UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE AL EDUCAŢIEI

LUCRARE METODICĂ - ŞTIINŢIFICĂ

PENTRU GRADUL I

TITLUU:
ASPECTE METODICO –
ŞTIINŢIFICE ALE PREDĂRII
ORTOGRAFICE ÎN CICLUL
PRIMAR

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC :
LECTOR . UNIV. Dr. MARIA IONICĂ

CANDIDAT:
 SOCOTEANU MINODORA
2009

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE AL EDUCAŢIEI

LUCRARE METODICĂ - ŞTIINŢIFICĂ

PENTRU GRADUL I

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC :
LECTOR . UNIV. Dr. MARIA IONICĂ

CANDIDAT:
SOCOTEANU MINODORA
 2009

II. METODICA PREDĂRII LIMBII ŞI LITERATURI ROMÂNE ÎN

ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR

1. Prezentarea generală

Metoda este o parte a didacticii generale care studiază principiile, metodele şi

formele de predare adaptate specificului obiect de învăţământ.
Studiul limbii şi literaturii române are o deosebită importanţă în ciclul primar,
deoarece în această perioadă activitatea didactică are drept scop cultivarea
limbajului oral şi scris al elevilor, cunoaşterea şi folosirea corectă a limbii române,
deprinderea unor tehnici de bază ale activităţilor intelectuale, cititul, scrisul,
exprimarea corectă, fluenţa şi logica.
Limba şi literatura română ca materie şcolară cuprinde în ciclul primar
discipline specifice: citirea, scrierea, lectura, comunicarea, gramatica şi
compunerea.
Această disciplină formează un sistem unitar, se influenţează reciproc şi sunt
coordonate pentru a îndeplini funcţii comune.

A. Procesul de învăţământ

Procesul de învăţământ se desfăşoară într-un cadru instituţional organizat şi

este ansamblul de acţiuni pe care educatoarea le exercită în mod conştient şi
sistematic asupra educărilor în scopul formării personalităţii elevilor pentru
integrarea lor profesională şi socio-culturală.
 Procesul de învăţământ este un proces instructiv-educativ în cărui cadrele
didactice transmit elevilor cunoştinţele elevilor, le formează priceperi şi deprinderi,
conduita morală, trăsături de voinţă şi de caractere. Ele îndrumă munca
independentă a elevilor, controlează şi apreciază cunoştinţele acestora, contribuie
la formarea capacităţilor intelectuale şi morale ale elevilor, îi învaţă cum să înveţe,
cum să descopere singuri cunoştinţele noi, cum să adapteze singuri la condiţiile
vieţii sociale.

Trăsăturile caracteristice ale procesului de învăţământ

Trăsăturile caracteristice ale procesului de învăţământ sunt: caracterul

informativ , caracterul formativ, caracterul bilateral şi caracterul de autoreglare.

Caracterul informativ ( instructiv) constă în ansamblul de informaţii pe care

elevii le dobândesc sub îndrumarea cadrului didactic legând continuu cunoştinţe
noi de cele vechi şi realizând astfel, sisteme de cunoştinţă structurate sub forma de
noţiuni, reguli , teorii etc. sub formă de abilităţii intelectuale şi practice.

Caracterul informativ ( educativ) urmăreşte îmbinarea instrucţiei cu

educaţia, dezvoltarea inteligenţei şi a creativităţii elevilor, însuşirea unor cunoştinţe
operante în condiţiile economiei de piaţă, însuşirea limbajelor de programe şi de
prelucrare ale informaţiei, dezvoltarea spiritului de observaţie, formarea unor noi
concepţii despre lume şi viaţă, cultivarea capacităţii de adaptare la schimbările
sociale.

Caracterul bilateral se referă la colaborarea celor doi factori educativi -

educatorul şi educatul , iar educatul - participant la aceste acţiunii. Cadrul didactic
îi stimulează pe elevi, le solicită gândirea creatoare, transmite cunoştinţe şi
formează caractere.
Elevul trebuie să înţeleagă cunoştinţele să le poată folosi atunci când are
nevoile de ele astfel încât informaţiile asimilate să devină operante.

Caracterul de auto-reglare înseamnă schimbul de informaţii cadrul

didactic- elev, creând posibilităţile cercetării şi reorganizări procesului de
învăţământ în scopul obţineri rezultatelor dorite.
Perfecţionarea procesului de învăţământ a evidenţiat necesitatea evaluări ca
element indispensabil al planificări învăţământului. Evaluarea are drept scop,
realizarea corectărilor, reorientărilor şi restructurărilor necesare, găsirea mijloacelor
adecvate pentru definirea si măsurarea variabilelor independente ale procesului de
învăţământ, precum si elaborarea modelelor practice de aprecierea a obiectivelor,
proceselor si rezultatele de învăţământ.

Principile didactice
Eficienţa procesului de învăţământ este dat şi de cunoaştere şi respectarea
principilor didactice constituie într-un sistem bine definit.
a. Principiul corelaţiei dintre senzorial şi raţional presupune de contactul
direct al elevului cu materialul de învăţat, cadrul didactic ajutând-ul să interpreteze
cea ce observa.
b. Principiul însuşiri conştiente şi active a cunoştinţelor ca elevul prin efort
propriu să pătrundă în esenţa fenomenelor să stabilească unele corelaţii şi să emită
ipoteze judecăţii, raţionamente.
c. Principiul accesibilităţii solicita respectarea nivelului de gândire conform
vârstei elevilor realizând o învăţare gradata a cunoştinţelor de la uşor la greu ,de la
simplu la complex prin inducţie, deducţie sau analogie.
d. Principiul sistematizări presupune ordonarea cunoştinţelor si integrarea
lor in structuri complexe.
e. Principiul însuşiri temeinice se refera la formarea deprinderilor de formare
logica,ritmica si de autocontrol .
f. Principiul diferenţieri procesului de instruire în raport cu particularităţilor
si cele individuale presupune ca procesul de predare - învăţare să se desfăşoare
conform ritmului de munca al elevilor printr-o tratare diferenţiată.

2. Cunoştinţele si deprinderile pe care trebuie să le aibă elevi la terminarea

ciclului primar.

