Sunteți pe pagina 1din 6

Obiective:

Descrierea elementelor comunicării


Evidențierea tipurilor de comunicare
Optimizarea comunicării didactice

ELEMENTELE COMUNICĂRII

Permanent oamenii comunică între ei având anumite scopuri. De cele mai multe ori
comunicarea se face fără a conștientiza importanța acțiunii și fără a o analiza.
Scopul și mijloacele comunicării sunt exploatate nativ, sunt rezultatul unor
experiențe și doar uneori necesită programări speciale.

Cei mai mulți analiști consideră că omul comunică pentru:

a informa (despre ceva sau cineva, despre propriile nevoi etc.). în acest mod
individul însuși crede că este în posesia unei informații și simte nevoia să o
transmită și altora.
a convinge – convingerile noastre ne motivează faptele, atitudinile, deciziile,
iar acestea au urmări grave legate de viața noastră și de a altora. Puține acțiuni
pot fi declanșate și finalizate dacă ești sau te simți singur. Pentru a cere
sprijinul cuiva este nevoie să argumentezi, să explici, să vorbești. Toate acestea
nu se pot produce în afara comunicării.
a impresiona – când argumentele logice nu ajung sau nu se suprapun peste modul
de gândire al interlocutorului, aducem argumente sentimentale, povestim ceva care
să-l impresioneze, facem apel la întâmplări care l-au marcat, sau la situațiile în
care, deși era logic ce a făcut sau ce a zis, ceva anume s-a întâmplat în ciuda
faptului că inițial altele păreau a fi rezultatele și, dacă este nevoie, plângem,
râdem, cântăm, dansăm etc, facem totul pentru a-i stârni interesul.
a provoca o reacție, a provoca o acțiune – vorbim, convingem, tocmai pentru a
stârni o reacție din partea interlocutorului. Îl ajutăm să facă ceva, să se simtă
motivat în acțiune, să se simtă în putere și după plecarea noastră.
a amuza – simțim nevoia să ne amuzăm și să amuzăm și pe alții. Glumele, umorul,
jocul, în general, presupun de fiecare dată o recentrare sau o schimbare de plan
față de mesajele obișnuite. Depinde de gradul de educație și de civilizație felul
în care comunicăm amuzamentul nostru sau vrem să trezim o stare de amuzament
semenilor noștri.
a se face înțeleși;
a exprima puncte de vedere – să spunem ce credem și ce simțim noi, să ne
definim pe noi, să vorbim, să privim realitatea prin ochii noștri, prin mintea și
inima noastră. Capacitatea de a exprima o părere personală, un punct de vedere
original în legătură cu o situație dată este semnul adevăratei personalități.
a obține o schimbare de comportament sau de atitudine – de obicei se dorește
schimbarea în bine a comportamentului cuiva. Pornirile native spre dezordine și
neascultare societatea le opune comunicarea cu scopuri benefice, transformatoare.
Ceea ce urmăresc educatorii (părinții, profesori, învățători) este ca beneficiarii
comunicării să devină oameni stăpâni pe voința lor, iar atunci când rămân singuri
să se comporte ca niște ființe formate, cu un caracter integru. Este important de
știut însă că binele trebuie oferit cu profesionalism, atunci când este nevoie de
el.
a fi acceptați – suntem neacceptați, de obicei, fiindcă nu reușim să ne facem
cunoscuți, nu am trimis mesajele corespunzătoare sau mesajele nu au fost
recepționate corect.

Emițătorul reprezintă sursa mesajului. El este inițiatorul comunicării, elaborează


mesajul, alege mijloacele de comunicare, mesajul, receptorul, formulează mesajul
pentru a fi înțeles de către receptor.

Mesajul reprezintă forma fizică verbală, scrisă sau gesturi în care Emițătorul
codifică informații. Are două dimensiuni: conținutul și relația și are ca obiective
informarea, convingerea, impresionarea, amuzarea, obținerea unei reacții. Mesajul
poate fi o idee, un ordin sau orice altceva care, supus procesului de codificare și
decodificare, urmează să influențeze receptorul. Codificarea presupune
,,traducerea” mesajului de către Emițător în simboluri care pot fi înțelese de
către Receptor. Decodificarea este acțiunea prin care Receptorul traduce mesajul
într-unul propriu și realizează apoi feed-back-ul.

Limbajul (simbolurile specifice folosite pentru codificare) poate îmbrăca diferite


forme și din aceste forme rezultă anumite tipuri de comunicare: limbaj verbal
(scris sau oral), limbaj nonverbal (al corpului, al spațiului, al timpului, al
lucrurilor), limbaj paraverbal (tonalitatea, inflexiunile vocii, ritmul de vorbire,
pauzele dintre cuvinte, modul de accentuare a cuvintelor, ticurile verbale).
Limbajul paraverbal se bazează pe simboluri care pot fi interpretate diferit chiar
de persoane care vorbesc aceeași limbă. Există și limbajul interior, suportul
propriei noastre gândiri.

Canalele comunicării sunt căile pe care circula mesajul (inclusiv instrumentele de


comunicare) și feed-back- urile. Ele pot fi formale sau informale. Cele formale
sunt definite prin structura organizațională și sunt destinate circulației
informaționale necesară realizării sarcinilor specifice. Cele informale sunt
destinate comunicării între indivizi și/sau grupuri în interiorul sau în afara
sarcinilor de serviciu. Canalele informale sunt mai rapide și mai eficiente decât
cele formale.

Mijloacele de comunicare pot fi discuția de la om la om, care îmbracă diferite


forme: interviu, prezentare, utilizarea telefonului, fax-ului, postei etc.

Receptorul este primitorul de mesaj care trebuie să se pregătească pentru a primi


mesajul. Ascultarea mesajului este cel puțin tot atât de importantă, cât
transmiterea lui.

Contextul (mediul) reprezintă totalitatea condițiilor exterioare comunicării. Poate


influența efectele comunicării prin situațiile prezente, condiții de loc, de timp.
În toate elementele componente ale comunicării poate exista zgomot (bruiaj). Poate
perturba comunicarea. Toate aceste elemente alcătuiesc procesul comunicării.
Obiectivele comunicării sunt vizate de către treptele de efectivitate a
comunicării. Acestea se referă la: receptarea comunicării, acceptarea intențiilor
Emițătorului și schimbarea produsă la Receptor prin cunoaștere, atitudine,
comportament.

TIPURI DE COMUNICARE

Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar


comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să dețină în comun aceste lucruri.
Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie să aibă în comun scopuri,
convingeri aspirații, cunoștințe - o înțelegere comună - 'același spirit', cum spun
sociologii. Comunicarea este cea care asigură dispoziții emoționale și intelectuale
asemănătoare, moduri similare de a răspunde la așteptări și cerințe.

Comunicarea se realizează pe trei niveluri:

Logic
Paraverbal
Nonverbal
Dintre acestea, nivelul logic (deci cel al cuvintelor) reprezintă doar 7% din
totalul actului de comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteză
de rostire) și 55% la nivelul nonverbal (expresia facială,poziția, mișcarea,
îmbrăcămintea etc.).

Tipuri de comunicare

După nivelul interacțiunii:

intraindividuală
interpersonală
degrup
de masă
publică sau mediatică.

După tipul de codutilizat:

verbală (orală și scrisă)


paraverbală
nonverbală.

După canalul utilizat:

directă (nemijlocită)
mediată (când se folosesc canale intermediare cum ar fi cărțile, televiziunea,
radioul, telefonul, internetul, aparatele foto, camerele de filmat etc.).

Comunicare nonverbală se realizează prin intermediul mijloacelor nonverbale (corpul


uman, spaţiul sau teritoriul, imaginea).

Comunicarea verbală (limbajul). Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai
specific umane, cel mai frecvent folosit în comunicarea interumană. Limbajul,
constituie expresia şi realizarea conduitelor verbale.

În cadrul comunicării verbale distingem:

comunicarea orală;
comunicarea scrisă.

Expresivitatea comunicării didactice este influențată de ținuta fizică,


expresivitatea feței, gesturi, strălucirea privirii, contactul vizual. Elementele
limbajului nonverbal prelungesc semnificația cuvintelor. De exemplu, un profesor
care intră în clasă și se așează la catedră sau se lipește de tablă și rămâne acolo
toată ora, își diminuează mult din forța discursului. Limbajul nonverbal are
semnificații la fel de profunde ca și cel verbal.

Scopul comunicării didactice este acela de a forma convingeri prin organizarea


activității didactice și alegerea acelor procedee favorabile formării convingerilor
privind toate domeniile cogniției și practicii umane. Atunci când formarea de
convingeri nu este posibilă, se apelează la persuadare, prin care înțelegem
influențarea persoanei mai mult decât prin formare de convingeri, prin argumentare,
dar și prin vizarea afectivității, de exemplu atunci când apelăm la flatare pentru
a convinge mai ușor. Persuasiunea însoțește convingerea atingând atât rațiunea, cât
și sentimentele.

Particularități

Comunicarea didactică are mai multe caracteristici, care o deosebesc de alte forme
ale comunicării interumane:

se desfăşoară între doi sau mai mulţi agenţi: profesor şi elevi, având ca scop
comun instruirea acestora, folosind comunicarea verbală, scrisă, non-verbală,
paraverbală şi vizuală, dar mai ales forma combinată;
mesajul didactic este conceput, selecţionat, organizat şi structurat logic de
către profesor, pe baza unor obiective didactice precise, prevăzute în
programeleşcolare;
stilul didactic al comunicării este determinat de concepţia didactică a
profesorului şi de structura lui psihică;
mesajul didactic (repertoriul) are o dimensiune explicativ-demonstrativă şi
este transmis elevilor folosind strategii didactice adecvate dezvoltării
intelectuale a acestora şi nivelului de cunoştinţe pentru a fi înţeles de elevi;
comunicarea se reglează şi autoreglează cu ajutorul unor retroacţiuni (feed-
back şi feed-forward), înlocuind blocajele care pot apărea pe parcurs.

În cadrul interacțiunii profesor-elev, comunicarea psihopedagogică îndeplinește mai


multe niveluri.

Dacă între aceste niveluri nu sunt contradicții, comunicarea poate fi eficace.

Dacă însă între niveluri există contradicții, mesajul transmis nu va avea efectul
scontat. Tipuri de comunicare:

Comunicarea intrapersonală . Este comunicarea în și către sine.


Comunicarea interpersonală. Este comunicarea între oameni.
Comunicarea de grup. Este comunicarea între membrii grupurilor și comunicarea
dintre oamenii din grupuri cu alți oameni.
Comunicarea de masă. Este comunicarea primită de sau folosită de un număr mare
de oameni.

Scopul comunicării:

să atenționăm pe alții;
să informam pe alții;
să explicăm ceva;
să distrăm;
să descriem;
să convingem etc.

Pentru a descrie numeroasele înțelesuri ale comunicării pe care o folosim și o


trăim zilnic, folosim următorii trei termeni:

didact04 01

a. Forma comunicării

Este un mod al comunicării așa cum sunt vorbirea, scrierea sau desenul.

Aceste forme sunt distincte și separate una de alta așa de mult, încât au sistemul
lor propriu pentru transmiterea mesajelor. Astfel, când semnele sunt făcute pe
foaia de hârtie potrivit anumitor reguli (cum sunt cele ale gramaticii și
ortografiei), atunci noi creăm cuvinte și forma scrierii.

b. Mediul comunicării

Este un mijloc al comunicării care combină mai multe forme.


Un mediu adesea poate implica utilizarea tehnologiei așa că acesta este dincolo de
controlul nostru. Spre exemplu, o carte este un mediu care folosește forme ale
comunicării precum sunt cuvintele, imaginile și desenele.

COMUNICAREA DIDACTICĂ OPTIMĂ

În comunicarea didactică intervin, determinând-o sau numai influențând-o, factori


multipli care pot fi grupați în următoarele categorii: caracteristicile
profesorului, caracteristicile elevului sau clasei, caracteristicile canalului de
transmitere și ale contextului în care se desfășoară actul comunicativ.

Din perspectiva cadrului didactic contează stilul didactic, strategiile de


instruire abordate, competențele de exprimare clară, precisă, argumentată,
accesibilă, implicarea profesională, formele de motivare utilizate, tipuri de
relații pedagogice (de conducere, afective).

Deosebit de importante sunt și caracteristicile elevului: acuitatea senzorială


(vizuală și auditivă), nivelul dezvoltării intelectuale, experiența cognitivă și
lingvistică, motivația învățării, nivelul competențelor de comunicare, gradul de
cultură, ritmul de lucru, atitudinile cognitive și sociale, trăirile emoționale,
individuale și de grup (anterioare și simultane actului de comunicare).

