5.

Descrierea metodelor specifice învăţământului

preşcolar şi primar

5.1. Metode de comunicare orală:

a. Metode de comunicare orală expozitive:

Metodele expozitive cuprind metodele de transmitere a cunoaşterii prin

intermediul limbajului oral. Se bazează pe comunicarea orală a unei teme ce nu
poate fi cunoscută pe baza experienţei intelectuale, individuale a elevilor.

Naraţiunea (poate lua forma povestirii sau a basmului):

Constă în nararea unor fapte au întâmplări aşa cum s-au petrecut, prin relatarea
sau descrierea lor, fară a se explica cauzele.
Condiţii de realizare:
- conţinuturile activităţilor de povestire trebuie alese în concordanţă cu obiectivele
cadru şi obiectivele de referinţă, să înfăţişeze aspecte cât mai apropiate de
experienţa copiilor, să aibă valenţe educative şi estetice;
- studierea anterioară a textului literar de povestit şi adaptarea acestuia la
particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor;
- alcătuirea planului povestirii: succesiunea episoadelor şi identificarea personajelor
şi trăsăturilor acestora;
- se recomandă utilizarea în timpul naraţiunii a unor materiale didactice ilustrative
şi sugestive (desene, imagini, tablouri, jetoane - machete proiecţii, înregistrări
sonore, diafilme, filme, personaje, figurine, siluete, jucării, marionete, etc.);
- expunerea conţinutului trebuie să fie clară, accesibilă copiilor, să fie expresivă
(modularea vocii, schimbarea ritmului vorbirii şi a intonaţiei, respectarea
pauzelor, mimică şi gesticulaţie adecvate, repetiţii etc.);
- povestitorul (cadrul didactic) trebuie să participe direct şi afectiv la conţinutul
povestirii pentru a trezi elevilor adevărate trăiri afective.
Ca metodă, naraţiunea utilizează procedee precum: explicaţia, descrierea,
conversaţia, demonstraţia.
Exemplu:
La limba română, nararea unei poveşti cu conţinut educativ (“Fata babei şi fata moşului”);
La istorie, educatorul povesteşte un episod istoric; la un moment dat întrerupe firul acţiunii
pentru a caracteriza un personaj, a face o comparaţie sau a explica un cuvânt necunoscut.

Avantaje:
- face posibilă introducerea elevului într-o lume a basmelor, fabulelor, legendelor,
mituri, evenimete istorice, întâmplări spectaculoase din viaţa unor eroi etc., în
scopul informării şi sensibilizării acestora;
- prin logica de desfăşurare a evenimentelor, prin simplitatea şi claritatea ideilor
transmise, naraţiunea permite dezvoltarea la elevi a unor reprezentări vii, clare,
facilitând astfel dezvoltarea capacităţilor de analiză, comparaţie şi înţelegere;
- prin caracterul acţiunilor povestite, naraţiunea potate fi utilizată în reglarea morală
a comportamentului elevilor;
- prin ornamentizarea discursului cu figuri de stil, prin stilul de prezentare şi
materialul intuitiv utilizat, povestirea realizează o participare afectivă intensă a
elevilor;
- contribuie la dezvoltarea motivaţiei, a imaginaţiei şi a disponibilităţii pentru
învăţare;

Repovestirea
Este acţiunea de povestire realizată de către elev. Aceasta dezvoltă capacitatea
creativă a copilului şi dorinţa lui de a se afirma, de a fi în centrul atenţiei.
În învăţământul preşcolar şi primar, educatorul va antrena permanent copiii în
realizarea repovestirilor.

Descrierea:
Constă în prezentarea unor trăsături şi detalii exterioare ale unui obiect
/proces, aspecte ale realităţii înconjurătoare, a modului de viaţă şi activitate al
oamenilor, a caracteristicilor unor personaje.
Cadrul didactic redă verbal imaginea unui obiect, fapt, caracteristicile unui
personaj; cadrul natural şi uman în care se desfăşoară o acţiune; aspecte ale
realităţii înconjurătoare, insistând asupra aspectelor de formă, dimensiune, context;
modul de viaţă şi de muncă al unor oameni etc.
Condiţii de realizare:
- atât profesorul cât şi elevii trebuie să fi cunoscut în mod direct în prealabil
obiectele şi personajele pe care le descriu;
- se va utiliza material intuitiv adecvat (planşe, machete, scheme explicative,
fotografii etc.);
- este foarte util realizarea unor comparaţii în timpul descrierii, pentru a sublinia
semănări şi deosebiri cu ceea ce este cunoscut de către elevi;
Exemplu:
La Limba română, descrierea unui personaj dintr-un text cunoscut, evidenţiind trăsături fizice
şi morale ale acestuia, modul de comportament, relaţiile cu alte personaje.

Avantaje:
- dezvoltă spiritul de observaţie al elevilor, capacitatea de a sesiza şi analiza
elemente comune sau/şi diferenţiatoare;
- permite cunoaşterea obiectivă a realităţii înconjurătoare.
Limite:
- există tendinţa de a se exagera cu prezentarea unor detalii exterioare
nesemnificative;
- este o observare mult dirijată şi direcţionată de către educator preocupat să
îndrepte atenţia elevilor spre elemente care trebuie descrise.

Explicaţia:
Este o formă de expunere orală care presupune dezvăluirea, pe baza unor
argumentaţii deductive, a unor date noi.
Prin explicaţie, elevii sunt introduşi în investigarea unor fenomene, sunt
prezentate relaţiile cauzale, esenţa lucrurilor, direcţia desfăşurării unor fenomene.
Condiţii de realizare:
- se enunţă mai întâi definiţia, regula, principiul, conceptul sau se prezintă un
fenomen, un cuvânt nou, o expresie, o situaţie, apoi se analizează, exemplifică şi
argumentează (se vor identifica premise, cauze, relaţii, sensuri, interpretări,
aplicaţii posibile care ajută la confirmarea datelor explicate);
- explicaţia devină eficientă prin utilizarea unor mijloace tehnice moderne;
Ca metodă, explicaţia utilizează procedee precum: conversaţia şi demonstraţia.
Exemplu:
 La ştiinţe, educatorul explică fenomenul circuitului apei în natură, utilizând pe parcursul
explicaţiei un set de întrebări - răspunsuri (conversaţie) pentru a verifica dacă elevii au înţeles corect
informaţiile transmise;
La matematică, explicarea modului de rezolvare a unei probleme prin metoda figurativă;
La educaţie plastică, se explică modul de efectuare a liniei ca elemeent de limbaj plastic;
La limba română, educatorul precizează / explică sensul cuvintelor noi din text.

Avantaje:
- este o cale eficace, uşoară şi rapidă de obţinere a informaţiilor pentru intregul grup
de elevi în acelaşi timp;
- permite transmiterea unei cantităţi mari de informaţii într-un timp relativ scurt;
- informaţiile sunt prezentate într-o formă esenţializată, logică, sistematizată,
reprezentând pentru elev un punct de plecare pentru continuarea studiului
individual;
Limite:
- utilizată excesiv, accentuează caracterul pasiv al elevului prin receptarea de-a gata
a cunoştinţelor şi limitarea descoperirilor şi căutărilor proprii.

Expunerea:
Presupune prezentarea orală de către educator a unei teme, în structuri bine
închegate, caracterizate prin logică, densitate, pregnanţă şi fluenţă. Este o cale simplă,
directă şi rapidă de transmitere a informaţiilor, prezentându-se astfel teorii, legi, idei
necunoscute, care nu ar putea fi cunoscute de către elevi pe baza experienţei lor
intelectuale.
Forme ale expunerii1:
- expunerea – prelegere (este o formă de expunere tradiţională, care constă în
prezentarea sub formă de monolog a conţinutului ştiinţific de către profesor, elevii
nefiind antrenaţi înaceastă acţiune);
- expunerea – dialogată (este o formă de interacţiune între prelegerea profesorului
şi intervenţiile conversative ale elevilor, în vederea explicitării conţinuturilor
transmise);
- expunerea - dezbatere (este o formă de interacţiune între prelegerea profesorului,
care expune elementele esenţiale ale conţinutul ştiinţific şi continuarea activităţii
prin dezbaterea realizată de elevi şi profesor pentru clarificarea teoriilor
prezentate);
- expunerea cu ilustraţii şi aplicaţii, este o formă de expunere care îmbină mesajul
transmis oral de către profesor cu demonstraţii intuitive (desen, experiment);
- expunerea cu oponent (expunerea dobândeşte o formă dramatizată, fiind realizată
de către două persoane, cadrul didactic şi un oponent – poate fi un alt cadru
didactic sau un elev, care are rolul de a pune întrebări, a formula observaţii, a cere
lămuriri, simulând astfel un dialog cu profesorul);
- expunerea realizată în sistemul team – teaching (expunerea se realizează
interpelat, după un plan presatabilit, de către o echipă de profesori).
Condiţii de realizare:
- asigurarea caracterului realist-ştiinţific al conţinutului transmis şi includerea
informaţiilor noi din domeniile transmise;
- expunerea se va centra pe transmiterea de informaţii esenţiale;
- educatorul va emite ipoteze, teorii, pentru a stimula efortul de investigare al
elevilor şi a asigura activizarea în acest fel a acestora;

1
Facem precizarea că aceste forme sunt utilizate cu precădere la nivel gimnazial, liceal, universitar.
- eficienţa expunerii este asigurată de analiza şi interpretarea critică a unor puncte
de vedere;
- asigurarea caracterului intuitiv, prin utilizarea mijloacelor didactice adecvate;
- legarea cunoştinţelor de viaţă, de un context familiar elevilor, pentru a putea fi
asimilate;
- activizarea elevilor prin utilizarea în timpul expunerii a unor procedee retorice, a
dialogului, a unor dezbateri, aplicaţii etc;
Ca metodă, expunerea utilizează procedee precum: explicaţia, descrierea,
povestirea, conversaţia, demonstraţia
Avantaje:
- este o cale eficace, uşoară şi rapidă de obţinere a informaţiilor pentru intregul grup
de elevi în acelaşi timp;
- permite transmiterea unei cantităţi mari de informaţii într-un timp relativ scurt;
- informaţiile sunt prezentate într-o formă esenţializată, logică, sistematizată,
reprezentând pentru elev un punct de plecare pentru continuarea studiului
individual;
Limite:
- prin faptul că prin această metodă li se oferă elevilor de-a gata informaţiile, ea
predispune la pasivism şi absenţa spiritului critic.
Exemplu:
La limba română, prezentarea (expunerea) definiţiei unei părţi de vorbire şi a caracteristicilor
acesteia.

Instructajul
Este o metodă care precede sau însoţeşte desfăşurarea unei activităţi practice
cu scopul de a da indicaţii obiective, instrucţiuni despre modul în care este necesar să
se realizzeze activitatea în condiţii de eficienţă.
Se vor preciza şi clarifica: acţiunile care trebuie realizate într-o anumită
succesiune; sarcinile pe care elevii le au de îndeplinit; condiţiile, regulile de ordine şi
disciplină, modul de comportare al elevilor.
Exemplu: instructajul realizat elevilor în cadrul activităţilor practice.

b. Metode de comunicare orală interactive (conversative)

Metodele de comunicare conversative presupun stabilirea unui dialog între

profesor şi elevi, în care profesorul pune întrebări elevilor pentru a stimula gândirea,
asigura fixarea cunoştinţelor noi şi retenţia (reţinerea acestora.

Conversaţia
Este denumită şi convorbire, discuţie, dialog didactic, metoda interogativă.
Este metoda care constă în dialogul didactic între educator şi elevi, în care
educatorul formulează succesiv întrebări pentru a stimula elevii să-şi însuşească
cunoştinţele noi sau să fixeze, sistematizeze şi evalueze cunoştinţele pe care le au.
Forme ale conversaţiei:
- conversaţia euristică - conversaţia utilizată cu scopul descoperirii de cunoştinţe
noi;
- conversaţia de reactualizare - conversaţia realizată cu scopul reactualizării şi
introducerii în tema nouă;
- conversaţia de fixare (consolidare şi sistematizare) - conversaţia utilizată în
vederea fixării, sistematizării cunoştinţelor însuşite;
- conversaţia de verificare sau control - conversaţia utilizată pentru verificărea
orală a cunoştinţelor.
Organizarea şi desfăşurarea activităţilor de convorbire în învăţământul
preşcolar presupune respectarea următoarelor condiţii (Păişi, Tudor, Stan, 2009, p. ):
- planificarea la intervale optime de timp;
- stabilirea tematicii convorbirii şi a variantei de realizare în funcţie de
particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor;
- elaborarea planului convorbirii sub forma unor idei principale sau sub forma
întrebărilor;
- alegerea procedeelor şi a mijloacelor care să asigure participarea activă a tuturor
copiilor pe tot parcursul activităţii;
- întrebările trebuie să aibă un conţinut accesibil, să fie în strânsă legătură cu tema,
să vizeze ceea ce este esenţial, să ţină seama de cunoştinţele anterioare ale
copiilor, să pornească de la experienţa de viaţă a acestora, formularea să fie
simplă, clară, precisă şi corectă (ştiinţific şi gramatical);
- întrebările trebuie adresate întregii grupe, numindu-se apoi copilul care va
răspunde;
- răspunsurile trebuie să fie în concordanţă cu conţinutul întrebării, să fie formulate
clar, precis, corect din punct de vedere gramatical, să nu repete răspunsurile
anterioare ale colegilor,
- copiii trebuie obişnuiţi să răspundă individual, pe rând (nu în cor) şi nu trebuie
întrerupţi;
- corectarea greşelilor se va face în funcţie de felul acestora ( confuzii, inexactitate,
pronunţare greşită, exprimare incorectă din punct de vedere gramatical, lipsa de
coerenţă a răspunsurilor etc.) şi de particularităţile individuale ale copiilor.