A. Însuşirea cunoştinţelor si deprinderilor.

Finalităţile generale ale predări şi învăţări limbi si literaturi romane se
regăsesc în programul de învăţământ care periodic este revizuita si îmbunătăţită.
La încheierea ciclului primar(Aria curriculară de limba şi literatura română.
Ministerul Educaţiei Naţionale 1999) elevii trebuie să aibă următoarele cunoştinţe
şi deprinderi:
a. Citirea
- să ştie să folosească fluent, corect şi expresiv orice text studiat în clasă şi
orice text tipărit în limba română literară actuală.
- să realizeze o citire logică, inteligentă, a textelor accesibile vârstei şi
pregătirii lor.
b. Scrisul
- să aibă un scris citeţ şi ordonat
- să aibă formate deprinderi de aşezare în pagina a unui text: scrierea
titlurilor, folosirea alineatelor.
- să aibă caiete curate şi îngrijite.
c. Vocabularul
- să cunoască sensul propriu al cuvintelor folosite.
 - să cunoască seri minimale de sinonime şi de antonime.
- să cunoască unele abrevierii uzuale
- să grupeze cuvintele şi familiile lexicale
d. Fonetică
- să pronunţe corect cuvintele din limba română actuală
- să deosebească pronunţarea de scriere
- să facă diferenţa dintre litere şi cuvinte
- să ştie să despartă cuvintele în silabe
- să aibă formată deprinderea de a citi şi de a vorbi în public
- să ştie să accentueze frazele, să intoneze
e. Gramatica
- să cunoască noţiunile şi categoriile gramaticale ale diferitelor părţii de
vorbire.
- să facă deosebire între părţile de vorbire şi părţile de propoziţie
- să construiască diverse anunţuri în care au loc schimbării ale valorii
gramaticale ale cuvintelor
- să cunoască şi să aplice reguli privind realizarea acordului diferitelor părţii
de vorbire.
- să cunoască şi să aplice acordul predicatului cu subiectul
- să delimiteze propoziţii în cadrul frazei
- să construiască diferite tipuri de fraze formate prin coordonare si
subordonare
f. Lectura literară
- să citească integral textele literare din manuale
- să-i cunoască subiectul textelor studiate în clasă sau recomandate ca lectura
suplimentară
- să cunoască personajele principale, trăsăturile lor caracteristice
- să despartă ideile şi sentimentele din poeziile unor opere şi conţinutul
acesteia
- să memoreze poezii sau versuri indicate .
g. Teoria literară
- să cunoască trăsăturile caracteristice ale speciilor literare învăţate.
- să indice momentele subiectului unei opere învăţate
- să transforme vorbirea directă în vorbire indirectă şi invers.
h. Stilistica
- să aibă cunoştinţe elementare despre sensul de bază şi sensul figurat al
cuvântului
- să aibă cunoştinţe elementare despre principalele figuri de stil şi procedee
artistice limbajului poetic.
- să descopere prezenţa şi rolul neologismelor, arhaismelor şi regionalismelor
în diferite contexte
i. Ortografia şi punctuaţia
- să cunoască ortografia lexicală
- să ortografieze diferite tipuri, grupuri normale şi verbale în flexiuni
- să cunoască diferite abrevieri
j. Comunicarea orală
- să răspundă prin enunţuri clare şi corecte la diferite întrebări referitoare la
pregătirea lor şcolară.
- să poată să susţină un dialog pe teme diferite
- să poată să descrie diferite fenomene
- să povestească fapte şi întâmplări văzute sau trăite
- să rezume conţinutul unei naraţiuni
- să caracterizeze sumar un personaj literar
k. Compunerile
- să transpună în scris un enunţ oral
- să răspundă în scris coerent şi fluent la întrebări
 - să facă un plan simplu de idei
- să caracterizeze personajele principale din textele studiate
- să alcătuiască o compunere liberă sau pe o temă dată.

3. Analiza resurselor

Implică atât conţinutul realizării obiectivelor operaţionale presupuse cât şi

capacităţile de învăţare necesare realizării obiectivelor operaţionale.
Conţinutul propriu-zis al activităţii didactice la limba şi literatura română
constă în exerciţii de explicare şi înţelegere, aplicare şi analiza, sinteză şi evaluare.
Se ca evita identificarea procesului de învăţare memorarea eficientă şi rigidă de
informaţii mai ales în studierea literaturii acumularea făcându-se gradat. Pornind de
la cerinţele programei şcolare, institutorul va alcătui conţinutul esenţial al
învăţăturii în a cărui structură se va ţine cont de câteva cerinţe ştiinţifice şi
didactice şi anume:
- conţinutul esenţial să fie organizat logic de la exerciţii mai simple la unele
mai complexe
- conţinutul esenţial să fie organizat logic

I. INTRODUCERE
I.1. Importanţa învăţământului primar în cadrul învăţământului românesc
Prima zi de şcoală din viaţă unui copil este un fapt social de o maximă
importanţă: părinţi, bunici, fraţi şi surori mai mari participă cu toţii afectiv şi
efectiv la intrarea puiului de om într-o nouă lume.
Începerea şcolii este o schimbare majoră în viaţă copilului şi a familiei şi
are o multiplă motivaţie socială: trebuie să ofere copilului şansa de viitor, şcoala
trebuie să răspundă cerinţelor de a asigura un tineret bine pregătit; trebuie să-i
 ofere cunoştinţele, deprinderile şi priceperile necesare de a se încadra într-o
societate în rapidă schimbare, trebuie să-i ofere şansa de a primi răspuns sau a-l
pune în situaţia de a-şi răspunde singur la multiplele întrebări pe care şi le pune
în urma informaţiilor primite prin mass-media.
Învăţământul primar ocupă în structura învăţământului naţional, un loc de
bază, de el depinde edificiul celorlalte etape ale instrucţiei şi educaţiei, la acest
nivel, cu truda şi migală se croieşte omul de mâine, se pun bazele personalităţii
viitorilor cetăţeni ai ţării noastre.
Noul Curriculum Naţional se adresează elevilor care vor intra în viaţa
socială şi profesională în secolul următor. Drept urmare, sistemul de învăţământ
are datoria şi totodată responsabilitatea de a-i pregăti pe aceştia pentru
schimbările care se presupune că vor avea loc la nivel economic, social, politic
şi cultural, atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional.
Şcoala şi Curriculum-ul trebuie să ofere coerent şi flexibil un cadru în care
cooperarea, gândirea, independenţa, opinia liber exprimată, toleranţa şi valorile
asumate de fiecare în parte, constituie dimensiuni definitorii.
În cadrul sistemului de învăţământ românesc, învăţământul primar depinde,
după cum am mai menţionat, rolul său bine determinat. Conştienţi de aceasta,
este bine sau se cuvine să întreprindem tot ce depinde de noi realizarea acestor
deziderate.
I.2. Importanţa generală şi practică a problemelor
de ortografie şi punctuaţie pentru ciclul primar
Iubim copiii, ne exprimăm în relaţiile cu ei nu numai respectul speranţele
de părinţi ci, mai ales îndatoririle de dascăl şi îndrumători ce pot şi trebuie să
îndrume fără să anihileze personalitatea fiecăruia, comportamentul şi devenirea
intelectuală, pentru o bună integrare în societate.
 Studiul limbii române are o importanţă deosebită pentru formarea la
celelalte obiecte, asigurând evoluţia lor intelectuală, pregătirea corespunzătoare la
celelalte obiecte de învăţământ.
Obiectul central al studiului limbii române în învăţământul primar este
dezvoltarea competenţelor elementare de comunicare, orală şi scrisă, ale copiilor.
Se urmăreşte totodată structurarea la elevi a unui ansamblu de atitudini şi motivaţii
care vor încuraja şi sprijini ulterior studiul limbi române.
Scopul studierii limbii române este acela de a forma progresiv un tânăr cu
cultură comunicaţională şi literară, capabil să înţeleagă lumea din jurul său şi să
comunice cu semenii, exprimându-şi gânduri, stări, sentimente, opinii.
În acest sens, curriculum-ul de limba română propune o ,,mutaţie
fundamentală la nivelul studierii limbii române în învăţământul primar’’. În locul
compartimentării artificiale a disciplinei în trei domenii arbitrar stabilite – citire,
lectură, comunicare – se propune un nou model: cel comunicativ – funcţional,
adecvat nu numai specificului acestui obiect de studiu, ci şi modalităţilor propriu
zise la copii, a competenţei de comunicare.
Pentru ca elevii să dobândească priceperi şi deprinderi temeinice de
folosire corectă a limbi, atât în comunicarea orală cât şi în cea scrisă, ei sunt puşi în
situaţia de a observa, de a analiza, de a motiva, de a aplica faptele de limbă, de a-şi
însuţi normele ortografice şi de punctuaţie.
Atât ortografia cât şi punctuaţia sunt sisteme de norme şi reguli impuse
vorbirii, în vederea realizări unei exprimări şi scrieri unitare şi cultivate.
Mioara Avram în ,, Gramatica pentru toţi’’ precizează că ,,prin cultivarea
limbii se înţelege asigurarea exprimării corecte conform limbii literare actuale şi la
nivel superior, rafinarea şi îmbogăţirea ei’’1. Aşadar cultivarea limbii vizează toate
componentele exprimării orale şi scrise, deci pronunţarea – ortoepia – scrierea –
ortografie şi punctuaţia, vocabularul şi gramatica, în toate urmărindu-se şi

