Normativitatea în educația copiilor de vârstă mică

1. Diferențe conceptuale normă/normativitate - reguli/principii (Muraru Iulia)

SLIDE 3 :

Normativitatea unui domeniu, cel educațional în cazul nostru, cuprinde ansamblul

principiilor, normelor și regulilor ce reglementează modul de structurare și de acțiune optimă în
cadrul acelui domeniu.

Normativitatea este un element component al structurii educației. În analiza ei utilizăm

rezultate ale logicii acțiunilor, scopurilor și planurilor de acțiune rațională și eficientă (M. Călin).
Prin analiza normativă a acțiunii educative se are în vedere raționalitatea ei: relația dintre valori,
scopuri și norme, pentru ca educatorul să conștientizeze condițiile, regulile de construire și
realizare a procesului pedagogic, să distingă ceea ce trebuie să facă.

În educație, normativitatea este regăsibilă la cel puțin două niveluri. Potrivit profesorului
Constantin Cucoș acestea sunt :

 instituțional - normativitatea reflectată de legislația educativă în vigoare la un moment

dat, aspect ce ține mai cu seamă de factorul politic și mai puțin de cel educațional propriu-zis;

 Funcțional sau didactic - normativitatea care reglementează desfășurarea efectivă a

activității educaționale concrete, aspect influențat și care influențează la rândul său
procesualitatea actului didactic.

LIBER :

Un element de normativitate didactică poate îmbrăca două forme : una pozitivă care
exprimă ceea ce e bine a se face și una negativă care recomandă ceea ce nu e bine de făcut în
procesul didactic.

Numai o înțelegere profundă a normativității didactice și o aplicare pe măsură a acesteia

de către cadrul didactic poate duce la îndeplinirea menirii ei, eliminarea amatorismului
educațional, căci, din păcate, la nivelul simțului comun, oricine crede că se poate erija (a se da
drept cineva) în prestator (persoana care prestează o munca), de educație și nu puține sunt
cazurile când așa-ziși pedagogi o fac sub tutela instituției școlare, fără a cunoaște măcar
elementare noțiuni de pedagogie și didactică.

În limbajul comun, normativitatea este redată de expresii des utilizate: trebuie/nu trebuie
să...; este permis/nu este permis să...; se poate/nu se poate să...; dacă respecți...atunci realizezi; se
cere să...ca să realizezi; aplici următoarele reguli...; respecți următoarele etape...; respecți
următoarele condiții...etc.

SLIDE 4

Norma este un instrument, o modalitate de coordonare și de desfășurare a acțiunilor

umane. Pedagogic „norma” indică unul sau mai multe criterii obligatorii în realizarea acțiunii,
condiții minimale de îndeplinit și după care se apreciază reușita acțiunii, numărul de acțiuni pe
unitatea de timp, propoziții prescriptive de desfășurare optimă, indicații practice privind
obligațiile, interdicțiile, permisiunile în acțiune, algoritmii de respectat;

Regula este o normă , lege pe baza căreia are loc un proces, se desfășoară o activitate sau
se produce un fenomen. Mod de a rezolva o serie de probleme care au anumite caracteristici
comune.

Principiul este o cerință cu caracter logic care arată necesitatea educației și a

funcționalității ei, exprimă o idee de bază pe care se întemeiază gândirea pedagogică, un punct
de reper pentru acțiune.

SLIDE 5

Distincția între cele trei concepte normative de bază: principiu, normă si regulă, se poate
identifica în gradul lor de generalitate. În acest sens, principiul este expresia cu cel mai înalt
grad de generalitate, ce este aplicabilă întregului domeniu și se concretizează în mai multe
norme.

Acestea ,normele, prezintă un grad de generalitate intermediar, aplicându-se unei game

de activități din același domeniu.
 O normă, la rândul ei, se concretizează în mai multe reguli, care presupune un cadru
aplicativ concret.

Unii pedagogi fac deosebirea dintre principiul didactic și regula didactica, plecând de la
sfera de aplicabilitate a respectivei norme.

Dacă principiul are o sferă mai largă de valabilitate, regula este o normă mai restrânsă,
ce se particularizează la un anumit segment al proceselor didactice.

