UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN BUCUREŞTI

Departamentul de Formare pentru Cariera Didactică şi Ştiinţe Socio-Umane

Forme ale comunicării

didactice
 Asistent.univ.dr. Aniella Vieriu

Obiective:

1. Descrierea elementelor comunicării

2. Evidențierea tipurilor de comunicare
3. Optimizarea comunicării didactice

 
ELEMENTELE COMUNICĂRII
Permanent oamenii comunică între ei având anumite scopuri. De cele mai multe ori comunicarea
se face fără a conștientiza importanța acțiunii și fără a o analiza. Scopul și mijloacele comunicării
sunt exploatate nativ, sunt rezultatul unor experiențe și doar uneori necesită programări speciale.
 
Cei mai mulți analiști consideră că omul comunică pentru:

 a informa (despre ceva sau cineva, despre propriile nevoi etc.). în acest mod individul
însuși crede că este în posesia unei informații și simte nevoia să o transmită și altora.
 a convinge – convingerile noastre ne motivează faptele, atitudinile, deciziile, iar
acestea au urmări grave legate de viața noastră și de a altora. Puține acțiuni pot fi
declanșate și finalizate dacă ești sau te simți singur. Pentru a cere sprijinul cuiva este
nevoie să argumentezi, să explici, să vorbești. Toate acestea nu se pot produce în
afara comunicării.
 a impresiona – când argumentele logice nu ajung sau nu se suprapun peste modul de
gândire al interlocutorului, aducem argumente sentimentale, povestim ceva care să-l
impresioneze, facem apel la întâmplări care l-au marcat, sau la situațiile în care, deși
era logic ce a făcut sau ce a zis, ceva anume s-a întâmplat în ciuda faptului că inițial
altele păreau a fi rezultatele și, dacă este nevoie, plângem, râdem, cântăm, dansăm
etc, facem totul pentru a-i stârni interesul.
 a provoca o reacție, a provoca o acțiune – vorbim, convingem, tocmai pentru a stârni
o reacție din partea interlocutorului. Îl ajutăm să facă ceva, să se simtă motivat în
acțiune, să se simtă în putere și după plecarea noastră.
 UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN BUCUREŞTI
Departamentul de Formare pentru Cariera Didactică şi Ştiinţe Socio-Umane

 a amuza – simțim nevoia să ne amuzăm și să amuzăm și pe alții. Glumele, umorul,

jocul, în general, presupun de fiecare dată o recentrare sau o schimbare de plan față
de mesajele obișnuite. Depinde de gradul de educație și de civilizație felul în care
comunicăm amuzamentul nostru sau vrem să trezim o stare de amuzament semenilor
noștri.
 a se face înțeleși;
 a exprima puncte de vedere – să spunem ce credem și ce simțim noi, să ne definim pe
noi, să vorbim, să privim realitatea prin ochii noștri, prin mintea și inima noastră.
Capacitatea de a exprima o părere personală, un punct de vedere original în legătură
cu o situație dată este semnul adevăratei personalități.
 a obține o schimbare de comportament sau de atitudine – de obicei se dorește
schimbarea în bine a comportamentului cuiva. Pornirile native spre dezordine și
neascultare societatea le opune comunicarea cu scopuri benefice, transformatoare.
Ceea ce urmăresc educatorii (părinții, profesori, învățători) este ca beneficiarii
comunicării să devină oameni stăpâni pe voința lor, iar atunci când rămân singuri să
se comporte ca niște ființe formate, cu un caracter integru. Este important de știut însă
că binele trebuie oferit cu profesionalism, atunci când este nevoie de el.
 a fi acceptați – suntem neacceptați, de obicei, fiindcă nu reușim să ne facem
cunoscuți, nu am trimis mesajele corespunzătoare sau mesajele nu au fost
recepționate corect.

Emițătorul reprezintă sursa mesajului. El este inițiatorul comunicării, elaborează mesajul, alege
mijloacele de comunicare, mesajul, receptorul, formulează mesajul pentru a fi înțeles de către
receptor.
Mesajul reprezintă forma fizică verbală, scrisă sau gesturi în care Emițătorul codifică informații.
Are două dimensiuni: conținutul și relația și are ca obiective informarea, convingerea,
impresionarea, amuzarea, obținerea unei reacții. Mesajul poate fi o idee, un ordin sau orice
altceva care, supus procesului de codificare și decodificare, urmează să influențeze receptorul.
Codificarea presupune ,,traducerea” mesajului de către Emițător în simboluri care pot fi înțelese
de către Receptor. Decodificarea este acțiunea prin care Receptorul traduce mesajul într-unul
propriu și realizează apoi feed-back-ul.
Limbajul (simbolurile specifice folosite pentru codificare) poate îmbrăca diferite forme și din
aceste forme rezultă anumite tipuri de comunicare: limbaj verbal (scris sau oral), limbaj
nonverbal (al corpului, al spațiului, al timpului, al lucrurilor), limbaj paraverbal (tonalitatea,
inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, pauzele dintre cuvinte, modul de accentuare a cuvintelor,
ticurile verbale). Limbajul paraverbal se bazează pe simboluri care pot fi interpretate diferit chiar
de persoane care vorbesc aceeași limbă. Există și limbajul interior, suportul propriei noastre
gândiri.
Canalele comunicării sunt căile pe care circula mesajul (inclusiv instrumentele de comunicare) și
feed-back- urile. Ele pot fi formale sau informale. Cele formale sunt definite prin structura
organizațională și sunt destinate circulației informaționale necesară realizării sarcinilor specifice.
 UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN BUCUREŞTI
Departamentul de Formare pentru Cariera Didactică şi Ştiinţe Socio-Umane

Cele informale sunt destinate comunicării între indivizi și/sau grupuri în interiorul sau în afara
sarcinilor de serviciu. Canalele informale sunt mai rapide și mai eficiente decât cele formale.
Mijloacele de comunicare pot fi discuția de la om la om, care îmbracă diferite forme: interviu,
prezentare, utilizarea telefonului, fax-ului, postei etc.
Receptorul este primitorul de mesaj care trebuie să se pregătească pentru a primi mesajul.
Ascultarea mesajului este cel puțin tot atât de importantă, cât transmiterea lui.
Contextul (mediul) reprezintă totalitatea condițiilor exterioare comunicării. Poate influența
efectele comunicării prin situațiile prezente, condiții de loc, de timp. În toate elementele
componente ale comunicării poate exista zgomot (bruiaj). Poate perturba comunicarea. Toate
aceste elemente alcătuiesc procesul comunicării. Obiectivele comunicării sunt vizate de către
treptele de efectivitate a comunicării. Acestea se referă la: receptarea comunicării, acceptarea
intențiilor Emițătorului și schimbarea produsă la Receptor prin cunoaștere, atitudine,
comportament.

2. TIPURI DE COMUNICARE

Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar comunicarea este
modalitatea prin care ei ajung să dețină în comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau
o societate, ei trebuie să aibă în comun scopuri, convingeri aspirații, cunoștințe - o înțelegere
comună - 'același spirit', cum spun sociologii. Comunicarea este cea care asigură dispoziții
emoționale și intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la așteptări și cerințe.
Comunicarea se realizează pe trei niveluri:

1. Logic
2. Paraverbal
3. Nonverbal

Dintre acestea, nivelul logic (deci cel al cuvintelor) reprezintă doar 7% din totalul actului de
comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteză de rostire) și 55% la nivelul
nonverbal (expresia facială,poziția, mișcarea, îmbrăcămintea etc.).
Tipuri de comunicare
După nivelul interacțiunii:

 intraindividuală
 interpersonală
 degrup
 de masă
 publică sau mediatică.

După tipul de codutilizat:

 UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN BUCUREŞTI
Departamentul de Formare pentru Cariera Didactică şi Ştiinţe Socio-Umane

 verbală (orală și scrisă)

 paraverbală
 nonverbală.

După canalul utilizat:

 directă (nemijlocită)
 mediată (când se folosesc canale intermediare cum ar fi cărțile, televiziunea, radioul,
telefonul, internetul, aparatele foto, camerele de filmat etc.).

Comunicare nonverbală se realizează prin intermediul mijloacelor nonverbale (corpul uman,

spaţiul sau teritoriul, imaginea).
Comunicarea verbală (limbajul). Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane,
cel mai frecvent folosit în comunicarea interumană. Limbajul, constituie expresia şi realizarea
conduitelor verbale.
În cadrul comunicării verbale distingem:

 comunicarea orală;
 comunicarea scrisă.

Expresivitatea comunicării didactice este influențată de ținuta fizică, expresivitatea feței, gesturi,
strălucirea privirii, contactul vizual. Elementele limbajului nonverbal prelungesc semnificația
cuvintelor. De exemplu, un profesor care intră în clasă și se așează la catedră sau se lipește de
tablă și rămâne acolo toată ora, își diminuează mult din forța discursului. Limbajul nonverbal are
semnificații la fel de profunde ca și cel verbal.
Scopul comunicării didactice este acela de a forma convingeri prin organizarea activității
didactice și alegerea acelor procedee favorabile formării convingerilor privind toate domeniile
cogniției și practicii umane. Atunci când formarea de convingeri nu este posibilă, se apelează la
persuadare, prin care înțelegem influențarea persoanei mai mult decât prin formare de
convingeri, prin argumentare, dar și prin vizarea afectivității, de exemplu atunci când apelăm la
flatare pentru a convinge mai ușor. Persuasiunea însoțește convingerea atingând atât rațiunea, cât
și sentimentele.
Particularități
Comunicarea didactică are mai multe caracteristici, care o deosebesc de alte forme ale
comunicării interumane:

 se desfăşoară între doi sau mai mulţi agenţi: profesor şi elevi, având ca scop comun
instruirea acestora, folosind comunicarea verbală, scrisă, non-verbală, paraverbală şi
vizuală, dar mai ales forma combinată;
 mesajul didactic este conceput, selecţionat, organizat şi structurat logic de către
profesor, pe baza unor obiective didactice precise, prevăzute în programeleşcolare;
 UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN BUCUREŞTI
Departamentul de Formare pentru Cariera Didactică şi Ştiinţe Socio-Umane

 stilul didactic al comunicării este determinat de concepţia didactică a profesorului şi

de structura lui psihică;
 mesajul didactic (repertoriul) are o dimensiune explicativ-demonstrativă şi este
transmis elevilor folosind strategii didactice adecvate dezvoltării intelectuale a
acestora şi nivelului de cunoştinţe pentru a fi înţeles de elevi;
 comunicarea se reglează şi autoreglează cu ajutorul unor retroacţiuni (feed-back şi
feed-forward), înlocuind blocajele care pot apărea pe parcurs.

În cadrul interacțiunii profesor-elev, comunicarea psihopedagogică îndeplinește mai multe

niveluri.
Dacă între aceste niveluri nu sunt contradicții, comunicarea poate fi eficace.
Dacă însă între niveluri există contradicții, mesajul transmis nu va avea efectul scontat. Tipuri de
comunicare:

 Comunicarea intrapersonală . Este comunicarea în și către sine.

 Comunicarea interpersonală. Este comunicarea între oameni.
 Comunicarea de grup. Este comunicarea între membrii grupurilor și comunicarea
dintre oamenii din grupuri cu alți oameni.
 Comunicarea de masă. Este comunicarea primită de sau folosită de un număr mare de
oameni.

Scopul comunicării:

 să atenționăm pe alții;
 să informam pe alții;
 să explicăm ceva;
 să distrăm;
 să descriem;
 să convingem etc.

Pentru a descrie numeroasele înțelesuri ale comunicării pe care o folosim și o trăim zilnic,
folosim următorii trei termeni:
 UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN BUCUREŞTI
Departamentul de Formare pentru Cariera Didactică şi Ştiinţe Socio-Umane

 
a. Forma comunicării
Este un mod al comunicării așa cum sunt vorbirea, scrierea sau desenul.
Aceste forme sunt distincte și separate una de alta așa de mult, încât au sistemul lor propriu
pentru transmiterea mesajelor. Astfel, când semnele sunt făcute pe foaia de hârtie potrivit
anumitor reguli (cum sunt cele ale gramaticii și ortografiei), atunci noi creăm cuvinte și forma
scrierii.
b. Mediul comunicării
Este un mijloc al comunicării care combină mai multe forme.
Un mediu adesea poate implica utilizarea tehnologiei așa că acesta este dincolo de controlul
nostru. Spre exemplu, o carte este un mediu care folosește forme ale comunicării precum sunt
cuvintele, imaginile și desenele.

3. COMUNICAREA DIDACTICĂ OPTIMĂ

În comunicarea didactică intervin, determinând-o sau numai influențând-o, factori multipli care
pot fi grupați în următoarele categorii: caracteristicile profesorului, caracteristicile elevului sau
clasei, caracteristicile canalului de transmitere și ale contextului în care se desfășoară actul
comunicativ.
Din perspectiva cadrului didactic contează stilul didactic, strategiile de instruire abordate,
competențele de exprimare clară, precisă, argumentată, accesibilă, implicarea profesională,
formele de motivare utilizate, tipuri de relații pedagogice (de conducere, afective).
Deosebit de importante sunt și caracteristicile elevului: acuitatea senzorială (vizuală și auditivă),
nivelul dezvoltării intelectuale, experiența cognitivă și lingvistică, motivația învățării, nivelul
competențelor de comunicare, gradul de cultură, ritmul de lucru, atitudinile cognitive și sociale,
trăirile emoționale, individuale și de grup (anterioare și simultane actului de comunicare).
Comunicarea poate să întrețină relații de tipuri diferite: unidirecționale, bidirecționale și
multidirecționale. Accentul tinde să se pună pe dezvoltarea comunicării multidirecționale, ce
favorizează interacțiunea, interactivitatea, confruntarea diverselor cunoștințe. Este recunoscut
faptul că relațiile dintre cadrele didactice și elevi sunt multiple, iar modul de manifestare
comportamentală e resimțit de ceilalți în maniere diferite generând două tipuri de sentimente: de
respingere sau de acceptare. Acest lucru este influențat de individ,dar și de obstacole apărute în
calea comunicării.
De multe ori, atunci când dorim să modificăm comportamentul unui elev, încercăm să
modificăm mediul sau să intervenim asupra propriului mod de manifestare. Nu reușim însă
întotdeauna „să-i ascultăm pe elevi” cu tact, răbdare și atenție, lucru ce duce la instalarea unor
obstacole în calea comunicării. Spre exemplu, în cazul unui elev care se plânge că întâmpină
dificultăți în efectuarea unei teme, cadrul didactic poate riposta pe un ton:
 UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN BUCUREŞTI
Departamentul de Formare pentru Cariera Didactică şi Ştiinţe Socio-Umane

-           de avertizare: „Dacă vrei note mari, muncește!”;

-           de comandă: „Lucrează și nu te mai plânge atât!”;
-           de ridiculizare: „Vai de mine … chiarașa?”
Astfel de mesaje sunt depreciative pentru elevi și neagă importanța sentimentelor trăite de aceștia
, tocmai din acest motiv, pentru că știm cu toții că educația cere nu numai pricepere, ci și
afectivitate din partea educatorului, ar trebui să-i răspundem elevului într-o manieră de acceptare
și stimulare a copilului cu disponibilitate pentru cooperare și comunicare.
Se impune să încurajăm copilul verbal și prin gesturi, ascultându-l activ ori să ascultăm mesajul
acestuia în tăcere, incitându-l să-și destăinuie propriile trăiri. Este necesar ca noi, cei de la
catedră, să reflectăm mai mult asupra forței modelatoare a limbajului. Cuvântul poate fi unealtă
prețioasă sau mijloc periculos, deoarece poate influența pozitiv sau negativ interlocutorul. Se știe
deja, că limbajul celui de la catedră, gesturile sau mimica acestuia sunt copiate de elevi, de aceea
trebuie să acordăm o atenție deosebită comunicării. Atitudinea cadrului didactic în fața elevilor și
a părinților poate declanșa sau atenua conflictele care apar între elevi, între elevi și părinți ori
între părinți și profesor.
Referitor la optimizarea comunicării trebuie să recunoaștem că, nu de puține ori, profesorul
trăiește cu impresia că vorbele sau mesajele sale ajung la destinație așa cum gândește el, că sunt
receptate de elevi păstrând aceleași înțelesuri, aceleași semnificații cu ale sale. Din păcate,
lucrurile nu decurg întotdeauna așa, mesajele receptate au tendința de a se îndepãrta mai mult sau
mai puțin de sensurile emise sau originale, uneori să fie chiar diferite. Numai că actul
comunicării didactice poate fi protejat de posibile variații și deviații, distanțări sau deteriorări
nedorite prin intervenția feed-back-ului.
În reglarea propriei comunicări, cadrul didactic trebuie să țină seama de mimica elevilor, de
gesturile, expresiile și mișcările lor, reacții care devin simptomatice pentru ceea ce simt, înțeleg,
acceptă, doresc aceștia. El poate sesiza direct și abil, din mers, „starea de spirit” a elevilor și
astfel să valorifice la maximum comportamentul acestora în beneficiul optimizării comunicării.
Pornind de aici, cadrul didactic poate să-și restructureze sau să amelioreze demersul didactic de
moment și nu în ultimul rând să-și regleze viteza și ritmul propriei vorbiri.
Actul comunicării devine eficient atunci când favorizează o implicare activă din partea elevului,
o angajare cu toate forțele sale intelectuale și afective în procesul receptării. Astfel, receptarea
depășește simpla percepere a unor conținuturi audiate. A produce interlocutori activi, a-i
determina pe elevi să urmărească cu interes și să manifeste o atitudine activă în cursul ascultării
constituie un indicator al competențelor pedagogice a cadrului didactic.
 
 UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN BUCUREŞTI
Departamentul de Formare pentru Cariera Didactică şi Ştiinţe Socio-Umane

 
BIBLIOGRAFIE
ALBU, G., (2008), Comunicarea interpersonală, Editura Universitaria Științele Educației,
București
BĂSU, M., (2016), Bariere în comunicarea didactică și soluții de îndepărtare a acestora,
Conferinţa Naţională de Învăţământ Virtual, ediţia a XIV-a, Universitatea din Bucureşti și
Universitatea din Craiova
CRISTEA, S., (1998), Dicţionar de termeni pedagogici, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
CUCOŞ, C., (2002), Pedagogie, Editura Polirom, Iași
KOSA, R.,  Comunicare didactică, www.didactic.ro 
              Neacşu, I., (1999), Instruire şi învăţare, Editura Didactică și Pedagogică, Bucureşti
***Comunicarea didactică, forum.portal.edu.ro/index.php
NICOLESCU, O. (coord.) - Strategii manageriale de frmă, Bucureşti, Editura Economică, 1998
NICOLESCU, O. VERBONCU, I. - Metodologii manageriale, Bucureşti, Editura Tribuna
Economică, 2002
STANCIU, Şt., IONESCU, M.,  LEOVARIDIS, C.,  STĂNESCU, D. (2003) - Managementul
resurselor umane, Edit. Comunicare.ro