Metode şi procedee utilizate în predarea pronumelui

Prin predarea acestei teme trebuie urmărit ca elevii să-şi însuşească în primul rând
noţiunea generală de pronume, să înţeleagă că pronumele înlocuieşte un substantiv, că
pronumele personal este un anumit tip de pronume şi că pronumele ne ajută să evităm în
exprimare, repetiţii supărătoare.
Studierea sistematică a pronumelui, anticipată de exerciţii ortografice în perioada
pregramaticală, începe în clasa a III-a, Curriculum-ul Naţional prevăzând: definirea
pronumelui personal, persoana, numărul, formele neaccentuate, pronumele personal de
politeţe. În clasa a IV-a se actualizează, conform principiului concentric, cunoştinţele despre
pronume şi se adaugă categoria genului, funcţia sintactică de subiect precum şi de parte
secundară de propoziţie.
Elevii învaţă formele neaccentuate ale pronumelui personal, pe care le cunosc
sub denumirea de „alte forme” ale pronumelui personal sau cuvinte scurtate care, atunci când
se rostesc împreună cu un cuvânt alăturat, se scriu cu liniuţă de unire(cratimă).
Pentru ca formele pronominale să devină cât mai accesibile, învăţătorul are la
îndemână nu spectru larg de metode şi procedee selectând cele mai adecvate nivelului clasei.
Dezideratele învăţământului contemporan, modern ca viziune şi tehnică didactică,
impun metode şi procedee active dar este posibil ca metodelor tradiţionale să li se impună un
caracter activ, în aşa-numita etapă a comunicării din lecţia tradiţional structurată.
Conversaţia este metoda de învăţământ care constă în valorificarea didactică a
întrebărilor şi răspunsurilor, având cele două forme : euristică şi catihetică. Conversaţia
euristică este astfel concepută încât să conducă la „descoperirea “ a ceva nou pentru elev. Se
prezintă sub forma unor serii legate de întrebări şi răspunsuri, la finele cărora să rezulte, ca o
concluzie adevărul sau noutatea pentru elevul antrenat în procesul învăţării.
Exemplu:
- se scrie propoziţia „Copiii pregătesc o serbare.”
- Care este subiectul propoziţiei?
- Prin ce este exprimat?
- Dacă înlocuim substantivul printr-un pronume, ce funcţie sintactică are acesta?
Conversaţia catihetică are ca funcţie principală constatarea nivelului la care se află
cunoştinţele elevului la un moment dat. Sub aspect formal se deosebeşte de cea euristică prin
faptul că nu mai este obligatorie construirea în serii a întrebărilor şi răspunsurilor.
 Exemplu:
- Câte persoane are pronumele personal?
- La care persoană pronumele îşi schimbă forma după gen?
Problematizarea este o variantă modernă a euristicii. „O întrebare devine problemă
când generează o nedumerire, o incertitudine care alertează subiectul la un conflict lăuntric,
rezolvabil prin tatonări repetate, prin demonstraţii şi argumentări raţionale. Importanţa
învăţării problematizate constă în faptul că antrenează gândirea elevilor, stimulează spiritul de
observaţie, capacitatea de a formula întrebări-problemă, de a găsi rezolvări ingenioase pe bază
de raţionamente.” (Parfene, Metodica, p. 75)
Rolul profesorului este de a prezenta situaţia-problemă, de a orienta discret elevii spre
identificarea contradicţiilor, pentru a face mai clare datele problemei.
Exemplu:
Se dau propoziţiile:
1. El vine.
2. Îl caută bunica.
- Ce funcţii sintactice au pronumele ?
- Reformulaţi propoziţia a doua aşa încât pronumele să fie subiect.

Învăţarea prin descoperire este considerată o metodă didactică modernă, cu toate că

ea implică elemente întâlnite în metodica tradiţională. Este o modalitate de a intra în posesia
adevărurilor prin demersuri proprii, în contact cu realităţile de conţinut. Se disting mai multe
tipuri de descoperire: .(Idem, Ibidem, p. 57)
-descoperirea inductivă care porneşte de la realitatea obiectivă a materialului lingvistic
şi ajunge la categorii, reguli.
-descoperirea deductivă porneşte de la categorii, reguli şi ajunge în a le ilustra cu
aspecte concrete.
Exemplu:
Toate pronumele înlocuiesc substantive.
Se scrie textul :
„Cartea este frumoasă. Ea este citită. ” ; „ea” - este un pronume.

Demonstraţia constă în folosirea unui şir de raţionamente logice însoţită de utilizarea

concomitentă a unor mijloace intuitive.(scheme, planşe etc.).Ea ajută elevul să pătrundă
sensul structurii de bază a unor fenomene lingvistice, în speţa a pronumelui personal.
 Redăm mai jos ansamblul de cunoştinţe referitoare la pronume pe care elevii le vor
însuşi pe baza îmbinării metodelor amintite mai sus cu exerciţiul.

a) Definiţie:
Pronumele este partea de vorbire care ţine locul unui substantiv.
Pronumele care arată diferite persoane se numeşte pronume personal.

Exemplu:
„– Dragii mamei copilaşi, eu mă duc în pădure după mâncare. Voi încuiaţi uşa după
mine.
– Auzit-aţi ce-am spus eu?
– Da, mămucă, ziseră ei.
– Pot să am nădejde în voi?
– Da, mămucă. Noi suntem odată băieţi.”
(Creangă, Op. cit. p. 56 )
b) Pronumele personal are trei persoane:
Persoana I arată persoana care vorbeşte (eu, noi).
Persoana a II-a arată persoana cu care se vorbeşte (tu, voi)
Persoana a III-a arată persoana despre care se vorbeşte (el, ea, ei, ele).
c) Pronumele personal are două numere: singular şi plural.
Pronumele personale de persoana I şi a II-a au o singură formă la singular şi la plural,
atât pentru masculin cât şi pentru feminin (eu, noi, tu, voi). Pronumele personale de persoana
a III-a au pentru singular şi plural forme deosebite:
- pentru masculin: el, ei
- pentru feminin: ea, ele
Deci: pronumele personale de persoana I şi a II-a se schimbă după număr.
Pronumele personale de persoana a III-a se schimbă după număr şi gen.
Observaţie:
Pronumele personale de persoana a III-a pot ţine locul şi unor substantive care
denumesc lucruri, nu numai fiinţe.
Exemplu:
 Cartea este frumoasă. Ea este citită.
 Strugurii s-au copt. Ei sunt culeşi.
 Alte forme ale pronumelui personal: mine, mie, ţine, ţie, lui, nouă, vouă, lor, ne-, -ne
ni-, vă, vă-, v-, vi-, -vi-, îi, i-, -i, le, le-, li, mă, m-, -mi, te, ţi-, ţi, îţi, îl, -l, l-, o, o-, -o,.
d) Ortografia pronumelui personal
Formele eu, el, ei, ele, ea, se scriu cu e, dar se pronunţă cu ie.
În cazul formelor îmi, îţi, îl, li, întrucât î nu reprezintă un cuvânt care se rosteşte
împreună cu un pronume neaccentuat, el trebuie separat prin liniuţă de restul pronumelui.
Deci, sunt greşite formele: î-mi, î-ţi, î-i, î-l. Cele mai multe greşeli se fac la scrierea formelor
“ii”, “il”, ele fiind confundate cu “i-i”, “i-l” (două pronume neaccentuate):
Sacul i-l dau lui Ion.
Sacii i-i dau Mariei.
Când se rostesc împreună cu alte cuvinte (de cele mai multe ori verbe), unele forme
ale pronumelui se leagă de acestea prin liniuţă de unire.
„Vulpea ajunse la lup şi-i propuse să-l aleagă împărat. Lupul n-o ascultă şi
vulpea plecă la păun să-i propună locul de împărat.”
„Te-am chemat ca să-mi povesteşti cum ţi-ai petrecut vacanţa.”
e) Rolul pronumelui în vorbire şi scriere
Am insistat asupra avantajului stilistic de a putea înlocui numele obiectului despre care
se vorbeşte, evitându-se astfel repetiţii supărătoare:
A. Mihai Viteazul a fost domnul Ţării Româneşti.
Mihai Viteazul a domnit între anii 1593-1601.
Sub conducerea lui Mihai Viteazul, poporul i-a învins pe turci.
B. Mihai Viteazul a fost domnul Ţării Româneşti.
El a domnit între anii 1593-1601.
Sub conducerea lui, poporul i-a învins pe turci.
Această confruntare dovedeşte elevilor cât de greoaie este prima formulare şi cât de
firească şi de simplă este cea de-a doua în care s-a folosit pronumele.
Dar, voi sublinia faptul că nici folosirea excesivă a acestor părţi de vorbire nu e
recomandată – abuzul de pronume duce la lipsă de claritate.
Exemplu:
„Lia s-a aşezat lângă sobă. Ea citeşte o carte. Ea este frumoasă. Ea are în bibliotecă
multe cărţi ca aceasta. Ea le păstrează cu grijă, căci îi sunt foarte dragi.”