UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE

ADMINISTRATIVE

LUCRARE DE DIZERTATIE

COORDONATOR STIINTIFIC:
PROFESOR DOCTOR IONEL LULU GROZA

MASTERAND
MONICA BUZATU

CRAIOVA 2009
 ROLUL SI IMPORTANTA
EXPERTULUI PARTE IN EXPERTIZA
MEDICO-LEGALA

MASTERAND
MONICA BUZATU

2
 ROLUL SI IMPORTANTA EXPERTULUI PARTE IN EXPERTIZA
MEDICO- LEGALA

CAP. I

Organizarea activităţii de expertiză. Tipologia expertizelor şi categorii de

experţi

1.Terminologie specifică
2.Tipologia expertizelor
3.Organizarea activităţii de expertiză în România
4.Categorii de experţi
5.Structuri de organizare

1.Terminologie specifică
Cuvintele expertiză şi expert sunt de origine latină (experior - a proba, a încerca şi
expertus – specialist care cercetează o problemă) şi au formă lexicală apropiată în multe
din limbile moderne (expertise – franceză, ekspertiza - rusă). Frecvent, termenul
expertiză poate fi definit printr-o expresie: raport de experţi, probă prin experţi etc.
Termenul expertiză are semnificaţia de mijloc probant venit din partea unui
specialist în domeniul de referinţă, într-o situaţie controversată dată, litigioasă sau
nelitigioasă.
În literatura de specialitate (Mihuleac, 1971), expertiza este definită ca „un mijloc
de probă prin care, în baza unei cercetări metodice folosind procedee ştiinţifice, expertul
aduce la cunoştinţa organului care l-a împuternicit concluzii motivate ştiinţific cu privire

3
la faptele pentru a căror elucidare sunt necesare cunoştinţe specializate“.
În general, cele mai multe expertize sunt efectuate de experţi. Sunt situaţii, însă,
când, în lipsa unor experţi într-o anumită specialitate, chiar expertizele judiciare se
efectuează de specialişti cu reputaţie în specialitatea lor, care deşi nu au calitatea de
expert, îndeplinesc toate condiţiile obţinerii acestei calităţi.
Domenii de aplicare a expertizei:
- ştiinţific: expertiza de impact, expertizarea potenţialului aplicativ etc.,
- tehnic: expertizarea uzurii echipamentelor, expertizarea nivelului tehnic etc.,
- economic: expertize de mărfuri, expertize financiare etc.,
- medical: capacitate de exerciţiu, evaluarea recuperării unor funcţii vitale;
- social: stabilirea capacităţii de muncă;
- politic: elucidarea unui context socio-politic, evaluarea potenţialului conflictual;
- artistic: stabilirea autenticităţii operei, stabilirea perioadei realizării operei etc.
În mod frecvent, au nevoie de expertize:
- mediul ştiinţific: mediul academic, universităţi, institute de cercetare;
- suprastructura societăţii: factorii decidenţi;
- mediul de afaceri: firme de producţie, de distribuţie, de comerţ, de servicii;
- serviciile publice: justiţia, organele de odine, serviciile medicale si de igienă;
- structurile asociative: ONG, asociaţii ale consumatorilor;
- persoanele fizice: consumatori, contribuabili, părţi în litigii etc.
Raţiunea expertizei este generată de principiul imposibilităţii de cuprindere
suficientă a problemelor profesionale sau de viaţă de către o singură persoană. Pentru
situaţii deosebite, prin importanţa lor, este necesară apelarea la persoane care au mai
multe cunoştinţe şi competenţe în problema care se cere lămurită sau rezolvată. Treptat,
s-a consacrat practica solicitării intervenţiei persoanelor - referinţe în domeniile lor
pentru aceste situaţii deosebite.
Societatea modernă a reglementat statutul expertului, chiar profesia de expert,
activitatea de expertiză şi a creat cadrul normativ şi instituţional în domeniu. Pentru
interesele organelor judiciare şi de urmărire penală s-au constituit instituţii specifice, iar
pentru interesele ştiinţei şi afacerilor s-a constituit o adevărată piaţă a expertizei.
Statutul expertizei este evidenţiat de următoarele trăsături:

4
 - forţa probantă a expertizei este dată de caracterul ştiinţific al demersurilor pe
care le desfăşoară expertul şi al metodelor la care apelează în vederea elucidării
problemelor disputate;
- frecvenţa mare a unor situaţii care reclamă expertiză a generat nevoia de
dezvoltare a unor instituţii care desfăşoară activităţi de expertiză şi de consacrare a unor
reglementări riguroase cu privire la experţi;
- expertiza este un mijloc probant, dar nu absolut; rezultatele expertizei şi
concluziile expertului ajută doar la formarea de convingeri ale celor ce judecă / arbitrează
problema disputată, aceştia nefiind obligaţi să-şi însuşească punctele de vedere ale
expertului;
- expertiza se dispune / solicită pentru a fi formulată o opinie fundamentată
ştiinţific şi, foarte frecvent, pentru a fi desfăşurată o aplicaţie pe care instanţa nu are
posibilitatea să o efectueze;
- expertiza nu poate avea ca obiect sarcina judecării cauzei, sarcina expertului
rezumându-se numai la a emite şi consemna o opinie competentă asupra situaţiei în
dispută.

2.Tipologia expertizelor

Criteriile de clasificare a expertizelor:

- după caracterul expertizei, respectiv mediul de soluţionare a disputei:
*expertize judiciare: se dispun exclusiv de instanţe penale, civile, comerciale etc.,
după natura cauzei judecate; în practică, expertizele judiciare sunt foarte numeroase ca
specialitate în cadrul aşa numitelor expertize tehnice (aproape tot atâtea specialităţi câte
specializări inginereşti sunt);
*expertize extrajudiciare: sunt expertizele solicitate de entităţi interesate în
obţinerea unei opinii foarte calificate în probleme specifice activităţii lor.
- după contingenţa cu reglementările juridice:
*expertize de strictă specialitate: sunt demersuri cu obiect strict într-o specialitate
consacrată (date, fapte, constatări cu caracter pur tehnico-ştiinţific), fără elemente

5
juridice; este cazul expertizelor chimice, fizice etc.;
*expertize cu conţinut tehnic şi juridic, care în mod obligatoriu trebuie să facă
referiri la cadrul normativ specific obiectului cercetat; este cazul expertizelor tehnice şi al
celor contabile.
- după conţinut, respectiv reflectarea în conţinutul expertizei a domeniilor
consacrate ale practicii:
*expertize ştiinţifice: aplicaţii de vârf din domeniile ştiinţelor consacrate realizate
fie pentru scopuri judiciare ori ale altor organe interesate, fie pentru scopuri ştiinţifice ori
de aplicaţie a ştiinţei;
*expertize medicale: au o largă răspândire în criminalistică (identificare persoane,
stabilire capacităţi psihomotorii), în practica socială, în ştiinţă;
*expertize tehnice (inginereşti): au aplicaţii largi în speţe judiciare (accidente,
avarii), în practica economică, în afaceri, în ştiinţă;
*expertize tehnice evaluatoare de bunuri: expertizele judiciare din această
categorie sunt realizate de experţi - arhitecţi sau ingineri constructori (pentru bunurile
imobile), economişti – (pentru bunurile mobile), specialişti ai Băncii Naţionale sau
bijutieri (pentru bijuterii, pietre şi metale preţioase); expertizele extrajudiciare din această
categorie sunt specifice domeniilor bancar şi de asigurări, ca parte a stabilirii valorii
garanţiilor, respectiv bunurilor asigurate;
*expertize economice: efectuate de economişti specializaţi în domeniile de
referinţă (contracte, raporturi de muncă, financiar-contabil, licitaţii etc.); aplicaţii
numeroase ale expertizei economice extrajudiciare vizează oportunităţile de afaceri,
evaluarea de active, fundamentarea de prognoze, studii de impact ş.a.
*expertizele evaluatoare de artă: sunt specifice speţelor judiciare dar sunt şi numeroase
expertize extrajudiciare (evaluări pre-licitaţii, estimare patrimonii, constituire garanţii
ş.a.); sunt realizate de specialişti din domeniu, curatori, artişti.
- după numărul experţilor implicaţi:
*singulare: efectuate de un expert; sunt cele mai frecvente;
*colegiale: efectuate de mai mulţi experţi, de aceeaşi specialitate (sunt specifice in
situaţiile cu volum mare de activitate);
*mixte / complexe: presupun experţi mai mulţi şi din specialităţi diferite.

6
 - după modul de desemnare a experţilor:
*simple: expertize judiciare curente, care se desfăşoară sub administrarea
organului judiciar care a dispus expertiza;
*supravegheate: alături de experţii desemnaţi oficial se admit şi experţi solicitaţi
de părţile aflate în litigiu, care pot supraveghea activitatea experţilor desemnaţi şi pot face
observaţii;
*contradictorii: la aceste expertize participă, cu aceleaşi drepturi şi obligaţii,
experţi desemnaţi şi experţi propuşi de către părţi şi acceptaţi de instanţă.
- după locul efectuării expertizei în raport cu locul judecării cauzei:
*expertize coordonate de instanţa care judecă speţa;
*expertize coordonate de comisia rogatorie - organ judiciar de acelaşi grad, din
altă localitate / ţară, căruia i se solicită preluarea unor aspecte procedurale neesenţiale de
la organul solicitant, care nu are posibilitatea normală de a realiza însuşi sarcina
respectivă .1
- după modul de finalizare a expertizei:
*expertize finalizate cu raport scris: reprezintă situaţia tipică a celor mai multe
expertize;
*expertize fără raport scris: prestaţia expertului constituie doar prezentarea sa în
faţa instanţei şi răspunsuri la întrebările puse în instanţă.
Caracterizare sumară a expertizelor contemporane

2
Expertiza judiciară are statut de mijloc de probă, fapt care impune expertului
cunoaşterea elementelor procedurale specifice pentru desfăşurarea corectă a demersului
său şi asigurarea caracterului profesionist prestaţiei sale. Dat fiind numărul foarte mare al
specialităţilor de expertize, în practica judiciară se procedează la delimitarea ariei de
aspecte ce trebuie elucidate într-o speţă astfel încât să se grupeze sarcini distincte pentru
expertize de specialităţi distincte (de exemplu, la un partaj se pot dispune / solicita
expertize: imobiliară, topografică, de bunuri mobile, de artă, auto etc.). Expertiza
judiciară constituie atributul exclusiv al experţilor judiciari şi al specialiştilor testaţi la
Ministerul Justiţiei.
1
Cod de procerdura penala –art132-135
2
Mihuleac,E. ,Expertiza judiciara ,Editura Stiintifica ,Bucuresti,1971

7
 Expertiza extrajudiciară este efectuată la cererea persoanelor fizice sau juridice
cu privire la situaţii care nu au legătură nemijlocită cu activitatea judiciară; se desfăşoară
în situaţii foarte variate, fiind generată de situaţii specifice vieţii social-economice,
culturale, artistice, politice etc. Câteva din cele mai frecvente situaţii în care se solicită
expertize extrajudiciare sunt: iniţierea / dezvoltarea unei afaceri, separarea patrimonială,
actele de vânzare-cumpărare, realizarea de contracte etc. În aceste ipostaze, expertul este
un arbitru dacă părţile agreează condiţia supunerii opiniilor acestuia. Cerinţele esenţiale
se referă la caracterul profesionist şi moralitatea prestaţiei. Aceste expertize pot fi
desfăşurate atât de experţi judiciari, cât şi de experţi extrajudiciari. Expertiza
extrajudiciară se desfăşoară în afara instanţelor judecătoreşti şi cunoaşte o varietate largă
de aplicaţii şi ipostaze. O activitate foarte coerentă se desfăşoară în cadrul instituţiilor de
profil: institute, centre, societăţi cu profil exclusiv sau mixt, instituţii de credit, societăţi
de asigurări. Relaţiile expertului cu solicitantul expertizei extrajudiciare sunt consemnate
în contractul dintre părţi.

3.Organizarea activităţii de expertiză în România

Activitatea de expertiză judiciară este organizată riguros de Ministerul Justiţiei, în

cadrul căruia funcţionează Biroul central pentru expertize tehnice judiciare - BCETJ. La
nivelul unităţilor teritorial-administrative funcţionează Birouri locale pentru expertize
judiciare tehnice şi contabile –BLEJTC, pe lângă tribunalele judeţene şi al Municipiului
Bucureşti.
Între atribuţiile BCETJ sunt precizate: coordonarea naţională a activităţii de
expertiză, publicarea listei de experţi în Monitorul Oficial al României, comunicarea cu
birourile locale referitor la experţii valizi, organizarea de examene pentru atribuirea
calităţii de expert, monitorizarea activităţii de expertiză şi îmbunătăţirea activităţii în
domeniu, îndrumare metodologică şi alte aspecte specifice domeniului.
Birourile locale ţin evidenţa experţilor locali, comunică numele acestora către
instanţele de judecată, urmăresc realizarea la termen a expertizelor, verifică şi vizează

8
rapoartele depuse şi deconturile ataşate, transmit rapoartele de expertiză la instanţe,
urmăresc achitare onorariilor de expertiză şi realizează situaţii statistice specifice.
Principalul act normativ privind activitatea de expertiză în România îl constituie
Ordonanţa nr. 2/2000 a Guvernului României privind organizarea activităţii de expertiză
tehnică judiciară şi extrajudiciară, devenită Legea nr. 156/2002. Ordonanţa stabileşte
cadrul general al expertizelor judiciare şi extra-judiciare din România şi aspectele
referitoare la experţi. Acest act normativ se completează cu prevederile din codurile de
procedură civilă şi de procedură penală, care conţin părţi distincte referitoare la administrarea
probelor cu expertiză.

4.Categorii de experţi

Cuvântul expert desemnează un specialist de înaltă calificare în domeniul său, la

care adaugă experienţă şi competenţă recunoscută. Expertul este un auxiliar al instanţei,
cu statut special. În unele ţări (SUA, Anglia) este considerat un martor ştiinţific, iar
expertiza o mărturie, accepţiune care nu este agreată de doctrina şi practica românească.
Conform reglementărilor şi tradiţiei româneşti, expertul nu este nici martor şi nu are nici
drept de a judeca în cauză. Chiar dacă expertiza este o parte a probelor administrate în
cauză, ea este prezentată distinct, atât în teorie cât şi în codurile juridice.
Sunt deosebiri nete între statutul expertului şi cel al martorului: elementele cu
care operează expertul trebuie să aibă o bază ştiinţifică, organizată pe elemente conţinute
în dosarul cauzei şi nu pe elemente percepute senzorial direct de martor. Expertul are o
poziţie activă şi bine statuată (drept de consultare a dosarului, drept de solicitare de
precizări din partea judecătorului şi a părţilor, drept de a derula investigaţii la cercetarea
de teren), situaţii care nu-i sunt admise martorului.
Calitatea de expert judiciar se obţine pe bază de examen,3 în care sunt testate
cunoştinţe profesionale avansate, cunoştinţe privind reglementările din Codurile de
procedură penală şi procedură civilă referitoare la expertize şi cunoştinţe asupra
reglementărilor din specialitate. La examenul de expert, persoanele care au titluri

3
Ordonanta de Guvern ,nr.1/2000

9
academice, titlul de doctor în ştiinţe în domeniu sau au funcţia de profesor universitar ori
conferenţiar universitar sunt scutite de testarea cunoştinţelor de specialitate.
Principalele condiţii prevăzute pentru candidaţii la examenul de expert judiciar se
referă la: cetăţenie (cetăţean român) şi cunoaşterea limbii române, capacitate de exerciţiu
deplină, studii (studii superioare în specialitate), experienţă profesională (minim cinci ani
în specialitatea de studii), aptitudine medicală pentru activitatea de expert, lipsa
antecedentelor penale şi o bună reputaţie profesională şi socială. În privinţa pregătirii
profesionale, la nivel universitar, pentru viitoarele profesii de expert, trebuie remarcat că
multe universităţi au o adevărată tradiţie în includerea disciplinelor omonime (în ASE:
expertiză merceologică, expertiză contabilă etc.) în planurile de învăţământ.
Între cele mai importante îndatoriri ale expertului judiciar se regăsesc: efectuarea
expertizei numai personal, cu maximum de conştiinciozitate şi obiectivitate, depunerea la
termenul fixat a raportului de expertiză, prezentarea la instanţă pentru oferirea de
informaţii suplimentare, pentru efectuarea unui supliment de expertiză ori refacerea
acestuia, păstrarea secretului profesional, informarea organului judiciar cu privire şi la
alte date pe care le descoperă.
O obligaţie critică pentru expertul judiciar este aceea de a informa organul care l-a
desemnat asupra situaţiei sale care conduce la recuzare, situaţie care conduce la
prezumţia lipsei de obiectivitate a expertului. Aceste situaţii se referă la existenţa unei
relaţii de rudenia cu una din părţi, implicarea expertului sau a rudelor sale într-o cauză
asemănătoare, exprimarea de către expert a unor opinii referitoare la cauză, înainte de a fi
numit, primirea de daruri sau făgăduieli de la una din părţile în cauză.
Drepturile expertului judiciar se referă la: posibilitatea consultării dosarului
cauzei în sediul arhivei, degrevarea de unele sarcini de serviciu pe durata efectuării
expertizei, solicitarea de lămuriri de la judecător şi părţi, primirea unui onorariu şi
recuperarea cheltuielilor speciale (deplasare în teritoriu etc.)
Activitatea expertului judiciar se caracterizează prin rigoare înaltă: abaterile de la
conduita specifică sunt sancţionate sever, prin sancţiuni cu caracter disciplinar, civil sau
penal, după caz. Sancţiunile aplicabile experţilor sunt: avertismentul scris (pentru refuzul
nemotivat de efectuare a expertizei, pentru încredinţarea sarcinii unei alte persoane ori
pentru neinformarea asupra cazului de recuzare în care se află), suspendarea drepturilor

10
conferite de calitatea de expert pe o perioadă de trei până la 12 luni în cazul repetării unei
abateri pentru care a primit avertisment scris şi retragerea calităţii de expert, atunci când
repetă abateri care au fost sancţionate cu retragerea temporară a calităţii de expert sau
pentru abateri mai grave. Nedepunerea raportului la termen, fără motive temeinice şi alte
abateri mai grave pot atrage aplicarea sancţiunilor prevăzute de Codurile juridice.
Calitatea de expert extrajudiciar se poate obţine în urma unui examen similar
celui organizat de Ministerul justiţiei pentru experţii judiciari, care se organizează de alte
ministere sau instituţii centrale, pentru domeniile lor de activitate. Examenul va verifica
pregătirea de specialitate, actele normative din domeniul specialităţii şi OG nr. 2/2000.
Calitatea de specialist, care are dreptul să efectueze expertize judiciare (în acele
specialităţi în care nu sunt experţi judiciari), se obţine în urma testării prin interviu şi
constă în verificarea însuşirii cunoştinţelor privind expertizele şi experţii (codurile
judiciare şi alte acte normative şi cadrul normativ din domeniul de specialitate).

