TEMA 1. Comunicarea. Reprezentarea socială a comunicării.

Nevoia de comunicare. Competenţa social-comunicaţională

1. Reprezentarea socială a comunicării

În viaţa de toate zilele, ca şi în munca ştiinţifică ori în alte tipuri speciale de activităţi,
precum cea educațională, fiecare om comunică, voluntar ori involuntar, transmite semnificaţii,
sensuri, înţelesuri.
Primim, captăm, culegem, prelucrăm, extragem, prelevăm, decelăm, producem ori
consumăm comunicare când stăm de vorbă cu cineva, când contemplăm un obiect de artă, când
ascultăm muzică ori când citim, când ascultăm o comunicare verbală ori când privim ceva pur şi
simplu, când discutăm ori scriem, când ne gândim dacă să ne aşezăm mai aproape ori mai departe de
cineva, să atingem ceva sau pe cineva etc. Totul semnifică, inclusiv prezenţa fizică pură, corpul.
Dennis Vasse ne avertizează: “Corpul nostru este un text care vorbeşte”.
Obţinem informaţii referitoare la noi înşine şi la ceilalţi, la obiecte, stări şi evenimente, la
fenomene şi situaţii, dar putem foarte bine în urma unui efort de comunicare să nu informăm. Unele
le dobândim prin exploatarea informativă a realităţii, iar altele le achiziţionăm în procesul educativ,
prin învăţare.
Oricine ştie ce este comunicarea. Dar chiar dacă realmente ceea ce cineva crede că ar fi
comunicarea, nu se încadrează în ceea ce Comunicologia consideră a fi comunicare, aceasta nu
înseamnă că acela nu comunică. Înseamnă doar că aparatul său conceptual este deficitar. Ba mai
mult, în ce priveşte comunicarea practica excede aproape insesizabil teoria. După cum se vede,
activitatea comunicaţională cotidiană, inclusiv comunicarea educațională, poate avea loc în afara
oricărui dispozitiv epistemologic şi în afara oricărui angajament teoretic.
Comunicarea, precum limba maternă, se învaţă teoretic după ce deja o ştim. Ca să ne însuşim
gramatica limbii materne, nimeni n-o poate contesta, presupune că dispunem deja de limba
“gramaticală”: limba respectivă deja o vorbim. Gramatica apare astfel ca o teoretizare a vorbirii. Şi
pentru comunicarea educațională sunt valabile toate acestea, ca de altfel pentru orice activitate
curentă. Mai întâi, avem idee cum se face un lucru fără o conştiinţă teoretică prea clară şi abia apoi
ne lămurim teoria, ca într-o învăţare “learning by doing”.
Problema raportului practică a comunicării-Comunicologie (teorie şi ştiinţă a comunicării)
este un caz particular al paradigmei epistemologice practică-teorie. Practica este izvorul, criteriul şi
scopul teoriei. Aceasta din urmă porneşte de la o activitate practică şi se întoarce, ca scop, la ea.
Valoarea ei stă în relevanţa şi utilitatea cu care se integrează practicii. Unde logica precedă orice
experienţă a faptului că un lucru este, realmente, într-un fel ori altul, acolo s-a intercalat un
paradox al eficienţei practice a teoriei. O atare idee a fost instituită în gândirea teoretică de
psihologul Kurt Lewin: “Nimic nu e mai practic decât o bună teorie” (Apud Jim Orford, 1998, p.
11). M. Miclea atribuie paradoxul lui Niels Bohr (M. Miclea, 1999, p. 9). Importantă e totuşi ideea şi
de aici chiar trebuie pornit, de la teoria “despre comunicare”.
Comunicare poate fi orice, dar comunicarea adevărată este, în esenţă, transmiterea unui
mesaj. Transmiterea trebuie înţeleasă ca transfer când semnificaţiile ne sunt transmise anume de
cineva şi ca prelucrare când acestea sunt preluate din realitatea comunicaţională: realitatea umană
(fluxurile, discursurile verbale, corporale, mimice, proxemice ori acţionale, cărora cel ce se
informează nu le este destinatar, arhireceptor sau observator) şi realitatea substanţială, materială

1
(fenomene fizice, chimice etc.). Comunicarea se naşte ca o construcţie emergentă într-o situaţie de
interacţiune, dobândind semnificaţii în acest context restrâns căruia găsim cu cale să i-o
circumscriem. Caracteristicile definitorii ale comunicării sunt:
- comunicarea este un ansamblu de sensuri, semnificaţii, înţelesuri ordonate într-un mesaj;
- esenţa comunicării este, dincolo de şi prin semnificaţii, o cunoaştere şi, totodată,
construcţie, ordonare a lumii în cadrul unui raport evaluativ, descriptiv ori constatativ;
- comunicarea are caracter obiectiv (intersubiectiv), procesual şi sistemic: prin ea se
constată, descrie ori evaluează o stare, o situaţie ori un eveniment şi nu depinde în mod esenţial de
purtătorul său, de mijlocul ori canalul de transmitere sau de forma de conservare;
- comunicarea este o proiecţie subiectivă în măsura în care constatarea, descrierea ori
evaluarea sunt realizate de o conştiinţă; subiectivitatea nu erodează realitatea obiectivă informativă
a obiectului său, atâta timp cât funcţionează după criterii ştiinţifice de obiectivitate;
- conţinutul comunicării este un raport între conştiinţa comunicaţională şi interacţiunea pe
care o exprimă;
- conţinutul se transmite printr-o expresie (materia purtătoare: unde, hârtie, impulsuri etc.)
într-o anumită formă care prin proprietăţile sale materiale şi energetice adaugă informaţiei o altă
informaţie (despre producător);
- comunicarea reprezintă un eveniment (act sau fapt) ce are loc în cadrul unei situaţii
comunicaţionale.
Gândirea şi comunicarea s-au format şi au evoluat împreună.
Comunicarea este pe una dintre laturile sale cunoaştere, organizare conceptual-gnoseologică
a lumii, ceea ce a făcut să fie definită drept “cunoştinţă”.

2. Nevoia de comunicare
Comunicarea a apărut ca o necesitate, ca “nevoie de a comunica” (Al. Graur, L. Wald,
1972, p. 23) şi ca “nevoie de contact social” (I. Eibl-Eibesfeldt, 1998, p. 134). De fapt,
imperativitatea comunicării este o derivată a unei trebuinţe fundamentale pe care pe când mai erau
filosofi, înainte de a deveni arme de economie politică, K. Marx şi F. Engels au numit-o “nevoia de
alt om” (K. Marx, F. Engels, 1968, p. 583). “În cazul omului, arată M. Dinu, nevoia de comunicare
este într-atât de intensă, încât el poate emite mesaje şi către destinatari necunoscuţi, ipotetici sau
chiar inexistenţi” (M. Dinu, 1997, p. 348). Comunicarea s-a constituit ca o cale de a fi în prezenţa
semenilor, în contact cu ei şi a le împărtăşi gânduri, idei, emoţii şi sentimente.
Pentru a fi întreg şi echilibrat, omul şi societatea trebuie să-şi cunoască nevoile strategice,
tactice şi operaţionale, necesităţile fundamentale şi să facă din ele deziderate, imperative. Aşa a fost
întotdeauna, nevoile s-au transformat în scopuri, motive, mobiluri, interese, aspiraţii sau idealuri
care au mobilizat fiinţa în discursurile sale comunicaţionale (verbale, corporale şi acţionale).
Acestea au fost direcţionate către conservarea unei stări şi/sau realizarea unei schimbări, acoperind
astfel necesitatea, ca formă intelectuală a nevoii, ori către satisfacerea unei curiozităţi spirituale. În
atingerea scopurilor sunt utilizate informaţii care se pliază întotdeauna pe orientările teleologice
delimitate de nevoi-necesităţi.
Se ştie că una dintre nevoile fundamental umane este aceea de certitudine, de siguranţă. În
ordinea cunoaşterii, comunicarea vine să satisfacă şi această nevoie şi realizează acest lucru doar în
măsura în care soluţionează întrebări, presupoziţii ori implicaţii asupra unor probabilităţi-
improbabilităţi, asupra unor incertitudini. Importanţa informaţiei constă în contribuţia ei la mărirea
sferei certului în raport cu improbabilul şi imposibilul. Toate informaţiile aparţin prezentului
interogativ şi se referă la trecut sau la viitor. Nevoia modelează valoarea. Ea se realizează, se face
vizibilă în comportamentele selective. Comportamentele apar astfel ca demersuri de acoperire a
nevoii conştientizate.
În esenţă, ca mecanism şi strategie, comunicarea rămâne necesitate fundamentală. Lipsa de
comunicare nu este numai neproductivă, o cantonare în negativitate şi refuz, este în principal o
suferinţă. Când translatăm ideea în tipul specific de comunicare derulat în mediul educațional
înţelegem că necesitatea de a comunica dobândeşte aici şi un caracter de obligativitate deontologică.

2
Fără comunicare viaţa este un chin, omul este bolnav, iar societatea – fără viitor. Trăirile legate de
deficitul comunicaţional sunt de semn negativ, ele exprimându-se în grade diferite de intensitate –
de la o simplă nelinişte şi incertitudine până la panică şi furie exasperată.
3. Competenţa social-comunicaţională şi componentele sale
Competenţa socială este aceea care asigură reuşita în societate. Oamenii competenţi din
punct de vedere social sunt capabili să producă efectele dorite asupra unor congeneri. Efectele pot
avea motivaţii personale (a fi popular, a fi acceptat etc.) sau atribuite altuia (dezvoltarea
capacităţilor de învăţare, refacere sau muncă). Aptitudinile sociale permit instaurarea de deprinderi
sociale, înţelese ca pattern-uri ale conduitei sociale. Deprinderile sociale sunt conduite ce fac
vizibili indivizii competenţi din punct de vedere social. În viaţa de zi cu zi, activităţile sociale, în
general, ocupă primul plan, iar cele profesionale, planul al doilea; ele constituie totodată un model
de comportament social ce utilizează analogia între performanţa socială şi componentele motrice,
precum, de exemplu, şofatul. Deprinderile sociale constituie principalul aspect comportamental al
competenţei sociale. Alături de abilităţile sociale, în conţinutul competenţei sociale intră
componenta comunicativă, relaţionarea, erudiţia, înţelegerea, lipsa anxietăţii. Evaluarea
competenţei sociale a cuiva se face prin examinarea manifestărilor sale lingvistice, corporale şi
acţionale în contextul a diferite situaţii sociale, standard sau specifice, numite ori nenumite, a
variate conduite generice şi a felurite comportamente specifice verbale, acţionale, expresive. Petru
Iluţ ( 1997, p. 12), vorbind despre câmpul de “competenţă psiho-socială” al indivizilor, alcătuit din
“spaţiul familial, de muncă, şcoală, locuri publice şi alte instituţii formale şi informale”, arată că, pe
domeniul acestuia, chiar indivizii obişnuiţi se comportă ca nişte “mici oameni de ştiinţă”.
Solidaritatea, empatia, bunăvoinţa şi solicitudinea sunt principalele abilităţi sociale. Ele, ca şi
toate celelalte, nu se instalează decât prin educaţie, nu pot fi păstrate şi perfecţionate decât prin
antrenare şi exerciţiu. Subiectul deprinderii social-comunicaţionale vizează anumite obiective ca, de
exemplu, să-l determine pe celălalt să vorbească mult, să-şi spună părerea, să se facă de râs sau să-l
pună pe celălalt în valoare. În dialogul educațional una dintre priorităţi o reprezintă cunoaşterea
stării clinice a persoanei (pacientului) în scopul diagnosticării sau al antrenării acestuia în procesul
curativ. Actorul social procedează la aceasta prin intermediul a diferite strategii şi tactici, manevre
ori stratageme: punere de întrebări, adresare de cuvinte dure, atragere sau excludere din conversaţie,
descalificare etc. Totodată, subiectul social observă efectele acestora şi-şi corectează eventual
maniera de lucru pentru a deveni mai eficient. Interacţiunea socială pe care se bazează deprinderea
socială are o structură ce include obiectivele interactanţilor, comportamentul social performat,
reacţiile la comportament şi modul de obţinere a feedback-ului. M. Argyle, pornind de la şofat şi
mersul pe bicicletă, deprinderi motrice, elaborează un model al deprinderii sociale.

a. TEMĂ de reflecţie 1

Raportul între necesitatea şi obligativitatea de a comunica.

(Răspunsul se va încadra în spaţiul alocat.)

3
4
 b. Test de autoevaluare

1. Ce este, în esenţă, comunicarea?

2. Omul poate emite mesaje şi către destinatari necunoscuţi, ipotetici sau chiar inexistenţi?
3. Certitudinea este una dintre nevoile fundamental umane? Cum se atinge certitudinea în
comunicare?
4. Competenţa socială asigură reuşita în societate?
5. Care este principalul aspect comportamental al competenţei sociale?
(Răspunsul corect se găseşte subliniat în text.)

c. Test de evaluare

1. Enumeraţi câteva dintre caracteristicile definitorii ale comunicării.

2. Cum se face evaluarea competenţei sociale a unei persoane.
3. Care sunt principalele abilităţi sociale?
4. Care sunt efectele lipsei de comunicare?
(Răspunsul corect se găseşte subliniat în text.)

5
 TEMA 2. Modele fundamentale ale comunicării. Schema canonică

1. În domeniu sunt utilizate două modele: modelul Shannon-Weaver şi modelul Jakobson.

a) Modelul Shannon-Weaver.
Doi ingineri ce lucrau în laboratoarele Bell, la Departamentul de telefonie, Claude Shannon
şi Warren Weaver, au primit, în 1946, sarcina de a soluţiona problema paraziţilor care afectau în
mod supărător comunicarea pe liniile telefonice. Era vorba de o problemă de telecomunicaţii:
creşterea randamentului canalului de comunicaţii.
Ei au găsit că acest lucru se putea obţine pe trei căi:
- atenuarea nivelului paraziţilor şi zgomotelor de linie;
- creşterea cantităţii, a debitului de informaţie transmisă prin canal, a nivelului semnalului
util;
- acţiunea simultană asupra mesajului informaţional şi asupra zgomotului.
Soluţiile au fost prezentate în lucrarea “The Mathematical Theory of Communication”
(1949). Aici, orientaţi pe sistemul telefonului, au propus un model “comunicaţional” prin care s-ar
reprezenta orice sistem de comunicare.
Modelul Shannon – Weaver se referă, afirmă F. Balle, “mai ales la procesele de comunicare
electronică” (F. Balle, 1997, p. 7), adică la comunicaţii. Este un adevăr pe care nu trebuie să-l
pierdem din vedere. El cuprinde cinci elemente şi a fost preluat de lingvişti, care l-au adaptat
comunicării interpersonale. Perturbaţiilor fizice datorate transmisiei, codificării şi decodificării
mesajului le-au fost anexate “imperfecţiunile omeneşti”: zgomotul semantic (perturbaţie ori
pierdere ce intervine invariabil între sursă şi transmiţător) şi receptorul semantic (pierderi ori
perturbări cauzate de diferite deficienţe ale receptorului). Schema prelucrată lingvistic arată astfel
(U. Eco, 1982, p. 47):
Sursă de zgomot
Semnal Semnal
emis primit
Surs Emiţăt Can Recepto Destinaţi
ăSursă de or al
Semnal
r Semnal
e
informaţi Transmiţăt emis canal Receptor primit Mesaj Destinaţi
e
Surse de
or e
informaţii
parazitare, Cod
zgomote

O sursă oarecare are de transmis un mesaj. În acest scop trebuie să-l

codifice (să-i dea o formă transmisibilă, obiectivă, perceptibilă), lucru realizat
de emiţător. Semnalul, forma codificată a mesajului, este transmis către
destinaţie printr-un canal. Aici este expus pericolului de a fi deformat de
influenţa paraziţilor, zgomotelor. În sfârşit, semnalul este decodificat de un receptor şi
ajunge la destinaţie sub formă de mesaj.
În cazul telefonului, mesajul elaborat de sursă şi transmis de aceasta este codificat de
microfon în semnale de curent electric variabil. Canalul îl reprezintă firul telefonic, unde semnalul
poate suferi deformări pe parcurs (cauzate de paraziţii de linie) ori la destinaţie, după ce, în prealabil
a fost decodificat în mesaj de către receptor. Influenţa sursei parazitare poate fi uneori atât de mare,
încât semnalul emis să nu coincidă decât parţial cu cel recepţionat.
Cei doi ingineri au intrat în detalii şi au constatat că pe un canal oarecare nu se poate
transmite într-o secundă decât o anumită cantitate de semnal util, de informaţii. Randamentul
canalului creşte paralel cu sporirea cuantumului de informaţie ce se transferă, dar pentru a mări
cantitatea de informaţie trebuie mai întâi să o măsori.
Una din lacunele modelului o constituie, după J.-N.Kapferer (J.-N. Kapferer, 1998, p.31), că
“este liniar şi unidirecţional”, dar aceasta vine de acolo că el este elaborat în cadrul unei “teorii
matematice şi termodinamice a informaţiei şi nu a unei teorii a comunicării”.

6
 b) Modelul lingvistic al lui R. Jakobson
Modelele anterior prezentate s-au structurat în cadrul unor ştiinţe tehnice (fizica,
informatica, cibernetica, telecomunicaţiile). Deşi din cercetările ştiinţelor socioumane nu au lipsit
abordările tematicii comunicării şi informaţiei, ele nu au ajuns decât târziu la stadiul de a impune un
model.
R. Jakobson porneşte de la o observaţie aparţinând lui Edward Sapir, la ideea căruia aderă,
în legătură cu imanenţa comunicativă a oricărui comportament uman (care va constitui mai târziu
axioma de bază a Şcolii de la Palo Alto: “Non-comunicarea este imposibilă”): orice sistem cultural
şi fiecare act izolat de comportare socială presupune comunicarea, fie implicit, fie explicit (R.
Jakobson, 1973, p. 92); tezei imanenţei comunicării, a existenţei unei comunicări nelimitate,
Jakobson îi explicitează conţinutul, o detaliază şi o completează.
Comunicarea este o transmitere de mesaje ce se realizează pe mai multe nivele şi “oricare
ar fi nivelul de comunicare despre care tratăm el implică un schimb de mesaje” (R. Jakobson,
1973, p. 93). Mesajul comportă mai multe nivele de semnificaţie. De studiul mesajelor se ocupă
semiotica şi lingvistica, “semiotica studiază şi compară comunicarea mesajelor, de orice natură ar
fi ele, ocupându-se şi de codurile acestora” (R. Jakobson, 1973, p. 32), în timp ce lingvistica are ca
obiect doar mesajele verbale.
Modelul a fost propus, înainte de toate, pentru a explica actele de comunicare în care drept
cod este folosită limba şi detaliile sale se referă, mai ales, la funcţiile ce le exercită codul lingvistic
în cazul mesajelor verbale.
R. Jakobson se opreşte asupra cazului particular al comunicării lingvistice orale,
caracterizată prin utilizarea codului numit limbă. Aceasta se derulează procesual: destinatorul
transmite unui destinatar pe un canal, utilizând un cod, un mesaj, având un referent. Şase sunt,
afirmă R.Jakobson, şi elementele procesului de comunicare: destinatorul, codul, canalul, mesajul,
referentul împreună cu contextul, destinatarul. Destinatorul este locutorul, producător şi emiţător
al mesajului.Destinatarul este persoana cărei îi este adresat mesajul (constituit din unul sau mai
multe enunţuri). Canalul reprezintă calea ce o parcurge mesajul pentru a ajunge la destinatar.
Codul constă în limba concretă utilizată, iar referentul este constituit din conţinutul
comunicat, plus elemente ale situaţiei de comunicare ce apar în mesaj, aparţinând mediului
interlocutorilor. Referentul poate fi:
- situaţional (elementele prezente ale situaţiei de comunicare);
- textual (realitatea evocată în mesaj).
Corespunzător fiecărui element, comunicarea orală are 6 funcţii:
- expresivă: centrată pe destinator, ea se caracterizează prin interjecţii şi utilizarea persoanei
I, iar performarea ei apare ca o transmitere a impresiilor şi emoţiilor acestuia;
- conativă: centrată pe destinatar, aceasta se actualizează prin folosirea persoanei a II-a şi
permite relevarea nemijlocită a celui căruia i se adresează destinatorul;
- poetică: centrată pe mesaj, asigură o atenţie deosebită construirii mesajului, retoric şi
poetic;
- fatică: se axează pe canal, pe păstrarea contactului fizic şi psihic cu interlocutorul,
menţinerea în stare corespunzătoare a căii de comunicare (asigură pe “calea feed-back-ului”,
similitudinea între mesajul transmis şi cel repetat; “alo” din comunicarea telefonică are un
asemenea rol fatic, precum şi “te ascult”, “se aude bine”, “vorbeşte mai tare” etc.);
- metalingvistică: realizează definirea noţiunilor utilizate, echivalenţa între termeni şi se
marchează prin: “înseamnă”, “adică”, “va să zică” etc.
- referenţială: este primordială şi corespunde efectiv informaţiilor transmise.
Funcţiile se exercită în cadrul tuturor comunicărilor orale, în varii măsuri: pe fragmente şi
cazuri are predominanţă, în mod frecvent, una.
În poezie, de exemplu are preponderenţă cea poetică.

7
 TEMA 3. Axiomele comunicării şi aplicarea lor în comunicarea educațională
Ideea unor axiome ale comunicării aparţine Şcolii de la Palo-Alto din care făceau parte în
principal medici şi psihiatri. Acestea au fost primite cu neîncredere şi rezerve. Ulterior s-a constatat
că axiomele aduc clarificări în aparatul conceptual al ştiinţei comunicării, fixează un cadru
metodologic şi furnizează instrumente de lucru în practica gnozică.
După “axiomele” Şcolii de Palo Alto, fără a se raporta la acestea, G. Lochard şi H. Boyer
iau în seamă existenţa unor legităţi cărora le spun “principii”: “activitatea mediatică e condusă de
un anumit număr de principii generale care prezidează orice comunicare umană” (G. Lochard, H.
Boyer, 1998, p. 14).
Axioma întâi – axioma imposibilităţii de a nu comunica: “nu se poate să nu comunici”,
nu putem să nu comunicăm (Watzlawick, 1972, p. 48).
Comportamentul are o proprietate fundamentală izbitoare: nu are un contrariu, altfel spus nu
există non-comportament, nu se poate să nu ai un comportament. Pe de altă parte, orice
comportament are valoare de mesaj, adică el este o comunicare. El comunică irepresibil, fie că noi
vrem ori nu vrem. Activitate ori inactivitate, cuvânt ori tăcere, totul are valoare de mesaj. Prin
comportamente îi influenţăm pe ceilalţi şi ei, la rândul lor, ne influenţează pe noi. Din această
perspectivă, este de înţeles că simplul fapt de a nu vorbi ori de a nu acorda atenţie nimănui, nu
constituie o excepţie de la imposibilitatea de a nu comunica.
“Chiar şi atunci când credeţi că nu transmiteţi mesaje, de fapt faceţi acest lucru. Este
posibil ca acestea să nu fie mesajele pe care doriţi să le comunicaţi, dar cealaltă persoană le
receptează” (Sam Deep, L. Sussman, 1996, p. 21). Aceasta este o explicitare a funcţionării axiomei
“comunicării inexorabile” (“nu poţi să nu comunici”). Cineva care tace într-un grup şi priveşte
rătăcind, ne comunică două mesaje: că el nu vrea să vorbească nimănui şi că nu vrea să i se adreseze
un cuvânt. În mod manifest, într-o atare situaţie are loc un schimb de comunicare. Nu se poate
spune cu precizie că această comunicare este una intenţională, conştientă şi reuşită, dar se poate
afirma mutual că este chiar o comunicare.
Axioma a doua, “a nivelurilor comunicării”: “Orice comunicare prezintă două aspecte,
conţinutul şi relaţia, în aşa fel, încât secundul îl înglobează pe primul şi prin aceasta este o
metacomunicare” (Watzlawick, 1972, p. 52). Ca o consecinţă a faptului că presupune un
angajament şi prin aceasta defineşte relaţia, comunicarea nu se limitează la a transmite o informaţie,
ea induce în acelaşi timp un comportament.Cele două operaţii, în termenii lui G. Bateson, reprezintă
aspectul “indice” şi aspectul “ordin” al oricărei comunicări (G. Bateson, J. Ruesch, 1988, p.205). În
fluxul comunicaţional ceea ce se întâmplă este un indice pentru trecut şi un ordin pentru viitor.
Mesajul, sub aspectul de indice, transmite o informaţie, lucru sinonim cu conţinutul, iar prin
aspectul de ordin desemnează maniera în care trebuie consumat şi arată în mod implicit care este
relaţia dintre parteneri. Conţinutul “poate avea ca obiect tot ce este comunicabil” (Watzlawick,
1972, p. 49) şi nu are importanţă dacă informaţia e adevărată ori falsă, validă ori nonvalidă sau
indecidabilă. Există mesaje ce au acelaşi conţinut, dar definesc relaţii foarte diferite.
Orice comunicare subîntinde o relaţie, dar sunt rare cazurile în care aceasta este în mod
expres şi conştient numită şi definită. Tendinţa este ca relaţiile sănătoase să fie spontane, mutuale,
aşa încât problema relaţiei să se afle pe al doilea plan, şi, invers, relaţiile bolnave să fie
caracterizate printr-o neîncetată dezbatere în conţinut a propriei lor naturi. În cazurile de acest ultim
gen, conţinutul comunicării sfârşeşte prin a-şi pierde orice importanţă, scena comunicării este toată
ocupată de dezbaterea relaţiei. În mod implicit prin trecerea relaţiei în conţinut se poate delimita o
altă relaţie prin care se califică noul conţinut. O relaţie proastă se dezbate, o relaţie bună se trăieşte.
Între cele două aspecte – niveluri ale comunicării, există o legătură ce poate fi înţeleasă mai bine în
termenii “necesităţii” ce modelează funcţionarea computerelor. Acestora, ca şi omului, “le sunt
necesare informaţii (date) şi informaţii asupra informaţiilor (instrucţiuni)” (Watzlawick, 1979, p.
50). Prin comunicare se transmit semnificaţii şi totodată se induce un comportament. În cadrul ei se
derulează două procese ce se integrează unei singure interacţiuni.

