UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Facultatea de Psihologie și Pedagogie

Programul de studii universitare de licență: Pedagogie

Titular curs Student

Conf. univ. dr. DAVID EUGEN PĂSĂILĂ DARIA
Devianţa şcolară şi adolescenţa. Motivaţia învăţării.
Cunoaşterea psihologică a adolescentului este necesară şi importantă, ea venind în sprijinul cadrelor
didactice care trebuie să aplice principiul tratării individuale a elevului, sporind astfel eficienţa muncii
educative. Pentru realizarea acestui deziderat, este necesar să se ţină seama de varietatea materialului uman
şi de factorii psihologici şi sociali, care acţionează asupra fiecărui individ. În practica educaţională a devenit
deja un truism afirmaţia că producerea performantelor şcolare este direct legată de strategia pedagogică
aplicată de profesor. Experienţa şcolară a dovedit însă faptul că performanţele şcolare depind şi de alţi factori
care nu pot fi integral controlaţi de către profesor, cum ar fi : particularităţile psihologice individuale,
angajamentul individului în învăţare, starea şi dinamica motivaţională a elevilor, relaţiile interindividuale
din cadrul grupului (clasei şcolare). Influenţa pe care o exercită aceşti factori asupra performanţelor obţinute
de elevi în învăţare nu minimalizează, ci, dimpotrivă, sporeşte rolul strategiilor educaţionale în optimizarea
învăţării, pentru că oferă posibilitatea proiectării programului de instruire prin anticiparea efectelor factorilor
care intervin şi printr-un control riguros al acestora.
Adolescența
”Adolescenta este etapa în care are loc o ultimă accelerare a dezvoltării biologice a organismului, ea
fiind, în fapt, etapa consolidării somatice, a organizării echilibrului biologic maturizat”.-( P. Golu, E. Verza,
M. Zlate, 1998.)
Adolescența  este o perioadă din existența omului si a evoluției personalității sale, este vârsta care a
șocat în toate timpurile creând uneori conflicte și anxietăți sociale.
Socrate (sec. V î.e.n.) sublinia faptul ca: "Tineretul nostru iubește luxul. El are purtări rele, sfidare
pentru autorități. Ei arată dispreț pentru vârstnici și iubesc flecăreala în locul acțiunii. Copiii sunt astăzi
tiranii și nu servanții familiilor lor. Ei nu se mai ridică când un vârstnic intră în casă. Ei îsi contrazic părinții,
flecăresc față de musafiri, înfulecă pe nerăsuflate mâncarea și îsi tiranizează profesorii".
Adolescența este un stadiu de viață intermediar între copilarie și maturitate. Limitele cronologice ale
adolescenței sunt discutabile. Majoritatea autorilor consideră adolescenta între 12-18 și chiar 20 de ani;
Bencher extinde vârsta pâna la 24-25. Această tendință de extindere a adolescenței până la perioade de
vârste considerate altă dată ca aparținând maturității a devenit posibilă ca urmare a prelungirii perioadei de
vârstă necesară scolarizării, perioadă de dependență afectivă, și în majoritatea cazurilor, și economică și
care, prin aceasta, se opune procesului de maturizare. Acest punct de vedere este însa discutabil.
Adolescența este considerată totodată ca o perioadă în care se manifestă fenomene de revoltă;
adolescentul având un caracter neconformist. Față de normele sociale, adolescentul poate avea o identificare
negativă sau pozitivă și acest lucru poate crea senzația unei instabilități a personalității sale. Fixarea
nivelului de aspirație, a capacității de separare de părinți și de alții, sunt factori decisivi în procesul de
identificare.
Caracterizând evoluția adolescenței, Rousselet o împarte în:
1. Perioada revoltei - caracterizată prin manifestări ca: refuzul de a se supune din dezgust pentru că i
se ordonă, zâmbet batjocoritor, când nu mai crede în atotputernicia educatorilor, se revoltă contra părinților,

1
refuză profesia acestora (băieții se opun mai ales taților, iar fetele se opun mamelor), revolta contra școlii
(profesorii sunt priviți ca niște tirani, ignoranți, caută să le demaște așa-zisele nedreptăți).