Conversaţia euristică (de descoperire, conversaţie socratică):

Presupune folosirea unei succesiuni de întrebări, puse cu abilitate de către
educator şi în alternanţă cu răspunsurile primite de la elevi, astfel încât educatorul îi
îndeamnă pe aceştia să realizeze o investigaţie în informaţiile deja cunoscute, pentru a
face asociaţii şi să ajungă la descoperieea de noi cunoştinţe sau aspecte ale realităţii.
Conversaţia euristică se prezintă ca „serii legate de întrebări şi răspunsuri, la
finele cărora să rezulte, ca o concluzie, adevărul sau noutatea pentru elevul antrenat
în procesul învăţării” (Cucoş, 1998, p. 148)
Condiţii de realizare:
- talentul educatorului de a formula şi pune întrebări în alternanţă firească cu
răspunsurile aşteptate;
- utilizarea unui material ilustrativ adcvat care să suscite curiozitatea, interesul, să
ofere posibilităţi de descriere, explicaţie etc.;
- succesiunea logică şi minuţioasă a întrebărilor, organizarea lor într-o structură
coerentă, logică;
- natura întrebărilor să fie diversă în funcţie de obiectivele urmărite şi de situaţiile
de învăţare (întrebări de definire, factuale, de interpretare, de comparare, de
explicare, de opinie, de justificare)
- se va pune accent pe întrebările care solicită efortul intelectual al elevilor,
întrebări de descoperire;
- folosirea alternativă a diferitelor tipuri de întrebări, pentru stimularea gradului de
activizare al elevilor;
- dozarea corectă a întrebărilor şi răspunsurilor - după întrebare trebuie lăsată o
pauză elevilor pentru a reflecta asupra a ceea ce i se cere şi a-şi construi răspunsul
adecvat;
- aprecierea obiectivă a răspunsurilor, cognitivă (prin cuvinte) şi afectivă (prin
mimică, gestică), fie prin încurajarea, aprobarea lor, fie prin dezaprobarea,
respingerea, critica acestora.
- condiţii de formulare a întrebărilor:
o să fie precise, clare din punct de vedere al conţinutului;
o să fie exprimate clar, simplu;
o să provoace activitatea gândirii elevilor (“de ce?”, “cum?”, “ce s-ar
întâmpla dacă?”, “pentru ce?”, “dacă …atunci”, “ce însemnătate are?”
„comparaţi!”, “arătaţi!”)
o să fie corecte din punct de vedere gramatical;
o vor fi prezentate într-o ordine logică care să permită descoperirea
conştinţelor;
o se vor adresa întrebări ajutătoare;
o vor fi variate şi accesibile, fără a sugera răspunsurile aşteptate;
o vor fi diferenţiate în raport cu caracteristicile elevului.
- condiţii de formulare a răspunsurilor (de către elevi):
o să fie corecte, complete, motivante, din punct de vedere al
conţinutului;
o să fie exprimate clar, concis, corect din punct de vedere gramatical, sub
aspectul formei;
o se vor evita răspunsurile în cor;
o să fie exprimate într-o formă îngrijită, precisă;
o să se utilizeze un vocabular corespunzător.

După modul de adresare, pot fi utilizate următoarele tipuri de întrebări

(Ionescu, 1980):
Întrebare: Exemplu:
frontale (adresate tuturor elevilor) „Care este cauza?”, „De
ce?”
directe (adresată unui anume elev „X, ce te determină să susţii
acest lucru?”
inversate (primind o întrebare de la un „Tu ce crezi?”
elev, profesorul îi răspunde tot printr-o
întrebare)
de releu şi de completare (primind o „Ce părere aveţi despre ce a
întrebare de la un elev, profesorul o spus colegul vostru?”
repune pentru ceilalţi elevi, care vor
completa răspunsul)
de revenire (profesorul revine asupra unei „Colegul vostru a afirmat
întrebări adresate anterior, dar la care nu că ..... . Ce părere aveţi?”
s-a primit un răspuns satisfăcător)
imperative (profesorul formulează o „Analizaţi următoarea
cerere) situaţie ...”
de controversă (întrebări la care „Personajul X (din text) a
răspunsurile aşteptate sunt contradictorii) greşit sau nu?”
 Fig. 12 Tipuri de întrebări în funcţie de modul de adresare

În funcţie de obiectivele urmărite, se pot utiliza întrebări: (Jinga, Istrate, 2008,

pp. 333-334):
Întrebare: Exemplu:
de definire „Care?”, „Cum?”,
„Ce este?”, „Cum definiţi ...?”
factuale „Cine?”, „Ce?” ,
„Cum descrieţi ....?”
de interpretare (extrapolare) „Cum exemplificaţi ... ?”,
„Cum interpretaţi următorul enunţ /
proverb?”
de comparare „Prin ce se aseamănă / diferenţiază ... ?
”
de explicare „De ce?”
de opinie „Apreciaţi modul de comportare al
personajului X (din text?)”,
„Ce părere aveţi în legătură cu ...?”
de justificare „Cum argumentaţi faptul că ....?”,
„Pe ce vă bazaţi când afirmaţi că ...?”

Fig. 13 Tipuri de întrebări în funcţie de obietivele urmărite

După procesele psihice pe care le solicită în elaborarea răspunsurilor de către

elevi, întrebările sunt (Cerghit, 2006, p. 143):

Întrebare: Exemplu:
reproductive „Ce este?”, „Ce aţi avut de învăţat?”
reproductiv-cognitive „Care este?”, „Ce?”, „Cine?”,
„Când?”
convergente (de analiză, „Care?”, „Comparaţi”, „Arătaţi”, „Ce
sinteză, asociere, comparaţie) observaţi?”
divergente (se pot da mai „Cum?”, „De ce?”, „Pentru ce?”
multe soluţii corecte)
de evaluare (de apreciere ) „Cum apreciaţi?”, „Cum este?”
anticipative „Dacă ... atunci?”, „Ce s-ar întâmpla
dacă?”

Fig. 14 Tipuri de întrebări în funcţie de procesele psihice solicitat

Avantaje:
- solicită inteligenţa productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai
multă libertate de căutare;
- deprinde elevii de a rezolva singuri o problemă de învăţare;
- dezvoltă gândirea logică, punând şi răspunzând la întrebări, elevul îşi clarifică
cunoştinţele;
Exemplu:
La limba română, clasa a IV-a, la predarea temei „Substantivul” conversaţia euristică se
realizează pe baza unui text scurt („Bianca are pe birou un stilou şi trei caiete”). Pentru a conduce
actul de cunoaştere al elevilor, profesorul pune următoarele întrebări:
Ce exprimă cuvântul Bianca? Ce este ea? (o fiinţă)
Ce exprimă cuvântul stilou? Ce este? (un obiect)
Ce exprimă cuvântul caiete? Câte obiecte de acest fel sunt? Ce este? (un obiect)
Ce exprimă cuvântul birou? Ce este? (un obiect)
Ce este , deci, substantivul? (parte de vorbire care desemnează fiinţe şi obiecte)

Discuţia şi dezbaterea
Discuţia presupune un schimb reciproc şi organizat de informaţii, idei,
impresii, păreri pe baza unei teme în scopul clarificării unor date noi, consolidării şi
sistematizării acestora, analizei unor asemănări / deosebiri între diferite elemente,
efectuării unor studii de caz, rezolvării unor probleme etc.
Dezbaterea este o discuţie pe larg şi amănunţită asupra unei probleme
controversate, în care se urmăreşte influenţarea convingerilor, atitudinilor şi
comportamentului elevilor.
Condiţii de realizare:
- talentul educatorului în pregătirea şi conducerea discuţiei (cunoaşterea dinamicii
grupului şi utilizarea unui plan de desfăşurare a discuţiei);
- realizarea unei discuţii presupune cunoaşterea temeinică de către elevi a
cunoştinţelor pe baza cărora se realizează aceasta;
- asigurarea caracterului intuitiv, prin utilizarea mijloacelor didactice adecvate
(planşe, grafice, hărţi, planuri, proiecţii etc.);
- atitudinea adecvată a elevilor în timpul discuţiei prin acceptarea, recunoaşterea şi
valorizarea punctului de vedere al celuilalt;
- realizarea discuţiei într-un climat socio-afectiv pozitiv, stimulator;
- mărimea adecvată a grupului participant, pentru a da fiecărui participant dreptul
de a –şi exprima opinia.
Avantaje:
- dă o formă de socializare activităţii de învăţare, (intensifică intercomunicarea şi
realaţiile din cadrul grupului, favorizează dezvoltarea deprinderilor de cooperare
în grup);
- valorifică experienţa de cunoaştere şi capacităţile de cunoaştere ale elevilor;
- asigură consolidarea şi transferul cunoştinţelor;
- dezvoltă participarea responsabilă a elevilor;
- contribuie la corectarea dficienţelor de vorbirea,
- facilitează dezvoltarea operaţiilor gândirii;
- dezvoltă creativitatea şi spontaneitatea în exprimarea ideilor, spiritul critic,
puterea de discernământ, o mai bună cunoaştere de sine.
Limite:
- subiectivitatea opiniilor prezentate;
- timiditatea, reţinerea unor elevi în a-şi prezenta punctul de vedere, fie de teama
reacţiei colegilor, fie datorită lipsei de siguranţă asupra calităţii şi corectitudinii
opiniei pe care vor să o expună.
Exemplu:
În realizarea unei dezbateri pot fi folosite următoarele întrebări:
Ce s-a întâmplat? (întrebarea îi ajuta pe elevi să-şi clarifice situaţia);
De ce s-a întâmplat aceasta? (întrebarea îi ajută pe elevi să înteleagă cauzele şi efectele);
Se putea întâmpla şi altfel ? Cum? (elevii sunt stimulaţi să găsească alte modalităţi de acţiune);
Ce ai fi făcut tu într-o astfel de situaţie? (elevii sunt stimulaţi să găsească şi alte alternative de
rezolvare);
Ce crezi că a simţit persoana respectivă? Ce ai fi simţit tu? (se dezvoltă capacitatea empatică);
A fost corect? De ce?(elevii vor face aprecieri).

c. Metode de instruire prin problematizare

Problematizarea (rezolvarea de situaţii – problemă):
Constă în crearea de către educator a unor situaţii-problematice teoretice sau
practice, care solicită elevilor utilizarea, restructurarea şi completarea cunoştinţelor în
vederea soluţionării acestor situaţii, pe baza experienţei şi eforului personal declanşat
de disconfortul motivaţional-afectiv şi cognitiv.
Problema reprezintă un proces, fenomen dificil de înţeles, neclar,
complicat, greu de rezolvat, caracterizat prin noutate în raport cu ceea ce se
cunoaşte.
Situaţia –problemă: situaţie contradictorie, conflictuală, ce rezultă din trăirea
simultană a două realităţi, cea anterioară (cognitiv – emoţională) şi elementul de
noutate, de surpriză cu care se confruntă subiectul. Acest conflict incită la căutare,
descoperire de soluţii noi.
Situaţia –problemă cuprinde un ansamblu de întrebări-problemă.
Întrebarea- problemă este o întrebare cvu ajutorul căreie se determină una din
necunoscutele situaţiei problemă.
Specificul acestei metode constă în faptul că educatorul nu comunică
cunoştinţele, ci dezvăluie elevilor săi adevăruri, punându-i în situaţia de a căuta şi a
descoperi.

Tipuri de situaţii – problemă:

- elevilor li se cere să aplice cunoştinţe, deprinderi, capacităţi anterior formate în
condiţii noi, necunoscute;
- elevilor li se cere să selecteze dintr-un ansamblu de date numai pe acelea care sunt
necesare în rezolvarea unei situaţii;
- elevilor li se cere să rezolve o situaţie în care apare o contradicţie între rezolvarea
cunoscută şi posibilităţile ei de aplicare,
- elevilor li se cere să sesiseze dinamica unor fenomene, procese (ex.: explicarea
fenomenului creşterii plantelor);

Rezolvarea unei situaţii-problemă se realizează în două etape (Goguelin,

1972):
Etapa I:
I 1. definirea, extragerea problemei (este etapa în care profesorul creează sau pune o
problemă elevilor, pe care aceştia o identifică cu o dilemă, un paradox, o enigmă;
copiii trăiesc o situaţie problemă prin curiozitate, uimire, interes, mirare nelinişte;
Modalităţi pe care profesorul le poate utiliza pentru a pune o problemă: prin
comunicare orală, prin material demonstrativ, prin valorificarea unui text citit de
copii, prin observaţii făcute în mediul înconjurător etc.
I. 2. formularea problemei (este etapa în care profesorul comunică situaţia -
problemă, oferă explicaţii elevilor, prin conversaţie sau dicuţii cu aceştia).
Modalităţi pe care profesorul le poate utiliza:
Varianta 1: profesorul enunţă problema, iar elevii sunt solicitaţi să găsească materialul
necesar rezolvării ei;
Varianta 2: profesorul aduce elevilor matrialul conflictual, iar elevilor li se cere să
sesiseze şi să enunţe problema care rezultă de aici;
Varianta 3: li se cere elevilor să formuleze o problemă pornind de la un material pe
care îl au la dispoziţie şi care la prima vedere nu prezintă o formulare
problematică;
 Etapa II:
II.1. Rezolvarea situaţiei-problemă (profesorul îndrumă şi ajută elevii să rezolve
situaţia- problemă, îi ajută să formuleze întrebări, le orientează atenţia pentru a
conştientiza elementele cheie ale problemei, poate interveni cu explicaţii);
II.2. Întărirea rezultatelor obţinute (profesorul poate apela la diferite modalităţi: li se
cere elevilor să explice modalităţile de rezolvare sau să justifice soluţiile găsite; se
poate realiza verificarea practică a soluţiilor).

