TIPURI DE LECȚII

După mai bine de trei sute cincizeci de ani de la teoretizarea și punerea în valoare de către Comenius (1592-
1670) și perfecționată apoi de către Herbart (1776-1841), lecția rămâne principala formă de organizare a procesului
educațional.

Putem defini lecția ca fiind “activitate a elevilor sub îndrumarea profesorului în vederea asimilării
cunoștințelor și formării deprinderilor prevăzute de o temă din programa școlară și într-un timp determinat (ora de
clasă, de regula 50 min) se constituie ca unitate de muncă didactică cu scop precis, în care se realizează
interacțiunea optimă între factorii procesului de învățământ – scop, elev, profesor, conținut, metode, tehnologie
didactică.” Albulescu&Catalano, (2020), apud Dicționar de pedagogie, (1979). Cu alte cuvinte, lecția este forma
principală de organizare a procesului de învăţământ în cadrul căreia clasa de elevi desfăşoară o activitate comună
de învăţare, sub coordonarea profesorului, într-o anumită unitate de timp.

Tipul de lecție desemnează un mod de concepere și realizare a lecției, o categorie a lecției ce prezintă o
unitate structurală și funcțională cu valoare orientativă. Principalele tipuri de lecție pot fi identificate în funcție de
obiectivul general urmărit.

În procesul de învățământ specific spațiului românesc se regăsesc următoarele categorii/ tipuri de lecții
clasificate luând drept criteriu sarcina didactică dominantă și situațiile de învățare create în concordanță cu natura
sarcinii didactice:

1. Lecția de comunicare sau însușire de noi cunoștințe este una dintre cele mai frecvente tipuri de lecție pe
care le întâlnim în procesul didactic care are un obiectiv didactic fundamental: însușirea de cunoștințe (și,
pe baza acestora, dezvoltarea unor capacități și atitudini intelectuale). În structura unei astfel de lecții
regăsim, de cele mai multe ori, următoarele secvențe:
 Organizarea clasei în vederea bunei desfășurări a lecției (stabilirea unor puncte comune între profesor
și elev în funcție de modul de concepere a lecției, pregătirea materialelor necesare, verificarea prezenței,
organizarea colectivului clasei, etc.);
 Reactualizarea cunoștințelor anterioare cu scopul integrării acestora în structura noilor cunoștințe
(verificarea temei, dacă este cazul, inițierea unei conversații de verificare cu scop de actualizare);
 Anunțarea/introducerea/prezentarea temei și a obiectivelor este o secvență importantă, deoarece prin
intermediul ei este posibilă declanșarea motivației și a interesului specific achizițiilor cognitive
ulterioare;
  Transmiterea și asimilarea noilor cunoștințe reprezintă etapa cea mai importantă a demersului didactic
într-o astfel de lecție, deoarece este responsabilă de declanșarea procesului de învățare;
 Fixarea, consolidarea și sistematizarea cunoștințelor predate poate fi realizată prin rezolvarea de
exerciții și de probleme, prin realizarea unei scheme recapitulative (organizator grafic, hartă mentală)
etc.;
 Obținerea performanței este o etapă care validează sau invalidează asimilarea noilor conținuturi de
către elevi și, de aceea, în opinia noastră, ar trebui să rămână la decizia profesorului;
 Oferirea unui feedback prin aprecierea activității clasei și a unor elevi în mod individual;
 Recomandări legate de continuarea învățării individuale și de efectuarea temei pentru acasă.

Variantele lecției de comunicare/însușire de noi cunoștințe se conturează pe baza unor variabile, precum:

Locul temei într-un ansamblu mai larg al conținutului;

Strategia didactică elaborată de profesor în funcție de particularitățile de vârstă și nivelul de pregătire al
elevilor.

Cele mai cunoscute variante ale acestui tip de lecție sunt:

 Lecția introductivă, având rolul de a oferi o imagine de ansamblu asupra unei discipline sau a unui capitol
și de a-i sensibiliza pe elevi în scopul eficientizării receptării noilor conținuturi;
 Lecția de tip prelegere, practicabilă doar la clasele liceale terminale, când conținutul de predat e vast, iar
puterea de receptare a elevilor este foarte mare;
 Lecția seminar, ce presupune dezbaterea unui subiect în timpul orei pe baza studierii prealabile de către
elev a unor materiale informative. Aceasta se realizează tot la clase mai mari;
 Lecția programată, concepută pe baza manualului sau a textului programat sau pe baza unor programe de
învățare computerizate;