 2. Perioada scandalului - apare după momentul în care crezând că nu mai este copil, vrea să se
afirme în noua lui identitate prin excentrări, dorința de a se face remarcat, vestimentație deosebită, etc. Este
vârsta la care tânarul care a negat familia, școala (sau cel puțin influența lor morală), nu este capabil de a
trăi izolat într-o lume inospitalieră și caută sa fie aproape de prietenii care îl înțeleg și cu care împărtășește
același mod de viață. 
3. Perioada de exaltare și afirmare - când tânărul se simte gata de a înfrunta lumea.
Adolescentul devine stapân pe procesele sale psihice care sunt dirijate conștient. De la această
conștiință de sine apreciată de alții, trece la conștiința de sine prin autoapreciere, de la gândirea intuitiv-
concretă la gândirea abstractă și de la motivațiile elementare la cele sociale de comportament (datorie,
răspundere, scop în viață).
Adolescența este deci etapa în care copilul, pe baza achizițiilor deja realizate, sub influența exercitată
de factorii mediului ambiant și datorită propriei activități, ajunge treptat să-și cunoască viața sufletească, să
se descifreze pe sine ca om și ca membru al societății. Acest salt în planul vieții psihice are efecte deosebite
asupra echilibrului psihic și social al adolescentului. Pe de o parte, înțelegându-se pe sine ca o ființă,
adolescentul reușește să-și integreze viața sufletească într-un tot unitar, raportat la trecut și proiectat în
viitor. Pe de altă parte, el reușește să se diferențieze de semenii săi, să-și stabilească în mod clar locul său în
mijlocul oamenilor printre care trăiește și să-și prefigureze un nou loc, în viitor, printre aceștia. Toate aceste
schimbări care vin să îmbogățească sau nu "criza adolescenței" sunt importante și determinate, în primul
rând,de accelerarea procesului conștiinței de sine.
Mediul şcolar generează bucuria crescută a succesului oferit de examene, concursuri, competiţii.
Insuccesul este trăit mai acut decât la celelalte stadii pentru că este mai puternic legat de perspectivele proprii.
Este mai sensibil faţă de felul în care profesorii îi evaluează cunoştinţele şi capacităţile. Îşi dă mai bine
seama de eventualele erori pe care le fac profesorii în aprecierea prestaţiilor lor şcolare (constată cu uimire că
un coleg a luat o notă mai mare ca el, când ştie bine că a copiat).
Emoţii şi sentimente mai nuanţate sunt generate şi de relaţiile cu colegii : cum ar fi de prietenie,
admiraţie, încredere sau de dispreţ, ură, invidie. Situaţiile familiale sunt generatoare de ample si profunde
emoţii si sentimente. Adolescenţii trăiesc răscolitor evenimente precum decesul, divorţul, până la
îmbolnăvire. Față de profesorii cu care pot comunica uşor şi care le acordă încredere şi consideraţie, au
sentimente de stimă, preţuire, respect, dragoste, admiraţie, făcându-i adesea să aleagă un viitor profesional
ca al acestora.
În adolescenta se parcurg faze noi în amplificarea şi consolidarea unor sentimente cristalizate în
stadiile anterioare şi totodată se formează altele noi. Acum "creşte emoţionalitatea intelectuala si sociala"-
(U. Schiopu. E.Verza, 1981,p. 200). Este vorba de sentimente de colegialitate, de prietenie, de
responsabilitate, de mândrie, demnitate ,dar și orgoliu și îngâmfare.
"O menţiune speciala trebuie să facem in legătura cu sentimentele ce apar în cadrul relaţiilor dintre sexe. Se
trăieşte sentimentul primei iubiri. Acesta este considerata de adolescentul însuşi ca unica si irepetabila ,
neîncercata de nimeni." (R. M. Lerner, D. F. Hultsch, 1983, p.355)
Se aprofundează structurarea componentelor morale din structura sentimentelor şi astfel se amplifica
rolul acestora în orientarea relaţiilor şi preferinţelor adolescentului.
Adolescența este vârsta unor interese intense pentru lectură care tind să fie satisfăcute, la începutul stadiului,
fără măsură, în sensul că citesc orice le cade în mână şi relativ dispersat ca tematică. Către sfârşitul adolescenței
devin mai selectivi şi preferă nu doar literatura ci şi lucrări mai dificile cu caracter filosofic sau referitor la
istoria culturii şi civilizaţiilor. Cei cu inclinaţie pentru literatură, selectează lucrări de beletristică valoroase,
dar şi de critică literară. Sunt interesaţi de geneza operei literare, de originalitatea conţinutului şi stilului ei.
