5.

Descrierea metodelor specifice învăţământului

preşcolar şi primar

5.1. Metode de comunicare orală:

a. Metode de comunicare orală expozitive:

Metodele expozitive cuprind metodele de transmitere a cunoaşterii prin intermediul

limbajului oral. Se bazează pe comunicarea orală a unei teme ce nu poate fi cunoscută pe baza
experienţei intelectuale, individuale a elevilor.

Naraţiunea (poate lua forma povestirii sau a basmului):

Constă în nararea unor fapte au întâmplări aşa cum s-au petrecut, prin relatarea sau
descrierea lor, fară a se explica cauzele.

Condiţii de realizare:
- conţinuturile activităţilor de povestire trebuie alese în concordanţă cu obiectivele cadru şi
obiectivele de referinţă, să înfăţişeze aspecte cât mai apropiate de experienţa copiilor, să aibă
valenţe educative şi estetice;
- studierea anterioară a textului literar de povestit şi adaptarea acestuia la particularităţile de
vârstă şi individuale ale copiilor;
- alcătuirea planului povestirii: succesiunea episoadelor şi identificarea personajelor şi trăsăturilor
acestora;
- se recomandă utilizarea în timpul naraţiunii a unor materiale didactice ilustrative şi
sugestive (desene, imagini, tablouri, jetoane - machete proiecţii, înregistrări sonore,
diafilme, filme, personaje, figurine, siluete, jucării, marionete, etc.);
- expunerea conţinutului trebuie să fie clară, accesibilă copiilor, să fie expresivă (modularea vocii,
schimbarea ritmului vorbirii şi a intonaţiei, respectarea pauzelor, mimică şi gesticulaţie adecvate,
repetiţii etc.);
- povestitorul (cadrul didactic) trebuie să participe direct şi afectiv la conţinutul povestirii
pentru a trezi elevilor adevărate trăiri afective.
Ca metodă, naraţiunea utilizează procedee precum: explicaţia, descrierea, conversaţia,
demonstraţia.

Exemplu:

La limba română, nararea unei poveşti cu conţinut educativ (“Fata babei şi fata moşului”);

La istorie, educatorul povesteşte un episod istoric; la un moment dat întrerupe firul acţiunii pentru a
caracteriza un personaj, a face o comparaţie sau a explica un cuvânt necunoscut.
 Avantaje:

- face posibilă introducerea elevului într-o lume a basmelor, fabulelor, legendelor, mituri,
evenimete istorice, întâmplări spectaculoase din viaţa unor eroi etc., în scopul informării şi
sensibilizării acestora;
- prin logica de desfăşurare a evenimentelor, prin simplitatea şi claritatea ideilor transmise,
naraţiunea permite dezvoltarea la elevi a unor reprezentări vii, clare, facilitând astfel dezvoltarea
capacităţilor de analiză, comparaţie şi înţelegere;
- prin caracterul acţiunilor povestite, naraţiunea potate fi utilizată în reglarea morală a
comportamentului elevilor;
- prin ornamentizarea discursului cu figuri de stil, prin stilul de prezentare şi materialul
intuitiv utilizat, povestirea realizează o participare afectivă intensă a elevilor;
- contribuie la dezvoltarea motivaţiei, a imaginaţiei şi a disponibilităţii pentru învăţare;

Repovestirea
Este acţiunea de povestire realizată de către elev. Aceasta dezvoltă capacitatea
creativă a copilului şi dorinţa lui de a se afirma, de a fi în centrul atenţiei.
În învăţământul preşcolar şi primar, educatorul va antrena permanent copiii în
realizarea repovestirilor.

Descrierea:

Constă în prezentarea unor trăsături şi detalii exterioare ale unui obiect /proces,
aspecte ale realităţii înconjurătoare, a modului de viaţă şi activitate al oamenilor, a
caracteristicilor unor personaje.
Cadrul didactic redă verbal imaginea unui obiect, fapt, caracteristicile unui personaj;
cadrul natural şi uman în care se desfăşoară o acţiune; aspecte ale realităţii înconjurătoare,
insistând asupra aspectelor de formă, dimensiune, context; modul de viaţă şi de muncă al
unor oameni etc.
Condiţii de realizare:

- atât profesorul cât şi elevii trebuie să fi cunoscut în mod direct în prealabil obiectele şi
personajele pe care le descriu;
- se va utiliza material intuitiv adecvat (planşe, machete, scheme explicative, fotografii etc.);
- este foarte util realizarea unor comparaţii în timpul descrierii, pentru a sublinia semănări şi
deosebiri cu ceea ce este cunoscut de către elevi;
Exemplu:

La Limba română, descrierea unui personaj dintr-un text cunoscut, evidenţiind trăsături fizice şi
morale ale acestuia, modul de comportament, relaţiile cu alte personaje.

Avantaje:

- dezvoltă spiritul de observaţie al elevilor, capacitatea de a sesiza şi analiza elemente

comune sau/şi diferenţiatoare;
- permite cunoaşterea obiectivă a realităţii înconjurătoare.
Limite:
- există tendinţa de a se exagera cu prezentarea unor detalii exterioare nesemnificative;
- este o observare mult dirijată şi direcţionată de către educator preocupat să îndrepte atenţia
elevilor spre elemente care trebuie descrise.

Explicaţia:

Este o formă de expunere orală care presupune dezvăluirea, pe baza unor

argumentaţii deductive, a unor date noi.
Prin explicaţie, elevii sunt introduşi în investigarea unor fenomene, sunt prezentate
relaţiile cauzale, esenţa lucrurilor, direcţia desfăşurării unor fenomene.
Condiţii de realizare:

- se enunţă mai întâi definiţia, regula, principiul, conceptul sau se prezintă un fenomen, un
cuvânt nou, o expresie, o situaţie, apoi se analizează, exemplifică şi argumentează (se vor
identifica premise, cauze, relaţii, sensuri, interpretări, aplicaţii posibile care ajută la
confirmarea datelor explicate);
- explicaţia devină eficientă prin utilizarea unor mijloace tehnice moderne;
Ca metodă, explicaţia utilizează procedee precum: conversaţia şi demonstraţia.

Exemplu:

La ştiinţe, educatorul explică fenomenul circuitului apei în natură, utilizând pe parcursul explicaţiei un
set de întrebări - răspunsuri (conversaţie) pentru a verifica dacă elevii au înţeles corect informaţiile transmise;

La matematică, explicarea modului de rezolvare a unei probleme prin metoda figurativă;

La educaţie plastică, se explică modul de efectuare a liniei ca elemeent de limbaj plastic;

La limba română, educatorul precizează / explică sensul cuvintelor noi din text.

Avantaje:
- este o cale eficace, uşoară şi rapidă de obţinere a informaţiilor pentru intregul grup de elevi în
acelaşi timp;
- permite transmiterea unei cantităţi mari de informaţii într-un timp relativ scurt;
- informaţiile sunt prezentate într-o formă esenţializată, logică, sistematizată, reprezentând
pentru elev un punct de plecare pentru continuarea studiului individual;
Limite:
- utilizată excesiv, accentuează caracterul pasiv al elevului prin receptarea de-a gata a
cunoştinţelor şi limitarea descoperirilor şi căutărilor proprii.

Expunerea:

Presupune prezentarea orală de către educator a unei teme, în structuri bine închegate,
caracterizate prin logică, densitate, pregnanţă şi fluenţă. Este o cale simplă, directă şi rapidă de
transmitere a informaţiilor, prezentându-se astfel teorii, legi, idei necunoscute, care nu ar putea fi
cunoscute de către elevi pe baza experienţei lor intelectuale.

Forme ale expunerii1:

1
Facem precizarea că aceste forme sunt utilizate cu precădere la nivel gimnazial, liceal, universitar.
- expunerea – prelegere (este o formă de expunere tradiţională, care constă în prezentarea sub
formă de monolog a conţinutului ştiinţific de către profesor, elevii nefiind antrenaţi înaceastă
acţiune);
- expunerea – dialogată (este o formă de interacţiune între prelegerea profesorului şi intervenţiile
conversative ale elevilor, în vederea explicitării conţinuturilor transmise);
- expunerea - dezbatere (este o formă de interacţiune între prelegerea profesorului, care expune
elementele esenţiale ale conţinutul ştiinţific şi continuarea activităţii prin dezbaterea realizată de
elevi şi profesor pentru clarificarea teoriilor prezentate);
- expunerea cu ilustraţii şi aplicaţii, este o formă de expunere care îmbină mesajul transmis oral
de către profesor cu demonstraţii intuitive (desen, experiment);
- expunerea cu oponent (expunerea dobândeşte o formă dramatizată, fiind realizată de către două
persoane, cadrul didactic şi un oponent – poate fi un alt cadru didactic sau un elev, care are rolul
de a pune întrebări, a formula observaţii, a cere lămuriri, simulând astfel un dialog cu
profesorul);
- expunerea realizată în sistemul team – teaching (expunerea se realizează interpelat, după un
plan presatabilit, de către o echipă de profesori).
Condiţii de realizare:

- asigurarea caracterului realist-ştiinţific al conţinutului transmis şi includerea informaţiilor noi din

domeniile transmise;
- expunerea se va centra pe transmiterea de informaţii esenţiale;
- educatorul va emite ipoteze, teorii, pentru a stimula efortul de investigare al elevilor şi a asigura
activizarea în acest fel a acestora;
- eficienţa expunerii este asigurată de analiza şi interpretarea critică a unor puncte de vedere;
- asigurarea caracterului intuitiv, prin utilizarea mijloacelor didactice adecvate;
- legarea cunoştinţelor de viaţă, de un context familiar elevilor, pentru a putea fi asimilate;
- activizarea elevilor prin utilizarea în timpul expunerii a unor procedee retorice, a dialogului, a
unor dezbateri, aplicaţii etc;
Ca metodă, expunerea utilizează procedee precum: explicaţia, descrierea, povestirea,
conversaţia, demonstraţia

Avantaje:

- este o cale eficace, uşoară şi rapidă de obţinere a informaţiilor pentru intregul grup de elevi în
acelaşi timp;
- permite transmiterea unei cantităţi mari de informaţii într-un timp relativ scurt;
- informaţiile sunt prezentate într-o formă esenţializată, logică, sistematizată, reprezentând
pentru elev un punct de plecare pentru continuarea studiului individual;
Limite:

- prin faptul că prin această metodă li se oferă elevilor de-a gata informaţiile, ea predispune la
pasivism şi absenţa spiritului critic.
Exemplu:

La limba română, prezentarea (expunerea) definiţiei unei părţi de vorbire şi a caracteristicilor

acesteia.