8
 Relaţia constă în tot ce este gestual, afectiv şi contextual. Ca metacomunicare, aspectul
relaţional exercită o funcţie de orientare, direcţionare, de caracterizare şi calificare. Prin aceasta,
relaţia ocupă o poziţie superioară. Elementele se caracterizează prin relaţiile ce există între ele.
Pentru a nu ne îndepărta de esenţa axiomei trebuie să precizăm că, în ciuda rolului de factor
interpretant, relaţia este, şi ea, doar un aspect al comunicării. Conţinutul şi relaţia se exprimă prin
materiale semnificante diferite, digitale sau analogice, atrase în construcţia comunicativă după
proceduri şi principii diferite. Principalele componente ale comunicării analogice sunt: contactul
vizual, mimica, vocea, postura generală, distanţa personală. Fiecare dintre aceste elemente
contribuie la alcătuirea mesajului, căruia îi poate modifica substanţial sensul dat de cuvinte.
Explicarea raportului între cele două aspecte se poate face prin analogie cu computerul care pentru a
realiza o activitate trebuie să-i fie puse la dispoziţie date (elemente de conţinut) şi să i se dea
instrucţiuni de procesare (elemente de relaţie). Relaţiile supravieţuiesc conţinuturilor.
Dacă în comunicarea scrisă este mereu posibilă o reconcentrare asupra conţinutului, lucru
care face ca relaţia să fie mutată într-un plan secund, în comunicarea orală lucrurile se inversează,
conţinutul fugitiv, gelatinos şi liniar, relativ greu de stocat, pierde în favoarea relaţiei rolul de
organizator al comunicării. Iar dacă în comunicarea orală alocarea de resurse de producţie pentru
metacomunicare este vizibilă şi constituie o procedură relativ facilă, în ce priveşte comunicarea
scrisă, pentru transmiterea de mesaje de metacomunicare, aceasta nu dispune de prea multe
mijloace de dezamorsare a ambiguităţii, iar eforturile în acest sens dau, şi ele, nota de importanţă
relaţiei. În scris, accentul, tonul şi reacţia la context sunt relativ greu de transcodat.
Axioma a treia, a punctării secvenţei de fapte: “Natura unei relaţii depinde de punctarea
secvenţelor de comunicare între parteneri” (Watzlawick, 1972, p. 57).
Comunicarea creează între participanţii la ea o relaţie care este în funcţie de continuitatea
interacţiunii. Interacţiunea se construieşte din secvenţe. O defectuoasă delimitare a secvenţelor face
ca acestea să-şi piardă concentrarea şi interesul, urmare devenind întreruperea contactului. Relaţia
comunicativă îşi poate trage seva din raporturile de statut pe care le implică situaţia de comunicare.
O bună punctare a secvenţelor este intim legată de relaţia ce se instituie în cadrul acestora; relaţia
este, în ultimă instanţă, fundamental supradeterminată de elementele secvenţelor şi de punctarea în
care se înscrie.
Întotdeauna partenerii introduc în interacţiunea lor o punctare a secvenţei de fapte, în sensul
că fiecare element al secvenţei este în acelaşi timp stimul, răspuns şi întărire. Secvenţa se
modelează astfel, încât atunci când unul furnizează un stimul sau o întărire, celălalt dă un răspuns.
Interactanţii îşi construiesc în acest mod nişte roluri interpersonale care în general nu se supun
regulilor obiective ale rolurilor ce derivă din statutele sociale. Nu importă rolul de soţ sau soţie, de
profesor sau elev, dacă prin interacţiune se creează roluri personale ce instituie în funcţionarea lor
coordonată alte mecanisme de dezvoltare a comunicării interpersonale curente. Aceste roluri
personale supradetermină multe dintre procesele interpersonale.
Într-o explicitare relevelatoare a “punctării secvenţei de fapte”, G. Bateson şi D.D. Jackson
(G. Bateson, D.-D. Jackson, 1969, p. 270), cei care au introdus conceptul, arată că punctarea intră în
reflex, lucru care deformează conştiinţa relaţiei între cauză şi efect, într-atât că poate ajunge la
inversare.
Şobolanul pe care un experimentator, dându-i să mănânce, îl dresează, ajunge metaforic să
gândească: “Iată cum mi-am dresat experimentatorul. De fiecare dată când apăs clapeta, el îmi dă
să mănânc”. În realitate, experimentatorul îi dă să mănânce tocmai pentru că apasă clapeta.
Şobolanul, prin punctarea secvenţei de fapte, inversează cauza şi efectul. Din cauză că delimitează
greşit segmentul revelator, lasă în afară gestul constitutiv iniţial al experimentatorului. Greşeala de
punctare inversează ordinea realităţii şi duce la neînţelegere, frustrare şi conflict.
“Punctarea structurează faptele de comunicare” (Watzlawick, 1972, p. 53). O bună
punctare a secvenţelor va avea tendinţa să menţină o continuitate în schimburile dintre parteneri (Cl.
Bonnage, Ch. Thomas, 1999, p. 71).
În ansamblul intervenţiilor ce constituie interacţiunea, se creează, ca o economie de efort, ca
efect al capacităţii limitate de procesare şi ca implicaţie a faptului că nu dispunem niciodată de

9
destul timp, criterii de prelucrare prescurtată ce se cuplează în realizarea punctării. Semnificaţia
comunicaţională a punctării este similară operaţiei de a pune punct în cazul unei fraze. După punct
vine un început sau un nou început. A hotărî unde se pune punctul este gestul care întemeiază. Prin
el are loc determinarea terenului, separarea teritoriilor. Punctarea greşită este o tulburare, chiar o
maladie a relaţiei. Ca orice relaţie, aceea maritală este afectată de greşita punctare. Într-o situaţie de
comunicare maritală, soţul iese în evidenţă prin atitudinea sa acră şi pasivitate. În replică, soţia se va
remarca prin critica aspră a poziţiei soţului. Pasivitatea poate fi orice: lene, neîndemânare, băutură,
prieteni etc. Critica este, din punctul de vedere al soţului, nejustificată: el nu este în nici un caz
leneş, neîndemânatic. Frustrarea este reciprocă, iar conflictul este la un pas, care nu va întârzia să
fie făcut. Nemulţumit de calificarea făcută, soţul se va strădui să devină ceea ce este acuzat “pe
nedrept” că este, ajungând să fie astfel ori mai mult decât atât. În această situaţie, vorbind de
frustrarea ce i-o produce consoarta, soţul va spune că acreala, replierea, pasivitatea sau celelalte
reprezintă modul său de a se apăra de asprele şi întotdeauna nedreptele critici ale femeii. Aceasta va
eticheta explicaţia drept distorsionare grosolană şi deliberată a ceea ce se întâmplă în realitate în
familie, în viaţa lor conjugală: de fapt, ea l-ar critica drept răspuns pasivitatea ori lenea lui. Curăţată
de elementele pasagere şi fortuite, confruntarea celor doi se reduce la un schimb monoton de genul:
“eu mă acresc, mă încrunt, devin pasiv etc., din cauză că tu te arăţi critică, arţăgoasă, de nimic
mulţumită”. “Eu sunt critică, arţăgoasă, pentru că tu eşti acru, încruntat, pasiv, leneş etc.”.
Replicile standardizate alcătuiesc un tip de interacţiune. Fiecare dintre cei doi apreciază că al său
comportament este efectul aceluia al partenerului. Fiecare susţine că el nu face decât să răspundă, să
se apere, comportamentul său ar fi singurul răspuns posibil. Fiecare este realmente “obligat” la un
astfel de răspuns. Cei doi nu fac decât să puncteze greşit secvenţa de fapte şi să creeze astfel cauze
din efecte şi invers. Agravarea în cascadă a distorsionării realităţii şi interpretarea eronată a faptelor
arată şi dovedesc, totodată, “incapacitatea lor de a metacomunica asupra modelului de
interacţiune” (Watzlawick, 1972, p. 55), de tipul da-nu-da-nu. Dacă unul dintre cei doi ar înceta să
creadă că ceea ce face voluntar este cauzat de interlocutor, atunci s-ar naşte şansa punctării corecte,
a amortizării frustrării şi rezolvării conflictului. Fenomenul se mai poate ilustra şi prin raporturile ce
se ceează între muncitori şi patron în caz de grevă. Ei fac grevă, întrucât salariile le sunt menţinute
mici de către patron. Acesta susţine că ei au trecut la grevă fără să-i fi prezentat clar revendicările,
ca atare banii ce i-ar fi putut aloca unei creşteri salariale s-au pierdut în zilele în care nu s-a muncit,
din cauza grevei.
O proastă gestionare a punctărilor determină o deteriorare a relaţiei. Aceasta poate avea loc
în cazurile în care comunicatorii se află în confuzie ori necunoaştere reciprocă sau între ei nu există
interesul creării unei relaţii, ba chiar dacă interacţiunile se poartă la nivelul măştilor, ei nedorind în
acele cazuri să realizeze o adevărată comunicare: deschisă, empatică şi credibilă. O relaţie
comunicativă deficitară înseamnă că “fiecare vorbeşte fără a-l asculta pe celălalt sau îl ascultă
filtrând discursul în mod negativ” (C. Bonnage, C. Thomas, 1999, p. 71).
Relaţia se află la remorca unei bune punctări – acordul, implicit sau explicit, dar în orice caz
efectiv, de a continua comunicarea.
Axioma a patra: “Oamenii utilizează două moduri de comunicare: digital şi analogic.
Limbajul digital posedă o sintaxă logică foarte complexă şi foarte comodă, dar îi lipseşte o
semantică adecvată relaţiei. În schimb, limbajul analogic dispune de o bună semantică, dar nu şi de
o sintaxă adecvată unei definiri non-echivoce a naturii relaţiilor” (Watzlawick, 1972, p. 65).
S-a observat că oamenii utilizează, pentru a comunica, două mari categorii de semne: semne
digitale (cuvinte), având un cod precis, şi semne analogice (gesturi, posturi, limbaje nonverbale,
paralimbaj, care nu se bazează pe un cod precis). Aşadar simultan, oamenii pot comunica digital şi
analogic. Comunicarea non-verbală (sau analogică)se compune din mimică (expresii ale feţei,
îndeosebi surâs), semnificaţia privirii, proxemică (distanţa interpersonală), gestică (autogestica –
îndreptată spre sine: atingeri ale părţilor propriului corp, indicaţii spre sine etc.; ex-gestica –
îndreptată spre ceilalţi: atingeri ale celorlalţi, salutări manuale, indicaţii spre ceilalţi etc.). Spre
deosebire de comunicarea verbală (digitală) care este într-o proporţie covârşitoare sub controlul
instanţei de producţie, comunicarea analogică (non-verbală şi paraverbală) se găseşte în mare parte

10
sub suveranitatea automatismelor emoţionale necontrolabile. Dacă în cadrul primeia predomină
strategiile, în cazul celei de-a doua preponderenţă au mecanismele. Producătorul de comunicare are
capacitatea de a-şi dirija ideile şi argumentele prin formularea lor, prin punerea lor într-un discurs.
El are ce spune şi ştie exact cum o să facă. Rare sunt cazurile în care cineva nu-şi găseşte cuvintele.
De obicei producţia verbală este simultană cu cea ideatică: discursul se construieşte odată cu
mesajul ideatic ce-l poartă. În general, expresia verbală reuşeşte să se înscrie fidel pe direcţia
gnozei. Aceasta are loc pe calea a două tipuri de strategii discursive: de credibilitate şi de seducţie,
spune P. Charaudeau (P. Charaudeau, 1983, pp. 28-48).
Comunicarea digitală este consubstanţial umană: sistemul neurovegetativ se fundamentează
pe o “digitalizare a informaţiei” (Watzlawick, 1972, p. 57). În interiorul acestuia au loc schimburi
discrete de substanţe specifice. Comunicarea neuronică şi humorală nu sunt simple juxtapuneri, ele
se completează şi depind una de alta. Aceste două moduri fundamentale de comunicare se întâlnesc
în funcţionarea inteligenţei artificiale şi a maşinilor: computerele merg după principiul “totul sau
nimic”. Ele se numesc digitale, întrucât lucrează în esenţă cu «digiţi» sau biţi.
Comunicare analogică este, practic, orice comunicare non-verbală şi înglobează gestica,
mimica, kinetica, inflexiunile vocii, succesiunea, ritmul şi intonarea cuvintelor şi orice altă
manifestare non-verbală susceptibilă a devenit indice, indiciu de comunicare sau cu valoare de
comunicare. Mai clar, ea cuprinde întreg sistemul de semnificaţii ce se dezvoltă în afara verbalului:
teatrul interacţiunii şi contextul acestuia.
Omul este singurul “sistem” capabil să utilizeze cele două moduri de comunicare: digital şi
analogic. El comunică, în principal, digital (verbal) şi, de fapt, majoritatea covârşitoare a operelor
civilizaţiei, dacă nu toate, sunt de neimaginat, de negândit fără elaborarea anterioară a limbajului
digital. Acesta este de o importanţă particulară în schimbul de informaţii, în organizarea obiectelor
şi transmiterea de cunoştinţe. Cu toate acestea, există un întreg domeniu în care noi ne dăruim
aproape în exclusivitate comunicării analogice. Acesta este domeniul relaţiei. Bogăţia analogică
excede cuvântul şi ori de câte ori în centrul atenţiei se află relaţia, limbajul digital este afectat în
parte, în dezbatere, de lipsa de sens. Limbajul analogic face să transpară atitudinea, sinceritatea ori
nesinceritatea manifestării comunicaţionale. Orice comunicare are, aşadar, două aspecte: conţinutul
şi relaţia. Ele nu doar coexistă, ci se completează în orice mesaj.
După toate probabilităţile, conţinutul va fi transmis în mod digital, iar relaţia va fi formulată
într-un limbaj de natură analogică. Primul este complex, suplu şi abstract, cel de-al doilea este
concret şi revelator. Precizia limbajului vine din croiala impecabilă pe care sintaxa logică o asigură
materialului digital. Fiecare cuvânt este o armă într-un război, un soldat într-o armată ordonată şi
disciplinată. Sintaxa alcătuieşte strategia atomică a limbii. Nimic din limbajul analogic nu se
compară cu tăietura lamei sintaxei digitale. Pentru limbă, inexprimabilul nu există, imaginarul este
o lume în care ficţiunea şi dicţiunea se întrepătrund în a crea posibilul lingvistic şi imposibilul
concret.
S-ar spune că după realizarea digitalizării (căsătoria, contractul de mariaj) relaţiei lor
(“inima”, sentimentul) o definire neechivocă a relaţiei devine cu adevărat problematică. Limbajul
analogic nu are o sintaxă adecvată unei definiri neechivoce a naturii unei relaţii. A da nume de
sentiment unei emoţii ce tinde a deveni sentiment este o eroare ce provine din limpezirea unui lucru
echivoc prin natura sa. Digitalizarea unui metalimbaj (relaţia), pentru a fi corectă, nu va fi doar o
digitalizare, ci o meta-digitalizare, după cum vorbirea despre limbaj este metalimbaj. Un sentiment
“oficializat” (mărturisit, bârfit, zvonit) nu mai este acelaşi sentiment, chiar dacă ajunge să fie mai
mult decât sentiment sau mai mult sentiment.
Axioma a cincea: “Orice schimb de comunicare este simetric sau complementar, după cum
se bazează pe egalitate sau pe diferenţă.” Comunicarea este alcătuită din unul sau mai multe
schimburi. În orice schimb, raporturile interpersonale pot apărea ca simetrice ori asimetrice. Între
comunicatori se instalează prin comunicarea însăşi raporturi de egalitate ori de subordonare,
indiferent de condiţiile situaţiei de comunicare, adică surmontând starea de egalitate şi subordonare
pe care prin raporturile de statut situaţia le definea. În schimbul comunicativ se poate întâmpla,
aşadar, ca ierarhia rolurilor să fie zdruncinată. Schimbul este forma cea mai lejeră de contract şi prin

11
intermediul său se instaurează, se modifică ori se menţin relaţiile de forţă, de putere, de subordonare
ori egalitate.
Relaţia comunicaţională este o relaţie de forţă. Ea se manifestă prin reacţiile unui individ la
reacţiile altui individ. Practic, lucrurile stau invers: reacţiile duc la constituirea relaţiei. Ele se
manifestă ca relaţie. Tot ele duc la modificarea relaţiei, ceea ce face posibil să se spună că reacţiile,
la un oarecare interval de timp, fără serioase intervenţii exterioare, duc la schimbarea relaţiei.
“Sistemele de relaţii între indivizi tind ca progresiv să se modifice” (Watzlawick, 1972, p.
66). De fapt, prin intermediul reacţiilor o anumită relaţie se consolidează. La o reacţie autoritară a
individului A, B poate răspunde printr-o reacţie autoritară sau printr-una submisivă. La o ulterioară
reacţie autoritară a lui A, dacă B va răspunde printr-o reacţie de acelaşi fel cu prima, atunci el va
realiza un act care va permite lui A să execute în continuare acelaşi act. Aceste acte vor alcătui
relaţia. Dacă A este autoritar în mai multe rânduri, iar B, de fiecare dată va fi submisiv, supus,
atunci relaţia se va fixa astfel, iar A va deveni din ce în ce mai autoritar, iar B din ce în ce mai
submisiv. O reacţie submisivă va favoriza un alt act submisiv, iar un act autoritar va cere, va crea
terenul pentru un alt act autoritar. A va deveni în mod necesar tot mai autoritar, iar B, mereu mai
submisiv. Schimbul dintre cei doi va fi complementar, bazat pe diferenţă. Dacă reacţiile
interlocutorilor vor fi similare, schimbul îşi va crea fundament de egalitate: relaţia va fi simetrică.
Comportamentul în oglindă ilustrează simetria: la autoritar se răspunde autoritar, la submisiv prin
submisiv. O interacţiune simetrică se caracterizează deci prin egalitate şi minimizarea diferenţei, iar
una complementară, prin maximizarea diferenţei.
Relaţiile mai pot fi şi “metacomplementare” (acelea în care A îl lasă pe B să depindă de el
sau, dimpotrivă, îl constrânge) sau “pseudo-simetrice” (acelea în care A îl lasă pe B să adopte o
poziţie simetrică sau, dimpotrivă, îl constrânge).
Trebuie spus că fiecare gest reprezintă un angajament, repetarea lui este o auto-confirmare.
Ca atare, un gest făcut obligă. Efortul alocat modificării gestului este mai mare decât cel necesar
repetării.
Relaţia se formează în parte, se vede, şi prin disonanţă cognitivă. Partenerii de comunicare
ajung să se ataşeze de maniera în care interacţionează şi să le fie greu s-o modifice, aşa încât atunci
când între ei se instalează o relaţie ea foarte greu va putea fi schimbată. Totuşi relaţiile tind în
principiu să se modifice.
Axioma a şasea: “Comunicarea e un proces continuu (…)” şi“ireversibil” ce presupune
“acomodare şi adaptare” (M. Dinu, 1997, p. 101, 104, 106) , “ajustare şi adaptare”, spune J.
Ruesch (G. Bateson, J. Ruesch, 1988, p. 31). Este axioma Ruesch-Dinu. În expresia de mai sus
reprezintă o sinteză a două teze emise de compatriotul nostru, reputat specialist în domeniu, şi de J.
Ruesch, precursor al şcolii de la Palo Alto.
Comunicarea nu poate fi tratată în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns. O astfel de
îndrăzneală este sortită eşecului. Lanţul comunicării nu trebuie strict segmentat, decât cu o
conştiinţă teoretică lucidă şi recuperatoare, în limitele unui feed-back care să anuleze riscul ce-l
implică lupta cu continuitatea comunicării. Plaja greşelii la care se expun comunicatorii ce nu
cunosc sau nu aplică prevederile axiomei duce la neînţelegeri şi fricţiuni, la stânjeneală şi chiar
conflict. Aceste evenimente negative sunt generate de fenomene cognitive subsidiare dintre care
unul evident este inversarea sancţionabilă în mintea comunicatorilor a relaţiei dintre cauză şi efect.
Comunicăm cu toată fiinţa noastră (digital şi analogic) prezentă şi chiar cu trecutul nostru: atragem
în activitate şi amintirile noastre, ca atare ar fi inutil a căuta o cauză unică pentru fiecare replică ce o
dăm sau o primim. Pe de altă parte, salvgardarea conştientă a continuităţii se leagă de o necesară
ajustare şi acomodare a comunicatorilor. Continuitatea nu poate fi rezultanta producţiei paralele de
comunicare a doi străini. Ea nu se poate concretiza în replici provenite din două “romane” diferite,
fixe, reci, nemaleabile, mefiente. Procesul are loc printr-o acomodare reciprocă şi continuă. Din
acesta rezultă, fără necesitate, ireversibilitatea. Continuu înseamnă activ într-un singur sens, adică
ireversibil. Odată comunicat un lucru nu se mai poate face abstracţie de comunicarea deja indexată.
Ce e spus rămâne spus.

12
 Comunicatorul nu mai poate întoarce nimic. El va avea de manevrat cu cuvintele,
semnificaţiile se vor descurca singure.
Axioma a şaptea, a situaţiei de comunicare: “Actele de comunicare sunt în mod
fundamental supradeterminate de situaţiile în care se înscriu” (G. Lochard, H. Boyer, 1998, p.14).
Axioma Lochard-Boyer arată că respectarea regulilor situaţiei este absolut necesară pentru eficienţa
actului comunicaţional.
Studiul efectelor comunicării constituie obiectul pragmaticii care ia în seamă şi reţelele de
comunicare în care acestea se produc. Structurile de comunicare, s-a constatat, pot fi, în raport de
organizările în care funcţionează, formal-restrictive ori informal-libere (J.-M. McLeod, 1967, p.
224). Efectele se leagă de anumite caracteristici ale factorilor comunicării: diferenţele de sex şi
statut între partenerii şi participanţii la comunicare, dimensiunile organizaţiei în care se desfăşoară,
gradul de discrepanţă între opinii, coeziunea. S-a arătat că înţelegerea comunicării depinde de
înţelegerea interacţiunii dintre indivizi, în special a interacţiunii verbale, în termenii efectelor
determinante ale limbii asupra comportamentului uman. Aceasta a dus la luarea în calcul a faptului
că inexactitatea şi imprecizia în procesul de comunicare îşi au originea în factorii pur umani ai
comunicării (comunicator-receptor), mai precis, în trăsăturile de identitate intrinsecă (calităţile
personale) şi în caracteristicile sociale în realizarea particulară a fiecărui rol din matricea de roluri
ce individualizează fiecare persoană şi ce-i dictează mai mult ori mai puţin modul de comunicare
(mijloacele, canalele, codurile şi mesajele de comunicare).

a. TEMĂ de reflecţie 2

Dezvoltaţi o reflecţie în legătură cu punctarea secvenţei de fapte în raport cu

următoarea aserţiune: Şobolanul pe care un experimentator, dându-i să mănânce, îl dresează,
ajunge metaforic să gândească: “Iată cum mi-am dresat experimentatorul. De fiecare dată când
apăs clapeta, el îmi dă să mănânc”.
(Răspunsul se va încadra în spaţiul alocat.)

13
 b. Test de autoevaluare

1. Câte elemente cuprinde modelul Shannon-Weaver?

2. Ce este comunicarea, potrivit lui R. Jakobson?
3. Care este procesul prin care se derulează comunicarea orală, caracterizată prin utilizarea
codului numit limbă?
4. Ce presupune comunicarea ca proces continuu şi ireversibil?
(Răspunsul corect se găseşte subliniat în text.)

c. Test de evaluare

1. Cum se transmite semnalul, ca formă codificată a mesajului, către destinaţie?

2. Cărei şcoli îi aparţine ideea unor axiome ale comunicării?
3. Enumeraţi trei dintre axiomele comunicării.
4. Potrivit axiomei a patra, câte moduri de comunicare utilizează oamenii?
(Răspunsul corect se găseşte subliniat în text.)