2
 Numită de unii autori "vârsta de aur", sau de alţii "vârsta contestaţiei, marginalităţii si subculturii",
adolescenţa rămâne un subiect privilegiat al controverselor psihopedagogilor, generator de opinii şi discuţii
contradictorii.
Devianţa şcolară la adolescenţi
Conceptul de devianţă a fost propus de către Thorsten Stellin - mulţi ani preşedinte al Societăţii
Internaţionale de Criminologie - în lucrarea sa „Conflictul cultural şi crima", publicată în anul 1938.
Conceptul de devianţă a devenit obiectul de studiu atât pentru sociologi, cât şi pentru psihologi,
psihiatri, jurişti, pedagogi, etc.
Devianța este modul de a fi sau de a se comporta care se abate de la standardele sociale si / sau
culturale recunoscute oficial in cadrul unui grup social . Ea poate decurge dintr-o opțiune sau poate fi
impusă ca în cazul unui handicap . În multe cazuri , totuși , dimensiunea voluntară sau nu a devianței este
perturbatoare si incomfortabilă . Simplul fapt de a fi desemnat diferit poate produce modificări de
comportament ( afiliativ , acomodant , agresiv ).
Prin „devianţă şcolară" se desemnează în general ansamblul comportamentelor care încalcă sau
transgresează normele şi valorile şcolare.În contextul devianţei şcolare se folosesc o varietate de termeni cu
semnificaţii apropiate: indisciplină, delincvenţă juvenilă, inadaptare şcolară, tulburare de comportament, deviere
de conduită.
Devianţa şcolară este un fenomen extrem de complex, ce permite diverse interpretari şi explicaţii;
astfel, elevii sunt indisciplinati deoarece: cauta să caştige atenţia adultului, sunt plictisiţi, simt ca sunt trataţi
nedrept, nu au încredere în adult sau/şi în ceilalţi colegi, se simt umiliţi de eşecurile lor şcolare, sunt trataţi
necorespunzător cu nivelul posibilităţilor lor şi cu vârsta, caută să dobândească putere şi control asupra altora,
vor să dovedească ceva colegilor, se simt frustraţi sau respinşi, se tem, au tulburari neurologice etc. În
şcoală, un act de indisciplină are loc când conduita unui elev îi impiedică pe ceilalti să participe la procesul
de învatare sau perturba activitatea de predare a profesorului.
Delincvenţa juvenila este un concept juridic, care desemnează totalitatea conduitelor care încalcă
norma juridică şi care aparţin minorilor.Poate fi definită ca un comportament de încalcare a legilor din partea
celor care, din cauza tinereţii lor, nu sunt înca văzuţi ca fiind pe deplin responsabili pentru acţiunile lor.
Majoritatea conduitelor de delincvenţă juvenilă pot fi încadrate în patru mari categorii: furt, violenţă pentru a
obţine un avantaj material, încalcarea legilor de statut (abandon şcolar, absenteism) şi comportamentul de
grup sau de bandă receptat de ceilalţi ca ameninţător din cauza zgomotului şi activităţilor fizice implicate.
Din punct de vedere sociologic,în 1938, atât Sellin cât și Merton au încercat să descifreze
complexitatea și ambiguitatea devianței.Cel dintâi, definea devianţa ca ansamblul comportamentelor
îndreptate contra normelor de conduită sau ale ordinii instituționale. Merton a desemnat prin comportament
deviant, o reacţie normală a oamenilor normali plasaţi în conditii anormale.
În ceea ce priveşte noţiunea de „inadaptare şcolară”, ea este suficient de ambiguă pentru a o utiliza
în locul celei de „devianţă şcolară”. În acest sens, C. Neamţu(2003) apreciază că din perspectivă
psihosociologică, devianţa este interpretată ca o formă de inadaptare şi că, implicit, orice conduită de
devianţă şcolară presupune o formă de inadaptare. Cu toate acestea, diferenţierile dintre cele două fenomene
sunt greu de pus în evidenţă pentru că, de pildă, sunt elevi bine adaptaţi mediului şcolar, dovedind aceasta
prin performanţe şcolare superioare, dar care manifestă şi conduite deviante.