Instructajul
 Este o metodă care precede sau însoţeşte desfăşurarea unei activităţi practice cu scopul de a
da indicaţii obiective, instrucţiuni despre modul în care este necesar să se realizzeze activitatea în
condiţii de eficienţă.

Se vor preciza şi clarifica: acţiunile care trebuie realizate într-o anumită succesiune; sarcinile
pe care elevii le au de îndeplinit; condiţiile, regulile de ordine şi disciplină, modul de comportare al
elevilor.

Exemplu: instructajul realizat elevilor în cadrul activităţilor practice.

b. Metode de comunicare orală interactive (conversative)

Metodele de comunicare conversative presupun stabilirea unui dialog între profesor şi elevi,
în care profesorul pune întrebări elevilor pentru a stimula gândirea, asigura fixarea cunoştinţelor noi
şi retenţia (reţinerea acestora.

Conversaţia

Este denumită şi convorbire, discuţie, dialog didactic, metoda interogativă.

Este metoda care constă în dialogul didactic între educator şi elevi, în care educatorul
formulează succesiv întrebări pentru a stimula elevii să-şi însuşească cunoştinţele noi sau să fixeze,
sistematizeze şi evalueze cunoştinţele pe care le au.

Forme ale conversaţiei:

- conversaţia euristică - conversaţia utilizată cu scopul descoperirii de cunoştinţe noi;

- conversaţia de reactualizare - conversaţia realizată cu scopul reactualizării şi introducerii în tema
nouă;
- conversaţia de fixare (consolidare şi sistematizare) - conversaţia utilizată în vederea fixării,
sistematizării cunoştinţelor însuşite;
- conversaţia de verificare sau control - conversaţia utilizată pentru verificărea orală a
cunoştinţelor.
Organizarea şi desfăşurarea activităţilor de convorbire în învăţământul preşcolar presupune
respectarea următoarelor condiţii (Păişi, Tudor, Stan, 2009, p. 106):

- planificarea la intervale optime de timp;

- stabilirea tematicii convorbirii şi a variantei de realizare în funcţie de particularităţile de vârstă şi
individuale ale copiilor;
- elaborarea planului convorbirii sub forma unor idei principale sau sub forma întrebărilor;
- alegerea procedeelor şi a mijloacelor care să asigure participarea activă a tuturor copiilor pe tot
parcursul activităţii;
- întrebările trebuie să aibă un conţinut accesibil, să fie în strânsă legătură cu tema, să vizeze ceea
ce este esenţial, să ţină seama de cunoştinţele anterioare ale copiilor, să pornească de la
experienţa de viaţă a acestora, formularea să fie simplă, clară, precisă şi corectă (ştiinţific şi
gramatical);
- întrebările trebuie adresate întregii grupe, numindu-se apoi copilul care va răspunde;
- răspunsurile trebuie să fie în concordanţă cu conţinutul întrebării, să fie formulate clar, precis,
corect din punct de vedere gramatical, să nu repete răspunsurile anterioare ale colegilor,
- copiii trebuie obişnuiţi să răspundă individual, pe rând (nu în cor) şi nu trebuie întrerupţi;
- corectarea greşelilor se va face în funcţie de felul acestora ( confuzii, inexactitate, pronunţare
greşită, exprimare incorectă din punct de vedere gramatical, lipsa de coerenţă a răspunsurilor
etc.) şi de particularităţile individuale ale copiilor.

Conversaţia euristică (de descoperire, conversaţie socratică):

Presupune folosirea unei succesiuni de întrebări, puse cu abilitate de către educator şi în

alternanţă cu răspunsurile primite de la elevi, astfel încât educatorul îi îndeamnă pe aceştia să
realizeze o investigaţie în informaţiile deja cunoscute, pentru a face asociaţii şi să ajungă la
descoperieea de noi cunoştinţe sau aspecte ale realităţii.

Conversaţia euristică se prezintă ca „serii legate de întrebări şi răspunsuri, la finele cărora să

rezulte, ca o concluzie, adevărul sau noutatea pentru elevul antrenat în procesul învăţării” (Cucoş,
1998, p. 148)

Condiţii de realizare:

- talentul educatorului de a formula şi pune întrebări în alternanţă firească cu răspunsurile

aşteptate;
- utilizarea unui material ilustrativ adcvat care să suscite curiozitatea, interesul, să ofere
posibilităţi de descriere, explicaţie etc.;
- succesiunea logică şi minuţioasă a întrebărilor, organizarea lor într-o structură coerentă, logică;
- natura întrebărilor să fie diversă în funcţie de obiectivele urmărite şi de situaţiile de învăţare
(întrebări de definire, factuale, de interpretare, de comparare, de explicare, de opinie, de
justificare)
- se va pune accent pe întrebările care solicită efortul intelectual al elevilor, întrebări de
descoperire;
- folosirea alternativă a diferitelor tipuri de întrebări, pentru stimularea gradului de activizare al
elevilor;
- dozarea corectă a întrebărilor şi răspunsurilor - după întrebare trebuie lăsată o pauză elevilor
pentru a reflecta asupra a ceea ce i se cere şi a-şi construi răspunsul adecvat;
- aprecierea obiectivă a răspunsurilor, cognitivă (prin cuvinte) şi afectivă (prin mimică, gestică), fie
prin încurajarea, aprobarea lor, fie prin dezaprobarea, respingerea, critica acestora.
- condiţii de formulare a întrebărilor:
o să fie precise, clare din punct de vedere al conţinutului;
o să fie exprimate clar, simplu;
o să provoace activitatea gândirii elevilor (“de ce?”, “cum?”, “ce s-ar întâmpla dacă?”,
“pentru ce?”, “dacă …atunci”, “ce însemnătate are?” „comparaţi!”, “arătaţi!”)
o să fie corecte din punct de vedere gramatical;
o vor fi prezentate într-o ordine logică care să permită descoperirea conştinţelor;
o se vor adresa întrebări ajutătoare;
o vor fi variate şi accesibile, fără a sugera răspunsurile aşteptate;
o vor fi diferenţiate în raport cu caracteristicile elevului.
- condiţii de formulare a răspunsurilor (de către elevi):
o să fie corecte, complete, motivante, din punct de vedere al conţinutului;
 o să fie exprimate clar, concis, corect din punct de vedere gramatical, sub aspectul
formei;
o se vor evita răspunsurile în cor;
o să fie exprimate într-o formă îngrijită, precisă;
o să se utilizeze un vocabular corespunzător.

După modul de adresare, pot fi utilizate următoarele tipuri de întrebări (Ionescu,

1980):
Întrebare: Exemplu:
frontale (adresate tuturor elevilor) „Care este cauza?”, „De
ce?”
directe (adresată unui anume elev „X, ce te determină să susţii
acest lucru?”
inversate (primind o întrebare de la un „Tu ce crezi?”
elev, profesorul îi răspunde tot printr-o
întrebare)
de releu şi de completare (primind o „Ce părere aveţi despre ce a
întrebare de la un elev, profesorul o spus colegul vostru?”
repune pentru ceilalţi elevi, care vor
completa răspunsul)
de revenire (profesorul revine asupra unei „Colegul vostru a afirmat
întrebări adresate anterior, dar la care nu că ..... . Ce părere aveţi?”
s-a primit un răspuns satisfăcător)
imperative (profesorul formulează o „Analizaţi următoarea
cerere) situaţie ...”
de controversă (întrebări la care „Personajul X (din text) a
răspunsurile aşteptate sunt contradictorii) greşit sau nu?”
Fig. 12 Tipuri de întrebări în funcţie de modul de adresare

În funcţie de obiectivele urmărite, se pot utiliza întrebări: (Jinga, Istrate, 2008, pp.
333-334):
Întrebare: Exemplu:
de definire „Care?”, „Cum?”,
„Ce este?”, „Cum definiţi ...?”
factuale „Cine?”, „Ce?” ,
„Cum descrieţi ....?”
de interpretare (extrapolare) „Cum exemplificaţi ... ?”,
„Cum interpretaţi următorul enunţ /
proverb?”
de comparare „Prin ce se aseamănă / diferenţiază ... ?
”
de explicare „De ce?”
de opinie „Apreciaţi modul de comportare al
personajului X (din text?)”,
„Ce părere aveţi în legătură cu ...?”
de justificare „Cum argumentaţi faptul că ....?”,
„Pe ce vă bazaţi când afirmaţi că ...?”
Fig. 13 Tipuri de întrebări în funcţie de obietivele urmărite
CD – E
 CD – E1, E2

După procesele psihice pe care le solicită în elaborarea răspunsurilor de către elevi,

întrebările sunt (Cerghit, 2006, p. 143):

Întrebare: Exemplu:
reproductive „Ce este?”, „Ce aţi avut de învăţat?”
reproductiv-cognitive „Care este?”, „Ce?”, „Cine?”,
„Când?”
convergente (de analiză, „Care?”, „Comparaţi”, „Arătaţi”, „Ce
sinteză, asociere, comparaţie) observaţi?”
divergente (se pot da mai „Cum?”, „De ce?”, „Pentru ce?”
multe soluţii corecte)
de evaluare (de apreciere ) „Cum apreciaţi?”, „Cum este?”
anticipative „Dacă ... atunci?”, „Ce s-ar întâmpla
dacă?”

