Nr.

2/martie, 2017 / Revistă școlară

Evaluarea în învățământul preuniversitar

Articole de specialitate

Cei sapte ani de acasă!

Esențial Proiect Educațional

Martie, 2017
 Esențial Proiect Educațional

martie, 2017

“EVALUAREA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR”

“Cei șapte ani de acasă!”

Evaluarea în învăţământul preuniversitar (CD-ROM)

= ISSN 2537 - 4893
ISSN-L 2537 - 4893

Echipa de organizare:

Aida Muscalu
Lucia Rizea
Elena Preda

Tel: 0784. 408. 000; 0732. 254. 721

E-mail: esentialproiect@gmail.com

AUTORII ÎȘI ASUMĂ ÎNTREAGA RESPONSABILITATE

PENTRU CONȚINUTUL MATERIALULUI PUBLICAT!
 IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. Aaniței Elisabeta - Alina

Școala Gimnazială ,,Constantin Tomescu,, Pleșești/
Structura Valea Glodului/Comuna Vulturești/Județul Suceava

Indiferent de locul în care ne aflăm: la şcoală, acasă sau în societate normele de comportare
civilizată fac diferenţa între indivizi. Nu o dată, în meseria noastră ni s-a întâmplat să menţionăm
importanţa acestui lucru. De fapt, cei şapte ani de acasă cuprind un set de priceperi şi deprinderi formate
în cadrul familiei şi definesc modul în care îi respectăm sau nu cu ceilalţi.
Pe parcursul etapelor de dezvoltare din viaţa indivizilor descoperim că aceste reguli se îmbunătăţesc
pe parcursul vieţii, dar definitoriu este modelul oferit de familie. Un copil are drept model părinţii în al
căror mediu familial se dezvoltă până la vârsta de 3 ani , când intră în treapta preşcolarităţii. La această
vârstă un copil ar trebui să ştie să salute, să respecte anumite reguli de igienă sau reguli de comportament
la masă, în vizită, la locul de joacă, în magazin , etc. Timpul de calitate acordat copiilor în cadrul familiei
duce la achiziţii majore în primii ani de viaţă ai copilului. Părinţii conştienţi de aceste lucruri încearcă să
formeze copiilor o conduită civilizată şi ei înşişi se comportă ca atare pentru că modelul matern este
primul imitat de copil.
Pregătirea pentru integrarea în colectivitate este un alt aspect ce nu trebuie neglijat la această vârstă.
Copilul trebuie să utilizeze formule adecvate de salut, moduri simple de a cere ajutor sau de a împărţi
anumite lucruri cu ceilalţi. De asemenea reguli de igienă precum spălarea mâinilor sau modul de a utiliza
tacâmurile sunt utile şi ajută copilul ce intră într-un mediu nou, necunoscut.
Cei mai mulţi dintre părinţii zilelor noastre consideră că şcoala are rolul de a introduce reguli şi de a
forma tipuri de comportamente, dar nu este oare mai simplu ca fiecare copil să vină deja cu un bagaj de
cunoştinţe? Educarea tinerelor generații ar fi mai ușoară dacă respectul pentru cel de lângă noi ar veni de
acasă și nu am încerca să spunem mereu că ni se cuvine totul. Suntem ființe unice , dar trăim într-o
societate ce presupune a lucra sau a colabora cu alții de aceea părinții ar trebui să acorde atenție acestor
aspecte și să nu considere că tot ce se făcea odată trebuie aruncat.
O țară cu cetățeni educați este o țară prosperă și de aceea reguli simple și norme de bun simț ajută
cetățenii să evolueze. Adaptarea la mediul școlar este mult mai ușoară atunci când copilul a parcurs etapa
preșcolarității într-o instituție de învățământ, de aceea cei șapte ani de acasă fac parte dintr-o verigă de
neînlocuit din dezvoltarea noastă.
În ciclul gimnazial în care activez, aceste discrepanțe dintre copiii cu cei șapte ani de acasă și cei
fără ei este și mai evident prin comportamentul agresiv față de sexul opus sau prin atitudinea sfidătoare
față de cadrele didactice. Vârsta le dă copiilor imboldul să creadă că pot face totul, iar părinții consideră
că e vina școlii care nu îi educă. O materie specială nu există în acest sens, iar orele de dirigenție nu pot
suplini neimplicarea familiei în anlizarea comportamentelor copiilor.
Poate că ar trebui să ne întoarcem un pic la tradițiile legate de educația în familie și principiile unei
familii bazate pe respect să influențeze pe viitor viața noastră ca cetățeni ai acestei țări.
În concluzie , consider că a avea cei șape ani de acasă este un lucru de bun simț, dar și un lucru ce
ne poate marca întreaga viață, de aceea sper ca familiile să conștientizeze acest lucru și să facă ceea ce
este necesar în acest sens pentru copiii lor.

