Comunicarea didactică
Comunicarea didactică este o formă particulară a comunicării educaţionale şi reprezintă „modalitatea de
vehiculare a unor conţinuturi determinate, specifice unui act de învăţare sistematică asistată”; se
subsumează modelului comunicațional al procesului de învățământ
Relaţia educativă este eminamente o relaţie de comunicare
Comunicarea – condiţie a desfăşurării procesului de învăţământ (a organiza condiţiile învăţării = a
organiza comunicarea),
Comunicarea - factor de stimulare şi susţinere a interactivităţii,
Comunicarea – sursă a dezvoltării interrelaţilor şi interacţiunilor socio-umane
Specificul comunicării didactice ([Link]șu)
• Este centrată pe dimensiunea cognitivă şi cea explicativă;
• Este structurată conform unei logici pedagogice fără a se neglija criteriul ştiinţific şi fără a se
încălca logica ştiinţei;
• Cunoaşte fenomenul de redundanţă;
• Se realizează prin combinarea în mod curent a comunicării orale cu cea scrisă;
• Poartă amprenta particularităţilor de personalitate ale cadrului didactic.
Tipuri de comunicare
Din punctul de vedere al relației profesor-elev ([Link])
1. comunicare unidirecţionată (bazată pe dominarea profesorului);
2. comunicarea bidirecţionată ( vorbesc atât profesorul cât şi elevii);
3. comunicarea multidirecţională, (se adaugă şi comunicarea dintre elevi sau grupurile de elevi).
Condiţii ale unei comunicări eficiente
• Racordarea la partener (armonizarea repertoriilor profesor-elev);
• Identitatea de coduri la emiţător şi receptor;
• Adecvarea contextuală;
• Optimizarea comunicării prin intervenţia feed-backului;
• Angajarea activă a elevului în actul comunicării;
• Sprijinirea pe interacţiune empatică;
• Reglarea vitezei, ritmului şi dominaţiei;
• Gestionarea comunicării;
• Competenţa comunicativă.
Postulatele relațiilor interpersonale eficiente, cu efect în planul comunicării, transferabile în context
școlar:
1. O bună relație se tranzacționează – tranzacția redă efortul partenerilor de a conserva efectele + ale
comunicării.
2. O bună relație se mediază – intervenția unui mediator ( a treia persoană) în situații de criză. Un bun
mediator:
a. Nu face reproșuri inutile
b. Nu este părtinitor
c. Tratează situația cu detașare
d. Acordă sprinjin pentru găsirea de soluții
e. Este discret și inspiră încredere
f. Nu forțează lucrurile peste limita acceptabilului
3. O bună relație se negociază
4. O bună relație se construiește neîncetat – profesorul va trebui să caute mereu noi metode să și-i apropie pe
copii, să și-i facă colaboratori direcți în acțiunile educative
Forme și stiluri de comunicare
A. 1. Comunicarea intrapersonală
Comunicarea care are loc în noi
Centrată pe sine
Persoana însăși este emițător și receptor
Mesajul este alcătuit din: gânduri, sentimente, aspirații, căutări, dileme,
!!! Nu presupune codificarea și decodificarea mesajelor, deoarece ele nu trebuie să străbată un
spațiu fizic, ci doar unul mental, adimensional
A. 2. Comunicarea interpersonală
Comunicarea în care fiecare vine cu experiența lui de viață
Mesajele: simboluri verbale și nonverbale
Canalele folosite: vederea și auzul
Oferă ocazia feed-back-ului
Este specifică mediilor informale și confortabile
Prezintă calitatea persuasiunii, influențează gânduri, opinii etc
În mediul școlar ajută:
o autocunoașterea (interlocutorii ne pot oferi constatările lor referitoare la acțiunile, ideile,
atitudinile noastre, prin ochii lor, într-un mod care nouă ne scapă)
o descoperirea lumii exterioare
o stabilirea și menținerea relațiilor semnificative, deoarece comportamentul nostru
comunicațional este determinat de nevoia de incluziune, nevoia de control, nevoia de
afecțiune). Astfel, comunicarea interpersonală nu este dictată numai de interese cognitive,
ci și de cele sufletești.