Între noţiunea de comportament deviant şi cea de devianţă şcolară există o relaţie de tipul gen - specie,
o incursiune în problematica devianţei se dovedeşte, un pas absolut necesar si in acelasi timp profitabil.
Comportamentul deviant ca forma a dezaprobării sociale cunoaşte diferite forme de manifestare:
infracţiunile şi delictele, consumul de droguri, sinuciderea, transgresiunile sexuale, devianţele religioase,
3
bolile mentale.
În ceea ce priveşte devianţa la vârsta adolescenţei, se poate menţiona că minciuna începe să devină mai
subtilă decât în perioada copilariei, creşte tendinta spre chiul, se înmulţesc conduitele de înşelătorie. Acestea
sunt însoţite de opoziţia critică faţă de autoritatea părinţilor sau a şcolii şi de un anumit grad de
neconformism şi infatuare. Se manifestă fuga de la ore, mai ales de la cele considerate foarte grele. Atracţia
străzii este foarte mare şi creează solidariţăți de moment foarte puternice, din care se pot naşte acte de
huliganism.
Manifestările comportamentului deviant sunt reacţii specifice, individualizate ale elevilor la frustrările
pe care le suportă în confruntarea cu solicitările mediului. Ele au semnificaţia unui deficit de adaptare, a
instalării unei stări conflictuale între elev şi mediul său: şcoala (cerinţe, regulament, alţi elevi, profesori),
familia, mediul extrafamilial, chiar el însuşi).
Specific acestor manifestări este că ele sunt, de fapt, aceleaşi la toate vârstele şcolare, diferind doar
frecvenţa, motivele şi semnificaţia lor morală.
Iată câteva dintre manifestările tipice ale comportamentului deviant:
 Actele de indisciplină cronică din timpul lecţiilor şi al activităţilor educative;
 Manifestări datorate instabilităţii de tip caracterial(excesul de mișcare, vorbire, atenție labilă);
 Manifestările determinate de dezinteresul şi de indiferenţa faţă de şcoală;
 Neglijarea sistematică a obligaţiilor şcolare, a învăţării;
 Atitudinile şi acţiunile reflectând lipsă de respect pentru educatori, reacţiile obraznice la solicitările
acestora;
 Manifestările indiferenţei afective(lipsa dorinței de a stabili relații de afecțiune);
 Lenea,(cea substrat organic și cea cu substrat caracterial)
 Minciuna,(proprie celor timizi, fricoşi, evazivi, nesiguri pe ei înșiși);
 Fuga de la şcoală sau de acasă;
 Vagabondajul;
 Abandonul şcolar;
 Denigrarea colegilor de clasă sau a profesorilor;
 Înşelarea altor elevi sau adulţi;
 Manifestări impulsive, violente şi agresive faţă de colegii de clasă;
 Actele de tâlhărie;
 Fumatul şi consumul de băuturi alcoolice;
 Consumul de droguri;
 Practicarea jocurilor de noroc;
 Furtul comis de elevi;
 Excesele sexuale, perversiunile, prostituţia, violul.
Cauzele care determină devianţa (delincvenţa juvenilă) pot fi împărţite în două categorii: cauze interne-
individuale şi cauze externe-sociale:
Cauzele interne - individuale sunt:
 particularităţile şi structura neuropsihică;
 particularităţi ale personalităţii în formare;
 particularităţi care s-au format sub influenţa unor factori externi, mai ales a celor familiali.
Dintre cauzele externe, cele mai importante sunt:
 cauze socio-culturale;
 cauze economice;
 cauze socio-afective;
 cauze educaţionale, la nivelul microgrupurilor în care trebuie să se integreze treptat copilul, începând
4
 cu familia.

Manifestari ale devianţelor comportamentale la adolescenți

Adolescentul cu tulburări de comportament are manifestări care depind atât de vârstă, sex, stadiul
de dezvoltare, cât şi de factorii de mediu.
Iată câteva dintre aceste manifestări :
Minciuna sau tendinţa de alterare a adevărului are drept cauze manifestarea fanteziei, a
lăudăroşeniei, intenţia de a înşela, dorinţa de compasiune, simpatia sau antipatia, raţionamente superficiale.