1
Avram Mioara , ,,Gramatica pentru toţi’’, Editura Academiei, Bucureşti, 1996, p. 10
adecvarea stilistică, iar gramatica nu este o componentă oarecare a exprimării
corecte, ci una care se bazează pe mai multe reguli de scriere şi chiar unele de
pronunţare, precum şi distincţia între unele sensuri lexicale.
După cum arată şi numele (format din cuvintele greceşti ortos - ,,drept’’,
,,corect’’ şi un substaniv derivat din graphein – ,,a scrie’’) prin ortografie se
stipulează forma scrisă corectă a unei limbi cultivate.
Ortografia se învaţă în şcoală încă din primele activităţi de scriere cu toate
că la această vârstă elevi nu învaţă gramatica pe care se sprijină normele respective
de scriere. Ortografia poate deveni un automatism propriu oricărui elev instruit
având în vedere rolul formativ al exerciţiilor gramaticale care constituie un veritabil
mijloc de antrenament.
Însuşirea scrierii corecte în clasele I-IV formarea unor reprezentări a grafiei
cuvintelor cu contribuţia analizatorilor auditivi, vizuali şi vibratori, aplicarea unor
reguli ortografice şi de punctuaţie oferă posibilitatea punerii în valoare a
subtilităţilor gândirii, antrenarea operaţiilor acestuia: analiza, sinteza, comparaţie,
generalizarea, abstractizarea.
Vizând latura practică, elevii, însuşindu-şi reguli gramaticale trebuie să ştie
să citească, să scrie, să compună corect şi explicit. Este cunoscut faptul că limba
nu-şi poate îndeplini funcţia de comunicare decât dacă elementele vocabularului
sunt îmbibate între ele cu ajutorul gramaticii, definită ca ansamblu de reguli
privitoare la modificarea şi îmbinarea lor în propoziţii şi fraze.
Gradul de cunoaştere şi de stăpânire a limbii române de către elevi
influenţează direct capacitatea acestora de a cuprinde şi asimila cunoştinţele date în
şcoală, de a înţelege ceea ce citesc, ascultă sau scriu.
M-a preocupat mult formarea deprinderilor ortografice şi de punctuaţie la
elevii mici deoarece am observat că între exerciţiile de percepere a sunetelor şi
exerciţiilor de gramatică cu referire la ortografie este simţită lipsa unor exerciţii
care să urmărească încontinuu formarea deprinderilor de scriere corectă.
 Cum gramatica este introdusă ca obiect de studiu abia în clasa a III-a multe
probe nu se pot aplica pe baze ştiinţifice deoarece capacitatea de gândire a elevilor
la această vârstă nu permit fundamentarea regulilor de ortografie şi punctuaţie pe
baze ştiinţifice.
Institutorul trebuie să fie preocupat în mod special de găsirea celor mai
bune şi mai adecvate metode şi procedee şi a unui material intuitiv divers şi
adecvat, pentru formarea deprinderilor de scriere corectă la clasele I-IV. Am avut
permanent în atenţie diversele aspecte ale limbajului şcolarilor din clasa I (studiul
vocabularului activ), eliminarea expresiilor neliterare, depistarea defectelor de
pronunţie deoarece acestea devin o premisă de cea mai mare importanţă pentru
stabilirea soluţiilor metodice de corectare a pronunţiei, de însuşire a regulilor şi
formelor gramaticale, fără de care trecerea la actul de citit-scris şi învăţarea în
general este de neconceput.
Studierea scrierii corecte este strâns legată de exprimarea corectă a elevilor.
Nu poate exista o scriere corectă şi conştientă fără înţelegerea sensului şi structurii
vorbirii.
Pentru a se realiza acest lucru, institutorul trebuie să fie preocupat, încă din
primele zile ale clasei I de corectitudinea exprimării, de corectarea permanentă a
acesteia în exprimarea elevilor, să fie preocupat de a învăţa elevii cu citirea corectă
atrăgând de la sine scrierea corectă.
Am ales această temă pentru faptul că am considerat că formarea, fixarea şi
consolidarea deprinderilor ortografice şi punctuaţia prin efort intelectual propriu cu
cât se realizează mai timpuriu cu atât are efect formativ mai eficient, materializat în
dezvoltarea capacităţii intelectuale superioară iar valenţele formative deosebite ale
limbii române influenţează învăţarea şi în alte domenii.

I.3. Motivaţia alegerii temei

 Când ajungi ca dascăl să citeşti: ,,Primăvara a spart geamul’’ poţi fi sigur că
în sufletul acelui copil ai sădit ceva, i-ai adus cuvintele aproape de joaca lui de
fiecare zi. Sunt gânduri care, după lecturarea unor ,,frânturi’’ au apărut definindu-i
acea inocenţă şi candoare, seriozitate şi naivitate, creaţie şi adevăr pe care doar
copilul la vârsta lui le poate cuprinde în infinitatea cunoaşterii sale.
Cine nu ştie citi şi scrie, nu se poate instrui, nu poate realiza nici un progres
care să-l conducă spre autoinstruire şi autoeducaţie. De aceea formarea şi
dezvoltarea deprinderilor de exprimare corectă, precisă, nuanţată îşi află temeiul în
însuşirea conştientă şi activă a elementelor fundamentale din sistemul general al
limbii, urmate de dezvoltarea gândirii logice şi gramaticale.
Problema scrierii corecte este mereu actuală, în diferite ocazii discutându-
se corectitudinea folosirii semnelor de punctuaţie, a scrierii din lucrările elevilor
noştri.
Pentru prevenirea şi înlăturarea greşelilor de ortografie, de punctuaţie ale
elevilor trebuie străbătut un drum deloc uşor care cere multă conştiinciozitate atât
din partea elevilor cât şi a institutorului.
Iată ce m-a determinat să aleg această temă de cercetare, să descopăr
cauzele care fac dificilă însuşirea scrierii corecte de către elevi, spre a alege căile şi
procedeele potrivite ca în final să-şi atingă scopul propus; însuşirea scrierii corecte
a limbii române de către elevi.
Trebuie căutat să-i facem pe elevi să înţeleagă că a scrie corect înseamnă a
ne iubi limba, iar aceasta este o calitate a omului cultivat, sarcina cultivării limbii
este o îndatorire patriotică a fiecăruia dintre noi.
Un alt motiv este acela că procesul de însuşire a noţiunilor de ortografie şi
punctuaţie e un proces complex şi de lungă durată. Cunoştinţele ortografice şi de
punctuaţie e un proces complex şi de lungă durată. Cunoştinţele ortografice şi de
punctuaţie de reiau de la o clasă la alta, îmbogăţindu-le şi lărgind aria lor de
aplicare.
 II. ASPECTE TEORETICE DE BAZĂ