Algoritmul aplicării problematizării în activitatea didactică:

Etapa Activitatea educatorului Activitatea elevului
Etapa 1. Definirea, extragerea 1. Receptează situaţia-
I problemei (profesorul problemă
elaborează situaţia- 2. Îşi pune întrebări-
problemă, care conţine problemă, prin care
probleme) rezolvându-le ajunge la
îndeplinirea sarcinilor;
2. Formularea problemei Varianta 1 sau
(profesorul comunică Varianta 2 sau
situaţia- problemă) Varianta 3
Etapa 1. Coordonează acţiunea de 1. Rezolvă problema;
II rezolvare a problemei comunică rezultatele
2. Întărirea rezultatelor
obţinute
Fig. 15 Algoritmul aplicării problematizării

Condiţii de aplicare:
- nu orice conţinut poate fi transmis prin metoda problematizării; de asemenea, sunt
situaţii când elevii nu dispun de cunoştintele şi abilităţile necesare utilizării
metodei.
Se poate aplica în combinatie cu dezbaterea, studiul de caz, lectura si învăţarea
prin descoperire etc.
Avantaje:
- permite consolidarea unor structuri cognitive şi operaţionale;
- facilitează stimularea spiritului de explorare;
- dezvoltă un stil activ de muncă;
- cultivă autonomia şi curajul în susţinerea propriei poziţii;
- reprezintă una dintre cele mai utile metode, prin potenţialul ei euristic şi
activizator.
Limite:
- dificultăţi în identificarea unei situaţii-problemă (false situaţii problemă);
Exemplu:
La Matematică, o situaţie-problemă poate fi creată la predarea noţiunii de volumul corpurilor;
elevii sunt tentaţi să stabilească o relaţie de egalitate între volumul corpurilor şi greutatea lor, dar prin
realizarea unor lucrări practice sau a unor experimente ei vor descoperi că între cele două noţiuni nu
este o relaţie de egalitate.
La Ştiinţe, o situaţie-problemă poate fi creată la predarea fenomenului de creştere a plantelor;
şi anume, de ce atunci când sămânţa încolţeşte, rădăcina se ascunde în pământ, iar tulpina se avântă în
aer? Elevii aduc diferite idei (ipoteze) pentru a explica acest fenomen; de pildă, ei afirmă că fenomenul
este determinat de prezenţa luminii şi umiditatea solului; sau structura diferită a şesuturilor rădăcinii şi
tulpinii determină acest lucru sau fenomenul de gravitaţie etc. Prin realizarea unor experimente aceste
ipoteze vor fi infirmate sau confirmate şi în acest fel, elevii ajung la explicaţia corectă.
 La Ştiinţe, se prezintă elevilor următoarea situaţie-problemă: “De ce Soarele se învârte în jurul
Pământului?”
La Limba română, identificarea felului cuvântului “o” în următoarele enunţuri:. “am văzut o
fată. O fată se plimbă cu o bicicletă pe trotuar.”

5.2. Metode de comunicare scrisă

Lectura activă
Este citirea activă a unui text prin angajarea următoarelor procese:
- perceperea înţelesului cuvintelor şi expresiilor din text;
- identificarea ideilor principale şi a detaliilor semnificative; ordonarea ideilor din
text;
- realizarea unor predicţii asupra a ceea ce va urma, ce se poate întâmpla, care vor fi
efectele;
- „lucrul pe text”, adică solicitarea elevilor să construiască propoziţii cu cuvinte din
text, să formuleze idei noi, să realizeze rezumatul cu ideile esenţiale ale textului;
- realizarea de interpretări, aprecieri critice, argumentaţii etc.
O formă de realizare a lecturii în ciclul primar este citirea explicativă, care se
bazează pe analiza unitară şi simultană a conţinutului şi a formei artistice de
prezentare a acestuia. Modalitatea de realizare este: citirea textului pe fragmente şi
explicarea cuvintelor / expresiilor necunoscute, formularea ideilor principale,
realizarea rezumatului textului.
Condiţii de realizare:
- să fie însoţită de explicaţiile educatorului;
- se va utiliza material intuitiv adecvat;
- fiecare elev îşi va prezenta impresiile, ideile;
- regim ordonat de studiu,
- dozarea efortului de lectură în timp,
- alternarea eforului de citit cu relaxarea (pauze),
- alternarea lecturilor cu conţinuturi diferite,
- alternarea lecturilor cu activităţi de altă natură (fizice, practice, plimbări, joacă),
- asigurarea condiţiilor ergonomice (lumină naturală şi concentrarea ei pe text,
evitarea luminaţiei artificiale, înclinarea mesei pe care se află materialul de citit,
poziţia corectă la masa de lucru, asigurarea liniştii necesare, aerisirea camerei,
temperatură constantă de lucru - 18 grade C, evitarea fumatului în camera de lucru
etc).
Realizarea eficientă a lecturii presupune formarea la elevi a unor deprinderi de
muncă intelectuală:
o Deprinderea de a înţelege corect ceea ce se citeşte
Ex.: identificarea elementelor esenţiale din text, analiza şi aprecierea
materialului citit, interpretarea personală a textului, extragerea unor
concluzii din text etc.
o Deprinderea de a –şi pune probleme
Ex.: utilizarea ideilor citite în alte asociaţii de idei, interpretarea unor
formule, scheme, tabele, planuri, fotografii etc.
o Deprinderea de a nota datele semnificative asimilate în timpul lecturii
Ex.: şcolarii pot utiliza vocabular de termeni, de expresii frumoase, fişe de
lectură, extrase cu teze principale etc;
o Deprinderi de „lectură creatoare”
 Ex.: realizarea de rezumate, conspecte, planuri, compuneri, articole,
elaborarea de scrisori, cereri etc.
o Deprinderea de a utiliza corect materiale auxiliare
Ex.: dicţionarul, culegeri, atlase, albume, hărţi, materiale soft
o Deprinderi de igienă a muncii intelectuale

Avantaje:
- pune în mişcare gândirea şi imaginaţia elevilor,
- incită la asociaţii de imagini şi idei, la reflecţii şi trăiri emotive, la analize şi
evaluări, la retrospecţii şi anticipaţii.

Munca cu manualul (studiul individual)

Este metoda didactică în care” învăţarea are ca sursă esenţială şi ca instrument
de formare a elevului cartea şcolară sau alte surse similare”. (Moise, în Cucoş, 1998,
p. 155) Această metodă presupune realizarea de către elev a lecturii în mod
independent şi autonom.
În învăţământul primar, reprezintă una dintre metodele de bază.
Condiţii de realizare:
- se realizează atunci când elevii stăpânesc priceperi de a folosi în mod eficient
independent manualul;
- pentru a fi eficient trebuie să se realizeze permanent, să existe continuitate în
munca intelectuală;
- are un caracter activ prin structurarea personală a conţinutului, prin stabilirea unui
ritm propriu pentru studiu şi a unui plan de realizare;
- implică memorare vizuală, auditivă şi motrică (şcolarii trebuie obişnuiţi să
utilizeze diferite tehnici de realizare a studiului individual: citirea cu voce tare,
realizarea unor schematizări, realizarea unor repetări şi recapitulări constante,
evitarea memorării de tip „bazar” etc.);
- este necesar ca elevul să îşi cunoască propria personalitate pentru a –şi organiza
eficient locul şi timpul de muncă intelectuală.
Rolul educatorului:
- elaborează sarcinile de rezolvat;
- stabileşte materialele ce vor fi consultate (dicţionare, enciclopedii, manuale,
calculator, fişe de lucru, etc.);
- formulează indicaţii privind modalităţile de realizare a sarcinilor date;
- îndrumă direct şi/sau indirect modul de realizare a studiului individual de către
fiecare elev.
Exemplu
La Limba română, lectura unui text dat.
La educaţie moral-civică, lectura textului „Adevăr – minciună”.
La Istorie, clasa a IV-a, lectura textului „Marea Unire”.

În aplicarea metodei, se parcurg următorii paşi:

 lectura integrală a textului, realizată de profesor (lectura model);
 reluarea lecturii integrale cu scopul împărţirii textului în fragmente;
 lectura fiecărui fragment din text; în acelaşi timp, se explică cuvintele noi, se
fac precizări pentru înţelegerea semnificaţiei textului;
 formularea ideilor principale din fiecare fragment al textului;
 realizarea planului de idei;
 activarea elevilor în rezolvarea unor sarcini / întrebări din text, care să
dovedească că au înţeles semnificaţia acestuia;
  reluarea lecturii integrale a textului, prin participarea tutturor elevilor în
realizarea ei.

Avantaje:
- permite învăţarea în ritm propriu şi în funcţie de stilul individual;
- dezvoltă capacităţile de planificare, organizare, spiritul de iniţiativă şi încrederea
în forţele proprii;
- permite asimilarea unui ansamblu variat de informaţii;
- dezvoltă imaginaţia, creativitatea verbală, procesele psihice;
- dezvoltă cunoaşterea de sine, asigură educarea unor calităţi spirituale;

5.3. Metode de explorare sistematică a realităţii obiective

a. Metode de explorare directă a realităţii

Observarea sistematică:
Constă în urmărirea atentă a unor obiecte, fenomene, pentru a depista aspecte
noi ale realităţii şi al întregirii unor informaţii.
Condiţii de realizare:
- să fie însoţită de explicaţiile educatorului;
- se va utiliza material intuitiv adecvat;
- fiecare elev îşi va prezenta impresiile, ideile;
Avantaje:
- are o valoare euristică şi participativă întrucât se bazează pe receptivitatea elevilor
faţă de un fenomen al realităţii;
- este o sursă de informaţie directă;
- favorizează formarea unor calităţi comportamentale cum ar fi răbdarea,
perseverenţa, consecvenţa, imaginaţia etc.;
- dezvoltă obiectivitetea, spiritul de rigoare şi precizie, capacitatea de a judeca
realitatea înconjurătoare, de a observa lucrurile şi fenomenele din diferite unghiuri
de vedere;
- favorizează o percepţie polimodală (multisenzorială)
Ca metodă, observarea utilizează procedee ca descrierea, explicaţia,
conversaţia.
Exemplu:
La Ştiinţe, observarea unor aspecte din realitatea înconjurătoare (schimbări în viaţa
plantelor şi animalelor); observarea unor fenomene meteorologice (de exemplu, „citirea”
calendarului naturii în învăţământul preşcolar este o modalitate de a determina preşcolarii să
identifice / observe elemente specifice diferitelor anotimpuri); observarea unor evenimente
sociale (datini, tradiţii, manifestări culturale etc.).
La Matematică, la tema „Figuri geometrice”, observarea diferitelor figuri, pentru a
identifica numărul de laturi, dimensiunea, legătura dintre laturi, grosimea.
La Limba română, clasa I, observarea literei „A mare de mână”, pentru a identifica
sensul de trasare a literei, semnele grafice componente, modul în care ele sunt legate, modul în
care se leagă litera de alte litere în scrierea unor cuvinte scurte.

Descoperirea didactică:
Este metoda didactică în care educatorul concepe şi organizează
activitatea astfel încât să faciliteze elevului reactualizarea experienţei şi
capacităţilor individuale în vederea identificării prin efort propriu a unor
cunoştinţe, explicaţii, legi, prin parcurgerea identică sau diferită a drumului
iniţial prin care au fost identificate cunoştinţe asemănătoare.
Tipuri de descoperire:
- descoperire inductivă (de la elemente particulare, elevii fac generalizări,
construiesc definiţii etc.);
- descoperire deductivă (pornind de la adevăruri generale elevii ajung prin efor
propriu la cunoştinţe particulare);
- descoperire analogică (pe baza asemănării unor elemente a două sisteme diferite,
se presupun asemănări ale celorlalte elemente);
- descoperire transductivă (se ajunge la prezentarea metaforică a unor conţinuturi,
obiecte, fenomene, procese).
Condiţii de realizare:
- rolul educatorului constă în a stimula o atitudine activă a elevului, pentru a
întreţine acel nivel optim de incertitudine, astfel încât elevul să realizeze o
incursiune în propriul său fond aperceptiv;
- realizarea de către educator a unei activităţi instructiv-educative individualizat
(prin distribuirea sarcinilor în cadrul descoperirii în mod diferenţiat), prin
adaptarea la caracteristicile şi posibilităţile fiecărui elev;
- să fie utilizată sistematic şi cu consecvenţă, pentru a asigura dezvolarea
capacităţilor euristice ale elevilor;
Avantaje:
- are rol formativ, dezvoltând forţele psihice şi calităţile acestora (gândirea,
limbajul, creativitatea, imaginaţia, calităţi moral-volitive şi de caracter etc.);
- dezvoltă motivaţia intrinsecă şi potenţialul intelectual al elevilor;
- dezvoltă trăsăturile de personalitate;
- contribuie la formarea şi dezvoltarea unui stil de muncă intelectuală eficient;
- dezvoltă deprinderile şi capacităţile de a utiliza mijloace tehnice;
Metoda descoperii utilizează ca procedee problematizarea, studiu de caz,
experimentul, observarea, convorbirea euristică, brainstormingul, cercetarea
documentelor şi relicvelor istorice.