Instabilitatea nu este o tulburare de comportament, ci mai mult o modalitate reacţională a SNC,
manifestată psihomotor; ea este definită de Heuyer ca: „incapacitatea de a păstra o atitudine, de a fixa atenţia,
de a reacţiona în mod constant, de a prevedea o acţiune".
Irascibilitatea prezintă un mecanism psihopatologic similar, denumită şi furie, nervozitate,
nestăpânire şi este aproape întotdeauna prezentă; ea este o reacţie de descărcare critică (mânie, furtuni
motorii, violenţe) culminând cu mişcări spectaculoase, exhibiţionism, auto şi heteroagresiune.
Impulsivitatea - reacţie specifică de scurtcircuitare, reprezentând o trecere directă la actul de
satisfacere a apetitului agresiv, de opoziţie etc. Apare de regulă brusc, necenzurat şi este mai puţin elaborat în
privinţa diversităţii acţionale.
Furtul - cel mai frecvent delict întâlnit la minor, este definit ca un atentat la proprietatea particulară
sau publică. (Art., Codul Penal). Deosebim: furtul conştient, furtul patologic.
După conţinutul, motivaţia şi circumstanţele furtului, se deosebesc mai multe categorii de furt:din
necesitate, ca reacţie de imitaţie, prin antrenare sau îndemn, de performanţă, ca act de răzbunare, de
compensaţie.
Vandalismul şcolar reprezintă actele de violenţă specifice, orientate către bunuri, obiecte, proprieţăti.
Conform studiilor sociologice, vandalismul este o conduita specifica adolescenţilor de sex masculin, proveniţi
din clasele sociale defavorizate şi care trăiesc în marile oraşe. Vandalismul în şcoală poate fi interpretat ca o
cale de a depăşi plictiseala, ca un act de răzbunare împotriva unei situaţii percepute ca nedreapta sau ca un
protest împotriva autorităţilor şi regulilor şcolare.
Fuga şi vagabondajul reprezintă erupţia violentă din mediul familial, ca expresie a unei stări de încordare
emotivă sau ca simptome psihotice.
Eşecul şcolar. Se poate datora unor cauze ca: frecvenţa neregulată, condiţii de mediu nefavorabile,
lipsa de îndrumare a copiilor către şcoală prin lipsa de instruire a propriei familii. Părinţii neglijenţi induc,
atât prin ignoranţă, cât şi prin sfaturi demobilizatoare, un efect dăunător uneori, fiind cotaţi ca periculoşi
educaţional şi moral.
Alcoolismul şi dependenţa de droguri. Alcoolul unul dintre principalii răspunzători pentru
comportamentul antisocial (agresiune, crimă, jaf, huliganism etc.) s-a impus ca o problemă de igienă mentală
socială şi la adolescenţă. În adolescenţă, alcoolismul (ca şi tentaţia administrării drogurilor, haşiş, cocaină, aurolac,
etc.) se manifestă în majoritatea cazurilor în formă acută; sub influenţa drogurilor, adolescentul minor tinde
să-şi arate nonconformismul, sfidarea faţă de autoritatea adulţilor sau să lupte împotriva timidităţii şi anxietăţii.
Devierile sexuale. Instinctul sexual, în mod normal latent în copilărie, apare la pubertate, dar, se
definitivează în forma lui specifică umană în adolescenţă tardivă, când include totodată şi ataşamentul afectiv
pentru sexul opus. Gravitatea apare în cazurile în care relaţiile sexuale sunt întâmplătoare, determinate de
setea de aventură sau când ele se caracterizează prin precocitate. Astfel de situaţie constituie termenul propice
pentru delincvenţa sexuală. În aceste cazuri criza sexuală nu este expresia unei maturităţi sexuale, ci, o deviere
a unui organism caracterizat prin imaturitate psihică şi fragilitate funcţională a gonadelor, oferind satisfacţie
5
strict instinctuală.