Fig. 14 Tipuri de întrebări în funcţie de procesele psihice solicitat

Avantaje:
- solicită inteligenţa productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai multă
libertate de căutare;
- deprinde elevii de a rezolva singuri o problemă de învăţare;
- dezvoltă gândirea logică, punând şi răspunzând la întrebări, elevul îşi clarifică
cunoştinţele;
Exemplu:

La limba română, clasa a IV-a, la predarea temei „Substantivul” conversaţia euristică se realizează pe
baza unui text scurt („Bianca are pe birou un stilou şi trei caiete”). Pentru a conduce actul de cunoaştere al
elevilor, profesorul pune următoarele întrebări:

Ce exprimă cuvântul Bianca? Ce este ea? (o fiinţă)

Ce exprimă cuvântul stilou? Ce este? (un obiect)

Ce exprimă cuvântul caiete? Câte obiecte de acest fel sunt? Ce este? (un obiect)

Ce exprimă cuvântul birou? Ce este? (un obiect)

Ce este , deci, substantivul? (parte de vorbire care desemnează fiinţe şi obiecte)

Discuţia şi dezbaterea

Discuţia presupune un schimb reciproc şi organizat de informaţii, idei, impresii, păreri pe

baza unei teme în scopul clarificării unor date noi, consolidării şi sistematizării acestora, analizei unor
asemănări / deosebiri între diferite elemente, efectuării unor studii de caz, rezolvării unor probleme
etc.

Dezbaterea este o discuţie pe larg şi amănunţită asupra unei probleme controversate, în

care se urmăreşte influenţarea convingerilor, atitudinilor şi comportamentului elevilor.

Condiţii de realizare:

- talentul educatorului în pregătirea şi conducerea discuţiei (cunoaşterea dinamicii grupului şi

utilizarea unui plan de desfăşurare a discuţiei);
- realizarea unei discuţii presupune cunoaşterea temeinică de către elevi a cunoştinţelor pe
baza cărora se realizează aceasta;
- asigurarea caracterului intuitiv, prin utilizarea mijloacelor didactice adecvate (planşe, grafice,
hărţi, planuri, proiecţii etc.);
- atitudinea adecvată a elevilor în timpul discuţiei prin acceptarea, recunoaşterea şi valorizarea
punctului de vedere al celuilalt;
- realizarea discuţiei într-un climat socio-afectiv pozitiv, stimulator;
- mărimea adecvată a grupului participant, pentru a da fiecărui participant dreptul de a –şi
exprima opinia.
Avantaje:
- dă o formă de socializare activităţii de învăţare, (intensifică intercomunicarea şi realaţiile din
cadrul grupului, favorizează dezvoltarea deprinderilor de cooperare în grup);
- valorifică experienţa de cunoaştere şi capacităţile de cunoaştere ale elevilor;
- asigură consolidarea şi transferul cunoştinţelor;
- dezvoltă participarea responsabilă a elevilor;
- contribuie la corectarea dficienţelor de vorbirea,
- facilitează dezvoltarea operaţiilor gândirii;
- dezvoltă creativitatea şi spontaneitatea în exprimarea ideilor, spiritul critic, puterea de
discernământ, o mai bună cunoaştere de sine.
Limite:

- subiectivitatea opiniilor prezentate;

- timiditatea, reţinerea unor elevi în a-şi prezenta punctul de vedere, fie de teama reacţiei
colegilor, fie datorită lipsei de siguranţă asupra calităţii şi corectitudinii opiniei pe care vor să o
expună.
Exemplu:

În realizarea unei dezbateri pot fi folosite următoarele întrebări:

Ce s-a întâmplat? (întrebarea îi ajuta pe elevi să-şi clarifice situaţia);

De ce s-a întâmplat aceasta? (întrebarea îi ajută pe elevi să înteleagă cauzele şi efectele);

Se putea întâmpla şi altfel ? Cum? (elevii sunt stimulaţi să găsească alte modalităţi de acţiune);

Ce ai fi făcut tu într-o astfel de situaţie? (elevii sunt stimulaţi să găsească şi alte alternative de rezolvare);

Ce crezi că a simţit persoana respectivă? Ce ai fi simţit tu? (se dezvoltă capacitatea empatică);

A fost corect? De ce?(elevii vor face aprecieri).

 c. Metode de instruire prin problematizare

Problematizarea (rezolvarea de situaţii – problemă):

Constă în crearea de către educator a unor situaţii-problematice teoretice sau practice, care
solicită elevilor utilizarea, restructurarea şi completarea cunoştinţelor în vederea soluţionării acestor
situaţii, pe baza experienţei şi eforului personal declanşat de disconfortul motivaţional-afectiv şi
cognitiv.

Problema reprezintă un proces, fenomen dificil de înţeles, neclar, complicat, greu de rezolvat,
caracterizat prin noutate în raport cu ceea ce se cunoaşte.
Situaţia –problemă: situaţie contradictorie, conflictuală, ce rezultă din trăirea simultană a
două realităţi, cea anterioară (cognitiv – emoţională) şi elementul de noutate, de surpriză cu care se
confruntă subiectul. Acest conflict incită la căutare, descoperire de soluţii noi.

Situaţia –problemă cuprinde un ansamblu de întrebări-problemă.

Întrebarea- problemă este o întrebare cvu ajutorul căreie se determină una din
necunoscutele situaţiei problemă.

Specificul acestei metode constă în faptul că educatorul nu comunică cunoştinţele, ci

dezvăluie elevilor săi adevăruri, punându-i în situaţia de a căuta şi a descoperi.

Tipuri de situaţii – problemă:

- elevilor li se cere să aplice cunoştinţe, deprinderi, capacităţi anterior formate în condiţii noi,
necunoscute;
- elevilor li se cere să selecteze dintr-un ansamblu de date numai pe acelea care sunt necesare în
rezolvarea unei situaţii;
- elevilor li se cere să rezolve o situaţie în care apare o contradicţie între rezolvarea cunoscută şi
posibilităţile ei de aplicare,
- elevilor li se cere să sesiseze dinamica unor fenomene, procese (ex.: explicarea fenomenului
creşterii plantelor);

Rezolvarea unei situaţii-problemă se realizează în două etape (Goguelin, 1972):

Etapa I:

I 1. definirea, extragerea problemei (este etapa în care profesorul creează sau pune o problemă
elevilor, pe care aceştia o identifică cu o dilemă, un paradox, o enigmă; copiii trăiesc o situaţie
problemă prin curiozitate, uimire, interes, mirare nelinişte;

Modalităţi pe care profesorul le poate utiliza pentru a pune o problemă: prin comunicare
orală, prin material demonstrativ, prin valorificarea unui text citit de copii, prin observaţii făcute în
mediul înconjurător etc.
I. 2. formularea problemei (este etapa în care profesorul comunică situaţia - problemă, oferă
explicaţii elevilor, prin conversaţie sau dicuţii cu aceştia).

Modalităţi pe care profesorul le poate utiliza:

Varianta 1: profesorul enunţă problema, iar elevii sunt solicitaţi să găsească materialul necesar
rezolvării ei;

Varianta 2: profesorul aduce elevilor matrialul conflictual, iar elevilor li se cere să sesiseze şi să
enunţe problema care rezultă de aici;

Varianta 3: li se cere elevilor să formuleze o problemă pornind de la un material pe care îl au la

dispoziţie şi care la prima vedere nu prezintă o formulare problematică;

Etapa II:

II.1. Rezolvarea situaţiei-problemă (profesorul îndrumă şi ajută elevii să rezolve situaţia- problemă, îi
ajută să formuleze întrebări, le orientează atenţia pentru a conştientiza elementele cheie ale
problemei, poate interveni cu explicaţii);

II.2. Întărirea rezultatelor obţinute (profesorul poate apela la diferite modalităţi: li se cere elevilor să
explice modalităţile de rezolvare sau să justifice soluţiile găsite; se poate realiza verificarea practică a
soluţiilor).