Lucrările experimentale:
Este metoda didactică care presupune modificarea unui fenomen sau variabile
în scopul descoperirii şi analizei efectelor, legilor care caracterizează acel fenomen.
Tipuri de experimente:
- experimentul cu caracter de cercetare, de descoperire;
- experimentul demonstrativ;
- experimentul aplicativ;
- experimentul de formare a deprinderilor motrice (experimente destinate mânuirii
aparaturii, instalaţiilor, instrumentelor, a unor substanţe);
Condiţii de realizare:
- vor fi alese teme uşoare, accesibile;
- vor fi puse la dispoziţie dispozitive instrumentale specifice şi uşor de mânuit;
- asigurarea măsurilor organizatorice optime, prin realizarea unui instructaj elevilor,
astfel încât să nu intervină accidente;
- se realizează fie individual, fie pe grupe (2-3 elevi);
- elevii vor utiliza fişe de experiment;
Avantaje:
- experimentul reproduce fenomenele în procesualitatea lor;
- poate fi repetat de mai multe ori dacă sunt întrunite condiţiile de reproducere a
fenomenului respectiv;
- are valoare formativă şi informativă;
- utilizarea experimentului induce un element de problematizare activităţii
didactice;
- dezvoltă capacităţile de descoperire şi investigatorii ale elevilor, spiritul de
observaţie şi raţionamentul iductiv, gândirea creatoare;
Limite:
- tendinţa de utilizare a experimentului demonstrativ, şi mai puţin pe cel de
descoperire, care implică participarea activă a elevului;

Fişă de experiment
(model)

a. Observaţii asupra fenomenului şi modul cum se interpretează

ele
............................................................................................
............................................................................................

b. Concluzii parţiale pe baza observaţiei

.............................................................................................
.............................................................................................

c. Concluzii finale
............................................................................................
............................................................................................

d. Aplicabilitatea practică
............................................................................................
............................................................................................

e. Răspunsuri la întrebări
............................................................................................
...........................................................................................

Fig. 16. Fişă de experiment (model)

Cercetarea documentelor şi relicvelor istorice:

Este metoda didactică prin care elevii analizează documente şi relicve istorice,
ân acest fel fiind posibilă cunoaşterea trecutului istoric.
Tipuri de documente istorice:
- documente sub formă de înscrise, adeverinţe, pergamente, manuscrise, imprimate
păstrate în stare originală în arhive, muzee, biblioteci, colecţii etc;
- cărţi, reviste, ziare, manifeste, proclamaţii, declaraţii, tratate, discursuri, fotografii,
desene, hărţi, picturi, ilustraţii de carte, caricaturi de epocă, serii de mărci poştale;
- inscripţii pe ceramică, piatră, lemn sau metal, pe ziduri;
- sculpturi, sarcofage, ceramică, pese de artă, piese numismatice, tapiserii;
- unelte, maşini, arme;
- cetăţi, fortăreţe, edificii, monumente, tradiţii orale din mediul înconjurător.
De cele mai multe ori, este folosită ca procedeu didactic în cadrul descoperirii,
fie ca sursă de cunoaştere, fie ca ilustare a unor expuneri.
Condiţii de realizare:
- vor fi selectate dacumente uşor de utilizat în lecţie;
- elevii vor utiliza fişe de observare pentru notarea datelor semnificative ale
documentului utilizat (denumirea documentului, epoca de când datează, locul
unde a fost găsit, caracteristici istorice, concluzii la care se ajunge prin analiza
documentului);
Avantaje:
- constituie o autentică sursă de cunoaştere, îndeplinind o funcţie euristică;
- asigură caracterul activ al activităţii didactice în asimilarea unor cunoştinţe
teoretice, îndeplinind o funcţie ilustrativă;
- dezvoltă gândirea istorică, îl ajută pe elev să cunoască şi să aprecieze trecutul
istoric;
- formează atitudini obiective şi trări afective faţă de trecutul istoric;
Limite:
- observarea unui document istoric cere mult timp;
- riscul înţelegerii fragmentare în locul unei viziuni globale asupra faptului istoric.
Exemplu:
În lecţiile de istorie, clasa a –IV- a, în predarea elementelor de istorie locală, pot fi utilizate
următoarele strategii: culegerea datelor despre tradiţiile orale specifice (fântâni, ruine, monumente,
stânci), realizarea unor interviuri cu persoane reprezentative din zonă, realizarea unor reconstituiri cu
ajutorul desenului, vizitarea unor clădiri, case memoriale, monumente etc.

b. Metode de explorare indirectă a realităţii

Demonstraţia:
Este metoda didactică prin care educatorul arată, indică, prezintă obiecte,
fenomene, cu scopul de facilita cunoaşterea de către elevi a unor aspecte ale realităţii,
a unor comportamente sau acţiuni, pa bază de material concret, exemple şi argumente
logice.
Presupune prezentarea unor obiecte, fenomene, substitute ale acestora, cu
scopul asigurării unui suport concret – senzorial al cunoaşterii.
A demonstra înseamnă:
- a arăta elevilor obiecte, fenomene pentru ca ei să cunoască realitate
înconjurătoare;
- a prezenta elevilor acţiuni, operaţii, mişcări;
- a oferi exemple, argumente pentru susţinerea unor fapte, idei;
Forme ale demonstraţiei, în funcţie de materialul utilizat:
- demonstraţie cu obiecte şi fenomene reale;
- demonstraţia experimentelor de laborator (experimentul demonstrativ);
- demonstraţie figurativă (cu ajutorul reprezentărilor grafice -desene, tablouri,
scheme, planşe);
- demonstraţie cu ajutorul desenului la tablă;
- demonstraţie cu ajutorul modelelor (fizice, figurative);;
- demonstraţia cu ajutorul mijloacelor tehnice;
- demonstraţia acţiunilor şi comportamentelor;
- demonstraţie prin exemple etc.
Condiţii de realizare:
- eficienţa demonstraţiei este dependentă de modul în care elevii vor fi pregătiţi,
modul în care li se captează atenţia, creând o stare de interes, de curiozitate;
- educatorul să conducă observaţia elevilor asupra elementelor caracteristice,
esenţiale prin întrebări, indicaţii, sublinieri etc;
- obiectele/ fenomenele demonstrate să fie observate cu uşurinţă de către elevi;
- perceperea lor să fie realizată prin mai mulţi analizatori;
- se vor prezenta elementele nu în formă statică, şi în dinamismul lor, în anumite
stadii de dezvoltare a lor;
- activizarea tuturor elevilor prin solicitarea lor de a realiza diverse acţiuni:
realizarea unor desene, scheme, efectuarea unor calcule etc;
- se va utiliza material intuitiv semnificativ temei şi care să permită înţelegerea
fenomenelor/proceselor în mişcare;
- în timpul demonstrării se vor respecta cerinţele metodologice adecvate;
- se va utiliza un ritm adecvat al demonstraţiei pentru a se permite elevilor să
realizeze însuşirea corectă a structurilor propuse;
- în timpul demonstraţiei se va utiliza ca procedeu explicaţia.
Utilizează ca procedee observatia, expunerea şi conversaţia euristic
Avantaje:
- asigură o viziune de ansamblu asupra unei acţiuni, proces, mişcări;
- asigură înţelegerea mecanismului de execuţie a unei acţiuni, tehnici;
- dezvoltă spiritul de observaţie, de analiză şi sinteză, capacitatea de a compara, de
a investiga, a face generalizări;
- asigură cunoaştrea realităţii pe baza unui material concret, pe bază de exemple şi
argumente logice;
- formeaza capacitatea de a sesiza ceea ce este semnificativ.
Exemplu:
La Matematică, demonstrarea modului de rezolvare a unei probleme prin metoda figurativă
(matematică, clasa a -II -a).
La Limba română, clasa I, demonstratrea modului de execuţie a unei litere.
La Ştiinţe, la tema “Volumul”, se arată elevilor că o cantitate de apă turnată înt-o sticlă este
aceaşi care ocupă un anumit volum dacă este turnată înt-un pahar.
La Educaţie fizică, demonstrarea modului de execuţie a unei deprinderi fizice.

Modelarea:
Metoda modelării se bazează pe construirea prin analogie a unor raţionamente
plecând de la existenţa unor relaţii structurale sau funcţionale între două obiecte /
fenomene / procese asemănătoare.
În acest fel, se asigură accesibilitatea la ceea ce nu este accesibil în mod direct,
deoarece cu ajutorul modelului pot fi identificate proprietăţile unui obiect / fenomen /
proces original, cu care are anumite asemănări sau analogii esentiale.
În cadrul metodei se utilizează modele construite pe baza caracteristicilor
esenţiale ale originalului cu scopul de a descrie şi esenţializa un ansamblu existenţial
imposibil de cercetat în realitate.
Modelul este o simplificare, o schematizare, o aproximare a realităţii, cu
scopul de a facilita reprezentarea a ceea ce nu este direct observabil în procesele şi
fenomenele realităţii; descrie sau reproduce acele însuşiri esenţiale de care este nevoie
pentru a explica sau demonstra o structură conceptuală.
Condiţia de bază a unui model este analogia cu un sistem de referinţă, căruia
trebuie să-i surprindă trăsăturile şi transformările specifice.
Tipuri de modele:
- obiectuale – sunt reproduceri în trei dimensiuni, la scară convenabilă, ale
obiectelor reale (poduri, proiectile, tunuri, tancuri, etc.)
- figurative - sunt imagini în două dimensiuni ale obiectelor (mulaje, machete,
scheme, grafice, desene, fotografii,planle, hărţi, file, semne convenţionale etc.)
- simbolice – sunt formule simbolice sau matematice care exprimă fenomene /
procese din natură (formule de calcul)
Exemple de modele:
- macheta unei maşini, a corpului uman;
- materialul intuitiv.
Criterii de utilizare a metodei modelării:
- construcţia unui model trebuie să respecte criteriul similitudinii;
- modelul să fie simplu (accesibil observaţiei), izomorf (să aplice cu fidelitate
originalul), relevant (să evidenţieze caracteristicile originalului), să aibă un
caracter generalizat (să reprezinte un original categorial).
De cele mai multe ori, modelarea este utilizată ca procedeu în cadrul
explicaţiei şi demonstraţiei.
Avantaje:
- oferă prilejul elevilor să exerseze diferite deprinderi (motorii, intelectuale), şi să
aplice cunoştinţe noi;
- imprimă un caracter intuitiv – practic învăţării;
- stimulează operaţiile şi calităţile gândirii, capacităţile de analiză şi sinteză, de
comparaţie;
- dezvoltă spiritul de observaţie;
- conduce elevii în realizarea unor descoperiri cu ajutorul modelelor.

5.4. Metode fundamentate pe acţiune practică

a. Metode fundamentate pe acţiune practică reală:

Exerciţiul:
Este metoda didactică care constă în efectuarea a unor operaţii sau acţiuni
mintale sau motrice, conştient sau repetat în vederea achiziţionării sau consolidării
unor cunoştinţe sau abilităţi.
Are caracter algoritmic, deoarece presupune parcurgerea unor secvenţe
riguroase ce se repeta întocmai (adică o serie de acţiuni care se reiau aproape identic),
determinând astfel însuşirea unor comportamente actionale automatizate ale copiilor.
Obiective:
- formarea şi consolidarea unor cunoştinţe şi deprinderi;
- înţelegerea unor noţiuni, reguli, principii, prin aplicarea lor în situaţii noi şi
variate;
- dezvoltarea operaţiilor mintale;
- optimizarea capacităţii operatorii a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor;
- dezvoltarea unor trăsături morale, de voinţă şi caracter;
- prevenirea uitării şi corectarea unor deprinderi însuşite incorect.
Tipuri de exerciţii (după funcţiile îndeplinite): introductive, de observaţie, de
asociaţie, de bază, de exprimare concretă (desen, lucrări manuale, gimnastică), de
exprimare abstractă (lectură, cântec, limbaj vorbit), repetitive (de modelare, de
vorbire), de consolidare, operatorii, structurale,de creaţie (alcătuire de probleme,
jocuri de creaţie, compunere liberă).
Condiţii de realizare:
- înţelegerea de către elevi a scopului şi necesităţii realizării exerciţiului dat;
- cunoaşterea de către elevi a suportului teoretic (cunoştinţe, reguli, principii,
condiţii) al exerciţiilor;
- aplicarea diferenţiată a exerciţiilor, în funcţie de deosebirile dintre capacităţile de
învăţare ale elevilor;
- exersarea în situaţii de învăţare diferite, pentru a facilita transferul cunoştinţelor şi
capacităţilor învăţate;
- demonstraţia prealabilă de către educator a modului de realizare a exerciţiului;
- succesiunea gradată a exerciţiilor în funcţie de gradul de complexitate al acestora;
- variaţia exerciţiilor;
- verificarea imediată, operativă, controlul şi autocontrolul conştient;
- repartizarea în timp a exerciţiilor;
- trecerea treptată de la exerciţii dirijate la exerciţii semidirijate, crescând treptat
gradul de independenţă al elevilor în realizarea acestora;
- într-o situaţie de învăţare complexă se vor alterna exerciţiile intelectuale cu cele
motrice, pentru refacerea capacităţii de învăţare a elevilor.
Ca metodă didactică, exerciţiul utilizează ca procedee explicaţia şi
demonstraţia.
Realizarea prin exerciţii a activităţilor didactice în învăţământul preşcolar şi
primar impune respectarea unor condiţii pedagogice (Păişi, Tudor, Stan, 2009, p. ....):
- alegerea exerciţiilor trebuie să asigure acţiunea cu material didactic după model şi
apoi individual;
- să se asigure manipularea de către fiecare copil a materialului didactic individual
(distributiv), conform unor sarcini precis şi corect formulate de către educator;
- să se asigure gradarea efortului intelectual în cadrul aceleaşi activităţi, de la o
secvenţă la alta şi de la o grupă la alta;
- să se asigure o structură variată de activităţi, prin combinarea de exerciţii, care să
sprijine realizarea obiectivelor propuse;
- pentru a realiza funcţionalitatea cunoştinţelor trebuie să se realizeze corelaţii
interdisciplinare;
- după fiecare exerciţiu trebuie să se evidenţieze rezultatele acţiunii şi explicarea
soluţiei găsite, a procedeului folosit;
- să se utilizeze un limbaj adecvat, pe care copiii să şi-l însuşească treptat şi
integral;
- mijloacele didactice (demonstrative şi individuale) trebuie pregătite din timp
conform obiectivelor activităţii
Avantaje:
- aprofundarea unor noţiuni, reguli, teorii, principii;
- dezvoltarea operaţiilor mintale şi constituirea lor în structuri operaţionale;
- prevenirea uitării sau evitarea confuziilor;
- formarea şi consolidarea unor deprinderi, abilităţi;
- dezvoltarea unor trăsături morale, de voinţă şi caracter.
Exemplu
La Limba română, se realizează exerciţii de despărţire în silabe a unor cuvinte.
La Limba română, la scrierea literelor, se fac exerciţii de scriere a literei în diferite contexte
(în aer, pe bancă cu degetul, pe caiet cu degetul, şi exerciţii de scriere propriu-zisă a literei în caiet cu
stiloul, repetându-se de două-trei ori).
La Geografie, se realizează exerciţii de identificare pe hartă a unor elemente geografice (oraşe,
munţi, ape etc.).
La Muzică, se fac exerciţii de încălzire a vocii.

Activitatea practică:
Reprezintă un ansamblu de acţiuni cu caracter practic, conştient şi
sistematic executate de elevi (cu ajutorul educatorului) în scopul aplicării unor
cunoştinţe, înţelegerii sau consolidării acestora, verificării şi corectării lor,
precum şi al însuşirii unor priceperi şi deprinderi aplicative.
Forme: aplicaţii practice, lucrări de execuţie, de construcţie, de fabricaţie,
lucrări de creaţie.
 Condiţii de realizare:
- respectarea principiului creşterii progresive a gradului de dificultate al
lucrărilor realizate;
- realizarea în mod obligatoriu a instructajului înaintea înceerii activităţii
concrete;
- includerea unor elemente de problematizare, de cercetare sau de creaţie
personală;
- realizarea unor lucrări practice care se finalizează cu produse ce au utilitate
socială, dezvoltând astfel puternic motivaţia intrinsecă a elevilor (realizarea
unor obiecte pentru autoutilarea laboratoarelor, clasei, cabinetelor, pentru
completarea mobilierului şcolar etc);
- se pot desfăşura colectiv, pe echipe sau individual.
Ca metodă didactică, activitatea practică utilizează ca procedee demonstraţia şi
instructajul.
Avantaje:
- au predominant un caracter tranzitiv, adică sunt orientate spre aplicarea
cunoştinţelor şi în direcţia transformării realităţii în scopuri utile omului;
- leagă teoria de practică, în sensul că elevii sunt puşi în situaţia de a aplica
cunoştinţele teoretice asimilate;
- dezvoltă spiritul de cooperare;
- contribuie la întărirea motivaţiei profesionale.
- asigură formarea unor deprinderi profesionale, tehnice de bază.
Limite:
- necesită cadru material adecvat, din această cauză nu pot fi realizate de câte ori
este necessar;
- consumă mult timp, atât cu instructajul, dar mai ales realizarea lor în condiţii
optime;
- elevii trebuie deprinşi cu respectarea regulilor de lucru, pentru îndeplinirea
adecvată a sarcinilor.

b. Metode de acţiune simulată

Jocul didactic:
În preşcolaritate, „jocul constituie tipul fundamental de activitate, forma de
activitate care susţine în cel mai înalt grad dezvoltarea psihică, prin antrenarea
psihomotorie, senzorială, intelectuală şi afectivă” (Păişi Lăzărescu, 2005, p. 121)
În învăţământul primar, jocul este „un element activ în structura celorlalte
forme de activitate (...). începutul şcolarităţii înseamnă deplasarea treptată a ponderii
activităţii de joc spre activitatea de învăţare. Jocul îşi justifică existenţa nu numai ca
mod de adaptare a copiilor la activitatea şcolară, ci şi ca formă de învăţare” (Păişi
Lăzărescu, 2005, p. 134).
Jocul este o activitate “în care se învaţă” (Păişi Lăzărescu, 2005, p. 136),
activităţile de joc îmbinându-se cu activităţile de învăţare. La clasa I, de pildă,
ponderea utilizării ca timp a jocurilor este destul de mare (jocuri de comunicare, de
creaţie, de construcţie, motrice).
Jocul didactic este metoda didactică care constă în simularea unor acţiuni,
fapte, îmbinând spontanul cu imaginarul, elementele de joc cu elementele de învăţare,
pentru a transpune o activitate reală într-o activitate destinsă, plăcută.
Condiţii de realizare:
- subiectul ales trebuie să fie familiar elevilor, din viaţa curentă;
- scenariul de joc va fi spontan, creând premisa unei manifestări sincere, naturale a
elevilor;
- activitatea se desfăşoară pe baza unor reguli de joc care reprezintă obiectivele
didactice convertite în sarcini de învăţare;
- prezenţa elementelor de joc care imprimă activităţii varietate şi bună dispoziţie.
Etape în organizarea jocului didactic (Ezechil, Păişi, 2002, p. 152-154):
- organizarea bazei materiale a jocului;
- precizarea conţinutului şi sarcinilor jocului;
- stabilirea regulilor jocului, explicarea şi demonstrarea lor;
- stabilirea etapelor jocului (acţiunile de joc) şi demonstrarea lor ;
- controlul rezolvării independente şi corecte a sarcinilor jocului şi a respectării
regulilor de joc;
- aprecierea finală a desfăşurării jocurilor şi a rezultatelor obţinute;
- eventuale îndrumări pentru continuarea jocului în alte împrejurări şi pentru
imaginarea unor variante ale jocului.
Tipuri de jocuri didactice:
- după conţinut şi obiective (jocuri senzoriale, de observare a naturii, de
dezvoltarea vorbirii, aritmetice, de asociere de idei şi raţionament, de
construcţii, muzicale, aplicative, demonstrative, de creaţie, de memorie, de
îndemânare etc.);
- după materialul utilizat (jocuri cu sau fără material, jocuri orale, jocuri cu
întrebări, jocuri-ghicitori, cu cuvinte încrucişate etc.).
Avantaje:
- oferă “un cadru prielnic pentru învăţarea activă, participativă, stimulând iniţiativa
şi creativitatea elevului. Obiectivele educaţionale vor fi mai bine realizate prin
intermediul jocului, deoarece prin însăşi natura sa jocul cuprinde o motivaţie
intrinsecă, mobilizând resursele psihice ale elevilor, asigurând participarea
creatoare, captând interesul, angajând afectiv şi atitudinal” (Păişi Lăzărescu, 2005,
p. 134);
- asimilarea unor cunoştinţe noi, dezvoltarea de comportamente, înţelegerea unor
situaţii;
- dezvoltarea capacităţii de exprimare verbală;
- fortifică efortul intelectual şi fizic al elevilor, intensifică trăirile afective,
implicarea emoţională a copiilor;
- dezvoltă motivaţia pentru învăţare, capacităţile creatoare;
- este un mijloc eficient “de activizare a întregii clase, dezvoltă spiritul de echipă,
de întrajutorare, formează şi dezvoltă deprinderi practice elementare şi de muncă
organizată (...). prin joc copiii învaţă să se ajute unii pe alţii, să se bucure de
succesele colegilor, să aprecieze obiectiv succesele altora.” (Păişi Lăzărescu,
2005, p. 135);
- dezvoltă trăsături de caracter (spirit critic, spirit de răspundere, iniţiativă, cinste,
respect, stăpânire de sine etc.).
Limite:
- dificultăţi de ordin cognitiv din partea elevilor (cunoaştere, înţelegere, de
percepere a acţiunilor) în realizarea jocului didactic;
- dificultăţi de atitudine, de ordin psihosocial (de realaţionare, stres, blocaje
emoţionale);
- dificultăţi de adaptare la sarcinile jocului.
 Exemplu
La matematică, jocurile didactice „Ghiceşte numărul”, „Cutiuţa cu figuri geometrice”.

Jocul de rol (jocul de simulare)

Presupune simularea unor activităţi, fenomene etc., încât participanţii
interpretează diferite roluri, funcţii, comportamente, devenind actori ai vieţii sociale
pentru care se pregătesc.
„Rolurile” sunt, de fapt, sarcini de învatare deoarece elevii care le
interpretează îşi vor exersa capacităţile necesare îndeplinirii unor responsabilităţi.
Etape:
- definirea problemei care va face subiectul jocului de rol;
- stabilirea (imaginarea situaţiei);
- proiectarea scenariului, determinarea rolurilor care vor fi jucate de participanţi;
- distribuirea rolurilor participanţilor şi instruirea lor;
- interpretarea rolurilor, astfel:
 se vor realiza 1-2 jocuri de probă pentru ca participanţii să se familiarizeze
cu rolurile primite;
 este recomandat să se inverseze rolurile, astfel încât fiecare elev să aibă
prilejul de a interpreta diverse roluri (pozitive / negative, principale /
secundare). Mai ales preşcolarii, dar şi şcolarii mici îşi manifestă preferinţele
şi vor să interpreteze doar o categorie de roluri (prinţesa, zâna cea bună etc.)
- analiza şi discutarea situaţiei interpretate.
Avantaje:
- facilitarea inserţiei sociale a elevilor;
- familiarizarea cu moduri de gândire, trăire şi acţiune specifice unor status-uri;
- formează repede şi corect anumite convingeri, atitudini, comportamente;
- pune în evidenţă modul corect / incorect de comportare într-o situaţie dată;
- asigură un autocontrol eficient al conduitelor şi achiziţiilor (partenerii te
sancţionează rapid dacă grşseşti);
- dezvoltarea capacităţii de empatie, de a identifica şi evalua opiniile celorlalţi;
- formarea capacităţii de a rezolva situaţii problematice;
- verificarea corectitudinii comportamentelor formate.
Limite:
- este dificil de aplicat;
- necesită efort şi timp pentru pregătirea şi desfăşurarea lui,
- la unii elevi pot apărea blocaje emoţionale în interpretarea unor roluri;
Exemplu:
Jocuri de rol cu subiecte din viaţa cotidiană (“De-a mama şi tata”, “De-a magazinul”, “De-a
medicul”, “Ziua mea de naştere”).
Jocuri de rol cu subiecte din poveşti şi din basme (“De-a Capra cu trei iezi”, “De-a Albă ca
Zăpada”, “De-a Scufiţa Roşie”, “D-l Goe”).

Dramatizarea:
Este o formă specifică de simulare, care constă în utilizarea adecvată a
mijloacelor şi procedeelor artei dramatice. Elevii sunt solicitaţi să citească sau să
interpreteze roluri ale unor personaje din poveşti, fabule, fapte istorice.
În învăţământul preşcolar şi primar ea poate lua forma unui joc de rol în care
elevii interpretează rolurile unor personaje.
Condiţii de realizare:
- situaţia aleasă pentru dramatizare să fie accesibilă vârstei şi cunoscută de elevi;
- este necesară o selecţie atentă a participanţilor şi de distribuire a rolurilor, în
funcţie de capacităţile lor interpretative;
- asigurarea unui cadru fizic corespunzător situaţiei dramatizate;
Metoda dramatizărilor prezintă aceleaşi avantaje şi limite trecute în revistă la
jocul didactic şi jocul de rol. În afară de acestea, se reţine că:
- pregătirea dramatizării solicită mult timp;
- este costisitoare din punct de vedere material (achiziţionarea materialelor
necesare: costume, cadrul fizic etc);
Este utilizată mai ales în perioadele în care sunt pregătite diverse manifestări
şcolare (serbări, evenimente locale etc.).
Exemplu:
Dramatizarea unui fapt istoric, a unei fabule, povestiri cu sfârşit-problemă, a unui fragment
literar, a unui eveniment actual etc.
Jocuri-dramatizări (“Iedul cu trei capre”, “Ridichea uriaşă”, “Sarea în bucate”).

5.5. Metode de raţionalizare a conţinuturilor şi operaţiilor de predare/învăţare

Algoritmizarea:
Este metoda didactică care se bazează pe folosirea algoritmilor.
Algoritmul reprezintă o succesiune strictă de operaţii structurate şi care trebuie
efectuate în aceaşi succesiune obligatorie, permiţând astfel rezolvarea unor probleme-
tip.
Un algoritm are trei caracteristice fundamentale:
- este precis determinat, cu o succesiune fixă a etapelor şi operaţiilor;
- este valabil pentru toată clasa de elevi;
- are finalitate certă.
Tipuri de algoritmi:
- de descriere (a unor comportamente, conţinuturi),
- de rezolvare (matematici, reguli gramaticale, scheme operaţionale),
- motrici (de execuţie a unei mişcări),
- de evaluare
- didactici (de predare/învăţare) etc.
Avantaje:
- permite realizarea rapidă, cu efort minim a unei activităţi;
- face posibilă însuşirea corectă a unor structuri operaţionale de bază;
- realizarea unor experimente, studii de caz, demonstraţii presupun utilizarea unor
structuri algoritmice.
Limite:
- înăbuşe capacităţile creative şi spontaneitatea elevilor;
- blochează dezvoltarea gândirii divergente, datorită organizării riguroase a paşilor
de rezolvare;
- nu toate comportamentele pot fi predate utilizând metoda algoritmizării
Exemplu:
La Matematică, învăţarea deprinderii de adunare (matematică, clasa I), însuşirea modului de
rezolvare a problemelor prin metoda figurativă (matematică, clasa a II-a) se realizează în primele faze
prin urmarea unor operaţii obligatorii.
De asemenea, la Educaţie fizică, învăţarea deprinderilor motrice (educaţie fizică).