11
 CAP.II
EXPERTIZA SI EXPERTUL IN MEDICINA LEGALA

1.Reglementarea activitătii de medicină legală

2.Principiile activitătii de medicină legală
3.Structura retelei de medicină legală
4.Expertul medico-legal

1.Reglementarea activitătii de medicină legală

Activitatea de medicină legală din Romania se desfăsoară in conformitate cu

prevederile stipulate in următoarele acte normative:
– Legea nr. 459/2001 (publicată in M.O. al Romaniei, Partea I, nr. 418/27.07.2001), prin
care a fost aprobată O.G. nr. 1/2000 (publicată in M.O. al Romaniei Partea I, nr.
22/21.01.2000) privind organizarea activitătii si functionarea institutiilor de medicină
legală.
-Legea nr. 271/2004 (publicată in M.O. al Romaniei, Partea I nr. 616/07.07.2004) prin
care a fost aprobată O.G. nr. 57/2001 (publicată in M.O. al Romaniei, Partea I nr.
531/31.08.2001) pentru modificarea si completarea O.G. nr. 1/2000;
-Regulamentul de aplicare a dispozitiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activitătii si
functionarea institutiilor de medicină legală (publicat in M.O. al Romaniei, Partea I nr.
459/19.09.2000) aprobat prin H.G. nr. 774/2000 si modificat prin H.G. nr. 1204/2002.
-Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor si a altor lucrări
medico-legale (publicate in M.O. al Romaniei, Partea I, nr. 459/19.09.2000) aprobate prin
ordinul comun al Ministerului Justitiei (nr. 1 134/C/25.05.2000) si al Ministerului
Sănătătii (nr. 2554/04.04.2000).
Prin aceste acte normative au fost inlocuite vechile reglementări referitoare la
organizarea si functionarea retelei de specialitate, cuprinse in Decretul nr. 446/1996

12
(publicat in M.O. al Romaniei nr. 27/07.05.1996) si Hotărarea Consiliului de Ministri nr.
1085/1996 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Decretului nr. 446/1996.

2.Principiile activitătii de medicină legală

Din reglementările legale se pot desprinde următoarele elemente ce caracterizează

activitatea de medicină legală, elemente care pot fi considerate ca avand valoare de
principii:
1. activitatea de medicină legală este parte integrantă a asistentei medicale;
2. activitatea de medicină legală se realizează de medici legisti incadrati in
institutiile medico-legale;
3. activitatea de medicină legală asigură mijloace de probă cu caracter stiintific
atat organelor judiciare (organe de urmărire penală – procurori si organe de cercetare
penală, instante de judecată), cat si persoanelor (fizice sau juridice) interesate;
4. institutiile medico-legale sunt singurele unităŃt sanitare in care se desfăsoară,
potrivit legii, activitatea specifică medico-legală
5. activitatea de medicină legală se desfăsoară in baza unei metodologii unitare;
6. activitatea de medicină legală se desfăsoară cu respectarea principiului
independentei si al impartialitătii medicului legist:
7. activitatea de medicină legală se desfăsoară cu respectarea principiului
competentei
teritoriale si functionale;

3.Structura retelei de medicină legală

Institutiile in care se desfăsoară activitatea specifică de medicină legală sunt

următoarele:4
a) Institutul National de Medicină Legală „Mina Minovici”, cu sediul in
4
Regulamentul de aplicare a dispozitiilorvOrdonantei Guvernului nr.1/2000 privind organizarea activitatii
si functionarea institutiilor de medicina legala

13
Bucuresti.
b) Institutele de medicină legală (fostele laboratoare exterioare de medicină-
legală) in număr de 5, din centrele medicale universitare: Timisoara, Targu-Mures, Cluj-
Napoca, Iasi si Craiova;
c) Serviciile de medicină legală judetene (fostele laboratoare medico-legale
judetene) din
fiecare judet, cu sediul in orasul resedintă de judet;
d) Cabinetele de medicină legală, aflate in structura organizatorică a serviciilor de
medicină legală judetene siinfiintate in judetele mari, si au in alte localităti decat cele
resedită de judet.

Consiliul superior de medicină legală

Noua structură creată inconformitate cu legislatia mentionată, ce coordonează

activitatea de medicină legală din punct de vedere stiintific si metodologic impreună cu
Ministerul Sănătătii Publice, pentru asigurarea unor practici medico-legale unitare, este
alcătuită din:
– directorii institutelor de medicină legală;
– profesorii de medicină legală din tară;
– presedintele comisiei de specialitate din Ministerul Sănătătii Publice;
– seful comisiei de specialitate a Colegiului Medicilor din Romania;
– trei medici legisti din diferite servicii de medicină legală judetene, numiti prin
ordin al inistrului sănătătii publice la propunerea directorului general al I.N.M.L. „Mina
Minovici”;
– un reprezentant al Ministerului Sănătătii Publice, numit prin ordin al ministrului
sănătătii;
– un reprezentant al Ministerului Justitiei, numit prin ordin al ministrului justitiei;
– un reprezentant al Ministerului Public, numit prin ordin al ministrului justitiei;
– un reprezentant al Ministerului Administratiei si Internelor, numit prin ordin al
ministrului administratiei si internelor.

14
 Comisiile mixte

Comisiile mixte se constituie prin ordin comun al ministrului sănătătii si al

ministrului justitiei in vederea realizării controlului, verificării, ori de cate ori există
indicii cu privire la nerespectarea dispozitiilor legale in desfăsurarea activitătii de
medicină legală. Aceste comisii mixte sunt alcătuite dintr-un număr par de membri
(minim 4), reprezentati prin:
– medici legisti, in activitate (din cadrul Ministerului Sănătătii) cu gradul de
medic primar;
– juristi din cadrul Ministerului Justitiei.
In componenta comisiilor mixte numărul medicilor legisti trebuie să fie egal cu
numărul juristilor.

Consiliul de analiză si evaluare a activitătii de medicină legală

Consiliul de analiză si evaluare a activitătii de medicină legală a fost infiintat in

vederea
evaluării activitătii de medicină legală si a activitătii de control desfăsurate de comisiile
mixte, fiind alcătuit din:
a) ministrul sănătătii – in calitate de presedinte;
b) ministrul justitiei;
c) ministrul administratiei si internelor;
d) procurorul general al Parchetului de pe laangă Inalta Curte de Casatie si
Justitie;
e) directorul general al I.N.M.L. „Mina Minovici” Bucuresti;
f) directorii institutelor de medicină legală.

15
 4.Expertul medico-legal .

In medicina legala ,expertizele se efectueaza de medici legisti care au calitatea de

expert oficial desemnati de conducerea institutelor de medicina legala si a serviciilor de
medicina legala judetene.
La efectuarea expertizelor medico-legale realizate de expertii oficiali pot participa
experti numiti de organele judiciare ,la cererea partilor ,dintre cei inscrisi pe lista
intocmita de institutele de medicina legals ,cu avizul Consiliului superior de medicina
legala.
Expertii numiti de organele judiciare la cererea partilor pot asista la lucrari si la
examinarea persoanei ,pot solicita investigatiin complementare ,iar in cazul expertizei
documente pot lucra individual ,in pararel cu expertii oficiali.
Obiectiile si contributia expertilor numiti de organele judiciare la cererea partilor
se consemneaza in raportul medico-legal.
In cazul in acre expertii numiti de organele judiciare la cererea partilor asista
expertii oficiali,prezenta acestora se consemneaza in partea introductiva a raportului
medico-legal.
Expertii numiti de instanta la cererea partilor u acces numai la datele medicale si
medico-legale din dosarul de urmarire penala,respectiv al instantei.Accesul la datele din
arhivele institutiilor medico-legale se poate face numai cu acordul scris al conducatorului
institutiei medico-legale.
Poate fi expet medico-legal persoana care indeplineste urmatoarele conditii:5
-este cetatean roman si cunoaste limba romana
-are capacitate de excercitiu deplina
-este licentiat al unei institutii de invatamant universitar medical ,in
conditiile legii
-ab absolvit cursuri poist universitare de specialitate in medicina legala

5
Regulamentul de aplicare a dispozitiilorvOrdonantei Guvernului nr.1/2000 privind organizarea activitatii
si functionarea institutiilor de medicina legala

16
 -practica in mod curent aceasta specialitate
-nu a suferit o condamnare definitiva pentru o infractiune savarsita in
imprejurari legate de exercitarea profesiei
-este atestat in calitatea de expert medico-legal
Criteriile de atestare in calitatea de expert medico-legal ,precum si conditiile de
suspendare sau retragere a calitatii de expert medico-legal se elaboreaza de Consiliul
Superior de medicina legala si seaproba prin ordin al ministerului sanatatii .
Calitatea de expert medico-legal se evalueaza anual de Consiliul superior de
medicina legala ,acesta putand suspenda sau retrage acesata calitate ,dupa caz.
Neindeplinirea vreuneia din conditiile aratte mai sus de catre peroana care are
calitatea de expert medico-legal determina retragerea acelei calitati.Inceperea urmaririi
penale impotriva expertului medico-legal pentru o infractiune savarsita in imprejurari
legate de exercitarea profesiei atrage suspendarea.
Medicul legist care a eliberat un certificat medico-legal nu mai poate participa la
redactarea unui raport de expertiza sau la efectuarea unei noi expertize medico-legale în
acelasi caz.
În cazul în care medicul legist este împiedicat, din motive justificate, sa efectueze
lucrarea solicitata, el comunica în scris acest lucru, aratând motivele, de îndata, institutiei
de medicina legala competente, în vederea desemnarii unei alte persoane de specialitate.
Medicii rezidenti în specialitatea de medicina legala nu pot semna acte medico-
legale.
Nu poate fi numit de organele judiciare la cererea partilor sa participe la
efectuarea expertizei:
a) expertul care a fost desemnat oficial sa efectueze expertiza în cauza;
b) expertul care a fost martor în aceeasi cauza;
c) expertul care a declarat ca se abtine, aflându-se într-un caz de incompatibilitate,
ori care a fost recuzat;
În cazul în care, în decursul efectuarii expertizei sau al constatarii medico-legale,
medicul legist constata si alte aspecte cu implicatii medico-legale deosebite de cele ce
formeaza obiectul lucrarii, el solicita organelor judiciare modificarea sau completarea
obiectului acesteia.

17
 De asemenea, în cazul în care, în decursul examinarilor medico-legale efectuate
la cererea persoanelor interesate, medicul legist ia cunostinta de elemente medico-legale
care constituie indiciile unei infractiuni pentru care actiunea penala se pune în miscare
din oficiu, el consemneaza aceste fapte în actele medico-legale si le aduce la cunostinta
organelor judiciare competente.
În cazul în care medicul legist considera necesara consultarea documentelor
medicale, respectiv medico-legale, aflate la dosar sau a altor documente necesare pentru
efectuarea lucrarii medico-legale, el poate solicita organelor judiciare competente acest
lucru. În cazul în care pentru efectuarea expertizei solicitate se impune examinarea
persoanei sau efectuarea unor investigatii medicale de specialitate, medicul legist poate
solicita organelor judiciare competente sa dispuna efectuarea acestor examinari.
Medicul legist este obligat sa pastreze secretul profesional si de serviciu în
privinta lucrarilor medico-legale efectuate. El poate folosi materialul documentar privind
lucrarile medico-legale, în vederea redactarii unor comunicari si lucrari stiintifice, numai
dupa solutionarea definitiva a cauzei, în conditiile legii.
Comunicarea rezultatelor expertizei si/sau lucrarii medico-legale unor persoane,
institutii sau organizatii interesate se poate face în cursul procesului penal numai cu
aprobarea organului judiciar care a solicitat efectuarea acesteia.
Institutiile de medicina legala au obligatia sa puna la dispozitie organelor
competente ale Colegiului Medicilor din Romania acte medico-legale necesare în vederea
judecarii litigiilor si abaterilor deontologice si disciplinare ale medicilor legisti.

18
 CAP.III
1.EXPERTUL PARTE ,PARTICIPANT LA EFECTUAREA
EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE
2.EFECTUAREA EXPERTIZEI SI IMPLICATIILE EXPERTULUI
3.PRINCIPII DE DEONTOLOGIE ÎN ACTIVITATEA DE
EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ ŞI CRIMINALISTICĂ

1.EXPERTUL PARTE ,PARTICIPANT LA EFECTUAREA EXPERTIZEI

MEDICO-LEGALE

Poate participa la efectuarea expertizelor medico-legale în calitate de expert parte

numai un medic legist cu autorizaţia de liberă practică la zi, înscris în listele autorizate,
care nu se află în conflict de interese sau în una din situaţiile de incompatibilitate
prevazute de lege şi care a fost desemnat ca atare de către organul judiciar care a solicitat
expertiza respectivă, la data dispunerii expertizei.6
Numele şi calitatea expertului vor fi menţionate în ordonanţa sau adresa de
efectuare a expertizei respective. Acordul prealabil al expertului, exprimat în scris, este
obligatoriu, acesta neputând fi obligat să asiste partea împotriva voinţei sale.
Nominalizarea ulterioară de experţi parte nu poate fi luată în considerare.
Lista cuprinzând experţii din rândul cărora părţile interesate pot solicita, cu plată,
medici legişti care să asiste experţii oficiali desemnaţi, potrivit legii, pentru anumite
activităţi medico-legale, întocmită pe niveluri de competentă, la propunerea Consiliului
Superior de Medicină Legală şi aprobată prin ordin al ministrului sănătătii se publică în
Monitorul Oficial al României, pe site-ul oficial al Societătii Române de Medicină Legală
(www.legmed.ro) şi se comunică instantelor de judecată şi parchetelor de pe lângă

6
Normele metodologice privind partciparea expertului parte in cadrul lucrarilor medico-legale

19
acestea.
Lista se reactualizează prin grija Consiliului Superior de Medicină Legală pe
calea unui nou ordin al ministrului sănătăţii.
Cazurile de incompatibilitate în care un expert este obligat să se abţină sau poate
fi recuzat sunt cele prevăzute în Codul de procedură penală şi Codul de procedură civilă,
la care se adaugă situaţiile în care aceştia au efectuat anterior, în acelaşi caz un certificat
medico-legal, o constatare medico-legală sau o expertiză medico-legală în cauză. De
asemenea, pentru experţii numiţi la cererea părţilor, constituie incompatibilitate situaţia în
care sunt desemnati experţi oficiali în aceeaşi cauză.
Expertul medico-legal care lucrează într-un cabinet de consultanţă medico-legală,
poate elabora, în scris, sau verbal, opinii de expert parte, note de consultantă sau/şi
îndrumări, fiindu-i interzisă întocmirea de acte medico-legale din cele prevăzute în art. 9
al Ordinului comun pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea
expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico – legale nr. 1.134/C/25.05.2000 al
Ministerului Justitiei şi nr. 255/04.04.2000 al Ministerului Sănătăţii, în conformitate cu
art. 4 şi art. 5 al dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului Romaniei 1/2000 privind
organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală.
Expertul parte are dreptul de a participa la examinarea persoanei ce va fi efectuată
de către experţii oficiali, în cazul expertizelor în care examinarea acesteia este nemijlocită
sau va avea acces la actele medicale şi medico-legale în expertizele în care examinarea
persoanei nu se dispune sau nu este procedural obligatorie.
În cazurile în care este necesară examinarea nemijlocită a persoanei, expertul oficial va
solicita organului judiciar care a dispus expertiza, să înştiinţeze în scris atât persoana care
va fi examinată cât şi expertul/experţii parte despre data şi ora când aceştia se vor
prezenta la instituţia medico-legală pentru efectuarea examinării.
În situaţia în care, în cauză sunt desemnaţi experţi pentru fiecare din părţile
implicate, examinarea persoanei se efectuează de către expertul/experţii oficiali şi/sau:
- experţii tuturor parţilor;
- doar expertul uneia din părţi (dacă există o înţelegere scrisă între experţii
părţilor);
- doar de către expertul/experţii oficiali, dacă experţii parte notifică în scris

20
opţiunea de a nu participa la examinare.
Cu ocazia examinării/analizării actelor expertul parte poate solicita motivat opinii
ale unor specialişti şi/sau efectuarea unor investigaţii suplimentare (solicitare care va fi
consemnată în conţinutul expertizei) şi va avea acces la toată documentaţia medicală,
medico-legală şi juridică din dosarul cauzei (dacă acesta este pus la dispoziţie de către
organele judiciare), în aceeaşi măsură ca şi experţii oficiali desemnaţi. Totodata el poate
solicita actele medicale care lipsesc de la dosar în aceeaşi măsură cu experţii oficiali.
Solicitarea unor acte medicale care lipsesc de la dosar, precum şi solicitarea
efectuării unor investigaţii suplimentare sau/şi solicitarea opiniei unor specialişti de către
expertul parte, nu poate fi refuzată de către experţii oficiali decât printr-o motivaţie
temeinică inclusă în conţinutul raportului de expertiză.
Adresele pentru solicitarea unor acte medicale care lipsesc de la dosar, pentru
solicitarea efectuării investigaţiile suplimentare sau opiniile de specialitate vor fi emise
de către experţii oficiali.
La solicitarea şi pe cheltuiala expertului parte, instituţia medico - legală va
efectua, pentru acesta, copii ale documentelor medicale şi/sau medico - legale din
dosarele puse la dispoziţie în vederea efectuării expertizei.
Expertul parte nu poate introduce şi folosi în dosarul cauzei, în lucrarea medico-
legală sau în opinia sa expertală, documente care nu sunt în dosarul cauzei. În cazul în
care are astfel de documente sau are cunoştinţă de existenţa unor astfel de documente, ce
ar putea influenţa obiectiv decizia şi opinia sa sau a experţilor oficiali, el este obligat să le
comunice organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei spre a fi înaintate, după
punerea în discuţia părţilor, pe cale oficială, instituţiei medico-legale careia i s-a dispus
efectuarea expertizei.
Expertul parte nu are obligaţia de a pune la dispoziţia experţilor oficiali opinia sa.
Orice corespondenţă a expertului parte cu instituţia medico-legală se va face numai prin
intermediul organului judiciar care l-a desemnat, cu excepţia prevăzută la Art. 6.
Rezultatele primite în urma investigaţiior şi consulturilor de specialitate
recomandate de expertul parte sau de experţii oficiali, vor fi aduse de îndată la cunoştiinţa
expertului parte prin notă telefonică, fax sau carte poştală cu confirmare de primire.
În cazul expertizelor pe acte, expertul parte poate lucra individual faţă de experţii oficial