2. Lecția de formare de priceperi și deprinderi are o structură dată de numeroasele variante de realizare a
acestui tip de lecție (deprinderi motrice, intelectuale, practic-aplicative, tehnice, etc.) concepute în
corespondență cu natura conținuturilor specifice unor domenii de activitate (gramatică, matematică, muzică,
arte plastice, educație fizică și sportivă etc.), cu tipologia deprinderilor vizate, cu stadiul de formare al
acestora (începători/avansați), cu locul de desfășurare al activității didactice, cu metodologia utilizată etc.
 Lecția de formare de deprinderi de activitate intelectuale: analiză gramaticală, analiză literară, analiza
unui text filosofic, analiza unui document istoric, realizarea unui eseu literar sau filosofic, rezolvarea de
exerciții și probleme etc.;
 Lecția de formare a unor deprinderi motrice, specifică discipline orei de educație fizică;
 Lecția de formare a unor deprinderi tehnice: operare pe computer, utilizarea unor instrumente tehnice;
  Lecția cu caracter practic (aplicativ), realizabilă, de obicei, în afara clasei (de exemplu, în atelierul
școlar);
 Lecția de laborator, vizând desfășurarea unor experiențe în diverse domenii ale cunoașterii: chimie,
fizică, biologie;
 Lecția-excursie , destinată formării priceperii de a observa obiecte sau fenomene, de a selecta și de a
prelucra observațiile etc.

O astfel de lecție poate avea în opinia lui C. Cucoș (2006) următoarea structură orientativă:

3. Momentul organizatoric;
4. Precizarea temei și a obiectivelor astfel încât să se asigure formarea motivației specifice desfășurării
activității;
5. Actualizarea sau însușirea unor cunoștințe-ancoră percepute ca fundamentul teoretic al exercițiilor care
vor contribui la formarea automatismelor;
6. Demonstrația sau execuția model, inițiată de către profesor, continuată, uneori, de către un elev care deține
potențialul necesar unei astfel de etape;
7. Efectuarea activității de către elevi (exerciții, probleme, lucrări practice, desene, grafice, realizarea de
experiențe) se realizează gradual, inițial sub supravegherea profesorului și apoi independent;
8. Evaluarea și aprecierea modului de lucru, a rezultatelor, eventual remarcarea greșelilor tipice, adresarea de
recomandări privind activitățile viitoare, având în vedere faptul că deprinderile sunt componente
automatizate ale activității umane și presupun un timp oarecare, în funcție de complexitate, pentru formare.

3. Lecția de fixare și sistematizare a cunoștințelor se organizează cu o anumită periodicitate (la finele unui
capitol, al unei teme, al unui semestru, al unui an școlar, la începutul unui an școlar sau semestru, înaintea unei
lucrări de control, teze, etc.). Acest tip de lecție vizează, în principal, consolidarea cunoștințelor însușite, dar și
aprofundarea lor și completarea unor lacune. Aceasta se realizează prin recapitulare; recapitularea nu înseamnă
reluarea într-o formă identică a unităților de conținut însușite anterior. Condiția de bază a eficientizării acestui tip
de lecție o constituie redimensionarea conținuturilor în jurul unor idei cu valoare cognitivă maximă, astfel încât
elevii să fie capabili de conexiuni care să permită explicații din ce în ce mai complexe și de aplicații relevante în
contexte din ce în ce mai largi ale cunoașterii. (Cucoș, 2009).

Etapele orientative ale acestui tip de lecție sunt următoarele:

 Organizarea elevilor în vederea bunei desfășurări a activității

 Enunțarea subiectului lecției, a obiectivelor recapitulării, a conținutului și a planului de idei după care se
va desfășura recapitularea, precizându-se și materia de studiu în acest sens. În funcție de gradul de
 dificultate și volumul conținutului ce urmează a fi recapitulat, structura poate fi anunțată elevilor înainte cu
o săptămână, cu câteva zile sau chiar la începutul lecției propriu-zise.
 Recapitularea conținutului pe baza planului stabilit: această etapă e destinată clarificării și eliminării
confuziilor constatate de profesor, stabilirii unor conexiuni prin lărgirea contextului cunoașterii și
diversificarea perspectivelor de abordare a conținutului parcurs și realizării unor scheme sau sinteze care să
pună în relație tot ceea ce reprezintă esențialul la nivelul conținutului analizat.
 Realizarea de către elevi a unor lucrări pe baza cunoștințelor recapitulate: în cazul lecțiilor de
consolidare de deprinderi, această etapă are ponderea cea mai mare în structura lecției și se concretizează,
în funcție de specificul disciplinei, prin: rezolvare de exerciții și probleme, analize gramaticale, analize
literare, realizarea unor lucrări cu caracter tehnic, prin metoda proiectelor, prin administrarea unor teste sau
fișe, prin utilizarea TIC/IAC.
 Aprecierea rezultatelor și stabilirea unor concluzii finale.
 Precizarea și explicarea temei pentru acasă.