Algoritmul aplicării problematizării în activitatea didactică:

Etapa Activitatea educatorului Activitatea elevului

Etapa I 1. Definirea, extragerea 1. Receptează situaţia-

problemei (profesorul problemă
elaborează situaţia- 2. Îşi pune întrebări-
problemă, care conţine problemă, prin care
probleme) rezolvându-le ajunge la
îndeplinirea sarcinilor;
2. Formularea problemei Varianta 1 sau
(profesorul comunică
situaţia- problemă) Varianta 2 sau

Varianta 3

Etapa II 1. Coordonează acţiunea de 1. Rezolvă problema;

rezolvare a problemei comunică rezultatele
2. Întărirea rezultatelor
obţinute

Fig. 15 Algoritmul aplicării problematizării

 Condiţii de aplicare:

- nu orice conţinut poate fi transmis prin metoda problematizării; de asemenea, sunt situaţii când
elevii nu dispun de cunoştintele şi abilităţile necesare utilizării metodei.
Se poate aplica în combinatie cu dezbaterea, studiul de caz, lectura si învăţarea prin
descoperire etc.

Avantaje:

- permite consolidarea unor structuri cognitive şi operaţionale;

- facilitează stimularea spiritului de explorare;
- dezvoltă un stil activ de muncă;
- cultivă autonomia şi curajul în susţinerea propriei poziţii;
- reprezintă una dintre cele mai utile metode, prin potenţialul ei euristic şi activizator.
Limite:

- dificultăţi în identificarea unei situaţii-problemă (false situaţii problemă);

Exemplu:

La Matematică, o situaţie-problemă poate fi creată la predarea noţiunii de volumul corpurilor; elevii

sunt tentaţi să stabilească o relaţie de egalitate între volumul corpurilor şi greutatea lor, dar prin realizarea
unor lucrări practice sau a unor experimente ei vor descoperi că între cele două noţiuni nu este o relaţie de
egalitate.

La Ştiinţe, o situaţie-problemă poate fi creată la predarea fenomenului de creştere a plantelor; şi

anume, de ce atunci când sămânţa încolţeşte, rădăcina se ascunde în pământ, iar tulpina se avântă în aer?
Elevii aduc diferite idei (ipoteze) pentru a explica acest fenomen; de pildă, ei afirmă că fenomenul este
determinat de prezenţa luminii şi umiditatea solului; sau structura diferită a şesuturilor rădăcinii şi tulpinii
determină acest lucru sau fenomenul de gravitaţie etc. Prin realizarea unor experimente aceste ipoteze vor fi
infirmate sau confirmate şi în acest fel, elevii ajung la explicaţia corectă.

La Ştiinţe, se prezintă elevilor următoarea situaţie-problemă: “De ce Soarele se învârte în jurul

Pământului?”

La Limba română, identificarea felului cuvântului “o” în următoarele enunţuri:. “am văzut o fată. O
fată se plimbă cu o bicicletă pe trotuar.”

5.2. Metode de comunicare scrisă

Lectura activă

Este citirea activă a unui text prin angajarea următoarelor procese:

- perceperea înţelesului cuvintelor şi expresiilor din text;

- identificarea ideilor principale şi a detaliilor semnificative; ordonarea ideilor din text;
- realizarea unor predicţii asupra a ceea ce va urma, ce se poate întâmpla, care vor fi efectele;
- „lucrul pe text”, adică solicitarea elevilor să construiască propoziţii cu cuvinte din text, să
formuleze idei noi, să realizeze rezumatul cu ideile esenţiale ale textului;
- realizarea de interpretări, aprecieri critice, argumentaţii etc.
O formă de realizare a lecturii în ciclul primar este citirea explicativă, care se bazează pe
analiza unitară şi simultană a conţinutului şi a formei artistice de prezentare a acestuia. Modalitatea
de realizare este: citirea textului pe fragmente şi explicarea cuvintelor / expresiilor necunoscute,
formularea ideilor principale, realizarea rezumatului textului.

Condiţii de realizare:

- să fie însoţită de explicaţiile educatorului;

- se va utiliza material intuitiv adecvat;
- fiecare elev îşi va prezenta impresiile, ideile;
- regim ordonat de studiu,
- dozarea efortului de lectură în timp,
- alternarea eforului de citit cu relaxarea (pauze),
- alternarea lecturilor cu conţinuturi diferite,
- alternarea lecturilor cu activităţi de altă natură (fizice, practice, plimbări, joacă),
- asigurarea condiţiilor ergonomice (lumină naturală şi concentrarea ei pe text, evitarea
luminaţiei artificiale, înclinarea mesei pe care se află materialul de citit, poziţia corectă la masa
de lucru, asigurarea liniştii necesare, aerisirea camerei, temperatură constantă de lucru - 18
grade C, evitarea fumatului în camera de lucru etc).
Realizarea eficientă a lecturii presupune formarea la elevi a unor deprinderi de muncă
intelectuală:

o Deprinderea de a înţelege corect ceea ce se citeşte

Ex.: identificarea elementelor esenţiale din text, analiza şi aprecierea materialului citit,
interpretarea personală a textului, extragerea unor concluzii din text etc.

o Deprinderea de a –şi pune probleme

Ex.: utilizarea ideilor citite în alte asociaţii de idei, interpretarea unor formule, scheme,
tabele, planuri, fotografii etc.

o Deprinderea de a nota datele semnificative asimilate în timpul lecturii

Ex.: şcolarii pot utiliza vocabular de termeni, de expresii frumoase, fişe de lectură, extrase
cu teze principale etc;

o Deprinderi de „lectură creatoare”

Ex.: realizarea de rezumate, conspecte, planuri, compuneri, articole, elaborarea de
scrisori, cereri etc.

o Deprinderea de a utiliza corect materiale auxiliare

Ex.: dicţionarul, culegeri, atlase, albume, hărţi, materiale soft

o Deprinderi de igienă a muncii intelectuale

Avantaje:

- pune în mişcare gândirea şi imaginaţia elevilor,

- incită la asociaţii de imagini şi idei, la reflecţii şi trăiri emotive, la analize şi evaluări, la
retrospecţii şi anticipaţii.

Munca cu manualul (studiul individual)

Este metoda didactică în care” învăţarea are ca sursă esenţială şi ca instrument de formare a
elevului cartea şcolară sau alte surse similare”. (Moise, în Cucoş, 1998, p. 155) Această metodă
presupune realizarea de către elev a lecturii în mod independent şi autonom.

În învăţământul primar, reprezintă una dintre metodele de bază.

Condiţii de realizare:

- se realizează atunci când elevii stăpânesc priceperi de a folosi în mod eficient independent
manualul;
- pentru a fi eficient trebuie să se realizeze permanent, să existe continuitate în munca
intelectuală;
- are un caracter activ prin structurarea personală a conţinutului, prin stabilirea unui ritm propriu
pentru studiu şi a unui plan de realizare;
- implică memorare vizuală, auditivă şi motrică (şcolarii trebuie obişnuiţi să utilizeze diferite
tehnici de realizare a studiului individual: citirea cu voce tare, realizarea unor schematizări,
realizarea unor repetări şi recapitulări constante, evitarea memorării de tip „bazar” etc.);
- este necesar ca elevul să îşi cunoască propria personalitate pentru a –şi organiza eficient locul şi
timpul de muncă intelectuală.
Rolul educatorului:

- elaborează sarcinile de rezolvat;

- stabileşte materialele ce vor fi consultate (dicţionare, enciclopedii, manuale, calculator, fişe de
lucru, etc.);
- formulează indicaţii privind modalităţile de realizare a sarcinilor date;
- îndrumă direct şi/sau indirect modul de realizare a studiului individual de către fiecare elev.
Exemplu

La Limba română, lectura unui text dat.

La educaţie moral-civică, lectura textului „Adevăr – minciună”.

La Istorie, clasa a IV-a, lectura textului „Marea Unire”.

În aplicarea metodei, se parcurg următorii paşi:

 lectura integrală a textului, realizată de profesor (lectura model);

 reluarea lecturii integrale cu scopul împărţirii textului în fragmente;
 lectura fiecărui fragment din text; în acelaşi timp, se explică cuvintele noi, se fac precizări
pentru înţelegerea semnificaţiei textului;
 formularea ideilor principale din fiecare fragment al textului;
 realizarea planului de idei;
 activarea elevilor în rezolvarea unor sarcini / întrebări din text, care să dovedească că au
înţeles semnificaţia acestuia;
 reluarea lecturii integrale a textului, prin participarea tutturor elevilor în realizarea ei.
 Avantaje:

- permite învăţarea în ritm propriu şi în funcţie de stilul individual;

- dezvoltă capacităţile de planificare, organizare, spiritul de iniţiativă şi încrederea în forţele
proprii;
- permite asimilarea unui ansamblu variat de informaţii;
- dezvoltă imaginaţia, creativitatea verbală, procesele psihice;
- dezvoltă cunoaşterea de sine, asigură educarea unor calităţi spirituale;

5.3. Metode de explorare sistematică a realităţii obiective

a. Metode de explorare directă a realităţii

Observarea sistematică:

Constă în urmărirea atentă a unor obiecte, fenomene, pentru a depista aspecte noi ale
realităţii şi al întregirii unor informaţii.
Condiţii de realizare:
- să fie însoţită de explicaţiile educatorului;
- se va utiliza material intuitiv adecvat;
- fiecare elev îşi va prezenta impresiile, ideile;
Avantaje:
- are o valoare euristică şi participativă întrucât se bazează pe receptivitatea elevilor faţă de
un fenomen al realităţii;
- este o sursă de informaţie directă;
- favorizează formarea unor calităţi comportamentale cum ar fi răbdarea, perseverenţa,
consecvenţa, imaginaţia etc.;
- dezvoltă obiectivitetea, spiritul de rigoare şi precizie, capacitatea de a judeca realitatea
înconjurătoare, de a observa lucrurile şi fenomenele din diferite unghiuri de vedere;
- favorizează o percepţie polimodală (multisenzorială)
Ca metodă, observarea utilizează procedee ca descrierea, explicaţia, conversaţia.