21
desemnati, având dreptul să ia cunoştiinţă de întregul material probator din cazul
respectiv sau să solicite completarea acestuia. În aceste cazuri expertul parte nu va
participa în mod direct la şedinţele comisiilor de expertiză medico-legală dar va lua
cunoştiinţă de concluziile acestora.
Expertul parte poate participa la efectuarea de expertize medico-legale pe
documente medicale, pe persoane sau pe cadavru. El nu poate participa la efectuarea
certificatelor medico-legale, a constatărilor medico-legale, a examinărilor
complementare, a investigaţiilor de laborator şi nici la elaborarea avizelor în cadrul
şedinţelor Comisiilor de Control si Avizare sau ale Comisiei Superioare de Medicină
Legală.
Comisiile de Control şi Avizare a actelor medico-legale şi Comisia superioară de
medicină legală nu pot aviza opiniile expertale, acestea nefiind acte medico-legale în
sensul art. 4 ale prezentelor norme metodologice. Organul judiciar poate solicita numai
avizarea unui act medico-legal, precizând dacă doreşte, ca la această avizare să se ţină
cont şi de argumentele exprimate în opinia expertală.
În situaţiile în care se constată cu ocazia avizării, că opiniile expertale au fost
elaborate cu reacredinta, cu încălcarea normelor de deontologie profesională sau conţin
opinii în neconcordanţă cu realitatea ştiinţifică, se va înştiinta despre aceasta, în mod
separat de avizul emis, atât organul judiciar cât şi Consiliul Superior de Medicină Legală.
Numele expertului/ţilor parte va fi consemnată în scris, în preambulul expertizei, în mod
separat faţă de experţii oficiali, iar în conţinutul expertizei se vor menţiona toate
solicitările expertului parte privind necesitatea unor examene de specialitate precum si
rezultatul acestora.
După încheierea lucrării medico-legale, înainte de expediere, se pune la dispoziţia
expertului parte cu confirmare de primire, pentru consultare, o copie a lucrarii medico-
legale finalizate, semnate dar neştampilate. La solicitarea expertului parte, se pot elibera
şi copii ale oricăror alte documente medicale/medico-legale dintre cele avute la dispoziţie
de către experţii oficiali.
In termen de maximum 2 zile lucrătoare de la primirea lucrării medico-legale
finalizate, medicul legist expert parte îşi va însuşi sau nu, olograf conţinutul şi concluziile
expertizei medico-legale în care a fost desemnat, sub semnătură proprie, aplicată pe

22
lucrarea medico-legală oficială, sub semnăturile experţilor oficiali. Dacă acest termen
este depăşit, fără a exista o motivaţie obiectivă din partea expertului parte; instituţia
medico-legală poate înainta lucrarea medico-legală organului de justiţie solicitant şi fără
semnătura expertului parte, arătând acest lucru în adresa de inaintare a lucrării.
În cazul în care expertul parte nu este de acord cu conţinutul şi/sau concluziile
expertizei, el îşi va expune OPINIA EXPERTALĂ proprie în mod separat, pe care o va
adresa în mod independent organului de justiţie care l-a desemnat.
În cazul în care expertul parte constată deficienţe procedurale în raport cu cele de
mai sus, precum împiedicarea sa de a participa la examinarea nemijlocită a persoanei sau
limitarea accesului la documentaţia de care dispune expertul oficial, împiedicarea sa de a
formula solicitări pentru examene suplimentare, nepunerea la dispoziţie a documentaţiei
finale şi a lucrării in extenso, va aduce la cunostiinţă aceste fapte conducătorului
instituţiei medico-legale.
În cazul în care situaţia nu se remediază, va consemna aceasta în documentul ce
conţine opinia sa expertală.
Între medicii legişti desemnaţi oficial şi medicul legist expert parte trebuie să
existe o atitudine colegială, etică, de colaborare, efortul comun de definire şi obiectivare a
particularităţilor cazului servind deopotrivă cauzei adevărului.
O posibilă obstrucţionare reciprocă între medicul legist desemnat oficial şi
medicul legist expert parte, dincolo de a fi neetică, atacă baza procedurală a lucrării
medico-legale în speţă şi poate constitui o motivaţie pentru refacerea lucrării.
Atât medicul legist desemnat oficial cât şi cel expert al părţii răspund în faţa
comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor pentru orice încălcări ale comportamentului
etic şi deontologic al profesiunii.
Experţii medico-legali nu pot participa la mediatizarea cazurilor în care lucrează
mai înainte de rămânerea definitivă a unei soluţii judiciare în cauza respectivă. Încălcarea
acestei dispoziţii atrage suspendarea calităţii de expert pe termen de 6-12 luni de la data
deciziei Consiliului Superior.
Orice caz litigios, de orice natură, privind exercitarea profesiei de medic legist
aflat pe lista de experţi, va fi adus de îndată la cunoştiinta Consiliului Superior de
Medicină Legală, singurul în măsură de a analiza şi a hotarî asupra calităţii de expert a

23
medicului legist respectiv.
Plata experţilor aleşi de părţi se face în conformitate cu prevederile art. 28 din
OGR 1/2000 privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, urmând
ca după aprobarea prezentelor norme, Consiliul Superior de Medicină Legală să
stabilească lista onorariilor minime ce pot fi practicate în sistemul privat de medicină
legală.

2.EFECTUAREA EXPERTIZEI SI IMPLICATIILE EXPERTULUI

Cand pentru lamurirea unor fapte sau imprejurari ale cauzei, in vederea
aflarii adevarului, sunt necesare cunostintele unui expert, organul de urmarire
penala ori instanta de judecata dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei
expertize.
Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie in cazul infractiunii
de omor deosebit de grav, precum si atunci cand organul de urmarire penala sau
instanta de judecata are indoiala asupra starii psihice a invinuitului sau inculpatului.
Expertiza in aceste cazuri se efectueaza in institutii sanitare de specialitate.
In vederea efectuarii expertizei, organul de cercetare penala cu aprobarea procurorului
sau instanta de judecata dispune internarea invinuitului ori inculpatului pe timpul
necesar. Aceasta masura este executorie si se aduce la indeplinire, in caz de
opunere, de organele de politie.
De asemenea, efectuarea unei expertize este obligatorie pentru a se stabili cauzele
mortii, daca nu s-a intocmit un raport medico-legal.
Expertiza se efectueaza potrivit dispozitiilor din prezentul codul de procedura
penala , afara de cazul cand prin lege se dispune altfel. Dispozitiile art. 113 se aplica in
mod corespunzator.
Expertul este numit de organul de urmarire penala sau de instanta de judecata, cu
exceptia expertizei prevazute in art. 119 alin. 2(Cand expertiza urmeaza sa fie
efectuata de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiza criminalistica
sau de orice institut de specialitate, organul de urmarire penala ori instanta de
judecata se adreseaza acestora pentru efectuarea expertizei).

24
 Fiecare dintre parti are dreptul sa ceara ca un expert recomandat de ea sa participe
la efectuarea expertizei.7
Daca exista experti medico-legali sau experti oficiali in specialitatea respectiva,
nu poate fi numit expert o alta persoana, decat daca imprejurari deosebite ar cere aceasta.
Cand expertiza urmeaza sa fie efectuata de un serviciu medico-legal, de un
laborator de expertiza criminalistica sau de orice institut de specialitate, organul de
urmarire penala ori instanta de judecata se adreseaza acestora pentru efectuarea
expertizei.
Cand serviciul medico-legal ori laboratorul de expertiza criminalistica sau
institutul de specialitate considera necesar ca la efectuarea expertizei sa participe sau sa-si
dea parerea si specialisti de la alte institutii, poate folosi asistenta sau avizul acestora.
Organul de urmarire penala sau instanta de judecata, cand dispune efectuarea
unei expertize, fixeaza un termen la care sunt chemate partile, precum si expertul,
daca acesta a fost desemnat de organul de urmarire penala sau de instanta.
La termenul fixat se aduce la cunostinta partilor si expertului obiectul expertizei
si intrebarile la care expertul trebuie sa raspunda si li se pune in vedere ca au dreptul sa
faca observatii cu privire la aceste intrebari si ca pot cere modificarea sau completarea
lor.
Partile mai sunt incunostintate ca au dreptul sa ceara numirea si a cate unui
expert recomandat de fiecare dintre ele, care sa participe la efectuarea expertizei.
Dupa examinarea obiectiilor si cererilor facute de parti si expert, organul
de urmarire penala sau instanta de judecata pune in vedere expertului termenul in care
urmeaza a fi efectuata expertiza, incunostintandu-l totodata daca la efectuarea acesteia
urmeaza sa participe partile.
Expertul are dreptul sa ia cunostinta de materialul dosarului necesar pentru
efectuarea expertizei. In cursul urmaririi penale cercetarea dosarului se face cu
incuviintarea organului de urmarire.
Expertul poate cere lamuriri organului de urmarire penala sau instantei de
judecata cu privire la anumite fapte ori imprejurari ale cauzei.
Partile, cu incuviintarea si in conditiile stabilite de organul de urmarire penala

7
Cod de procedura penala,art.118 alin.3

25
sau de instanta de judecata, pot da expertului explicatiile necesare.
Dupa efectuarea expertizei, expertul intocmeste un raport scris.
Cand sunt mai multi experti se intocmeste un singur raport de expertiza. Daca
sunt deosebiri de pareri, opiniile separate sunt consemnate in cuprinsul raportului sau
intr-o anexa.
Raportul de expertiza se depune la organul de urmarire penala sau la instanta de
judecata care a dispus efectuarea expertizei
Raportul de expertiza cuprinde:
a) partea introductiva, in care se arata organul de urmarire penala sau
instanta de judecata care a dispus efectuarea expertizei, data cand s-a dispus efectuarea
acesteia, numele si prenumele expertului, data si locul unde a fost efectuata, data
intocmirii raportului de expertiza, obiectul acesteia si intrebarile la care expertul
urma sa raspunda, materialul pe baza caruia expertiza a fost efectuata si daca partile care
au participat la aceasta au dat explicatii in cursul expertizei;
b) descrierea in amanunt a operatiilor de efectuare a expertizei, obiectiile
sau explicatiile partilor, precum si analiza acestor obiectii ori explicatii in lumina
celor constatate de expert;
c) concluziile, care cuprind raspunsurile la intrebarile puse si parerea expertului
asupra obiectului expertizei.

Suplimentul de expertiza

Cand organul de urmarire penala sau instanta de judecata constata, la cerere sau
din oficiu, ca expertiza nu este completa, dispune efectuarea unui supliment de expertiza
fie de catre acelasi expert, fie de catre altul.
De asemenea, cand se socoteste necesar, se cer expertului lamuriri suplimentare
in scris, ori se dispune chemarea lui spre a da explicatii verbale asupra raportului
de expertiza. In acest caz, ascultarea expertului se face potrivit dispozitiilor
privitoare la ascultarea martorilor.
Lamuririle suplimentare in scris pot fi cerute si serviciului medico-legal,

26
laboratorului de expertiza criminalistica ori institutului de specialitate care a efectuat
expertiza.
Daca organul de urmarire penala sau instanta de judecata are indoieli cu privire la
exactitatea concluziilor raportului de expertiza, dispune efectuarea unei noi expertize.

3. PRINCIPII DE DEONTOLOGIE ÎN ACTIVITATEA DE

EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ ŞI CRIMINALISTICĂ

1. Preliminarii. Codul de procedură penală, Partea generală, Titlul III, Probele şi

mijloacele de probă, în art. 62 precizează că: "în vederea aflării adevărului, organul de
urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate
aspectele, pe bază de probe". Aceste probe nu au valoare mai dinainte stabilită. În cadrul
art. 64 C. proc. pen., unde se precizează care sunt elementele ce pot servi ca probe, se
menţionează şi înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, constatările
tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele8. Pornind de la conţinutul
celor două texte, am considerat ca necesar să configurăm câteva principii deontologice
care stau la baza activităţii expertului medico-legal şi criminalist, mai ales în condiţiile în
care Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 143 din 5 octombrie 1999,
publicată în Monitorul Oficial nr. 585 din 30 noiembrie 1999, a constatat că dispoziţiile
at. 120 alin. 5 din Codul de procedură penală, contravin prevederilor art. 24 alin. 1 din
Constituţie, potrivit cărora "Dreptul la apărare este garantat".
"Într-adevăr, prin neacordarea în favoarea părţilor dintr-un proces penal a
dreptului de a cere ca un expert recomandat de ele să participe la efectuarea expertizei,
atunci când aceasta urmează să fie efectuată de o instituţie specializată potrivit legii, se
restrânge în mod nejustificat dreptul la apărare al acestora, nesocotindu-se garantarea
acestui drept prin Constituţie. Neparticiparea la efectuarea expertizei a expertului
recomandat de partea interesată nu poate fi compensată prin dreptul acestuia de a cere
ulterior explicaţii asupra raportului de expertiză sau completarea expertizei incomplete,
8
Codul de procedură penală 2 M.L. Dressler, Probleme de deontologie şi răspundere medicală, în Trata de medicină
legală, vol. II, sub redacţia V. Beliş, Ed. Medicală, Bucureşti, 1995 3 Decizia nr. 143/5 octombrie 1999 a Curţii
Constituţionale a României. Publicată în Monitorul Oficial nr. 585/30 noiembrie 1999

27
ori efectuarea unei noi expertize, atunci când apreciază că expertiza nu a fost efectuată cu
competenţă profesională şi în mod corect". Cu această motivare Curtea Constituţională a
decis că dispoziţiile art. 120 alin. 5 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale,
şi, ca atare, ele au fost abrogate. În aceste condiţii, în România, apar, pentru prima dată,
după 1989, o categorie nouă e experţi, şi anume aceea de experţi recomandaţi de părţi.
Urmarea acestei situaţii este că va exista o opozabilitate, pe care o dorim
permanentă, între experţii oficiali, în cazul nostru, salariaţi ai instituţiilor specializate ale
statului (medici legişti, ofiţeri şi subofiţeri, criminalişti), şi experţi numiţi de părţi care,
până în prezent, nu au un statut de sine stătător sau o formă organizatorică independentă
cu adevărat. În interesul unei justiţii corecte şi imparţiale, nu putem fi de acord ca experţii
oficiali să îndeplinească atât rolul de experţi ai statului, cât şi pe cel numit de parte, deci
independent, cu toate eventualele constrângeri la care ar putea fi supus cel oficial. Este
imperios necesar, după părerea noastră, crearea, alături de cele ale statului, a unor
instituţii specializate independente, cu caracter ştiinţific recunoscut oficial şi care pot
furniza probe, ce pot fi încadrate în art. 64 C. proc. pen. şi venind în sprijinul principiului
înscris în art. 62 C. proc. pen. Ţinând cont de cele arătate mai sus, apreciem că se impune
să precizăm conţinutul unor principii deontologice ale activităţii experţilor medico-legali
şi criminalişti, fie ei oficiali sau recomandaţi de părţi.

2. Principii deontologice în activitatea de expertiză medico-legală şi

criminalistică.

Referitor la competenţa şi probitatea profesională a expertului.

Legislaţia în vigoare referitoare la experţii criminalişti şi medico-legali este
diferită în funcţie de tipul de expert: experţii criminalişti sunt atestaţi de Ministerul de
Justiţie, pe bază de concurs, împreună cu alte categorii de experţi criminalişti din cadrul
Ministerului de Justiţie; experţii de medicină legală, potrivit O.U.G. nr. 1/2000, cap. VI –
Dispoziţiile finale şi tranzitorii, sunt numiţi de institutele de medicină legală teritoriale,
care, împreună cu Consiliul superior de medicină legală, întocmesc liste cuprinzând

28
experţi pe nivele de competenţă din rândul cărora părţile interesate pot solicita, cu plată,
medici legişti sau alţi specialişti care să asiste, experţi oficiali, desemnaţi potrivit legii
pentru anumite activităţi medico-legale9. O simplă privire asupra acestor două criterii de
competenţă ale experţilor ne fac să ne punem o serie de întrebări: de ce criminaliştii obţin
un atestat în baza unui concurs la Ministerul Justiţiei, iar medicii legişti sunt numiţi de
alte institute de profil, când, de fapt, ambele categorii de experţi slujesc justiţia, şi, în
esenţă, adevărul ştiinţific; cum se împacă noţiunea de expert medico-legal, „atestat pe
nivele de competenţă”, cu însăşi noţiunea clasică de expert într-un domeniu, indiferent de
domeniu, aceasta însemnând că cei interesaţi în alegerea unui expert parte pot alege între
„experţi mai calificaţi sau mai puţini calificaţi”, iar aceştia din urmă, ne întrebăm, mai
pot purta titlul de experţi? Considerăm că atestarea calităţii de expert poate fi făcută
numai de către Ministerul Justiţiei care, până la urmă, trebuie să se asigure că experţii pe
care îi poate folosi atât justiţia cât şi justiţiabilii îndeplinesc toate cerinţele de competenţă,
moralitate, onestitate şi cinste. În cadrul competenţei profesionale pentru îndeplinirea
funcţiei de expert, pregătirea profesională continuă, în domeniul său de activitate,
constituie o obligaţie. Formele acestei pregătiri pot îmbrăca fie aspectul celor propuse de
colegiul medicilor, fie cele ale cadrelor didactice de specialitate prin articole ştiinţifice,
lucrări ştiinţifice, studii, cărţi de specialitate etc. Competenţa celor două categorii de
experţi, exprimată prin pregătirea lor profesională, de respectare a adevărului ştiinţific,
cât şi probitatea profesională, conduc în mod sigur atât la independenţa justiţiei cât şi la
corecta aplicare a ei. În prezent. în cadrul Ministerului Justiţiei, funcţionează Institutul
Naţional de Expertize Criminalistice (I.N.E.C.), înfiinţat prin H.G. nr. 368 din
03.07.1998, iar în subordinea acestuia acţionează laboratoarele interjudeţene de expertize
criminalistice cu sediile în Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara.

