Societatea și școala românească după criteriile lui Hofstede

Gerard Hendrik Hofstede este un influent psihosociolog olandez pe problematica

interacţiunii dintre culturile naţionale şi cele ale culturii organizaţionale. Psihosociologul a
studiat, pe baza unui sondaj, comportamentul organizaţional din câteva zeci de ţări şi a
identificat un set de 5 variabile (dimensiuni) fundamentale care diferenţiază o cultură de alta.
Prima dimesiune propusă în cerceatarea culturilor de Hofstede este: Distanţa faţă de
putere (mare sau mică) care reflectă gradul în care oamenii din cultura respectivă percep
inegalitatea socială ». Această dimensiune exprimă gradul de inegalitate / egaltate între
oameni, între superiori și subordonați.
Pornind de la această dimensiune putem spune că în țara noastră, mai ales în perioada
Comunismului, distanța era foarte mare de putere, ierarhia era acceptată fără a pune la
îndoială legitimitatea conducătorilor, detinătorilor puterii. Membrii mai puţin puternici/bogați
din instituţiile şi organizaţiile țării se aşteaptă şi acceptă că puterea este distribuită inegal, se
acceptă ordina ierarhică, toată lumea are locul său și nu necesită vreo justificare ulterioară,
subordonaţii aşteaptă să li se spună ce să facă şi şeful ideal este un autocrat binevoitor.
Dacă pornim de la faptul că Hofstede spunea despre cultură că este "programarea
colectivă a gândirii, care distinge membrii unui grup de membrii altuia", și că "autoritatea
supravieţuieşte numai acolo unde întâlneşte supunere", putem spune că încercăm să ne
îmbunătățim cultura, mentalitatea și să diminuăm distanța dintre autoritate și supunere,
egalitate și inegalitate, însă dezvoltarea unei culturi se realizează prin faptul că, atunci când
un grup de oameni trăiesc împreună o perioadă mai lungă, tind să împărtăşească aceleaşi
valori.
În ultimii ani, România ca și celelalte țări post-comuniste a preluat multe principii
internaționale, prin așa numita "Democrație", se încearcă o distribuție socială a puterii, iar
originea socială a individului nu îl împiedică să câştige sau să piardă putere, iar generațiile
care vin doresc un stil de conducere participativ și cooperativ. Observăm că în zilele noastre
de multe ori statutul social al individului diferă substanţial de cel al părinţilor săi, inclusiv în
ceea ce priveşte averea, stima, studiile sau meseria.
Distanţa faţă de putere, această dimeniune o regăsim și în școală, aici putem vorbi
de: relația profesor-elev, tipul de educație, stilul de învățare, felul comunicării, etc.
Atunci când distanţa faţă de putere este mică, copiii sunt trataţi de părinţi ca fiind egali, sunt
educaţi pentru a deveni independenţi cât mai repede, profesorul tratează elevul ca fiindu-i
egal, elevul adresează întrebări şi critică profesorul.
 În cazul distanţei mari faţă de putere: părintele nu încurajează independenţa copilului,
pretinde supunere absolută; relaţia profesor – elev perpetuează o anume inegalitate, elevul
vorbeşte doar când este invitat, respectă totdeauna profesorul.
În perioada Comunismului distanța în relația profesor-elev era destul de mare,
articulând relații de subordonare, elevii își tratau profesorii ca pe niște autorități inabordabile,
comunicarea era predominant unidirecționată, se prefera stilul de învățare structurat, inițiativa
era luată mai mult din partea profesorilor, iar elevilor nu le era permis să contrazică cadrul
didactic.
În zilele noastre se încearcă o egalizare a relației profesor-elev, comunicarea este
bidirecționată, educația este centrată pe elev, inițiativa este așteptată de la elevi, se preferă
situațiile deschise de învățare, elevilor le este permis să-l contrazică sau să-l critice pe
profesor, însă părerea mea este că de multe ori această trecere bruscă de la o dimensiune
restrictivă la una permisivă nu este corect percepută nici de elev și nici de cadru didactic,
având ca rezultat conflicte între elevi și cadre didactice.