2.1. Tratarea temei în literatura de specialitate şi metodică

Ortografia şi punctuaţia ocupa un loc deosebit de important în studierea şi
însuşirea limbii. Studierea ortografiei şi punctuaţiei este strâns legată de studierea
gramaticii (morfologie şi sintaxă) aceasta constituind încă o perioadă postabecedară
baza teoretică a formării deprinderilor de ortografie şi punctuaţie.
Înţelegerea importanţei excepţionale pe care o are ortografia, impune şcolii
sarcina plină de răspundere de a instrui tânăra generaţie ca ea să posede cunoştinţe
şi deprinderi ortografice temeinice.
Este un adevăr de necontestat că astăzi se vorbeşte şi se scrie mai corect şi
mai îngrijit decât altădată. Preocuparea pentru o scriere conformă cu regulile
gramaticale ale limbii noastre constituie un fenomen de masă.
În cadrul obiectului de studiu ,,limba română’’ una din principalele sarcini
ale şcolii este reprezentată de însuşirea de către elevi a normelor de ortografie şi
punctuaţie. Institutorul este dator să-i lămurească şi să-i convingă pe elevi de
necesitatea şi importanţa învăţării scrierii corecte.
Până a intra în şcoală copilul nu manifestă nici o preocupare pentru limbă.
Copiii stăpânesc limbajul lexical corespunzător nevoilor lor de comunicare, precum
şi structura gramaticală a limbii dar însuşită în mod spontan şi empiric, vorbirea
gramaticală a copiilor având o sferă limitată.
Institutorii sunt cei dintâi care au sarcina de a forma deprinderile de limbă
şi în acelaşi timp cei care trebuie să asigure organizarea şi desfăşurarea în cele mai
bune condiţii a procesului învăţării, scrierii corecte, proces care presupune
transformarea limbajului practic în fapte de limbă conştiente şi anume
automatizarea activităţilor de operare cu fenomene de limbă.
 Problema ortografiei a fost reglementată în anul 1953 când a apărut ,,Micul
dicţionar ortografic’’ sub egida Academiei RPR a Institutului de lingvistică
Bucureşti. Acest dicţionar indică modul corect de scriere al cuvintelor.
Din 1953 şi până în prezent au fost editate o serie de lucrări care studiază
problema ortografiei şi punctuaţiei cu multă seriozitate în rândul acestor lucrări
care stau la dispoziţie cu exemple şi metode de predare a ortografiei şi punctuaţiei
aş menţiona ,,Corectitudine şi greşeală’’ de Valeria Cutu Romala, ,,Cum este
corect’’ de M. Rotaru şi Gabriela Rotaru-Vâlcu, ,,Îndrumătorul pentru predarea-
învăţarea gramaticii şi ortografiei în ciclul primar’’ de Dumitru Gherghina,
,,Gramatica ortografiei şi punctuaţiei pentru toţi copiii’’ (cls. II-IV) de Vasile
Molan, ‚’Probleme ale exprimării corecte’’ de Mioara Avram.
Consider de un real sprijin şi ,,Caietele tip pentru limba română’’ de clasele
I-IV, acestea cuprinzând exerciţii şi jocuri eşalonate conform conţinutului noilor
manuale.
Consider că este datoria fiecărui institutor să fie la curent cu toate noutăţile
din domeniul cultivării limbii pentru a putea aplica în mod creator în munca la
catedră.

2.2. Conceptele de ortografie, ortoepie şi punctuaţie

Fenomenul ,,ortografic’’ este format din cuvintele greceşti ortos - ,,drept

corect şi un substantiv derivat din graphein - ,,a scrie’’, ortografie este rezultatul
unei operaţii normale a scrierii şi cuprinde ansamblul regulilor de scriere corectă.
Scrierea este un sistem de semne făcute, cu scopul de a reproduce pentru
văz, vorbirea umană, care este în esenţă ai adresată auzului (Theodor Hristea
,,Sinteze de limba română’’, Editura Albatros, Bucureşti 1984).
Forma de exprimare reprodusă prin ortografie este limba literară.
 a) Ortografia se învaţă în şcoală odată cu însuşirea deprinderii de a
scrie şi devine automatism propriu fiecărui om instruit.
b) Pentru a putea fi învăţată ortografia este explicată în lucrări
speciale numite de obicei îndreptare ortografice.
c) Ortografia reprezintă instrumentul cel mai de preţ, este
consolidare, stabilizare şi generalizare a limbii literare.
d) Cu ajutorul ortografiei se fixează în primul rând regulile de
pronunţie corectă.
Elementele sistemului ortografic sunt literele şi semnele ortografice.
Scrierea limbii române este alfabetică (reproduce sunete izolate) folosind
pentru aceasta semnele numite litere.
Sistemele ortografice se clasifică în două tipuri:
a) Sistemele ortografice fonetice (reproduc realitatea limbii aşa
cum există în momentul când se elaborează sistemul)
b) Sisteme ortografice etimologice (păstrează în scris formele
originale, etimologice sau mai apropiate de acestea ale cuvintelor
sau sunetelor, orientându-se după realitatea fonetică existentă în
trecutul limbii respective. Ortografia limbii române este în
general fonetica.
Sistemul ortografic al limbii române dispune de 31 litere (grafeme) pentru a
reda în scris cele 33 de sunete (foneme) ale limbi române literare. În afară de litere
ortografice se mai bazează pe anumite semne auxiliare, numite semne ortografice.
Regulile ortografice se clasifică în următoarele tipuri:
- reguli pur grafice (folosirea literei ,,k’’ în raport cu ,,ch’’ şi ,,c’’, folosirea
majusculei la începutul unei propoziţii sau fraze după punct).
- reguli de pronunţare (pronunţarea literei ,,x’’ sau ,,gz’’ în ,,examen’’ şi
,,cs’’ în ,,fix’’).
 - reguli de gramatică (formarea pluralului cu ,,e’’ la substantivele în ,,aj’’
,,personaje’’ nu (personajii) scrierea diferită a numeralului adverbial ,,o dată’’
cândva ,,odinioară’’, brusc. Învăţarea normelor de ortografie şi punctuaţie
reprezintă o sarcină de seamă a şcolii. Cunoaşterea şi respectarea acestor norme
oferă posibilitatea celui care să-şi poată exprima ideile, iar cititorul să poată
înţelege uşor cele citite. Folosirea greşită a punctuaţiei sau citirea unui text fără să
se ţină seama de punctuaţie denaturează sensul ideilor exprimate în text.