Exemplu:
La Ştiinţe, observarea unor aspecte din realitatea înconjurătoare (schimbări în viaţa plantelor şi
animalelor); observarea unor fenomene meteorologice (de exemplu, „citirea” calendarului naturii în
învăţământul preşcolar este o modalitate de a determina preşcolarii să identifice / observe elemente specifice
diferitelor anotimpuri); observarea unor evenimente sociale (datini, tradiţii, manifestări culturale etc.).
La Matematică, la tema „Figuri geometrice”, observarea diferitelor figuri, pentru a identifica numărul
de laturi, dimensiunea, legătura dintre laturi, grosimea.
La Limba română, clasa I, observarea literei „A mare de mână”, pentru a identifica sensul de trasare a
literei, semnele grafice componente, modul în care ele sunt legate, modul în care se leagă litera de alte litere în
scrierea unor cuvinte scurte.

Descoperirea didactică:
Este metoda didactică în care educatorul concepe şi organizează activitatea astfel
încât să faciliteze elevului reactualizarea experienţei şi capacităţilor individuale în vederea
identificării prin efort propriu a unor cunoştinţe, explicaţii, legi, prin parcurgerea identică sau
diferită a drumului iniţial prin care au fost identificate cunoştinţe asemănătoare.
Tipuri de descoperire:

- descoperire inductivă (de la elemente particulare, elevii fac generalizări, construiesc definiţii
etc.);
- descoperire deductivă (pornind de la adevăruri generale elevii ajung prin efor propriu la
cunoştinţe particulare);
- descoperire analogică (pe baza asemănării unor elemente a două sisteme diferite, se presupun
asemănări ale celorlalte elemente);
- descoperire transductivă (se ajunge la prezentarea metaforică a unor conţinuturi, obiecte,
fenomene, procese).
Condiţii de realizare:

- rolul educatorului constă în a stimula o atitudine activă a elevului, pentru a întreţine acel nivel
optim de incertitudine, astfel încât elevul să realizeze o incursiune în propriul său fond
aperceptiv;
- realizarea de către educator a unei activităţi instructiv-educative individualizat (prin distribuirea
sarcinilor în cadrul descoperirii în mod diferenţiat), prin adaptarea la caracteristicile şi
posibilităţile fiecărui elev;
- să fie utilizată sistematic şi cu consecvenţă, pentru a asigura dezvolarea capacităţilor euristice ale
elevilor;
Avantaje:

- are rol formativ, dezvoltând forţele psihice şi calităţile acestora (gândirea, limbajul, creativitatea,
imaginaţia, calităţi moral-volitive şi de caracter etc.);
- dezvoltă motivaţia intrinsecă şi potenţialul intelectual al elevilor;
- dezvoltă trăsăturile de personalitate;
- contribuie la formarea şi dezvoltarea unui stil de muncă intelectuală eficient;
- dezvoltă deprinderile şi capacităţile de a utiliza mijloace tehnice;
Metoda descoperii utilizează ca procedee problematizarea, studiu de caz, experimentul,
observarea, convorbirea euristică, brainstormingul, cercetarea documentelor şi relicvelor istorice.

Lucrările experimentale:

Este metoda didactică care presupune modificarea unui fenomen sau variabile în scopul
descoperirii şi analizei efectelor, legilor care caracterizează acel fenomen.

Tipuri de experimente:
- experimentul cu caracter de cercetare, de descoperire;
- experimentul demonstrativ;
- experimentul aplicativ;
- experimentul de formare a deprinderilor motrice (experimente destinate mânuirii
aparaturii, instalaţiilor, instrumentelor, a unor substanţe);
Condiţii de realizare:

- vor fi alese teme uşoare, accesibile;

- vor fi puse la dispoziţie dispozitive instrumentale specifice şi uşor de mânuit;
- asigurarea măsurilor organizatorice optime, prin realizarea unui instructaj elevilor, astfel încât să
nu intervină accidente;
- se realizează fie individual, fie pe grupe (2-3 elevi);
- elevii vor utiliza fişe de experiment;
Avantaje:
- experimentul reproduce fenomenele în procesualitatea lor;
- poate fi repetat de mai multe ori dacă sunt întrunite condiţiile de reproducere a
fenomenului respectiv;
- are valoare formativă şi informativă;
- utilizarea experimentului induce un element de problematizare activităţii didactice;
- dezvoltă capacităţile de descoperire şi investigatorii ale elevilor, spiritul de observaţie şi
raţionamentul iductiv, gândirea creatoare;
Limite:

- tendinţa de utilizare a experimentului demonstrativ, şi mai puţin pe cel de descoperire, care

implică participarea activă a elevului;

Fişă de experiment

(model)

a. Observaţii asupra fenomenului şi modul cum se

interpretează ele
............................................................................................

............................................................................................

b. Concluzii parţiale pe baza observaţiei

.............................................................................................

.............................................................................................

c. Concluzii finale
............................................................................................
 Fig. 16. Fişă de experiment (model)

Cercetarea documentelor şi relicvelor istorice:

Este metoda didactică prin care elevii analizează documente şi relicve istorice, ân acest fel
fiind posibilă cunoaşterea trecutului istoric.

Tipuri de documente istorice:

- documente sub formă de înscrise, adeverinţe, pergamente, manuscrise, imprimate păstrate în

stare originală în arhive, muzee, biblioteci, colecţii etc;
- cărţi, reviste, ziare, manifeste, proclamaţii, declaraţii, tratate, discursuri, fotografii, desene, hărţi,
picturi, ilustraţii de carte, caricaturi de epocă, serii de mărci poştale;
- inscripţii pe ceramică, piatră, lemn sau metal, pe ziduri;
- sculpturi, sarcofage, ceramică, pese de artă, piese numismatice, tapiserii;
- unelte, maşini, arme;
- cetăţi, fortăreţe, edificii, monumente, tradiţii orale din mediul înconjurător.
De cele mai multe ori, este folosită ca procedeu didactic în cadrul descoperirii, fie ca sursă de
cunoaştere, fie ca ilustare a unor expuneri.

Condiţii de realizare:

- vor fi selectate dacumente uşor de utilizat în lecţie;

- elevii vor utiliza fişe de observare pentru notarea datelor semnificative ale documentului utilizat
(denumirea documentului, epoca de când datează, locul unde a fost găsit, caracteristici istorice,
concluzii la care se ajunge prin analiza documentului);
Avantaje:

- constituie o autentică sursă de cunoaştere, îndeplinind o funcţie euristică;

- asigură caracterul activ al activităţii didactice în asimilarea unor cunoştinţe teoretice, îndeplinind
o funcţie ilustrativă;
- dezvoltă gândirea istorică, îl ajută pe elev să cunoască şi să aprecieze trecutul istoric;
- formează atitudini obiective şi trări afective faţă de trecutul istoric;
Limite:

- observarea unui document istoric cere mult timp;

- riscul înţelegerii fragmentare în locul unei viziuni globale asupra faptului istoric.
Exemplu:

În lecţiile de istorie, clasa a –IV- a, în predarea elementelor de istorie locală, pot fi utilizate
următoarele strategii: culegerea datelor despre tradiţiile orale specifice (fântâni, ruine, monumente, stânci),
realizarea unor interviuri cu persoane reprezentative din zonă, realizarea unor reconstituiri cu ajutorul
desenului, vizitarea unor clădiri, case memoriale, monumente etc.

b. Metode de explorare indirectă a realităţii

Demonstraţia:

Este metoda didactică prin care educatorul arată, indică, prezintă obiecte, fenomene,
cu scopul de facilita cunoaşterea de către elevi a unor aspecte ale realităţii, a unor
comportamente sau acţiuni, pa bază de material concret, exemple şi argumente logice.
Presupune prezentarea unor obiecte, fenomene, substitute ale acestora, cu scopul asigurării
unui suport concret – senzorial al cunoaşterii.