Respectarea obiectivelor stabilite de organele judiciare prin actul

de dispunere a expertizei.
Pentru a putea fi îndeplinită această cerinţă, expertul, trebuie să respecte adevărul
ştiinţific, adevăr ce poate fi demonstrat întotdeauna, fără a se lăsa sedus de una sau mai
9
O.G.R. nr. 1/2000

29
multe versiuni de anchetă. Este imperios necesară înregistrarea foarte corectă a tuturor
datelor puse la dispoziţie sau cele solicitate de expert10, pentru că numai în felul acesta
pot fi redactate corect concluziile şi, mai ales, poate fi stabilit raportul de cauzalitate.
Secretul profesional. În medicina legală, acest aspect se suprapune parţial cu cel
medical, dar datorită specificităţii acestei specialităţi, expertul trebuie să aibă în vedere că
în nici un fel, nu trebuie să producă vreun prejudiciu cursului procedural prin urmărire
penală11. În cursul exercitării profesiei sale, expertul, care ia cunoştinţă de anumite fapte,
le va comunica numai acelor organe care, „în consens cu legea, pot şi trebuie să le
utilizeze în vederea administrării justiţiei”. Este interzisă în această situaţie comunicarea
acestor fapte părţilor din proces. O situaţie deosebită este reprezentată de starea în care
expertul, în exerciţiul funcţiunii, ia cunoştinţă de infracţiuni ce se urmăresc din oficiu, caz
în care el trebuie să comunice de îndată organelor abilitate această informaţie.
Caracterul de urgenţă a lucrărilor expertale este prevăzut de Codul de
procedură penală atunci când există pericolul de dispariţie sau degradarea probelor.
În această situaţie este necesară înregistrarea şi consemnarea extrem de
amănunţită a tuturor observaţiilor, chiar dacă unele par a nu prezenta importanţă la prima
vedere. Adăugăm aici şi obligativitatea expertului de a respecta termenele de execuţie a
lucrărilor solicitate pentru a nu împiedica celeritatea actului de justiţie.
Metodologia redactării actelor (rapoartelor) de expertiză se impune a fi
respectată cu stricteţe întotdeauna şi în orice situaţie. Expertul are obligaţia de a folosi
un limbaj comun, accesibil celor fără pregătire medicală, exceptând situaţiile când
termenii medicali de specialitate nu au corespondent în vocabularul obişnuit.
Concluziile actului de expertiză trebuie să răspundă complet, riguros şi exact
la întrebările adresate de organele judiciare, chiar dacă acestea au omis unele
aspecte. Sunt persoane de rea-credinţă ce încearcă prin mijloace medicale să
prelungească nejustificat timpul de îngrijiri medicale cu sau fără „ajutorul” medicului
curant, situaţie în care expertul medico-legal are obligaţia să informeze procurorul sau
judecătorul asupra acestui fapt, dar să şi aducă argumentele ştiinţifico-medicale care să
demonstreze justeţea afirmaţiilor sale. Urmarea acestor obligaţii expertale este concluzia

10
R. Constantin, P. Drăghici, M. Ioniţă, Expertizele – mijloc de probă în procesul penal, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2000,
p. 114 şi urm
11
V. Beliş, Ghid de urgenţe medico-judiciare sub redacţia Mircea Beuran, Ed. Scripta, Bucureşti, 1998

30
că expertul, în activitatea sa, nu trebuie să pornească cu idei preconcepute, orgolioase şi
nu va putea fi dominat de compasiune. Este interzisă expertului exprimarea în cadrul
actului (raportului) de expertiză12şi, mai ales, în concluzii, a încadrării juridice a faptei,
sarcină ce revine în totalitate şi exclusiv justiţiei, expertul prezentând doar elementele
obiective, exacte şi precise ce pot conduce justiţia la încadrarea corectă a faptelor.
Concluziile actului de expertiză trebuie să fie foarte clare, exacte, concise şi să nu
dea naştere la interpretări. Aşa cum am arătat mai înainte, nu se vor folosi pe cât posibil
termeni de strictă specialitate ce nu pot fi înţeleşi de cei cărora le este adresată lucrarea
expertală. Există posibilitatea ca în anumite situaţii expertul să fie în imposibilitatea de a
formula concluzii, fie pe baza datelor şi a materialelor supuse expertizei, fie că se pot
contura două sau mai multe alternative de interpretare, la întrebările puse de justiţie. În
această situaţie expertul are obligaţia să prezinte fiecare variantă în parte, să le explice
ştiinţific, şi să încerce să arate greutatea lor probatorie prin prisma ştiinţifică. Redactarea
concluziilor trebuie făcută gradual, de la simplu la complex, de la datele obiective
studiate şi analizate ce pot fi folosite de justiţie 13, până la precizările clare, exacte şi
obiective, de care justiţia are nevoie în vederea stabilirii gravităţii faptei, încadrarea
juridică şi stabilirea în articole de lege a cazului în cazul expertului medico-legal, aici se
vor face precizările în legătură cu mecanismul producerii leziunilor, obiectul sau
obiectele care le-au produs, timpul necesar vindecării, existenţa sau nu a eventualelor
infirmităţi, prezenţa sau absenţa capacităţii de muncă.
Nu trebuie uitat că în lucrări expertale cu caracter special trebuie arătat că, dacă
există posibilitatea de tratament pe perioada detenţiei sau dacă persoana examinată are
sau nu discernământul prezent diminuat sau abolit în ceea ce priveşte experţii
criminalişti. Practica a demonstrat că cele mai multe erori de expertiză medico-legală au
fost urmarea caracterului complicat al medicului legist, orgoliului şi vanităţii sale,
neînţelegerii faptului că are obligaţia de a-şi recunoaşte greşelile făcute şi cât mai repede,
superficialitatea în elaborarea actelor dar şi temerităţii în folosirea unor metode şi tehnici
mai rar folosite şi mai ales neverificate de practică şi nu în ultimul rând relei
credinţe14.Legea penală prevede că faptele care aduc atingere unor activităţi de interes
12
L. Ionescu, Propuneri pentru o reglementare proprie a expertizelor complexe, în RRD, nr. 3/1978, p. 14-178

13
Em. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 2001, p. 355 şi urm
14
Gh. Scripcaru, T. Ciornea, N. Ianovici, Medicină şi drept, Ed. Junimea, Iaşi, 1979

31
public, infracţiunile de fals sau uz de fals făcute de un expert duce la răspunderea penală
a acestuia şi implicit la pierderea calităţii sale. Concluziile actului de expertiză a
personalităţii profesionale medicale ca şi actul de expertiză îmbracă un caracter foarte
complex ce va face obiectul unui viitor articol. Am reaminti nu numai obligaţia expertului
de a se adresa şi colabora cu medicii specialişti din domeniu şi domenii conexe, de înaltă
calificare profesională şi a căror posibilitate ştiinţifică şi morală este deasupra oricăror
îndoieli.

CAP.IV
1.ROLUL SI IMPORTANTA EXPERTULUI PARTE LA

32
EFECTUAREA
2.IMPLICATIILE DECIZIILOR CURTII EUROPENE A
DREPTURILOR OMULUI IN EXPERTIZA MEDICO-LEGALA
3.CONCLUZIILE MEMORIULUI ADRESAT CONSILIULUI
SUPERIOR DE MEDICINA LEGALA PRIVIND POZITIA SI
ATRIBUTIILE EXPERTILOR DESEMNATI DE PARTI

PUNCTE DE VEDERE

Sediul normativ al efectuării activităţilor de asistenţă medico-legală a fost pentru

o lungă perioadă de timp Decretul nr. 446/1996 şi regulamentul său de aplicare; fără a
intra în detalii, acest act normativ prevedea printre obligaţiile rezolvării cazurilor
judiciare pentru sectorul medico-legal şi cele referitoare la oferirea de probe medicale
necesare rezolvării cazurilor judiciare şi contribuirea la creşterea calităţii asistenţei
medico-legale prin sesizarea şi cercetarea erorilor şi greşelilor generate de ocrotirea
sănătăţii, toate acestea prin desfăşurarea unei activităţi independente şi în conformitate cu
legea.
Acelaşi principiu al independenţei unităţilor de asistenţă medico-legală este
statuat şi în cadrul normativ aflat acum în vigoare, respectiv OG 1/2000 privind
organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală modificată succesiv
prin legea 459/2001, OG 57/2001 şi Legea 271/2004 care abroga pe data intrării ei în
vigoare decretul sus amintit, precum şi alte dispoziţii contrare.
Ordonanţa se completează cu regulamentul de punere în aplicare din 07.09.2000
şi cu normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări
medico-legale, aprobate prin ordinul comun al Ministrului Sănătăţii şi al Ministrului
Justiţiei nr. 1134/C/255/2000.
Astfel, art. 1 al Ordonanţei 1/2000 precizează că activitatea de medicină legală,
parte integrantă a asistenţei medicale constă în efectuarea de expertize, examinări,
constatări, examene de laborator şi alte lucrări medico-legale asupra persoanelor în viaţă,

33
cadavrelor, produselor biologice şi corpurilor delicte în vederea stabilirii adevărului în
cauzele privind infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor, ori
în alte situaţii prevăzute de lege, precum şi în efectuarea de expertize medico-legale
psihiatrice şi de cercetare a filiaţiei (articolul a fost modificat prin art.1 , pct.1 din Legea
459/2001).
Prevederile legale care consacră independenţa expertului medico-legal în
exercitarea atribuţiilor sale sunt cele cuprinse în actele normative amintite mai sus, astfel:
art.3 din Ordonanţa 1/2000 consacră principiul independenţei activităţii medico-legale,
precizând faptul ca orice ingerinţă în activitatea medico-legală este interzisă, iar
încălcarea acestei prevederi atrage răspunderea administrativă, civilă, sau penală după
caz;
Art.2 din aceeaşi Ordonanţă vorbeşte despre colaborarea existentă între unităţile
care desfăşoară activitatea medico-legală şi organele judiciare şi faptul că aceasta are loc
în conformitate cu dispoziţiile medico-legale, contribuind prin mijloace specifice la
stabilirea adevărului.
De asemenea, conform art.8 din Ordonanţă, cheltuielile necesare pentru
efectuarea constatărilor , expertizelor, precum şi a altor lucrări medico-legale dispuse de
organele de urmărire penală sau de instanţele judecătoreşti, constituie cheltuieli judiciare
care se avansează de stat şi se suportă, în condiţiile legii, dacă lucrările au fost dispuse de
instanţele judecătoreşti din bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei; dacă
lucrările au fost dispuse de procurori din bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului
de Interne.
De lege ferenda propunem ca şi cheltuielile efectuate pentru întocmirea
expertizelor sau a altor lucrări medico-legale de către expertul parte, numit în faza de
cercetare penală sau în faza de judecată, să fie suportate tot de stat pentru a se respecta
principiul egalităţii prevăzut de Constituţie în art. 16 potrivit căruia “cetăţenii sunt egali
în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.
art. 3 din Regulamentul de punere în aplicare a Ordonanţei 1/2000 precizează faptul că
activitatea de medicină legală se desfăşoară cu respectarea principiului independenţei şi
imparţialităţii medicilor legişti.
Sunt însă o serie de prevederi legislative care consacră atât o subordonare

34
ierarhică în cadrul instituţiilor de medicină legală, cât şi o subordonare a Institutului de
Medicină Legală faţă de Ministerul Sănătăţii şi Familiei, astfel încât acestea vin în
contradicţie cu principiul independenţei expertului medico-legal în exercitarea atribuţiilor
sale.
Aceste prevederi sunt următoarele:
Art.4 alin.1 din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei 1/2000 prevede clar faptul
că Institutul de Medicină Legala Prof. Dr. Mina Minovici Bucureşti este o unitate cu
personalitate juridică, subordonată Ministerului Sănătăţii. Conducerea Institutului se
asigură de un director general numit prin ordin al Ministrului Sănătăţii. În cadrul
Institutului de Medicină Legală Prof. Dr. Mina Minovici Bucureşti, se organizează
laboratoare, servicii şi birouri, iar structura organizatorică se aprobă prin ordin al
ministrului sănătăţii.
De asemenea, art.7 din acelaşi Regulament conţine o prevedere expresă
referitoare la filialele Institutului de Medicină Legală Prof. Dr. Mina Minovici Bucureşti
din centrele universitare care se reorganizează ca institute de medicină legală, unităţi cu
personalitate juridică în subordinea Ministerului Sănătăţii.
Art.6 din Ordonanţa 1/2000 vorbeşte despre o dublă coordonare a activităţii
instituţiilor de medicină legală: coordonare administrativă de către Ministrul Sănătăţii şi
Familiei şi al Consiliului Superior de Medicină Legală cu sediul la INML Mina Minovici
Bucureşti.
Pe de altă parte, un aspect este relevat de alineatul 3 al acestui articol potrivit
căruia Ministerul Sănătăţii asigură controlul şi evaluarea activităţii de medicină legală.
În cadrul atribuţiilor Consiliului Superior de Medicină Legală intră şi obligaţia de
a propune spre aprobare Ministrului Sănătăţii componenţa nominală şi modul de
funcţionare al Comisiei Superioare medico-legale şi ale Comisiilor de avizare şi control
al actelor medico-legale (art. 13 lit. e).
Conform art. 22, componenta nominală şi modul de funcţionare a Comisiei
Superioare medico-legale şi ale Comisiilor de avizare şi control al actelor medico-
legale se aprobă prin ordin al Ministrului Sănătăţii la propunerea Consiliului Superior de
Medicină Legală.
Finanţarea activităţii INML Mina Minovici Bucureşti, a instituţiilor de medicină

35
legală din centrele universitare şi serviciilor de medicină legală judeţene şi a cabinetelor
de medicină legală se asigură din subvenţii acordate de la bugetul de stat, prin bugetul
Ministerului Sănătăţii, de la capitolul Sănătate şi din veniturile proprii care se constituie
din contravaloarea prestaţiilor medico-legale (art.26).
Tot ca o lacună a legislaţiei în domeniu învederăm subordonarea ierarhică a
experţilor din cadrul IML care vine în contradicţie cu principiul independenţei şi
imparţialităţii medicilor legişti, stipulate în art.3 din Regulamentul de punere în aplicare a
Ordonanţei 1/2000. Aceasta lacună este redată de următoarele prevederi legislative:
Art.16 din Ordonanţă precizează că directorul general al INML Mina Minovici
Bucureşti şi directorii instituţiilor de medicină legală din centrele medicale universitare
desemnează medicii legişti din subordine care urmează să efectueze constatările medico-
legale, expertizele şi noile expertize medico-legale.
Serviciile de medicină legală au obligaţia de a pune la dispoziţie INML Mina Minovici
Bucureşti şi institutelor de medicină legală materialele necesare pentru cercetarea
ştiinţifică;
Conform art.24 din Ordonanţă, comisia superioară medico-legală verifică si
avizează din punct de vedere ştiinţific la cererea organelor în drept, concluziile diverselor
acte medico-legale şi se pronunţă asupra eventualelor concluzii contradictorii ale
expertizei cu cele ale noii expertize medico-legale sau ale altor acte medico-legale.
În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia Superioară
medico-legală recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor la care se referă actele
primate pentru verificare şi avizare, formulând propuneri în acest sens sau concluzii
proprii.
Aşadar, deşi formularea ar induce ideea unei refaceri facultative a lucrărilor
respective, în practică este percepută ca o obligaţie care trebuie îndeplinită in mod
corespunzător.
O altă prevedere interesantă este cea din art.10 din Regulament: serviciile de
medicină legală se înfiinţează în fiecare judeţ, având sediul în localitatea reşedinţă de
judeţ şi sunt conduse de un medic legist şef numit de directorul DJSP în condiţiile legii,
serviciile de medicină legală judeţene sunt unităţi fără personalitate juridică în subordinea
DJSP, iar din punct de vedere ştiinţific şi metodologic sunt coordonate de IML în a cărui

36
competenţă sunt conform art.9 din Regulament.
Mergând pe aceeaşi idee de contradicţie a prevederilor legislative din Ordonanţa
1/2000, învederăm şi aspectele care ţin de controlul şi evaluarea activităţii de medicină
15
legală care sunt reglementate în capitolul IV , cuprinzând art.251-256 care a fost
introdus prin art.I pct. 12 din OG 57/2001, astfel cum a fost modificat prin legea de
aprobare 271/2004.
Aşadar, în vederea asigurării controlului şi activităţii de medicină legală, prin
ordin comun al Ministrului Sănătăţii şi al Ministrului Justiţiei se constituie comisii mixte,
formate din medici legişti din cadrul Ministerului Sănătăţii şi din personal de specialitate
juridică din Ministerul Justiţiei, care să verifice modul de efectuare a lucrărilor medico-
legale.
Comisiile mixte se constituie ori de câte ori există indicii cu privire la
săvârşirea unor abateri în efectuarea lucrărilor medico-legale şi Ministrul Sănătăţii şi
Familiei sau Ministrul Justiţiei solicită efectuarea unor verificări de către acestea .
În cazul în care în urma verificărilor efectuate, comisiile mixte apreciază că au
fost încălcate unele dispoziţii legale, acestea sesizează după caz, organele judiciare sau
structurile competente ale Colegiului Medicilor din România (art.31 din Regulament).
O importanţă aparte o are prevederea conţinută în art.28 alin.1 din acelaşi
Regulament. Se menţionează că, în cazul în care Comisia Superioară Medico-legală a
eliberat un aviz, organele judiciare nu pot solicita efectuarea altor expertize medico-
legale unor unităţi medico-legale ierarhic subordonate acesteia, decât dacă au apărut date
noi medicale sau de anchetă. În acest caz efectuarea expertizei medico-legale este de
competenţa INML Prof. Dr. Mina Minovici Bucureşti.
Pe cale de consecinţă, reiese clar subordonarea ierarhică existentă între diferitele
structuri ce desfăşoară activitatea de asistenţă medico-legală.
Se pune aşadar întrebarea: unde este independenţa de care se face vorbire în art.3 al
Ordonanţei 1/2000 ?
Referitor la activitatea concretă desfăşurată de experţii medico-legali precizăm
următoarele: constatările medico-legale se efectuează de medicii legişti, iar expertizele se

15
CEDO ,cauza Dombo Beheer B.V. c. Olandei ,Hotararea din a27 octombrie 1993 ,seria A nr.274
,p.19;Comisia Edo ,cauza nr.2804/66 ,Decizia din 16 iulie 1968 ,Annuaire de la Convention ,vol.XI
,p.381;CEDO ,cauza Geordiadis c. Greciei