2.3. Principiile ortografiei româneşti

Principiile ortografiei asigură caracterul de independenţă dintre
compartimentele limbii (vocabularul, fonetică, morfologie şi sintaxă).
Principiile care stau la baza ortografiei noastre actuale derivă din structura
limbii române, care ca şi alte limbi are un caracter sistematic.
Ele au un regim de guvernare în scriere ce se poate clasifica astfel:
a) Principiul fonetic
b) Principiul etimologic (tradiţional – istoric)
c) Principiul morfologic
d) Principiul sintactic
e) Principiul simbolic
a) Principiul fonetic este cel mai important dintre principiile care stau la
baza scrierii actuale.
În virtutea acestui principiu a fost suprimat ,,u’’ final dintr-o serie de
cuvinte şi forme gramaticale, cum ar fi: cui, mai, unchi sau tai, voi, făcui.
Toate acestea se scriau în trecut cu ,,u’’ la sfârşit deşi el dispăruse de mai
multă vreme din pronunţare.
În ortografia actuală ,,u’’ final se păstrează numai acolo unde el se redă o
realitate fonetică şi trebuie neapărat pronunţat. Într-o serie de neologisme ,,u’’ final
(care alcătuieşte cu semivocala ,,i’’ un diftong) tinde să fie suprimat în vorbirea şi
scrierea neîngrijită. Pronunţările şi grafiile de felul: salon, onorariu, teritoriu,
serviciu, beneficiu tot in virtutea principiului fonetic a fost suprimată una din
consoanele duble, acolo unde pronunţarea a dictat acest lucru. Astfel după (de
bani), masă (mulţime), rasă (de oameni sau animale), glosă, pasă (folosit în special
cu sensul pe care îl are în sport), rasism, generalism şi altele. În limbile din care
provin aceste cuvinte sunt ortografiate cu dublu ,,s’’în italiană ,,cassa’’,
franceză ,,masse’’, germană ,,rose’’. Grafia cu consoane duble se păstrează numai
acolo unde ea corespunde unei realităţi fonetice generale. În această situaţie sunt
formate cu prefixe care se termină cu aceeaşi consoană, cu care începe rădăcina. De
pildă: interregn, interregional, transsiberian, transsaharian, transsudaţie etc.
Tot cu consoană dublă trebuie scris şi: înnoda, înnoura, înnebuni şi altele în
care consoana finală a prefixului ,,în’’ se întâlneşte cu ,,n’’ iniţial al rădăcinii: în +
noapte = înnopta, în + negru = înnegri etc.
Regula enunţată nu este valabilă şi pentru verbele îneca şi înota, care
trebuie scrise cu un singur ,,n’’ deoarece nu se mai simte cuvântul primitiv
(începător cu aceasta consoană) la care s-a adăugat prefixul ,,în’’. O altă regulă
ortografică izvorâtă din aplicare principiului fonetic, recomandă la prefixele ,,des şi
ras’’ să se scrie ,,dez’’ şi respectiv ,,raz’’ înaintea vocalelor şi consoanelor care
sunt : a, e, b, d, g, v, z, j, m, n, l, r, q (ultimele două sunt notate în scris prin: ge, gi,
şi ghe, ghi). Prin urmare pronunţând în mod normal: dezarma, dezechilibra,
dezgust, dezgheţ, dezlipi, dezmoşteni etc. vom scrie cu ,,z’’ pronunţând pe ,,s’’
numai acolo unde el menţine şi în rostire adică înaintea consoanelor surde:
descătuşa, desfăşura, desperechea etc sau prin următoarele exemple se ilustrează
dubla scriere a prefixului ,,răs’’ = răsfrâng, răsplăti, răscroi, răspoimâine etc. faţă de
răzbate, răzgândi, războinic şi altele. O altă regulă este cea privitoare la scrierea
lui ,,ie’’ la început de cuvânt şi la începutul unei silabe care urmează după o vocală.
Cu câteva excepţii trebuie să scriem diftongul ,,ie’’ pe care îl şi pronunţăm de fapt
în cuvinte sau forme gramaticale de felul lui: baie, femeie, statuie, voi, constituie,
trebuie etc.
În conformitate cu scrierea reală acelaşi ,,ie’’ trebuie să aapară şi la început
de cuvânt. De exemplu: ied, iepure, iederă, ieftin, ierna, ieri. În neologisme trebuie
evitat atât rostirea cât şi scrierea diftongului ,,ie’’ în situaţiile arătate. Vom pronunţa
şi vom scrie erou (nu ierou), idee şi epopee (cu dublul ,,e’’ la sfârşit) ecou, efemer,
epic, epocă, elan, efect, educaţie, elegie, elocvenţă, eter şi mai multe altele. Nu se
scrie niciodată cu ,,n’’ transformându-l în ,,m’’ în faţa lui ,,p’’ şi ,,b’’ ,,m’’ este mai
uşor de pronunţat deoarece el se articulează ca şi consoanele amintite cu ajutorul
ambelor buze: p, b, m.
Este aici un fenomen de acomodare şi care are consecinţă în planul grafiei,
astfel deşi verbul împături este format în mod evident cu prefixul în+pătura el va fi
scris ,,împături’’ nu ,,înpături’’.
Tot aşa trebuie să scriem şi să pronunţăm ,,bomboane’’ nu ,,bonboane’’
şi ,,bonbonărie’’, chiar dacă în limba franceză de unde au venit aceste cuvinte se
scrie cu ,,n’’, la fel se scrie şi deîmpărţi (cu ,,m’’ şi într-un cuvânt) paralel cu
deînmulţi (deci cu ,,n’’) fiindcă aşa se rostesc în mod corect.
Altă regulă legată de aplicarea principiului fonetic se referă la scrierea
neologismelor, mai mult sau mai puţin recente, din limba noastră.
Dacă un cuvânt a pătruns mai demult în româneşte sau se bucură de o
circulaţie mai largă, atunci el este ,,reprodus’’ fonetic sau astfel spus se scrie după
cum se pronunţă la noi.
De exemplu angro şi angrosist (derivat în limba română de la cel dintâi)
aisberg, lider, seif, miting, vizavi etc.
În această situaţie se află foarte multe cuvinte din terminologia sportului
cum ar fi: meci, fotbal, gol, golaveraj etc.
 În cazul neologismelor foarte recente sau al celor care indiferent de
vechimea lor, cunosc totuşi circulaţie limitată, scrierea diferă de pronunţare tocmai
pentru că acestea sunt simţite ca elemente străine în limba lor.
Din această categorie fac parte: lied (pronunţat lid) şi loess, rocă
sedimentară (pronunţat los) de origine germană, apoi foarte multe cuvinte de
provenienţă engleză care deocamdată nu circulă decât în anumite medii. Este vorba
de: cow-boi, păzitor de vite în S.U.A, jep (pronunţat jip) numele unei maşini
americane, rummi (pronunţat remi), whinschi etc.
b) Principiul etimologic (tradiţional – istoric)
O serie de factori dintre care tradiţia sau obişnuinţa de a scrie într-un
anumit fel originea şi în general istoria cuvintelor ne împiedică să scriem în toate
cazurile aşa cum pronunţăm.
Astfel multe cuvinte şi forme gramaticale cum ar fi: oaie, oaste, oase,
oameni şi altele scrise cu ,,o’’ numai în virtutea tradiţiei li datorită originii latine,
însă ele sunt pronunţate în realitate cu ,,o’’ semivocalic care împreună cu vocalele
formează un diftong sacadent.
Afirmaţia că între scrierea şi pronunţarea limbii române nu este în toate
cazurile o concordanţă perfectă, mai poate fi ilustrată şi în exemplele. Astfel scriem
eu sau el şi rostim în realitate ieu sau iel (cu un ,,i’’ semivocalic la iniţială).
Pluralele ei sau ele se pronunţă iei sau iele ca şi unele forme gramaticale ale
verbului ,,a fi’’: ieşti, ieste, ieram, iera, ierau ( deci în toate cazurile cu diftongul
’’ie’’).