14
 TEMA 4. Interacţiune comunicaţională şi interacţiune educațională. Procesul
comunicaţional. Sistemul comunicaţional

Interacţiunea este modul de a fi al omului şi ea se manifestă în activităţi, acţiuni şi

comportamente de diferite tipuri (verbale, acţionale, comunicaţionale, artistice etc.). Constatarea că
Eul nu există decât în şi prin interacţiuni sociale şi că însuşi procesul gândirii are o natură
interacţionistă a făcut-o mai întâi G.-H. Mead (G.-H. Mead, 1948, pp.13-15). De fapt, dedesubtul
interacţiunii stau descărcările de tensiuni de naturi variate şi în diverse combinaţii (emoţionale,
cognitive, volitive). Forma sub care apare interacţiunea o reprezintă raportul care poate fi prezenţă,
contact sau relaţie.
În continuarea judecăţilor lui G.-H. Mead, R. Laing detaliază, făcând cunoscut că fiinţa nu
există decât prin relaţiile sale: “esenţa fiinţei, a tuturor fiinţelor este relaţia care există între ele" (R.
Laing, 1969, p. 34).
Cea mai importantă categorie de interacţiuni în care se află implicat volens-nolens, omul,
este interacţiunea comunicaţională. “În orice comunicare, afirmă P. Watzlawick, partenerii se oferă
reciproc în definirea relaţiei lor sau, pentru a spune lucrurilor pe nume, fiecare caută să determine
natura relaţiei.” (P. Watzlawick, 1981, p. 133). G. Simmel arată în “Filosofia banului”: “Orice
interacţiune trebuie considerată ca un schimb”. Orice schimb este o relaţie. Identitatea individului se
construieşte în interacţiune şi ea constă, la modul (cel mai) general, într-un sistem de injoncţiuni
(explicite sau implicite) pe care el şi le prezintă sieşi şi celorlalţi. Acestea pot fi de validare ori
invalidare.
Cunoaşterea individului ca partener de comunicare ar avea deci ca prime obiective decelarea
acestor injoncţiuni axiologice şi a relaţiilor ce stau la baza interacţiunilor, iar, în subsidiar, a
atitudinilor, opiniilor, acţiunilor.
Ca tipuri, interacţiunile de orice gen, inclusiv cele comunicaţionale pot fi (C.-E. Sluzki, J.
Beavin, A. Tarnopolsky, E. Veron, 1981): de tangenţializare (cele în care un răspuns nu acoperă
decât în parte cererea “interogatorie” a întrebării, oferta se orientează doar pe o latură a cererii), de
descalificare (răspunsul dat întrebării nu ţine seama de context şi parametrii comunicării,
privilegiind dorinţele producătorului), de mistificare (răspunsul îl face pe întrebător să creadă că a
spus ceva ce în fapt n-a spus).
Interacţiunile se produc în sistem şi numai în cadrul acestuia au ele sens (P. Watzlawick,
1981, p. 37). Analiza relaţiilor pe un segment de comportament, pierzând din vedere sistemul şi fără
conştiinţa acestui risc, poate constitui o deformare a modului de funcţionare a sistemului, o eroare
în delimitarea structurii acestuia ca şi în aprecierea actorilor.
Contextul interacţional este o formă de cultură, aflată la îndemână, iar individul, orice vârstă
ar avea, beneficiază din plin de ea. Copilul interiorizează contextul interacţional familial, întreg
conturul relaţional, ca şi conglomeratele, nodurile de relaţii ce se strâng în “figuri”, numite roluri. El
le deprinde pe acestea şi le transformă (nu spunea oare J. Piaget că una dintre proprietăţile mintale
este transferul ?) ca direcţii în cadrul universului ce şi-l creează în afara familiei. Transferul însuşi,
arată C.-G. Jung, “este un tip de relaţie ce presupune întotdeauna existenţa altcuiva: Tu” (C.-G.
Jung, 1997, p. 128 şi p. 138); el este, în esenţă, un raport (J. Piaget, 1991, pp. 269-289).
În cadrul actelor profesionale, individul deprinde realizarea de anumite relaţii şi performarea
unui sau unor roluri, iar legat de acestea a unor moduri de exprimare, a unui vocabular specific. Un
medic sau o asistentă educațională va dobândi “rolul” de medic sau asistentă educațională şi
limbajul profesional educațional, el le va performa pe acestea şi în cadrul altor interacţiuni. Un ochi
avizat ce observă comportamentul “profesional” va detecta rolul, profesia unui personaj ce
reacţionează “educațional” (îi tratează pe ceilalţi ca pacienţi) şi se exprimă ştiinţific, ca fiind medic.
Aceasta, pentru că este binecunoscut că experienţele relaţionale sunt transferate la un moment dat la
toate celelalte experienţe. După cum se poate constata, la o privire scrupuloasă, nu avem de a face
în cazul unei interacţiuni cu o “interacţiune” pur şi simplu, căci în cadrul ei se performează
transferuri din alte tipuri de interacţiuni: în cele mai frecvente cazuri interacţiunile sunt complexe.
Ele trebuie decorticate în segmente interacţionale care să permită extragerea, prin reconstrucţie

15
ulterioară, scoaterea la suprafaţă, din semnificaţiile particulare, a unei sinteze semnificative: a unui
sens. Revenind, pe o altă latură, utilizarea unor cuvinte ca “secret”, “subordonare” ori a unei
sintagme ca “secret de stat” de către un actor social în cadrul unei interacţiuni comunicaţionale va
trebui să constituie baza unei presupoziţii, de verificat, în legătură cu transferul unei experienţe
interacţionale din domeniul militar.
Individul, acţiunile, faptele, opiniile şi atitudinile, valorile sale, personalitatea sa nu pot fi
analizate corect decât în sistemul din care fac parte. Individul trebuie, cum spune A. Neculau,
judecat în situaţie, (“iată cheia abordării fiecărei personalităţi”: "persoana în situaţie”) (A. Neculau,
1996, p. 159), căci, după cum arată R. Cattel, “Neluarea în considerare a situaţiei este una din
principalele cauze de judecare greşită a personalităţii” (Apud A. Neculau, 1996, p. 159).
Personalitatea poate fi înţeleasă doar “în context, prin recurgere la relaţia dintre conţinutul
enunţurilor şi intenţiile celor care comunică” (A. Neculau, 1996, p. 161).
Se pare că personalitatea cuiva este definită în linii generale de profesia sa. Modul său
privilegiat de interacţiune psihologică, acţională, comunicaţională, este acela dat de exercitarea
rolului profesional.“Petrecem atât de multe ore la muncă, arată P.-D.Tiger şi B. Barron-Tiger (P.-
D. Tiger şi B. Barron-Tiger, 1998, p. 9) încât profesiunile noastre devin identitatea noastră.
Devenim ceea ce facem”.
Pentru a desprinde din comportament ca prezenţă în interacţiune o fişă a personalităţii,
persoana, omul trebuie examinat aici şi acum, dar în întregul lui, iar întregul include şi istoria
personală. “Comportamentul, afirma P. Watzlawick, este, fără îndoială, determinat, cel puţin parţial,
de experienţa anterioară, dar se ştie cât de aventuros este să cauţi cauzele sale în trecut” (P.
Watzlawick, 1981, pp. 40-41). Este adevărat că pentru continuitatea personalităţii nu este inutil a se
explora trecutul, însă pentru coerenţa, unitatea şi consistenţa ei, trecutul se află integrat în prezentul
de aici şi acum. Accesul la personalitate se poate face pe diverse căi, dar calea regală rămâne
comunicarea, interacţiunea acţional-comunicaţională, din care printr-o examinare profesională se
pot desprinde trăsăturile fundamentale, ce dau personalităţii individualitate.
Din comunicare se pot desprinde viziuni, sisteme de valori, modele, mecanisme, strategii şi
tactici de importanţă diagnostică pentru eul real, pentru producătorul discursului. Aici trebuie avută
în vedere şi uriaşa capacitate de feedforward, feedback, self-monitoring, auto-percepţie ale
individului, ca şi tendinţele acestuia de atribuire (auto- şi hetero-), de fixare a unui “locus of
control” şi de adaptare prin disonanţă cognitivă la situaţie, cadru şi context. Toate acestea îi permit
să se adapteze la mediu, deformându-i pe termen scurt personalitatea şi rotunjind-o, iar pe un
termen mai lung, îmbogăţind-o. Un paradox de care trebuie să se ţină cont în creionarea, în
schiţarea şi apoi “pictarea” personalităţii trebuie să fie acela formulat de G. Bateson (Apud R.
Mucchielli, 1992, p. 107): care dintre efecte îşi modifică propriile cauze?
Deşi paradoxul pare o explicitare a funcţionării feedback-ului, totuşi sunt fenomene diferite
şi trebuie examinate separat. Personalitatea va fi văzută sincronic şi diacronic (în dinamica sa), ca
mod de interacţiune în situaţie şi ca scenariu de dezvoltare.
În cadrul oricărei interacţiuni, actorii care “la primele lor schimburi se angajează în jocuri de
comportament de o extraordinară diversitate, ajung întotdeauna, după un timp, la o adevărată
economie privind subiectele despre care se poate discuta şi modul cum se poate discuta (s.n.)” (P.
Watzlawick, 1981, p. 134). Indivizii, persuasiv ori convictiv (prin convingere), îşi creează un
repertoriu de teme şi de reguli de dezbatere a acestora. Ajung să-şi fixeze teme de ceartă, de
dezamorsare, de calmare, de ruptură ori împăcare, teme de toaletare conversaţională etc. Adoptă
unele teme ori ajung să excludă altele, tematizează unele subiecte ori renunţă explicit la altele.
Chiar merg până acolo că instituie adevărate mituri de istorie comună. Aceste fenomene
comunicaţionale au loc atât la nivel personal, cât şi în cadrul sistemelor sociale precum familia,
echipa de muncă etc.
În majoritatea interacţiunilor, actorii se comportă pacifist unii faţă de alţii. Oricare ar fi însă
tipul de interacţiune, realitatea ne arată că ei au o conduită repetitivă şi organizată, hotărând norme
sau reguli care fac ca interacţiunea să funcţioneze oarecum previzibil şi care o fac decodabilă pentru
observatorul exterior. Aceste norme şi reguli interne alcătuiesc generic contractul de comunicare.

16
Normele şi regulile contractual-interacţionale pot fi create explicit (prin solicitări directe) sau
implicit: un actor face ceva, co-interactantul nu reacţionează, astfel regula se instalează.
Comunicarea nu este o structură fix preconstituită, “regulile şi normele ei se construiesc în
timpul schimbului” (M.-F. Agnoletti, 1988) cu condiţia să existe un repertoriu comun pentru o
minimă înţelegere. De aici trebuie desprins că dialogul educațional trebuie derulat în cadrul unor
norme pe care trebuie să le creeze actoruleducațional principal (medicul sau asistenta educațională).
Contractul de comunicare la care se ajunge asigură confortul interacţiunii, iar posibilitatea
schimbării lui menţine deschisă comunicarea, evitând blocajele. Cele mai multe dintre contracte se
văd absolut clar doar din afară: dar comunicatorii se comportă ca şi cum ele ar exista. Ne aflăm sub
efectele teoremei lui W. I. Thomas.
Interacţiunile de orice gen (acţionale sau comunicaţionale) ori educaționale pot fi analizate,
arată R. Mucchielli (1992), ca un joc (sistem recurent de tranzacţii repetitive, plauzibile la o primă
vedere, dar cu motivaţii ascunse), după o serie de caracteristici:
- teza sau descrierea generală a jocului interacţional (comunicaţional ori acţional), în
semnificaţia lui psihologică;
- obiectul general al interacţiunii (obiectul comunicării ori acţiunii), în termenii motivaţiilor
(de informare, de apărare, de liniştire, de toaletare socială etc.);
- rolurile performate de parteneri;
- “mutările” ce fac interacţiunea să progreseze spre un scop;
- avantajele existenţial-comunicaţionale pe care le generează: validarea ori modificarea
poziţiilor, structurarea relaţiilor etc.
Procesul comunicaţional
Procesul
Comunicarea constituie înainte de toate un procese cognitiv-constructiv. Teoria comunicării,
dezvoltată în mai multe domenii ale cunoaşterii şi care constituie una din părţile principale ale
Ciberneticii (care se ocupă cu comportarea sistemelor dinamice complexe), este direct legată de
procesul de recepţionare, prelucrare şi transmitere de sensuri, semnificaţii şi înţelesuri.
Procesul este un “program orientat”, cu caracter algoritmic sau euristic, “comportând o
finalitate ce nu poate fi recunoscută decât posterior” (A.-J. Greimas, 1975, p. 58), iar comunicarea
şi informaţia sunt, ca proces, “succesiuni de transcodări”.
Esenţa procesului comunicaaţional este “deplasarea, transferul sau transmiterea”
informaţiei de la un participant la celălalt (J.-J. van Cuilenburg, O. Scholten, G.-W. Noomen, 1998,
p. 23). În mod frecvent, circulaţia are loc în dublu sens, e bidirecţională. Acesta este, bunăoară,
cazul dialogului, al unei discuţii între două persoane care, alternativ, joacă rolul de emiţător
(vorbitor) şi receptor (ascultător). Alteori, circulaţia informaţiei poate avea loc în sens unic. Este
cazul monologului, al cuvântărilor, al comunicării prin presă, radio sau televiziune.
Procesele de comunicare pot fi explicate, arată R. Mucchielli (1998, pp. 158-162), prin două
scheme: schema actanţială şi schema dialectică. Schema actanţială consideră comunicarea drept o
componentă a comportamentului actorilor sociali (indivizi, grupuri, instituţii, organizaţii), prin care
acestea se adaptează la context acţionând. Contextul se prezintă sub trei forme: ca sistem (compus
din resursele şi constrângerile situaţionale fizice, spaţiale, normative pe care le suportă actorul), ca
situaţie (apărând ca marjă de libertate a actorului în a controla sistemul de relaţii şi autoprezentarea)
şi ca istorie (ansamblu cultural, mentalităţi, obiceiuri, prejudecăţi). Schema dialectică vede în
fenomenele comunicaţionale locuri în care contrariile coexistă ca unitate.
Importante în procesul comunicaţional sunt organizarea semnificaţiilor şi atribuirea de sens.
Pentru obţinerea semnificaţiilor are loc o exploatare a surselor, a codurilor disponibile şi o
raportare a acestora la cele utilizate de producătorul de informaţie. Materialului gnozic (vorbire,
semnificaţii verbale, simbolice, imagini, simboluri iconice) i se alocă semnificaţii în baza unor grile
şi scale de consum informativ din componenţa sistemului cognitiv şi în concordanţă cu amorsele
(noduri de semnificaţie) descoperite în discurs. O operaţie obligatorie este interpretarea unitară a
semnificaţiilor şi adunarea lor într-un sens generic, unitar. Constituirea informaţiei se produce în
cadrul unui proces dialectic de desprindere şi atribuire de semnificaţie. Comunicatorul extrage şi

17
alocă semnificaţii, iar cantitatea şi calitatea informaţiei, care în aprecierea sa există în materialul
gnozic, reprezintă în mare parte propria sa construcţie. Una care nu este nicidecum relativă ori
suveran întâmplătoare, căci orice activitate cognitivă umană este măcar raţională.
Orice proces de comunicare înţeles ca macro-operaţie de transfer de semnificaţii mesajuale
implică mai multe momente, dintre care cinci sunt principale.
Primul este acela al elaborării mentale şi performării. Comunicatorul îşi fixează mai întâi un
obiectiv comunicaţional ori acţional (afectiv, cognitiv, de divertisment, informativ, socializant,
şcolar, de muncă etc.), apoi dintr-un set de căi şi mijloace de atingere a acestuia selectează unele,
structurează proiectul-plan de acţiune, pe care-l performează. Operaţiunea de elaborare şi
performare reprezintă momentul producţiei.
Următorul moment este recepţionarea comunicării. În funcţie de canalul senzorial pe care
parvine aceasta, recepţionarea (percepţia) are anumite particularităţi. Vom vorbi despre ele într-un
capitol separat, insistând asupra audiopercepţiei, sens în care vom argumenta că, dintre coduri,
specific uman şi fundament al tuturor celorlalte este limba, iar canalul pe care are loc comunicarea,
în majoritatea covârşitoare a cazurilor, este cel oral (în paranteză fie spus: chiar în cadrul mass-
media, “mai comunicaţional” este radio-ul decât televiziunea ori presa, oralitatea este mai puternică
decât scrisul). În momentul recepţionării se produce o selecţie a “comunicării” (de fapt a semnalului
purtător). Din totalul semnalului este, de obicei, “înmagazinată” după anumite grile de intrare, o
parte care poate fi mai mică ori mai mare. Selecţia are loc prin grila unor restricţii determinate de
capacitatea de procesare şi de programul recepţionare al comunicatorului-receptor.
Succesul comunicării, eficienţa procesului de comunicare ţin de volumul şi conţinutul
semnificaţiilor mesajuale recepţionate. Situarea la cote ridicate a acestor mărimi reprezintă garanţii
ale adaptării comunicatorului-receptor la partenerul său de comunicare. Cu cât capacităţile de
recepţionare ale primului sunt mai ridicate, cu atât probabilitatea adaptării la partener este mai mare.
Aceste capacităţi sunt până la o anumită limită în dezvoltare, proces în relaţie directă cu experienţa
perceptivă şi intelectuală. Analizatorii îşi lărgesc posibilităţile de captare, ei îşi perfecţionează
funcţionarea şi îşi specializează funcţiunile. Îşi sporesc randamentul, aşa încât pentru a prelua o
aceeaşi comunicare au nevoie de mai puţin semnal purtător, de un volum mai mic de „informaţie
senzorială”.
Al treilea moment al procesului comunicării este prelucrarea semnificaţiilor recepţionate.
Aceasta constă, în primul rând, într-o sistematizare, ordonare, ierarhizare după anumite, pentru ea
însăşi, criterii însuşite anterior sau pe care le conţine şi le impune comunicarea recepţionată. M.
Eminescu spunea că măsura lucrurilor se găseşte în ele însele. Pentru informaţii, criteriile se găsesc
în ele însele. Aceste operaţiuni au loc prin raportarea semnificaţiilor la anumite modele şi la
funcţionarea procesului de comunicare în sine. Sistematizarea semnificaţiilor nou recepţionate are
loc ca un proces obiectiv prin compararea lor cu cele înmagazinate, deţinute în memorie.
Semnificaţiile (informaţiile) nu pot fi prelucrate fără să fie ordonate, ierarhizate, sistematizate.
Aceste trei din urmă mişcări, transformări, presupun reguli, criterii şi restricţii. După sistematizare,
semnificaţiile sunt combinate în vederea alcătuirii “cadrului” de semnificanţă care să dea un sens
mesajului ca un tot unitar. Combinarea se referă, de asemenea, la intricarea semnificaţiilor din
“depozitul” personal cu cele recepţionate prin care să se permită receptarea propriu-zisă a mesajului
sub forma înţelegerii, explicării, empatiei.Semnificaţiile “input” şi cele “depozit” interacţionează,
aşa încât „reproducerea” interioară a mesajului primit poate fi uneori mai săracă ori mai bogată în
înţelesuri decât cel plecat, adresat de comunicator. Transinformaţia poate excede informaţia ori
poate fi mai săracă decât ea.
Un alt moment al prelucrării îl reprezintă adoptarea deciziei de comunicare. În ce priveşte
raportul dintre mesajul transmis şi cel receptat, încă înainte de solicitarea de feed-back,
comunicatorul-ţintă face aprecieri şi ia decizii în apropierea pe cât posibil a acestora, prin depăşirea
“neînţelegerilor” ori a presupoziţiilor ce ar putea mina baza comunicării. Ca orice evaluare,
estimare ori măsurare şi această “apreciere” se face după nişte criterii, dintre care cel mai important
este atingerea obiectivului (a scopului) ce-l desprinde, deduce ca fiind al celui ce lansează
comunicarea. Scopul se sprijină pe interese şi motive – “semnificate” şi ele de comunicare, prinse în

18
rasterul discursului. Deciziile reprezintă un moment al unui program prin care în cadrul mai multor
acţiuni se vizează realizarea scopului. Decizia se elaborează în spaţiul unui proiect-program mai
larg. Adoptării deciziei îi urmează programarea. Decizia se descompune într-o succesiune de
acţiuni, iar acestea, la rândul lor, în seturi de operaţiuni.
În procesul de comunicare, programarea deciziei este necesară şi obligatorie, iar luarea ei se
face de la sine, în cadrul “răspunsului” ori feed-back-ului.
Comunicatorul-ţintă execută în continuare operaţii precise şi univoce de auto-reflectare a
prelucrării; drept urmare, îşi comandă un răspuns interior prin mişcări mentale elementare pre-
programate şi într-o mare măsură perfect automate, sau într-o acţiune exterioară dă o comandă
altora: fie prin înaintarea, fie prin valorificarea informaţiei.
Procesul continuă în mod nu întotdeauna obligatoriu prin conexiunea comunicaţională
inversă (feed-back) şi prin feed-forward. Procesul operaţional comunicaţional este, putem spune,
efectiv realizat şi fără feed-back şi feed-forward, astfel că acestea ne apar ca strategii-mecanisme de
eficientizare. Aceasta este o etapă relativ independentă a procesului de comunicare, prin care se
închide bucla comunicaţională. Feed-back-ul face din comunicare un cerc închis. Rezultatele
procesului se întorc la intrarea sistemului de comunicare. Ele sunt comparate cu cele urmărite, iar în
caz că scopul nu a fost atins, o parte a lor reia circuitul comunicaţional care se repetă în aceleaşi
etape, obligatoriu pentru orice comunicare, indiferent de tip (intrapersonală, interpersonală ori
intergrupală), de canal (uni ori multicanal), de nivel (uni ori multinivel) etc. Conexiunea inversă
furnizează informaţii privind execuţia, finalizarea, realizarea scopului ce-l urmăreşte comunicarea.
Dacă execuţia nu corespunde ca eficienţă cu obiectivele, partenerii îşi vor corecta programele de
moment, îşi vor modifica într-un fel criteriile, vor schimba deciziile şi, per ansamblu, vor adopta
măsuri pentru un comportament comunicaţional care să asigure concordanţa între intenţii, scopuri şi
realizări.
Comunicarea, repetăm, ca sistem cu auto-reglare, auto-organizare, dezvoltă în atingerea
scopurilor două strategii care prin automatizare pot deveni şi mecanisme.
Prima strategie este binecunoscută: feed-back-ul. A doua este relativ puţin cunoscută: feed-
forward-ul. Acesta este un concept ce desemnează procedura strategică de anticipare în cadrul
sistemului a evoluţiei sistemului însuşi şi de modificare din mers a cursului preconizat iniţial. Dacă
feed-back-ul reprezintă, ca efect, adaptarea la scop a comportamentului prin avansarea de măsuri
care să asigure o mai bună transpunere în act a acestuia, feed-forward constituie forma de
previziune-anticipare a evoluţiei sistemului însuşi în demersul de atingere a scopului. În feed-back,
decizia seia în raport de o imagine din trecut, în timp ce în feed-forward decizia priveşte o imagine
anticipată a stării sistemului în viitor.Ambele sunt strategii la care sistemul însuşi procedează la
momentul prezent în vederea eficientizării răspunsului la necesităţile interne sau externe.Prima
strategie compară răspunsul dinspre trecut spre prezent, iar cea de-a doua dinspre prezent spre
viitor, valorificând trecutul. Situaţia poate fi ilustrată prin imaginarea unei rachete ce urmăreşte o
ţintă zburătoare ce execută mişcări sinuoase.Feed-back-ul alcătuieşte setul de comparaţii efectuate
de rachetă pentru a răspunde deviaţiei pe care o execută obiectul zburător în raport cu traiectoria
iniţială, iar feed-forward-ul reprezintă o anticipare a deviaţiei pe care ar putea-o executa obiectul
zburător. Şi într-un caz şi în altul din energia şi informaţia prezentă o parte sunt alocate unor
obiective de eficientizare: adaptare mai bună în prezent la o sarcină din trecut sau adaptare mai bună
în viitor la o sarcină din prezent ce poate avea sau nu şi un trecut.Yoneji Masuda vede feed-
forward-ul ca “o dezvoltare controlată a stării prezente în vederea schimbării ei într-o stare
dezirabilă” (Y. Masuda, 1980, p. 159). Ca şi feed-back-ul, feed-forward face parte din portofoliul
de control al sistemului. În derularea scopurilor lui, executarea sa stadială este comparată fie cu
stadiul iniţial sau anterior, fie cu un stadiu previzionat, foarte probabil ulterior. Ca rezultat al
ambelor strategii, centrul de comandă ia decizii şi procedează la luarea de măsuri. Feed-forward-ul
introduce în procesul de dezvoltare “cunoaşterea” anticipată a traiectoriilor anumitor fenomene şi
situaţii.