Instruirea bazată pe calculator (inserţia tehnologică)

Este o modalitate de instruire bazată pe utilizarea în activitatea didactică a
mijloacelor tehnice (a calculatorului ca mijloc de învăţământ). Se realizează sub
formă de:
  Instruirea Asistată de Calculator (IAC)
 Învăţarea electronică (e-learning)

Instruirea Asistată de Calculator (IAC)

Ca formă de instruire bazată pe calculator , IAC-ul este o modalitate de
instruire ce utilizează hardul (calculatorul) ca suport tehnic şi softul (programe
educaţionale distribuite pe CD-Rom, dischete, înregistrări multimedia), ca suport
informaţional.
Se referă la acea situaţie de instruire în care se utilizează un sistem
computerizat.
Sunt utilizate softuri educaţionale, adică programe analitice în formă
electronică, manuale / cursuri înregistrate pe suport electromagnetic. Un soft
educaţional este structurat în: obiective; conţinuturi specifice, structurate logic,
secvenţial; strategii de predare-învăţare şi evaluare.
Softurile educaţionale sunt folosite frecvent în învăţământul primar şi
preşcolar, în special fiind construite pentru:
 transmiterea sau prezentarea interactivă de informaţii;
 exersarea unor structuri în vederea formării unor deprinderi specifice
(interdisciplinare);
 demonstrative;
 de rezolvare de situaţii-problemă;
 de evaluare.
Exemplu: exerciţii de calcul aritmetic, exerciţii de gramatică, de pronunţie (în învăţarea
limbilor străine), aplicarea unor formule de calcul.

Avantaje:
- oferă posibilităţi mari de transmitere a unor conţinuturi noi în condiţii de
interactivitate şi dirijare riguroasă;
- permite prezentarea unor secvenţe de instruire repetitive (care pot fi reluate de
câte ori este nevoie);
- facilitează prezentarea interdisciplinară a conţinuturilor;
- asigură o prezentare interactivă a conţinuturilor;
- oferă posibilităţi de feedback imediat, printr-un ansamblu de întrebări-răspunsuri
la care elevul este solicitat să răspundă operativ;
- sunt astfel structurate, încât cuprind pe lângă conţinutul informativ şi demonstraţii,
exemple, experienţe, simulări ale unor procese, fenomene, oferind elevilor o
puternică bază concret-senzorială care să faciliteze înţelegerea cunoştinţelor;
- cuprind jocuri pedagogice (de aventuri, de gestiune, de întreprindere), care solicită
elevilor aplicarea creativă a cunoştinţelor;
- cuprind secvenţe de feedback imediat, completate de sarcini suplimentare de
repetare, de exersare, de sprijin pentru depăşirea dificultăţilor de asimilare a
conţinutului, precum şi secvenţe de remediere a greşelilor;
- dezvoltă în acest fel motivaţia elevilor pentru învăţare, capacitatea de autoevaluare
şi control;
- este un mijloc de individualizare şi personalizare a învăţării, respectând ritmul
propriu de învăţare şi stilul de învăţare, progresul în paşi mici;
- dezvoltă elevilor capacităţile de căutare, selectare şi prelucrare a informaţiei, de
analiză şi sinteză, de comparare, de esenţializare;
- asigură participarea activă a eleului;
- dezvoltă perspectivele de învăţarea continuă.
 Limite:
- nu permite dezvoltarea deprinderilor practice;
- nu stimulează capacităţile creative ale elevului, solicită în mare parte răspunsuri
predeterminate;
- prezintă experimente, fenomene, experienţe, dar elevii doar le vizualizează, nu
participă la realizarea lor;
- nu exersează capacitatea de exprimare verbală;
- are efecte negative asupra socializării; izolează elevul de grupul de colegi,
prieteni;
- nu corespunde tuturor stilurilor de învăţare;
- duce la prea multă “tutelare”, dirijare riguroasă a actului de nvăţare,
- timpul îndelungat petrecut în faţa calculatorului are efecte negative asupra
dezvoltării fiziologice (obezitate, sedentarism, afecţiuni oculare etc., oboseală);
- reprezintă o modalitate costisitoare din punct de vedere financiar;

Ipostaze ale utilizării calculatorului ca mijloc de învăţământ în cadrul

instruirii asistate:
- auxiliar al profesorului, preia o serie de funcţii ale acestuia în procesul didactic:
 transmiterea de informaţii;
 organizarea situaţiei de învăţare prin includerea unor secvenţe de repetiţie,
exersare, evaluare;
 chestionarea elevului şi identificarea lacunelor;
 realizarea unor acţiuni de recapitulare;
 evaluarea progresului şcolar al elevilor şi realizarea unui feedback imediat
(corectarea greşelilor, controlul sistematic al cunoştinţelor);
- mediator/tutore / asistent al elevului
 ajută elevii să progreseze într-un ritm propriu, individual, permite
personalizarea instruirii;
 datorită conţinutului şi sarcinilor diversificate, exersează capacităţile de
gândire şi creative ale acestora;
 sprijină elevii slabi, prin secvenţe cu sarcini suplimentare de repetare, de
exersare, de sprijin pentru depăşirea dificultăţilor de asimilare a conţinutului;
 sprijinirea eforturilor de autoevaluare ale elevilor;

Învăţarea electronică (e-learning)

Este o metodă didactică care presupune învăţarea prin intermediul mijloacelor
electronice, adică cu ajutorul calculatorului (IAC) conectat la Internet.
Este cunoscută şi sub denumirile de învăţământ electronic, învăţământ on-
line, educaţie on-line, învăţământ la distanţă, învăţământ pe web.
Internetul (NET sau CYBERSPACE) poate fi utilizat prin:
- sigla www (WORLD WIDW WEB),
- pagina Web + CD-ROM,
- e-mail (poşta electronică),
- Internet Relay Chat (IRC).
În sistemul educaţional, Internetul poate fi utilizat prin:
- e-mail (poşta electronică) - transmiterea şi primirea de mesaje, utilizând elemente
multimedia (sunete, imagini, grafice, filme video);
- navigarea pe Internet;
- participarea la grupuri de discuţii (forum-uri);
- construirea unui web-site,
- utilizarea Internet Relay Chat – dialogul scris „pe ecran” cu vorbitori de altă
limbă;
- utilizarea unor „jocuri de aventuri” (Cerghit, 2002), utilizând un scenariu
imaginar.
Învăţarea electronică este utilizată în învăţământul la distanţă (ID), realizându-
se în prezent încercări de utilizare în sistemul educaţional pe clase şi lecţii la nivel
liceal, universitar.

5.6. Metode didactice interactive de grup

a. Metode şi tehnici de predare - învăţare interactivă de grup:

Metoda predării / învăţării reciproce (Reciprocical Teaching)

Este o metodă de învăţare a tehnicilor de studiere a unui text.
Se poate realiza pe grupe (clasa de elevi este împărţită în 4 grupe
corespunzătoare celor 4 roluri) sau cu toată clasa de elevi.
Sunt utilizate patru strategii de învăţare:
 Rezumarea (elevii trebuie să facă un rezumat cu ideile principale din
text);
 Punerea de întrebări (elevii formulează întrebări pe baza textului;
 Clarificarea datelor (se explică termini, expresii necunoscute);
 Prezicerea sau prognosticarea (elevii exprimă idei, opinii, păreri despre
ceea ce s-a citit).
Etape în realizarea metodei:
- anunţarea scopului şi descrierea celor 4 strategii de învăţare;
- împărţirea rolurilor elevilor – rezumator, întrebător, clarificator, prezicător;
- organizarea pe grupe a elevilor;
- lucrul pe text, fiecare grup de elevi lucrează pe text conform rolului primit;
- realizarea învăţării reciproce;
- concluzii.

Rolurile elevilor presupun următoare acţiuni de învăţare:

Rezumatorii Întrebătorii Clarificatorii Prezicătorii
Extrag ideile Stabilesc Clarifică termini, Fac predicţii
principale; întrebări pe baza expresii
construiesc textului
rezumatul textului
Identifică elemente Adresează Răspund la Răspund la
ale textului întrebări întrebări întrebări
Expun idei Analizează Reformulează Găsesc alte
răspunsurile ideile soluţii
Răspund la Completează - -
întrebări răspunsurile

Fig. 17 Rolurile elevilor în metoda predării / învăţării reciproce

Avantaje:
- deprinde elevii cu tehnici de muncă intelectuală;
- stimulează capacitatea de concentrare asupra textului, capacitatea de a desprinde
esenţialul;
- dezvoltă capacitatea de exprimare, capacitatea de ascultare activă,
- dezvoltă capacităţile gândirii (analiză, sinteză, generalizare, abstractizare);
- dezvoltă motivaţia pentru învăţare, prin faptul că elevii învaţă mai bine de la alţi
elevi.

Mozaicul (JIGSAW / metoda grupurilor interdependente)

Este o metoda bazată pe învăţarea în echipă (team-learning); fiecare elev are o
sarcină de studiu în care trebuie să devină „expert”, având responsabilitatea
transmiterii informaţiilor asimilate celorlalţi colegi
Etape în realizarea metodei:
- Pregătirea materialului de studiu:
 tema este împărţită în 5 subteme;
 pentru fiecare subtemă se stabilesc elementele principale (întrebări,
texte, enunţuri afirmative etc);
 se realizează o fişă expert cu subtemele propuse, care va fi oferită
fiecărui grup;
- Organizarea colectivului în echipe de învăţare:
 fiecare elev din echipă primeşte un număr de la 1 la 5 şi are ca sarcină
să studieze în mod independent subtema corespunzătoare numărului
său, devenind expert;

De exemplu, dacă clasa de elevi este împărţită în 4 grupe cu câte 4 elevi în

fiecare grup, acestea vor fi structurate astfel:

1 1
2 4 2 4
3 3

1 1
2 4 2 4
3 3

Fig 18a Dispunerea elevilor pe grupuri de lucru în metoda mozaic

- Constituirea grupurilor de experţi:

 faza discuţiilor în grupul de experţi: elevii prezintă un raport individual
asupra a ceea ce au studiat în mod independent;

1 2
1 1 2 2
1 2

3
4 4 3 3
4 3

Fig 18b Dispunerea elevilor pe grupuri de lucru în metoda mozaic

- Reîntoarcerea în echipa iniţială de învăţare:

 faza raportului de echipă: experţii transmit cunoştinţele asimilate,
reţinând la rândul lor informaţiile transmise de colegii – experţi în alte
subteme;
 1 1
2 4 2 4
3 3

1 1
2 4 2 4
3 3

Fig 18c Dispunerea elevilor pe grupuri de lucru în metoda mozaic

- Evaluarea:
 faza demonstraţiei: evaluarea frontală a activităţii elevilor.

Avantaje:
- dezvoltă capacităţile de gândire creativă, reflectare, rezolvare de probleme, de
exprimare verbală;
- dezvoltă relaţiile de cooperare şi comunicare în grup, întăreşte coeziunea grupului;
- determină elevii să participe la acţiunea de învăţare, prin faptul că fiecare dintre ei
are de rezolvat o sarcină;

Piramida / “bulgărele de zăpadă”

Presupune împletirea activităţii individuale cu cea de cooperare în cadrul
grupurilor.
Etape în realizarea metodei:
- Faza introductivă:
prezentarea şi explicarea temei;
- Faza lucrului individual:
elevii lucrează individual tema şi notează întrebări posibile;
- Faza lucrului în perechi:
elevii lucrează în perechi pentru a discuta rezultatele individuale; notează alte
întrebări;
- Faza reuniunii în grupuri mai mari:
se formează 2 -3 grupe de elevi din perechile existente;
- Faza raportării soluţiilor în colectiv:
întreaga clasa, reunită, analizează şi concluzionează asupra ideilor emise;
- Faza decizională:
concluzii.
Se lucrează frontal (cu toată clasa de elevi)

Se lucrează în grupuri (câte 4 elevi)

Se lucrează în perechi (câte 2 elevi)

Se lucrează individual

Fig. 19 Reprezentarea etapelor metodei piramidei

Avantaje ale metodei:

- stimulează învăţarea în cooperare;
- dezvoltă încrederea în forţele proprii, prin faptul că fiecare elev dezvoltă idei care
sunt preluate ulterior de perechea de elevi şi de grupul de elevi din care va face
parte;
- dezvoltă relaţiile de cooperare şi comunicare în grup, întăreşte coeziunea grupului;
Limite:
- este greu de măsurat gradul de participare al fiecărui elev la rezolvarea sarcinii; nu
permite o evaluare individuală, ci una de grup;
- face posibilă neimplicarea unor elevi în rezolvarea sarcinii (lene socială);

Cubul
Este o metodă interactivă de grup folosită pentru explorarea unui subiect,
situaţii, proces, fenomen din mai multe perspective.
Sunt realizate următoarele strategii de învăţare:
 descrie
 compară
 analizează
 asociază
 aplică
 argumentează
Etape în realizarea metodei:
- anunţarea temei;
- elevii pregătesc anterior tema;
- clasa de elevi se împarte în şase grupe;
- se utilizează ca mijloc de învăţământ un cub (confecţionat); pe fiecare faţă a
cubului este câte o sarcină de lucru (descrie, compară, analizează, asociază, aplică,
argumentează sau altele);
- prin aruncarea zarului, fiecare grupă primeşte o sarcină pe care trebuie să o
rezolve;
- liderii fiecărui grup prezintă rezultatele obţinute;
- analiza rezultatelor cu toată clasa de elevi şi stabilirea concluziilor.