Cat priveşte pronumele de genul feminin ea se scrie întotdeauna cu ’’e’’ (ca

şi el ) dar se roteşte nominativ şi acuzativ singular,ia(deci cu i rumat de a ) ca si
diftongul oa nici ea nu poate apărea, în limba română la început de cuvânt si
neprecedat de o consoana. Prin urmare noi pronunţăm beata, da, ia, sau iarna,iată
etc. La genitiv si dativ ceea ce se scrie ei se pronunţă iei care formează un diftong
cu structura de tipul s +v +s. Despre o influenţă a frafiei asupra pronunţării se mai
poate vorbi si în cazurile in care articolul hotărât sau definitiv ’’l’’ se vorbeşte fără
a fi necesar în vorbirea curentă.

Acest articol a dispărut de circa trei secole din pronunţarea obişnuită sau
naturală aşa că putem să rostim în mod normal: omul, copilul elevul, studentul etc.
nu omul, copilul,elevul studentul ş.a.m. d. care constituie pronunţări pedante.
Normele gramaticale şi ortoepice în vigoare ne recomandă pronunţarea lui ’’l’’
(articol masculin) numai în exprimarea solemnă, adică într-un curs universitar nu
şi în vorbirea obişnuită .Indiferent dacă este pronunţat sau nu articolul ’’l’’(articol
masculine) numai în exprimarea solemnă adică intr-un curs universitar nu şi în
vorbirea obişnuită. Indiferent dacă este pronunţat sau nu articolul ’’l’’ în discuţie
este obligatorie în scris (omul,copilul).Faptul că ’’l’’ apare în scris în absolut toate
situaţiile se datorează tot tradiţiei, etimologiei şi unor necesităţi de origine
gramaticală. Şi scrierea cu ’’x’’ a unui număr apreciabil de neologisme se leagă de
aplicarea acestui principiu care se recomandă printre altele să scriem în acelaşi fel
două grupări consonantice cum sunt cs si gz ( prin urmare: excepţie, expediţie
etc. este paralel cu exact, examen,s.a.m.d.)

C .Principiul morfologic.

Un alt principiu important pe care se bazează adeseori, ortografia noastră

actuală este cel morfologic. Morfologia ca parte constitutivă a unei structuri
gramaticale cuprinde totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor în
diferitele lor întrebuinţări. Scrierea trebuie să ţină seama de aceste modificări
întrucât se realizează o simetrie formată în cursul flexiuni si al derivării, se creează
într-o mai mare măsură posibilitatea recunoaşteri unor unităţi morfologice, ca
rădăcina, sufix, desinenţa, asigurând orografie norme unitare si precise capabile să
exprime organic sistemul liniar.
 Numai ortografia devine mijloc adecvat de însuşire conştientă a acestui
sistem. Una din cele mai importante reguli ale ortografiei actuale recomandă cu e:
cheamă-chem; încheagă-încheg; gheată-ghete; gheaţă-gheţuri etc. Recurgerea la
principiul fonetic ar fi fost în astfel de cazuri importantă din cauza că de multe ori,
ceea ce scriem cu ea se pronunţă în realitatea ia.

Acesta este spre exemplu situaţia în cazul pronumelor şi adjectivelor

demonstrative aceea (feminin singular) şi aceiaşi (masculine plural) pe care cei
mai mulţi vorbitori sau chiar toţi le pronunţăm în mod identic (mai exact spus a-
ce-iaşi).Dacă în pronunţare este practic extrem de greu să facem o deosebire între
cele două forme pronominale amintite în scris este uşor şi obligatoriu să le
deosebim scriind de exemplu:’’casa de altă dată a rămas aceeaşi, dar oameni care
trăiesc în ea nu mai sunt aceeaşi ’’. În mod consecvent trebuie să scriem de
asemenea ,, cartea acea’’ ( feminin singular ) dar ,, oameni acea’’ ( plural,
masculin al lui acela) . Când ceea ce pronunţăm ea alternează cu ie sau când nu
există forme alternante, scriem cu regularitate ia ca în cazurile: biata ( femininul lui
biet ), fiara ( cu pluralul fiare), piatra ( cu pluralul pietre), apoi chiar chiabur,
ghiauri etc.

În schimb în toate cuvintele formate cu sufixele – eala şi ean vom scrie şi

vom pronunţa ea aceste sufixe. Dacă aceste sufixe sunt precedate de s.j. de
exemplu: greşeală, oblojala, clujan, orăşean, maramureşan etc.

Recurgându-se la principiul morfologic a fost rezolvată şi scrierea unor

cuvinte sau forme gramaticale de felul lui : birza , grija , uşă , mătuşă , îngraşă etc.

Pentru a deosebi persoana a III a m singular şi plural a indicativului de aceia

persoană, conjunctivul prezent atât la înscriere, cât şi în pronunţarea mai multor
verbe, desinenţa va fii în primul caz – a şi în al doilea caz – e, prin urmare trebuie
scris şi pronunţat îngroaşă, se îngroaşă etc. dar să se îngroaşe, să-şi îngraşe etc. altă
regulă ortografica stabileşte ca înscrierea verbelor crea şi a grea trebuie să se ţină
seama de faptul că ele se conjugă după modelul unor verbe de aceiaşi conjugare
( spre exemplu , a lucra) şi ca rădăcinile lor sunt cre-respectiv agre.

Iată câteva forme mai complicate ale verbelor puse alături de formele
corespunzătoare ale verbului lucra ( cu rădăcina lucru ) după care trebuie să ne
orientăm înscrierea celor dintâi :

lucr-ez lucr-ează lucr-at lucr-ând

cre-ez crea-ză cre-at cre-ând

agre-ez agre-ază agre-at agre-ând

distincţia clară trebuie făcută între sufixe – aroe şi –erie care se confundă câteodată
atât în scris cât şi în pronunţarea deşi cel dintâi se leagă în mod evident de-ar iar al
doilea de –er. Prin urmare vom scrie librărie, chiţibuşărie ( pentru că acestor
substantive le corespund numele de agent, berar, chiţibuşar etc.) dar vom scrie
frizerie , tapiţerie ( paralel cu frizer, tapiler ) nu frizerie, tapiţerie cum se aude
adesea în vorbirea populară.

Principiul morfologic îşi mai găseşte o largă aplicare în scrierea cuvintelor

compuse. Ca o regulă generală se poate spune că ori de câte ori elementele alcătuite
ale unui cuvânt compus îşi păstrează încă individualitatea lor morfologică,
semnificaţie acesta se scrie cu cratima între părţile lui componente, exemplu :
floarea-soarelui , drum-de-fier, bună-credinţă , bună-cuvinţă etc. Spre deosebire de
acestea care se formează unităţii ]morfologice şi semantice trebuie scrise
împreună ca în următoarele exemple: bunăstare, bunăvoinţă, fărădelege,
miazănoapte, untdelemn, şi altele.

d. Principiul sintactic
 De sensul şi valoarea gramaticală a unor cuvinte este legat aşa numitul
principiu sintactic care ne recomandă să scriem în două feluri ceea ce e simpla
pronunţare este adeseori imposibil de diferenţiat. Este vorba de acele compuse ale
căror elemente alcătuitoare se întâlnesc şi sub forma unor îmbinării libere de
cuvinte. Astfel conform principiului sintactic trebuie să facem o diferenţă între
adverbul de timp odată-cândva şi numeralul adverbial ,, o dată’’ care se opune lui ,,
de două ori’’. De asemenea trebuie să-l deosebim în scris pe ,,altă dată’’ cu înţelesul
de odinioară, de altădată adică ,,în altă împrejurare’’ sau să distingem între demult
( care răspunde la întrebare când?).