19
 Sistemul comunicaţional
Sistemele au din punct de vedere structural următoarele trăsături (M. Golu, 1975, pp. 9-10):
- caracterul dinamic;
- delimitarea în spaţiu şi timp de mediul ce le înconjoară;
- confruntarea cu sarcini de reglare;
- manifestă un comportament cu tendinţă spre echilibru;
- consumul energetic şi informaţional;
- conexiunile directe sunt dublate de conexiuni inverse, având rol autocorector;
- structurarea pe blocuri: blocul de recepţie a semnalelor din mediul extern, blocul de
prelucrare şi interceptare a informaţiei şi de emitere a comenzilor, blocul de execuţie,
veriga conexiunii inverse de autocontrol.
Nu numai comunicarea în ansamblul ei are caracter sistemic, ci şi toate părţile ei constitutive
ce alcătuiesc modelul ei canonic. Organizarea sistemică este, apreciază W.-R. Ashby, deschisă din
punct de vedere energetic, dar închisă din punct de vedere informaţional, informaţia de la ieşire
întorcându-se la intrare prin intermediul conexiunii inverse (W.-R. Ashby, 1973, p. 34).
Este acceptat că “oricărui proces îi corespunde un sistem” (M. Carpov,
1978, p. 117). Confuzia între sistemul de comunicare şi procesul de comunicare
face ca teoretic comunicarea să nu fie posibilă. Sistemul este modelul,
comunicarea este procesul: “Individul nu comunică; el ia parte la o
comunicare sau devine un element. El poate fi lângă, poate face zgomot…dar
el nu comunică. El poate vedea, poate înţelege, simţi, gusta şi atinge, dar nu
comunică. Cu alte cuvinte, el nu este autorul comunicării, el este participant.
Comunicarea ca sistem nu trebuie deci să fie înţeleasă după modelul acţiunii şi
reacţiunii, oricât de complexă ar fi ameninţarea sa. Ca sistem, ea trebuie să fie
sesizată la nivelul schimbului” (Birdwhistell, 1959, pp. 99).
Comunicarea este interacţiunea procesual-sistemică de transfer de semnificaţii mesajuale ce
are loc între un comunicator şi unul sau mai mulţi “comunicatari”, în care primul mijloceşte,
reglementează şi controlează prin propria sa activitate schimbul de semnificaţii-informaţii. Procesul
este o activitate practică în vederea producerii de valori de comunicare şi apropierii acestora pentru
satisfacerea nevoilor proprii de comunicare şi de alt gen. Activitatea aceasta are utilitatea ei
fundamentală şi este întotdeauna îndreptată spre un ţel. Comunicarea este un proces teleologic.
În funcţie de participarea verbală a destinatarului la comunicare, procesul poate fi:
unidirecţional: când emiţătorul ocupă prin discursul său întreg spaţiul actului;
bi sau multidirecţional: când actul de comunicare se constituie din discursurile intercalate
a mai mulţi locutori.
În opinia lui I. Drăgan orice act sau mai bine spus, orice proces de comunicare presupune o
serie de elemente structurale:
a) o relaţie între cel puţin doi parteneri;
b) capacitatea de a emite semnale;
c) capacitatea de a recepta semnale (mesaje);
d) folosirea unor semnale, semne şi simboluri pentru a putea comunica un anumit înţeles
(mesaj);
e) un canal (mijloc, suport) al comunicării – de la vocea umană la undele hertziene folosite
în radio şi televiziune;
f) existenţa unui izomorfism al semnificaţiilor pentru receptarea corectă a mesajului.
Comunicarea rezultă din interacţiunea acestor elemente. Caracterul esenţial al procesului de
comunicare este reprezentat de mesaj.
Elementele principale ale sistemului comunicaţional educațional sunt actorul educațional
(medicul), asistenta educațională şi pacientul.
Rolul sistemului de comunicare este acela de a asigura realizarea procesului de comunicare.
Elementele îşi modifică, în anumite limite, valenţele pentru a salvgarda funcţia cardinală a

20
 sistemului. Ele desfăşoară, în îndeplinirea rolului de moment, o plajă de comportamente corelate,
interactive, iar, în timp, diferite roluri ce alcătuiesc un set ce defineşte elementul ca parte a
sistemului de comunicare şi ca piesă în angrenajul dispozitivului ce realizează procesul. Pe de altă
parte, fiecare element (factor) al procesului are, la rândul lui, caracter sistemic: codul este un sistem
de semne (limbă, limbaj formalizat etc.), comunicatorul (producătorul) şi receptorul (consumatorul)
sunt sisteme bio-psihosociale, canalul alcătuieşte un sistem etc.

TEMA 5. Obiectul comunicării. Instanţa de comunicare

Obiectul comunicării
Relaţiile de comunicare se creează în legătură cu obiectul comunicării, element intenţional
fundamental al tranzacţiei comunicaţionale. Acesta constă într-o reprezentare-formulare numită
discurs-mesaj, având ca scop o “înfăptuire": săvârşirea unui act/fapt de comunicare pentru sine ori
în vederea declanşării, menţinerii ori stopării unei acţiuni. Mai scurt, obiectul comunicării îl
reprezintă semnificaţiile mesajuale: semnificaţii cognitive, volitive sau afective, idei, gânduri şi
sentimente. Ele constituie obiecte în măsura în care fac “obiectul” unui schimb, al unei tranzacţii.
Obiectul comunicării educaționale îl reprezintă aflarea simptomelor relevante pentru
punerea unui diagnostic.
Obiectul este o creaţie comună interactivă a două funcţii, ele însele variabile, distincte ca
“formulă existenţială” şi urmărind scopuri diferite: funcţiile comunicator. Este o schiţă, un proiect
ce în cadrul procesului comunicaţional se elaborează, disimilează neîncetat, devenind cu adevărat
obiect al comunicării doar odată cu încheierea comunicării. Astfel spus, comunicarea îşi descoperă
adevăratul obiect doar după ce ea însăşi nu mai există, “a luat sfârşit”. Adevăratul obiect al
comunicării apare doar în final, el încununează opera, o definitivează.
Obiectul comunicării este o generare de semnificaţii care depăşeşte sfera discursului ce-l
include. El dă sensul procesului comunicaţional, ca sfidare acceptată, ca sforţare de transfer în care
se mobilizează forţe (protagonişti) şi mijloace (coduri, tehnici, strategii, tehnologii, dispozitive
tehnice etc.). Aceste semnificaţii se coagulează în nişte mize. Ansamblul mizelor comunicării
formează mesajul. În ultimă instanţă, obiect al comunicării este mesajul: el este şi obiectul
discursului.
Obiectele nu pot fi impuse de oricine, nu de oricare dintre componenţii
forţelor de comunicare. Pentru introducerea unei teme, comunicatorul are
nevoie de o oarecare autoritate discursivă. Există şi cazuri în care temele sunt
respinse, se refuză discutarea lor. Medicul sau asistenta sunt cei care decid
tema şi structurarea ideatică a obiectului comunicării. În orice caz, nici chiar
într-un discurs liberal precum cel conversaţional temele nu pot fi “montate”
fără o analiză internă în termeni de coerenţă şi coeziune a discursului, făcută
chiar de co-producătorii săi. În analiză contează nu numai forţa, ci şi
reprezentarea pe care o au comunicatorii despre obiectul de discurs ce se
tinde a fi intercalat sau introdus în discuţie.
Odată cu legarea obiectelor de discurs într-o structură bine închegată, construcţia-discurs
reprezintă cel puţin prin indici întreaga situaţie de comunicare. Dintr-o altă perspectivă, cercetarea
discursului ne informează despre tipul de comunicare căreia acesta îi aparţine (comunicare
interpersonală, mediatică, directă sau indirectă, simetrică ori asimetrică etc) şi situaţia de comunicare
pe care o formulează şi o reprezintă: indicii despre destinatar, enunţător în cazul codului lingvistic (ce
poate fi: profesor, ziarist, om de ştiinţă, poliţist, patron, etc), despre destinatar (elev, cititor, student
etc.) despre timpul şi locul desfăşurării. Aceste corelaţii ţin de concreteţea ce o dau discursului
obiectele de discurs.
Ori de câte ori discursul presupune prezentarea directă a interacţiunii (conversaţie, negociere,
discuţie, controversă, polemică etc.) se constată că adresările între subiecţii comunicanţi sunt

21
adaptative, urmărind atingerea unor scopuri intenţionate şi obţinerea unor efecte. Fenomenul
funcţionează în orice tip de discurs (publicistic, negociaţional, umoristic, persuasiv etc).
Impunerea scopurilor se face prin comunicarea argumentelor, aşa încât, se poate afirma, că orice
discurs are un înveliş argumentativ. Discursul este compus din secvenţe discursive de diferite tipuri.
Unele discursuri sunt croite în totalitate din acelaşi “material”, caz în care suprafaţa lor se ţese
uniform, iar secvenţele ce-l compun, atunci când sunt mai multe, sunt de aceeaşi natură: discursul e
omogen. Dacă discursul “se face” din materiale diferite, secvenţele sale vor fi de natură diferită, iar
discursul, eterogen.

22
 Instanţa de comunicare
În orice discurs acţionează o instanţă de comunicare ce pentru componenta sa de enunţare
(specifică fiecărui tip de comunicare) are mărci care apar pe suprafaţa discursivă ca acte de limbaj
specifice fiecărui tip de discurs. "Instanţa de comunicare este organul imaginar cu funcţii executive
care se edifică în cadrul unei situaţii de comunicare prin acordul implicit sau explicit al forţelor de
comunicare. Ea decide şi permite sistemului să funcţioneze" (P. Berger, 1973, p. 97), fixează
statutul procesului de comunicare şi programe de desfăşurare a acestuia. Produs social,
interpersonal, ea acţionează doar prin intermediul protagoniştilor prin a căror complicitate uneori
refuzată sau dezisă se şi instalează, de altfel. Are, la o analiză de amănunt, două surse:
- externă - comunicarea preia comandamente, drepturi şi obligaţii din afara interacţiunii;
- internă - comunicarea îşi creează, integrând în mod specific ori derivând din normele externe
îşi fixează prin “acord interactiv” norme.
După cum se cunoaşte, mai bine conturat este conceptul de instanţă de discurs. Generic,
instanţa de comunicare are aceeaşi alcătuire şi exercită acelaşi volum, dar nu pentru că ar deriva
ambele dintr-o aceeaşi substanţă, ci deoarece au aceeaşi substanţă, întrucât genetic între ele există
un raport de producere: comunicarea generează discurs.
Instanţa de comunicare este “organul” de conducere, producere, organizare, programare şi
control al comunicării.
Organizarea şi funcţionarea discursului au loc în cadrul strict al instanţei de comunicare ce-i
“dictează”, prin funcţiile ce le exercită diferitele componente, cursul. Discursul ca producţie este
unul programat la nivelul instanţei de comunicare ce apare pe suprafaţa discursivă ca instanţă de
discurs.
Mecanismele discursive se pun în funcţiune prin decizia instanţei de comunicare. Strategiile
discursive ale rezumării, reformulării şi parafrazării, procedurile tactice argumentativ-discursive ale
demonstrării, exemplificării, expunerii, ilustrării, repetiţiei la nivelul instanţei se stabilesc.
Instanţa de comunicare este o convenţie denominativă pentru forţele organizatoare ale
actului de comunicare: comunicatorii (comunicator-comunicatar termenul n-a fost până acum
utilizat, dar cu siguranţă se impune după modelul: enunţiator-enunţiatar, destinator-destinatar,
emiţător-receptor) sursă–masă şi arhireceptori (observator-cercetător).
Cadrul strategic al discursului este subiectivitatea ce se desemnează prin “eu”. Eul
autoreferenţial este dependent de o anumită instanţă de discurs. Prin însăşi în-rolarea în “eu”, într-o
circumstanţă oarecare, individul îşi asumă constrângerile circumstanţiale şi experienţele drept al
căror subiect se prezintă.
Într-o situaţie de comunicare standard avem de-a face cu două instanţe de discurs: cea a
comunicatorului şi cea a “inter-comunicatorului”, în particular pentru discursul lingvistic: locutor-
interlocutor. Ansamblul elementelor luate în comun în calcul în cadrul celor două instanţe de
discurs constituie situaţia de comunicare, alcătuită din rol, timp şi loc.
În orice discurs acţionează o instanţă de comunicare ce pentru componenta sa de enunţare
(specifică fiecărui tip de comunicare) are mărci care apar pe suprafaţa discursivă ca acte de limbaj
specifice fiecărui tip de discurs. Discursurile produse într-o anume situaţie de comunicare sunt
opera unui enunţător care îşi defineşte statutul şi modul de enunţare. Modul de producere, modul de
difuzare şi modul de consum al comunicării discursive poartă inscripţia destinatorului situaţiei de
comunicare, uneori a instituţiei-sursă.
În orice discurs acţionează o instanţă de comunicare ce pentru componenta sa de enunţare
(specifică fiecărui tip de comunicare) are mărci care apar pe suprafaţa discursivă ca acte de limbaj
specifice fiecărui tip de discurs. Discursurile produse într-o anume situaţie de comunicare sunt
opera unui enunţător care îşi defineşte statutul şi modul de enunţare. Modul de producere, modul de
difuzare şi modul de consum al comunicării discursive poartă inscripţia destinatorului situaţiei de
comunicare, uneori a instituţiei-sursă.

23
 a. TEMĂ de reflecţie 3

Meditaţi la următoarea aserţiune: „În majoritatea interacţiunilor, oamenii se

comportă pacifist unii faţă de alţii”.
(Răspunsul se va încadra în spaţiul alocat.)

b. Test de autoevaluare

1. Definiţi interacţiunea.
2. Interacţiunile de orice gen ori educaționale pot fi analizate ca un joc, după o serie de
caracteristici. Enumeraţi câteva dintre aceste caracteristici.
3. Definiţi instanţa de comunicare.
4. În opinia lui I. Drăgan orice act sau proces de comunicare presupune o serie de elemente
structurale. Care sunt acestea?
5. Care este rolul sistemului de comunicare.
(Răspunsul corect se găseşte subliniat în text.)

24
 c. Test de evaluare

1. Care este cea mai importantă categorie de interacţiuni în care se află implicat volens-nolens,
omul?
2. Profesia defineşte personalitatea cuiva?
3. Care este cheia abordării individului, a acţiunilor sale?
4. Comunicarea este o structură fix preconstituită?
5. Definiţi obiectul comunicării şi al comunicării educaționale.
6. Câte strategii dezvoltă comunicarea în atingerea scopurilor?
(Răspunsul corect se găseşte subliniat în text.)

25
 TEMA 6. Actanţii comunicării educaționale. Modul de comunicare. Încrederea element
de bază în comunicarea educațională

Pentru persoana care declanşează comunicarea s-au utilizat de-a lungul timpului, după cum
se desprinde din modelele comunicării, mai multe denumiri. Întâlnim “emiţător” (C.-E. Shannon şi
W. Weaver, 1975, p 26; N. Wiener, 1948, p. 13; A. Moles, 1974, p. 16).
S-a mai folosit termenul de vorbitor: “Prin urmare, vorbitorul, ascultătorul şi lucrurile despre
care se vorbeşte sunt cei trei factori fundamentali ai vorbirii normale. Mai trebuie să adăugăm la ele
cuvintele pronunţate” (A. Gardiner, 1951, p. 17).
Umberto Eco (U. Eco, 1982, p 72) utilizează trei termeni: sursă şi emiţător în Tratat de
semiotică generală şi emitent în Limitele interpretării (U. Eco, 1990, p. 5). Semioticianul italian
este de părere că atunci când este vorba, în teoria actelor de comunicare, de procese pragmatice
trebuie să folosim emiţătorul, iar când ne aflăm pe teritoriul Teoriei comunicării, “sursă”.
Cercetătorii români preferă, în genere, denumirea de emiţător.
T. Vianu (1943), Em. Vasiliu (1990), P. Botezatu (1973), P. Miclău (1977), L. Ionescu-
Ruxăndoiu (1995), D. Rovenţa-Frumuşani (1991), C. Vlad (1982). Totuşi, în cadrul unui studiu,
poate cel mai valoros scris la noi, despre comunicare, M. Dinu utilizează mai mulţi termeni: sursă,
emiţător, transmiţător (pe care-l întâlnim şi la U. Eco), dar şi un termen ce, dată fiind teoria în
cadrul căreia are loc dezbaterea, ni se pare cel mai adecvat “comunicator”. “În termenii logicii
enunţării schiţată de Benveniste un atare comunicator (s.n..) nu este şi enunţătorul mesajului pe care
îl difuzează” (M. Dinu, 1997, p 26). Într-un loc, Ch. Osgood numeşte partenerii la actul de
comunicare “comunicatori individuali” (Ch. Osgood, 1963, p 249).
Se mai întâlneşte, de asemenea, în semiotică, teoria textului şi teoria comunicării şi termenul
de destinator: la R. Jakobson (R. Jakobson, 1963, p 236) şi Julia Kristeva (J. Kristeva, 1980, p 251),
printre alţii.
Factor primordial al comunicării, comunicatorul este iniţiator al procesului de comunicare şi
îndeplineşte în cadrul acestuia următoarele funcţii:
- element al unui raport social;
- declanşator al actului de comunicare şi subiect al faptului de comunicare;
- subiect al acţiunii de comunicare;
- autor sau doar emitent (transmiţător) al mesajului:
- cel care propune codul comunicării;
- codificatorul mesajului;
- producătorul discursului (cel ce dă expresie mesajului) şi al modalităţilor acestuia;
- persoana I a enunţării;
- creatorul instanţei discursului şi cel care propune termenii situaţiei de comunicare şi ai
contractului de comunicare;
- centrul strategic al deixisului;
- realizatorul actelor de limbaj;
- creatorul presupoziţiilor;
- obiectul operaţiei mentale de autosupraveghere;
- mediatorul feed-back-ului;
- executantul autocorectării.
Comunicatorul poate fi o prezenţă reală (în comunicare orală, comunicarea paraverbală şi
cea neverbală) sau virtuală (în comunicarea scrisă). Oricum, în fiecare caz prezenţa sa este
recognoscibilă şi se pot desprinde atributele lui esenţiale în calitate de producător al discursului
(înţeles ca producţie de limbaj ce poartă ansamblul coerent şi coeziv de semnificaţii numit mesaj);
din presupoziţiile logice şi pragmatice pe care le realizează destinatarul la recepţie şi din elementele
verbale prin care se explicitează pe sine ca subiect (sursă) al discursului, vorbeşte despre instanţa
discursului în parametri de context şi co-text.
Producător al discursului, el este totodată subiect al enunţării acestuia (persoana I). În raport
cu enunţul, el poate fi subiect ori obiect. De exemplu, avem enunţurile:

26
1) “Eu am de făcut o lucrare”
2) “Tu ai de făcut o lucrare”
3) “El are de făcut o lucrare”
Articularea de către o persoană a enunţurilor este enunţarea. În fiecare dintre enunţuri,
subiectul enunţării este o persoană I, dar după cum se vede subiectul enunţului diferă: persoana I,
persoana a-II-a, persoana a-III-a. În primul exemplu, subiectul enunţului şi cel al enunţării coincid
în persoana comunicatorului, în celelalte diferă.
Comunicatorul, ca sursă a discursului, ca producător al acestuia, îl ordonează şi ierarhizează
şi totodată, se autodefineşte, se autocomunică implicit sau explicit, îşi enunţă propria poziţie de
locutor şi defineşte situaţia de comunicare în care se găseşte; el se situează (ca volum, timp, loc) şi
califică şi rolul, statutul, timpul şi locul destinatarului.
Trebuie avut în vedere şi modul în care comunicatorul se raportează la părerea despre el
însuşi (teoria autopercepţiei), modul în care reacţionează la mesajele disonante (teoria disonanţei
cognitive) şi cum îşi construieşte reprezentarea cauzală a fiecărui eveniment pe care-l evocă în
discursul său (teoria atribuirii). De adăugat că subiectul enunţării poate fi detectat în discurs prin
presupoziţiile ce le creează, cât şi prin deictice, modalizatori (modalităţile discursului) şi formele
aspectuale. Semnificaţia actului de comunicare se poate realiza în mod eficient şi corect doar dacă
la semnificaţia enunţului se adaugă semnificaţiile actului enunţării care specifică maniera în care
trebuie înţeles ceea ce s-a spus, intenţiile locutorului la producerea enunţului.
Comunicatarul este partenerul de comunicare al comunicatorului. Pentru a-şi ocupa în mod
legitim poziţia, el trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- un scop sau posibilitatea de a furniza un rezultat util;
- o stare, exprimată prin mişcări concrete şi susceptibile de variaţie prin modificarea condiţiilor
exterioare în care se situează;
- comandabilitatea (sugestibilitate, influenţabilitate) – facultatea de a reacţiona la solicitări
exterioare aplicate prin organul său central de comandă (creierul).
Modul de comunicare
Un mod de comunicare este altceva decât o cale ori o tehnică de a transfera mesaje, este
altceva decât o tehnologie de “înfăşurare” a mesajului în discurs, altceva decât un ansamblu de
enunţuri articulate coerent puse în circulaţie ca vectori de informaţie, el înseamnă toate acestea la un
loc şi, în plus, o funcţie relaţională în jocul social la care ia parte activ. În componenţa lui intră
protagoniştii şi aparatele lor de comunicare, tehnici de transmisie, dispozitive intelectuale de
producţie, validare şi difuzare, cadre, situaţii şi contexte motivaţionale şi normative ale inter-
relaţiilor. Observăm cum instrumentarul comunicaţinal şi relaţiile interpersonale se coordonează în
a genera şi gera o interacţiune definitorie pentru structura de finalităţi a lumii omului. Postulatul
modului de comunicare este formulat astfel de Jack Goody: “Nu se pot separa mijloacele de
comunicare de raporturile de comunicare, care luate împreună formează modul de comunicare”
(1979, p. 46).
În orice cabinet educațional se instituie un mod de comunicare educațional.
Interacţiunea este locul geometric al relaţionării forţelor de comunicare.
“Un mod de comunicare pune totdeauna în joc un mod de dominare” (Louis Quére, 1982,
p.122).
C. Maltese (1973, p. 18) arată că există două moduri de semnificare ce stau la baza a două
moduri de comunicare: plastico-grafice şi acustice sau cinematice. Diferenţa între ele constă nu
atât în faptul că ultimele ar poseda o temporalitate ce le dă caracter de secvenţialitate, ci în aceea că
primele dispun de două temporalităţi indefinite: cea a emiţătorului şi cea a receptorului.
Un rol activ alături de forţele de comunicare îl au structurile de raţionalitate şi schemele
cognitiv-comprehensiv-interpretative (precum reprezentările sociale, self-monitoringul etc.) care îşi
găsesc expresia în imagini despre lume, reprezentări morale şi formaţiuni de identitate ce devin
eficiente practic în interacţiunile sociale şi se concretizează în conţinuturile rolurilor. Aceste
structuri sunt strâns legate de forţele de comunicare, având totuşi şi un spaţiu specific de variaţie a
posibilităţilor evolutive.

27
 Încrederea element de bază în comunicarea educațională
Sistemul încrederii constă într-un subiect al încrederii, un obiect şi o relaţie de încredere.
Procesul încrederii apare ca o construcţie, constând în acordarea sau câştigarea de încredere. Pe de
altă parte, se argumentează că există o “nevoie umană de încredere” (J. Hamburger) şi că omul
beneficiază de o “încredere originară” (E.H.Erikson) care împreună fundamentează, instrumental
şi modelator, din punct de vedere psihologic şi “filosofic” (M. Otto) întreaga viaţă. Încrederea se
dovedeşte o construcţie cognitivă realizată prin utilizarea unei euristici complexe de feed-forward
(anticipare).
La nivel individual, se constată că lucrul de care individul este pe deplin încredinţat se
execută automat (J. Murphy), iar, la nivel social, că deciziile şi cunoaşterea socială se
fundamentează pe încredere şi empatie (P. Watzlawick, J.N. Kapferer, Stroe Marcus). Taxinomic,
există mai multe tipuri de încredere: încredere acordată/încredere câştigată/încredere solicitată,
încredere “a fi”/încredere “a avea” (pornind de la E. Fromm), încredere în cineva (încredere
parentală, încredere amoroasă- I. Mitrofan, încredere organizaţională- M. Zlate) sau în ceva (limbaj,
lucruri, animale), încredere unilaterală/mutuală (P. Watzlawick).
Încrederea este inerentă unui comportament normal. Neîncrederea caracterizează
comportamente precum: teama (R. Barthes), frica, gelozia (P. Hauck), angoasa (S. Chelcea),
anxietatea (I. Holdevici), depresia nervoasă, tulburarea paranoidă de personalitate (D.S.M. IV). În
aceste cazuri, lipsa încrederii este recuperată printr-un un comportament terapeutic bazat pe
încredere.
Integrarea praxeologică a încrederii duce la desprinderea unui principiu: în orice caz, este
mai bine să acordăm sută la sută încredere de la început celuilalt, urmând ca prin comportamentul
lui, acesta eventual pe parcurs să o piardă, decât să-l obligăm să lupte din răsputeri să ne câştige o
încredere zgârcită pe care prin exageratele noastre pretenţii nu i-am acorda-o nicicând. Deşi
aparenţele merg în sens invers, adevărul este că de mai multe ori ne înşelăm, neacordând încredere,
decât acordând, căci în lume există cu mult mai mulţi oameni cinstiţi şi buni decât necinstiţi şi răi.
1. Încrederea nu este de domeniul evidenţei. Încrederea în ceva sau cineva nu este un dat,
ci o construcţie pe care fiecare individ în parte o ridică nu precum de departe pare din materiale ale
universului exterior, ci din stofa însăşi a propriilor gânduri, idei, proiecţii, proiecte, planuri, intenţii,
interese, obiective, scopuri şi sentimente. Încrederea este umbrela sub care de ploaia suspiciunii
protejăm pe cineva sau ceva. Unde sfârşeşte, dar mai ales unde începe încrederea sunt lucruri
neclare. Ca valoare de unitate a personalităţii de bază, cognitivă, volitivă şi afectivă, încrederea este,
iată, o practică ambiguă. Adunând cele spuse, rezultatul este că încrederea se construieşte, într-o
dialectică a libertăţii suverane, pe nisipurile mişcătoare ale contradictoriului, echivocului şi
ambiguului. Despre încredere, aşadar, nu se poate vorbi pe domeniul evidenţei, ea trebuie edificată
cu argumente şi idei, din convingeri ce se împlântă rece şi rapid, fără ocolişuri în corpul realităţii
obiective. Încrederea atinge chiar inima universului coordonat, pe care noi înşine îl alcătuim
împreună cu ceea ce ne înconjoară.
2. Nevoia de încredere şi solidaritate. “Nevoia de încredere, susţine Jean Hamburger (1984,
p. 127), este o caracteristică fundamentală a gândirii umane. Ea se prezintă sub forma unui vid,
capabil să atragă orice obiect din vecinătate pentru a înceta să mai fie vid. Poate evolua sau
involua. Când această nevoie şi-a găsit obiectul, se naşte un sentiment de relaxare, chiar de
exaltare, care anihilează o parte dintre neajunsurile unei vieţi nu prea împlinite”. Satisfacerea
nevoii de a primi şi de a acorda încredere instalează un sentiment de completitudine, de liberă
manifestare a personalităţii, de confort al apartenenţei la comunitate, fenomen ce estompează ori
anihilează senzaţia de solitudine. Mai mult, ridicată la nivel social, încrederea apare ca solidaritate,
susţinere necondiţionată, fără rezerve şi fără interogare axiologică. Relaţia de încredere este
decisivă pentru normalitatea comunicării, pentru normalitatea omului, căci “fiinţarea umană este
dependentă de comunicarea lipsită de rezerve dintre oameni” (K. Jaspers, 1986, p. 144). Numai cei
animaţi de încredere pot ajunge la comunicarea fiinţării, ca esenţă a vieţii. Relaţia de încredere intră
în opinia lui H. Marcuse între “relaţiile fundamentale” dintr-o societate normală, una în care