Comunicarea poate să întrețină relații de tipuri diferite: unidirecționale,


bidirecționale și multidirecționale. Accentul tinde să se pună pe dezvoltarea
comunicării multidirecționale, ce favorizează interacțiunea, interactivitatea,
confruntarea diverselor cunoștințe. Este recunoscut faptul că relațiile dintre
cadrele didactice și elevi sunt multiple, iar modul de manifestare comportamentală
e resimțit de ceilalți în maniere diferite generând două tipuri de sentimente: de
respingere sau de acceptare. Acest lucru este influențat de individ,dar și de
obstacole apărute în calea comunicării.

De multe ori, atunci când dorim să modificăm comportamentul unui elev, încercăm să
modificăm mediul sau să intervenim asupra propriului mod de manifestare. Nu reușim
însă întotdeauna „să-i ascultăm pe elevi” cu tact, răbdare și atenție, lucru ce
duce la instalarea unor obstacole în calea comunicării. Spre exemplu, în cazul unui
elev care se plânge că întâmpină dificultăți în efectuarea unei teme, cadrul
didactic poate riposta pe un ton:

- de avertizare: „Dacă vrei note mari, muncește!”;

- de comandă: „Lucrează și nu te mai plânge atât!”;

- de ridiculizare: „Vai de mine … chiarașa?”

Astfel de mesaje sunt depreciative pentru elevi și neagă importanța sentimentelor


trăite de aceștia , tocmai din acest motiv, pentru că știm cu toții că educația
cere nu numai pricepere, ci și afectivitate din partea educatorului, ar trebui să-i
răspundem elevului într-o manieră de acceptare și stimulare a copilului cu
disponibilitate pentru cooperare și comunicare.

Se impune să încurajăm copilul verbal și prin gesturi, ascultându-l activ ori să


ascultăm mesajul acestuia în tăcere, incitându-l să-și destăinuie propriile trăiri.
Este necesar ca noi, cei de la catedră, să reflectăm mai mult asupra forței
modelatoare a limbajului. Cuvântul poate fi unealtă prețioasă sau mijloc periculos,
deoarece poate influența pozitiv sau negativ interlocutorul. Se știe deja, că
limbajul celui de la catedră, gesturile sau mimica acestuia sunt copiate de elevi,
de aceea trebuie să acordăm o atenție deosebită comunicării. Atitudinea cadrului
didactic în fața elevilor și a părinților poate declanșa sau atenua conflictele
care apar între elevi, între elevi și părinți ori între părinți și profesor.

Referitor la optimizarea comunicării trebuie să recunoaștem că, nu de puține ori,


profesorul trăiește cu impresia că vorbele sau mesajele sale ajung la destinație
așa cum gândește el, că sunt receptate de elevi păstrând aceleași înțelesuri,
aceleași semnificații cu ale sale. Din păcate, lucrurile nu decurg întotdeauna așa,
mesajele receptate au tendința de a se îndepãrta mai mult sau mai puțin de
sensurile emise sau originale, uneori să fie chiar diferite. Numai că actul
comunicării didactice poate fi protejat de posibile variații și deviații,
distanțări sau deteriorări nedorite prin intervenția feed-back-ului.

În reglarea propriei comunicări, cadrul didactic trebuie să țină seama de mimica


elevilor, de gesturile, expresiile și mișcările lor, reacții care devin
simptomatice pentru ceea ce simt, înțeleg, acceptă, doresc aceștia. El poate sesiza
direct și abil, din mers, „starea de spirit” a elevilor și astfel să valorifice la
maximum comportamentul acestora în beneficiul optimizării comunicării.

Pornind de aici, cadrul didactic poate să-și restructureze sau să amelioreze


demersul didactic de moment și nu în ultimul rând să-și regleze viteza și ritmul
propriei vorbiri.

Actul comunicării devine eficient atunci când favorizează o implicare activă din
partea elevului, o angajare cu toate forțele sale intelectuale și afective în
procesul receptării. Astfel, receptarea depășește simpla percepere a unor
conținuturi audiate. A produce interlocutori activi, a-i determina pe elevi să
urmărească cu interes și să manifeste o atitudine activă în cursul ascultării
constituie un indicator al competențelor pedagogice a cadrului didactic.