37
efectuează de medici legişti care au calitatea de expert oficial desemnaţi de conducerea
institutelor de medicină legală şi a serviciilor de medicină legală judeţene.
La efectuarea expertizelor medico-legale realizate de experţii oficiali pot participa
experţi numiţi de organele judiciare, la cererea părţilor, dintre cei înscrişi pe lista
întocmită de institutele de medicină legală, cu avizul Consiliului Superior de Medicină
Legală.
O alta lacună priveşte criteriile de atestare în calitatea de expert medico-legal,
precum şi condiţiile de suspendare sau de retragere a calităţii de expert medico-legal, se
elaborează de Consiliul Superior de Medicină Legală şi se aprobă prin ordin al
Ministrului Sănătăţii, iar calitatea de expert medico-legal se evaluează anual de Consiliul
Superior de Medicină Legală, acesta putând suspenda sau retrage această calitate, după
caz.
Pe plan internaţional, există o serie de asociaţii şi organizaţii în domeniul
activităţii de asistenţă medico-legală care au adoptat o serie de documente privitor la
independenţa şi imparţialitatea expertului medico-legal în activitatea pe care o
desfăşoară, între care:
EUROPEAN COUNCIL OF LEGAL MEDICINE- ECLM (Consiliul European
de Medicină Legală cu sediul la Cologne, Germania), în al cărui statut se precizează
faptul că este format din delegati- persoane de specialitate ai statelor europene membre
ale CE şi ale Acordului European de Liber Schimb, iar obiectivele sale sunt definite clar:
investigarea, evaluarea si elucidarea cazurilor de deces sau loviri, cu respectarea legilor
comunitare şi naţionale, în mod independent şi imparţial;
AMERICAN MEDICAL FORENSIC SPECIALISTS- AMFS, este structurată
altfel decât cea menţionată mai sus, deoarece reprezintă mai mult un serviciu de
consultanţă pentru particularii implicaţi în procese, la cererea cărora se realizează
expertize medico-legale sau alte acte specifice.
Principiile sunt asemănătoare, însă percepţia este diferită în ceea ce priveşte
independenţa expertului medico-legal, în activitatea sa, acesta fiind direcţionat doar de
profesionalismul său şi mai puţin de recomandările făcute de o structură ierarhic-
superioară.
Făcând o comparaţie a principiilor care stau la baza organizării şi desfăşurării

38
expertului medico-legal pe plan internaţional, observăm că există o corespondenţă între
acestea şi prevederile din legislaţia română.
Prin urmare, normele juridice din actele juridice emise de legiuitorul nostru
consacră principiul independenţei şi imparţialităţii expertului medico-legal în activitatea
sa; însă aşa cum rezultă din aspectele menţionate mai sus există foarte multe prevederi
referitoare la dubla subordonare a expertului medico-legal:
în primul rând, o subordonare a institutelor de medicină legală faţă de Ministerul
Sănătăţii şi Familiei şi Ministerul Justiţiei, cele mai importante aspecte fiind cel al
finanţării şi cel privind alcătuirea comisiilor mixte privind evaluarea activităţii medico-
legale.
În al doilea rând, o subordonare ierarhică a expertului în acest context devenind
greu de crezut faptul că activitatea sa de specialitate nu poate fi influenţată de aşa-zisele
recomandări primite de la structurile ierarhic-superioare, de exemplu directorii INML
Mina Minovici Bucureşti.
CEDO are o bogată jurisprudenţă legată de cazuri în care au fost sesizate încălcări
ale art.2, art.3, art.6 sau ale altor articole şi la care au fost efectuate numeroase expertize
medico-legale.
Analizând deciziile CEDO în aceste cazuri se pot desprinde anumite principii
generale în ceea ce priveşte procedura expertizei medico-legale şi implicaţiile acesteia
mai ales în cazul deţinuţilor, persoanelor inapte psihic şi al persoanelor aflate în grija
autorităţilor statului.
În ceea ce priveşte metodologia de efectuare a expertizelor medico-legale în ţările
UE trebuie asigurată în mod special egalitatea părţilor cu Ministerul Public sau
autorităţile statale şi respectiv accesul părţilor la un expert independent, nesubordonat
ierarhic experţilor statului, acestea fiind criterii obligatorii pentru o corectă aplicare a
dreptului la un proces echitabil (art. 6 din CEDO) şi de asemenea a respectării
prevederilor art.16 din Constituţia României, potrivit cărora “cetăţenii sunt egali în faţa
legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.
Conform principiului egalităţii , derivat din art.6 al CEDO privind dreptul la un
proces echitabil, fiecare parte trebuie să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi
expune cauza în faţa instanţei, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ

39
în raport cu partea adversă (acest principiu presupunând şi egalitatea cu Ministerul Public
sau cu partea civilă)1., încălcarea acestui principiu apărând atunci când nu se acordă
posibilitatea de a contesta un raport medical decisiv în soluţionarea cauzei16.
Tot art.6 al CEDO determină şi principiul contradictorialităţii, care impune
existenţa posibilităţii pentru părţile unui proces penal, civil sau disciplinar, de a lua
cunoştinţă de toate piesele şi observaţiile prezentate judecătorului, posibilitatea indirectă
şi pur ipotetică pentru învinuit (inculpat) de a discuta argumentele acuzatorii inserate în
textul unei decizii judiciare, neputând fi admisă ca echivalent valabil al dreptului acestuia
de a le combate în mod direct.17
Acest lucru este valabil şi în cazul propunerii experţilor, în cauza Bönisch contra
Austriei considerându-se că ,,întrucât reclamantul nu a avut posibilitatea de a propune un
expert care să contrazică concluziile prezentate de expertul propus de procuror,
dispoziţiile art.6 al CEDO au fost încălcate 18la fel ca şi ,,în cazul persoanei care nu i se
permite să conteste raportul medical pe care se întemeiază soluţia judecătorului19
CEDO a stabilit legătura dintre principiul egalităţii şi legalitatea dreptului
procesual penal care este un principiu general de drept ce corespunde principiului
legalităţii din dreptul penal-nullum crimen sine lege-şi este consacrat de adagiul nullum
judicium sine lege.
,,Reglementările procedurale urmăresc, în primul rând, să protejeze persoana
acuzată de săvârşirea unei fapte penale de riscurile abuzului de putere din partea
organelor de urmărire, astfel că apărarea apare ca cea mai susceptibilă să sufere de
lacunele şi impreciziile acestor reglementări, principiul egalităţii aplicându-se oricărei
proceduri”
Între prevederile Codului de Procedură Penală , în materie de expertize medico-
legale şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, există incompatibilităţi majore pe
teritoriul art.2 al CEDO privind ,,Dreptul la viaţă” şi al art.3 privind ,,Interzicerea torturii,
tratamentelor inumane sau degradante”, art.6 al CEDO privind ,,Dreptul la un proces
echitabil”, art.13 al CEDO privind ,,Dreptul la un recurs efectiv” şi art.14 al CEDO
privind ,,Interzicerea discriminării”.
16
CEDO ,cauza Feldbrugge c. Olandei ;cauza Riuz-Mateos c. Spaniei ;cauzaVan de Hurk c.Olandei
17
CEDo ,28 august 1991 (cit.C.Barsan –“CEDO –comentariu pe articole ,vol.ai –Drepturi si libertati “)
18
CEDO ,cauza Bonisch c.Austriei
19
CEDO ,cauza Feldbrugge c.Olandei

40
 Discriminarea valorică dintre raportul medico-legal oficial şi opinia expertului
parte este consecinţa directă a prevederilor art.119 şi art.122 CPP, care impun ca
expertizele să fie făcute numai de experţi medico-legali oficiali, deci subordonaţi ierarhic
autorităţilor statului şi prevăd ca numai actul medico-legal întocmit de expertul oficial să
constituie un Raport de Expertiză şi deci un mijloc de probă, iar opinia expertului parte să
reprezinte doar un punct de vedere consemnat în cuprinsul Raportului Medico-legal
oficial sau într-o anexă a acestuia, această opinie nereprezentând deci o expertiză medico-
legală independentă, egală ca valoare probantă cu expertiza oficială, ceea ce constituie o
încălcare a art.21 şi art.24 din Constituţie. Potrivit art. 21din Constituţie „ orice persoana
se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime. Nici o lege nu poate îngrădi acest drept”, iar potrivit art. 24 „dreptul la apărare
este garantat”.
Introducerea prevederilor OG 75/2000, care oferă părţilor posibilitatea de a avea
un expert consultant alături de expertul oficial, care să le reprezinte în efectuarea
expertizei, este un pas înainte, depinzând doar de calitatea pregătirii şi de probitatea
profesională a acestora, modul în care se manifestă activ.
Însă modul în care este reglementată participarea experţilor consultanţi la
realizarea expertizei este oarecum restrâns, instalând mai degrabă un sistem de expertiză
supravegheată decât de expertiză contradictorie.
Medicina legală nu este un auxiliar al justiţiei, ci un colaborator independent al acesteia,
aducând în fiecare caz juridic un plus de obiectivitate prin prezentarea expertală a
probaţiunii medical-biologice. Orice ingerinţă în activitatea medico-legală, apreciem noi
că este interzisă.
Concluzia care se impune aici este aceea că judecătorul investit cu cercetarea şi
soluţionarea cauzei (în care se impune efectuarea de expertiză medico-legală) are nevoie
de 2 opinii: una din partea expertului numit oficial şi o alta a expertului numit de parte.
În SUA, spre exemplu, jurisprudenţa americană include cu caracter obligatoriu un referat
cu caracter expertal al unui medic specialist din specialitatea respectivă, în raport
conţinutul căruia se soluţionează cauza.
Expertul oficial este doar un colaborator al justiţiei, neîndeplinind acte de justiţie.
El are rolul de a procura instanţelor judecătoreşti sau organelor de urmărire penală

41
lămuriri de ordin medical-biologic al căror caracter tehnic şi de specialitate nu-i permit
judecătorului formularea unei convingeri intime.
Faţă de medicul legist al părţii trebuie formulate aşteptări rezonabile: principalul său rol
este acela de a asista metodologic şi procedural expertiza pentru a asigura faptul că nu se
vor manifesta deficienţe sau omisiuni în conţinutul lucrării medico-legale.
Expertul părţii poate fi considerat echivalentul avocatului, adică un avocat
medical: poate observa aspectele favorabile dar şi pe cele defavorabile şi să formuleze
experţilor din specialitatea care se află în speţa respectivă întrebări care să scoată la
lumină sau să sublinieze incertitudinile.
De asemenea, structurarea ierarhizată a sistemului de expertiză medico-legală
oficial, anulează independenţa expertului şi valoarea de mijloc de probă a Raportului
acestuia, pentru că, deşi Comisiile de Avizare sau Comisia Superioară au în componenţă
experţi cu acelaşi grad profesional ca cel al experţilor ale căror acte le analizează, ele
reprezintă o treaptă ierarhică superioară şi au prioritate în faţa legii , comparativ cu
expertul, cu toate ca nu efectuează o expertiză propriu-zisă.
Contradicţiile dintre sistemul de expertiză medico-legală din România, care este
exclusiv oficial şi sistemul de expertiză medico-legală din ţările UE, unde este obligatorie
existenţa unui corp de experţi medico-legali independenţi (în unele ţări cum este Marea
Britanie neexistând experţi ,,oficiali” în domeniul medico-legal), reprezintă de fapt
diferenţa dintre sistemul expertizei în colegiu, în care singurul act care se poate intitula
Raport de Expertiză Medico-legală este cel întocmit de expertul oficial, toţi experţii
medico-legali fiind oficiali şi subordonaţi autorităţilor şi sistemul expertizei plurale, care
funcţionează în ţările UE, SUA, Canada, Australia, ş.a. şi în care fiecare din experţii
desemnaţi pentru efectuarea unei expertize îşi întocmeşte un raport de expertiză propriu,
urmând ca instanţa sau organul judiciar să le analizeze pe toate şi să dispună soluţia
corespunzătoare, după ce fiecare din părţi a beneficiat de toate drepturile constituţionale
pentru a-şi expune cauza şi a o apăra.

De aceea este necesară o modificare substanţială a Codului de Procedură

Penală, pentru că toate persoanele care consideră că au fost supuse unui abuz din
partea autorităţilor statului să poată avea acces liber la un sistem de probaţiune

42
medico-legală extrajudiciară, întrucât este sarcina persoanei care reclamă abuzul să
probeze existenţa unei încălcări a art.2 sau art.3 din CEDO, ceea ce este foarte
dificil în majoritatea cazurilor, în actualul sistem de expertiză medico-legală.
Conform principiului contradictorialităţii, expertul desemnat de parte ar trebui să
aibă acces la toate elementele care pot contribui la soluţionarea pe fond a cauzei pentru a
le putea combate în mod direct, ceea ce nu se poate aplica în cazul avizelor Comisiei
Superioare, Comisiei de Avizare sau la alte Comisii, unde expertul părţii nu are
voie să participe la şedinţele Comisiei şi nici să facă o expertiză medico-legală
independentă, fiind astfel exclus din procedeul de probaţiune al expertizei medico-legale.
Deoarece constatarea medico-legală este singurul mijloc de probaţiune a încălcărilor
dreptului la viaţă şi la integritate fizică, nu este firesc să existe o limitare a accesului
persoanelor vătămate fizic la acest mijloc de probă, un acces liber fiind esenţial pentru
prevenirea şi pedepsirea încălcărilor dreptului primordial al omului la viaţă.
Pe de altă parte, nu se prevede existenţa instituţiei de expertize medico-legale
independente (particulare). Adresarea făptuitorului, părţii vătămate, învinuitului,
inculpatului sau a avocatului acestora direct către această instituţie, independent de
organul de urmărire penală sau a instanţei de judecată, apartenenţa expertului (biroului)
medico-legal fiind la alegerea sa, nu este admisă. Pentru astfel de situaţii nu este stipulată
nici procedura de verificare a competenţei expertului independent şi de prezentare de
către acesta a raportului său pentru a fi anexat la materialele dosarului penal.
Recurgerea la contraexpertiză ca formă de investigaţie alternativă, cu atât mai mult
efectuată de un expert sau instituţie independentă, trebuie să fie garantată prin lege şi
atunci se va respecta realmente principiul egalităţii armelor.
Dreptul părţilor dintr-un proces penal sau civil de a avea acces la un expert
medico-legal independent, care să nu fie subordonat ierarhic autorităţilor statului, este în
concordanţă cu dispoziţiile art.14 al CEDO privind interzicerea discriminării, deoarece
chiar în situaţia alegerii unui expert parte medico-legal, dacă acesta nu are drepturi egale
cu expertul oficial şi nu poate face o expertiza medico-legală independentă, se încalcă
principiul egalităţii armelor care trebuie să se aplice oricărei proceduri.
Se impune ca în mod imperios necesar posibilitatea deschiderii cabinetelor sau a
altor forme de medicină legală independente care să facă toata gama de lucrări medico-

43
legale.
De lege ferenda se impune o revizuire a legislaţiei în vigoare care să aibă drept
obiectiv atenuarea raporturilor de subordonare a institutelor de medicină legală faţă de
Ministrul şi Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi Ministerului de Justiţie, limitându-se cel
mult la o legătură strânsă pe plan administrativ şi eliminându-se practic tutela
administrativă pe care o exercită în prezent.
Această schimbare este necesară atât pentru o mai bună organizare a activităţii de
asistenţă medico-legală cât şi pentru a elimina inerentele suspiciuni (de altfel justificate
de legislaţia actuală) cu privire la independenţa şi imparţialitatea expertului medico-legal,
cu atât mai mult cu cât imaginea României faţă de CEDO are de suferit în prezent.

2.IMPLICATIILE DECIZIILOR CURTII EUROPENE A

DREPTURILOR OMULUI IN EXPERTIZA MEDICO-LEGALA

CEDO are o bogata jurisprudenta legata de cazuri in care au fost sesizate incalcari
ale art.2, art3, art.6 sau ale altor articole si la care au fost efectuate numeroase expertize
medico-legale.20
Analizand deciziile CEDO in aceste cazuri se pot desprinde anumite principii
generale in ceea ce priveste procedura expertizei medico-legale si implicatiile acesteia
mai ales in cazul detinutilor, persoanelor inapte psihic si al persoanelor aflate in grija
autoritatilor statului.
In ceea ce priveste metodologia de efectuare a expertizelor medico-legale in tarile
UE trebuie asigurata in mod special egalitatea partilor cu Ministerul Public sau
autoritatile statale si respectiv accesul partilor la un expert independent, nesubordonat
ierarhic expertilor statului, acestea fiind criterii obligatorii pentru o corecta aplicare a
dreptului la un process echitabil (art 6 din CEDO).
Între prevederile Codului de Procedură Penală în materie de expertize medico-
legale şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, există incompatibilităţi majore pe
teritoriul art.2 al CEDO privind ,,Dreptul la viaţă” şi al art.3 privind ,,Interzicerea torturii,
20
Cristian Stan ,Implicatiile deciziilor Curtii Europene a Drepturilor Omului In expertiza medico-legala

44
tratamentelor inumane sau degradante”, art.6 al CEDO privind ,,Dreptul la un proces
echitabil”, art.13 al CEDO privind ,,Dreptul la un recurs efectiv” şi art.14 al CEDO
privind ,,Interzicerea discriminarii”.
Discriminarea valorică dintre raportul medico-legal oficial şi opinia expertului
parte este consecinţa directă a prevederilor art.119 şi art.122 CPP, care impun ca
expertizele să fie făcut numai de experţi medico-legali oficiali, deci subordonaţi ierarhic
autorităţilor statului şi prevăd ca numai actul medico-legal întocmit de expertul oficial să
constituie un Raport de Expertiză şi deci un mijloc de probă, iar Opinia expertului parte
să reprezinte doar un punct de vedere consemnat în cuprinsul Raportului Medico-legal
oficial sau într-o anexă a acestuia, această Opinie nereprezentând deci o expertiză
medico-legală independentă, egală ca valoare probantă cu expertiza oficială, ceea ce
constituie o încălcare a art.21 şi art.24 din Constituţie.
De asemenea, structurarea ierarhizată a sistemului de expertiză medico-legală
oficial, anulează independenţa expertului şi valoarea de mijloc de probă a Raportului
acestuia, pentru ca deşi Comisiile de Avizare sau Comisia Superioara au în componenţă
experţi cu acelaşi grad profesional ca cel al experţilor ale căror acte le analizeaza, ele
reprezintă o treaptă ierarhică superioară şi au prioritate în faţa legii comparativ cu
expertul, cu toate ca nu efectuează o expertiză propriu-zisă.
Aceeaşi situaţie este întâlnită şi în cazul constatărilor medico-legale - art.113, 114
şi 115 CPP - la care partea nu are nici măcar dreptul de a desemna un expert care să
participe la efectuarea constatării, deşi dificultăţile tehnice impuse de metodologia de
efectuare a constatărilor şi expertizelor medico-legale sunt aceleaşi, atît pentru expertul
oficial cât şi pentru cel independent iar examinările de specialitate sunt efectuate în
unităţi sanitare clinice, care nu au profil medico-legal şi sunt la fel de accesibile pentru
ambele categorii de experţi.
Contradicţiile dintre sistemul de expertiză medico-legală din România, care este
exclusiv oficial şi sistemul de expertiză medico-legală din ţările UE, unde este obligatorie
existenţa unui corp de experţi medico-legali independenţi (în unele ţări cum este Marea
Britanie neexistînd experţi ,,oficiali” în domeniul medico-legal), reprezintă de fapt
diferenţa dintre sistemul expertizei în colegiu, în care singurul act care se poate intitula
Raport de Expertiză Medico-legală este cel întocmit de expertul oficial, toţi experţii

45
medico-legali fiind oficiali şi subordonaţi autorităţilor şi sistemul expertizei plurale,
care funcţionează în ţările UE, SUA, Canada, Australia, ş.a. şi în care fiecare din experţii
desemnaţi pentru efectuarea unei expertize îşi întocmeşte un raport de expertiză propriu,
urmând ca instanţa sau organul judiciar să le analizeze pe toate şi să dispună soluţia
corespunzătoare, după ce fiecare din părţi a beneficiat de toate drepturile constituţionale
pentru a-şi expune cauza şi a o apăra.
De aceea este necesara o modificare substantiala a Codului de Procedura Penala,
pentru ca toate persoanele care considera ca au fost supuse unui abuz din partea
autoritatilor statului sa poata avea acces liber la un sistem de probatiune medico-legala
extrajudiciara, intrucat este sarcina persoanei care reclama abuzul sa probeze existenta
unei incalcari a art.2 sau art.3 din CEDO, ceea ce este foarte dificil in majoritatea
cazurilor, in actualul sistem de expertiza medico-legala.