SLIDE 6

Relația lege – principiu – normă – regulă:

Teoria instruirii precizează principiile didactice, metodologia ei dezvoltă normele și

regulile de respectare, aplicare a lor, în rezolvarea variatelor situații concrete ale predării –
învățării – evaluării;

Teoria educației insistă și pe legitatea pedagogică. Din aprofundarea acestui aspect se

poate înțelege mai clar relația lege – principiu – normă - regulă și evita limitarea sa sau
confundarea bazei logice (lege, principiu) cu cea procedurală (normă, regulă), în construcția,
interpretarea și realizarea educației; Norma nu se referă la regularitatea acționară (ca în
principiu), ci la raționalitatea actelor pedagogice;

SLIDE 7

Un exemplu necesar:

Legea : abordarea educatului ca obiect și mai ales ca subiect al educației;

Norma : necesitatea participării active și conștiente a acestuia în instruire;

Reguli : pentru învățător (să prezinte elementele noi prin detaliere, să comenteze definiția mai
întâi și apoi să prezinte cauzele, să elimine interpretările greșite posibile, să îmbine tipurile de
explicație, să utilizeze exemple etc.) și pentru elevi (să asculte cu atenție, să formuleze întrebări,
să coreleze cunoștințele noi cu cel e anterioare etc.);

2. Principii didactice/ pedagogice (Axinte Ana-Maria)

În activitatea cadrelor didactice implicate în educația copiilor din grădiniță și școala primară se
structurează categorii multiple de principii structurate în trei categorii de principii:

 Principii care se referă la abordarea copilului de vârstă mică, respectiv la relația adult
copil în cadrul activității din grădiniță și școala primară;
 Principii referitoare la conceperea și realizarea activității de învățare a copilului în cadrul
formal;
 Principii referitoare la abordarea conținuturilor vehiculate în grădiniță și școala primară;

Fiecare categorie integrează un ansamblu de principii cum ar fi:

1. Principiile relaționării cu copilul de vârstă mică vizează:

-principiul respectării drepturilor copilului;

-principiul iubirii copilului;

-principiul cunoașterii caracteristicilor copilului;

2. Principiile conceperii și realizării activității de învățare a copilului sunt:

-principiul intuiției/utilizării materialului didactic:

-principiul diversității;

-principiul valorificării jocului în actul didactic;

-principiul optimismului/entuziasmului/răbdării/calmului în educație;

3. Principiile referitoare la abordarea conținuturilor vehiculate sunt:

-principiul abordării/predării interdisciplinare a conținuturilor;

-principiul abordării integrate a conținuturilor;

-principiul valorificării tuturor conținuturilor ca ocazii de a determina dispoziția pentru învățare,

dragoste, plăcerea de a învăța, de a face descoperiri;

Descrierea unor principii ale educației copiilor de vârstă mică

I. Principiul respectării copilului

În toate împrejurimile în care se confruntă direct sau indirect copilul, adultul trebuie să-l
respecte. Respectul este receptat ca un dar oferit ființei în devenire, unul mai valoros chiar decât
iubirea. Adultul care respectă copilul, unicitatea sa și îi transmite apartenența la iubire, la familie
construiește o imagine adecvată a copilului despre sine. Pe când, adultul care țipă, bate jignește,
ridiculizează, intimidează, distruge imaginea de sine a copilului; ,,o gafă sau o greșeală socială,
făcută în primii ani de viață, poate să urmărească o persoană, uneori, tot restul vieții.

II. Principiul considerării copilului ca un întreg

În primii ani de viață nu este de ajuns doar să îngrijim, doar să hrănim copilul, sau au să-l
învățăm lucruri noi.

●Copilul are nevoie și de atenție, stimulare, încredere, răbdare, de un mediu prielnic în care să se
dezvolte.

●Știrbirea vreuneia dintre aceste condiții, are consecințe pe termen lung.