28
“factorul hotărâtor este solidaritatea” (H. Marcuse, 1977, p. 242 şi p. 293). Omul unidimensional
se deschide prin încredere şi se împlineşte în solidaritate. Încrederea nu fiinţează doar ca auto-
nevoie, nu-şi este necesară autotelic numai sieşi. Ea intră ca element în componenţa nevoii de
securitate. Un om sănătos este puternic şi asigurat. Siguranţa sa se construieşte pe relaţiile ce le
întreţine cu congenerii săi. Un om angajat în conflicte, dezacorduri, neînţelegeri şi confruntări este
un om în pericol. Chiar puternic, el nu este pe deplin asigurat. Liniştea sa stă pe o contradicţie. O
ţară antrenată în conflicte este o ţară ameninţată oricât de puternică ar fi. Un om ameninţat, o ţară
ameninţată sunt paradigme ale lipsei de securitate, dovezi ale absenţei încrederii. “Nevoia de
securitate, afirmă Jean Delumeau (1986, p. 19), este fundamentală; ea stă la baza afectivităţii şi
moralei omeneşti”. Nesatisfacerea nevoii, adică sentimentul de insecuritate, constituie o tulburare
mentală numită complexul lui Damocles.
Nevoia de încredere este, aşadar, dublu articulată: ca necesitate de sine stătătoare, ca pilon al
nevoii de securitate.
3. Încrederea imanentă. Încrederea se deschide astfel ca un spectru, se multiplică, ia forme
şi capătă aspecte schimbătoare. Aceste metamorfoze explică o dată în plus ambiguitatea ei funciară,
lipsa ei de măsură transferabilă: nu există o unitate de măsură a dozei de credibilitate a ceva sau a
cuiva care să garanteze alocarea încrederii. În funcţie de indicii, criterii şi indicatori diferiţi acordăm
sau nu încredere. Amploarea încrederii acordate sau câştigate este şi ea văduvită de o măsură. Lipsa
unităţii de măsură nu face totuşi din încredere un relativism nesemnificativ. Valoarea încrederii
există, iar oamenii ştiu s-o aprecieze şi s-o practice.
Încrederea este inerentă naturii umane. Născută dintr-o nevoie irepresibilă, încrederea este
un reflex indispensabil. Nu se poate să nu acordăm încrederea nimănui: o lume în care am trăi astfel
ar fi lumea unui om nesănătos.
Fără încredere, omul n-ar fi supravieţuit şi mai ales n-ar fi ajuns ceea ce este. Prin măr, omul
biblic a pierdut încrederea lui Dumnezeu, dar totodată a căpătat puterea de a acorda şi a câştiga el
însuşi încredere, conştiinţa capacităţii de a decide în ceea ce priveşte propria persoană. El şi-a
păstrat învăţătorul, dar şi-a schimbat stăpânul. A devenit propriul său stăpân.
4. Încrederea originară. Încrederea (originară sau derivată) stă la temelia celor mai multe
dintre sentimentele umane pozitive, se află, de accentuat, la baza sentimentului uman fundamental:
iubirea. De asemenea, o găsim ca pe componentă esenţială a atitudinilor pozitive: “Această
încredere originară este premisa tuturor atitudinilor sociale pozitive, condiţionând capacitatea
noastră de a ne identifica cu un grup în toate situaţiile sociale” (I. Eibl-Ebesfeldt, 1998, p. 240).
Exită încredere în sentimente, în păreri, în opinii, în atitudini, în cunoaşterea, în gustul şi
intuiţia cuiva; există încredere în munca unei persoane, în acţiunea unui individ (“om de
încredere”). Într-un cuvânt, încrederea o avem într-o personalitate, în mod unitar ori sectorial, într-
un grup, într-o categorie de obiecte, într-o societate. Oricum ar apărea, comportamentul de
încredere se sintetizează în mod marcat în personalitate. Încrederea poate fi: afectivă, volitivă ori
cognitivă.
Erik H. Erikson, vorbind despre faptul că fiecare dintre noi are o “formulă de identitate”
(Apud M. Furst, J. Trinks, 1997, pp. 198-199), punea în centrul acesteia “încrederea originară”
(Apud Lerner, Hultsch, 1983, pp. 394-397), aceea a primilor ani de viaţă.
Gestul prim intelectual uman este acela de a acorda încredere, aşa încât încrederea este
originară, iar retragerea încrederii este derivată. Referindu-se la E.H. Erikson şi la a sa “încredere
originară”, Irenäus Eibl-Ebesfeldt (1998, p. 239) scria: “Această încredere fundamentală este baza
oricărei personalităţi sănătoase”. Se recunoaşte, aşadar, valoarea individuală şi socială a încrederii.
Încrederea este fundamentală şi originară în construcţia unei personalităţi adaptate şi cu
potenţialităţi permanente de adaptare la situaţiile, contextele şi cadrele în schimbare.
Sursa tuturor relelor este, după Alfred Adler (1995, p. 24 şi p. 63), “un exagerat sentiment
de inferioritate, lipsa de încredere în forţele proprii”. Lipsa încrederii în sine este relevată de
căutarea dominaţiei prin forţă, bani ori influenţă. Mai mult negativitatea fenomenului se propagă pe
paliere sociale de deasupra personalităţii, iar acest lucru era cunoscut de greci şi romani: “lipsa de
încredere şi curaj zădărnicesc şi arta, şi studiul, şi progresul însuşi”, arăta Quintilian (1974, p.

29
361); el adăuga: “cel mai bun remediu contra timidităţii e încrederea în sine” (Quintilian, 1974, p.
362).
5. Filosofia încrederii. Încrederea se dovedeşte cognitiv un criteriu de eficienţă. Ea este însă
chiar mai mult, o valoare cu o bază filosofică. Iată ce spune în acest sens Max Otto: “Sursa cea mai
profundă a filosofiei omului, care îl modelează şi îl alimentează, este încrederea sa sau lipsa de
încredere în oameni. Dacă el are încredere în fiinţe şi dacă el crede că ceva de valoare poate fi
realizat de ele, ideile pe care şi le va face despre viaţă şi despre lume vor fi în armonie cu
încrederea sa. Îndoiala va face să se nască opinii contrare” (Apud K. Horney, 1995, pp. 20-21).
Încrederea apare ca o valoare în cadrul unei filosofii de viaţă, în cadrul unei filosofii a omului ca
spirit, adică, mai exact, în cadrul a ceea ce s-ar putea numi o filosofie a psihologiei, replică la
modelul “filosofiei dreptului” (Hegel, 1996): Un dialog educațional nu este posibil în absenţa
unui climat de libertate şi de încredere mutuală.
6. Încrederea-construcţie informaţională. Încrederea nu este nici materie, nici energie, ea
este, pur şi simplu, informaţie. Iar dacă această formă a realităţii nu ar fi fost conceptualizată atât de
târziu, astăzi lucrurile ar fi fost clare, iar nu în clarificare. Precum filosofia, în opinia lui Hegel,
“ajunge în orice caz prea târziu” pentru a spune “cum trebuie să fie lumea” (Hegel, 1996, p. 19),
tot astfel informaţia apare relativ târziu, este descoperită relativ târziu pentru a beneficia de evidenţa
implicării sale în toate gândurile omului. Ca atare, nefiind evidentă, ea este de dovedit. Omul este
conştiinţa realităţii, spectatorul-regizor al transformării materiei în energie (Albert Einstein E =
mc2), al informaţiei în energie (A. Cattel a demonstrat că informaţia se preface în creierul omului în
energie emoţională, măsurabilă în ergi) şi al materiei şi energiei în informaţie (linia directoare a
Ciberneticii şi teoriei matematice a informaţiei). Dacă sarcina filosofiei constă în “a concepe ceea
ce este” (Hegel, 1996, p. 17), iar omul este, pe versantul său spiritual, un procesor, un aparat de
transformare a materiei şi energiei în informaţie, atunci informaţia apare ca o replică la “a concepe”
drept o construcţie, iar încrederea, pe latura ei cognitivă, ca o construcţie flash-informaţională.
Încrederea se fundamentează pe o informaţie raţională situată între intuiţia de viteză
năucitoare şi raţionamentul tihnit, chiar leneş, lenevitor, încet.
7. Încrederea – proces şi sistem. Încrederea este rezultatul unor interacţiuni complexe, la
nivel de act şi tendinţă, urcând de cele mai multe ori până la comportament. Ea are caracter
procesual şi sistemic. Este de o rapiditate care îi creează o aparenţă metafizic-statică. Cu toate
acestea, chiar fulgerătoare fiind, tot procesual se realizează. Se construieşte progresiv şi se
instalează modelator. Ea presupune un subiect al acordării de încredere şi un obiect (persoană sau
lucru), adică un decident şi o ţintă. Conexiunea dintre ele realizându-se obligatoriu printr-o relaţie
de încredere şi un set de cunoştinţe teleologic orientate. Oricare ar fi între subiect şi obiect relaţia
anterioară intrării în procesul de “încredinţare”, pe parcursul acestuia se va transforma într-o relaţie
de încredere. Acestei reguli nu i se poate sustrage. În încredere, relaţia fondatoare supradetermină
orice altă relaţie anterioară:“Relaţia de încredere se construieşte pe parcursul interacţiunii şi este,
în general, o situaţie a cauzalităţii circulare” (V.S. Dâncu, 1999, p. 86).
Ca valoare, încrederea este transmisibilă pe trei căi:
- prin puterea irepresibilă a exemplului;
- prin precedentul îmbolditor pe care îl realizează experienţa punerii în practică a valorii
înseşi;
- prin canalul creat de conceptul iradiant pe cale de a se face, în cadrul unei cunoaşteri
conştiente de sine, oferind astfel o disponibilitate şi o tendinţă, propensiuni implicite
spre un act de încredere.
Transferul de încredere are loc în contextul unei cunoaşteri care nu este îndeajuns cunoaştere
dacă rămâne decât cunoaştere şi nu urcă spre “ştiinţă”. Încrederea are efect informativ, căci este
ea însăşi cauzalitate informativă, gest informaţional.
8. Încredere şi empatie. Valoare psihologică instrumental-modelatoare, încrederea este, în
opinia noastră, nu un ceremonial de rutină, ornamental, monoton şi inert, ci un comportament
substanţial, aplicat şi eficient, al cărui generator energetic îl reprezintă relaţia de încredere. Pe de

30
altă parte, W. Worringer delimita în actele umane acţiunea a două instincte: instinctul de intropatie
(corespunzător nevoii de empatie) şi instinctul de abstractzare (corespunzător nevoii de
abstractizare). Instinctul de intropatie, arăta W.Worringer, este “condiţionat de o relaţie de
încredere (s.n.)”(Apud S. Marcus,1997, p.42).Coordonând cele două idei anterioare, putem afirma
că intuiţia lui Worringer se dovedeste, iată, remarcabilă: fundamentală pentru realizarea empatiei ,
ca “fenomen psihic de retrăire a stărilor, gândurilor şi acţiunilor celuilalt”( S. Marcus,1997, p.38),
rezultă a fi încrederea. Cu alte cuvinte, încrederea condiţionează empatia, fiind, totodată, o
componentă consubstanţială a acesteia. Esenţa lor comună este cognitivă. Similare, de natură
informaţională sunt şi sistemele (“mecanismul psihologic”) şi “funcţionalitatea”, procesele lor
constitutive. Mai aproape de evidenţă este, totuşi, calitatea gnozică a procesului empatic şi a
procesului de încredere. “Funcţionalitatea empatiei, se precizează în acest sens, priveşte cu
deosebire cunoaşterea şi înţelegerea acurată a modelului empatizat”( S. Marcus,1997, p.38).
9. Informaţie şi aroganţă. Desfătarea pe care o stârneşte investiţia informaţională în
încredere provine din senzaţia de eliberare asiguratorie şi securizare. O cunoaştere (informaţie)
jubilează în orice încredere. Informaţia hrăneşte constitutiv încrederea, o consacră şi o face activă.
Ea elimină îndoiala, chiar înainte de a o lua serios în seamă. În mod vădit încrederea se sustrage
unei verificări raţionale. Ca putere fulgerătoare, informaţia ce animă încrederea produce un discurs
care, ca discurs al unei puteri, este un discurs arogant: unul ce nu ia în calcul eventualul discurs
simultan al celuilalt.
Acordarea încrederii se realizează, aşadar, printr-un discurs arogant: când alocăm încredere, de
regulă, nu stăm în mod suveran de explicaţii, iar atunci când, ponderând orgoliul, dăm unele, ele
nu prea mor de dragul de a ţine cont de cel căruia i se dau. Nici o nelinişte, nici o teamă, nici o
neputinţă, nici o angoasă, nici o anxietate nu zdruncină aroganţa şi modestia încrederii. În mod
vădit apariţia acestora ar suspenda savoarea produsă de utilizarea codului încrederii.
10. Situaţia de încredere standard. Situaţia model a construcţiei încrederii este următoarea:
speranţa de a câştiga încrederea derivă din primordiala încredere în noi înşine, ea o presupune, dar
se preface că o generează. Cine nu posedă încredere (în sine) nu are cum s-o acorde celorlalţi. Mai
mult, nici n-o poate câştiga de la ceilalţi.
Configurarea analogică a modelului încrederii o reprezintă privirea în oglindă. Dacă omul
nu se priveşte în oglindă, el nu se poate vedea în afară. Ceilalţi sunt o oglindă. Când omul nu-i
acordă o imagine, oglinda nu o are: ceilalţi au încrederea când noi le-o dăm, iar la rândul nostru o
avem când ne-o punem singuri la dispoziţie.
Pe scurt, Hegel pune în limbaj procesul şi sistemul teoretic de constituire şi instalare a
încrederii: subiectul acordă-câştigă o încredere pe care o investeşte în obiectul strategiei sale
“încrezătoare”; acesta, primind încredere, chiar de nu adaugă la aceasta nimic din rezervele sale de
încredere, poate confortabil trăi doar cu încrederea ce i-a fost furnizată. În orice raport de încredere
fiecare la rândul lui este producător, furnizor de încredere sau consumator de încredere.

11. Metoda încrederii. Calea pe care încrederea se alocă şi se instalează este aceea a unei
euristici complexe, de disponibilitate şi reprezentativitate totală, bazată pe feed-forward (anticipare
activă). Este vorba, în concret, de o procedură prin care se atacă realitatea (persoană sau obiect). Ea
constă în operaţii şi acţiuni informaţionale cognitive de mare rapiditate în cadrul cărora utilizând
informaţii disponibile şi reprezentative pentru o situaţie de decizie similară se caută un răspuns
pozitiv sau negativ. Procedura obligă la o secvenţă strategică de paşi în procesare care pentru
situaţia în curs, spre deosebire de cazul algoritmului, nu garantează ajungerea la un rezultat. În
sensul că pornind de la aceeaşi situaţie de alocare de încredere opţiunea poate fi “da” sau “nu”.
Pentru a acorda de încredere, subiectul ia în calcul “halo-ul” cognitiv din jurul obiectului
său. Ideea de încredere şi-o formează ca replică la ceea ce a gândit că celălalt ar fi gândit despre
propria gândire.
În acest demers, cunoştinţele implicate sunt:
a) cele strict disponibile: adică cele mai proaspete, cele din memoria de scurtă durată;
b) cele mai reprezentative pentru obiectul procesului cognitiv, cele mai probabile.

31
 Cunoştinţele reprezentative, se vede, implică un set de judecăţi statistice. Examinând
îndeaproape procedura aceasta, funcţionând după nişte principii stricte, constatăm că aplicarea ei
la un obiect sau eveniment în evoluţie se poate restrânge, în cazul încrederii, într-o formulă.
Metoda de acordare a încrederii este următoarea: chiar pe cursul procesului, judecata de
acordare a încrederii are loc ca şi cum procesul s-ar fi încheiat deja.
Am văzut că prin feed-forward judecăm înainte: previzionăm cursul normal al unui
eveniment în raport cu o structură de scopuri, luăm măsuri de deviere a acestui curs, astfel încât să
sporim prin aceasta probabilitatea atingerii scopurilor vizate.
A trăi încrezător înseamnă a raţionaliza emoţional evenimentele, ca şi cum acestea şi-ar fi
încheiat deja efectele negative. Încrederea se edifică printr-o gândire dinspre viitor spre trecut.
Într-o reformulare rezumativă, încrederea are conţinut informaţional pozitiv şi utilizează în
construcţie ca metodă, o euristică de feed-forward complexă.
12. Încrederea este un comportament unitar. A avea încredere în tine însuţi şi a avea
încredere în ceilalţi se fundamentează pe unul şi acelaşi mecanism, diferă doar obiectul. În ce
priveşte încrederea, omul este unitar. Alocarea de încredere pentru sine şi pentru ceilalţi se produce
din punct de vedere operaţional în acelaşi mod şi în linii generale cu aceeaşi unitate de măsură.
În limitele încrederii, universul lăuntric şi cel exterior nu sunt ameninţate, precum multe
dintre fenomenele psihice cu adânci rădăcini cognitive, de dubla sciziune jaspersiană (K.Jaspers,
1986, p.16). Subiectul şi obiectul încrederii rămân relaţionate. Subiectul încrederii şi subiectul ca
obiect al reflecţiei sale rămân agregate. Cu toate acestea, în interiorul încrederii, dublul spectru al
sciziunii de transformare în neîncredere sălăşluieşte suveran. Omul nu percepe încrederea sau lipsa
ei ca pe un pericol iminent, dar ideea abstractă a existenţei unui astfel de pericol acţionează ca o
somaţie de a se adapta permanent obiectului care nu poate fi decât un “eu” sau un “tu” ce se
presupun reciproc.
Încrederea în sine şi în ceilalţi nu are nevoie de dovadă. Ea nu consumă energie pentru a
dezamorsa riscuri imaginare, comploturi şi atacuri prin surprindere. Obiectul oricărei încrederi este
unul paşnic, neagresiv. Între spiritul care alocă încredere şi cel care face obiectul investiţiei sale se
creează o relaţie de o înaltă delicateţe şi eficienţă umană: relaţia de încredere.
Încrederea este o valoare şi, ca orice valoare, este una culturală. A acorda încredere este un
act cultural şi informaţional. Mai mult, se poate vorbi de o tendinţă spre încredere, ca şi de o
disponibilitate către încredere. După cum ştim, pe de altă parte, orice comportament este o sumă de
acte, tendinţe şi disponibilităţi. Ca atare, încrederea poate fi, incontestabil, văzută ca un
comportament. “Există, arată Irenäus Eibl-Ebesfeldt, în ansamblul activităţii umane două tipuri de
relaţii ce alcătuiesc şi extremele: relaţia de încredere (cu mama) şi relaţia de neîncredere (cu
străinul)” (Eibl-Ebesfeldt,1995, p. 37).“Trăim, susţine etologul german, în mijlocul unor oameni
pe care nu-i cunoaştem, ceea ce activează continuu sistemul combativ” (Eibl-Ebesfeldt,1995, p.
38). Necunoaşterea naşte neîncredere. Această opinie poate fundamenta logica unei inerente
agresivităţi a condiţiei umane: a) străinul este factor stresant şi, implicit, obiect de neîncredere; b) în
marile oraşe reacţiile de apropiere între oameni necunoscuţi sunt reprimate, urcând astfel cotele
agresivităţii. De la fiinţa străină la societatea străină strategia neîncrederii ar funcţiona după o logică
ireproşabilă, dacă logica n-ar fi greşită. Specialistul german în agresivitate agresează astfel realităţi
ce se situează la un pas de evidenţă.
Omul sănătos este un om social. Socializarea se sprijină în mod decisiv
pe încredere, iar nu pe neîncredere, îndoială şi suspiciune.“Gradul de încredere
depinde de cât de bine cunoaştem o persoană. În cadrul comunităţilor
individualizate «a cunoaşte» şi «a avea încredere în oameni» este o condiţie de
supravieţuire” (S. Chelcea, 1994, p. 241).
13. Lucrul de care eşti pe deplin încredinţat se execută automat. Încrederea în ceva este un
gând al minţii şi se traduce prin convingerea că acel ceva este autentic, că “eu” (încrederea în sine)
sunt autentic, credibil şi adevărat ori că “celălalt” (încrederea în celălalt) este autentic, credibil şi
adevărat. Această investiţie va fi întotdeauna lucrativă: gândul de încredere proiectat se execută în

32
mare parte prin însăşi declanşarea sa, în mod automat. “Când crezi ceva anume, preciza D. Quimby
(Apud. J. Murphy,1996, p.11), acel lucru se va manifesta în realitate, indiferent dacă te gândeşti la
el în mod conştient sau nu”.
Încrederea filtrează tot ce e negativ în relaţia noastră cu noi înşine şi cu ceilalţi. Prin
încărcătura sa cognitivă subînţeleasă, ea aduce în această instanţă afectivă o pacificare şi o
economie. A acorda încredere înseamnă a scurta drumul către obiectiv, nefăcând risipă de efort în a
depăşi îndoielile ce grevează căile ocolite. Voinţa de încredere antrenează creşterea capacităţii de
procesare informaţională printr-o administrare judicioasă şi pozitivă a resurselor cognitive.
Încrederea sau lipsa de încredere, considerăm noi, stă la baza previziunilor autorealizante şi a
previziunilor sinucigaşe. Previziunea ne angajează realmente în îndeplinirea evenimentului
prevăzut. Dacă feed-back-ul ajută la eficientizarea procesului în curs, feed-forward-ul (ca
anticipare) sporeşte randamentul prin devierea cursului iniţial al procesului: ideea că eşti urmărit de
ghinion “te ajută” chiar să fii, previziunea că ceva va merge prost te implică cognitiv, afectiv şi
chiar voliţional în a face ca lucrul cu pricina să meargă prost. Încrederea în ceva ajută ceva-ul pe
direcţia proiectului încrederii. Explicaţia este că încrederea în ceva reprezintă o “comunicare
implicită că ceva”, iar aceasta ca “orice comunicare presupune un angajament” (P. Watzlawick et
alii, 1972, p. 48). Încrederea apare ea însăşi ca angajament al comunicării, înseamnă inexorabil
angajament pe direcţia inferenţei.
Încrederea într-un prieten, pe ideea că ne va ajuta în efortul nostru în atingerea unui scop, ne
va angaja ceva mai mult în “a-l ajuta” pe respectivul să fie mai eficient în a ne ajuta, fie şi numai
prin implicarea noastră pozitivă.
14. Cunoaşterea socială şi luarea deciziilor se fundamentează pe încredere. O luptă de
cunoaştere se dă în luarea unei decizii. Sursa şi ţinta se informează inexorabil reciproc, în
continuarea lumii, iar nu în iniţierea ei. Nu există în natura umană nici un mijloc de a împărtăşi
cuiva o informaţie sau percepţii pe care numai o singură persoană le-ar cunoaşte. În cel mai bun
caz, celălalt poate avea încredere sau poate fi suspicios: nu poate şti sigur niciodată. Activitatea
umană ar fi practic paralizată dacă oamenii nu ar acţiona decât o singură dată, având ca bază
informaţii sau percepţii direct de la sursă.” În imensa majoritate a cazurilor, deciziile sunt fondate
pe încredere, indiferent care ar fi tipul acestei încrederi. Încrederea se referă la un rezultat
ulterior, mai precis, la previzibilitatea lui” (P. Watzlawick et alii, 1972, p. 229). Ca formă de
cunoaştere socială, în mijlocul unei psihologii sociale definite, odată instalată, încrederea nu are
nevoie de probe. În cazul ei, convingerea intimă este lucrul suprem:“Cunoaşterea socială se
bazează pe încredere, iar nu pe dovadă”, arată J.N. Kapferer (J.N. Kapferer, 1993, p. 285).
Oamenii văd în congenerii lor fiinţe de încredere şi interpretează comportamentul acestora ca
pornind din bunăcredinţă. Ca tot ce este pozitiv, corect şi moral, încrederea se prezumă. Încrederea
leagă omul de el însuşi şi de ceilalţi.
15. Caracterul istoric-evolutiv. Sensibilitatea la încredere este istoriceşte în creştere.
Sporirea capacităţii de procesare informaţională face ca valoarea practică a încrederii să crească. Un
om mai puternic intelectual dispune de proceduri flash-informaţionale mai largi şi mai rapide, pe de
o parte. Pe de altă parte, experienţa confirmativă a exerciţiilor de încredere salutar-profitabile
determină o arie din ce în ce mai largă a investiţiilor de încredere.
Strategiile de viaţă tip win/win (victorie/victorie), utilizate în soluţionarea şi dezamorsarea
conflictelor prin câştig de ambele părţi, pe încredere se fundamentează şi pe “libertatea alegerii”,
“responsabilitatea individului” şi “promovarea echităţii”, se apreciază în “Ştiinţa rezolvării
conflictelor” (H. Cornelius H., Faire S., 1996, p. 15). Aceste strategii, ca o consecinţă a sporirii
forţei şi orizontului de acţiune al încrederii, intră încet-încet în reflexul individului.
Istoriceşte, valoarea “încredere”, întrucât face parte din omul ce se defineşte ca om, s-a
născut odată cu acesta. Ea există în noi înşine şi proiectăm investigativ asupra lumii ce ne
înconjoară. Este alături de noi de-a lungul întregii noastre vieţi şi prin noi este progresiv mai
puternică şi mai extinsă.
Omul este prin excelenţă o fiinţă care acordă încredere. Fiecare dintre noi acordă şi câştigă
încredere într-o măsură exponenţial mai mare, cu cât el însuşi ca individ este mai mult o valoare.