Exemple care ilustrează aplicarea principiului sintactic în ortografia actuală:

Astfel (adverb) cu sensul de ,, altminteri ’’, ,, în alt chip’’ şi altfel (ca în

exemplul:,,vreau altfel de revistă’’).

Bineînţeles (adverb compus ) cu sensul de ,,fireşte’’, ,,desigur’’ şi bineînţeles ( ca în

exemplul :,,Vorbitorul nu a fost bineînţeles ’’) decât ( folosit în comparaţie).

,,El este mai înalt decât mine’’ şi decât ( propoziţia de +cât). ,, Decât timp
aştepţi aici!’’ deloc ( locuţiune adverbială ) cu sensul ,, nicidecum’’ şi de loc
(locuţiune adverbială ) cu sensul de ,, originali ’’ deoparte ( adverb de loc) cu sensul
de ,,izolat’’, la o oarecare distanţă şi de o parte ( în opoziţie cu ,, de altă parte’’) din
afară( ca î exemplu ,,Învaţă pe dinafară’’) şi din afară ( cu sensul ,, din exterior’’)
încât ( conjuncţie consecutivă ,, atât de mult ca ‚’’ ,, în aşa măsură încât’’
( prepoziţia în + cât) : ,,în cât timp ai ajuns acolo?’’).

Încontinuu ( adverb cu sensul de ,, tot timpul’’ şi continuu ( ca în exemplu ,,

industria este în continuu progres’’ întrucât ( conjuncţie cauzală) cu sensul de
,,fiindcă’’, ,,deoarece’’ şi întrucât ( conjuncţie cauzală ) cu sensul de ,, mereu’’, ,,
vorbeşte întruna şi într-una ( ca în exemplul ,, Tot una am văzut şi eu,
nicicând’’(sinonim al lui ,, nicidecum’’), nicicând ( cu sensul de ,, niciodată’’),
nicicând, nici cât.

e. Principiul simbolic

Principiul simbolic ne recomandă să scriem acelaşi cuvânt ( sub raport) fie

cu literă mică, fie cu majusculă ( după împrejurări) . Astfel cuvântul ,,facultate’’ se
scrie cu literă mică ori are sensul bine cunoscut de ,, aptitudine’’ şi cu majuscula
când apare într-o sintagmă care denumeşte o instituţie cum este de exemplu
’’Facultatea de litere ’’sau altele. Regula este ca atunci când cuvântul se
întrebuinţează în accepţia lui obişnuită,el se scrie cu iniţiala mică, iar când are un
sens cu totul special sau altfel spus ’’simbolizează’’ ceva se scrie cu majuscule.

În această situaţie sunt de pildă numele punctelor cardinale pe care trebuie să

le scriem cu literă mică:est, vest, nord, sud, sau răsărit,apus, miazăzi şi
miazănoapte. Când exprimă noţiunea de ,,ţinut’’ deci are sensul de ,,toponimice’’
ele se scriu cu majusculă ca în exemplu adeseori citat:

,,Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus ?

Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acela Apus?’’

Tot cu literă mică se scriu şi numele zilelor şi ale lunilor anului însă când este
vorba de sărbători naţionale sau internaţionale se foloseşte întotdeauna majuscula
( de exemplu : 1Decembrie, .24 Ianuarie, 8 Martie, 1Iunie)

Principiul simbolic se aplică şi în scrierea denumirilor unor mari evenimente

şi mari epoci istorice a căror semnificaţie este foarte bine cunoscută. Este vorba
de:Comuna (din Paris), Unirea (Principatelor),Reforma, Renaşterea etc.
 Denumirea epocilor istorice şi geologice se scrie însă cu iniţiala mică,
deoarece nu ai semnificaţia unor evenimente: antichitate, capitalism, evul mediu,
feudalism, mezozoic, paleolitic etc.

Dacă e cât se poate de normal să scriem pământ,soare si lună la fel de firesc

este ca aceleaşi cuvinte să fie scrise cu iniţiala majusculă atunci când sunt
întrebuinţate ca denumiri oşti (în special operele ştiinţifice) şi când se comportă ca
nume proprii:Pământul (sinonim cu Terra),Soarele şi Luna.

O dublă grafie trebuie să mai folosim în cazuri ca semiluna faţă de

,,Semiluna,,(Imperiul Otoman,turcii mahomedismul) poartă faţa Poarta(otomană) şi
chiar ,,catedra,, mobilă,faţă de Catedra cu sensul de unitate într-o instituţie de
învăţământ superior (exemplu:,,Catedra de limba română,,) etc.

O diferenţă se face de obicei şi între capitală (din îmbinările sintactice

pedeapsa, greşeala sau reparaţie capitală) şi Capitala cu sensul pe care îl are intr-un
context ca :Delegaţia guvernamentală s-a înapoiat în Capitală (adică în Bucureşti ).
În schimb într-un context ca :Bucureşti este capitala ţării.

2.4.Norme ortografice

Normele de ortografie sunt restricţii impuse scrierii spre a-i da unitatea şi

stabilitatea şi spre a-i mări eficacitatea funcţională, ele hotărăsc potrivit principiilor
adoptate ca formă grafice sunt considerate si resping direct sau indirect alte
posibilităţi virtuale de scriere a aceluiaşi fapt, dar socotite incorect din punct de
vedere principiilor directoare.

Limba nu poate funcţiona decât prin stabilitatea, adică sistemul ei este

normal.
 Unitatea şi stabilitatea unei limbi într-o perioadă dată reclamă în primul rând
unitatea şi stabilitatea scrierii, de aceea ortografia, ca sistem de norme de scriere
corectă, cu toată poziţia ei modestă în perimetrul disciplinelor lingvistice are un
important rol social si cultural. Ortografia este poarta de acces la limba scrisă şi
prin aceasta la cultură. Lipsa de acţiune a normelor ortografice poate produce nu
numai incorectitudine din punct de vedere al ortografiei (lighean, uiteo ,Anul
nou)sau al normelor de pronunţare literare (creiez, iepocă) ci şi abateri de la
sistemul limbii cu cunoştinţe asupra capacităţii scrierii de a comunica în mod
corespunzător o informaţie ,,Vinovaţi sunt elevii A venit de la cules,, ca să-l culeagă
şi nu. Respectarea normelor ortografice asigură deci şi eficacitatea funcţională a
comunicări în scris.

Normele ortografice, deci respectăm atât regulile sistemului cât şi normele

lingvistice literare –în primul rând pe cele fonetice (ortoepice) aparţin totuşi unui
tip aparte cu caracteristice care le deosebesc de toate celelalte categorii de norme.
În epoca noastră normele ortografice sunt norme preconizate; ele preexistă auzului
corespunzător cu sistemul ortografic preconizat, urmând deci să fie cunoscute şi
aplicate după ce au fost stabilite şi instituţionalizate.

