Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Referat
la MANAGEMENTUL CLASEI DE ELEVI
BLOCAJE ŞI BARIERE
ÎN COMUNICAREA DIDACTICĂ
Profesor univ.
Student:
1
CUPRINS
1. COMUNICAREA DIDACTICĂ
BIBLIOGRAFIE
2
BLOCAJE ŞI BARIERE ÎN COMUNICAREA DIDACTICĂ
Modalităţi de depăşire a acestora
1. COMUNICAREA DIDACTICĂ
3
Comunicativitatea, componentă esenţială a aptitudinii didactice este astfel
instrumentată încât operează constructiv. La unii profesori există o adevărată dispoziţie
comunicativă şi de influenţare cu componentele ei: vorbire expresivă, gestică,
capacitate de demonstraţie instructivă şi logică, adecvare la timpanul mediu al elevilor,
expuneri semnificative şi inteligente, dialogul colocvial antrenant, totul concentrându-
se pe activitatea mentală a copilului. Specificul comunicării didactice este imprimat de
caracteristicile relaţiei profesor-elevi, la clasă. În activitatea la clasă, profesorul
competent conduce cu pricepere dialogul cu elevii, astfel încât el influenţează cu tact
pedagogic personalitatea copiilor şi, în acelaşi timp, tot cu tact pedagogic, se lasă el
însuşi influenţat de personalitatea acestora, stimulându-se, deci, reciproc. Astfel, elevii
vor recepta mai eficient mesajul pornit de la profesor, iar acesta, la rândul lui, prin
întrebările şi intervenţiile elevilor va obţine un feedback adevărat în legătură cu
eficienţa şi defecţiunile actului de predare-învăţare.
Astăzi actul comunicării este abordat ca o unitate a informaţiei cu dimensiunea
relaţională, aceasta fiind purtătoare de semnificaţii, în funcţie de situaţie şi de relaţia
dintre actorii comunicării (ex. o informaţie verbală imperativă: „citeşte!; vorbeşte!;
spune!” poate fi poruncă, provocare, îndemn, sugestie, ordin sau sfat).
Perspectiva telegrafică a comunicării este înlocuită în prezent de modelul
interactiv, care analizează actul comunicării ca o relaţie de schimb între parteneri, care
au fiecare, simultan, un statut dublu: de emiţător şi de receptor, în acelaşi timp. Astfel,
atribuirea rolului de emiţător educatorului şi a celui de receptor elevului, practicat în
şcoala tradiţională, devine în prezent discutabilă, în sensul că informaţia vine nu numai
de la profesor spre elev, ci şi de la elev spre profesor.
Analiza exclusivă a informaţiilor codificate prin cuvânt, şi implicit, prin mesajul
verbal, pierde tot mai mult teren în faţa abordării şi cercetării diversităţii codurilor
utilizate(gest, imagine etc.) şi a acceptării multicanalităţii comunicării (auditiv, vizual,
tactil etc.) În această viziune comportamentul interlocutorului are valoare comunicativă.
Comunicarea apare ca un circuit care se autoreglează permanent. Interlocutorii
nu numai că aleg sau creează conţinuturi, ei inventează procedee şi modalităţi pentru
schimbul lor.
Profesorul nu trebuie doar să informeze, el trebuie să comunice cu elevii săi.
Informaţiile sale variază ca amplitudine şi profunzime, în funcţie de informaţiile primite
de la elevi. Acestea fac dovada a ceea ce ei aşteaptă de la profesorul lor, a ceea ce sunt
dornici să afle. Astfel, profesorul este un rezonator, ca şi elevul. Dacă profesorul nu
descriptează la timp reacţiile elevilor săi şi nu-şi reglează la timp conduita
comunicaţională, întreaga activitate educaţională poate fi compromisă.
4
spunem că mesajul transmis nu e niciodată mesaj receptat. Ideal ar fi ca tot ce se emite
să fie şi recepţionat, dar practic asta e imposibil pentru că nu tot ce există în intenţiile
emiţătorului se regăseşte în aşteptările receptorului, fiecare om având un cadru de
referinţă propriu (şi chiar limitat), iar sensurile în care se realizează comunicarea diferă
de la individ la individ.
Formarea competenţelor comunicative constituie un obiectiv major în
cunoaşterea realităţii. Una dintre căile principale de antrenare a comunicării constă în
identificarea blocajelor care reduc semnificativ fidelitatea sau eficienţa transferului de
mesaj. Blocajele comunicării pot avea asemenea intensitate, încât între informaţia
transmisă şi mesajul perceput să existe diferenţe vizibile. Perturbaţiile pot fi de natură
internă-fiziologice, perceptive, semantice, interpersonale sau intrapersonale- şi de
natură externă-apărute în mediul fizic în care are loc comunicarea (poluare fonică
puternică, întreruperi succesive ale procesului de comunicare etc.).
De-a lungul timpului specialiştii în acest domeniu au fost şi sunt preocupaţi de
abordarea anumitor aspecte ale comunicării ce îngreunează procesul de comunicare,
căutând soluţii pentru neutralizarea factorilor care le generează sau, cel puţin
diminuarea influenţelor acestora. Ei au realizat o serie de taxonomii care fac trimitere
la personalitatea umană, în ansamblul ei.
6
c. Bariere de concepţie:
-existenţa presupunerilor;
-exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emiţător;
-concluzii pripite asupra mesajului;
-lipsa de interes a receptorului faţă de mesaj;
-rutina în procesul de comunicare.
7
-alegerea momentului potrivit pentru comunicare;
-clasificarea ideilor înaintea comunicării;
-folosirea unui limbaj adecvat.
A. Perturbări psihologice
8
B. Perturbări de natură social-valorică
9
astfel regula de bază a oricărei comunicări, aceea ca interlocutorii să folosească acelaşi
limbaj.
Un cadru didactic este apreciat, respectat, ascultat şi iubit chiar, doar dacă ştie să
realizeze, prin conversaţie, un climat propice studiului, în cadrul colectivului pe care îl
conduce.
O comunicare eficientă presupune identificarea şi depăşirea blocajelor ce pot
interveni în cadrul acesteia la un anumit moment dat, prin asigurarea alternativelor de
eficientizare. Realizarea acestui deziderat presupune dezvoltarea unor deprinderi şi
abilităţi comunicative interlocutorilor. Lipsa deprinderilor sociale sau insuficienta lor
10
dezvoltare sunt asociate cu probleme emoţionale şi comportamentale, cu dificultăţi de
adaptare socială. Dificultăţile de stabilire şi menţinere a relaţiilor interpersonale reduc
calitatea şi frecvenţa experienţelor de învăţare, ceea ce atrage scăderea performanţelor
şcolare. Rolul comunicării este acela de a favoriza experienţele de învăţare şi totodată
de a asigura o protecţie faţă de comportamentele de risc, de a preveni stările de
afectivitate negativă (timiditate, pierderea stimei de sine etc.).
BIBLIOGRAFIE:
1. Abric, J., Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iasi,2002;
2. Baban, A., Consiliere educaţională, Editura Ardealul,Cluj-Napoca,2001.
3. Iacob, L., Comunicarea didactică , în Psihologie şcolară (coordonator A.Cosmovici,
L. Iacob), Editura Polirom, Iaşi, 1998.
4. Liliana Ezechil, Comunicarea educaţională în context şcolar, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2002.
5. Leroy, G, Dialogul în educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974.
6. Popescu- Neveanu, P. , Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Editura Albatros, 1978.
7. Pânişoară, Ion –Ovidiu, Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
8. Săucan- D. Şt., Specificitatea comunicării didactice în contextul comunicării
interumane, în Competenţa didactică, Editura ALL Educaţional,
Bucureşti, 1999.
11