o Ajutorarea semenilor
o Jocul și divertismentul
A. 3. Comunicarea în grup mic
Un număr mic de persoane se întâlnesc pentru a rezolva o problemă
Grupul este suficient de mic, încât fiecare membru al său poate interacționa cu alți membri
Mesajele sunt structurate, deoarece întâlnirile au un scop precis
Comunicarea (eficiența ei) este determinată de lider
A. 4. Comunicarea publică
Forma comunicării care implică prezența unui emițător unic și a unei multitudini de receptori
Vorbitorul ține un discurs
Vocea este mai puternică, gesturile mai demonstrative
Feed-back-ul verbal este limitat; cel nonverbal este mai prezent: gesturi de aprobare,
interes/indiferență etc
Cadrul este formal
B. 1. Comunicarea verbală
Din punct de vedere ontogenetic și antropogenetic apare ulterior celei nonverbale, dar apariția ei
este strâns legată de dezvoltarea gândirii la Homo Sapiens. Este forma de comunicare principală,
specific umană.
Are ca principal instrument de realizare limbajul. Informația este codată și transmisă prin cuvânt.
[Link] verbală simplă
Are ca principale modalități de exprimare 2. convingerea
3. Sugestia
1. și 2. Exploatează funcțiile cognitivă și comunicativă ale limbajului
3. Exploatează funcțiile expresive și persuasive ale limbajului
Canalul poate fi vizual sau auditiv funcție de tipul de verbal: scris sau vorbit.
Condiții: claritate, empatie, sinceritate, atitudine, contact vizual, înfățișare, viteza de vorbire
Comunicarea paraverbală:
o Informația este codificată și transmisă prin elemente prozodice și verbale, cu semnificații
comunicative speciale:
Caracteristicile vocii – ne comunică date despre vorbitor (copil/adult, bărbat/femeie,
energic/epuizat etc)
Particularitățile de pronunție – indică zona din care provine, mediul (urban/rural), gradul
de instruire
Intensitatea rostirii – ritm, debit, intonația, pauzele (durată și frecvență)
o Practic, comunicare nonverbală nu poate ființa decât împreună cu cea verbală, nu poate fi
considerată de sine stătătoare
o Condiții pentru eficientizarea comunicării paraverbale:
Volumul vocal trebuie să varieze de la un moment la altul al discursului. Este indicat să
se vorbească mai tare și mai entuziast la început și la final; se ține cont și de nr. de
persoane din auditoriu;
Ritmul vorbirii trebuie să fie și el variat pentru a sparge monotonia.E bine să se vorbească
mai rar când se subliniază ideile principale; ritmul să crească la pasajele de tranziție și să
fie alert la cele descriptive.
Tonalitatea trebuie să fie normală. Tonul ascuțit poate fi considerat agresiv.
Pronunția (articularea cuvintelor) trebuie să fie clară, fără a cădea în pedanterie. Este bine
să se evite înghițirea de silabe. (tre’ – trebuie)
Comunicarea nonverbală
o Instrumentul de realizare – elementele gestuale, mimică, mișcare, postură
o Sunt dobândite la o vârstă fragedă (mai devreme decât cea verbală, prin grija mamei, a tatălui) și
cultivate și rafinate la maturitate. Este inconștient parțial, de aceea posibilitatea de a-l controla
este mai redusă.
o Exprimă:
Atitudini interpersonale
Stări afective
Consolidare, nuanțare, precizarea ideilor
o Funcții: Gesturile, nu au cu adevărat valoare în sine, ci valoarea lor rezultă din combinații care
depind de situație (vezi încrucișarea brațelor, a picioarelor etc)
Repetarea și întărirea mesajului verbal
Completarea mesajului verbal
Accentuarea și uneori clarificare
Contrazicerea mesajului verbal (gesturi care trădează minciunile).
o Principiul pe care trebuie să îl respecte cadrul didactic este principiul adaptării la context.
Adevărații maeștri ai comunicării sunt cei care, manipulând codurile obișnuite, reușescă să își
exprime corect mesajul, folosind toate mijloacele organizării expresive prin raportare la
context. Aceasta este tehnica bazată pe răspunsul adecvat la situație.
Disfuncții în comunicare interpersonală
1. Limbajul nonverbal parazitează mesajul
2. Limbajul nonverbal întrerupe comunicarea (ridicarea ochilor în tavan)
Din cercetările efectuate în ultima vreme, rezultă că este necesară la profesori, o mai accentuată conștiință a
efectelor mesajelor nonverbale asupra elevilor, așa cum este și pentru cele transmise de elevi către noi:
Gesturile, postura, expresia feței, vestimentația, comunicare tactilă, limbajul spațiului, limbajul timpului.
Zona intimă, cea din imediata apropiere a pielii, în care intră doar persoanele cu adevărat de
încredere; noi decidem cine intră în acest spațiu, de aceea este foarte delicat aspectul, atât la noi,
cât și la elevi. Este importamnt să îi „citim” pe elevi, unii tânjesc după o astfel de apropiere, alții
nu sunt de acord cu ea.
Zona personală, în care intră persoane de care nu suntem suficient de apropiate ca să intre în
zona intimă, dar în care avem suficientă încredere să se apropie de noi.
Zona socială – contactele sociale superficiale
Zona publică – se întinde cât putem înregistra imaginile oamenilor
Cât de mult ne lăsăm așteptați
Cât de mult permitem prezența cuiva
Intervalul în care dăm un răspuns sau în care așteptăm un răspuns (elevilor pe care îi așteptăm
mai mult cu un răspuns le dăm o valoare mai mare)
...
Condiții ale comunicării elegante
Naturalețea (exprimare firească, fără afectare)
Demnitatea (folosirea cuvintelor care nu ating morala și buna cuviință, nu jignesc și nu umilesc)
Armonia (obținerea efectului de încântare a auditoriului, prin apelarea la cuvinte și expresii care să
provoace stări afective plăcute)
Finețea (folosirea unor cuvinte, expresii, fraze, prin care se exprimă indirect și cu multă atenție
gânduri, sentimente, emoții ...)
Stiluri de comunicare
Stilul neutru
Stilul familiar Stilul emotiv
Stilul solemn Stilul autoritar
Stilul beletristic Stilul flexibil
Stilul științific Stilul reflexiv
Stilul administrativ Stilul îndatoritor
Stilul publicistic
Stilul managerial
Stilul primește conotații pozitive sau negative doar prin raportare la:
Partenerii de comunicare
Ambianță
Subiectul comunicării
Condiții ale comunicării:
repertoriile au elemente comune, se intersectează: emiţătorul poate deveni receptor, şi viceversa. În
cazul în care canalul de comunicare este obturat de diferiţi factori (zgomote, vocea slabǎ, suprapunerea
de sunete etc.), se produc pierderi de informaţie şi scade posibilitatea formǎrii acelui repertoriu comun
necesar înţelegerii reciproce.;
învăţarea eficientǎ are drept condiţie înţelegerea celor transmise. Institutorul are un rol important mai
ales în prelucrarea informaţiilor, pe care le expune după o anumitǎ logicǎ pedagogicǎ, făcând ca acestea
sǎ fie accesibile elevilor (nivelului lor de dezvoltare);
rolul activ al institutorului se referǎ la filtrarea conţinuturilor învăţării prin selecţia, organizarea şi
adaptarea lor la specificul clasei de elevi.
Factori de care depinde eficacitatea comunicării:
ambii poli ai educaţiei;
calitatea transmisiei informaţiilor : structurarea logicǎ a conţinuturilor, claritatea, precizia şi
plasticitatea exprimării ;
nivelul de dezvoltare a structurilor psihice şi de limbaj a elevilor: limbajul folosit în comunicarea
didacticǎ este esenţial, deoarece el nu are aceleaşi semnificaţii şi pentru elevi, fiind uneori mai puţin
cunoscut acestora; pentru a evita riscurile vorbelor goale, lipsite de sens, institutorul trebuie sǎ fie
atent cum va prezenta conţinuturile învăţării; este necesar ca institutorul sǎ cunoască nivelul real la
care se aflǎ elevii din punct de vedere al vocabularului şi al cunoştinţelor deţinute în acel moment;
gradul de implicare a elevilor în procesul de predare -învăţare;