Incompatibilităţile dintre Codul de Procedură Penală şi Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului, în domeniul expertizelor medico-legale
Structurarea a activităţii de medicină legală contravine art.6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil şi art.3 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea torturii şi a relelor
tratamente, care consacră dreptul părţilor dintr-un proces penal sau civil de a avea acces
la un expert medico-legal independent, care să nu fie subordonat ierarhic autorităţilor
statului. (Bogdan şi Selegean, pag.30-36, C.Bîrsan-pag.510, 513) şi de asemenea intră
sub incidenţa art.14 al CEDO privind interzicerea discriminării, deoarece chiar în situaţia
alegerii unui expert parte medico-legal acesta nu are drepturi egale cu expertul oficial şi
nu poate face o expertiză medico-legală independentă, deşi principiul egalităţii armelor
trebuie să se aplice oricărei proceduri.
În domeniul art.2-privind ,,Dreptul la viaţă” şi al art.3-privind ,,Interzicerea
torturii, tratamentelor inumane sau degradante”.
Pentru a se dovedi existenţa unei încălcări a acestor articole, sarcina probei revine
persoanei lezate, jurisprudenţa CEDO aflându-se în acest moment într-o evoluţie continuă
spre a preveni, combate şi pedepsi infracţiunile contra vieţii sau integrităţii fizice.
Neacordarea dreptului de a efectua o constatare sau o expertiză medico-legală

46
extrajudiciară unei persoane lezate fizic şi limitarea acestui drept doar pentru cazurile în
care există o ordonanţă de efectuare a expertizei emisă de organele judiciare, are ca efect
limitarea accesului la justiţie al persoanelor vatămate fizic.
Când se constată o violare a art.2 sau a art.3 din CEDO, este obligatorie
efectuarea unei anchete oficiale efective pentru stabilirea şi pedepsirea vinovaţilor, în
această anchetă fiind implicaţi şi experţi medico-legali, care trebuie obligatoriu să fie
independenţi, nesubordonaţi ierarhic autorităţilor statului, ceea ce este în contrdicţie cu
art.114 şi art.119 din Codul de Procedură Penală, care stipulează în mod expres că
expertizele şi constatările pot fi făcute numai la solicitarea organelor judiciare şi numai de
către experţii medico-legali oficiali ai serviciului sau organului medico-legal.
În domeniul art.6 al CEDO privind ,,Dreptul la un proces echitabil”.
Conform principiului egalităţii armelor, derivat din Art.6 al CEDO privind dreptul la un
proces echitabil, fiecare parte trebuie să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi
expune cauza în faţa instanţei, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ
în raport cu partea adversă (acest principiu presupunând şi egalitatea cu Ministerul Public
21
sau cu partea civilă încălcarea acestui principiu apărînd atunci când nu se acordă
posibilitatea de a contesta un raport medical decisiv în soluţionarea cauzei22
Tot Art.6 al CEDO determină şi principiul contradictorialităţii, care impune existenţa
posibilităţii pentru părţile unui proces penal, civil sau disciplinar, de a lua cunoştinţă de
toate piesele şi observaţiile prezentate judecătorului, posibilitatea indirectă şi pur
ipotetică pentru învinuit (inculpat) de a discuta argumentele acuzatorii inserate în textul
unei decizii judiciare neputînd fi admisă ca echivalent valabil al dreptului acestuia de a le
combate în mod direct.23
Acest lucru este valabil şi în cazul propunerii experţilor, în cauza Bönisch
considerîndu-se că ,,întrucât reclamantul nu a avut posibilitatea de a propune un expert
21
CEDO, cauza Dombo BeheerB.V.c.Olandei, Hotărârea din 27 octombrie 1993, seria A nr.274, p.19;
Comisia EDO, cauza nr.2804/66, Decizia din 16 iulie 1968, Annuaire de la Convention, vol.XI, p.381;
CEDO, cauza Georgiadis c.Greciei, Hotărârea din 29 mai 1997.(cit.D.Bogdan, M. Selegean - ,,Drepturi şi
libertăţi fundamentale în jurisprudenţa CEDO”, Ed. All Beck, pag.240).
22
CEDO, cauza Feldbrugge c. Olandei, Hotărârea din 29 mai 1986, seria A iunie 1993, seria A nr.262, p.25-
26; CEDO, cauza Van de Hurk c. Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr.288, p.18-19
(cit.D.Bogdan, M. Selegean - ,,Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa CEDO”, Ed. All Beck,
pag.241).
23
CEDO, 28 august 1991, §68 (cit. C. Bîrsan - ,,CEDO – comentariu pe articole, vol. I – Drepturi şi
libertăţi” , Ed. All Beck 2005, pag. 513). nr.99, p.17-18; CEDO, cauza Riuz-Mateos c. Spaniei, Hotărârea
din 23

47
care să contrazică concluziile prezentate de expertul propus de procuror, dispoziţiile Art.6
al CEDO au fost încălcate”24, la fel ca şi ,,în cazul persoanei care nu i se permite să
conteste raportul medical pe care se întemeiază soluţia judecătorului”25
CEDO a stabilit legătura dintre principiul egalităţii armelor şi legalitatea dreptului
procesual penal care este un principiu general de drept ce corespunde principiului
legalităţii din dreptul penal-nullum crimen sine lege-şi este consacrat de adagiul nullum
judicium sine lege. ,,Reglementările procedurale urmăresc, în primul rând, să protejeze
persoana acuzată de săvârşirea unei fapte penale de riscurile abuzului de putere din partea
organelor de urmărire, astfel că apărarea apare ca cea mai susceptibilă să sufere de
lacunele şi impreciziile acestor reglementări,principiul egalităţii armelor aplicîndu-se
oricărei proceduri”26.
Tot conform principiului contradictorialităţii expertul desemnat de parte ar trebui
să aibă acces la toate elementele care pot contribui la soluţionarea pe fond a cauzei pentru
a le putea combate în mod direct, ceea ce nu se poate aplica în cazul avizelor Comisiei
Superioare, Comisiei de Avizare sau la alte Comisii, unde expertul părţii nu are voie să
participe la şedinţele Comisiei şi nici să facă o expertiză medico-legală independentă,
fiind astfel exclus din procedeul de probatiune al expertizei medico-legale.
În domeniul art.13 al CEDO privind ,,Dreptul la un recurs efectiv”, atunci când,
după o primă sentinţă judecătorească calea expertizelor medico-legale oficiale a fost
epuizată, ajungînd până la stadiul final al Comisiei Superioare, pentru motivarea
recursului persoana fizică nu are posibilitatea efectivă de a invoca argumentat, cu probe,
o eventuală eroare a expertizelor medico-legale, deoarece în intervalul de timp dintre cele
două instanţe nu se poate efectua o nouă expertiză pentru că nu se poate emite o
ordonanţă de efectuare a expertizei iar efectuarea unei expertize extrajudiciare medico-
legale este nelegală.
Numai dacă i se admite recursul mai poate efectua o nouă expertiză medico-legală

24
CEDO, cauza Bönisch c.Austriei, Hotărârea din 6 mai 1985, seria A, nr.92, p.14-16.
25
CEDO, cauza Feldbrugge c. Olandei, Hotărârea din 29 mai 1986, seria A, nr.99, p.17, parag.44
(cit.D.Bogdan, M. Selegean - ,,Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa CEDO”, Ed. All Beck,
pag.243).
26
CEDO, 26 iunie 2000, §102 ( cit. C. Bîrsan - ,,CEDO – comentariu pe articole, vol. I – Drepturi şi
libertăţi” , Ed. All Beck 2005, pag. 510-511).

48
şi aceasta numai cu acordul instanţei şi al INML ,,Mina Minovici” Bucureşti, anulîndu-se
astfel valoarea de mijloc de probă pe care expertiza medico-legală trebuie să o deţină în
susţinerea unui recurs efectiv.
În domeniul art.14 al CEDO privind ,,Interzicerea discriminării”, în situaţii
identice procedura aplicată şi soluţiile date nu mai sunt identice cînd este cazul unor
categorii diferite de expertize, deoarece expertiza medico-legală are un alt regim în cadrul
procesului penal decât expertiza tehnică sau cea financiar-contabilă.
În domeniul expertizei tehnice funciare, persoana fizică are dreptul să facă o
expertiză extrajudiciară, ce are aceeaşi valoare probantă ca şi expertizele judiciare, pe
cînd în domeniul medico-legal Codul de Procedură Penală nu permite să se efectueze
constatări sau expertize medico-legale extrajudiciare, ceea ce constituie o măsură
discriminatorie, în contradicţie cu majoritatea articolelor Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului.
Dreptul partilor dintr-un proces penal sau civil de a avea acces la un expert
medico-legal independent, care sa nu fie subordonat ierarhic autoritatilor statului, este in
concordanta cu dispozitiile art.14 al CEDO privind interzicerea discriminarii, deoarece
chiar in situatia alegerii unui expert parte medico-legal, daca acesta nu are drepturi egale
cu expertul oficial si nu poate face o expertiza medico-legala independenta, se incalca
principiul egalitatii armelor care trebuie sa se aplice oricarei proceduri.
Contradicţiile dintre sistemul de expertiză medico-legală din România, care este
exclusiv oficial şi sistemul de expertiză medico-legală din ţările UE, unde este obligatorie
existenţa unui corp de experţi medico-legali independenţi (în unele ţări cum este Marea
Britanie neexistînd experţi ,,oficiali” în domeniul medico-legal), reprezintă de fapt
diferenţa dintre sistemul expertizei în colegiu, în care singurul act care se poate intitula
Raport de Expertiză Medico-legală este cel întocmit de expertul oficial, toţi experţii
medico-legali fiind oficiali şi subordonaţi autorităţilor şi sistemul expertizei plurale,
care funcţionează în ţările UE, SUA, Canada, Australia, ş.a. şi în care fiecare din experţii
desemnaţi pentru efectuarea unei expertize îşi întocmeşte un raport de expertiză propriu,
urmând ca instanţa sau organul judiciar să le analizeze pe toate şi să dispună soluţia
corespunzătoare, după ce fiecare din părţi a beneficiat de toate drepturile constituţionale
pentru a-şi expune cauza şi a o apăra.

49
 Deoarece constatarea medico-legală este singurul mijloc de probaţiune a
încălcarilor dreptului la viaţă şi la integritate fizică, nu este firesc să existe o limitare a
accesului persoanelor vătămate fizic la acest mijloc de probă, un acces liber fiind esenţial
pentru prevenirea şi pedepsirea încălcărilor dreptului primordial al omului la viaţă.
De aceea, este obligatorie schimbarea art.28 din HG nr.774/07.09.2000 privind
Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor OG 1/2000, a Art.122 alin.2 şi a Art.119 alin.2
din Codul de Procedură Penală şi a celorlalte articole privind constatările şi expertizele
medico-legale care nu permit efectuarea unei constatări sau expertize medico-legale
independente, de către un expert medico-legal autorizat, independent de un serviciu
medico-legal şi propun introducerea în locul alineatului 2 al Art.119-Cod de Procedură
Penală, a unui text de lege adaptat după Art.9 şi Art.10 din Modificarea şi Completarea
Legii nr.304/2004 privind Organizarea Judiciară, (publicată în Monitorul Oficial
nr.653/22.07.2005), cu următorul conţinut: ,,Constatările tehnico-ştiinţifice şi
expertizele pot fi efectuate de specialişti sau experţi din instituţii publice sau private,
organizate potrivit legii, precum şi de specialişti sau experţi individuali autorizaţi
sau recunoscuţi, potrivit legii.” precum şi reformularea alin.3 din Art.120-Cod de
Procedură Penală în sensul acordării în favoarea părţilor a dreptului de a beneficia de o
expertiză medico-legală independentă, care să poate fi efectuată de un expert autorizat
potrivit legii, criteriile de atestare fiind deja legiferate şi publicate în MO
nr.844/19.11.2005.
Precizam că, Art.9 şi Art.10 din Modificarea şi Completarea Legii nr.304/2004
sunt în acord cu legislaţia din ţările membre UE, unde se foloseşte sistemul expertizei
plurale, reprezentind singura variantă legislativă compatibila cu legislatia europeana si
care permite atestarea experţilor independenţi din ţările UE în România, statutul
profesional si competenta acestora neputind fi recunoscute, conform legislatiei actuale,
datorita prevederilor Codului de Procedura Penala si a legilor speciale din acest domeniu.

3.Concluziile memoriului adresat Consiliului Superior de Medicina

Legala privind poziţia şi atribuţiile experţilor desemnaţi de părţi

50
 În cadrul şedinţei Consiliului Superior de Medicină Legală din data de 26
Noiembrie 2008, a fost luată în discuţie, între altele, un memoriu care, în esenţă, contestă,
pe baza unor argumente în parte rezonabile, posibilitatea medicilor legişti încadraţi în
reţeaua naţională de medicină legală de a participa ca experţi desemnaţi de părţi, în
procesele penale sau civile.Astfel, se propune în locuirea termenului de „expert parte”, cu
acela de „expert nindependent”, termen care presupune, sau implică, existenţa unui corp
de experţi „care să nu mai facă parte din structura instituţiei medico-legale”.
Fără a trece în revistă în totalitate argumentaţia care a stat la baza acestor
propuneri, aş aminti doar pe acelea care, dacă s-ar dovedi că sunt veridice, contravin
codului de etică al experţilor medico-legali. Astfel se sugerează că „expertul parte” nu
asigură întotdeauna obiectivitatea şi fundamentul ştiinţific al documentului probator-
denumit „opinie expertală” şi „ticlueşte” concluziile acestuia „în aşa fel încât să-şi
favorizeze partea pe care o reprezintă”.
De asemeni memoriul în discuţie apreciază că expertul numit de organele
judiciare, la cererea părţilor, „adresează prin intermediul organelor judiciare, întrebări
suplimentare expertului oficial, uneori vădit tendenţios formulate, al căror scop nu poate
fi altul decât tergiversarea finalizării judiciare”. În sfârşit, se sugerează că expertul
desemnat de părţi ar recurge la „trafic de influenţă” pe lângă expertul (experţii) oficial(i),
în scopul susţinerii concluziilor favorabile părţii pe care o reprezintă.
Pentru a ilustra modul în care astfel de comportamente contravin „codului de etică
al experţilor medico-legali”, este suficient să citez din acesta următoarele:
- activitatea expertală va fi guvernată de principiile integrităţii, obiectivităţii şi
imparţialităţii şi va răspunde celor mai înalte norme ale exercitării profesiei;
- expertul medico-legal îşi va exercita mandatul luând în considerare propriile
competenţe, cunoştinţe, capacităţi şi limite;
- expertul medico-legal are obligaţia de a-şi păstra independenţa profesională faţă
de persoana fizică sau juridică al cărei angajat este şi de a evita orice conflict de interese;
- opinia emisă de expertul medico-legal trebuie să fie obiectivă şi fundată pe
principii ştiinţifice general acceptate, conform datelor actuale ale medicinei legale;
- expertul medico-legal are obligaţia de a acţiona cu demnitate şi respect faţă de
colegii medici, având posibilitate de a contesta argumentat opiniile acestora în actul pe