În funcție de întinderea conținutului supus recapitulării (o temă, un capitol, materia unui semestru sau materia unui
an școlar), C. Cucoș (2009) propune următoarele variante posibile ale acestei lecții:

 Lecția de repetare curentă se realizează după câteva lecții de comunicare în care au fost abordate
cunoștințe de bază, fără de care înțelegerea altor conținuturi și formarea unor deprinderi de activitate nu
sunt posibile.
 Lecția de recapitulare pe baza unui plan dat sau alcătuit de profesor împreună cu elevii se realizează la
sfârșitul unor capitole sau teme mari din programă.
 Lecția de sinteză se realizează la sfârșitul unor unități mari de conținut: capitole mari, semestru sau an
școlar.

4. Lecția de evaluare a rezultatelor școlare ale elevilor vizează monitorizarea nivelului de pregătire al
elevilor și gradul în care aceștia stăpânesc conținuturile transmise pe parcursul celorlalte tipuri de lecții.
Această categorie de lecție oferă un feedback optimizator cu dublu sens, atât pentru activitatea viitoare de
predare, cât și pentru activitatea ulterioară de învățare și de autoinstruire.

Structura unei astfel de lecții ar putea cuprinde următoarele etape orientative:

 Organizarea clasei.
 Enunțarea conținutului pe care cadrul didactic îl va evalua.
 Verificarea orală, prin lucrări scrise sau prin lucrări practice a conținutului. În cazul unei verificări orale,
această etapă poate constitui un bun prilej pentru sistematizarea cunoștințelor, corectarea unor confuzii, etc.
  Aprecierea rezultatelor se realizează în funcție de metodele de evaluare folosite, fie la finalul lecției, fie
ulterior. În cazul verificării orale sau practice, aprecierea se face la sfârșitul orei, în cazul verificării scrise,
acest moment se va consemna în următoarea întâlnire.
 Precizări privind modalitățile de completare a lacunelor și de corectare a greșelilor și sugestii în legătură cu
valorificarea conținuturilor actualizate în activitatea viitoare.

Eficiența acestui tip de lecție depinde în mare măsură de calitatea realizării momentului apreciativ; lecții de
verificare constituie un bun prilej de constatare a nivelului de pregătire a elevilor dar și unul de optimizare a
activității viitoare, plecând de la ceea ce se constată.

Variantele lecției de verificare și apreciere se stabilesc, în principal, în funcție de metoda sau modul de
realizare a evaluării:

 Lecția de evaluare orală;

 Lecția de evaluare prin lucrări scrise;
 Lecția de evaluare prin lucrări practice;
 Lecția de evaluare cu ajutorul programelor computerizate.

5. Lecția mixtă presupune combinarea unor secvențe ale tipurilor de lecție prezentate în funcție de obiectivele
și sarcinile didactice propuse: comunicare, formare, consolidare, fixare, sistematizare, dobândire, verificare,
etc.) și de competențele pe care profesorul vizează să le formeze. Este tipul de lecție cel mai frecvent
întâlnit în practica educativă, îndeosebi la clasele mici, datorită diversității activităților implicate.

Structura unei astfel de lecții are următoarele etape:

 Momentul organizatoric
 Revizuirea și reactualizare conținuturilor transmise în lecțiile anterioare prin: verificarea calitativă (prin
sondaj) sau/și cantitativă a temei pentru acasă, verificarea cunoștințelor-ancoră, a unor deprinderi, a unor
priceperi, a unor capacități, etc. ca premise ale receptării noilor cunoștințe.
 Crearea unui cadru instructiv favorabil receptării noilor cunoștințe se poate realiza, în funcție de contextul
didactic, prin intermediul unor metode și mijloace didactice atractive, cum ar fi: problematizarea, învățarea
prin descoperire, conversația euristică, brainstormingul, jocul de rol, prezentarea unor suporturi iconice, a
unor hărți conceptuale, grafice, scheme, etc.
 Precizarea titlului și a obiectivelor lecției: profesorul trebuie să le comunice elevilor, într-o formă
accesibilă, ce așteaptă de la ei la sfârșitul activității.
 Comunicarea/însușirea noilor cunoștințe astfel încât situațiile de învățare declanșate să favorizeze
realizarea sarcinii didactice și a obiectivelor propuse.
  Fixarea și sistematizarea cunoștințelor se poate realiza prin rezolvarea unor probleme și exerciții aplicative,
utilizarea unui joc didactic, completarea unui rebus, etc. și/sau prin recomandarea unei teme pentru acasă
care să asigure obținerea unui feedback cu rol optimizator pentru activitatea didactica ulterioară.

Bibliografie

1. Albulescu, I. & Catalano, H. (coord.).(2020). Sinteze de pedagogie generală. București: Didactica

Publishing House.
2. Cucoș, C. (coord.).(2009). Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice. Iași:
Polirom
3. Ilie, D.-M.(coord). (2012). Teoria șI metodologia instruirii. București: Eikon. Accesat la data de
26.10.2021 de pe site-ul Academia.edu. (PDF) Teoria și metodologia instruirii - Marian D. ILIE (coord) (2)
(1) | Denisa Dragoescu - Academia.edu