Normele ortografice sunt norme elaborate, create de anumiţi oameni şi au

astfel caracter subiect. Ele sunt prescrise şi aplicate prin convenţia explicită.
Simplificând puţin lucrurile cel ce elaborează o normă ortografică este conştientă
că impune o restricţie convenţională scrierii şi că indică în mod explicit, prescrisă
ca atare.

Normele ortografice reflectă sistemul,structura şi normele limbii literare

actuale.

Cunoaşterea consolidează astfel reguli şi norme de folosire a limbii în

ansamblu ei, iar pentru cel ce învaţă ortografia pe alţii, organizarea procesului
instructiv în afara înţelegerii particularităţilor normelor ortografice în raport cu
regulile sistemului şi cu normele lingvistice are urmări nefavorabile atât pentru
însuşirea ortografiei cât şi pentru stăpânirea exprimării literare în general.

Normele ortografice –se referă la scrierea cu anumite litere or anumite semne

ortografice

a) Scrierea cu majuscule;

b) Scrierea cu consoane duble;

c) Scrierea cu vocale duble;

d) Scrierea cu cratimă;

e) Apostroful;

f) Punctul;

g) Bara;

h) Linia de pauză;

i) Despărţirea în silabe

a)Scrierea cu majuscule.

Iniţiala majusculă marchează in scris începutul unei idei, unei entităţi de

comunicare, deosebeşte grafic numele proprii de cele comune, poate servi
intenţiei stilistice a celui care scrie.
 1) Ca indicator a începutului unei comunicări, majuscula se foloseşte fie
la începutul unui text, fie după anumite semne de punctuaţie: punct,
semnul întrebări, semnul exclamării, puncte de suspensie, două puncte.

Scrierea cu iniţiala majusculă după puncte are loc fără excepţia după celelalte
semne de punctuaţie,majusculele se folosesc atunci când începe o nouă
comunicare: ’’ Dar ce se aude ? Un tropăit grăbit pe sală. Vai, e Corbic , câinele!
Nu-i vreme de pierdut!’’

’’Noi între bărbaţi pusesem de gând să înfulecăm ceva, aicea la noi’’

’’Dincolo e cald,masa pusă aşteaptă… Crez că nu o să capăt un refuz?’’

Ş-apoi ştiţi că este o vorbă: ,, Când îi omul în doi peri să te fereşti de

dânsul, c-atunci e cum îi mai rău,,2

Ion Creangă ,, Povestea lui Stan Păţitul,,

Dacă semnul întrebării, semnul exclamării, punctele de suspensie şi două

puncte nu marchează sfârşitul unei idei după ele se foloseşte iniţiala mică.

,, Si afară Alexandru, boc! În uşă, boc!

Există cazuri când este mai greu de spus dacă într-un text scris, după aceste
semne de punctuaţie se exprimă o idee nouă sau continuă ideea începută anterior.
În asemenea situaţii trebuie ortografia autorului textului.

De exemplu: ,, U! O! Pi! Bre! Ce scandal!,, şi

,,Ha! Ha! Ha !Acu înţeleg eu totul !,,

Se scrie de obicei cu iniţiala majusculă primul cuvănt al fiecărui vers,fără să se ţină

seama de punctuaţie. Acest mod de scriere nu este însă obligatoriu. Versul poate să
2
Ion Creangă,’’Povestea lui Stan Păţitu ,, Editura Ion Creangă,Bucureşti 1982,p.64
înceapă şi cu literă mică caz în care se respectă aceleaşi reguli de scriere cu
majuscule ca şi în poză.

,, Iată-ne-nsfârşit de piatra

de pe deal. Adânc în noapte ni se-ntinde-împărăţia

Ne-nţelegem doar prin şoapte,,

Deşi după formula de adresare cu care începe o scriere sau o cerere se pune
virgula, textul propriu-zis începe cu literă mare

,,Frate Vlahuţa,,

,,Mă tot gândesc la amicul care şi s-a plâns cu atâta dreaptă mâhnire, de
apucăturile finului său Fănică,,

2) În ce priveşte rolul iniţialei majuscule de a deosebi grafic numele proprii

de comune, substantivele proprii compuse ridică probleme de scriere diferite de
substantivele proprii simple. Substantivele proprii simple se scriu cu iniţiala
majusculă fie ele de orice fel. După cum arată şi îndreptarul ortografic şi de
punctuaţie,intră în această categorie:

- nume propriu de persoană(numele propriu – zis, pseudominale ;i paralele )

Ion, Niculaie, Sanda,Popescu, Ionescu, Scurtu etc.

-numele dat animalelor :Leu, Azor,( nume de câini) Duman, Joiana ( nume
de bovine ) Murgu, Zefr, (nume de cai).

- numele proprii mitologice şi religioase : Zeus, Mercur, Ra, Alah,

Scaraotchii, Dumnezeu.De menţionat că substantivul ,,dracul,, trebuie scris
cu iniţială mică deoarece este nume comun.
 -denumiri ale aştrilor şi constelaţiilor : Saturn, Uranus, Neptun, Fecioara.

Ca substantive comune: soarele, pământul, luna se scriu cu iniţială mică în

timp ce substantivele proprii şi anume atunci când sunt folosite ca nume de aştri, se
scriu cu iniţială mare. Exemple de comparat:

,,Pe cer străluceşte soarele ,, Faţa argintie a lunii s-a acoperit de nori,, şi

,,Au fost lansate rachete spre Lună,Marte, şi Veus,,.

-numele proprii geografice şi teritoriale –administrative:Bucureşti, Ploieşti,

Franţa, Iaşi, Dunăre, Titan (cartier)

-denumirile întreprinderilor şi ale instituţiilor de orice fel: Electronică,

galenică (numele unor fabrici), Cassata, Elegant (nume ale unor magazine)

-numele operelor literare, ştiinţifice şi de arta: ,,Baltagu,,-roman de M.

Sadoveanu, ,,Anotimpurile,,-lucrare muzicală de Vivaldi, ,,Gănditoru,,-
sculptura de Rodin.

- numele mărcilor de produse industriale: ,,Arctic,, , ţigări Snagov,, ,

aspirator de praf ,,Record,,

Nu se consideră numele proprii şi deci nu se scriu cu iniţiala majusculă

denumirile epocilor istorice şi geografice care nu au semnificaţia unor evenimente:
antichitate, capitalismul, paleozoicul, mezozoicul etc.

- nume de popoare : român, francez, englez

- numele lunilor şi al zilelor săptămâni: iarna, februarie, luni marţi

- numele punctelor cardinale: est, nord, sud, orient, occident.

 Când au semnificaţia unor toponimice, ele se scriu cu iniţiala majusculă:
mărfuri din Orient (Asia), călătorie în Apus sau în Occident(apusul Europei).

Se scriu cu iniţiale majusculele şi când formează termenul al doilea al unui

nume de loc compus : DenceaEst; Dencea-Sud. Abrevierile punctelor cardinale se
scriu totdeauna cu iniţiala majusculă E,V,N.S.

Substantivele proprii compuse ca şi grupuri de cuvinte se scriu în

următoarele felurii:

- nume proprii compuse care formează o unitate se scriu cu iniţiala

majusculă la început, întocmai ca şi semnele proprii simple:
Papidon, Aciobăniţei ( nume de persoane), Câmpulung, Satulung
( nume geografice), Electroaparataj, Industrial export ( nume se
instituţii şi Întreprinderi ) etc.

Numele se scriu la fiecare termen în parte cu iniţiala majusculă: