SPECIFICUL COMUNICĂRII DIDACTICE

Comunicarea umană este o modalitate specifică de interacţiune, o relaţie de schimb

informaţional între parteneri şi, totodată, un proces în cadrul căruia aceştia se înţeleg şi se
influenţează reciproc. Comunicarea se defineşte prin următoarele aspecte: transmiterea şi
schimbul de informaţii între oameni, circulaţia de impresii, opinii, judecăţi de valoare, stări
afective, comenzi , prin intermediul cărora este influenţată conduita participanţilor la acest
proces.
După scopul pe care îl are, comunicarea umană poate fi:
 comunicarea incidentală (accidentală) în care informaţiile sunt transmise
întâmplător, fără intenţia de a-l învăţa ceva pe interlocutor;
 comunicarea subiectivă în care subiectul îşi exprimă direct stările afective;
 comunicarea instrumentală care este dominantă în activitatea didactică. Prin
intermediul acestui tip de comunicare se transmit informaţii, opinii, atitudini cu
scopul de a produce schimbări în comportamentul receptorului. Un tip de
comunicare instrumentală o reprezintă comunicarea didactică.
Întregul proces de organizare şi desfăşurare a activităţii de instruire a elevilor este
reglementat de profesor prin comunicare. Urmărind fixarea comportamentelor dezirabile ale
elevilor şi modificarea celor indezirabile, prin comunicare profesorul vizează, în acelaşi timp şi
formarea capacităţilor comunicative ale elevilor. Conţinutul cognitiv predat-învăţat în procesul
didactic, ca şi influenţa formativă a profesorului asupra elevului se pot măsura doar prin
păstrarea unei permanente legături între cei doi poli ai relaţiei educative determinând astfel
înţelegerea dintre profesor şi elevi, în vederea atingerii scopurilor şi desfăşurării activităţii de
învăţare. Accentul cade în tot mai mare măsură pe interactivitate, pe sporirea rolului activ al
elevului-receptor şi pe utilizarea întregii palete de retroacţiuni comunicaţionale.
Într-o definire mai concludentă comunicarea didactică este un transfer complex,
multifazial şi prin mai multe canale al informaţiei între două entităţi (indivizi sau grupuri) ce-şi
asumă simultan şi succesiv rolurile de emiţători şi receptori semnificând conţinuturi dezirabile în
contextul procesului instructiv-educativ. Comunicarea didactică presupune o interacţiune de tip
feed-back privind atât informaţiile explicite, cât şi cele adiacente intenţionate sau formate în
cursul comunicării. Comunicarea didactică stă la baza oricărei intervenţii educative. Conţinutul
cognitiv predat-învăţat în procesul didactic şi influenţarea formativă (asupra capacităţilor
operaţionale, formării morale, estetice etc.) presupun o interacţiune permanentă între educator şi
educat. Funcţionarea conexiunii inverse informează permanent emiţătorul despre efectele
comunicării asupra partenerului: învăţătorul „citeşte” reacţiile elevilor, iar elevii „citesc”
atitudinea învăţătorului cu privire la reacţia lui (a elevului) şi fiecare dintre locutori îşi adaptează
conduita comunicaţională ulterioară în funcţie de ceea ce receptează. Astfel, comunicarea
didactică este bilaterală.
Reciprocitatea relaţiei comunicaţionale didactice trebuie înţeleasă în primul rând, dar nu
exclusiv, în sensul că iniţiativa mesajului aparţine şi elevului. Elevul este, în egală măsură cu
profesorul, agent al comunicării didactice, dar iniţierea mesajului de către elev se referă mai
puţin la conţinutul cognitiv al ştiinţei pe care trebuie să şi-l însuşească şi mai mult la cum poate
face acest lucru. Învăţarea şcolară constă în asimilarea de către elevi a anumitor valori
(cunoştinţe, abilităţi, comportamente, atitudini), formarea şi dezvoltarea de structuri cognitive,
afective şi psihomotorii şi, în ansamblu, modelarea personalităţii lor. Învăţarea şcolară este un
1
proces de receptare şi asimilare a informaţiilor şi influenţelor educative, de reorganizare, de
construcţie şi dezvoltare a structurilor cognitiv-operaţionale şi afective, precum şi a însuşirilor
psihice ale personalităţii (aptitudini, interese, temperament).
Scopul comunicarii didactice este acela de a forma convingeri prin organizarea activității
didactice și alegerea acelor procedee favorabile formării convingerilor privind toate domeniile
cogniției si practicii umane. Atunci când formarea de convingeri nu este posibilă, se apelează la
persuadare, prin care înțelegem influențarea persoanei mai mult decât prin formare de
convingeri, prin argumentare, dar și prin vizarea afectivității, de exemplu atunci când apelăm la
flatare pentru a convinge mai ușor. Persuasiunea însoțeste convingerea atingând atât rațiunea cât
și sentimentele.
Acţiunea didactică urmăreşte capacitatea de a pune în relaţie informaţii anterioare cu cele
noi; evaluarea în raport cu noile achiziţii; mobilizarea unitară a cunoştinţelor spre crearea nevoii
de cercetare şi a altora; încorporarea reprezentărilor între cele oferite de viaţa socială, ştiinţifică
şi culturală. Determinantă rămâne caracteristica formativă a comunicării didactice, profesorul
exercitându-şi influenţa simultan asupra conţinuturilor şi a elevului.
Fiind un proces atât de complex, comunicarea didactică cunoaşte mai multe abordări şi mai
multe definiţii. În literatura de specialitate nu există un consens asupra conceptului de
comunicare didactică, astfel că se mai utilizează şi cel de comunicare educaţională sau
pedagogică, care mijlocesc fenomenul educaţional în ansamblul său, indiferent de conţinuturile,
nivelurile, formele sau partenerii implicaţi. Faţă de acestea, comunicarea didactică apare ca
formă particulară obligatorie în vehicularea unor conţinuturi determinate specifice unui act de
învăţare sistematică asistată.
Comunicarea didactică are mai multe caracterstici care o deosebesc de alte forme ale
comunicării interumane:
• se desfăşoară între doi sau mai mulţi agenţi: profesor şi elevi, având ca scop comun
instruirea acestora, folosind comunicarea verbală, scrisă, non-verbală, paraverbală şi vizuală, dar
mai ales forma combinată;
• mesajul didactic este conceput, selecţionat, organizat şi structurat logic de către
profesor, pe baza unor obiective didactice precise, prevăzute în programele şcolare;
• stilul didactic al comunicării este determinat de concepţia didactică a profesorului şi de
structura lui psihică;
• mesajul didactic (repertoriul) are o dimensiune explicativ- demonstrativă şi este
transmis elevilor folosind strategii didactice adecvate dezvoltării intelectuale a acestora şi
nivelului de cunoştinţe pentni a fi înţeles de elevi;
- comunicarea se reglează şi autoreglează cu ajutonil unor retroacţiuni (feed-back ), înlocuind
blocajele care pot apare pe parcurs.
Din perspectiva educaţiei formale comunicarea didactică constituie baza procesului de
predare şi asimilare a cunoştinţelor în cadrul instituţionalizat al şcolii şi între parteneri cu
statusuri determinate: cadrele didactice ca principali agenţi educaţionali şi cele ale elevilor, în
subordonarea nemijlocită faţă de conducerea unei asemenea instituţii. Comunicarea didactică nu
este numai o activitate ce pune în relaţie cadrul didactic şi elevul pentru realizarea unor obiective
comune, este şi un proces psihosocial de influenţare prin limbaje specifice a atitudinilor,
comportamentelor, convingerilor, a comportamentelor, a componentelor motivaţional-afective şi
volitive. De aceea, a comunica eficient şi expresiv cu ceilalţi şi cu sine presupune:
 să informezi inteligibil şi să facilitezi înţelegerea mesajului transmis;

2
  să dezvolţi gândirea, afectivitatea, motivaţia, voinţa şi personalitatea elevilor şi
studenţilor;
 să sesizezi şi să conştientizezi reacţiile, atitudinile şi manifestările
comportamentale ale celor cu care comunici;
 să convingi pe cei cu care comunici.
Procesul de predare-învăţare este o formă specifică de comunicare şi ca atare întruneşte toate
caracteristicile modelului oferit de teoria comunicării. În plus, comunicarea didactică se
particularizează prin anumite trăsături date de scopul propriu al activităţii instructiv-educative, de
caracteristicile psihosociale individuale şi de vârstă ale educaţilor şi de contextul psihosocial în
care are loc.
Competenţa comunicativă reprezintă nivelul de performanţă care asigură eficienţa
transmiterii şi receptării mesajului. Competenţa comunicativă este într-o anumită măsură
înnăscută, dar, mai ales, se dobândeşte prin exerciţii şi experienţă, prin efort şi voinţă. Formarea
competenţei comunicative este importantă deopotrivă pentru profesori şi pentru elevi.
Cunoştinţele, modul de gândire, vocabularul, deprinderile, priceperile şi conduitele comunicative
sunt dobândite prin instrucţie şi educaţie şi perfecţionate prin autoeducaţie.
Competenţa comunicativă este o structură psihică foarte complexă. Ea cuprinde
capacitatea de emitere a mesajului şi capacitatea de receptare a acestuia. Pentru emitere sunt
importante conţinutul mesajului, modul de exprimare şi metodele de transmitere, tactul
comunicaţional. Astfel, mesajul, conţinând informaţii, idei, îndrumări, recomandări, sfaturi,
convingeri, motivaţii , poate fi corect sau eronat, clar sau confuz, bun sau rău.
În comunicarea didactică mesajul trebuie să fie corect, să aibă relevanţă, forţă şi intensitate,
să fie persuasiv pentru a induce comportamentul intenţionat, să îmbine adecvat comunicarea
verbală cu cea paraverbală şi cu cea nonverbală. Conţinutul şi obiectivele urmărite prin emiterea
mesajului determină folosirea unor anumite metode în educaţie: expunere, conversaţie euristică,
problematizare etc. Pentru a asigura eficienţa emiterii de mesaje, important este tactul
comunicativ, constând în utilizarea unui limbaj adecvat, accesibil şi pertinent, nuanţat expresiv,
menit să atragă şi să menţină atenţia, să trezească interesul elevilor şi să asigure un climat socio-
afectiv agreabil. Pentru a fi eficace, comunicarii didactice i se cer anumite caracteristici:
1. ale profesorului:
- claritatea mesajelor
- precizia acestora
- utilizarea unui limbaj adecvat si accesibil elevilor
- utilizarea unui limbaj adecvat ( corect din punct de vedere științific)
- structurarea logică a mesajelor transmise;
- prezentarea interesantă a conţinutului instruirii;
- asigurarea unui climat adecvat comunicării
2. ale elevilor:
- să aibă capacitate de concentrare (pentru a putea recepta şi înţelege mesajul profesorului);
- să posede cunoştinţele anterioare necesare învăţării ce urmează;
- să fie motivaţi pentru a învăţa ( în general şi la un anumit obiect de studiu, în particular);
- să cunoască limbajele utilizate (de profesor sau de calculator, cazul instruirii asistate de
acesta).
În comunicarea didactică profesorul trebuie să-i facă pe elevi să simtă că are o vocație în
aceasta direcție, că este un partener de încredere, care dorește un dialog autentic. Competența de
comunicare se va manifesta și prin capacitatea de ascultare a elevilor. Cei mai apreciați

3
profesori sunt cei care permit libertatea de exprimare a elevilor, care nu-i fac nici să se simtă
judecați, nici manipulați, nici sfătuiți, ci cei care le oferă sentimentul de siguranță si libertatea
comunicării.
În ceea ce priveşte capacitatea de receptare, prima impresie ar fi că aceasta vizează doar
receptorul elev. Având însă în vedere caracterul bilateral al comunicării didactice,
simultaneitatea şi alternanţa rolurilor de emiţător şi receptor, capacitatea de recepţie este tot aşa
de importantă pentru fiecare din cei doi locutori. Astfel, la elevi se urmăreşte cultivarea anumitor
capacităţi intelectuale şi afectiv-voliţionale, cum sunt: concentrarea atenţiei, actualizarea
cunoştinţelor proprii pentru a le corela cu cele noi în vederea integrării acestora din urmă în
sisteme cognitive existente, disponibilitatea de a asculta, interesul de cunoaştere; curiozitatea şi
dorinţa de comunicare; răbdarea, consecvenţa şi rezistenţa la efort. Pentru calitatea de receptor a
educatorului, importante sunt: inteligenţa, distributivitatea şi în acelaşi timp concentrarea
atenţiei, priceperea şi răbdarea de a asculta intervenţiile şi interogaţiile elevilor, răspunsurile –
uneori coerente şi fluente, alteori greoaie şi confuze – ale acestora, consecvenţă şi imparţialitate
în raporturile comunicative cu elevii, priceperea de a combina feed-back-urile într-un mod
adecvat, care să permită continuarea fluxului comunicaţional, şi, mai presus de toate, ca suport
funcţional, capacitate empatică.
Calitatea de a fi empatic constituie o premisă a optimizării relaţiilor profesorului cu elevii
şi o condiţie a comunicării eficiente. Empatia educatorului este o modalitate spontană şi rapidă
de pătrundere în starea de spirit a elevului. Înţelegând intenţiile, trăirile şi gândirea celorlalţi,
evident cu aproximaţia permisă de acest tip de cunoaştere, avem posibilitatea unei anticipări
relativ corecte a comportamentului partenerului, fapt extrem de important în stabilirea unor
relaţii interpersonale dezirabile şi, în consecinţă, să ne fixăm o strategie proprie de comportament
faţă de aceştia.
Eficienţa receptării mesajului depinde, şi pentru educator, şi pentru elev, de capacitatea
fiecăruia de a percepe şi de a asculta şi se evidenţiază prin activismul ascultării şi deprinderea de
a asculta.
Caracteristicile competenţei de comunicare a profesorului pot fi sintetizate astfel:
a)       inteligenţă, ca instrument de cunoaştere, înţelegere, invenţie şi reuşită în rezolvarea
situaţiilor educative;
b)       memorie manifestată în rapiditatea întipăririi şi stocării informaţiei, în recunoaşterea şi
reproducerea acesteia în mod selectiv;
c)       capacitate de comunicare: fluenţa vorbirii, bogăţia vocabularului; fluenţa asociativă,
asociaţia rapidă a ideilor; curgerea logică a ideilor; vorbirea cu atribute estetice;
încărcătură emoţională, mesaj ectosemantic;
d)       gândire logică, sistematizată şi divergentă, care oferă posibilitatea analizei unei
probleme din mai multe unghiuri, găsirea soluţiei celei mai eficiente de rezolvare;
e)       spirit de observare dezvoltat, curiozitate ştiinţifică şi iniţiativă;
f)         imaginaţie constructivă care-i permite să facă din fiecare lecţie un act de creaţie cu
deschidere spre problemele vieţii;
g)       atenţie concentrată, dar şi distributivă în mai multe direcţii: conţinutul comunicării,
forma expunerii, ritmul vorbirii adecvat auditoriului şi reacţia acestuia la mesajul didactic
prezentat;
h)       dicţie: pronunţare corectă şi clară a cuvintelor, accente logice pe ideile de bază şi
scurte pauze psihologice, pentru a sublinia esenţialul.

4
 Comunicarea, atât cea didactică cât şi cea de la nivelul societăţii, rămâne o problemă
deschisă pentru cercetare în privinţa posibilităţile de realizare a unei comunicări integrale, o
comunicare în care pierderea de informaţii să fie minimă, obţinându-se o satisfacţie pentru ambii
interlocutori. Se pot menţiona şi unele contradicţii posibile între educaţie şi comunicare, cum ar
fi impactul educativ al mass-mediei existente în societatea modernă, cât şi a altor mijloace cu
acţiune educativă, material bibliografic, prelegerea ţinută de profesor, dar care se manifestă cu
precădere într-o singură direcţie, căpătând aspect de „caracter impus„ şi „receptare pasivă”. În
plus, informaţia obţinută prin aceste mijloace şi în special, prin mass-media, poate acuza o lipsă
de coerenţă, o anumită standardizare sau stereotipie, anulând particularităţile individuale şi de
grup şi limitând aspectele formative ale individului.
Orice cadru didactic trebuie să fie conştient de responsabilitatea faţă de cuvântul rostit
într-o societate în care totul se petrece sub semnul rapidităţii, în care greşelile de exprimare sunt
considerate fără importanţă și în care nimeni nu aşteaptă răspuns la intervenţia sa într-o
conversaţie.

 
BIBLIOGRAFIE:
 
1. Cucoş, C., Pedagogie, ed. a II-a, Iaşi, Ed. Polirom, 2002
2. Şoitu, L., Comunicare şi acțiune, Institutul European, 1997
3. Pâinişoară, O., Comunicarea eficientă, Iaşi, Editura Polirom, 2006