A demonstra înseamnă:

- a arăta elevilor obiecte, fenomene pentru ca ei să cunoască realitate înconjurătoare;

- a prezenta elevilor acţiuni, operaţii, mişcări;
- a oferi exemple, argumente pentru susţinerea unor fapte, idei;
Forme ale demonstraţiei, în funcţie de materialul utilizat:

- demonstraţie cu obiecte şi fenomene reale;

- demonstraţia experimentelor de laborator (experimentul demonstrativ);
- demonstraţie figurativă (cu ajutorul reprezentărilor grafice -desene, tablouri, scheme, planşe);
- demonstraţie cu ajutorul desenului la tablă;
- demonstraţie cu ajutorul modelelor (fizice, figurative);;
- demonstraţia cu ajutorul mijloacelor tehnice;
- demonstraţia acţiunilor şi comportamentelor;
- demonstraţie prin exemple etc.
Condiţii de realizare:

- eficienţa demonstraţiei este dependentă de modul în care elevii vor fi pregătiţi, modul în care li
se captează atenţia, creând o stare de interes, de curiozitate;
- educatorul să conducă observaţia elevilor asupra elementelor caracteristice, esenţiale prin
întrebări, indicaţii, sublinieri etc;
- obiectele/ fenomenele demonstrate să fie observate cu uşurinţă de către elevi;
- perceperea lor să fie realizată prin mai mulţi analizatori;
- se vor prezenta elementele nu în formă statică, şi în dinamismul lor, în anumite stadii de
dezvoltare a lor;
- activizarea tuturor elevilor prin solicitarea lor de a realiza diverse acţiuni: realizarea unor desene,
scheme, efectuarea unor calcule etc;
- se va utiliza material intuitiv semnificativ temei şi care să permită înţelegerea
fenomenelor/proceselor în mişcare;
- în timpul demonstrării se vor respecta cerinţele metodologice adecvate;
- se va utiliza un ritm adecvat al demonstraţiei pentru a se permite elevilor să realizeze însuşirea
corectă a structurilor propuse;
- în timpul demonstraţiei se va utiliza ca procedeu explicaţia.
Utilizează ca procedee observatia, expunerea şi conversaţia euristic

Avantaje:

- asigură o viziune de ansamblu asupra unei acţiuni, proces, mişcări;

- asigură înţelegerea mecanismului de execuţie a unei acţiuni, tehnici;
- dezvoltă spiritul de observaţie, de analiză şi sinteză, capacitatea de a compara, de a investiga, a
face generalizări;
- asigură cunoaştrea realităţii pe baza unui material concret, pe bază de exemple şi argumente
logice;
- formeaza capacitatea de a sesiza ceea ce este semnificativ.
Exemplu:

La Matematică, demonstrarea modului de rezolvare a unei probleme prin metoda figurativă

(matematică, clasa a -II -a).

La Limba română, clasa I, demonstratrea modului de execuţie a unei litere.

La Ştiinţe, la tema “Volumul”, se arată elevilor că o cantitate de apă turnată înt-o sticlă este aceaşi
care ocupă un anumit volum dacă este turnată înt-un pahar.

La Educaţie fizică, demonstrarea modului de execuţie a unei deprinderi fizice.

Modelarea:

Metoda modelării se bazează pe construirea prin analogie a unor raţionamente plecând de

la existenţa unor relaţii structurale sau funcţionale între două obiecte / fenomene / procese
asemănătoare.

În acest fel, se asigură accesibilitatea la ceea ce nu este accesibil în mod direct, deoarece cu
ajutorul modelului pot fi identificate proprietăţile unui obiect / fenomen / proces original, cu care
are anumite asemănări sau analogii esentiale.

În cadrul metodei se utilizează modele construite pe baza caracteristicilor esenţiale ale

originalului cu scopul de a descrie şi esenţializa un ansamblu existenţial imposibil de cercetat
în realitate.
Modelul este o simplificare, o schematizare, o aproximare a realităţii, cu scopul de a
facilita reprezentarea a ceea ce nu este direct observabil în procesele şi fenomenele realităţii;
descrie sau reproduce acele însuşiri esenţiale de care este nevoie pentru a explica sau
demonstra o structură conceptuală.
Condiţia de bază a unui model este analogia cu un sistem de referinţă, căruia trebuie
să-i surprindă trăsăturile şi transformările specifice.
Tipuri de modele:

- obiectuale – sunt reproduceri în trei dimensiuni, la scară convenabilă, ale obiectelor reale
(poduri, proiectile, tunuri, tancuri, etc.)
- figurative - sunt imagini în două dimensiuni ale obiectelor (mulaje, machete, scheme, grafice,
desene, fotografii,planle, hărţi, file, semne convenţionale etc.)
- simbolice – sunt formule simbolice sau matematice care exprimă fenomene / procese din natură
(formule de calcul)
Exemple de modele:

- macheta unei maşini, a corpului uman;

- materialul intuitiv.
Criterii de utilizare a metodei modelării:

- construcţia unui model trebuie să respecte criteriul similitudinii;

- modelul să fie simplu (accesibil observaţiei), izomorf (să aplice cu fidelitate originalul), relevant
(să evidenţieze caracteristicile originalului), să aibă un caracter generalizat (să reprezinte un
original categorial).
De cele mai multe ori, modelarea este utilizată ca procedeu în cadrul explicaţiei şi
demonstraţiei.
Avantaje:
- oferă prilejul elevilor să exerseze diferite deprinderi (motorii, intelectuale), şi să aplice
cunoştinţe noi;
- imprimă un caracter intuitiv – practic învăţării;
- stimulează operaţiile şi calităţile gândirii, capacităţile de analiză şi sinteză, de comparaţie;
- dezvoltă spiritul de observaţie;
- conduce elevii în realizarea unor descoperiri cu ajutorul modelelor.

5.4. Metode fundamentate pe acţiune practică

a. Metode fundamentate pe acţiune practică reală:

Exerciţiul:

Este metoda didactică care constă în efectuarea a unor operaţii sau acţiuni mintale sau
motrice, conştient sau repetat în vederea achiziţionării sau consolidării unor cunoştinţe sau
abilităţi.
Are caracter algoritmic, deoarece presupune parcurgerea unor secvenţe riguroase ce
se repeta întocmai (adică o serie de acţiuni care se reiau aproape identic), determinând astfel
însuşirea unor comportamente actionale automatizate ale copiilor.
Obiective:

- formarea şi consolidarea unor cunoştinţe şi deprinderi;

- înţelegerea unor noţiuni, reguli, principii, prin aplicarea lor în situaţii noi şi variate;
- dezvoltarea operaţiilor mintale;
- optimizarea capacităţii operatorii a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor;
- dezvoltarea unor trăsături morale, de voinţă şi caracter;
- prevenirea uitării şi corectarea unor deprinderi însuşite incorect.
Tipuri de exerciţii (după funcţiile îndeplinite): introductive, de observaţie, de asociaţie, de
bază, de exprimare concretă (desen, lucrări manuale, gimnastică), de exprimare abstractă (lectură,
cântec, limbaj vorbit), repetitive (de modelare, de vorbire), de consolidare, operatorii, structurale,de
creaţie (alcătuire de probleme, jocuri de creaţie, compunere liberă).

Condiţii de realizare:

- înţelegerea de către elevi a scopului şi necesităţii realizării exerciţiului dat;

- cunoaşterea de către elevi a suportului teoretic (cunoştinţe, reguli, principii, condiţii) al
exerciţiilor;
- aplicarea diferenţiată a exerciţiilor, în funcţie de deosebirile dintre capacităţile de învăţare ale
elevilor;
- exersarea în situaţii de învăţare diferite, pentru a facilita transferul cunoştinţelor şi capacităţilor
învăţate;
- demonstraţia prealabilă de către educator a modului de realizare a exerciţiului;
- succesiunea gradată a exerciţiilor în funcţie de gradul de complexitate al acestora;
- variaţia exerciţiilor;
- verificarea imediată, operativă, controlul şi autocontrolul conştient;
- repartizarea în timp a exerciţiilor;
- trecerea treptată de la exerciţii dirijate la exerciţii semidirijate, crescând treptat gradul de
independenţă al elevilor în realizarea acestora;
- într-o situaţie de învăţare complexă se vor alterna exerciţiile intelectuale cu cele motrice, pentru
refacerea capacităţii de învăţare a elevilor.
Ca metodă didactică, exerciţiul utilizează ca procedee explicaţia şi demonstraţia.

Realizarea prin exerciţii a activităţilor didactice în învăţământul preşcolar şi primar impune

respectarea unor condiţii pedagogice (Păişi, Tudor, Stan, 2009, p. 115):

- alegerea exerciţiilor trebuie să asigure acţiunea cu material didactic după model şi apoi
individual;
- să se asigure manipularea de către fiecare copil a materialului didactic individual (distributiv),
conform unor sarcini precis şi corect formulate de către educator;
- să se asigure gradarea efortului intelectual în cadrul aceleaşi activităţi, de la o secvenţă la alta şi
de la o grupă la alta;
- să se asigure o structură variată de activităţi, prin combinarea de exerciţii, care să sprijine
realizarea obiectivelor propuse;
- pentru a realiza funcţionalitatea cunoştinţelor trebuie să se realizeze corelaţii interdisciplinare;
- după fiecare exerciţiu trebuie să se evidenţieze rezultatele acţiunii şi explicarea soluţiei găsite, a
procedeului folosit;
- să se utilizeze un limbaj adecvat, pe care copiii să şi-l însuşească treptat şi integral;
- mijloacele didactice (demonstrative şi individuale) trebuie pregătite din timp conform
obiectivelor activităţii
Avantaje:

- aprofundarea unor noţiuni, reguli, teorii, principii;

- dezvoltarea operaţiilor mintale şi constituirea lor în structuri operaţionale;
- prevenirea uitării sau evitarea confuziilor;
- formarea şi consolidarea unor deprinderi, abilităţi;
- dezvoltarea unor trăsături morale, de voinţă şi caracter.
Exemplu

La Limba română, se realizează exerciţii de despărţire în silabe a unor cuvinte.

La Limba română, la scrierea literelor, se fac exerciţii de scriere a literei în diferite contexte (în aer, pe
bancă cu degetul, pe caiet cu degetul, şi exerciţii de scriere propriu-zisă a literei în caiet cu stiloul, repetându-
se de două-trei ori).

La Geografie, se realizează exerciţii de identificare pe hartă a unor elemente geografice (oraşe, munţi,
ape etc.).

La Muzică, se fac exerciţii de încălzire a vocii.

