activitatea respectiva
si nu, cum ne asteptam pana acum (si sub influenta behaviorismului) o crestere a acestuia.
De pilda, elevii care primesc note (mai ales note mari) devin pe parcurs mai putin interesati
de ceea ce invata decat elevii care nu sunt evaluati prin note.

5. - mecanismul pedepse/recompense intareste o conceptie despre viata stresanta,

competitiva, de tipul ,,eu impotriva celorlalti’’, care conduce la anxietate si alienare; in plus,
stresul este accentuat si de rolul ierarhizant al evaluarii, ca si de situatia celor care, fie
raman corigenti sau repetenti, fie nu rezista presiunilor exercitate de procedurile de
evaluare.

Introducerea recompenselor le transmite insa un mesaj mai mult decat limpede: a primi o
recompensa este mai important decat a invata ceva; dintr-odata, nota devine mai
importanta decat invatarea. Poate din acest motiv copiii isi conserva bucuria invatarii in
primul an al fiecarui ciclu scolar (primar, gimnazial, liceal), asteptand apoi cu nerabdare sa
absolve, lipsiti acum si de bucuria interioara de a invata.

6. - recompensele se pot transforma in pedepse, distrugand ,,bucuria de a trai’’; goana dupa

recompense si incercarea de a evita pedepsele par sa alcatuiasca jocul vietii, dar de fiecare
data cand cineva primeste o recompensa, oricat de mica, pentru ceva ce facea de placere,
recompensa respectiva va declansa un intreg mecanism care va distruge bucuria interioara
de a face lucrul respectiv pentru a o inlocui cu bucuria de a fi recompensat; libertatea
alegerii dispare si ea, inlocuita de incercarea de a ,,fenta’’ pedepsele si de vanatoarea de
recompense.

Totusi, mai este loc pentru recompense in sala de clasa? In conceptia lui Alfie Kohn, sala de
clasa constituie spatiul ,,pentru iubire neconditionata, pentru sprijin, atentie si incurajare’’.
De asemenea, elevii au nevoie de feedback, adica au nevoie de informatii despre implinirile
lor in spatiul educational.

Dar, considera Alfie Kohn, recompensele nu raspund acestor nevoi; mai intai, recompensele
sunt conditionate: ,,iti acord atentia si sprijinul meu doar daca indeplinesti standardele mele
si daca raspunzi in mod adecvat cerintelor mele’’; in al doilea rand, recompensele nu
reprezinta feedback-ul de care elevii au nevoie; ele reprezinta evaluari, iar elevii nu au
nevoie de evaluari nici in cazul in care acestea sunt pozitive; recompensele tind sa creeze
dependente de persoana care realizeaza evaluarile, mai larg, de orice persoana aflata in
pozitia de a oferi recompense.

Alfie Kohn afirma ca evaluarile trebuie inlocuite cu doua lucruri: mai intai, elevilor trebuie sa
li se spuna cum stau si nu sa fie judecati, apoi trebuie sa li se ofere interogatii care sa-i ajute
sa gandeasca (profesorii vorbesc prea mult si intreaba prea putin).

Din acest punct de vedere, utilizarea pedepselor si a recompenselor in cadrul campului

educativ scolar are drept consecinta adaptarea la ceea ce ulterior se va numi justitie; uneori,
justitia este inlocuita de decizii care, desi te privesc, sunt luate de altii, desigur ,,in numele
tau’’ si ,,spre binele tau’’.

In concluzie, recursul la dubletul pedepse/recompense are doua efecte negative: primul,

ramanem controlabili de catre aceia care detin puterea (adica pot administra pedepsele si
recompensele), al doilea, nu mai facem ceea ce ne-ar placea sa facem doar din imbold
interior, ci pentru ca suntem recompensati pentru ceea ce facem.