Individualismul – colectivismul este cea de a doua dimensiune prezentată de
psihosociologul olandez se referă la modul în care o cultură încurajează independenţa şi
libertatea individului faţă de grupul din care face parte. Individualismul arată măsura în care
o societate încurajează relaţiile interpersonale şi realizarea individuală, punându-se accentul e
pus pe individualitate şi drepturi individuale, iar între membrii societăţii există relaţii
interpersonale foarte slabe. În societățile colectiviste membrii au legături foarte strânse, în
aceste culturi se consolidează familii extinse şi colectivităţi în care fiecare membru este
responsabil pentru ceilalţi.
România încă mai poate fi caracterizată din punctul meu de vedere o societate
colectivistă, deoarece există o interdependenţa puternică între componenţii unei familii, ca de
exemplu copiii locuiesc împreună cu părinţii o perioadă destul de lungă, în cele mai multe
cazuri nu este pus să se descurce prin forţele proprii şi să îşi părăseşte părinţii imediat după
ce termină studiile, liceul sau facultatea. Dacă vorbim despre această dimensiune în școala
românească putem spune că sistemul de învățământ încearcă o trecere de la colectivism spre
individualism. Însă putem spune că la ora actuală învățământul românesc se caracterizează
ca fiind conservator, educația este privită ca o cale de dobândire a prestigiului social,
individul sporindu-și șansele de a se alătura grupurilor cu statut înalt iar obținerea
certificatelor, chiar și prin mijloace ilegale, este mai importantă decât dobândirea
competențelor. Se consideră că educația trebuie să fie ghidată, luându-se în considerare vârsta
optimă de învățare, copilul începe școala la vârsta de 6 ani, conținutul învățării se bazează pe
programa școlară, care este de multe ori prea rigidă, se pune accent foarte mult pe teorie și nu
pe practic și nu se are în vedere aptitudinile și competențele elevului.
Masculinitatea sau feminitatea, cea de-a treia dimensiune, se referă la faptul că are
importanță dacă te-ai născut femeie sau bărbat, Hofstede a definit ca fiind masculin un
comportament mândru, de reliefare a calităţilor proprii, ce preferă competitivitatea şi
promovarea, în detrimentul comportamentului modest feminin care este cumpătat și
armonios.
În societăţile masculine este apreciat comportamentul de dominare şi încercările de a
excela, societatea este diferenţiată puternic pe baza sexului; bărbatul are o poziţie dominantă
în structurile sociale şi de putere, femeia fiind controlată, dominată, valorile dominante în
societate sunt succesul material şi prosperitatea,sunt importanţi banii şi lucrurile, bărbaţii se
presupune că sunt aroganţi, ambiţioşi şi duri, femeile sunt sensibile şi se preocupă de relaţii; în
familie taţii se preocupă de fapte, iar mamele de sentimente, studentul cel bun este standardul.
În societăţile feminine, membrii sunt învăţaţi să fie modeşti şi lipsiţi de ambiţie
(indiferent de sex), Hostede susținea că această atitudine are ca rezultat o nivelare a
membrilor unei societăți, antrenând tragerea înapoi a unei persoane spre o condiţie modestă,
valorile dominante în societate sunt grija pentru ceilalţi şi perseverenţa, sunt importanţi oamenii şi
relaţiile cordiale, se presupune că toţi sunt modeşti, atât bărbaţilor cât şi femeilor li se permite să fie
sensibili şi să fie preocupaţi de relaţii, în familie atât taţii cât şi mamele se preocupă de fapte şi de
sentimente, eşecul la şcoală este un accident minor, este apreciată atitudinea prietenoasă a
profesorilor, băieţii şi fetele studiază aceleaşi domenii, etc.
Din punctul meu de vedere, cultura românească poate fi considerată ca fiind o cultura
predominant masculină, tindem să fim destul de rigizi, societatea este diferenţiată puternic
pe baza sexului; bărbatul are o poziţie dominantă în structurile sociale şi de putere, însă cred
că avem și caracteristici de tip feminin deoarece încercăm să promovăm femeia ca fiind egală
bărbatului, să rezolvăm conflictele prin compromis și negociere.
Hofstede susține că evitarea incertitudinii nu se referă la putere, ci la diferenţe de
competenţă între stat / autorităţi şi cetăţeni și la uşurinţa cu care cultura face faţă la noutăți
sau îşi asumă riscuri și gradul de anxietate al naţiunii respective.
Culturile în care evitarea incertitudinii este slabă: oferă un palier mai larg de
interpretare între bine şi rău, murdar şi curat, abaterea de la norme sau reguli nu înseamnă
neapărat o ameninţare sau ceva rău, elevii preferă explicaţiile simple, se acceptă dezacordul
elev – profesor, regulile foarte stricte sunt respinse instinctiv, salariaţii sunt puţin dispuşi să
lucreze din greu dacă este necesar, incertitudinea este un aspect normal al vieţii şi se aşteaptă
să apară în fiecare zi, nu există prea mult stres, nu trebuie să se afişeze agresivitatea şi
emoţiile, există un sentiment de confort în situaţii ambigue şi riscuri nefamiliare, reguli
blânde pentru copii privind ceea ce este murdar şi tabu, ce este diferit este curios, studenţii
preferă moduri de învăţare cu teme libere şi sunt preocupaţi de discuţii de calitate, profesorii
pot spune „nu ştiu”, nu trebuie să existe mai multe reguli decât este strict necesar, precizia şi
punctualitatea trebuie să se înveţe.
Culturile în care evitarea incertitudinii este puternică: evaluările se fac ferm sau 0 sau
1 (bine - rău), spaţiul pentru relativism fiind foarte restrâns; elevii aşteaptă ca profesorul să
aibă răspuns la orice întrebare; există o nevoie emoţională pentru legi şi reguli, incertitudinea
în esenţă în viaţă este percepută ca un pericol continuu care trebuie să fie combătut, stres
puternic, percepere subiectivă a anxietăţii, agresivitatea şi emoţiile pot fi afişate la momente
şi locuri potrivite, acceptarea riscurilor familiare, frica de situaţii ambigue şi de riscuri
nefamiliare, reguli ferme pentru copii privind ceea ce este murdar şi tabu, ce este diferit este
periculos, studenţii preferă moduri de învăţare cu programe analitice fixate şi sunt preocupaţi
de răspunsuri corecte, se presupune că profesorii au răspunsuri pentru orice întrebare, nevoie
emoţională de reguli, chiar dacă acestea nu vor acţiona niciodată.
În România evitarea incertitudinii este destul de puternică, chiar dacă încercăm să
învățăm să fim mai toleranți, să nu mai etichetăm anumite persoane sau comportamente,
totuși ne ghidăm după anumite reguli, incertitudinea în esenţă și în viaţă este percepută ca un
pericol, sau chiar ca un eșec.
Orientarea pe termen lung / scurt, această dimensiune/ valoare, se referă la
perioada de timp pentru care oamenii îşi fac planuri şi aşteaptă rezultate şi la măsura în care
au tendinţa de a sacrifica gratificaţia de astăzi pentru un rezultat viitor, măsoară gradul în care
o societate îmbrățișează sau nu valorile tradiționale și gândirea progresistă, în ce măsură o
societate preferă o perspectivă pragmatică, orientată spre viitor, unui punct de vedere istoric
convențional pe termen scurt.
Orientarea pe termen scurt, este caracterizată de respectarea tradiţiilor și obligaţilor
sociale indiferent de preţ, se puneresiune socială pentru “a ţine pasul cu tinereţea” chiar dacă
aceasta înseamnă foarte multă cheltuială, se aşteaptă rezultate rapide; preocuparea pentru
posesia Adevărului.
Orientarea pe termen lung, se caracterizează prin adaptarea tradiţiilor la un context
modern, respect pentru obligaţii sociale şi status în anumite limite, chibzuiala în cheltuirea
resurselor, cotă mare de economisire, fonduri disponibile pentru investiţii; perseverenţa spre
rezultate pe termene lungi, înclinaţie spre autosubordonare pentru atingere unui scop.
 Dacă analizăm această dimensiune în cultura și școala românească putem spune că suntem
undeva la mijloc, deoarece încercăm să mai păstrăm tradițiile, chiar dacă au fost adaptate la
un context modern, ne facem planuri şi aşteaptăm rezultate pe termen scurt.
Bibliografie:
1. Abrudan, Ioan, Premise şi repere ale culturii manageriale româneşti, Dacia, Cluj-Napoca,
1999
2. Hofstede, Geert, Managementul structurilor multiculturale, Editura Economică,
Bucureşti, 1996
3. Voinea, Mihaela: Educație interculturală – suport de curs, Universitatea Transilvania,
Brașov, 2014.