Descrie Compară Asociază Analizează Aplică Argumen-

tează
Un Comporta- Comporta- Comporta- Comporta- Proverbul ...
comporta- mentele a mentul tău mentul unor mentul în
ment două cu al unui copii situaţii noi
personaje personaj
cunoscut
Un mod de Modul tău Afirmaţia ....
lucru de lucru de
cel al
colegului tău
Un Relaţiile Relaţii de Interpreteaz
sentiment dintre colaborare ă rolul unui
membrii personaj
grupului

Fig 20 Strategii de învăţare în metoda cubului

Exemplu:
Clasa de elevi este împărţită în 6 grupuri, care examinează tema conform cerinţei înscrise pe
faţa cubului alocată fiecărui grup:
 Descrie: “Descrie culorile, formele, mărimile/dimensiunile”;
  Compară: “Găseşte asemănările şi diferenţele specifice faţă de alte realităţi”;
 Asociază: “Precizează la ce te îndeamnă să te gândeşti tema dată”;
 Analizează: “Care sunt elementele componente?”
 Aplică: “Cum poate fi folosită?”
 Argumentează: “Prezintă idei pro / contra ei şi specifică motivele care susţin afirmaţiile tale”

Acvariul
Este o metodă bazată pe dezbatere, în care elevii au de îndeplinit două roluri:
de participant la discuţie şi de observator.
Condiţii de realizare:
- tema de dezbatere este una controversată;
- elevii se vor pregăti în prealabil pentru această temă;
- profesorul îndeplineşte roluri de ghid, consultant, moderator al discuţiilor; un alt
profesor poate participa ca obsevator pentru a identifica comportamentul elevilor,
modul de rezolvare a conflictelor etc. în timpul desfăşurării metodei;
- se împart elevii în 2 cercuri concentrice:
 grupul peştilor (cercul interior)
 grupul observatorilor (cercul exterior)
- faza I:
 elevii din cercul interior discută tema (8-10 minute);
 elevii din cercul exterior ascultă ceea ce se discută, fac observaţii despre
modul de discuţie, de relaţionare, contribuţie fiecărui elev, reacţii,
comportamente ale participanţilor etc.; ei completează fişele de observaţie;
 ei vor prezenta observaţiile făcute;
- faza II:
 acelaşi timp de lucru se va utiliza, dar participanţii ăţi schimbă rolurile
- faza III:
 elevii dezbat problema frontal;
 se stabilesc concluzii.

Cerinţe pentru elevii din Cerinţe pentru elevii din cercul exterior
cercul interior - observatorii -
- peştii -
Rezolvă sarcinile Observă comportamentul unui singur coleg din
grupul interior
Ascultă ideile colegilor din grup Formulează întrebări pentru colegii din grupul
interior
Descrie comportamentul copiilor peşti
Nu critică şi nu categoriseşte deciziile copiilor peşti
Îşi schimbă rolurile

Fig 21 Cerinţe pentru elevi în metoda acvariului

Ştiu / Vreau să ştiu / Am învăţat

Este o metodă interactivă în care elevii sunt solicitaţi să facă aprecieri asupra
propriei cunoaşteri. Elevii trec în revistă ceea ce ştiu deja despre o anume temă şi apoi
se formulează întrebări la care se aşteaptă găsirea răspunsurilor în cadrul activităţii.
Etapele:
- se formează grupuri de elevi;
- fiecare grup face o listă cu tot ceea ce ştiu despre tema abordată;
- pe tablă / flipchart este desenat un tabel cu următoarele coloane:

STIU VREAU SĂ ŞTIU AM ÎNVĂŢAT

 Ce ştim? Ce vrem să ştim? Ce am învăţat?
Ce credem că ştim?
ceea ce consideră ceea ce ar dori să ştie ideile nou asimilate
cunoscut în legătură cu în plus în legătură cu
tema tema

Fig 22 Etape în metoda Ştiu / Vreau să ştiu / Am învăţat

- se cere grupurilor de elevi să spună ce au scris şi se notează în coloana din stânga

ideile cu care clasa este de acord;
- folosind acelaşi procedeu elevii vor elabora o listă de întrebări;
- elevii vor identifica întrebările pe care ei le au despre subiectul abordat, iar
profesorul le va lista în a doua coloană a tabelului. Aceste întrebări evidenţiază
nevoile de învăţare ale elevilor în legătură cu tema abordată. (ce vor să afle pentru
că nu ştiu).
- elevii analizează textul (citirea textului, identificarea şi explicarea cuvintelor
necunoscute, identificarea ideilor principale, construirea rezumatului textului etc.)
- realizarea secvenţei de dirijare a învăţării;
- după analiza textului, se revine asupra întrebărilor formulate în a doua coloană şi
se completează răspunsurile în ultima coloană „Am învăţat”;
- elevii vor face comparaţie între ceea ce ei cunoşteau deja despre tema abordată,
tipul şi conţinutul întrebărilor pe care le-au formulat şi ceea ce ei au învăţat prin
lecturarea textelor.
- se va discuta care din întrebările lor au găsit răspuns şi care dintre ele încă
necesită un răspuns.
Condiţii de realizare:
- metoda se aplică atunci când elevii au capacitatea de a analiza independent un
text, de a extrage singur mesajul / informaţiile transmise de text;
Avantaje:
- dezvoltă capacităţile de autoevaluare, şi apreciere obiectivă a propriei cunoaşteri;

b. Metode şi tehnici de rezolvare de probleme prin stimularea

creativităţii:

Brainstormingul (asaltul de idei, metoda “evaluării amânate”)

Este o variantă a discuţiei în grup, având ca obiectiv producerea de idei noi
sau găsirea celei mai bune soluţii pentru o problema de rezolvat, prin participarea
tuturor membrilor grupului.
În învăţământul preşcolar / primar de regulă de organizează frontal (cu toată
grupa / clasa).
Realizarea lui presupune trei etape distincte delimitate în timp:
- etapa I – pregătirea şedinţei de brainstorming; în cadrul unei activităţi didactice /
lecţii, această etapă coincide cu secvenţa de pregătire a activităţii;
- etapa II - în care sunt produse ideile în cadrul discuţiilor sau dezbaterilor,
- etapa II - care are loc la sfârşitul activităţii sau chiar peste 1-2 zile şi în care sunt
evaluate ideile.

Condiţii de realizare:
Etapa I:
 selecţionarea participanţilor;
  asigurarea unui cadru adecvat, stimulativ (luminos, spaţios, pregătirea
mobilierului, pregătirea aparaturii de înregistrare etc.);
Etapa II:
 comunicarea temei de dezbatere;
 comunicarea regulilor de desfăşurare a activităţii:
o se interzic aprecierile critice, ironizările, cenzurările, contrazicerile,
obstrucţionările;
o se exprimă liber orice idee care-i trece elevului prin minte (pentru a
stimula imaginatia);
o trebuie ascultate cu atenţie toate ideile participanţilor;
o se încurajează asociaţiile originale de idei;
o se cere producerea unei cantităţi cât mai mari de idei;
o ideile vor fi notate / înregistrate încât să poată fi evaluate ulterior;
Metoda este foarte eficientă dacă participanţii nu ştiu că ideile lor au
fost înregistrate.
 etapa de incubaţie care permite emiterea unor alte idei noi, alte asociaţii de
idei; această etapă poate dura 1-2 zile sau poate fi o secvenţă din lecţie în care
se realizează alte situaţii de învăţare);
Etapa III:
 analiza ideilor, prelucrarea şi sistematizarea acestora;
 evaluarea ideilor şi stabilirea concluziilor.
Avantaje:
- îi motivează pe elevi să înveţe;
- obţinerea rapidă şi uşoară a ideilor noi / soluţiilor;
- oferă elevilor posibilitatea să se exprime în mod liber;
- dezvoltă participanţilor încrederea în sine;
- contribuie la formarea şi dezvoltarea calităţilor imaginativ-creative, a
spontaneităţii şi a unor trăsături de personalitate cum ar fi spontaneitatea, curajul
de a exprima un punct de vedere, voinţa etc.
Limite:
- eficienţa lui depinde de calităţile moderatorului de a dirija producerea de idei;
- ideile / soluţiile exprimate de elevi pot avea un caracter idealist;
- nu dezvoltă competenţe şi abilităţi practice.
Exemplu:
Teme pentru brainstorming: “Omul şi universul – soluţii pentru ocrotirea naturii”.

Studiul de caz
Constă în etalarea unor situaţii tipice, reprezentative, ale căror trăsături sunt
cercetate profund, din diferite puncte de vedere; cu scopul de a identifica cauzele ce
au declanşat acest fenomen şi evoluţia acestuia în raport cu alte fapte şi evenimente
similare.
Sunt două alternative în folosirea studiului de caz:
- ca sursă de cunoaştere, în scopul realizării unor sarcini de descoperire;
- ca modalitate practică de realizare a unor sarcini de aplicare, confirmare;
Condiţii de realizare:
- cazul va fi selectat în funcţie de obiectivele urmărite;
- cazul trebuie ales în funcţie de semnificaţiile şi bogăţia trăsăturilor pe care le
prezintă, pentru a putea fi identificate de elevi;
- cazul să fie atractiv, să trezescă interesul elevilor;
- cazul să conţină toate datele necesare;
- profesorul să precizeze corect sarcinile de învăţare;
- cazul să fie autentic;
- gradul de complexitate şi dificultate al cazului să corespundă vârstei copiilor;
- copiii trebuie să cunoască etapele rezolvării unui caz.
Metodologia realizării studiului de caz presupune trei etape:
Etapa I: identificarea cazului, a situaţiei problematice (reală sau posibilă);
Etapa II: selectarea metodelor de analiză;
Etapa III: analiza cazului din punct de vedere teoretic, practic;
II.1. li se cere elevilor să studieze cazul individual şi să găsească soluţii pentru
sarcinile formulate;
II.2. elevii sunt împărţiţi în grupuri şi se continuă studierea cazului în cadrul
fiecărui grup; fiecare grup îşi prezintă soluţiile;
II.3. se organizează studiul cazului cu toată clasa de elevi; analiza critică a
soluţiilor propuse;
Etapa IV: prezentarea concluziilor desprinse
Avantaje:
- dezvoltă capacităţile de descoperire şi căutare ale elevilor, capacitatea de aplicare
a cunoştinţelor;
- stimulează elevii să caute infomaţii, să le selecteze, să le valorifice, să ia decizii în
legătură cu situaţia analizată, să găsească mai multe modalităţi de rezolvare, să
anticipe evoluţia evenimentelor etc.
- facilitează fixarea şi sintematizarea cunoştinţelor;

Explozia stelară / starbursting / furtuna de întrebări

Ca metodă interactivă de dezvoltare a creativităţii individuale şi de grup,
explozia stelară presupune analiza unei teme centrale / concept, prin stimularea
elevilor să formuleze întrebări asupra conţinutului analizat pornind de la următoarele
întrebări-chie: cine?, ce?, unde?, când?, de ce?

Cine?

De
C ce?
e?
tema

Cân Unde
d? ?

Fig. 23 Reprezentarea grafică a întrebărilor în cadrul

exploziei stelare

Etape:
- Propunerea unei probleme;
- Organizarea colectivului în grupuri, de obicei preferenţiale;
- Activitate pe grupuri pentru a elabora o listă cu cât mai multe întrebări;
- Evaluarea calităţii întrebărilor;
- Elaborarea de răspunsuri la unele întrebări.

Avantaje:
- facilitază aprticiparea tuturor copiilor;
- dezvoltă capacitatea interogativă a acestora, crearea de întrebări;

Pălăriile gânditoare (Thinking Hats)

Este o metodă interactivă de dezvoltare a creativităţii de grup prin solicitarea
elevilor să interpreteze diferite roluri în funcţie de semnificaţia pălăriei pe care o
poartă.
Poate fi organizată pe grupuri în două variante:
- Varianta I: fiecare grup primeşte o pălărie de a anumită culoare şi toţi membrii
îndeplinesc rolul prescris;
- Varianta II: fiecare membru din grup primeşte o pălărie de a anumită culoare şi el
va interpreta în cadrul grupului rolul prescris;
Etape în organizarea metodei:
- se împart cele 6 pălării gânditoare elevilor / grupurilor şi se oferă cazul supus
discuţiei;
- elevii vor interpreta rolurile în funcţie de semnificaţia dată de culoarea pălăriei pe
care o poartă;
- rolurile vor fi schimbate, astfel încâr fiecare elev să poarte toate pălăriile.
Fiecare pălărie reprezintă un mod de gândire oferind o privire asupra
informaţiilor, sentimentelor, judecăţilor, atitudinii pozitive, creativităţii,
controlului.