III. Principiul medierii învățării

●Principiul medierii învățării cuprinde cerința ca învățarea să se bazeze pe utilizarea de resurse

diferite cum ar fi:

●-spațiul fizic în care se derulează viața copilului;

●-manifestările umane sau socio-umane, respectiv tipurile de activitate ( muncă, joc, vizite,
excursii;

●-relații interdisciplinare cu diferite persoane (copii sau adulți, care pot constitui adevărate
modele de viață);

IV. Principiul intuiției/al utilizării materialului didactic

Exprimă faptul că în procesul de învățământ cunoașterea se realizează prin treceri

succesive de la concret la abstract și invers. Conceptul de intuiție în psihologie și pedagogie are
sensul de cunoaștere directă, prin intermediul analizatorilor, al obiectelor și fenomenelor.
Potrivit acestui principiu, cadrul didactic va avea în vedere următoarele aspecte:

-selectarea materialului didactic potrivit funcției pe care o are intuiția în învățare;

-folosirea rațională și adecvată a materialului didactic;

-solicitarea intensă a elevului în efectuarea unor activități variate de manipulare, observare,

selectare, analiză, sinteză, comparație, verbalizare;

-dozarea atentă a raportului dintre cuvânt și intuiție (tendința de a verbaliza în exces),

Principiile didactice

Caracteristici

1. Principiul integrării teoriei cu practica

De exemplu: Copii au învățat despre flori, iar când a venit primăvara doamna educatoare le-a
propus să planteze în curtea școlii flori.

 Trecerea de la aspectele teoretice la cele concrete se poate realiza fie treptat, prin
procesări și modelări exemplare care îi trimit pe elevi spre situații reale.

2. Principiul respectării particularităților de vârstă și individuale

 Acest principiu presupune că învățarea se va face în raport cu „zona proximei dezvoltări”,

în sensul că se va da elevului maximum din ceea ce el poate să asimileze la un moment
dat și care îi permite dezvoltarea psihică în perspectivă. Asta nu înseamnă că nu se
acceptă anumite condiționări.

3. Principiul accesibilității cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor

 Acest principiu se concentrează pe dimensionarea atentă a conținutului învățământului.

 Cunoștințele și deprinderile vor fi introduse prin planuri, programe, activități, vor fi
selectate, încât să poată fi asimilate de copii.

4. Principiul sistematizării și continuității în învățare

  Sistematizarea cunoștințelor presupune predarea integrată a informațiilor, asigurarea unor
coordonări și legături între informații.

De exemplu: copii învață mai întâi tabla adunării și a scăderii, iar apoi tabla înmulțirii și a
împărțirii.

5. Principiul corelației, dintre concret și abstract, dintre senzorial și rațional

De exemplu: Copii învață la grădiniță despre fructe, iar doamna educatoare le pune într-un coș
mai multe categorii de fructe, pentru a le reprezenta.

6. Principiul participării active și conștiente a elevului în activitatea de predare, învățare,

evaluare

 Participarea conștientă presupune, în primul rând, înțelegerea clară si profundă a

materialului;
 Pentru ca înțelegerea să aibă loc este necesar să-l punem pe elev in situația de a face
asociații între cunoștințele de care dispune și informațiile noi, sa le integreze pe acestea in
structurile (sistemele) anterioare;
 Participarea activă presupune a-i determina pe elevi să învețe gândind, înțelegând,
aprofundând, investigând;

7. Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor

 Acest principiu cere o atentă dimensionare a cantității și calității informațiilor în așa fel
încât să nu dezarmez, dar nici să-i plictisească pe elevi.
 Nu trebuie dat totul dintr-o dată, ci câte puțin pentru a întări și valorifica vechea achiziție.

3. Cum înțeleg și exprimă iubirea copiii preșcolari și cei de vârstă școlară mică? (Dima
Teodora)
1. Introducere:

După cum bine știm, iubirea este unul dintre cele mai importante sentimente de care omul
are nevoie. Această trebuință este foarte importantă pentru ca o persoană să dea randament în
viața de zi cu zi, acest lucru fiind explicat și de Albert Maslow prin Piramida Trebuințelor.
(Sălăvăstru, 2004) *Figura piramida*

Fiecare persoană percepe iubire în mod diferit, iar pentru a putea oferi și a primi dragoste,
trebuie să comunicăm cu cei din jur, folosind limbajele iubirii. Astfel, pentru a comunica
dragostea pe înțelesul celuilalt, trebuie să învățăm limbajul primar pe care persoana receptează
iubirea. (Chapman G. , 2019)

Am putea spune că doar adulții au nevoie de a comunica prin limbaje afective, însă
specialiștii în psihologia copilului au demonstrat că orice copil are anumite nevoi fundamentale,
care trebuie îndeplinite pentru a deveni un om echilibrat din punct de vedere emoțional. Cea mai
importantă nevoie a copilului este aceea de iubire și afecțiune, de a se simți apreciat și dorit. Un
copil care este iubit îndeajuns va deveni un adult responsabil, însă, fără iubire poate rămâne cu
un handicap din punct de vedere social și emoțional, spune dr. Gary Chapman.

De cele mai multe ori, copiii vorbesc o limbă pe care nu reușim să o înțelegem și
viceversa. Iar acest lucru se întâmplă, de cele mai multe ori, și atunci când ne exprimăm iubirea
față de ei. Fiecare copil are un limbaj primar de iubire prin care el înțelege cel mai bine
afectivitatea părintelui. Iubirea e fundamentul unei copilării care poate transforma copilul într-un
adult generos și iubitor. (Chapman G. C., 2018)

Așadar, fiecare copil percepe și își exprimă iubirea prin următoarele 5 limbaje:
mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile și serviciile. Copilul
comunică cu adulții folosind toate cele 5 limbaje. Acesta se poate schimba în timp. Toate
aspectele dezvoltării unui copil sunt condiționate de iubire.

Însă, înainte de a începe, trebuie să definim un termen foarte important. Vorbindu-i

copilului folosind propriul său limbaj, putem să-i umplem „rezervorul său afectiv” cu iubire. Ce
înseamnă „rezervor afectiv”? Rezervor afectiv reprezintă tot ceea ce simte copilul. Așadar,
pentru a reuși să disciplinăm și să-l învățăm norme, reguli, principii, trebuie mai întâi să ne
asigurăm că rezervorul său este plin, astfel încât copilul să fie receptiv la indicațiile noastre. Gary
Chapman afirma că: „ Așa cum mașinile merg cu rezervă de carburant, și copiii noștri se
alimentează din rezervorul emoțional.” Un rezervor afectiv plin îl poate ajuta pe copil să-și
dezvolte o părere sănătoasă despre sine și astfel vor putea fi productivi.

Pe măsură ce copiii cresc și iubirea lor evoluează. În primii ani de viață, copilul nu
distinge între lapte și tandrețe, între hrană și iubire. Multe studii au demonstrat faptul că
fundamentul emoțional se construiește în primele optsprezece luni de viață, mai ales în cadrul
relației mamă-copil. Odată ce copiii merg de-a bușilea, capătă ”un mai bun simț al identității” și
astfel reușește să iubească în mod activ, reacționând la iubirea primită. (Chapman G. C., 2018).
Cei mici au diferite reacții care izvorăsc din subconștient, el nu se gândește că dacă o să-l mângâi
pe tata și el mă va mângâia.

Fundamentul iubirii consolidat în primii ani de viață este important și în procesul de

învățare. Mulți copii merg la școală fără să fie gata să învețe, fiind nepregătiți din punct de
vedere emoțional pentru a învăța. Copiii trebuie să un nivel adecvat de maturitate emoțional,
pentru a putea învăța în mod eficient pentru vârsta lor. Astfel, simplul fapt de a trimite copilul la
o școală mai bună sau la un profesor mai bun nu poate rezolva problemele sale.

De asemenea, copiii sunt extrem de sensibili din punct de vedere emoțional, Copiii vor
sesiza ce simțiți în privința lor după felul în care vă veți comporta față de ei. Însă, limbajul
primar de iubire al copilului nu va putea fi perceput imediat. (Chapman G. C., 2018)

2. Primul limbaj al iubirii: mângâierile fizice

„Mângâierea fizică este limbajul cel mai ușor de folosit mereu pentru că nu sunt necesare
justificări pentru oferirea unei îmbrățișări.” Limbajul mângâierilor nu se reduce doar la
îmbrățișări și sărutări, ci include mai multe tipuri de apropiere fizică ( de exemplu: o atingere
ușoară pe umăr sau pe braț). (Chapman G. C., 2018)

Mai multe studii au ajuns la concluzia următoare: copiii care sunt ținuți în brațe,
îmbrățișați și sărutați se dezvoltă mai devreme din punct de vedere emoțional decât cei care sunt
lăsați mai multă vreme fără contact fizic. Toți copiii simt nevoia să fie mângâiați, însă cei care au
limbajul primar mângâierile fizice, vor avea nevoie de mai multe mângâieri de adulți ( de părinți,
de bunici, de profesori). (Chapman G. C., 2018)

Copiii au nevoie de mângâieri încă din primii ani de viață și astfel gesturile materne ( de
exemplu: strânsul la piept al sugarului) sunt importante în formare copiilor. Însă, pe măsură ce
copilul crește și devine mai activ, nevoia de mângâieri nu scade, fiind absolut vitale pentru
dezvoltarea emoțională a copilului. De asta, la grădiniță ați observat că preșcolarii sunt foarte
afectuoși și de cele mai multe ori aceștia își exprimă iubirea prin mângâieri fizice.

Când copilul începe să meargă la școală, mai are încă mare nevoie de mângâieri și
atingeri fizice deoarece acesta poate trăi tot felul de experiențe pozitive și negative în mediul
școlar. Băieții, de asemenea, au nevoie de mângâieri, chiar dacă între 7 și 9 ani trec printr-o fază
în care se opun mângâierilor fizice, fiind mai receptivi la un contact fizic mai intens (ghionturile,
loviturile în joacă). Multe dintre legăturile fizice din această perioadă a existenței copilului se vor
manifesta în cadrul jocurilor sau al meciurilor sportive. (Chapman G. C., 2018)

De asemenea, atunci când copilul este bolnav sau se află în suferință, indiferent că este de
natură fizică sau emoțională, apropierea fizică este necesară în susținerea copilului.

3. Al doilea limbaj al iubirii: cuvintele de încurajare

„Cuvintele sunt un mijloc foarte puternic de comunicare a iubirii. Cuvintele afectuoase și

tandre, cuvintele de laudă și încurajare devin hrană afectiv pentru copil, hrană ce-i alimentează
sentimentul securității emoționale și îi insuflă încredere în sine.” Cuvintele tăioase, care sunt
generate de frustrări, pot dăuna stimei de sine a copilului deoarece aceștia sunt convinși că noi
credem sincer ceea ce le spunem. De exemplu, au fost momente când erați mici în care mama
voastră vă spune că vă puteți descurca singur și aveați încredere în cuvintele mamei. (Chapman
G. C., 2018)

Unii copii se simt iubiți atunci când le sunt adresate cuvinte de încurajare. Însă, odată ce
copilul începe să crească, aceste declarații se reduc.

a) Cuvintele de afecțiune și tandrețe:

 Copiii receptează mesaje cu încărcătură afectivă cu mult înainte să poată perceapă
cuvintele. Tonul și atitudinea afectuoasă folosite în vorbire comunică o căldură emoțională și
transmit multă iubire. Copiii mici își dezvoltă treptat capacitatea de a folosi cuvintele și ideile,
iar pentru ei iubirea este un lucru abstract pentru că nu pot vedea iubirea cum văd o păpușă sau o
carte. Este necesar ca expresia „te iubesc” să fie asociată cu un sentiment. (De exemplu: putem
folosi te iubesc atunci când îmbrățișăm copilul). (Chapman G. C., 2018)

Cuvintele de iubire pot fi combinate cu aprecierea sinceră a unui lucru pe care l-a făcut.

b) Cuvintele de laudă:

Lauda și afecțiunea sunt adesea combinate în mesajele transmise. Însă există o diferență
între ele. Afecțiunea și iubirea sunt legate de „exprimarea prețuirii față de întreaga ființă a
copilului”, iar lauda „este legată de ceea ce face copilul”.

