COMUNICAREA DIDACTICĂ

PARTICULARITĂȚI FUNCȚIONALE

Comunicarea a fost dintotdeauna o componentă principală a educației, un suport

indispensabil în învățământ. „A comunica înseamnă, înainte de toate – a avea în comun, notează
Bougnoux (Bognoux, 2000). Se poate avea în comun un schimb de mesaje, de cunoștințe, de idei,
de impresii, un schimb de păreri, de opinii, de atitudini.
Astfel de transferuri, intenționate sau nu, între indivizi s-au născut din dorința de informare,
din dorința firească a oamenilor de a fi în legătură permanentă unii cu alții, de a întreține relații
interumane, relații sociale.
Învățământul este un domeniu puternic comunicant la toate nivelele. Pentru pedagogia
modernă comunicarea constituie una dintre condițiile fundamentale ale bunei desfășurări a
procesului de învățământ. După diverse cercetări se estimează că, în proporție de 70%, cunoștințele
vehiculate de școală țin de parcurgerea cărților, de oralitate și de relații interpersonale. La acestea se
adaugă intervenția multimedia și ale altor tehnologii mai noi de informație și comunicare.
Definit în termeni de comunicare, procesul de învățământ apare ca o înlănțuire de situații de
comunicare cu specific didactic. Orice situație de comunicare didactică include în structura ei
următoarele componente: subiecții la acțiune, un emițător în persoana celui care, prin natura
lucrurilor, îndeplinește funcția de transmitere, adică, în sens larg, profesorul, și un receptor activ
desigur, în calitate de elev. Ambii parteneri se găsesc într-o relație pragmatică, fiecare există în
raport de celălalt, emisia și recepția aici interacționează, făcând posibilă comunicarea. În relația de
comunicare, schimbându-și succesiv rolurile, fiecare poate transmite conținuturi (mesaje), vorbind,
scriind, gesticulând și de asemenea, fiecare poate recepta ascultând, citind,vazând.
În centrul acestei structuri a comunicării se află mesajul sau conținutul. Conținutul, cu
specific didactic deține un rol central în comunicare. El reprezintă o informație structurată după
anumite legi epistemologice, logice, sintactice, pedagogice.
Aceste conținuturi se deosebesc prin:
- natura subiectului de tratat;
- modul de structurare și cel de prezentare a informației, care vor face ca mesajul să fie clar,
concis, corect, constructiv și complet;
- sensul, simplu sau complex, pe care îl abordează;
- încărcătura motivațională, suscitarea curiozității, a trebuinței de cunoaștere și acțiune;
- intențiile sau finalitățile comunicării–scopuri, obiective pedagogice-, cele care direcționează,
dau sens comunicării și fac posibilă articulația reprezentărilor celor care stau față în față.
Pentru a avea loc comunicarea este necesar ca ambii parteneri să stăpânească un cod
interiorizat comun sau cu semne comune în mare parte.
Din punct de vedere al formelor sau modalităților de prezentare a conținuturilor,
comunicarea în clasă este complexă, variată, combinând forme, tipuri și mijloace de comunicare
diferite, este formală (planificată) și informală, explicită și implicită, directă și indirectă, verbală și
nonverbală, în acelașii timp.
Comunicarea didactică, ca proces, se sprijină pe utilizarea unor strategii și tactici precum
metodele conversative, dialogate, interactive, favorabile stimulării discuției și dezbaterii în grup,
dezvoltării unor conflicte sociocognitive, problemetizării.
Ceea ce este esențial în comunicarea didactică este orientarea comunicării către efectele, influențele
pe care le are asupra elevilor și anume:
- efecte cognitive, ca achiziție de cunoștințe, de operații și strategii rezolutive, ca modificare de
convingeri, opinii, judecăți, ca îmbunătățire a înțelegerii și exprimării conținuturilor;
- efecte afective, care dezvoltă unele trăiri afective, impresii, interese, sentimente, reacții
atitudinale, satisfacții sau insatisfacții, modalitate de dimnuare a stărilor de frustrare, de
anxietate;
- comportamente sociale, dezvoltă anumite conduite participative, de cooperare, de
respnsabilitate și decizie.
Nu este suficient ca un profesor să posede cunoștințe de specialitate, ci este necesar ca
acesta să aibă capacitatea de a le transpune și a le traduce didactic, adică de a ști ce, cît, cum, în ce
fel, cui oferă cunoștințele.
O comunicare didactică eficientă, cu cât mai puține pierderi de informație și cu satisfacție
deplină pentru parteneri trebuie să respecte anumite exigențe care se referă la: calitatea mesajului
transmis de profesor elevului, expresivitatea vorbirii, adecvarea contextuală, formarea la elevi a
unei culturi a dialogului, optimizarea comunicării prin intervenția reglatoare a feed-back-ului,
sprijinirea pe afecțiune și interacțiune empatică, reglara vitezei, ritmului și dominanței, gestionarea
comunicării.
În privința calității mesajului transmis de profesor elevului, exigența cere ca mesajul
receptat de elev să fie identic cu mesajul pe care l-a intenționat profesorul prin comunicarea
produsă. Este necesar ca nivelul de abstractizare să se mențină la un nivel constant pentru a asigura
un grad înalt de receptabilitate. Profesorul urmărește prin discursul său să influențeze auditoriul,
să-l convingă, să creeze un context favorabil, participativ și stimulativ comunicării, un mediu care
să angajeze elevii în clarificarea sensului, astfel încât aceștia să se facă înțeleși între ei și eficienți în
comunicările la care participă. La un context favorabil putem ajunge în diferite moduri, de la
aranjarea băncilor într-un anumit fel, la deplasarea profesorului prin clasă, tonul vocii acestuia,
utilizarea unor materiale etc.
Arta comunicării didactice constă în adaptarea la situație, la contextul social (psihosocial)
propriu unei clase (Cerghit, I.,2008).
Funcţionând normal, pe principiul feed-back-ului procesul de comunicare facilitează
realizarea sarcinii, asigură coeziunea grupului, valorizează pe fiecare membru, acţionând ca factor
de omogenizare.
Dacă, prin comportamentul său, profesorul se face „acceptat” de elevi se creează condiţii ca
grupul şcolar să devină receptiv şi deschis cooperării. Folosind un limbaj inteligibil şi adecvat,
bazat pe o comunicare expresivă şi convingătoare, cadrul didactic va încerca să transfere conţinutul
predat în mod atractiv, nuanţat, argumentat, accesibil, apelând la întregul arsenal metodic şi logistic
de care dispune, depăşind plictisitorul monolog într-o expunere elevată şi argumentată care va
schimba conformismul în participare şi activism.
Pentru o comunicare eficientă elevii trebuie formaţi şi educaţi în spiritul unei culturi a
dialogului. Elevul trebuie să conştientizeze faptul că dialogul cu celălalt este, de multe ori , o sursă
semnificativă a cunoaşterii ştiinţifice, estetice, morale etc. Această cultură a dialogului trebuie să fie
reală, în sensul că elevul trebuie obişnuit cu situaţia de a propune puncte de vedere alternative la o
idee avansată (de profesor, de colegi), cu necesitatea de a întemeia pe argumente punctele de vedere
expuse şi cu libertatea de a critica punctele de vedere ale celorlalţi, dacă probele în favoarea lor nu
sunt concludente. Pe această bază, elevul trebuie să constate că dialogul didactic este o contrapunere
de argumente şi contraargumente şi că, până la urmă, câştigă punctul de vedere al aceluia care
prezintă argumentele cele mai puternice.
Formarea unei culturi a dialogului înseamnă deschiderea elevului spre disputa cu ceilalţi, cu
convingerea că, din această dispută atât el, cât şi ei vor ieşi în câştig. Elevul trebuie introdus, prin
participare directă, în tainele artei de a purta bine dezbaterile și educat astfel încât să urmărească
enunţul, să asculte partenerul de dialog, să apeleze la elemente ajutătoare din context pentru a
înţelege anumite cuvinte, să formuleze replici în legătură cu tema discuţiei, să pună întrebări, să
favorizeze reţelele optime de comunicare. Eficienţa comunicării depinde şi de implicarea personală
a elevului, de nevoia lui de cunoaştere. Elevii cu o nevoie de cunoaştere puternică se angajează cu
plăcere într-o activitate cognitivă intensă, de evaluare a conţinutului semantic al mesajului, în timp
ce elevii cu o nevoie de cunoaştere redusă evită să reflecteze prea mult asupra unei probleme sau să
facă eforturi de pătrundere a înţelesului.
Calitatea de a fi empatic constituie o altă premisă a optimizării relaţiilor profesorului cu
elevii precum şi o condiţie a comunicării eficiente. Empatia educatorului este o modalitate spontană
şi rapidă de pătrundere în starea de spirit a elevului. Înţelegând intenţiile, trăirile şi gândirea
celorlalţi, atât cât este permis, avem posibilitatea unei anticipări relativ corecte a comportamentului
partenerului, fapt extrem de important în stabilirea unor relaţii interpersonale dezirabile şi ne putem
fixa o strategie proprie de comportament faţă de aceştia.
Eficienţa receptării mesajului depinde, şi pentru educator, şi pentru elev, de capacitatea
fiecăruia de a percepe şi de a asculta şi se evidenţiază prin activismul ascultării şi deprinderea de a
asculta.
Profesorul este apreciat, respectat, ascultat doar dacă ştie să realizeze, prin conversaţie, un
climat propice studiului, în cadrul colectivului pe care îl conduce.
“Educația presupune un ansamblu de influențe, de acțiuni deliberate, explicite sau implicite,
sistematice ori nesistematice, care într-un fel sau altul contribuie la formarea personalității unui
individ”( Sălăvastru,2004) . Se poate spune că orice comunicare didactică este și o comunicare
educațională, deoarece profesorul, prin influența sa, produce schimbări în personalitatea elevilor,
dar nu se poate afirma că orice comunicare educațională este și didactică, deoarece influențelor
educaționale suntem supuși toată viața, pe când celor didactice, doar în anumite perioade ale
formării personalității.

Bibliografie:
 Bougnoux, D., Introducere în ştiinţele comunicării¸ traducere de V.Vintilescu, Ed. Polirom,
Iaşi, 2000
 Cerghit, I., Sisteme de instruire alternative și complementare, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
 Cucoş, C., Pedagogie, ed. a II-a, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
 Pânişoară, I.O.,Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iaşi, 2004
 Sălăvastru,D., Psihologia educației, Editura Polirom,Iasi, 2004,
 Soitu,L., Pedagogia comunicării, Editura Didactica și Pedagogica București, 2001