51
care-l redactează, fără a încerca să-l influenţeze prin orice cale.
Nerespectarea acestor percepte sau a altora, cuprinse în „codul de etică al
experţilor medico-legali”, va situa expertul medico- legal în afara codului legal şi etic de
exercitare a profesiei şi ar trebui să fie supus discuţiei Consiliului Superior de Medicină
Legală care, constatând aceste abateri de la normele metodologice şi deontologice ale
practicii medico-legale, îi poate suspenda temporar sau definitiv calitatea de expert
medico-legal.
Cu privire la „interzicerea expertului oficial medic legist să desfăşoare orice
activitate în sistem privat”, propusă în „memoriul” adresat Consiliului Superior de
Medicină Legală trebuie însă făcute câteva observaţii:
1. În codul de procedură penală nu se stipulează faptul că experţii oficiali (care
fac parte din reţeaua de medicină legală), nu pot fi desemnaţi ca experţi ai părţilor în
proces. Astfel, în Art. 120, alin 3, al c.p.p., se arată doar că „părţile sunt încunoştinţate că
au dreptul să ceară numirea şi a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să
participe la efectuarea expertizei”.
2. În mod similar, există în afara experţilor medico-legali şi experţi
criminalişti,contabili, etc. care îşi pot exercită această calitate, chiar dacă concomitent
funcţionează şi în instituţii oficiale de specialitate.
3. Dacă s-ar accepta propunerea de interzicere a desfăşurării oricărei activităţi
în„sistem privat” de către medicii legişti încadraţi în reţeaua naţională de medicină legală,
intrăm în contradicţie cu „propunerile Societăţii de Medicină Legală din România” care
menţionează în Art. 20, alin 1 că expertul desemnat de instanţa de judecată la cererea
părţilor, este un medic care a urmat cursuri postuniversitare de specializare în medicina
legală şi care practică în mod curent această specialitate, prin aceasta înţelegându-se în
mod evident ca făcând parte din reţeaua naţională de medicină legală, (o excepţie ar
constitui-o medicii legişti pensionari).
4. România trebuie să se alinieze normelor europene în domeniu care, deşi aşa
cum vom arăta mai jos, nu sunt în multe privinţe concordante în nici un caz nu-i împart
pe experţi în „experţi oficiali” şi experţi ce activează „în privat”. Din acest punct de
vedere există încă diferenţe majore între România şi Uniunea Europene din punct de
vedere al legislaţiei experţilor în general şi a celor medico-legali în special. Normele care

52
reglementează activitatea experţilor în România sunt încă tributare unor concepţii de
sorginte sovietică, consacrând monopolul statului şi prin aceasta încălcându-se principiul
egalităţii armelor. Nici reglementările propuse prin noile coduri de procedură penală şi
civilă, supuse discuţiei publice, nu modifică situaţia generală a expertului, promovând un
sistem necompetitiv, în dezacord cu practica internaţională şi care împiedică participarea
adevăraţilor specialişti din domeniile lor de activitate ca experţi în faţa instanţelor.
Ca atare, se impune o reformare profundă şi imediată a „instituţiei experţilor” şi,
deşi în Parlamentul României a fost depusă o iniţiativă legislativă pentru îmbunătăţirea
expertizelor în România, în mod inexplicabil aceasta fost retrasă. Starea actuală a
legislaţiei experţilor, ce comportă diferenţe majore între România şi ţările Uniunii
Europene, generează existenţa unor expertize cu concluzii îndoelnice, dar mai ales nu dă
posibilitatea părţilor de a se apăra conform principiului egalităţii armelor.
Iată în încheiere câteva din principiile ce guvernează poziţia şi atribuţiile
experţilor, în legislaţia altor ţări şi care sunt condiţiile de acreditare a experţilor medico-
legali în unele din ţările Uniunii Europene.
În Anglia şi Ţara Galilor, în sistemul de „coomon law”, experţii sunt trataţi într-
o manieră foarte liberală, aflându-ne în faţa unei profesiuni liberale, de furnizare a unor
servicii de specialitate destinate sistemului de administrare a justiţiei.
În Franţa, termenul de expert judiciar este folosit pentru a face referire la
toatepersoanele care efectuează expertize judiciare, indiferent de domeniul în care acestea
au fost dispuse: civil, penal sau administrativ. Expertul judiciar poate avea calitatea de
funcţionar, personal contractual care lucrează în cadrul serviciilor publice (laboratoarele
poliţiei sau ale jandarmeriei), angajat al unei societăţi private sau profesionist
independent.
Specialiştii care realizează expertize pentru justiţie, trebuie să se înscrie pe listele
oficiale de la nivelul fiecărei curţi de apel, prin aceasta dobândind titlul de expert judiciar.
Judecătorii au la dispoziţie o listă naţională a experţilor, redactată atât pentru cauzele
penale,27 civile sau administrative. Pentru efectuarea unei expertize poate fi desemnat un
singur specialist, dar în unele cazuri acesta poate beneficia de ajutorul unui specialist în

27
Beliş V Editorial

53
alt domeniu decât al său (art 162, c.p.p.); judecătorul este singura persoană care are
calitatea de a desemna şi autoriza intervenţia unui alt specialist. Expertiza se efectuează la
cererea reprezentantului Ministerului Public, sau a uneia din părţi, dar poate fi dispusă şi
de instanţă, din oficiu.
În Belgia experţii sunt folosiţi atât în cadrul expertizelor judiciare, cât şi pentru
situaţii de arbitraj, mediere, conciliere, sau pentru asigurări în caz de dezastre naturale.
În Italia judecătorul îl alege pe acel expert considerat mai potrivit pentru
îndeplinirea speţei respective; în acest scop el are în vedere obiectul anchetei, iar alegerea
este liberă şi se face atât din lista de experţi, cât şi din afara acesteia. Pe lângă fiecare
tribunal există o listă de experţi (periti) pe categorii, prevăzându-se şi categoriile de
experţi sau consultanţi în medicina legală, psihiatrie, balistică, chimie şi analiză
grafologică.
În Finlanda, unul din principiile de drept este acela al liberei aprecieri a probelor
de către judecător, în vederea stabilirii adevărului (Codul de Procedură Judiciară, cap. 17,
art. 2, alin. 1) şi în temeiul acestui principiu şi acela al contradictorialităţii, instanţa va
aprecia valoarea expertizei, luând în considerare şi competenţa şi credibilitatea
expertului.
În Suedia există Consiliul Naţional de Medicină Legală, ca structură autorizată să
efectueze expertize având statut de agenţie guvernamentală şi fiind consituită din 4
departamente: medicina legală, psihiatrie legală, toxicologie legală şi genetică judiciară.
Prin exemplificările făcute am încercat să subliniez diferenţele majore între organizarea
liberală a expertizelor şi cea existentă încă la noi, cel puţin din punct de vedere
conceptual.

CAP.V
DEFICIENTE ALE SISTEMULUI DE EXPERTIZE JUDICIARE DIN
ROMANIA PRIN PRISMA UNUI STUDIU REALIZAT IN RANDUL
CETATENILOR ROMANIEI

54
 1.NATURA IMPEDIMENTELOR ŞI SUGESTII PENTRU ELIMINAREA
ACESTORA

Pe langa deficientele intalnite in reglementarea institutiei expertului parte

,sistemul de expertize judiciare in general este foarte lacunar.28
Intr-un studiu realizat ,toţi cei întrebaţi au fost de acord că, în munca de zi cu zi,
activitatea depusă de instituţiilor lor poate fi realizată cu relativă independenţă faţă de
latura executivă. În acelaşi timp, INEC şi INML arată faptul că practic finanţarea lor
depinde de puterea executivă. Astfel, teoretic este posibil să fie presaţi într-o anumită
direcţie, cel puţin în ceea ce priveşte deciziile de angajare a personalului. În trecut, sub
regimul comunist, aceste intervenţii erau frecvente. Având în vedere dinamica mai
degrabă redusă a implementării măsurilor propuse pentru reformarea justiţiei, există un
anume scepticism privind eficienţa adminstraţiei în promovarea măsurilor reformatoare.
Oricum, în România au loc, în momentul de faţă, schimbări de natură culturală şi
politică care determină creşterea respectului faţă de independenţa instituţiilor în discuţie.
Acreditările internaţionale obţinute subliniază faptul că s-a reuşit implementarea unui
mod de operare care satisface standardele de independenţă necesare.
Dintr-o perspectivă organizaţională, nu avem indicii că independenţa,
imparţialitatea şi neutralitatea constituie o problemă structurală în cadrul sistemului
expertizei judiciare, conducătorii instituţiilor urmărind permanent asigurarea unui înalt
standard în aceste privinţe.

Reglementări legale
Dezamăgirea a fost exprimată în legătură cu lipsa de preocupare a ministerului de
a dezvolta un sistem legislativ coerent şi adecvat prin care să se recunoasă integral
importanţa expertizei judiciare medico-legale. Ca urmare a unei îndelungi practici în
România, ce a poziţionat expertizele legale ca făcând parte din zona criminalisticii,
28
Renee Romkens ,Anton van Kalmthout,Hans Moors ,Consolidarea sistemului de expertise judiciare din
Romania

55
judecătorii şi procurorii nu au fost încurajaţi să urmeze cursuri suplimentare în probleme
de tehnică şi medicină judiciară. În consecinţă, complexitatea unei expertize tehnice este
cu greu recunoscută. Acesta poate influenţa negativ modul de evluare a unei astfel de
activităţi într-un context legal. Conform legislaţiei
în vigoare, un expert criminalist care este angajat într-o instituţie de stat (INML) nu poate
lucra ca expert privat.

2.IMPEDIMENTE PE PLANUL INTERACTIUNII INTRE SISTEMUL

JUDICIAR SI INSTITUTIILE DIN AFARA LUI

Toţi cei implicaţi în elaborarea expertizelor judiciare au fost unanimi în a indica

lipsa de pregătire în domeniu a procurorilor şi judecătorilor ca fiind o problemă majoră în
funcţionarea cotidiană a sistemului de expertize judiciare. Datorită acestui motiv
comunicarea este mai complicată, este ca şi cum “ai discuta cu o persoană surdă” a
relatat unul din cei chestionaţi. INML face referire la un studiu care indică faptul că cele
mai multe întârzieri în rezolvarea unor cazuri ce necesită întocmirea unui raport de
expertiză sunt determinate de deficienţelor de comunicare datorate lipsei cunoştinţelor de
specialitate printre magistraţi. Aceasta conduce în practică la stabilirea de către magistraţi
a unor termene nerealiste de întocmire a expertizelor sau la solicitarea unor analize şi
examinări care, deoarece nu pot furniza date concludente în rezolvarea cazului, sunt
foarte scumpe sub raport cost/eficienţă. Lipsa cunoştinţelor de medicină legală în rândul
judecătorilor şi a procurorilor este o problemă de structură, datorată faptului că studiul
medicinii legale nu mai este obligatoriu în facultăţile de drept. Această situaţie este
considerată “o sursă imensă de probleme” şi face necesară o urgentă revizuire a modului
de instruire a specialiştilor din domeniul legal, în conformitate cu necesităţile semnalate
de institute. Aceste probleme au fost deja identificate şi menţionate într-un material
elaborat în România intitulat “Studiu asupra activităţii de expertiză legală în România
(2006): disfuncţionalităţi la nivelul instanţelor, lipsa comunicării între instanţe”.
Uneori procurorii solicităexperţilor tehnici, în mod inadecvat, să răspundă la
întrebări privitoare la “vinovăţia” sau “responsabilitatea” unor inculpaţi, fapt ce

56
depăşeşte posibilităţile tehniceşi drepturile legale ale experţilor. Instituţiile sunt avertizate
cu privire la numărul mare de judecători a căror lipsă de pregătire amplifică problemele
deja existente .

Disfuncţionalităţi ale sistemului sancţionator

Este implementat şi un sistem sancţionator (amenzi) dar, datorită lipsei de
cunoştinţe în domeniul expertizei judiciare a magistraţilor, este ineficient (art.256 alin.1
din Noul Cod Penal). Uneori, judecătorii nu acordă suficient timp pentru a fi efectuată o
anumită analiză. Acest punct a fost evidenţiat de interlocutorii din toate institutele.
Astfel poate fi compromisă calitatea analizei, iar standardele de calitate devin mai
dificil de îndeplinit. Problema este amplificată şi de numărul limitat de personal din
cadrul instituţiilor. În final, cei blamaţi pentru cea mai mare parte a întârzierilor sunt
experţii.

Impedimente actuale în sistemul expertizelor judiciare

Impedimentele sistemului de expertize judiciare se întind pe mai multe sectoare
pe care le vom detalia mai jos:
Resurse
Resurse legislative
Legea trebuie să conţină prevederi care să garanteze independenţa, neutralitatea şi
imparţialitatea justiţiei, inclusiv a sistemului de expertize judiciare. În general s-a
constatat că reglementarea actuală a sistemului expertizelor judiciare nu garantează
suficient această independenţă, atât referitor la procurorii şi judecătorii ce dispun
efectuarea unei expertize cât şi la expertul care o realizează.
În principal, aceasta conduce la:
1) lipsa de transparenţă în numirea experţilor, în special a celor tehnici
individuali;
2) prevederi inadecvate cu privire la folosirea experţilor independenţi (privaţi),
aceştia fiind cei care realizează majoritatea investigaţiilor tehnice judiciare în Romînia;
3) lipsa unui sistem de control bine definit care să evalueze calitatea muncii
efectuate,cu excepţia INML;

57
 4) nu există obligaţia pentru experţi de a respecta în mod oficial un Cod de
conduită profesională;
5) inexistenţa unui sistem uniform de monitorizare, inclusiv sub aspect
disciplinar;
6) complexitatea sistemului legal: reglementările prezente sunt fragmentate,
lipseşte coerenţa, claritatea şi consistenţa. Mai ales Ordonanţa nr.2 este lipsită de claritate
şi nu acoperă aspecte importante (în special: remunerarea experţilor independenţi,
stabilirea volumului de muncă, certificarea, şi lipsa unui sistem care să verifice atât
competenţa experţilor cât şi calitatea muncii depuse). Ca o consecinţă a
problemelor identificate în cadrul sistemului de expertize judiciare, este limitat accesul la
justiţie atât de drept cât şi de fapt.

Resurse materiale şi financiare

În practică, cele mai multe reţele se autoconsideră “complete” în special datorită
faptului că integralitatea constituie “raţiunea de a fi” a unei reţele. La o analiză ulterioară,
reţelele nu îndeplinesc întradevăr această condiţie. Aceasta este şi situaţia sistemului de
expertize judiciare din România. Pare a fi “complet” atâta timp cât sunt luate în
considerare efectuarea şi limitele expertizelor judiciare. Această percepţie este împărtăşită
de către toate cele trei mari instituţii. Oricum, reţeaua suferă de “neintegralitate” cu
privire la practica administrativă şi infrastructura logistică, şi în special cu privire la
prevederile legale.
Sistemul nu funcţionează ca o reţea interorganizaţională nici în ceea ce priveşte
structura de finanţare (definită aici ca resurse externe). Instituţiile şi experţii tehnici
judiciari depind financiar de ministere diferite şi sunt finanţaţi din surse diferite. Din
punct de vedere intrainstituţional aceasta poate să nu fie o problemă atât timp cât este
vorba de instituţii şi ministere importante. Ceea ce îngrijorează este lipsa de coordonare
între aceste ministere faptul că nu există o părere comună despre caracterul urgent al
rezolvării acestor probleme. Aceasta se traduce prin comunicare limitată şi ineficientă
între factorii de decizie profesionali referitor la problema modului de îmbunătăţire a
calităţii expertizelor prin reconsiderarea sistemului de acreditare pe de o parte, şi oferirea
de facilităţi pentru pregătirea continuuă a experţilor, procurorilor şi judecătorilor pe de

58
altă parte.
Având în vedere repartizarea integrată a sarcinilor, atât exter cât şi intern, nu
putem evalua dacă repartizarea resurselor este corespunzătoare din punct de vedere al
eficienţei reţelei. Acesta implică faptul că actuala repartizare inegală a resurselor între
INEC şi IC chiar dacă luăm în considerare responsabilităţile diferite, nu favorizează
dezvoltarea unui punct de vedere comun. Remunerarea experţilor tehnici individuali este
reglementată de asemenea manieră încât numeroasele limitări financiare au o influenţă
negativă asupra calităţii expertizelor. Actuala fragmentare şi lipsă de coerenţă în ceea ce
priveşte efectuare de expertize judiciare împiedică repartizarea integrată a a sarcinilor în
interiorul reţelei.
Factorii de decizie importanţi (ministerele) şi instituţiile ce efectuează expertize
judiciare par a considera actuala împărţire a resurselor ca un fapt de la sine înţeles, chiar
dacă împărţirea inegală a resurselor finaciare între principalele instituţii produce unele
tensiuni.
Produse/servicii
Prezentul sistem de efectuare a expertizelor judiciare din România permite
realizarea unei o game largi de expertize. Există unele diferenţe între INML şi IC sau
între IC şi INEC dar în lumina rolurilor diferite pe care le au în cadrul diferitelor etape ale
sistemului legal, aceste diferenţe nu constituie neapărat un motiv de îngrijorare.
Transferul între produsele realizate este în concordanţă cu etapele sistemului legal în care
instituţiile şi experţii tehnici individuali sunt solicitaţi să realizeze expertiza.
Aceste transferuri par a fi afectate de faptul că demarcaţia dintre domeniul
expertizelor realizate de INEC şi cel al expertizelor realizate de experţii individuali este
neclară.
Instituţiile apreciază şi sprijină cooperarea inter-instituţională şi schimbul de
expertiză dar nu este clar dacă perspectiva lor este aceea de a sprijini sistemul
expertizelor judiciare ca un sistem integrat de producţie. În acest moment perspectiv lor
este bazată pe acceptarea propriei instituţii/organizaţii ca o “unitate de producţie”.
Încă nu este nici o practică comună meta-instituţională. Numai în domeniul educaţiei
postuniversitare şi a pregătirii sunt în curs primele iniţiative de colaborare. (Asociaţia
Criminaliştilor).

59
 Nici unul dintre ministere nu are o opinie clară despre valoarea coordonării
interinstituţionale ca o resursă de sporire a eficacităţii şi eficienţei produselor realizate în
cadrul sistemului expertizelor judiciare.