Însă, trebuie să avem grijă cum administrăm copiilor aceste laude. Laudele frecvente,
aduse la întâmplare, sunt riscante deoarece copiii se pot obișnui cu ele și de cele mai multe ori
presupun că e ceva firesc. Lauda trebuie să fie sinceră și justificată. Altfel, ea poate fi confundată
cu minciuna. (Chapman G. C., 2018)

c) Puterea cuvintelor de încurajare:

Pentru un copil mic, orice experiență poate fi un lucru nou, iar prin cuvintele de
încurajare contribuim la încurajarea eforturilor lui de a încerca o experiență nouă. Specialiștii în
patologia vorbirii spun că cei mici învață să vorbească imitându-i pe adulți, fiind întărit nu numai
de o pronunție clară, dar și de încurajările verbale adresate copilului.

Cel mai mare dușman al încurajării este mânia. Un adult mânios nu poate să îi încurajeze
pe copii în mod adecvat. De aceea, când suntem încordați se recomandă să le vorbim copiilor cu
un ton agreabil. (Chapman G. C., 2018)

d) Cuvinte călăuzitoare:

De cele mai multe ori, adulții din jurul copilului au responsabilitatea de a ajuta copilul să
se adapteze la societate. Acest lucru nu presupune doar ce au voie și ce nu au voie să facă, ci și
dezvoltarea lor etică și morală. Astfel, copiii au nevoie de călăuzire.
 Pentru a călăuzi copiii, este important să avem grijă cum transmitem mesajul. Un ton
aspru și dur nu va reuși să facă înțeles mesajul. De asemenea, este important să nu îi îndrumăm
prin interzicerea unor lucruri. Acestea trebuie să fie parte din sfaturile pe care le dăm.

Nu în ultimul rând, se recomandă evitarea țipatului, pentru a avea efectul dorit. Vorbele
pline de reproș nu vor fi bine-primite de către copil. (Chapman G. C., 2018)

4. Al treilea limbaj al iubirii: timpul acordat

Timpul acordat este foarte important, mai ales atunci când limbajul primar al copilului
este timpul petrecut alături de adulți. Mare parte din comportamentul nedorit al copiilor are la
bază încercarea de a petrece mai mult timp cu părinții lor. Pentru copil, chiar și atenția negativă
este mai bună decât nimic. (Chapman G. C., 2018)

A acorda timp copilului înseamnă a-i oferi întreaga atenție. Bebelușii, de cele mai multe
ori, primesc toată atenția mamei și a rudelor. Pe măsură ce cresc, e tot mai greu să-i acorzi mai
mult timp pentru că asta reprezintă un real sacrificiu pe care părintele trebuie să-l facă. Lipsa
timpului petrecut cu părinții poate determina multe schimbări la comportamentul copilului,
acesta încercând, de cele mai multe ori, să caute atenția la școală sau în grupul de prieteni.
(Chapman G. C., 2018)

Atunci când ne petrecem timpul cu cei mici, trebuie să ne ocupăm de dezvoltarea lor din
punct de vedere fizic și emoțional. Copiii sunt influențați de multe ori de persoane din exteriorul
familiei și, pentru a contrabalansa aceste influențe, trebuie să petreacă mai mult timp cu părinții.

De asemenea, în cadrul instituțiilor de învățământ, educatorul trebuie să aibă grijă de să îi

acorde timp copilului și să se ocupe de dezvoltarea acestuia.

5. Al patrulea limbaj al iubirii: darurile

 „Oferirea și primirea unui dar pot exprima, în chipul cel mai ferm, nu doar aprecierea și
iubirea de moment, ci chiar iubirea de durată.” Cadourile cele mai neînsemnate devin simboluri
ale iubirii, iar cele care exprimă într-adevăr iubirea devin parte al unui limbaj al iubirii.

Rezervorul de iubire al copilului trebuie păstrat mereu plin pentru ca darurile să exprime
o iubire din tot sufletul. Se vor folosi mângâieri, cuvinte de încurajare, timp acordat, servicii
pentru a păstra rezervorul de iubire plin. Dacă darul este meritat, atunci nu e decât o formă de
răsplată. Adevăratul dar nu înseamnă o răsplată pentru unele servicii acordate, ci exprimă iubirea
pentru o anumită persoană, atunci când gestul este absolut gratuit. Atunci când copilul primește
un dar pentru că a făcut ceva, nu este un dar propriu-zis, ci este vorba de răsplată. Dacă copilului
i se promite un anumit lucru, fiindu-i condiționate anumite activități, aceasta este o mită, cu
scopul manipulării copilului. Aceasta nu este recomandată a fi folosită în scopul educării
copilului deoarece acesta poate înțelege imediat că este vorba de o mită, chiar dacă nu știe ce
înseamnă acest lucru și nu ar trebui să fie numite daruri. Chiar dacă adulții îi oferă un dar
copilului cu cele mai bune intenții, nu trebuie ignorată nevoia profundă a copilului de iubire.

Însă, dacă nu le dăm de înțeles că aceste daruri sunt o expresie a iubirii, copiii s-ar putea
să le perceapă ca pe ceva „de la sine înțeles” și să nu vadă că au fost făcute din iubire. Învățând
să se bucure de darurile pe care le primesc, copiii vor învăța să se comporte cu cei de la care
primesc cadouri. Dacă le dăruiți cu bucurie, vreți ca ei să le primească cu bucurie, indiferent de
mărimea cadoului. (Chapman G. C., 2018)

Este adesea tentant să copleșiți copiii cu daruri, sperând că acestea vor substitui cu succes
celelalte limbaje ale iubirii. Însă, din tot felul de motive, se recurg la cadouri pentru a substitui
absența.

6. Al cincilea limbaj al iubirii: serviciile

Unii oameni au ca limbaj primar de iubire serviciile. Trebuie să fii dispus să faci servicii
copiilor, mai ales dacă ești părinte sau profesor. „Serviciile sunt solicitante din punct de vedere
fizic și emoțional. Atunci când oferiți servicii copiilor, principala motivație trebuie să fie binele
lor, adică umplerea rezervorului lor de iubire.” Nu transformați serviciile într-o modalitate de a
manevra copiii, chiar dacă atunci când ei sunt mici își doresc daruri și servicii mai mult decât
orice altceva. Dacă noi ca adulți cedăm la dorințele sau cerințele lor de a primi daruri și servicii,
aceștia vor rămâne imaturi, egocentrici și pot deveni egoiști. Serviciile pe care i le oferiți pot
deveni un model pentru felul în care copiii va face servicii și își va asuma răspunderi la rândul
său. (Chapman G. C., 2018)

Serviciile pe care le facem copiilor trebuie să țină seama de vârstă. Trebuie să îi ajutăm
atunci când ei nu pot face un anumit lucru. Trebuie să încercăm să-i ajutăm să-și urmeze
interesele și să-și folosească aptitudinile în scopul dezvoltării lor.

Scopul final al serviciilor este de a-i ajuta pe copiii să devină maturi, capabil să ofere
iubire altora prin intermediul serviciilor. De asemenea, copilul va urma exemplul părintelui, după
ce va avea rezervorul plin. Va învăța, de exemplu, că e bine să-i ajute pe cei din jur. (Chapman
G. C., 2018)

În concluzie, copilul înțelege și își exprimă iubirea la fel ca și adulții, prin limbaje ale
iubirii. Acestea sunt importante în mediul familial, dar și în mediul școlar, iar respectarea
acestora va avea ca roade un copil matur și responsabil. De asemenea, procesul de învățare, dar
și reținerea regulilor, normelor, valorilor sociale se vor realiza cu ușurință dacă copilul are
rezervorul afectiv plin decât atunci când nu simte și nu primește iubire din partea adulților.

Bibliografie
Chapman, G. (2019). Cele 5 limbaje ale iubirii. Curtea Veche.

Chapman, G. C. (2018). Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor. Curtea Veche.

Cucoș, C. (2014). Pedagogie. Iasi: Polirom.

Sălăvăstru, D. (2004). Motivația în activitatea de învățare. În D. Sălăvăstru, Psihologia educației (pg. 69-
71). Iași: Polirom.

Stan, L. (2014). Pedagogia preșcolarității și școlarității mici. Iași: Polirom.