Activitatea practică:
 Reprezintă un ansamblu de acţiuni cu caracter practic, conştient şi sistematic
executate de elevi (cu ajutorul educatorului) în scopul aplicării unor cunoştinţe, înţelegerii
sau consolidării acestora, verificării şi corectării lor, precum şi al însuşirii unor priceperi şi
deprinderi aplicative.
Forme: aplicaţii practice, lucrări de execuţie, de construcţie, de fabricaţie, lucrări de
creaţie.
Condiţii de realizare:
- respectarea principiului creşterii progresive a gradului de dificultate al lucrărilor realizate;
- realizarea în mod obligatoriu a instructajului înaintea înceerii activităţii concrete;
- includerea unor elemente de problematizare, de cercetare sau de creaţie personală;
- realizarea unor lucrări practice care se finalizează cu produse ce au utilitate socială,
dezvoltând astfel puternic motivaţia intrinsecă a elevilor (realizarea unor obiecte pentru
autoutilarea laboratoarelor, clasei, cabinetelor, pentru completarea mobilierului şcolar
etc);
- se pot desfăşura colectiv, pe echipe sau individual.
Ca metodă didactică, activitatea practică utilizează ca procedee demonstraţia şi instructajul.

Avantaje:
- au predominant un caracter tranzitiv, adică sunt orientate spre aplicarea cunoştinţelor şi în
direcţia transformării realităţii în scopuri utile omului;
- leagă teoria de practică, în sensul că elevii sunt puşi în situaţia de a aplica cunoştinţele teoretice
asimilate;
- dezvoltă spiritul de cooperare;
- contribuie la întărirea motivaţiei profesionale.
- asigură formarea unor deprinderi profesionale, tehnice de bază.
Limite:

- necesită cadru material adecvat, din această cauză nu pot fi realizate de câte ori este necessar;
- consumă mult timp, atât cu instructajul, dar mai ales realizarea lor în condiţii optime;
- elevii trebuie deprinşi cu respectarea regulilor de lucru, pentru îndeplinirea adecvată a sarcinilor.

b. Metode de acţiune simulată

Jocul didactic:

În preşcolaritate, „jocul constituie tipul fundamental de activitate, forma de activitate care

susţine în cel mai înalt grad dezvoltarea psihică, prin antrenarea psihomotorie, senzorială,
intelectuală şi afectivă” (Păişi Lăzărescu, 2005, p. 121)

În învăţământul primar, jocul este „un element activ în structura celorlalte forme de
activitate (...). începutul şcolarităţii înseamnă deplasarea treptată a ponderii activităţii de joc spre
activitatea de învăţare. Jocul îşi justifică existenţa nu numai ca mod de adaptare a copiilor la
activitatea şcolară, ci şi ca formă de învăţare” (Păişi Lăzărescu, 2005, p. 134).

Jocul este o activitate “în care se învaţă” (Păişi Lăzărescu, 2005, p. 136), activităţile de joc
îmbinându-se cu activităţile de învăţare. La clasa I, de pildă, ponderea utilizării ca timp a jocurilor
este destul de mare (jocuri de comunicare, de creaţie, de construcţie, motrice).
 Jocul didactic este metoda didactică care constă în simularea unor acţiuni, fapte, îmbinând
spontanul cu imaginarul, elementele de joc cu elementele de învăţare, pentru a transpune o
activitate reală într-o activitate destinsă, plăcută.

Condiţii de realizare:

- subiectul ales trebuie să fie familiar elevilor, din viaţa curentă;

- scenariul de joc va fi spontan, creând premisa unei manifestări sincere, naturale a elevilor;
- activitatea se desfăşoară pe baza unor reguli de joc care reprezintă obiectivele didactice
convertite în sarcini de învăţare;
- prezenţa elementelor de joc care imprimă activităţii varietate şi bună dispoziţie.
Etape în organizarea jocului didactic (Ezechil, Păişi, 2002, p. 152-154):

- organizarea bazei materiale a jocului;

- precizarea conţinutului şi sarcinilor jocului;
- stabilirea regulilor jocului, explicarea şi demonstrarea lor;
- stabilirea etapelor jocului (acţiunile de joc) şi demonstrarea lor ;
- controlul rezolvării independente şi corecte a sarcinilor jocului şi a respectării regulilor de joc;
- aprecierea finală a desfăşurării jocurilor şi a rezultatelor obţinute;
- eventuale îndrumări pentru continuarea jocului în alte împrejurări şi pentru imaginarea unor
variante ale jocului.
Tipuri de jocuri didactice:
- după conţinut şi obiective (jocuri senzoriale, de observare a naturii, de dezvoltarea
vorbirii, aritmetice, de asociere de idei şi raţionament, de construcţii, muzicale, aplicative,
demonstrative, de creaţie, de memorie, de îndemânare etc.);
- după materialul utilizat (jocuri cu sau fără material, jocuri orale, jocuri cu întrebări,
jocuri-ghicitori, cu cuvinte încrucişate etc.).
Avantaje:
- oferă “un cadru prielnic pentru învăţarea activă, participativă, stimulând iniţiativa şi creativitatea
elevului. Obiectivele educaţionale vor fi mai bine realizate prin intermediul jocului, deoarece prin
însăşi natura sa jocul cuprinde o motivaţie intrinsecă, mobilizând resursele psihice ale elevilor,
asigurând participarea creatoare, captând interesul, angajând afectiv şi atitudinal” (Păişi
Lăzărescu, 2005, p. 134);
- asimilarea unor cunoştinţe noi, dezvoltarea de comportamente, înţelegerea unor situaţii;
- dezvoltarea capacităţii de exprimare verbală;
- fortifică efortul intelectual şi fizic al elevilor, intensifică trăirile afective, implicarea emoţională a
copiilor;
- dezvoltă motivaţia pentru învăţare, capacităţile creatoare;
- este un mijloc eficient “de activizare a întregii clase, dezvoltă spiritul de echipă, de întrajutorare,
formează şi dezvoltă deprinderi practice elementare şi de muncă organizată (...). prin joc copiii
învaţă să se ajute unii pe alţii, să se bucure de succesele colegilor, să aprecieze obiectiv succesele
altora.” (Păişi Lăzărescu, 2005, p. 135);
- dezvoltă trăsături de caracter (spirit critic, spirit de răspundere, iniţiativă, cinste, respect,
stăpânire de sine etc.).
Limite:
- dificultăţi de ordin cognitiv din partea elevilor (cunoaştere, înţelegere, de percepere a
acţiunilor) în realizarea jocului didactic;
- dificultăţi de atitudine, de ordin psihosocial (de realaţionare, stres, blocaje emoţionale);
- dificultăţi de adaptare la sarcinile jocului.
Exemplu
 La matematică, jocurile didactice „Ghiceşte numărul”, „Cutiuţa cu figuri geometrice”.

Jocul de rol (jocul de simulare)

Presupune simularea unor activităţi, fenomene etc., încât participanţii interpretează diferite
roluri, funcţii, comportamente, devenind actori ai vieţii sociale pentru care se pregătesc.

„Rolurile” sunt, de fapt, sarcini de învatare deoarece elevii care le interpretează îşi vor
exersa capacităţile necesare îndeplinirii unor responsabilităţi.

Etape:

- definirea problemei care va face subiectul jocului de rol;

- stabilirea (imaginarea situaţiei);
- proiectarea scenariului, determinarea rolurilor care vor fi jucate de participanţi;
- distribuirea rolurilor participanţilor şi instruirea lor;
- interpretarea rolurilor, astfel:
 se vor realiza 1-2 jocuri de probă pentru ca participanţii să se familiarizeze cu rolurile
primite;
 este recomandat să se inverseze rolurile, astfel încât fiecare elev să aibă prilejul de a
interpreta diverse roluri (pozitive / negative, principale / secundare). Mai ales preşcolarii,
dar şi şcolarii mici îşi manifestă preferinţele şi vor să interpreteze doar o categorie de roluri
(prinţesa, zâna cea bună etc.)
- analiza şi discutarea situaţiei interpretate.
Avantaje:

- facilitarea inserţiei sociale a elevilor;

- familiarizarea cu moduri de gândire, trăire şi acţiune specifice unor status-uri;
- formează repede şi corect anumite convingeri, atitudini, comportamente;
- pune în evidenţă modul corect / incorect de comportare într-o situaţie dată;
- asigură un autocontrol eficient al conduitelor şi achiziţiilor (partenerii te sancţionează rapid dacă
grşseşti);
- dezvoltarea capacităţii de empatie, de a identifica şi evalua opiniile celorlalţi;
- formarea capacităţii de a rezolva situaţii problematice;
- verificarea corectitudinii comportamentelor formate.
Limite:

- este dificil de aplicat;

- necesită efort şi timp pentru pregătirea şi desfăşurarea lui,
- la unii elevi pot apărea blocaje emoţionale în interpretarea unor roluri;
Exemplu:

Jocuri de rol cu subiecte din viaţa cotidiană (“De-a mama şi tata”, “De-a magazinul”, “De-a medicul”,
“Ziua mea de naştere”).

Jocuri de rol cu subiecte din poveşti şi din basme (“De-a Capra cu trei iezi”, “De-a Albă ca Zăpada”,
“De-a Scufiţa Roşie”, “D-l Goe”).