33
Valoarea încrederii intră în aparatul cognitiv al omului şi ca instrument de măsurare a lucrurilor.
“Omul, arăta Protagoras, este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt precum că sunt, iar a celor
ce nu sunt precum că nu sunt” (Apud Hegel, 1963, p. 354).
Încrederea este, pe latura sa cognitivă, o evaluare a prezenţei şi contactului, o decizie în care
se alocă credit obiectului. Toţi oamenii au capacitatea de a performa încrederea. Acest “toţi” se
restrânge la limitele sănătăţii şi normalităţii. După cum vom dovedi, lipsa accentuată de încredere
este indiciu de tulburare mentală. Cel care nu are disponibilităţi de încredere se exclude, prin
incapacitatea de accede la această valoare, din cursul confortabil şi securizat al evoluţiei umanităţii.
16. Încredere acordată, încredere câştigată, încredere solicitată. “Sper că voi reuşi să
câştig (s.n.) încrederea dumneavoastră”, spune Hegel. Şi mai zice: “iniţial dumneavoastră veniţi
(adică aduceţi, acordaţi – n.n.) cu încredere” şi “încredere în dumneavoastră” (autoîncredere – n.n.).
În raport cu implicarea obiectului în relaţia de încredere ce pune în mişcare procesul de
“încredinţare” există două tipuri de încredere: încrederea acordată şi încrederea câştigată.
Ce poate face “obiectul” atenţiei noastre încrezătoare pentru a deveni persoană de încredere
şi a i se acorda ori a câştiga încrederea ? El nu poate să facă nimic altceva mai bun decât să acorde
el însuşi încredere, adică să fie ceea ce este.
În ce priveşte încrederea de care dispunem, ea se configurează productiv precum utilităţile
într-un han spaniol: acolo ai doar ceea ce ţi-ai adus de acasă, proprietarul nu îţi pune la dispoziţie
decât pereţii. Principalul mijloc de a câştiga este de a acorda. Pentru a o avea trebuie s-o aduci.
Câştigarea încrederii începe prin acordarea de încredere.
Încrederea se acordă imediat sau nu se acordă deloc. Câştigarea încrederii, prin însăşi ideea
de câştig, este un joc de-a întemeierea şi justificarea încrederii. Prin extensie, câştigarea încrederii
este o amânare a luării deciziei, care nu se verifică pe terenul realităţii, dar care invită spiritul să-şi
deplaseze demersul, să-şi realizeze periplul mai curând pe terenul sigur al raţionamentului decât pe
aria mlăştinoasă a intuiţiei. Încrederea, pentru a nu lucra în spaţiul negativului dăunător,
acceptăm că “în parte” se acordă, iar “în parte” se câştigă. Imaginarea întrebării asupra raportului
între “părţi” ne determină să spunem că în inima câştigării încrederii stă tot acordarea ei. Nimic nu
ne poate obliga să acordăm încredere. Câştigarea este o constrângere neputincioasă: nu suntem
niciodată în pericol să ni se câştige încrederea împotriva încrederii noastre în puterile noastre.
Câştigarea este o acordare amânată. Cel care se lasă cucerit pe propriile convingeri face jocul unui
război pe care îl ţine în mână, dar în privinţa căruia lasă celuilalt impresia că ar fi un învingător. Cel
care acordă încredere îi dăruieşte celuilalt sau sieşi victoria. Încrederea este un război al cărui final
este la început.
Evidenţa ne arată pe acest nivel al stării de lucruri, că, în afara regulii acordării – câştigării
de încredere, există şi o încredere cerută, solicitată ca şansă. Acest tip se bucură de acelaşi regim al
răspunsului la o nevoie internă de ordin psiho-social, ca şi celelalte două. De asemenea, se
construieşte pe principiile aceleiaşi proceduri de nuanţă euristică.
Spre deosebire de respect, împreună cu care intră intercondiţionant în componenţa iubirii,
încrederea nu se poate “impune” celuilalt. Este motivul pentru care translativ iubirea nu se poate
“impune” altuia. Iubirea şi încrederea în mod suveran pot să condiţioneze şi să constrângă, ele nu
oferă posibilitatea de a fi condiţionate; sunt neinjonctive. În mod excepţional, ele pot fi solicitate, în
acest sens şanse mai mari de acoperire pozitivă având încrederea.
17. Încredere “a avea”, încredere “a fi”. Ca sistem de valori, existenţa umană, arată E.
Fromm (1976), se structurează în două moduri: “a fi” şi “a avea”. Acestea stau opţional la
dispoziţia fiecărui individ, ba chiar la dispoziţia statelor şi societăţilor.
La începuturile umanităţii modul “a fi” şi modul “a avea” erau egale, presiunile de
promovare într-o direcţie mai mult decât în alta erau nesemnificative. Fiecare putea decide fără a fi
intelectualmente împins într-o parte sau alta.
Societatea contemporană a optat pentru modul “ a avea”, adică pentru o valorizare socială
prezidată de bani, proprietăţi, obiecte etc. “A avea” radiază putere, prestigiu, valoare, siguranţă şi
realizare. Totodată, ca un cal troian, aduce omului şi societăţii o dependenţă irepresibilă de obiecte.
Văzute simultan, cele două linii ale lui “avea” se suprapun în aceea că puterea, siguranţa,

34
prestigiul, valoarea stau în obiecte. Prin angajarea gândirii sale în modul “a avea”, omul depinde de
ceva din afara sa, depinde de obiecte. Ca atare, deposedarea, pierderea ori falimentul lor va echivala
cu pierderea puterii, prestigiului, siguranţei şi valorii sale.“A avea” a dus de multe ori la sinucidere,
câţi oameni nu şi-au pus capăt zilelor datorită falimentului unor bănci sau din cauza altor pierderi ?
Omul din modul “ a avea” are viaţa în afara lui. Existenţa sa este un obiect. Dispariţia
obiectului înseamnă, implicit, dezonorarea, moartea lui. Lipsit de ceea ce avea, omul, ajuns fără
valoare, alege neantul.
“Mă tem de orice: de hoţi (s.n.), de schimbări economice, de revoluţii (…) şi, de asemenea,
mă tem de dragoste, de schimbare, de necunoscut. Astfel sunt, arată E. Fromm (1976, p. 97), apăsat
de grijă, suferind de o cronică hipocondrie în legătură cu orice pierdere din ceea ce am”. Stilului
de viaţă a avea îi este, în opinia noastră, specific şi, totodată, corespunzător o încredere de tip a
avea. Omul de tip “a avea” utilizează ca instrument de accesare şi ca metodă de modelare a
realităţii, în mod preponderent, o încredere de tip “a avea”. Aceasta este o încredere totală în
obiecte, al căror statut îl şi are: ea poate să dispară odată cu ele. Ba, mai mult, are chiar destinul
acestora: după cum în obiecte creşte hoţia, tot astfel în încrederea în obiecte se dezvoltă irepresibil
suspiciunea, teama, frica, angoasa, anxietatea de a nu le pierde. Urmare sunt egoismul, însingurarea,
agresivitatea. Încrederea de tip “a avea” fundamentează relaţii interpersonale, în definitiv,
dezechilibrate. În interiorul ei omul este valoare secundă. Încrederea aceasta mânată de invidii,
gelozii şi conflicte, presiuni economice, acaparare, agresiune, ameninţare ajunge uşor neîncredere.
Mai multă încredere în sine şi în ceilalţi înseamnă, în cazul omului sau statului de acest tip,
mai multe obiecte: bani, putere etc.
Există, de asemenea o încredere de tip “a fi”. Specific acesteia îi este că subîntinde o
valorizare socială condusă de solidaritate, securitate şi toleranţă. Omul “ a fi” constituie “ceea ce
este” şi “ceea ce devine”. Este o persoană făcută pentru a crea şi promova valori de suflet.
Principalul său bun îl reprezintă spiritualitatea. Dacă eu sunt cine sunt, iar nu ceea ce am, atunci
nimeni nu mă poate deposeda ori să-mi ameninţe securitatea ori formula identităţii (E. Fromm,
1976, pp. 98-99). Acest om are în el însuşi locus-ul controlului, spre deosebire de celălalt care-l are
totalmente şi fatalmente în afară. Puterea lui stă în încrederea lui, în calităţile lui. Averea sa,
siguranţa şi prestigiul său se află în interior; gândirea sa este marea proprietate. Încrederea de tip “a
fi” nu are frică, nu trăieşte angoase şi anxietăţi în legătură cu fundamentul existenţei şi puterii sale.
Această încredere se întemeiază pe gândire şi, parcă răspunzând la teama de hoţi, invocată de E.
Fromm pentru figurarea incertitudinii omului “a avea”, Hegel arată: “gândirea, esenţa
nepieritoare a spiritului” este locul “unde nu pătrund nici moliile, nici hoţii (s.n.)” (Hegel, 1965, p.
45). Valorile interioare sunt adevărata noastră proprietate, de ele niciodată nu vom putea fi
deposedaţi, iar dintre ele ca instrumentală şi modelatoare se detaşează încrederea de tip “a fi”.
18. Încredere în ceilalţi şi autoîncredere.
a). După criteriul subiectului, încrederea poate fi: încredere în sine (autoîncredere) şi
încrederea în ceilalţi. Încrederea în cineva, încrederea în oameni, are două aspecte: se instaurează pe
sine şi statuează un criteriu personal pentru încrederea în obiecte.
Primează evident autoîncrederea, căci nu poţi proiecta în afară decât ce ai în interior. Nu
poţi oferi mai mult decât ai. Principala componentă a autoîncrederii este o încredere de tip “a fi”.
Fiecare om în general trebuie să se mobilizeze în a găsi în sine argumentele necesare dezvoltării şi
conştientizării reciproce, condiţie a solidarităţii sociale. Deosebită încredere în ei înşişi au vipurile,
celebrităţile, campionii, sportivii. “Statutul social ridicat de care se bucură aceştia, arată I.
Holdevici, îi va face mai degajaţi şi mai siguri de sine în situaţii sociale” (I. Holdevici, 1993, p.
43).
b). Iubire şi încredere. Cel mai profund dintre sentimentele umane, iubirea, principiu
constructiv al lumii, se fundamentează pe încredere. Vorbind despre “dragostea matură”, Iolanda
Mitrofan apreciază că ar avea următoarele componente majore: “respectul, admiraţia, încrederea,
sensul mutual al valorii personale, grija faţă de celălalt, ataşamentul şi obligaţia autoasumată” (I.
Mitrofan, 1996, pp. 180-181).

35
 c). Încrederea parentală. Încrederea care trebuie să fundamenteze relaţiile dintre părinţi şi
copii este esenţială pentru existenţa şi dezvoltarea normală a acestora, cât şi pentru ordinea şi
progresul societăţii.
d). Încrederea organizaţională. În instituţii se creează şi se dezvoltă acte, tendinţe şi
disponibilităţi pentru comportamente de încredere. Acestea, apreciază L. McGregor (1960, p. 26),
“se bazează pe sentimentele declanşate în special de conduita indivizilor din componenţa ierarhiei
întreprinderii.”
În “managementul intuitiv” propus de Meryem Le Saget se iau în seamă marile mutaţii
survenite în concepţia despre muncă în trecerea de la era industrială la cea informaţională şi se pune
în centrul de comandă al organizaţiei un lider care “ştie să descrie viitorul, creează o speranţă
puternică în jurul căreia poate aduna oamenii. Încrederea şi credinţa îi permit dinamizarea” (Le
Saget, 1992, p. 38). El le arată că sunt capabili să realizeze scopul, le deschide drumul fără al face în
locul lor.Un astfel de lider este unul creativ, opinează Mielu Zlate, “capabil să reunească raţiunea
cu intuiţia” (Zlate, 1997, p.25).
19. Încrederea în ceva. Încrederea în celălalt este motorul atitudinii faţă de acesta. Ea
antrenează respectul celuilalt ca persoană [nu spunea oare Hegel că “imperativul dreptului este: fii
o persoană şi respectă pe ceilalţi ca persoane” (Hegel, 1996, p. 59)], atribuirea de importanţă prin
admiraţie şi întărirea simţului de identitate al acestuia, ca şi pe acela al apartenenţei la o lume
solidă, pozitivă, bine structurată şi valoroasă. Încrederea este o propunere decentă pe care i-o
facem celuilalt şi pe care acesta în majoritatea cazurilor o preia. Atunci când se întoarce spre sine,
aceasta apare ca o resursă de energie şi de informaţie pozitivă în raport cu obiectivele ţintite. Ea
generează în mare parte succesul, căci atitudinea încrezătoare concentrează şi valorifică forţele
interne, ca şi pe cele externe, în forma unor gânduri-afirmaţii care modelează evenimentele şi
orientează lucrativ acţiunile. “Ceea ce crezi, s-a afirmat (H. Cornelius, S. Faire, 1996, p. 56), se
realizează”. Încrederea este o investiţie profitabilă.
a). Încrederea în coduri. Marele examen al încrederii în ceva îl reprezintă încrederea în
cuvinte, încrederea în “limbajul lingvistic”. Acesta, se ştie, se bucură de largi capabilităţi de
formulare, beneficiind de un principiu al exprimabilităţii generale: prin el se poate exprima orice
semnificaţie creată în oricare alt limbaj (gestic, mimico-postural, kinezic, proxemic etc.). El este
chiar instrumentul prin care se constituie toate celelalte limbaje.
Limba este mijloc în procedura de comunicare convinctivă (obţinerea convingerii prin
argumente raţionale şi idei), ca şi în aceea persuasivă (inducerea convingerii prin sofisme, seducţie,
ecleraje, ameninţări, minciună, confuzie, dezinformare etc.). Toate acestea la un loc măresc câmpul
posibilităţilor pe care trebuie să se împartă încrederea. Aria devine atât de extinsă încât ajunge
ambiguă şi face ca flash-ul informaţional să găsească greu un obiect de încredere, iar atunci când se
pliază pe unul acesta să fie un set compact de ambiguităţi.
Proiectul de încredere este zdruncinat, pe de altă parte, de faptul că limba este atât un
domeniu al puterii, cât şi unul al servilismului, cum precizează R. Barthes (1987, pp. 345-348):
puterea pândeşte ascunsă în orice discurs, ea e prezentă în cele mai subtile mecanisme ale
edificiului social (în cadrul statului, al claselor, grupului, al modelor, al opiniilor curente, al
relaţiilor familiale şi private). În acelaşi discurs însă limba nu spune totul odată cu mesajul, ci în
mod fascist te obligă pe tine să spui; servitutea şi puterea se confundă inevitabil. Dumnezeu însuşi
atrage în mod tranşant atenţia: “Iată, vă încredeţi în cuvinte mincinoase, care nu vă vor aduce
folos” (Ieremia 7:8). Forţa cuvintelor stă în cel ce le interpretează: “Căci din cuvintele tale vei fi
găsit drept şi din cuvintele tale vei fi «osândit»” (Matei 12:13).
b). Încrederea în alte lucruri. Oamenii acordă încredere, de asemenea, altor lucruri: maşini,
obiecte de lux, obiecte casnice etc. Orice “ceva” poate deveni obiect de încredere. Avem încredere
în BMW, în Panasonic, în bumbac, în cutare marcă de ciorapi, de pantofi ori de pălării etc. Relaţia
de încredere cu obiectele este un dar pe care subiectul încrezător şi-l face sieşi. Bucuria cunoaşterii
ce ne vine din reclamă, publicitate, din propria experienţă ori din recomandările cuiva “ de
încredere” (încrederea în obiecte derivă în parte dintr-o încredere în oameni) se proiectează
fulgerător asupra obiectului de “încrezut”: relaţia astfel creată îl privilegiază pe acesta, determină

36
alegerea de a ne încrede în el. Nu există încredere fără o relaţie care anterior gestului “încrezător”
este nenumită sau în orice caz nesemnificativă, iar post factum devine chiar relaţia de încredere.
c). Încrederea “animală”. Încrederea poate viza şi raporturile oamenilor cu animalele:
câini, pisici, cai etc. Între oameni şi delfini se creează un model interesant “de stabilire de relaţii de
încredere” (P. Watzlawick et alii, 1972, p. 101).
20. Încredere totală şi încredere parţială. Încrederea, deşi apare fundamental afectiv-
voliţională, se motivează în ultimă instanţă printr-o cunoaştere: opinie, părere, convingere, atitudine
(pe latura ei cognitivă), cunoştinţă, informaţie etc. Caracteristica informaţional-cognitivă face
încrederea continuă, unitară şi coerentă. Comportamentul de încredere nu are intermitenţe, dar are
nivele. Încrederea poate fi totală sau parţială.
Încrederea totală are două trepte: încrederea ca “al meu” şi încrederea ca “al tuturor”.
Paradigma încrederii totale este “omul meu de încredere”. El este acela care ne poate înlocui
întrutotul. Este cel ale cărui interese, obiective şi scopuri coincid rezonabil cu ale noastre: “omul
care-mi ţine locul mie exact ca mine”. El nu-şi face datoria în locul meu, îmi face datoria.
Responsabilităţile mele sunt cauză şi efect pentru el. Semnează ca şi “eu”, nu ca şi mine, vorbeşte
ca şi “eu”, nu ca şi mine. Nu e purtătorul meu de cuvânt, ci este “eu” în absenţa mea. Lipsesc doar
cu numele, în rest eu sunt prezent. Treapta încrederii “tuturor” o ocupă “un om de încredere”.
Acesta poate înlocui pe oricine. El nu-mi aparţine mie sau ţie ori altora. Este al tuturor şi al
niciunuia. Dacă al meu sunt “eu”, al tuturor este în locul “tuturor”. Un astfel de personaj acoperă
responsabilităţile mele în absenţa mea, ale tale în absenţa ta, el este bun pentru toţi, dar nu aste al
nimănui. Încrederea parţială este aceea pe care o acordăm sau o câştigăm în baza uneia sau unora
dintre calităţile celuilalt sau ale noastre.
21. Încredere unilaterală şi încredere mutuală. “În relaţiile umane, orice previziune este
legată, într-o manieră sau alta, de fenomenul încrederii” (P. Watzlawick et alii, 1972, p. 228).
Dacă un individ X îi oferă un cec nominal unui individ Y, încredinţându-se în informaţiile de care
dispune la acel moment, Y nu poate şti dacă acel cec este sau nu valabil. Din acest punct de vedere,
poziţiile respective ale lui X şi Y sunt total diferite. X ştie dacă cecul său e valabil sau nu; lui Y nu
îi rămâne decât să aibă încredere în el sau, din contră, să fie sceptic în mod sistematic, căci, înainte
de aduce cecul la bancă, nu va şti dacă a făcut sau nu bine, acceptându-l. Din acel moment,
încrederea sau neîncrederea lui vor fi înlocuite de certitudinea ce aparţinea lui X în momentul
iniţial. Încrederea sau neîncrederea din partea lui Y vor fi natural influenţate de experienţele lui X
din trecut, iar subiectul problemei actuale va influenţa gradul încrederii pe care Y o va acorda lui X
în viitor. În această interacţiune care obligă la alocarea de încredere, doar unul dintre parteneri
deţine informaţii sigure, celuilalt nerămânându-i decât să le primească fie cu încredere, fie cu
scepticism. Cu neîncredere, X produce informaţii de primă mână. El deţine adevărul. Y,
consumatorul de informaţie, este în acelaşi timp, ca efect al informaţiei, un producător de încredere.
Comunicarea şi încrederea merg, aici, în sensuri opuse, dar se derulează simultan. Sfârşitul
comunicării este începutul încrederii. Dacă producătorul de informaţie ar tăcea, încrederea nu s-ar
produce.
Când obiectul încrederii este cel care generează încrederea avem de-a face cu o încredere
unilaterală. În cazul în care este necesar ca în cadrul unei interacţiuni să se ia o decizie, care să
privească pe ambii parteneri, aceasta va fi ori mutuală ori nu va fi deloc. Aici avem de-a face cu doi
parteneri dintre care nici unul nu este sursa informaţiei, adică nici unul nu deţine informaţie de
primă mână. În luarea unei decizii ce îi implică pe amândoi, partenerii (subiect şi obiect al încrederii
fiecare pentru celălalt) trebuie să se bazeze pe încrederea pe care o au, în paralel, unul în celălalt.
22. Prezervarea încrederii. Am putea crede că nimic nu este mai bun decât încrederea şi ar
fi bine să credem aşa ceva, căci acesta este adevărul. Să ne imaginăm că cea mai bună decizie este
aceea bazată pe încrederea în sine şi în ceilalţi, deşi lucrurile nu par să stea tocmai astfel, şi atunci
deciziile noastre vor fi de o valoare mai ridicată. Raţionalităţii pure i se va adăuga o valoare
instrumentală, modelatoare: încrederea.

37
 Întotdeauna într-o situaţie socială vom trăi senzaţia de confuzie, de incertitudine, de
dezinformare, întotdeauna ne va lipsi o matematică a socialului. Nu putem evita impresia că în
situaţia dată (numită ori nenumită) ne aflăm pe o scenă ai cărei actori sunt mânaţi de resorturi
informaţionale care ne scapă. Reacţia noastră imediată va fi să căutăm indicii care să aducă situaţia
curentă în parametrii unei situaţii cunoscute, a cărei experienţă am engramat-o deja. Şocul lipsei de
informaţie declanşează o căutare imediată de semnificaţii care să micşoreze, să facă rezonabilă
incertitudinea. Atenţia se va aloca în mare parte stabilirii prompte de relaţii cauzale, micile detalii şi
eventualităţile îndepărtate ale neînţelegerii ne vor copleşi, vom deveni incapabili de a conceptualiza
realitatea, ne vom precipita să tragem concluzii generalizatoare în raport cu primul fapt tangibil ce
va fi detectat în bruiajul circumstanţelor,. Dacă “acum” nu acordăm încredere evoluţiei pozitive a
lumii, dacă “acum” încrederea nu se articulează într-o gândire pozitivă, atunci senzaţia rece a
rătăcirii fără busolă va deveni mod de a raţiona. Soluţia socială salutară este, în domeniul socialului,
încrederea ca valoare instrumentală. “Ceea ce este de făcut, arată I. Eibl-Eibesfeldt (1998, p. 261),
este să întărim încrederea noastră în ceilalţi oameni pe care nu-i cunoaştem”. Doar astfel se poate
dezvolta acea responsabilitate socială ce reprezintă condiţia premergătoare a solidarităţii ce duce la
o existenţă umană paşnică. Este de amintit, cu titlu de exemplu, în acest sens “Programul New Start
2T” de reabilitare prin încredere a conduitelor marcate de stres (T1 “trust”, încredere, T2
“temperance”, pauze la serviciu şi somn de prânz de 10-30 minute) (I.B. Iamandescu, 1995, pp. 98-
100).
23. Speranţă şi dezamăgire. Între resursele strategice ale încrederii două figurează la loc de
cinste: speranţa şi dezamăgirea. Prima este o resursă de mobilizare, iar a doua de demobilizare. În
esenţă, ambele ne antrenează pozitiv în a acorda încredere. Conştiinţa efectelor pozitive ale
speranţei ce devine încredere, ca şi aceea a efectelor negative ale unor posibile efecte negative pe
care le presupune dezamăgirea, lucrează în favoarea încrederii. Atunci când presiunea cognitivă a
negativului dezamăgirii prevalează asupra speranţei, alocarea de încredere ajunge să fie un proces
greoi, dificil până la transformare în neîncredere. Uneori dezamăgirile înseşi produc neîncredere:
experienţele negative însă trebuie tratate ca excepţii de la pozitivitatea lumii. Societatea şi omul au
ajuns la ceea ce sunt, prezidate de acordarea, chiar condiţionată, de încredere, iar nu de neîncredere.
Ca atare, primul impuls normal este să acordăm încredere. A miza pe dezamăgire înseamnă a-i da o
şansă în plus faţă de cele pe care ea însăşi în mod inexorabil le are. Dezamăgirile sunt încrederi
ratate, paşi serioşi, uneori chiar materie primă pentru neîncredere.
24. Rolul încrederii în corecta punctare a secvenţelor de fapte. Printre axiomele
comunicării figurează şi următoarea:“Natura unei relaţii depinde de punctarea secvenţelor de
comunicare între parteneri” (Watzlawick et alii, 1972, p. 57). Comunicarea creează între
participanţii la ea o relaţie care este în funcţie de continuitatea interacţiunii. Interacţiunea se
construieşte din secvenţe. O defectuoasă delimitare a secvenţelor face ca acestea să-şi piardă
concentrarea şi interesul, urmare devenind întreruperea contactului. Relaţia comunicativă îşi poate
trage seva din raporturile de statut pe care le implică situaţia de comunicare.O bună punctare a
secvenţelor este intim legată de relaţia ce se instituie în cadrul acestora; relaţia este, în ultimă
instanţă, fundamental supradeterminată de elementele secvenţelor şi de punctarea în care se
înscrie.O altă proprietate fundamentală a comunicării o reprezintă interacţiunea sau schimbul de
mesaje. Pentru observatorul exterior, o serie de comunicări (mesaje) apare ca o secvenţă
neîntreruptă de schimburi. Întotdeauna partenerii introduc în interacţiunea lor o punctare a secvenţei
de fapte, în sensul că fiecare element al secvenţei este în acelaşi timp stimul, răspuns şi întărire.
Secvenţa se modelează astfel, încât atunci când unul furnizează un stimul sau o întărire, celălalt dă
un răspuns. Interactanţii îşi construiesc în acest mod nişte roluri interpersonale care în general nu se
supun regulilor obiective ale rolurilor ce derivă din statutele sociale. Nu importă rolul de soţ sau
soţie, de profesor sau elev, dacă prin interacţiune se creează roluri personale ce instituie în
funcţionarea lor coordonată alte mecanisme de dezvoltare a comunicării interpersonale curente.
Aceste roluri personale supradetermină multe dintre procesele interpersonale.
Repetăm, lipsa încrederii reciproce şi o proastă gestionare a punctărilor determină o
deteriorare a relaţiei. Aceasta poate avea loc chiar şi în cazurile în care comunicatorii se află în