Beneficiari/clienţi
Au fost identificate toate categoriile de beneficiari/clienţi (procurori şi judecători,
avocaţi/apărători, părţi civile) ai sistemului expertizelor judiciare din România. Unele
probleme pot fi evidenţiate referitor la limitările – de fapt şi de drept – accesului la sistem
a apărătorilor (care sunt de asemenea beneficiari/clienţi ai reţelei ce efectuează expertize
judiciare) în cauzele civile şi/sau penale. Instituţiile sunt capabile să furnizeze gama de
expertize necesare şi nivelul mediu al expertizelor este ridicat.
Nu întodeauna pot fi respectate termenele de predare a rapoartelor de expertiză.
Aceasta se datorează timpului necesar pentru realizarea unei anumite expertize, situaţie în
care instituţiile din cadrul reţelei nu pot fi făcute responsabile. Deşi aceşti
beneficiari/clienţi subliniază unele dintre problemele sistemului de realizare a
expertizelor, ei nu au menţionat vreo deficienţă majoră în utilizarea serviciilor şi a
produselor furnizate de instituţii . Din punctul de vedere al instituţiilor, nivelul limitat al
cunoştinţelor procurorilor şi judecătorilor despre expertizele tehnice şi medico-legale este
indicat ca fiind o problemă majoră. Se pare că este o diferenţă între nivelul expertizelor
furnizate de sistem şi nivelul de înţelegere al beneficiarilor/clienţilor (procurori şi
judecători). Aceasta conduce la cereri nerealiste şi interpretări greşite ale rapoartelor de
expertiză .
Informaţii:
În interiorul instituţiilor există un flux informaţional corespunzător în ceea ce
priveşte resursele, produsele şi clienţi/beneficiarii. INML şi INEc lucrează la
implementarea unui sistem al calităţii şi se conformează, ca membri ai ENFSi,
standardelor internaţionale.
IC a implementat deja standardele internaţionale de calitate . Totuşi, certificarea
experţilor tehnici legali întîlneşte unele dificultăţi .
Din perspectiva reţelei, instituţiile şi experţii tehnici judiciari din cadrul acesteia
nu comunică bine cu clienţii/beneficiarii lor (procurori şi judecători). Aceşti

60
clienţi/beneficiari au un nivel mediu de informare despre accesul la serviciile furnizate
dar nivelul redus al cunoştinţelor este oricum o problemă). Instituţiile nu par a fi dornice
să informeze Ministerul Justiţiei despre această problemă.
Privitor la experţii independenţi schimbul de informaţii ridică mai multe
probleme structurale. Sistemul de înregistrare a diferiţilor experţi nu este coerent.
Nu sunt prevederi legale care să garanteze că informaţiile despre experţi conţinute
de aceste registre sunt actualizate.
În general, lipsa coordonării la un nivel al reţelei poate influenţa:
1) productivitatea şi influenţa – cu privire la resursele financiare (corecta
împărţire a resurselor financiare) şi la structura legală (lipsa de coerenţă, claritate şi
consistenţă)
– a diferitelor ministere, fiecare minister creeând propria “sferă de
influenţă” sau propriul “context politic” ;
2) relaţiile implicite de putere dintre organizaţiile ce furnizează expertiză
judiciară;
3) deschiderea lină şi graduală a pieţei către experţii din domeniu şi apariţia
unor noi entităţi independente în domeniul investigării şi cercetării judiciare;

3.CONCLUZII
De lege ferenda,având în vedere ceea ce am concluzionat despre independenţa,
neutralitatea şi imparţialitatea justiţiei ca o condiţie preliminară oricărei reforme eficiente
a sistemului de expertize judiciare, facem următoarele propuneri:
1) Primul lucru: reorganizarea nu trebuie să ducă la fuziune.
Problemele actuale ale sistemului de expertize judiciare pot fi localizate pe trei paliere:
1) legislaţie;
2) lipsa cunoştinţelor din partea beneficiarilor (procurori, judecători); şi
3) deficienţe în organizarea şi/sau efectuarea expertizelor şi calitatea acestora.
Reglementări legale corecte şi instruirea corespunzătoare a participanţilor sunt
cerinţele primordiale pentru funcţionarea oricărui sistem de expertize judiciare, fără a lua
în considerare al treilea aspect – structura organizaţională. În acest context, imbunătăţirea
reglementărilor legale pe de o parte şi instruirea continuă a judecătorilor şi procurorilor în

61
domeniul expertizelor tehnice şi medico legale pe de altă parte au o pondere importantă
în îmbunătăţirea activităţii sistemului de expertize judiciare.
Evident, aceasta nu implică ca procurării şi judecătorii să se transforme în experţi
tehnici judiciari. Ei trebuie să ajungă la un nivel care să le permită să înţeleagă natura
expertizei pe care o solicită, timpul necesar pentru realizarea acesteia, şi să poata fi
capabili de a administra – într-un mod eficient, cu costuri realiste, dar legal – probele
necesare într-o cauză penală sau civilă.
Orice colaborare şi schimb de informaţii între reprezentanţii diferitelor instituţii
necesită existenţa unor reglementări clare (ex. legislaţie) şi înţelegerea cerinţelor,
posibilităţilor şi a limitărilor subiectului cercetării tehnice sau medico legale.
Recomandăm să nu fie luat în considerare, în principal, cel de-al treilea aspect, o
reorganizare a secţiunii de producţie din cadrul sistemului de expertize judiciare. Deşi am
constatat, la acest nivel, deficienţe ce trebuie remediate, aceasta pare a fi o mică parte a
problemei din două motive:
1) majoritatea expertizelor tehnice din România sunt efectuate de experţi
independenţi.
Este zona din sistem în care am identificat un număr important de
probleme, mai multe decât în cadrul instituţiilor. Din acest motiv, o reglementare care să
reorganizeze radical doar instituţiile nu se potriveşte cu natura problemei evidenţiate.
Asta nu înseamă că problemele interorganizaţionale nu trebuie sau nu pot fi
rezolvate dar, în ansamblu, aceasta nu este cauza esenţială a impedimentelor.
2) Problemele sistemului de expertize judiciare sunt doar parţial localizate la
nivelul organizării modului de efectuare a expertizelor. O parte importantă a problemei
este localizată în sectorul beneficiarilor şi este legată de lipsa unei minime pregătiri a
magistraţilor în domeniul expertizelor judiciare.
De aceea nu recomandăm o reorganizare fundamentală a sectorului de producţie
din cadrul sistemului de expertize judiciare din România cu scopul de a înfiinţa o singură
instituţie care să reunească toate actualele instituţii din domeniu. Luand în considerare
disfuncţionalităţile constatate, o reorganizare care să ducă la fuzionarea instituţiilor
actuale nu va rezolva neapărat problema ridicată de îmbunătăţirea calităţii expertizelor
(problema acreditării experţilor tehnici), problema regeritoare la pregătirea în domeniu a

62
procurorilor şi judecătorilor şi nici problemele legate de comunicare dintre factorii de
decizie. Este important de menţionat şi de avut în vedere că nici unul dintre factorii de
decizie nu a fost în favoarea unei fuziuni şi crearea unui institut central. Lipsa de interes
pentru un astfel de demers ar diminua cu certitudine şansele de reuşită. Conceptul
unei singure instituţii în domeniul expertize judiciare ar ridica rezerve cu privire la
independenţa faţă de puterile executive.
Aparent, ipoteza unei uniri a fost discutată înainte, la sfîrşitul anilor 90, şi a fost
respinsă, pe de o parte şi datorită majorelor complicaţii bugetare implicate.
2) Dezvoltarea sistemului de expertize jdiciare ca o reţea: testarea disponibilităţii
la schimbare.
Rezultatele, aşa cum au fost prezentate în capitolul 3, indică faptul că dacă
analizăm actualul sistem de expertize judiciare ca o reţea ce furnizează servicii, trebuie să
găsim soluţii de a imbunatăţii colaborarea, schimbul de informaţii şi planficarea şi
corelarea interinstituţională a activităţilor. În prezent, reţeaua nu funcţionază bine din
punct de vedere al coordonării sistemului. Ca reţea, eficacitatea va avea de câştigat ca
urmare a îmbunătăţirii coordonării. Sugerăm că, investind în zona de coordonare a
actualului sistem, se poate întări substanţial calitatea organizării sistemului de expertize
judiciare.
Apare întrebarea referitoare la locul în care organul de coordonare ar fi cel mai
bine localizat: la nivel administrativ (ministere) sau la nivel executiv (instituţii). Trebuie
de asemenea văzut cum va fi garantată independenţa şi imparţialitatea unui astfel de
organ de coordonare. Având în vedere diferitele interese existente ar părea mult mai
eficient ca organul de coordonare să fie constituit atât din reprezentanţi ai ministerelor
(Ministerul de Justiţie, Ministerul de Interne şi Ministerul Sănătăţii) cât şi din
reprezentanţi ai organizaţiilor ce furnizează expertize (INEC, INML, IC, Corpul
Experţilor Tehnici) şi ai beneficiarilor/clienţilor (judecători, procurori, avocaţi). Acesta
pare un pas crucial în realizarea unui spirit colectiv şi a unei responsabilităţi comune faţă
de problemele sistemului. Mai mult decât atât, poate introduce perspectiva unei reţele
comune în interiorul prezentului sistem, care să presupună înţelegerea, de către fiecare
factor de decizie, a oziţiei celorlalţi. De exemplu, instituţiile nu sunt dotate în aceeaşi
măsură cu echipamente tehnice. Organul de coordonare respectiv ar putea juca un rol

63
important în a evalua dacă şi cum un echipament tehnic disponibil (dintr-o perspectivă
organizatorică şi financiară) ar putea fi folosit într-un mod mai eficient (prevenindu-se şi
suprapunerea), şi ce modalitatea de împărţire a activităţii sau/şi tip de colaborare s-ar
potrivi în situaţia dată.
Este de preferat a fi evaluat întâi măsura în care factorii de decizie ar sprijini o
eventuală reformă sau intervenţie organizatorică. Având în vedere timpul şi bugetul
alocate prezentului proiect, nu am avut posibilitatea de a prezenta constatările noastre
tuturor factorilor de decizie şi de a primi răspunsul acestora în vederea emiterii unei
concluzii cu privire la suportul pe care l-ar avea faţă de o astfel de abordare. Ar permite
adunarea răspunsurilor care – dacă sunt favorabile – ar putea fi folosite la dezvoltarea
unui sistem de coordonare corespunzător.

Revizuiri juridice
Acumularea de coerenţă şi consistenţă este scopul principal pentru orice reformă a
sistemului de expertize judiciare. Este recomandabilă armonizarea prevederilor
legale.Aceasta ar fi folositoare, de exemplu, în cazul prevederilor Codului de procedură
penală (art.201-204 şi 213) în relaţie cu art.15, 17, 20 şi 23 din Ordonanţa nr.2/2000. La
fel în privinţa art.2 din Decizia de guvern nr.368/03.07.1998 în relaţie cu art.22 al
Ordonanţei nr.75/24.08.2000. În diferite reglementări juridice sunt diferenţiate diferite
categorii de experţi, şi nu este clar ce anume îi diferenţiază (expert tehnic judiciar,
specialist). Aceasta legat de modul în care termenul “forensic” este folosit ca adjectiv
specific.

Instruirea şi pregătirea permanentă

Este important ca expertiza judiciară tehnică şi medicală să devină un obiect de
studiu obligatoriu în facultăţile de drept.
Pe termen scurt este necesar ca magistraţii – judecători şi procurori – să fie
instruiţi şi să poată cere corect sistemului de expertize realizarea unor anumite sarcini
fără a mări în mod nejustificat volumul de muncă. Totodată este necesar a fi ameliorată
prin instruirea adecvată capacitatea magistraţilor de a evalua calitatea şi valoarea unei
anumite expertize. Organizarea unui mecanism intern de verificare pentru procurori şi

64
judecători este un mod minimal de intervenţie organizaţională care poate oferi un ajutor
important magistraţilor care se luptă cu rapoarte de expertiză tehnică complicate.
În cee ce priveşte experţii individuali, este esenţial a se realiza un sistem
transparent de instruire şi verificare periodică a calităţii expertizelor, de exemplu prin
reevaluarea periodică a competenţei acestora. Aceasta presupune dezvoltarea unui
instrument clar şi coerent de monitorizare, inclusiv a unui sistem de sancţiuni.

Logistica
Reforma actualei infrastructuri logistice, în special funcţionarea sistemului
administrativ şi poştal al instanţelor, merită o atenţie deosebită. Din perspectiva reţelei,
acesta este un exemplu clar al unui factor ce influenţează negativ comuncicarea şi
schimbul intern şi extern de informaţii. Ameliorarea acestui aspect nu presupune doar
revederea prevederilor legale ci şi o serioasă intervenţie la nivelul managementului.
Ar fi folositoare reevaluarea eficienţei actualului serviciu poştal. Instituirea unui
serviciu de curierat special destinat unei eficiente comunicări între instanţe şi furnizorii
de expertize judiciare pare a fi cea mai directă şi ieftină măsură care poate fi luată pentru
a evita întârzierile nedorite şi disfuncţionalităţile ce afectează funcţionarea sistemului ca
un întreg.

Remunerarea
Cu privire la plată, este recomandabil a reforma şi armoniza sistemul curent de
remunerare a experţilor independenţi precum şi reglementările ne-transparente pe care
acesta se bazează. Prevederile privind caracterul obligatoriu al examinării expertului
tehnic şi îngrijorarea cu privire la pierderea salariului pentru aceia care sunt angajaţi
poate avea un efect contraproductiv, pentru că mulţi experţi vor încerca să nu accepte o
astfel de obligaţie. Procurorii sau instanţele pot fi presaţi să însărcineze cu efectuarea
expertizei experţi care nu au un loc de muncă sau persoane care nu au calificarea cerută.
Din acest motiv este recomandabil a face prevederile referitoare la utilizarea experţilor
mult mai flexibile.
Având în vedere riscul unei viitoare plecări a experţilor judiciari tehnici şi
medico-legali bine pregătiţi din România din cauza salariilor mici şi a şanselor reduse de

65
a avansa în carieră, (cu referire atât la experţii din cadrul instituţiilor cât şi la cei
independenţi) este important a fi realizată o evaluare independentă a nivelului de expertiz
şi a capacităţii experţilor necesare în relaţie cu nivelul expertizei şi capacitatea experţilor
existente. Această evaluare ar trebui să furnizeze datele necesare pentru a revizui actualul
sistem de remunerare şi politica de cadre, cu scopul de a furniza instituţiilor din domeniu
suficiente mijloace (resurse financiare, capacitate managerială, oportunităţi de dezvoltare
a carierei) cu care să menţină sau /şi să dezvolte acele domenii ale expertizei care sunt
solicitate mai mult. Acest exerciţiu poate ajuta la construirea unui serviciu de expertize şi
contraexpertize judiciare cu înaltă calificare în condiţiile unei pieţe în creştere.

Liberalizarea Pieţei
Mai multe persoane au fost foarte deschise cu privire la avantajele deschiderii
pieţei de servicii din domeniul expertizei judiciare către experţii care sunt implicaţi în
cercetare (din cadrul universităţilor). Aceştia ar putea funcţiona ca părţi independente,
adică independent de actualul sistem al instituţiilor şi organizaţiilor din zona expertizei
judiciare. Ei ar putea fi consultaţi independent şi ar facilita obţinerea unei a doua opinii
din partea unor experţi cu înaltă calificare. Ar fi interesant de analizat posibilitatea de a
permite experţilor acreditaţi să obţină acces, în anumite condiţii, la facilităţile oferite de
actualele laboratoare. Crearea unei competiţii între experţi este considerată a fi o bună
metodă de ridicare a calităţii serviciilor de expertiză judiciară deoarece ar genera
dezvoltarea unui mecanism de autocontrol pentru fiecare expert în parte. Pentru a face
acest lucru posibil, sunt necesare şi schimbări la nivel legislativ.

BIBLIOFRAFIE

1. Cod de procerdura penala

66
2. Ordonanta de Guvern ,nr.1/2000

3. Regulamentul de aplicare a dispozitiilorvOrdonantei Guvernului nr.1/2000

privind organizarea activitatii si functionarea institutiilor de medicina legala

4. Normele metodologice privind partciparea expertului parte in cadrul lucrarilor

medico-legale

5. Mihuleac,E. ,Expertiza judiciara ,Editura Stiintifica ,Bucuresti,1971

6. Cristian Stan ,Implicatiile deciziilor Curtii Europene a Drepturilor Omului In

expertiza medico-legal

7. Ionel Lulu Groza ,Liviu Belulescu ,Ghid practic anatomo-topografic de

traumatologie mecanica medico-legala pentru juristi

8. R.Constantin, P. Drăghici, M. Ioniţă, Expertizele – mijloc de probă în procesul

penal, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2000, p. 114 şi urm Scripta, Bucureşti, 1998

10. L. Ionescu, Propuneri pentru o reglementare proprie a expertizelor complexe,

în RRD, nr. 3/1978, p. 14-178

11.Gh. Scripcaru, T. Ciornea, N. Ianovici, Medicină şi drept, Ed. Junimea, Iaşi,

1979

12.Renee Romkens ,Anton van Kalmthout,Hans Moors ,Consolidarea sistemului

de expertize judiciare din Romania

67
 CUPRINS

CAP. I
ORGANIZAREA ACTIVITATII DE EXPERTIZA .TIPOLOGIA EXPERTIZELOR SI CATEGORII
DE EXPERTI
pagina

68
1.Terminologie specifică .................................................................................. 1
2.Tipologia expertizelor......................................................................................3
3.Organizarea activităţii de expertiză în România ..........................................6
4.Categorii de experţi.........................................................................................7

CAP.II
EXPERTIZA SI EXPERTUL IN MEDICINA LEGALA

1.Reglementarea activitătii de medicină legală………………………………..10

2.Principiile activitătii de medicină legală………………………………………11
3.Structura retelei de medicină legală…………………………………………...11
4.Expertul medico-legal..................................................................................13

CAP.III
1 .EXPERTUL PARTE ,PARTICIPANT LA EFECTUAREA EXPERTIZEI MEDICO-
LEGALE .............................................................................................17

2.EFECTUAREA EXPERTIZEI SI IMPLICATIILE EXPERTULUI......................22

3.PRINCIPII DE DEONTOLOGIE ÎN ACTIVITATEA DE EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ ŞI
CRIMINALISTICĂ..........................................................................27

CAP.IV

1.ROLUL SI IMPORTANTA EXPERTULUI PARTE LA EFECTUAREA ...........31

2.IMPLICATIILE DECIZIILOR CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI IN EXPERTIZA
MEDICO-LEGALA.....................................................................44
3.CONCLUZIILE MEMORIULUI ADRESAT CONSILIULUI SUPERIOR DE MEDICINA LEGALA
PRIVIND POZITIA SI ATRIBUTIILE EXPERTILOR DESEMNATI DE
PARTI.....................................................................................51

CAP.V

69
DEFICIENTE ALE SISTEMULUI DE EXPERTIZE JUDICIARE DIN ROMANIA PRIN PRISMA
UNUI STUDIU REALIZAT IN RANDUL CETATENILOR ROMANIEI

1.NATURA IMPEDIMENTELOR ŞI SUGESTII PENTRU ELIMINAREA

ACESTORA.........................................................................................................56
2. 2.IMPEDIMENTE PE PLANUL INTERACTIUNII INTRE SISTEMUL JUDICIAR SI
INSTITUTIILE DIN AFARA LUI....................................................57
3.CONCLUZII......................................................................................................63

70