Suicidul şi tentativa de suicid. Suicidul şi tentativa de suicid sunt, de obicei, expresia unor
tulburări instinctivo-afective foarte profunde; unele dintre cele mai frecvente reacţii antisociale. Suicidul este
actul autoagresiv prin care o persoană, în mod intenţionat, îşi cauzează moartea. Apărând sporadic la vârsta
copilăriei, el creşte brusc în adolescenţă. Deosebim între "suicidul sincer" bine motivat, al disperării autentice
şi "suicidul-şantaj", ipocrit, cu amprentă isterică, în care este implicată în mod deosebit responsabilitatea unei
persoane.
Măsuri de prevenire/profilaxie a devianţei

Prevenţia şi intervenţia în cazul devianţei şcolare, ca demers specific, integrat în strategia de diminuare a
infracţionalităţii la scara societăţii, trebuie să realizeze doua obiective, corelate intre ele: pe de o parte
eliminarea/diminuarea cauzelor şi condiţiilor ce generează conduite deviante, iar pe de alta parte,
resocializarea, recuperarea morala şi sociala a elevilor devianţi.
În funcţie de cauze, de caracterul specializat, de etapa şi de situaţiile vizate, din categoria măsurilor de
prevenire menţionăm:
Măsuri psiho- pedagogice şi psiho-sociologice :
Acestea urmăresc, în urma depistării şi înlăturării timpurii a unor factori negativi, cultivarea unor relaţii
interpersonale adecvate pentru realizarea unei inserţii socio-familiale pozitive.
Pentru aceasta, se impune depistarea de către serviciile de asistenţă socială şi alţi factori (consilieri,
educatoare, învăţători, profesori, cadre medicale) a condiţiilor necorespunzătoare de climat familial sau de
grup, încă înainte de conturarea unor simptome ale perturbărilor de socializare a minorilor.
Măsuri socio- profesionale :
Acestea decurg din măsurile psiho-pedagogice şi psiho-sociale, urmărind prevenirea riscurilor de eşec
adaptativ.În acest scop, se impune :consilierea în vederea alegerii unei profesiuni în acord cu aptitudinile
subiectului; sprijinirea plasării tânărului într-o profesiune potrivită cu interesele, aspiraţiile şi capacităţile sale;
realizarea unei reale maturizări sociale şi a unei eficiente integrări sociale şi profesionale; prevenirea oricăror
acte de indisciplină în cadrul sau în afara locului de muncă; împiedicarea abandonării activităţii utile prestate de
tineri prin măsuri luate la locul angajării.
Măsuri medico-psihologice şi psihiatrice :
Aceste măsuri sunt orientate în direcţia depistării şi înlăturării sau atenuării unor factori cauzali de
natură individuală, organică sau neuropsihică, cu conţinut patologic, favorizanţi, în anumite condiţii, ai
conduitei deviante. Măsurile medico-psihologice şi psihiatrice presupun: depistarea precoce a minorilor cu
diferite categorii de tulburări (caracteriale, comportamentale, emoţionale, tendinţe agresive, tendinţe spre
psihopatie sau alte boli psihice), incriminate în delincvenţa juvenilă; măsuri psihopedagogice şi diferite forme
de tratament medico-psihiatric / psihoterapeutic în vederea prevenirii unor evoluţii dizarmonice, antisociale
ale personalităţii minorilor; măsuri de educaţie sanitară şi psihopedagogice prin care familia este consiliată asupra
modului de reacţie în raport cu anumite tulburări de conduită ale copiilor; internarea cazurilor dificile în
vederea diagnozei din punct de psihiatric, endocrinologic, psihologic ,etc.
Măsuri juridico- sociale :
Aceste măsuri permit creşterea gradului de influenţare socială prin popularizarea legilor şi prin propaganda
juridică, în general.
În domeniul juridic, prevenirea infracţiunilor constituie scopul sancţiunii, al pedepsei şi unul din obiectivele
procesului penal.
Prevenirea generală se realizează prin stabilirea în lege a faptelor care constituie infracţiuni, membrii
6
societăţii fiind informaţi asupra consecinţelor săvârşirii unor astfel de fapte, precum şi a limitelor legale de
sancţionare a acestora ,iar prevenirea specială se realizează prin corecta încadrare juridică şi prin sancţionarea
infracţiunii concrete săvârşite de o persoană.