38
confuzie ori necunoaştere reciprocă sau între ei nu există interesul creării unei relaţii, ba chiar dacă
interacţiunile se poartă la nivelul măştilor, ei nedorind să realizeze o adevărată comunicare:
deschisă, empatică şi credibilă. O relaţie comunicativă deficitară, marcată de absenţa încrederii
înseamnă că “fiecare vorbeşte fără a-l asculta pe celălalt sau îl ascultă filtrând discursul în mod
negativ” (C. Bonnage, C. Thomas, 1999, p. 71).
25. Comportamente “sceptice”, suspicioase. Uneori prezervarea încredereii şi păstrarea
unui echilibru raţional între speranţă şi dezamăgire sunt, pe un interval oarecare, lucruri imposibil
de realizat. Atunci carenţele de acordare a încrederii erodează personalitatea. Deficienţele de
încredere figurează printre “trăsăturile de personalitate ale celor cu boli somatice:
- susceptibilitate, orgoliu, tendinţe egocentrice;
- selectare particulară a unor semnificaţii;
- agresivitate deturnată cel mai des spre sine;
- încăpăţânarea” (B.I. Iamandescu, 1995, p. 110).
Teama, frica, nevroza, complexul de inferioritate, anxietatea, angoasa, depresia nervoasă,
tulburarea mentală paranoidă sunt numai câteva dintre comportamentele la baza cărora neîncrederea
stă ca o trăsătură informaţională definitorie. Acestora le-am adăuga şi gelozia.
a). Teama şi frica sunt dezechilibre emoţionale minore, datorate unor dificultăţi pasagere
în a clarifica poziţia subiectului emoţional în raport cu situaţia în care se află. Dacă pentru frică
problema cognitivă o constituie doar radiaţiile, efectele obiectului (fricii), pentru teamă, problema
se agravează, căci ea nu are un obiect limpede, ca atare articularea încrederii cere, impune mult mai
multe informaţii: despre obiect, ca şi despre situaţia lui. “Mi-e teamă, pentru că nu ştiu”, spune R.
Barthes (1987, p. 248).
b). Anxietatea. Conţinutul nevrozei, arată Karen Horney (1996, p. 28), îl reprezintă “teama
de eşec, neîncrederea în ceilalţi şi în noi înşine, izolarea emoţională”. Nevroticul se află veşnic
într-o stare de neîncredere în orice fel de afecţiune autentică. În raport cu frica se defineşte
anxietatea: frica este reacţia proporţională cu pericolul pe care îl are cineva de înfruntat, pe când
anxietatea este o reacţie disproporţionată la pericol, ba chiar o reacţie la un pericol imaginar (K.
Horney, 1996, pp. 34-35). Nevroticul, în opinia noastră, îşi trăieşte tulburarea ca pe constatarea unui
pericol faţă de care este neputincios. Pe de altă parte, profesoara Irina Holdevici, ca şi J.Baer,
defineşte anxietatea şi fobia în relaţie cu teama: “Anxitatea este o teamă difuză, fără obiect bine
precizat, iar fobia este o teamă cu obiect bine precizat” (Holdevici, 2002, p. 9).

c). Angoasa este marcată de o lipsă de încredere în explicaţia pe care subiectul o dă

obiectului investigaţiei sale. P. Watzlawick apreciază că “angoasa este inerentă oricărei
incertitudini” (1978, p. 35).Încrederea, construcţie cognitivă, este minată de necunoaştere şi
imprevizibil. Ori de câte ori nevoia de certitudine se loveşte de o lipsă de informaţie subiectul intră
într-o derută care-l face oscilant în raporturile cu sine, cu ceilalţi, cu universul. Echivalentul
incertitudinii este senzaţia de rătăcire, situaţie în care pentru moment subiectul este incapabil să ia o
decizie. Conştiinţa incertitudinii, reflecţia neştiutorului asupra neştiinţei sale, derivă chiar din lipsa
unei încrederi reale şi raţionale anterioare. Cei care “devin angoasaţi, arată S. Chelcea, îşi pierd
încrederea în ei” (S. Chelcea, 1994, p. 51). Cine nu are deloc încredere nu are cum să aibă una
exact atunci când are nevoie de ea. Cel temător, fricos, anxios ori angoasat este un om care în plină
rătăcire constată stupefiat că şi-a pierdut şi busola: de fapt, concreteţea constatării sale este o replică
la pierderea unei încrederi pe care nici nu ştie dacă a avut-o.
d). În depresia nervoasă situaţia standard este următoarea: te consideri, nu importă din ce
motiv, un nătărău, după aceea te autoconvingi că n-ai nici o şansă de îndreptare. Nu faci efortul să
schimbi ceva şi nimic nu se schimbă: rămâi la fel. Apoi, te baţi pe umăr satisfăcut, mulţumit de
situaţie, că ai prezis totul. “De fapt, clarifică P. Hauck, nu ai prezis însă nimic: ai forţat lucrurile să
se petreacă în felul în care te-ai convins tu însuţi că trebuie să se petreacă”(Hauck, 1995, p. 71).
Este o dovadă de lipsă de repere şi de lipsă de încredere a subiectului în posibilităţile sale şi în
capacitatea proprie de a şi le crea. Lipsa de încredere în noi înşine şi în ceilalţi este cel mai mare

39
duşman pe care ni-l facem cadou noi nouă înşine. Pe fondul neîncrederii şi ezitării trei sunt cauzele
depresiei nervoase: autoînvinovăţirea, autocompătimirea şi compătimirea altora.
e). O personalitate normală este aceea care acordă deschis încredere şi care nu răspunde
disproporţionat atunci când încrederea i-a fost înşelată. Niciodată pe omul normal, pe omul
încrezător nu-l vor putea pune jos dezamăgirile. Lipsa accentuată de încredere grevează asupra
forţei raţionale a individului, iar la extrem poate duce la modificări de personalitate, dintre care se
detaşează incontestabil tulburarea paranoidă de personalitate. Aceasta este astfel caracterizată în
DSM IV (American Psychiatric Association, Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor
mentale, 2000, p. 570): “Elementul esenţial al tulburării de personalitate îl constituie un pattern de
neîncredere şi suspiciune pervasivă faţă de alţii, astfel că intenţiile acestora sunt interpretate ca
răuvoitoare”. Indivizii cu această tulburare presupun că alţi oameni îi vor exploata, leza sau înşela,
chiar dacă nu există nici o probă care să susţină această presupoziţie. Ei suspectează, pe baza a
foarte puţine date ori fără nici o probă, că alţii complotează contra lor şi-i pot ataca brusc, oricând şi
fără motiv. Simt adesea că au fost profund şi irevocabil prejudiciaţi de o altă persoană sau persoane,
chiar când nu există nici o probă obiectivă pentru aceasta. Ei sunt preocupaţi de dubii nejustificare
referitoare la loialitatea şi corectitudinea iubiţilor, amicilor şi asociaţilor lor, ale căror acţiuni sunt
scrutate continuu pentru demonstrarea intenţiilor ostile. Orice abatere percepută de la corectitudine
şi loialitate serveşte la susţinerea supoziţiilor lor fundamentale. Ei sunt atât de surprinşi când un
amic sau asociat le arată loialitate, că nu le vine să creadă aceasta. Când se află în dificultate, se
aşteaptă ca amicii sau asociaţii lor să-i atace sau să-i ignore.
“Indivizii cu această tulburare refuză să aibă încredere sau să fie mai apropiaţi de alţii,
pentru că se tem că informaţiile pe care le împărtăşesc altora vor fi utilizate contra lor” (DSM IV,
2000, p. 570). Ei refuză să răspundă la întrebările referitoare la persoana lor, spunând că informaţia
cerută este o chestiune personală. Văd semnificaţii degradante sau ameninţătoare în cele mai
benigne remarci sau evenimente. Vor interpreta fals o eroare inocentă a unui vânzător într-un
magazin drept o tentativă deliberată de a nu-i da restul. Complimentele le interpretează adesea
eronat: complimentul pentru o realizare îl vede ca un reproş că lucrul nu merge mai bine, oferta de
ajutor îi apare drept o critică de neputinţă. Poartă tot timpul pică şi nu uită insultele, injuriile ori
ofensele pe care ei cred că le-au primit. Răspund prompt la ofense. Au o gelozie patologică,
suspectându-şi de infidelitate partenerul, fără motiv. Chiar strâng probe pentru a-şi susţine
convingerile de gelozie. Vor să ştie tot timpul unde se află şi ce face spre a evita să fie înşelaţi.
“Este, reliefează P. Watzlawick et alii, (1972, p. 247), imposibil să nu ne şocheze comportamentul
paranoic printr-o neîncredere extremă asociată incapacităţii de a-şi testa suspiciunile(s.n.)”.
26. Implicaţii şi echivalenţe. A acorda încredere înseamnă a modela pozitiv lumea, a privi
prezentul dinspre viitor, ca şi cum evenimentele ce prin incertitudine produc tensiune s-ar fi
petrecut demult. Încrederea este un benefic mod de a intra în timpul neistoric. O axiomă pe care o
putem desprinde concluziv este că, în orice caz, este mai bine să acordăm sută la sută încredere de
la început celuilalt, urmând ca prin comportamentul lui, acesta eventual pe parcurs s-o piardă, decât
să-l obligăm să lupte din răsputeri să ne câştige o încredere zgârcită pe care prin exageratele noastre
pretenţii nu i-am acorda-o nicicând. Opţiunea stă în picioare şi dacă ne gândim opozitiv că
încrederea ne-ar putea fi înşelată. Argumentul este unul statistic:de mai multe ori ne înşelăm,
neacordând încredere decât acordând, căci în lume există cu mult mai mulţi oameni corecţi decât
incorecţi. Iar, pe de altă parte, prin însuşi gestul de a o acorda stimulăm în celălalt reciprocitatea,
prima dintre sursele directe ale unei reale solidarităţi care, istoriceşte vorbind, ne-a făcut ca specie
ceea ce suntem. Încrederea stă, aşadar, la temelia unei vieţi personale mai fericite şi la baza unei
lumi mai bune.

40
 a. TEMĂ de reflecţie 4

Argumentaţi de ce, în general, în relaţia cadru educațional-pacient trebuie să primeze

încrederea.
(Răspunsul se va încadra în spaţiul alocat.)

b. Test de autoevaluare

1. De-a lungul timpului s-au utilizat mai multe denumiri pentru persoana care declanşează
comunicarea. Care sunt acestea?
2. Definiţi nevoia de încredere şi solidaritate.
3. Care este situaţia model a construcţiei încrederii?
4. Pe ce se fundamentează cunoaşterea socială şi luarea deciziilor?
5. Care sunt cele două resurse strategice ale încrederii?
6. Enumeraţi câteva dintre comportamentele la baza cărora neîncrederea stă ca o trăsătură
informaţională definitorie.
7. Ce înseamnă a acorda încredere?
(Răspunsul corect se găseşte subliniat în text.)

41
 c. Test de evaluare

1. Ce funcţii îndeplineşte iniţiatorul procesului de comunicare?

2. În ce constă modul de comunicare?
3. În ce constă sistemul încrederii ca element de bază în comunicarea educațională?
4. Conform lui Irenäus Eibl-Ebesfeld, în ansamblul activităţii umane ecistă două tipuri de
relaţii ce alcătuiesc şi extremele. Care sunt acestea?
5. După criteriul subiectului, de câte feluri poate fi încrederea?
6. Care este situaţia standard în depresia nervoasă?
(Răspunsul corect se găseşte subliniat în text.)

42
 TEMA 7. Tranzacţia comunicaţională educațională. Situaţia de comunicare. Contractul
de comunicare

Între protagoniştii comunicării au loc în legătură cu obiectul comunicării schimburi, numite

tranzacţii. Acestea sunt condiţionate sau determinate de elementele, componentele, factorii
evenimentului comunicaţional şi au ca obiect realizarea unei comunicări eficiente, atingerea unor
scopuri. Fiecărui tip de comunicare îi este caracteristic un tip de tranzacţie, având obiective
specifice, diferenţiatoare. În cadrul fiecărei comunicări se tranzacţionează nişte mize. Mizele
specifice ale comunicării educaționale constau în descrierea de simptome şi captarea de informaţii
despre diferitele afecţiuni de care poate suferi un pacient. Orice tranzacţie se articulează în legătură
cu un mesaj specific care, totodată, o activează şi o traversează.
Realizarea tranzacţiei are loc în cadrul discursului, în ambele planuri ale acestuia. Ba chiar
în cazul unei forme a comunicării dialogale directe faţă în faţă, precum conversaţia, tranzacţia se
individualizează chiar ca palier ierarhic, aflat deasupra intervenţiei şi schimbului.
Protagoniştii au scopuri comunicative, ancorate în motivaţii, interese, mobiluri, pe care le
promovează în tranzacţie şi care se revelă în “developarea” discursului. În tranzacţie, protagoniştii
îşi transmit semnificaţii (dintre care cele mai importante sunt informaţiile) însemnând valori,
credinţe, idei, sentimente. Acestea intră în circuitul comunicării sub formă de discurs, produs al
circulaţiei de exprimare a semnificaţiilor prin intermediul unui cod. În general, semnificaţiile se
structurează în valori, atitudini, opinii, poziţii, informaţii.
Elementele tranzacţiei sunt prestaţii (obligaţii de a da sau de a face) ale protagoniştilor.
Acestea sunt condiţionate şi determinate de obiectivele generale şi specifice, strategice şi tactice ale
tranzacţiei, de sensul acesteia.
Finalitatea tranzacţiei o reprezintă în orice tip de comunicare transferul unor semnificaţii, ca
scop în sine sau ca pas de lucru în vederea îndeplinirii unei acţiuni (realizarea de lucruri prin
cuvinte - cum spunea J. Austin).
Prestaţia strategică este transferul. Aceasta se realizează prin operaţii tactice precum:
argumentarea, explicarea, definirea etc. Principala prestaţie este cognitivă, întărită volitiv şi afectiv;
ea constă în principal în elaborarea şi aplicarea strategiilor şi tacticilor de transfer. Prestatorul
comunicaţional asigură elaborarea subiectului pe tema a cărei dezvoltare îi permite prin idei
argumentate operaţional să creeze planurile axiologic, atitudinal şi de opinie în care integrată ţinta
să fie convinsă sau persuadată. Motivaţia, dorinţa, interesul de a atinge scopul mobilizează energii
şi reprezintă prin ele însele baza pozitivă a succesului. Activitatea comunicaţională este
supradeterminată de o constrângere socială: prestatorul are obligaţia autoasumată faţă de principiile
şi acţiunile, derivate ideatic din viziunea proprie asupra vieţii. Prestaţia se iniţiază şi derulează
“dialogal” în sensul că presupune angajarea unei contraprestaţii. Aceasta din urmă constă în parte în
reacţia la prestaţii, iar în parte constituie oferte personale strategico-tactice pentru consumul
partenerului (interlocutor, enunţiatar etc.). Contraprestaţia va cuprinde indicii discursive de feed-
back şi apreciere (despre modul cum a fost receptată şi evaluată prestaţia), despre cum ar fi arătat
prestaţia în variantă proprie (cum ar fi reprezentat şi formulat contraprestatorul prestaţia ce i s-a
expus): “în locul… eu…”. Ea va conţine semne şi simboluri de înglobare, comprehensiune a
prestaţiei, de “efect” al prestaţiei şi în legătură dispoziţivul personal de reacţie (pe care ar fi trebuit
să “apese” prestatorul ca efectul prestaţiei sale să fie mai puternic ori măcar la nivelul discursiv
planificat). Venind “în schimb”, contraprestaţia porneşte de la prestaţie ca de la un obiect-mesaj ce
pune în operă o personalitate faţă de care o alta este pusă în situaţie să reacţioneze. Mai clar, în
contraprestaţie se reacţionează, în principiu, mai întâi la persoana-producător şi în al doilea rând la
produsul prestativ. “Negarea” persoanei în cadrul unei relaţii (să notăm că relaţiile alcătuiesc esenţa
interactivă a comunicării şi că împreună cu mijloacele acestea formează modul de comunicare)
poate merge de la neaccesarea, nereceptarea şi neacceptarea prestaţiei până la nerecepţionare, adică
să avem de a face cu un “dialog” de surzi ori cu o reacţie la persoană, nu la prestaţia
comunicaţională a acesteia. Contraprestaţia trebuie să fie un act conştient de asumare reconstructiv-

43
cognitivă, o interiorizare activă a discursului-mesaj, o reacţie la sensul şi semnificaţiile introduse de
partener în circuitul comunicaţional.
Este adevărat că în mod implicit, prestaţia şi contraprestaţia sunt expresii ale raportării la
relaţia cu partenerul de comunicare şi chiar la partener. Nu neagă nimeni că la nivel general “ştiinţa
în sine - cum afirma G. Neill (Apud Dospinescu, 1996, p. 139) - nu este tot atât de importantă ca
personalitatea şi caracterul”, dar în cazul particular al contraprestaţiei comunicaţionale “ştiinţa”,
actul comunicaţional (intelectiv, volitiv, afectiv) trebuie să primeze. La o prestaţie didactică
interogativă, conformă situaţiei şcolare de comunicare, precum “Când a domnit Ştefan cel Mare?”,
o contraprestaţie normală a elevului ar fi răspunsul corect şi în nici un caz punerea în discuţie a
personalităţii ori caracterului profesorului.
Pentru a păstra adaptată eficientă şi deschisă comunicarea, contraprestatorul are obligaţia a
se plasa în circuitul fixat prin prestaţie, altfel tranzacţia este ratată. Trebuie, cu alte cuvinte,
conservate obiectul, sensul şi direcţia comunicării, ceea ce nu poate avea loc decât în măsura în care
contraprestatorul îşi orientează contribuţia pe acţiunea comunicaţională în curs şi nu pe date
exterioare acesteia.
Tranzacţia, în funcţie de normele ce o dirijează, poate fi pur comunicaţională (când
raporturile aparţin comunicării intrapersonale şi interpersonale beneficiind de reglementări de
“forţă”, de nivel moral) ori comunicaţional-instituţională (când între actanţii tranzacţionali
raporturile sunt fixate de legi şi norme supra “morale”: situaţia procesului de judecată, cea a orei de
curs şcolar, cea a şedinţelor parlamentare etc.).
Definirea tranzacţiei aduce cu sine seturi de drepturi şi obligaţii, adunate într-un contract
generic.
Tranzacţia comunicaţională, în general, comportă o dinamică a prestaţiei şi o alta a
contraprestaţiei. Cu siguranţă, totdeauna putem să stabilim un schimb conversaţional cu un chelner
sau cu un şofer de taxi. Dar, această conversaţie va însoţi tranzacţia fără să se confunde vreodată cu
ea. Dacă celelalte interacţiuni complementare impun o prezentare, tranzacţia se efectuează, în
general, într-un mod impersonal. Pentru a fi condus la gară de un taxi, nu e nevoie deloc să te
prezinţi pe nume, nici să precizezi motivele care stau la baza acestei solicitări.
"În majoritatea tranzacţiilor de serviciu contemporane, un aspect de bază, presupus, pare să
prevaleze: că toţi candidaţii la servicii sunt trataţi «în acelaşi mod» sau «la fel», nici unul nefiind
favorizat sau defavorizat în raport cu ceilalţi. […] Principiul de egalitate în tratarea clienţilor în
cadrul tranzacţiilor de serviciu presupune câteva implicaţii evidente. Pentru a se ocupa mai mult de
o persoană, într-un mod care să pară ordonat şi echitabil, va fi organizat un rând de aşteptare, ceea
ce implică: primul venit, să fie primul servit. Această regulă determină o ordine temporală care
anulează influenţa diferenţelor de statut social şi a relaţiilor pe care clienţii le aduc cu ei în această
situaţie de serviciu – atribute care au o importanţă considerabilă în afara tranzacţiei" (Goffman,
1988, p. 223).
Deci, tranzacţia poate să se limiteze la schimbul impersonal de servicii, schimb, în general,
comercializat şi să implice un ritual minim la nivelul prezentării, introducerii, confirmării, încheierii
conversaţiei. În anumite cazuri aceste schimburi tranzacţionale sunt foarte scurte:
- (aş vrea) două locuri pentru ora trei (vă rog)
- 80 de lei.
Schimbul de bilete şi de bani poate fi urmat de
- (poftim) (mulţumesc)
- (mulţumesc).
Dacă majoritatea tranzacţiilor se însoţesc de o plată a serviciului, unele nu cer nici o
contravaloare financiară. Este vorba despre majoritatea relaţiilor între serviciile administrative şi
administrate, cum ar fi obţinerea unei fişe de stare civilă.
În cazul tranzacţiei, complementaritatea poziţiilor nu poate fi foarte uşor exprimată în
termeni de raporturi superior/inferior. De ce vânzătorul ar ocupa în timpul schimbului o poziţie
superioară în raport cu clientul? Acesta din urmă preia iniţiativa de a intra în magazin, poate refuza
să fie condus de comerciant printr-un “nu mulţumesc, doar privesc”, poate negocia preţul unui

44
obiect şi poate pleca fără să cumpere nimic. Cert, vom putea constata că unor clienţi le va fi dificil
să se comporte astfel, cu atât mai mult pot să se simtă obligaţi în privinţa comerciantului. Există
cazuri în care funcţionarul capabil să realizeze un serviciu, dispune de o veritabilă autoritate asupra
administraţilor, astfel încât unele relaţii de serviciu sunt în întregime incluse în cadrul relaţiilor de
dominare. Este cazul anumitor raporturi cu administraţia judiciară sau direcţia generală de impozite.
Însă, în alt caz, relaţia între client şi şoferul de taxi sau funcţionar poate foarte bine să se structureze
pe o axă de complementaritate non-ierarhică.
Conceptul de contract de comunicare
Orice tranzacţie are loc în limitele unui contract de comunicare ce se derulează în cadrul şi
fixează termenii fundamentali ai unei situaţii de comunicare: manifestările de rol ale
comunicatorillor, luarea în seamă a statusurilor acestora, codurile şi subcodurile ce se utilizează,
registrele stilistice la care se recurge, tematicile abordate, normele şi prescripţiile ce comandă
derularea actelor de limbaj etc. Conceptul de contract comunicaţional a fost lansat de A.-J. Greimas
şi a fost impus de P. Charaudeau şi R. Ghiglione.
Orice comunicare, din această perspectivă, implică cel puţin doi subiecţi antrenaţi într-o
interacţiune (proces social în care agenţii îşi asumă un rol), în funcţie de determinări, scopuri,
motivaţii externe sau interne.
În comunicarea educațională cei implicaţi în contractul de comunicare educațională sunt
personalul educațional şi pacienţii.
Subiecţii comunicanţi sunt individualităţi bio-psiho-sociale (culturale) conştiente aflate în
evoluţie.
Rolul comunicativ constă într-o “poziţie” (Flahault, 1979, p. 22) variabilă în ce priveşte
“conştienţa”, manifestarea şi libertatea. Este o poziţie pe care comunicatorul şi-o asumă ori este
constrâns să şi-o asume de contextul interacţional-comunicaţional (cadru, situaţie sau context).
Exersarea rolului se poate face în mod mai mult sau mai puţin conştient, manifest ori liber.
Comunicatorul intră în rol în raport de perceperea şi identificarea evenimentului ori situaţiei de
comunicare socială la care ia parte. Conştiinţa evenimentului sau situaţiei aduce comunicatorul în
termenii contractului comunicaţional în derulare sau în curs de constituire, făcându-l să accepte
determinarea externă, s-o internalizeze şi să acţioneze în consecinţă. În biserică, participant la
evenimentul de comunicare numit predică, ascultătorul este obligat să-şi asume rolul de “enoriaş”
ca pe o determinare externă.
Printre determinările-constrângeri externe ce acţionează asupra comunicatorului se numără:
relaţia ce derivă din interacţiune, situaţia (timp, loc, rol) şi codurile (lingvistice, corporale,
proxemice, sociale). Contractul comunicaţional poate lua forma protocoalelor de interacţiune
comunicaţională. Protocoalele au mai ales sensul de convenţie fixat la începutul sau în timpul
interacţiunii în curs, iar contractul, sensul de convenţie stabilită anterior. Convenţia
comunicaţională, în raport direct cu situaţia comunicaţională, determină situaţional rolurile şi
dinamica interacţiunii comunicaţionale, puterile comunicanţilor unul asupra altuia, asupra
circumstanţelor, asupra secvenţelor şi “punctuaţiei” interacţionale a discursului personal (parte a
discursului comunicaţional), ce apar clar în schimburile conversaţionale, opiniile şi atitudinile ce
trebuie emise ori adoptate, postura şi dispoziţia, situarea proxemică, gestualitatea etc. Convenţia
comunicaţională se referă atât la aspectul digital cât şi la acela analogic al comunicării. Întotdeauna
în comunicare există o astfel de convenţie care, repetăm, poate fi (din punctul de vedere al
comunicatorilor) de tip ante factum (instalată anterior actului comunicaţional) ori paralelă (se
instituie pe parcursul derulării actului comunicaţional). Există, pe de altă parte, din punctul de
vedere al observatorului comunicării, naratorului, cercetătorului, arhireceptorului actului de
comunicare şi o convenţie post-factum: pe care însuşi acesta o elaborează, o structurează, o
concluzionează după ce examinează actul de comunicare. Fiecare dintre comunicatori are propria sa
“conştiinţă” evaluativă a situaţiei de comunicare în care are loc interacţiunea. Diferenţele vin din
unicitatea personalităţii psihologice: fiecare om are o viziune a lumii proprie (un weltanschauung
specific), un sistem de valori bine individualizat, propria sa istorie, cultură, educaţie, propriile sale