Dramatizarea:
 Este o formă specifică de simulare, care constă în utilizarea adecvată a mijloacelor şi
procedeelor artei dramatice. Elevii sunt solicitaţi să citească sau să interpreteze roluri ale unor
personaje din poveşti, fabule, fapte istorice.
În învăţământul preşcolar şi primar ea poate lua forma unui joc de rol în care elevii
interpretează rolurile unor personaje.
Condiţii de realizare:
- situaţia aleasă pentru dramatizare să fie accesibilă vârstei şi cunoscută de elevi;
- este necesară o selecţie atentă a participanţilor şi de distribuire a rolurilor, în funcţie de
capacităţile lor interpretative;
- asigurarea unui cadru fizic corespunzător situaţiei dramatizate;
Metoda dramatizărilor prezintă aceleaşi avantaje şi limite trecute în revistă la jocul
didactic şi jocul de rol. În afară de acestea, se reţine că:
- pregătirea dramatizării solicită mult timp;
- este costisitoare din punct de vedere material (achiziţionarea materialelor necesare:
costume, cadrul fizic etc);
Este utilizată mai ales în perioadele în care sunt pregătite diverse manifestări şcolare
(serbări, evenimente locale etc.).
Exemplu:
Dramatizarea unui fapt istoric, a unei fabule, povestiri cu sfârşit-problemă, a unui fragment literar, a
unui eveniment actual etc.
Jocuri-dramatizări (“Iedul cu trei capre”, “Ridichea uriaşă”, “Sarea în bucate”).

5.5. Metode de raţionalizare a conţinuturilor şi operaţiilor de predare/învăţare

Algoritmizarea:

Este metoda didactică care se bazează pe folosirea algoritmilor.

Algoritmul reprezintă o succesiune strictă de operaţii structurate şi care trebuie efectuate în

aceaşi succesiune obligatorie, permiţând astfel rezolvarea unor probleme-tip.

Un algoritm are trei caracteristice fundamentale:

- este precis determinat, cu o succesiune fixă a etapelor şi operaţiilor;

- este valabil pentru toată clasa de elevi;
- are finalitate certă.
Tipuri de algoritmi:

- de descriere (a unor comportamente, conţinuturi),

- de rezolvare (matematici, reguli gramaticale, scheme operaţionale),
- motrici (de execuţie a unei mişcări),
- de evaluare
- didactici (de predare/învăţare) etc.
Avantaje:

- permite realizarea rapidă, cu efort minim a unei activităţi;

- face posibilă însuşirea corectă a unor structuri operaţionale de bază;
- realizarea unor experimente, studii de caz, demonstraţii presupun utilizarea unor structuri
algoritmice.
 Limite:

- înăbuşe capacităţile creative şi spontaneitatea elevilor;

- blochează dezvoltarea gândirii divergente, datorită organizării riguroase a paşilor de rezolvare;
- nu toate comportamentele pot fi predate utilizând metoda algoritmizării
Exemplu:

La Matematică, învăţarea deprinderii de adunare (matematică, clasa I), însuşirea modului de

rezolvare a problemelor prin metoda figurativă (matematică, clasa a II-a) se realizează în primele faze prin
urmarea unor operaţii obligatorii.

De asemenea, la Educaţie fizică, învăţarea deprinderilor motrice (educaţie fizică).

Instruirea bazată pe calculator (inserţia tehnologică)

Este o modalitate de instruire bazată pe utilizarea în activitatea didactică a mijloacelor

tehnice (a calculatorului ca mijloc de învăţământ). Se realizează sub formă de:

 Instruirea Asistată de Calculator (IAC)

 Învăţarea electronică (e-learning)

Instruirea Asistată de Calculator (IAC)

Ca formă de instruire bazată pe calculator , IAC-ul este o modalitate de instruire ce utilizează

hardul (calculatorul) ca suport tehnic şi softul (programe educaţionale distribuite pe CD-Rom,
dischete, înregistrări multimedia), ca suport informaţional.

Se referă la acea situaţie de instruire în care se utilizează un sistem computerizat.

Sunt utilizate softuri educaţionale, adică programe analitice în formă electronică, manuale /
cursuri înregistrate pe suport electromagnetic. Un soft educaţional este structurat în: obiective;
conţinuturi specifice, structurate logic, secvenţial; strategii de predare-învăţare şi evaluare.

Softurile educaţionale sunt folosite frecvent în învăţământul primar şi preşcolar, în special

fiind construite pentru:

 transmiterea sau prezentarea interactivă de informaţii;

 exersarea unor structuri în vederea formării unor deprinderi specifice (interdisciplinare);
 demonstrative;
 de rezolvare de situaţii-problemă;
 de evaluare.
Exemplu: exerciţii de calcul aritmetic, exerciţii de gramatică, de pronunţie (în învăţarea limbilor
străine), aplicarea unor formule de calcul.

Avantaje:

- oferă posibilităţi mari de transmitere a unor conţinuturi noi în condiţii de interactivitate şi

dirijare riguroasă;
- permite prezentarea unor secvenţe de instruire repetitive (care pot fi reluate de câte ori este
nevoie);
- facilitează prezentarea interdisciplinară a conţinuturilor;
- asigură o prezentare interactivă a conţinuturilor;
- oferă posibilităţi de feedback imediat, printr-un ansamblu de întrebări-răspunsuri la care elevul
este solicitat să răspundă operativ;
- sunt astfel structurate, încât cuprind pe lângă conţinutul informativ şi demonstraţii, exemple,
experienţe, simulări ale unor procese, fenomene, oferind elevilor o puternică bază concret-
senzorială care să faciliteze înţelegerea cunoştinţelor;
- cuprind jocuri pedagogice (de aventuri, de gestiune, de întreprindere), care solicită elevilor
aplicarea creativă a cunoştinţelor;
- cuprind secvenţe de feedback imediat, completate de sarcini suplimentare de repetare, de
exersare, de sprijin pentru depăşirea dificultăţilor de asimilare a conţinutului, precum şi secvenţe
de remediere a greşelilor;
- dezvoltă în acest fel motivaţia elevilor pentru învăţare, capacitatea de autoevaluare şi control;
- este un mijloc de individualizare şi personalizare a învăţării, respectând ritmul propriu de
învăţare şi stilul de învăţare, progresul în paşi mici;
- dezvoltă elevilor capacităţile de căutare, selectare şi prelucrare a informaţiei, de analiză şi
sinteză, de comparare, de esenţializare;
- asigură participarea activă a eleului;
- dezvoltă perspectivele de învăţarea continuă.
Limite:

- nu permite dezvoltarea deprinderilor practice;

- nu stimulează capacităţile creative ale elevului, solicită în mare parte răspunsuri predeterminate;
- prezintă experimente, fenomene, experienţe, dar elevii doar le vizualizează, nu participă la
realizarea lor;
- nu exersează capacitatea de exprimare verbală;
- are efecte negative asupra socializării; izolează elevul de grupul de colegi, prieteni;
- nu corespunde tuturor stilurilor de învăţare;
- duce la prea multă “tutelare”, dirijare riguroasă a actului de nvăţare,
- timpul îndelungat petrecut în faţa calculatorului are efecte negative asupra dezvoltării fiziologice
(obezitate, sedentarism, afecţiuni oculare etc., oboseală);
- reprezintă o modalitate costisitoare din punct de vedere financiar;

Ipostaze ale utilizării calculatorului ca mijloc de învăţământ în cadrul instruirii asistate:

- auxiliar al profesorului, preia o serie de funcţii ale acestuia în procesul didactic:

 transmiterea de informaţii;
 organizarea situaţiei de învăţare prin includerea unor secvenţe de repetiţie, exersare,
evaluare;
 chestionarea elevului şi identificarea lacunelor;
 realizarea unor acţiuni de recapitulare;
 evaluarea progresului şcolar al elevilor şi realizarea unui feedback imediat (corectarea
greşelilor, controlul sistematic al cunoştinţelor);
- mediator/tutore / asistent al elevului
 ajută elevii să progreseze într-un ritm propriu, individual, permite personalizarea instruirii;
 datorită conţinutului şi sarcinilor diversificate, exersează capacităţile de gândire şi creative
ale acestora;
 sprijină elevii slabi, prin secvenţe cu sarcini suplimentare de repetare, de exersare, de
sprijin pentru depăşirea dificultăţilor de asimilare a conţinutului;
  sprijinirea eforturilor de autoevaluare ale elevilor;

Învăţarea electronică (e-learning)

Este o metodă didactică care presupune învăţarea prin intermediul mijloacelor electronice,
adică cu ajutorul calculatorului (IAC) conectat la Internet.

Este cunoscută şi sub denumirile de învăţământ electronic, învăţământ on-line, educaţie on-
line, învăţământ la distanţă, învăţământ pe web.

Internetul (NET sau CYBERSPACE) poate fi utilizat prin:

- sigla www (WORLD WIDW WEB),

- pagina Web + CD-ROM,
- e-mail (poşta electronică),
- Internet Relay Chat (IRC).
În sistemul educaţional, Internetul poate fi utilizat prin:

- e-mail (poşta electronică) - transmiterea şi primirea de mesaje, utilizând elemente multimedia

(sunete, imagini, grafice, filme video);
- navigarea pe Internet;
- participarea la grupuri de discuţii (forum-uri);
- construirea unui web-site,
- utilizarea Internet Relay Chat – dialogul scris „pe ecran” cu vorbitori de altă limbă;
- utilizarea unor „jocuri de aventuri” (Cerghit, 2002), utilizând un scenariu imaginar.
Învăţarea electronică este utilizată în învăţământul la distanţă (ID), realizându-se în prezent
încercări de utilizare în sistemul educaţional pe clase şi lecţii la nivel liceal, universitar.