Cum trebuie să se comporte cel care poartă una din cele 6 pălării gânditoare:
PĂLĂRIA ALBĂ Caută informaţii Ce informaţii avem?
Ce informaţii lipsesc?
Cum putem obţine informaţiile?
PĂLĂRIA ROŞIE Spune ce simte „sentimentul meu e că........”
despre ............ „intuiţia mea e că ...............”
„nu-mi place felul cum s-a
procedat”
PĂLĂRIA Identifică greşelile, Care sunt erorile?
NEAGRĂ elemente negative, Ce ne împiedică?
lacune etc. La ce riscuri ne expunem?
PĂLĂRIA Oferă sugestii, propuneri, Care sunt obiectivele?
GALBENĂ Realizează aprecieri Pe ce se bazează aceste idei?
pozitive Care sunt avantajele?
PĂLĂRIA VERDE Generează idei noi Putem face asta şi în alt mod?
Caută alternative Cum poate fi altfel atacată
problema?
Gasim şi o altă explicaţie?
PĂLĂRIA Defineşte problema Putem sa rezumăm aceste
ALBASTRĂ Clarifică puncte de vedere?
Stabileşte concluzii Care e următorul pas?
Care sunt ideile principale?

Fig 24 Rolurile pălăriilor gânditoare

 Avantaje:
- facilitază participarea tuturor copiilor;
- dezvoltă capacitatea creativă, capacitatea de comunicare, capacităţile gândirii;
- dezvoltă abilităţile de cooperare, sociale ale elevilor;
- dezvoltă capacitatea metacognitivă elevului (îl ajută pe acesta să identifice rolul
care i se potriveşte cel mai bine);

c. Metode şi tehnici de fixare, sistematizare şi evaluare interactivă de

grup a cunoştinţelor şi deprinderilor:

Ciorchinele
Este o metodă interactivă de evaluare care stimulează găsirea conexiunilor
dintre concepte cu grade diferite de generalitate.
Etape:
- se scrie un cuvânt / temă (care urmează a fi cercetat) – nivelul I;
- se notează toate cenceptele, ideile, sintagmele care au legătură cu tema respectivă,
trăgându-se linii între acestea şi tema centrală - nivelul II ;
- pe măsură ce se scriu concepte noi, se trasează linii între toate ideile ce par a fi
conectate - nivelul III;
- activitatea se opreşte când se epuizează toate ideile; se completează astfel un
ciorchine care evidenţiază legături între concepte cu niveluri defirite de
generalitate, de la abstract la concret;
- circhinele se poate completa fie de la abstract la concret (de la nivelul I), fie de la
concret la abstract;

Nivelul I (general /abstract)

Nivelul II

Nivelul III
Nivelul IV (concret)

Fig. 25 Reprezentarea etapelor metodei ciorchinele

Rolul profesorului şi al elevilor:

EDUCATORUL COPIII
Comunică
Solicită informaţii Analizează
Formulează întrebări Compară
Restructurează Argumentează
Sintetizează Completează
Monitorizează Caută
Evaluează Asociază
Stimulează Corectează
Solicită informaţii Exersează
Clarifică etc.

Fig. 26 Rolul profesorului şi al elevilor în metoda piramidei

Turul galeriei
Este o metodă interactivă de evaluare, în care elevii sunt solicitaţi să evalueze
produsele activităţii.
Etape:
- se formează grupurilor de elevi;
- profesorul comunică sarcina de lucru / o problemă controversată cu mai multe
soluţii posibile
- copii rezolvă sarcina în grupuri;
- se expun produse activităţii pentru fiecare grup, realizându-se o galerie / expoziţie;
- copiii fac turul galeriei:
 unul din membrii fiecărui grup, „ghidul” aşteaptă „vizitatorii” (membrii
celorlalte grupuri)
 vizitatorii realizează comentarii critice, observaţii, întrebări, idei, soluţii şi le
notează pe o listă de observaţii;
- sunt reevaluate produsele prin utilizarea listei de observaţii făcute de cei care ai
vizitat „standul” lor
Avantaje:
- stimulează gândirea, creativitatea şi învăţarea eficientă;
- dezvoltă motivaţia pentru învăţare şi implicarea activă a copiilor;
Limite:
- aprecierile copiilor, mai ales a celor de vârste mici, au un caracter predominant
subiectiv (vor aprecia pozitiv lucrările celor din grupul său şi negativ pe cele ale
colegilor din alt grup);
Exemplu:
Metoda este foarte utilă în cadrul activităţilor de Arte (Abilităţi practice, Pictură etc.), unde
evaluarea lucrărilor se realizează sub forma unei expoziţii.

Metoda R.A.I. (R - răspunde ; A - aruncă; I. -interoghează)

Este o metodă interactivă de evaluare prin care elevii sunt determinaţi să
comunice ceea ce au învăţat, printr-un joc de aruncarea unei mingi de la un copil la
altul.
Reguli de desfăşurare:
- cel care aruncă mingea pune o întrebare, cel care o prinde răspunde la întrebare şi
apoi pune altă întrebare ş.a.;
- cine nu răspunde corect iese din joc şi va răspunde cel care a pus întrebarea (are
ocazia de a arunca din nou mingea); dacă nu ştie să răspundă este eliminat din joc
şi va răspunde cel care i-a pus lui întrebarea ş.a.;
- în acest fel, în joc rămân cei mai bine pregătiţi la tema rspectivă.
Metoda poate fi utilizată în cadrul lecţiilor de evaluare sau în etapele de
reactualizare a cunoştinţelor sau realizarea feedback-ului.
Avantaje:
- dezvoltă abilitatea de comunicare interpersonală, de a pune întrebări;
- asigură un feedback rapid al cunoştinţelor;
- este foarte motivantă, se desfăşoară sub formă de joc;
- dezvoltă atenţia distributivă şi promtitudinea răspunsurilor.
Exemplu:
La Limba română, clasa a IV-a, la un text studiat, pot fi utilizate următoarele întrebări:
Ce ştii despre ……………….?
Care sunt ideile principale din text ……………….?
Despre ce ai învăţat în lecţie ……………….?
Care sunt personajele principale din text ……………….?
Unde / când s-a petrecut acţiunea ……………….?
 Cum justifici faptul că ……………….?
Ce ţi s-a părut mai greu în lecţie ……………….?
Cum poţi aplica cunoştinţele ……………….?
Ce ţi s-a părut interesant ……………….?

Lotus (floarea de nufăr)

Presupune deducerea de conexiuni între idei, concepte, pornind de la o temă
centrală, pe baza căreia sunt definite alte 8 teme de studiu.
Etape:
- Construirea diagramei;
- Scrierea temei centrale în centru diagramei;
- Elevii se gândesc la idei principale ale temei; acestea se trec în petalele ce
înconjoară tema centrală, în sensul acelor de ceasornic;
- Folosirea celor 8 idei drept idei principale pentru alte 8 subteme, drept teme
centrale pentru alte „flori de nufăr”;
- Se completează cât mai multe petale – flori de nufăr;
- Evaluarea ideilor – cantitativ şi calitativ;

Fig. 27 Reprezentarea grafică a Lotusului

Hărţile conceptuale („conceptual maps”) / hărţile cognitive („cognitive maps”) /
formulare de argumentare (“argument forms”)
Reprezintă o metodă interactivă de evaluare care presupune completarea unui
grafic în care sunt incluse conceptele de bază (aşezate în centrul graficului), puse în
relaţie cu conceptele subordonate şi relaţii / trimiteri între acestea.
Etape:
- se scrie fiecare concept pe câte o foaie şi fiecare exemplu pe alte foi, de altă
culoare;
- se aranjează conceptele pe o foaie mare (poster), astfel: cele generale sus, cele
secundare jos;
- se aranjează conceptele astfel încât să decurgă unul din celălalt;
- se trasează linii de la conceptele de sus la cele de jos, în funcţie de relaţia dintre
ele şi între conceptele de acelaşi nivel;
- se scriu cuvintele care definesc relaţia (pe liniile trasate);
- se trec exemplele;
- see realizează harta pe o foaie de hârtie.
Se pot utiliza două variante de realizare:
Variana I: profesorul stabileşte harta (conceptele şi legăturile dintre ele); elevul
completează spaţiile din structura hărţii;
Varianta II: elevul construieşte harta;

HARTA
CONCEPTUALĂ

este un

GRAFIC

cu cu

NODURI legând perchile de TRIMITERI

reprezentând exprimând relaţiile având

dintre perechi

CONCEPTE CUVINTE DE
LEGĂTURĂ

Fig. 28 Reprezentarea grafică a hărţii conceptuale

Avantaje:
- dezvoltă capacităţile superioare de gândire (conceptualizare, generalizare,
schematizare);
- promovează învăţarea activă şi conştientă, contrară memorării mecanice;
- favorizează înţelegerea şi aplicabilitatea cunoştinţelor;
- pot fi folosite în planificarea unor activităţi;
De asemenea, este foarte eficient demersul de construire a hărţii conceptuale la
începutul activităţii şi apoi la sfârşitul ei, prin compararea celor două hărţi putând fi
astfel măsurat progresul în învăţarea conceptelor.
Limite:
- solicită mult timp de lucru;
- necesită eforturi intelectuale de nivel superior intense şi bine dirijate.
Exemplu: construirea hărţilor conceptuale pentru următoarele concepte transdisciplinare:
natură, sănătate, Mihai Eminescu, România.

Jurnalul reflexiv (Reflexive Diary)

Este o metodă intractivă de evaluare prin care elevul este solicitat să reflecteze
asupra propriului proces de învăţare, referitor la experienţele trăite, gânduri, opinii,
impresii etc.
Avantaje:
- asigură dezvoltarea abilităţilor metacognitive ale elevilor;
- elevul îşi exprimă deschis opiniile pzitive sau negative şi expectanţele;
- oferă posibilitatea profesorului de a cunoaşte mai bine elevul, ce îşi doreşte de la
activitatea didactică;
Limite:
- necesită timp pentru că trebuie completat periodic;
- elevii trebuie obişnuiţi să emită puncte de vedere asupra propriei activităţi.
 Funcţii ale metodei Întrebări la care elevul trebuie să răspundă
Ce ai învăţat nou?
Autoreglarea învăţării Cum ai învăţat?
Care dintre ideile discutate ţi s-au părut mai interesante?
Controlul acţiunilor Ce dificultăţi ai întâmpinat?
desfăşurate asupra
sarcinii de învăţare
Ce sentimente ţi-a trezit?
Controlul cunoaşterii În ce măsură ceea ce ai învăţat, ţi-a satisfăcut aşteptările?
obţinute Dacă ai putea schimba ceva, ce ai face?
Adaugă alte comentarii.

Fig. 29 Întrebări specifice în utilizarea jurnalului reflexiv

d. Metode şi tehnici de cercetare în grup:

Proiectul de cercetare
Este o metodă de învăţare prin cercetare şi acţiune practică, în care elevii,
pornind de la o temă de cercetare sunt puşi într-o situaţie reală, autentică şi trebuie să
rezolve anumite sarcini cu o finalitate reală(care corespunde unor necesităţi reale la
momentul dat).
Metoda are un caracter interdisciplinar, solicitând de la elevi atât cunoştinţe
teoretice, dar şi abilităţi practice. De aceea, în învăţământul primar, se foloseşte în
combinaţie cu alte metode (descoperirea.
Tipuri de proiecte:
- de investigaţie-acţiune
ex.: anchete, culegeri, studii;
- de acţiune ecologică
ex.: de protecţie a mediului înconjurător, de luptă împotriva poluării, de
înfrumuseţare a spaţiului;
- de activitate manuală
ex.: realizarea unor activităţi practice de creştere a animalelor, de grădinărit;
- de tip constructiv
ex.: de confecţionare a unor materiale, de construcţie a unor modele /
aparate, strângerea de materiale în vederea organizării unor evenimente / expoziţii;
- de tip rezolvare de probleme;
Etape:
- alegerea proiectului;
- planificarea etapelor de acţiune (calendarul activităţilor: vizite, schimburi de
experienţă, acţiuni practice etc.);
- realizarea propriu-zisă a acţiunilor planificate;
- aprecierea acţiunilor şi a rezultatelor obţinute sub formă de concursuri, expoziţii,
prezentarea unor produse ale proiectului.
Avantaje:
- dezvoltarea abilităţile aplicative;
- dezvoltă capacitatea de a lucra independent;
- cultivă gândirea proiectivă;
- exersează capacităţile intelectuale şi creative;
- dezvoltarea abilităţilor de investigare a unor fenomene, de rezolvare a unor
situaţii-problemă;
- educă trăsăturile personalităţii (spirit de cooperare, de echipă, onestitate).
 Exemplu: în ciclul primar se pot realiza microproiecte pentru investigarea mediului
înconjurător, realizarea unor studii, realizarea unor acţiuni practice.

Investigaţia în grup:
Este o metodă de învăţare, dar şi de evaluare, care solicită elevilor rezolvarea
unei situaţii teoretice sau realizarea unei activităţi practice prin aplicarea cunoştinţelor
de care dispun în situaţii noi, variate, având la dispoziţie o perioadă de timp mai lungă
sau mai scurtă.
A investiga înseamnă: a se documenta, a observa fenomene, a experimenta, a
alege metode de lucru, a culege şi interpreta date, a desprinde concluzii etc.
Etape:
- definirea problemei;
- identificarea procedurilor care vor fi utilizate în realizarea investigaţiei;
- documentarea, analiza teoretică a temei;
- culegerea datelor;
- discutarea şi interpretarea datelor;
- prezentarea raportului final.
Avantaje:
- asimilarea de cunoştinţe;
- dezvoltarea abilităţile aplicative;
- oferă elevilor posibilitatea de a aplica cunoştinţele în situaţii noi, variate;
- dezvoltarea abilităţilor de investigare a unor fenomene.