Motivaţia invăţării şi performanţa şcolară la adolescenţi

„Învăţarea şcolară” «este procesul de receptare şi asimilare a informaţiilor şi influentelor educative,
de reorganizare, de construcţie şi dezvoltare a structurilor cognitiv-operaţionale, psihomotrice şi afective,
precum şi a însuşirilor psihice ale personalităţii (aptitudini, interese, temperament) » Stoica,M., (2002).
„Performanța şcolară” reprezintă rezultatele obţinute de elev în domeniul şcolar, concept în definirea
căruia este corelat întotdeauna conceptului de “ reuşită şcolară” sau „eşec şcolar” şi „randament
şcolar”.”Reuşita şcolară” reprezintă un nivel corespunzător, performanțe ridicate şi eficiență crescută a
activităţii de învăţare a elevului. Aceasta se raportează la nivelul de cunoştinţe prevăzut de programele
şcolare şi la măsura în care acestea au fost asimilate de elevi. Cu alte cuvinte, ea exprimă raportul dintre
prevederile documentelor şcolare şi rezultatele obţinute de elevi prin procesul de învăţare. Randamentul
şcolar se referă la toată durata reuşitei, precum şi la insuccesul sau nereuşita şcolară. El este un indicator al
performanțelor şcolare. Se apreciază că reuşita şcolară deplină este determinată de calitatea înaltă şi
eficienţa crescută a pregătirii teoretice şi practice a elevilor.
Conceptul de „eşec şcolar” nu are o definiţie unitară, deoarece vizează un fapt dependent de
organizarea sistemului educaţional, obiectivele învăţământului şi procedeele de evaluare. Ca sferă
conceptul înglobează următoarele (Riviere,R., 1991): dificultăţile din însuşirea cunoştinţelor; situaţia elevilor
la încheierea unui nivel de şcolarizare; ca "intensitate" poate sã fie parţial/masiv; ca duratã poate sã fie
tranzitoriu/permanent; ca direcţie reversibil/ireversibil.
Una  dintre  legile  care   stau  la  baza  învăţării   şcolare  este   Legea  motivaţiei   care   arată 
că,  învăţarea  şcolară  este  esenţial  motivată   şi  orientată  spre  cunoaştere,  spre  sensibil,  
spre raţional şi comunicativitate.  Motivaţia  face ca, învăţarea să se producă şi
să se autosusţină; este  generatoare de energie şi stimulatoare  pentru   noi  experienţe  de internalizare  a 
valorilor.
O ierarhizare a tuturor motivelor umane cu impact asupra învăţării este prezentă la A. Maslow
(2005).Acesta arăta că „ Este dificil pentru un profesor să activeze trebuinţa de a şti a unui elev dacă cele de
hrană nu sunt satisfăcute. Un elev nu îşi poate satisface nevoia de realizare dacă nu se simte în siguranţă în
grupul de colegi” (Maslow, 2007, p. 82-111)
În psihologia tradiţională, motivaţia pentru învăţare se clasifică în motivaţie intrinsecă (se satisface
chiar prin activitatea de a învăţa) şi motivaţie extrinsecă (se satisface prin alte activităţi, diferite de cea de
învăţare – a primi o notă mare, aprobare etc.). Motivaţia extrinsecă apare prima în învăţare, este specifică
şcolarilor mici, dar nu dispare nici la şcolarii mari şi nici la adulţi. Cele mai importante componente ale
motivaţiei extrinseci pentru învăţare sunt tendinţa de afiliere şi tendinţa de afirmare. (Ausubel, 1981, p.
417-421).
Trebuinţa de afiliere este orientată spre obţinerea aprobării din partea unei persoane sau a unui grup
cu care elevul se identifică. Este mai puternică în copilărie şi este orientată spre părinţi. La pubertate şi
adolescenţă, scade şi începe să se orienteze spre colegi; la această vârstă, prezenţa motivaţiei de afiliere
poate duce la scăderea randamentului şcolar, dacă învăţarea nu constituie o valoare pentru grupul din care
face parte elevul.
Trebuinţa de afirmare poate fi satisfăcută de un randament şcolar ridicat sau de activităţi

7
profesionale înalte. Este însoţită de îngrijorare accentuată, de teamă, rezultate din anticiparea pe plan psihic
a pierderii situaţiei sociale, din coborârea stimei de sine. Ea este mai puternică la adolescenţi şi la adulţi
decât la copii, fiind foarte puternică la persoanele active, cărora le menţine un nivel de aspiraţie ridicat.