45
sisteme de aşteptări şi orizonturi de cunoaştere, propria sa devenire, mod de a raţiona, simţi şi
reacţiona.
De arătat, pe de altă parte, că A. Mucchielli consideră că în procesul de comunicare avem de
a face cu mai multe contracte, corespunzător tuturor mizelor: "Orice comunicare comportă mize.
Pentru fiecare dintre ele (miză de informare, de poziţionare, de influenţare şi de mobilizare, de
calificare a relaţiei, de fixare a unor norme), partenerii încearcă totdeauna să încheie un fel de
contract de comunicare" (2005, p. 184). În multe cazuri, contractul ar fi "tacit şi stabilit prin
normele situaţiei de comunicare" (2005, p. 184). Contractul de comunicare poate fi “explicit sau
implicit”, admite profesorul Vasile Tonoiu (1997, p. 142). Într-o comunicare pot funcţiona mai
multe contracte dintre care unele pot fi explicite, iar altele implicite.
Spre deosebire de setul de contracte al lui Mucchielli, specialişti precum Lochard şi Boyer
sunt de părere că ar exista un contract căruia i s-ar subordona nişte "sub-contracte" (1998, p. 15). În
opinia lui Robert Vion (1992), noţiunea de normă "s-ar referi în principal la fenomene formale
exterioare", pe când contractul de comunicare este un protocol intern şi oferă avantajul de a permite
stabilirea unei relaţii "între noţiunile de rol, de implicit cultural şi de strategie" (1992, pp. 26-27).
Chiar dacă norma ar fi înţeleasă mai larg, precum o face etnografia comunicării (drept obicei sau
atitudine mai mult sau mai puţin aşteptată), tot nu este permis să considerăm contractul de
comunicare o normă. Canadianul E. Goffman (1963) aprecia că normele sociale trebuie percepute
într-o accepţiune mai flexibilă care să includă şi constrângerile rituale ce permit subiecţilor să-şi
exprime sinele într-un cadru scenic la construcţia şi definirea căruia contribuie în mod direct.
Condiţia angajării într-un contract de comunicare o reprezintă recunoaşterea mizei propuse
de cel ce ţi se adresează. Contractul se consideră încheiat când, odată înţeleasă miza, comunicatorul
răspunde tranzacţional printr-o contraprestaţie consonantă sau disonantă. Contractul de comunicare
educațională se consideră angajat în momentul în care un pacient abordează personalul educațional
cu conştiinţa lucidă că discută cu un specialist în domeniu.
În orice comunicare există un contract. Sunt cazuri în care contractul se desprinde cu
claritate, sunt cazuri în care contractul rămâne confuz, indeterminat, indecidabil. În general, în
comunicarea convictivă se structurează contracte limpezi, iar în cea persuasivă sunt puse în practică
nişte contracte de comunicare confuze.
Datele contractului sunt în majoritatea cazurilor implicite. Instanţa de comunicare doar
rareori îşi face cunoscut programul de acţiune, după cum rar îşi exhibă programatic discursul
strategiile şi tensiunile, adică materialele de lucru şi operaţiile, modul în care se va acţiona asupra
acestora. în orice caz, pe suprafaţa discursivă, în parte ca într-o oglindă, se poate citi întreg
conţinutul discursului; apar operaţiile verbale şi logico-discursive, materialul este lingvistic, iar
principiile de “acţiune” tehnologică se pot într-o analiză amănunţită desprinde, având în vedere că
orice cuvânt care există aparţine unei limbi şi orice concept unei teorii.
Fiecare formă de comunicare propune un contract specific. "Activitatea mediatică, arată
Lochard şi Boyer (1998, p. 14), se sprijină pe un contract de comunicare specific". Contractul
mediatic specific preia constrângeri generate de faptul că actele de comunicare mediatice sunt
fundamental supradeterminate de constrângerile situaţiilor în care se înscriu.
De asemenea, după cum afirmă Pierre Zémor în "Comunicarea publică" (2003),
comunicarea publică se bazează pe o etică a consensului mesajual. Raportul cu cetăţeanul se înscrie
pe traiectoria unui mesaj în virtutea căruia se încheie un "contract tacit" (2003, p. 77). Prin
antonimie cu contractul consensual, Zémor diferenţiază comunicarea politică şi publicitatea, menite
"să servească interese concurente".
Înainte de toate, comunicarea educațională defineşte şi se orientează după un contract
comunicaţional specific. Ea se desfăşoară într-o situaţie ale cărei reguli, norme şi prescripţii trebuie
identificate şi respectate. Altfel, deşi ar exista elementele sistemului de comunicare, procesul
comunicaţional educațional s-ar bloca. Evenimentul educațional este de nerealizat fără respectarea
obligaţiilor situaţiei educaționale. Subiecţii comunicanţi intră într-o situaţie educațională şi produc
un discurs educațional. În acest spaţiu de constrângeri, în acest cadru restrictiv, ei beneficiază de o
zonă de libertate pe care pot dezvolta operaţii, acţiuni, manevre şi operaţiuni educaționale. Toate

46
acestea aparţin unor strategii educaționale. Situaţia educațională face loc unor tipuri de discurs ce
subîntind un contract de comunicare pe care îl definesc şi, simultan, îl pun în practică. Contractul de
comunicare educațională dirijează desfăşurarea unei activităţi discursive care se poate individualiza
prin:
- comunicatori specializaţi: pacient şi medic ori asistentă educațională;
- situaţie comunicaţională de ordin educațional;
- finalităţi educaționale;
- roluri şi statusuri specifice.

a. TEMĂ de reflecţie 5

Argumentaţi de ce limitele contractului de comunicare educațională se fixează de

către cadrul educațional.
(Răspunsul se va încadra în spaţiul alocat.)

b. Test de autoevaluare

1. Cum se numesc schimburile care au loc între protagoniştii comunicării şi în ce constau

mizele specifice ale comunicării educaționale?
2. Care este condiţia angajării într-un contract de comunicare?
3. Când se consideră angajat contractul de comunicare educațională?
4. Ce fel de contract propune fiecare formă de comunicare?
(Răspunsul corect se găseşte subliniat în text.)

47
 c. Test de evaluare

1. Care sunt dinamicile tranzacţiei comunicaţionale?

2. Care sunt termenii fundamentali ai unei situaţii de comunicare?
3. Prin ce se individualizează contractul de comunicare educațională?
4. Datele contractului de comunicare sunt în majoritatea cazurilor implicite?
(Răspunsul corect se găseşte subliniat în text.)

48
 TEMA 8. Verbal şi nonverbal în comunicare

Laurenţiu Şoitu arată în Comunicare şi acţiune (Iaşi, Institutul European, 1997, p. 51) că
teoria comunicării presupune punerea în evidenţă a diferitelor domenii în care conceptele sale pot fi
aplicate. Între acestea reţinem limbajul verbal, limbajul non-verbal, mass-media, cultura,
telecomunicaţiile, informatica şi altele. Diversitatea şi multitudinea domeniilor în care pot fi
aplicate conceptele teoriei comunicării nu fac decât să îmbogăţească şi mai mult conceptual de
comunicare.
Vom trece în revistă diferitele domenii ale comunicării, pentru ca apoi să le tratăm pe
fiecare în parte în mod amănunţit.

Limbajul şi sistemele de semnificare

Comunicarea cu ajutorul cuvintelor este comunicarea verbală. Ea poate fi orală sau scrisă.
În ambele cazuri, instrumentul este acelaşi: cuvântul, combinare a unui semnficant (forma sa) şi a
unui semnificat (sensul său). Fie el oral sau scris, mesajul se numeşte enunţ. Codul utilizat este
sistemul lingvistic produs de un emiţător sau locutor către un interlocutor sau destinatar.
Comunicarea orală
În comunicarea orală", emiţătorul sau locutorul şi receptorul sau interlocutorul sunt în
principiu prezenţi unul în faţa celuilalt. Alte elemente sunt şi ele importante: expresia feţei,
mimica, gesturile, intonaţia, etc.
Gramatica este adesea puţin elaborată. Se utilizează fraze juxtapuse, chiar dizlocate sau
neterminate. Vocabularul este adesea familiar. Ceea ce marchează înainte de toate comunicarea
orală este spontaneitatea. Cuvântul este viu, înscris în timp, fără vreo modificare posibilă în
momentul în care este emis.

Comunicarea scrisă
În comunicarea scrisă, destinatarul nu este prezent. Mesajul trebuie, deci, să fie complet,
lizibil. Gramatica trebuie să corespundă unei utilizări corecte, la fel şi punctuaţia şi ortografia.
Vocabularul este în general mai elaborat decât în cazul comunicării orale.
Ceea ce marchează comunicarea scrisă este înainte de toate dorinţa emiţătorului de a fi
înţeles de către destinatar, căruia nu-i va putea explica mesajul care i s-a transmis.

„Comunicarea” literară
Printre textele scrise, anumite texte prezintă calităţi literare care le disting de alte producţii
scrise. Textul literar nu are drept funcţie esenţială aceea de a fi util, aşa cum sunt de pildă manualele
şcolare ori modurile de folosire a aparatelor. Finalitatea sa practică nu este deci primordială.
Textul literar este înainte de toate apreciat pentru calitatea scrierii sale. Forma este deci cea
care marchează diferenţa. Funcţia expresivă (expresia sentimentelor, a emoţiilor) şi funcţia poetică
(estetică a limbajului) sunt indisociabile de funcţia sa narativă (atunci când textul povesteşte o
istorie) ori argumentativă (atunci când el caută să ne convingă).
Lingvistica se apleacă asupra studierii sistemelor de comunicare şi a limbajului. Din anii
'50, lingvistica devine chiar ştiinţa-pilot a secolului al XX-lea, „model de referinţă, nod central al
culturii” (cf. Laurenţiu Şoitu, Comunicare şi acţiune, Iaşi, Institutul European, 1997, p. 51).
Antropologia structurală a lui Levy-Strauss, apărută în 1958, identifică, la diferite niveluri ale vieţii
sociale, fapte de comunicare a căror funcţionalitate avea modelul limbajului. Astfel, lingvistica
dobândeşte valoare de exemplu, constituindu-se ca o primă formalizare în domeniul ştiinţelor

49
sociale şi devenind „cea mai exactă dintre ştiinţele umane şi cea mai umană dintre ştiinţele exacte”
(Claude Levy-Strauss. Anthropologie structurale, Paris, 1958, apud Laurenţiu Şoitu, Comunicare şi
acţiune, Iaşi, Institutul European, 1997, p. 51).
Conţinutul comunicării nonverbale. Comunicarea nonverbală facilitează transmiterea de
informaţii asupra sentimentelor noastre şi asupra relaţiilor noastre cu ceilalţi. Ea transmite
informaţii afective.

Durata comunicării nonverbale. Dacă comunicarea verbală are o durată pe care o putem
estima exact, pentru că începutul şi sfârşitul sunt clar definite (fie grafic prin punct, fie prin
intonaţie specifică), comunicarea nonverbală durează atâta timp cât participanţii la actul de
comunicare sunt conştienţi unii de alţii. Protagoniştii emit fără încetare semnale nonverbale şi de
aceea este imposibil să nu comunici.

Controlul comunicării nonverbale. Comunicarea verbală este secvenţială. Emiţătorul

poate, în mod conştient, să determine mesajul pe care îl transmite. Comunicarea nonvebală
utilizează mai multe canale în mod simultan şi astfel este paralelă. De aceea este dificil să
controlezi în acelaşi timp mai multe mesaje nonverbale (de ex. Mimica, calitatea vocii, gesturile,
ţinuta corporală etc.).

Semnalele nonverbale. Există mai multe semnale nonverbale dintre care cităm:
- expresia paralingvistică
- mimica
- privirea
- surâsul
- râsul
- utilizarea spaţiului
- gesturile.

Expresia paralingvistică. Există două grupuri de expresii paralingvistice:

- expresii paralingvistice caracteristice vocii (înălţime, forţă, tempo, ritm, rezonanţă);
- expresii paralingvistice de tipul sunetelor (fluierat - cu o utilizare codificată în sport şi în
domeniul militar, fluieratul s-a putut dezvolta ca un limbaj alternativ, menit să se substituie total
vorbirii atunci când distanţa dintre interlocutori e prea mare - râs, suspin, plâns, geamăt, căscat,
şuşotit, exclamaţii ca „ah”, „oh”, „mmm”, „îhî”, etc.

Mimica. Mimica are un loc privilegiat printre mijloacele de comunicare între două
persoane. Prin mimică înţelegem formele de expresie ale feţei servind la comunicarea emoţiilor şi a
intenţiilor în context social. O întrebare importantă este aceea de a şti dacă expresia emoţiilor prin
mimică este înnăscută şi universală sau este dobândită şi specifică diverselor culturi. Charles
Darwin s-a întrebat dacă expresia emoţiilor s-a dezvoltat de-a lungul istoriei evoluţiei speciilor.
Asta ar însemna că dezvoltarea emoţiilor este determinată în mod genetic şi că emoţiile sunt
exprimate peste tot în acelaşi fel, sunt universale (exemplu masca comică şi masca tragică din
teatrul antic). Darwin a enumerat şase metode, care în mare parte sunt încă actuale, cu care putem
studia dacă expresia sentimentelor este universală:
- analiza expresiilor emoţiilor într-o altă cultură;
- compararea interculturală a expresiilor emoţiilor;
- observarea expresiilor emoţiilor la copii (Darwin credea că această metodă este foarte
promiţătoare, căci copiii nu pot să îşi controleze emoţiile (mai ales să şi le reprime ori să le
atenueze).
- expresia „emoţiilor ne-ar fi influenţată” de experienţe specifice unei anumite culturi;
- observarea expresiei emoţiilor la orbii şi la surzii din naştere, care nu pot imita emoţiile pe
care le-au văzut la alte persoane;
50
 - observarea expresiei emoţiilor la bolnavii mintali. Darwin arată ca, precum copiii, bolnavii
mintali resimt puternic emoţiile şi nu pot să şi le reprime.
Pe de o parte, există cu adevărat indici puternici care arată că anumite emoţii fundamentale,
ca de exemplu bucuria, furia, tristeţea, sunt universale şi transmise în mod genetic. Totuşi, emoţiile
nu sunt exprimate fără control, aşa cum arată şi Darwin. Expresia emoţiilor este supusă unor
„reguli de prezentare” şi este controlată în mod conştient. Există de asemenea în anumite culturi
regula prezentării conform căreia nu este permisă exprimarea furiei sau a tristeţii în public.
Anumiţi autori arată că exprimarea emoţiilor are o funcţie de comunicare socială. A surâde,
de pildă, arată că „sunt într-o dispoziţie amicală” sau poate reprezenta un semn de reconciliere.
Astfel, emoţia nu se exprimă decât când sunt prezente alte persoane, căci, fără prezenţa lor, această
expresie nu ar avea sens.

Privirea. Există două forme principale de comportament în ceea ce priveşte

direcţionarea privirii: a privi, a fixa cu ochii şi a întoarce privirea. S-a constatat recent că, copiii
învaţă numele obiectelor urmărind privirea părinţilor în direcţia obiectului numit şi nu privindu-i
direct pe părinţi.

Surâsul. Surâsul este manifestarea principală a salutului social. El semnalează

faptul că suntem gata pentru un schimb social. El reprezintă un fel de „amortizor de agresiune”.
Surâsul poate totuşi, în funcţie de situaţie şi de regulile de prezentare, să însemne multe lucruri, ca
bucurie, stânjeneală, in securitate sau prietenie. El poate traduce o dispoziţie pozitivă, dar şi una
negativă.

Râsul. Râsul exprimă bucuria. Numai oamenii pot râde. Este un mecanism fundamental
înnăscut. Oamenii râd de foarte tineri, chiar dacă sunt surzi ori muţi. Râsul poate exprima o
dispoziţie pozitivă (a râde cu cineva, a râde de o glumă) sau o dispoziţie negativă (a râde de
cineva).

Utilizarea spaţiului. Distingem următoarele distanţe sociale:

- distanţă intimă (contact corporal) până la 45 cm;
- distanţă personală de la 45cm până la 120 cm;
- distanţă în societate de la 120 până la 350 cm (vezi vizite la muzee, ferme etc.);
- distanţe oficiale mai mult de 350 cm (de ex. politicieni şi electori, patroni şi angajaţi etc.).

Gesturi. Gesturile conţin mişcările, ţinuta capului, a braţelor, a mâinilor, a corpului, a

picioarelor. Distingem cinci categorii de gesturi:
- simboluri - gesturi direct traductibile în limbaj;
- ilustratorii - gesturi ce cornpletează limbajul;
- indicatori ai sentimentelor – expresia emoţiilor prin gesturi;
- adaptatori - gesturi fără funcţie comunicativă (de ex. a se scărpina);
- regulatorii – gesturi ce servesc la coordonarea comunicării.

TEMA 9. Specificul comunicării educaționale

Precum în orice comunicare, în comunicarea educațională se recurge la ambele metode de

comunicare: metoda convictivă (bazată pe argumente strict raţionale educaționale) şi metoda
persuasivă (bazată pe emoţii). Ceea ce constituie specificul acestui tip de comunicare este faptul că
preponderent se apelează la metoda persuasivă, existând cazuri în care se utilizează doar metoda
persuasivă.

51
 Dincolo de orientarea metodologică, la delimitarea specificităţii comunicării educaționale
contribuie şi obiectul principal al interacţiunii: clarificarea simptomelor şi a elementelor de
relevanţă educațională. Scena de bază a discursului tipic educațional este ocupată de o tranzacţie
limbajuală (în principal linguală) ce se sprijină pe ceea ce profesorul Mihai Dinu numeşte generic
"caracterul de negociere al dialogului" (2004, p. 279). Spaţiul interlocutiv al întreprinderii
comunicaţionale de tip educațional este în mare parte şi în mod decisiv sub ocupaţia schimbului
persuasiv.
Comunicarea educațională se caracterizează prin următoarele:
obiectul comunicaţional este supus unui proces de investigare-examinare;
între comunicatori se instaurează o relaţie educațională;
interacţiunea ce se declanşează mobilizează obiective comunicaţionale specific educaționale
(cunoaşterea interesată a simptomelor, menţinerea unei relaţii sincere şi deschise,
persuadarea-convingerea însupunerea la exigenţele consultaţiei, acceptarea tratamentului şi
a schimbării opiniilor, atitudinilor ori comportamentului în raport cu propria afecţiune);
instanţa comunicaţională autorizaeză utilizarea de proceduri şi tehnici persuasive: manevre,
mişcări şi stratageme.
Prin urmare, în comunicarea educațională avem de a face cu un factor educațional şi cu un
pacient, legaţi printr-o relaţie educațională şi antrenaţi de scopuri complementare. Alte elemente ale
sistemului de comunicare educațională sunt contextul, situaţia ori cadrul, dispozitivul feed
(feedback şi feedforward), mesajul educațional şi mijlocul de comunicaţie.
În cadrul sistemului educațional se declanşează procesul de comunicare constând în
interacţiuni specifice. Interacţiunea educațională are la bază o relaţie de îngrijire şi ca obiectiv
atingerea unor performanţe de reechilibrare a sănătăţii. Spre deosebire de setul firesc al condiţiilor
de eficienţă ale comunicării convictive (onestitate, solicitudine, simetrie, atitudine pozitivă,
bunăvoinţă, bunăcredinţă etc.), în comunicarea educațională (ce are şi o componetă de persuasiune)
se recurge şi la seducţie, ficţiune şi mit. Cu toate acestea, orice actor educațional îşi va avansa o
imagine de întâmpinare, îşi va face o autoprezentare din care nu vor lipsi francheţea, solidaritatea în
a câştiga, avantajul reciproc, empatia, atitudinea pozitivă etc.

a. TEMĂ de reflecţie 6

a) Desprindeţi din textul următor criteriul ce face diferenţa între comunicarea convictivă şi
cea persuasivă!
b) Ce concluzie se poate trage din text în legătură cu comunicarea educațională?
În „Psihologia mulţimilor", Gustave Le Bon relatează fapte la care el însuşi a asistat: „În
timpul asediului Parisului, o mulţime furioasă îl făcuse captiv la Luvru pe mareşalul V., prins
luând planurile fortificaţiilor pentru a le vinde prusacilor. Un membru al guvernului, orator
celebru, G.P., a ieşit să adreseze o cuvântare mulţimii care cerea executarea imediată a
prizonierului". „Mă aşteptam - continuă Le Bon ( f.a., pp. 22-31) - ca oratorul să demonstreze
absurditatea acuzaţiei, spunând că mareşalul acuzat era tocmai unul dintre constructorii acelor
fortificaţii, al căror plan se vindea, de altfel, în toate librăriile. Spre marea mea stupefacţie -
eram foarte tânăr pe atunci - discursul a fost cu totul altul. «Justiţia va fi aplicată, striga oratorul,
înaintând spre prizonier, şi va fi o justiţie nemiloasă. Îl vom băga la închisoare pe acuzat».

52
Calmată imediat de această satisfacţie aparentă, mulţimea a plecat şi, după un sfert de oră,
mareşalul a putut pleca acasă. El ar fi fost negreşit schilodit dacă avocatul său ar fi înşirat
mulţimii furioase raţionamentele logice pe care tinereţea mea neexperimentată mă făcea să le
găsesc convingătoare".
(Răspunsul se va încadra în spaţiul alocat.)

b. Test de autoevaluare

1. Care sunt metodele de comunicare la care se recurge în comunicarea educațională?

2. Care sunt semnalele nonverbale?
(Răspunsul corect se găseşte subliniat în text.)

53
 c. Test de evaluare

1. Cum se numeşte comunicarea cu ajutorul cuvintelor? Explicaţi!

2. Prin ce se caracterizează comunicarea educațională? Detaliaţi!
(Răspunsul corect se găseşte subliniat în text.)

54
 BIBLIOGRAFIA UTILIZATĂ

1. Abric, J.-C., Psihologia comunicării, Iaşi, Editura Polirom, 2002.

2. Adler A., Cunoaşterea omului, Bucureşti, I.R.I., 1996.
3. Agnoletti M..F., La place dans la communication în La societé de communication, nr. 114,
Paris, 1988.
4. Arsac J., Informatică, Bucureşti, Enciclopedică Română, 1973.
5. Ashby W.-R., Introducere în cibernetică, Bucureşti, Tehnică, 1973.
6. Barthes R., Image-Music-Text, London, Fontana, 1977.
7. Barthes R., Mythologies, Paris, Seuil, 1970.
8. Bateson G., Ruesch J., Communication et societé, Paris, Seuil, 1988.
9. Bateson G., Steps to an Ecology of Mind, Ballantine Books, 1972.
10. Bertalanffy L. von, General System Theory, New-York, G, Braziller Inc., 1966.
11. Boncu Şt., Psihologia influenţei sociale, Iaşi, Polirom, 2002.
12. Cuilenburg J.-J. Van, Scholten O., Noomen G.-W., Ştiinţa comunicării, Bucureşti, Humanitas,
1998.
13. Dinu M., Fundamentele comunicării interpersonale, Timişoara, Editura BIC ALL, 2004.
14. Dinu, M., Comunicarea. Repere fundamentale, Bucureşti, Editura Algos, Ed. a II-a, 2000.
15. Ekman P., Friesen W.-V., The Facial Action Coding System, Palo Alto, CA, Consulting
Psychologists Press, 1978.
16. Fiske J., Introducere în ştiinţele comunicării, Iaşi, Polirom, 2003.
17. Jakobson R., Essai de linguistique génèrale, vol. II, Paris, Minuit, 1973.
18. Kapferer, J.-N., Căile persuasiunii, Bucureşti, Editura INI, 1998.
19. Marinescu, V., Introducere în teoria comunicării. Principii, modele, aplicaţii, Bucureşţi,
Editura Tritonic, 2003.
20. McQuail, D., Comunicarea, Iaşi, Institutul European, 1999.
21. Miège B., Gândirea comunicaţională, Bucureşti, Cartea Românească, 1998.
22. Miège B., Societatea cucerită de comunciare, Iaşi, Polirom, 2000.
23. Mucchielli A., Arta de a comunica, Iaşi, Polirom, 2005.
24. Mucchielli A., Arta de a influenţa, Iaşi, Polirom, 2002.
25. Mucchielli A., Corbalan J.-A., Ferrandez V., Théorie des processus de la communication, Paris,
Armand Colin/Masson, 1998.
26. Mucchielli A., Les situations de communication, Paris, Eyrolles, 1991.
27. Mucchielli, A., Arta de a influenţa, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
28. O'Sullivan, T. ş.a., Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiilor culturale, Iaşi,
Polirom Collegium, 2001.
29. Petty, R., Cacioppo, J.-T., Communication and Persuasion, New-York, Springer-Verlag, 1986.
30. Rovenţa-Frumuşani, D., Semiotică, societate, cultură, Iaşi, Institutul European, 1999.
31. Şoitu, L., Comunicare şi acţiune, Iaşi, Institutul European, 1997.
32. Vlăduţescu Şt., Informaţia – de la teorie către ştiinţă, Bucureşti, Didactică şi Pedagogică, 2002.
33. Vlăduţescu, Şt., Comunicare jurnalistică negativă, Bucureşti, Editura Academiei Române,
2006.
34. Vlăduţescu, Şt., Concepte şi noţiuni de comunicare şi teoria mesajului, Craiova, Editura Sitech,
2009.
35. Wald, L, Sisteme de comunicare umană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973.
36. Watzlawick P., Helvick-Beavin J., Jackson D., Une logique de la communication, Paris, Seuil,
1972.

55