Temă

Enigma Otiliei
George Călinescu
1. Argumentează că fragmentul dat face parte din expoziţiunea romanului.
George Călinescu este reprezentantul arheologiei mobilierului social, împleteşte reperele
clasice cu cele de factură modernă, realizând o epopee a modernităţii moderate cu specific
autohton. Expoziţiunea, construită sub egida rigorii clasice, dar cu o tehnică a detaliului
semnificativ evidenţiată de falsul crititicism estetic al naratorului-martor are rol în crearea
atmosferei diegezei, de a introduce cititorul în spaţiul acţiunii şi de a contura cadrul intrigii
romanului. De asemenea, descrierea are rol anticipativ, reprezentând o cheie-reper în
interpretarea sfârşitului şi în caracterizarea personajelor. Ȋn proza călinesciană, mobilierul şi
arhitectura străzilor sau a caselor se confundă cu fiinţele de hârtie, sunt o oglindă a caracterului,
hazardului şi fatalităţii acestora.
Imaginea din fragmentul-suport îl înfăţişează pe Felix Sima, tânărul absolvent ieşean care
caută, în şirul necunoscut şi nesfârşit de case, locuinţa unchiului său, Costache Giurgiuveanu.
Scena conturează o monografie a societăţii burgheze bucureştene la început de secol XX, o
stradă specifică unei culturi situate la graniţa dintre Orient şi Occident: multe elemente
arhitecturale italiene, aşezate haotic, oferind un aspect inestetic şi încărcat clădirilor vechi,
stilizate fără success. Naratorul relevă, în acest fragment, primele date despre personajul
principal masculin şi descrie înfăţişarea acestuia ca element distinctiv, de noutate printre casele
încremenite în istoria timpului (,,Faţa îi era însă (…) aproape feminină prin pricina şuviţelor mari
de păr ce-i cădeau de sub şapcă.”) şi fixează cadrul spaţial major al desfăşurării acţiunii, fapt ce
susţine apartenenţa scenei-suport la exopoziţiunea romanului.

2. Numeşte, explică şi ilustrează cu exemple din text metoda artistică utilizată de autor.
Autorul optează pentru tehnica detaliului semnificativ ca procedeu de descriere a străzii
bucureştene, accentuând detalii în scopul realizării atât portretului fizic, cât şi al celui moral al
personajelor. Alege ca martor pe Felix, prin al cărui ochi ce lasă falsa impresie de cunoştiinţe în
domeniul arhitecturii analizează caracteristicile clădirilor. Un lucru neobişnuit este faptul că, deşi
întuneric afară, Felix reuşeşte să distingă detalii minimaliste, insezizabile unui trecător
obişnuit (,,frontoane (…) făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, şi
uscăciunea, care umfla lemnăria…”).

3. Argumentează, pe baza textului, formula ,,balzacianismului fără Balzac”, atribuită

romanului de criticul Nicolae Manolescu.
Dacă Balzac este, prin excelenţă, creatorul de viaţă din literatura universală, Călinescu este
reprezentantul critismului vieţii, unde personajele sunt doar caricaturi ale umanităţii şi nu
indivizi morali deoarece conştiinţa creatorului nu a putut-o anula pe cea a exegetului. Ȋnainte de a
crea viaţa, autorul conturează spaţiul, între personaj şi cadru realizându-se o metamorfoză, o
suprapunere- spaţiile goale, mucegăite sugerează degradarea umană, dezumanizarea, închisoarea
morală şi imaginea unui destin pierdut, oglinda vieţii ca istorie a unui eşec.

1
 4. Pornind de la detaliile decorului, descoperă şi explică trăsăturile pe care le consideri
caracteristice ale locatarilor,
Spaţiul reprezintă doar o prelungire a caracterului personajelor în operele călinesciene de
factură modernă şi completează imaginea socială şi interioară a acestora, fiind o radiografie a
moravurilor şi obiceiurilor micii burghezii bucureştene. Umezeala, uscăciunea, semne ale
degradării susţin dezumanizarea, lipsa de interes a locatarilor, umbre pierdute în tumultul istoriei.
Ferestrele disproporţionat de mari, în comparaţie cu mărimea casei sugerează deschiderea faţă de
exterior, interesul pentru viaţa socială sau mondenă, dar în acelaşi timp, reprezintă un simbol al
nesiguranţei, al expunerii, anticipând moartea unchiului Costache (ochii de la fereastră).
Amestecul de elemente decorative caricaturale greceşti şi italiene conturează orientarea spre
modernitate, dar aşezarea lor haotică, fiind nepotrivite în arhitectura caselor vechi româneşti
subliniază caracterul crohmolit, principiile de nestrămutat ale conştiinţei arhetipale autohtone.
Lipsa de interes faţă de spaţiul de locuit creionează demistificarea, desacralizarea societăţii,
locatarii preocupându-se cu jocuri de cărţi, serate şi întâlniri din interes.

5. Selectează cinci neologisme din text şi comentează implicaţiile stilistico-estetice ale

utilizării acestora.
Călinescu optează, pentru descrierea străzii bucureşte, să utilizeze un limbaj modern, susţinut
de prezenţa numeroaselor neologisme (,,bizar”, ,,frontoane”, ,,ogive’’, ,,caricatură”, ,,cat”) în
dorinţa de a evidenţia cunoştiinţele lui Felix în arhitectură. De asemenea, se conturează impresia
de viu, de imediat, de apartenenţă a naratarului la spaţiul descris, de confundare cu protagonistul,
privirea acestuia suprapunându-se cu cea a lectorului. Deoarece aparţine curentului realist de
factură modernă, autorul, prin tehnica detaliului semnificativ creează iluzia vieţii, a realităţii,
pictează un tablou al epocii, cu detalii ce induc stări de spirit şi mai puţin imagini în sine
(,,umezeala”, ,,uscăciunea”).

6. Precizează instanţele comunicării narative din fragmentul propus.

Ȋn fragmentul-suport se evidenţiază două instanţe ale comunicării narative, acestea fiind
naratorul obiectiv, omniscient şi omniprezent şi personajul principal masculin, introdus de vocea
narativă.

7. Scrie sinominele termenilor : cat, bizar, neprevăzută, dezghioca.

Sinonimele contextuale ale sintagmelor precizate în enunţ sunt : etaj, anormal, ciudat sau
straniu, imprevizibilă, insolită sau neaşteptată şi scobea.

8. Identifică timpul verbal folosit şi precizează rolul acestuia în plan expresiv.

Timpul verbal utilizat cu preponderenţă în fragmentul propus este timpul imperfect al
modului indicativ, timp al trecutului imediat ce sugerează o acţiune neterminată şi care se
desfăşoară în momentul vorbirii. De asemenea, timpul imperfect este considerat timpul etern sau
al prezentului istoric, reliefând ,,virtutea lui de a vrăji mişcare care îl indică drept timpul propriu
literaturii de amintiri, adică al aceleia care înfăţişează o succesiune de evenimente ale trecutului ”
(T. Vianu). Ȋn operă, imperfectul narativ operează o dublă deschidere temporală: timpul
naraţiunii este prelungit spre timpul istorisirii şi spre cel al lecturării, iar prezentul scriitorului şi
al cititorului se deschide spre referentul temporal trecut, spre ,,contemporaneitatea”
evenimentelor şi a personajelor, iar în descrierea străzii are rol în actualizarea imaginii plastice
2
într-o realitate trecută, situând-o într-o durată originară, anacronică şi accentuează viziunea
auctorială obiectivă şi în acelaşi timp imprimă reprezentării o perspectivă progresivă.