Motivaţia intrinsecă pentru învăţare este constituită, preponderent, de motivaţia cognitivă, o
motivaţie specific umană. Sursa ei se află în curiozitatea, utilizată în momentele de debut ale lecţiei pentru
a orienta atenţia asupra conţinuturilor propuse învăţării. Aceata este mai importantă şi mai eficientă în
învăţare decât cea extrinsecă, dar la vârste mici, acest raport se inversează.Ea este reprezentată de curiozitate,
impulsul cognitiv, interesele ştiinţifice,evidențíate în mod excepțional, în adolescență.
Deoarece motivaţia pentru învăţare nu este înnăscută, profesorul trebuie să o formeze şi să o menţină pe
diverse căi. El dezvoltă impulsul cognitiv, utilizează surpriza, disonanţa cognitivă, captează şi menţine interesul,
evită nivelurile foarte înalte de motivaţie şi presiunea continuă asupra elevului, adaptează dinamic sistemul de
recompense şi pedepse, valorizează elevul ca personalitate, creează situaţii de interactivitate, foloseşte eroarea ca
ocazie de învăţare.
“Nici un copil nu se naşte cu trebuinţa de a obţine rezultate bune la învăţătură, aşa că este clar că el
trebuie să o dobândească într-un fel oarecare” (Ausubel, 1981, p. 415).
Întărirea impulsului cognitiv al elevilor se realizează prin: evidenţierea plăcerii de a învăţa, de a
înţelege ca scop în sine, căutarea unor metode de predare care să favorizeze învăţarea conştientă,
explorarea ori crearea succesului al cărui produs secundar este chiar impulsul cognitiv. Dacă nici una din
modalităţile de motivare nu are succes, profesorul va preda în absenţa motivaţiei şi va asigura mici succese,
succesul devenind factor motivaţional pentru activităţile de învăţare ulterioare.

Efortul profesorului, al părinților, al întregii societăți poate duce la diminuarea fenomenului

devianței școlare(delincvenței juvenile) și motivarea invățării la adolescenți.

Bibliografie

8
1.Albu, E. - Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii adolescenţi, Editura Aramis,
Bucureşti, 2002
2.Ausubel, D., Robinson, F.,Învăţarea în şcoală. O introducere în psihologia pedagogică,
Bucureşti, 1981.
3.Cosmovici, A. şi Iacob, L.,Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi,1999,
4.Cocoradă, E., Psihologia educaţiei, Ed. Univ. Transilvania din Braşov, 2009.
5.Dragomirescu, V. – Psihologia comportamentului deviant, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976
6.Ghiran, V., Iftene, F.,Aspecte de psihiatire clinică şi socială a copilului şi adolescentului,
Editura Genesis, Cluj Napoca, 1996,
7.Golu, P, Verza, E., Zlate, M. Psihologia copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1998,
8.Lerner, R. M. , Hultsch, D. F.,Human developement,Mc Graw Hill Book Comp., New York, 1983,
9.Maslow, A., Motivaţie şi personalitate,Ed. TREI, Bucureşti,2007,
10.Neamţu, C. – Devianţa şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 2003
11.Rădulescu, S.M., Banciu, D., Introducere în sociologia delincvenţei juvenile (Adolescenţa între
normalitate şi devianţă), Editura Medicală, Bucureşti, 1990,
12.Rădulescu, S. M. – Anomie, devianţă şi patologie socială, Editura Hyperion,Bucureşti, 1991
13.Rousselt, J. – Adolescentul, acest necunoscut, Editura Politică, Bucureşti,1969
14.Sellin ,T., Dragomirescu ,V. T.,Psihologia comportamentului deviant, Editura Stiintifica si
15.Enciclopedica Bucuresti , 1976.
16.Stoica, M., Pedagogie si psihologie, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova, 2002,
17.Șchiopu,U.,Verza,E., Psihologia vârstelor, EDP, București,1981,
18Turliuc Maria, N., Psihosociologia comportamentului deviant, Institutul European, Iaşi., 2007.
19.Zamfir, C., Vlăsceanu, L., Dicţionar de sociologie Ed. Babel, Bucureşti. 1993,