3
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. înv. primar, Abdula Leila

Școala Gimnazială ”S. A. Esenin”, Ghindărești

Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilariei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
În mod firesc, orice părinte se întreabă: ”Sunt un părinte bun pentru copilul meu?” sau ”Ce
înseamnă să fii un părinte bun?”
Educatia se reflecta în toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul in interacțiunile cu
ceilațti.
Când copilul este pregătit să primească informații este foarte important modul în care vor fi
transmise aceste informații, de către cine și în ce mod.
Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Unele din însușiirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vietii:
–spiritul de competiție
– altruismul
– cooperarea
– atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.
Iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat si
pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu
va fi încrezător în forțele proprii.
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme
ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente si atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este
considerată „culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Înainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, trebuie să ne gândim la ceea ce se ascunde
in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ ă de către ceilalți.
Familia asigură copiilor sentimentul siguranței și îi ajută să depășească obstacolele inerente vieții,
este punctul lor de sprijin, educându-i să devină persoane responsabile, adaptate timpului în care trăiesc.
Părinții sunt modele pe care copiii, conștient sau inconștient le ”văd” cu ochii minții și le urmează.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală.
Discuțiile cu copiii trebuie să decurgă în așa fel încât aceștia să se simtă membrii importanți ai
”echipei” pe care o formează familia. Copiii reacționează pozitiv și respectă calmul, încrederea,
fermitatea și afecțiunea părinților.
Uneori, ca părinți, avem tendința să ”facem din țânțar armăsar„, când un compromis rezonabil
poate rezolva situația.
Nu trebuie să ne audă criticându-i față de alții.
Câteva din metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale
sunt:
Să fim noi un exemplu
Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ””nu fă ce face popa, fă
ce zice popa””. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul părintelui decât spre
a-l asculta cu sfințenie atunci când spune ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte
importantă la această vârstă. Dacă vrem ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, trebuie sa fim noi
4
primii care aruncă mereu ambalajele la coș. Sa cedăm locul nostru în autobuz persoanelor mai în vârstă
dacă ne dorim ca cel mic să procedeze la fel.
Să-i obișnuim cu regulile. subtil!
Atunci când îi spunem unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu facem altceva decât să îi
strârnim curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă.
Nu trebuie să îi interzicem celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explicăm
consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pune mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, se frige și faei buba și va
avea nevoie de medicamente pentru a se face bine” sau ”dacă se va sui acum în copac poate să cadă și
să se juleașcă și o să îi curgă sânge” sună mult mai bine decât : Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui
mâna acolo?!” Am fi suprinși cât de inteligeți sunt copiii la o vârstă fragedă.
Să-i învațăm despre egalitate
Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explicăm celui mic că un director nu este cu
nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și
trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure
țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie
să se poate cu ei în mod corespunzător.
Să le explicăm despre bunele maniere în public
Atunci când mergem cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât
să atragă atenția asupra noastră într-un mod negativ. Trebuie să îi explicăm celui mic că nici lui nu i-ar
plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Să-i spunem că dacă îl nemulțumește ceva
țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Trebuie să descoperim ce îl supără și
să căutăm soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedăm când
cel mic face crize de nervi în public.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.

Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele
pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în
grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot
atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată
asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei
mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

5
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASÃ

Prof. Achim Filiz

Liceul Teoretic "Mihail Kogălniceanu", Jud. Constanţa
Am convingerea că această vorbă din bătrâni a ajuns să nu se mai aplice în realitatea pe care o
trăim. Şi asta pentru că ceea ce înainte numeam acasă, azi se defineşte nu doar prin raportare la familie, ci
prin o multitudine de factori. Cei şapte ani de acasă sunt asociaţi bunei- creşteri a copilului, iar această
reuşită nu implică numai familia.
Trăim nişte vremuri în care egalitatea dintre femei şi bărbaţi este din ce în ce mai vizibilă. Femeile
îşi doresc în egală măsură să devină mame şi femei de succes. Aici intervine prezenţa unei alte persoane
care să substituie absenţa mamei şi să îi insufle celui mic valorile morale. Putem vorbi de o bunică care
datorită programului mai lejer, poate adopta o atitudine mai calmă faţă de cel mic. Copiii crescuţi de
bunici sunt mai sensibili, mai calmi, mai politicoşi pentru că împrumută din înţelepciunea celor care i-au
crescut. De cealaltă parte se află imaginea bunicului care din prea multă iubire îi face toate capriciile
nepotului transformându-l într-un copil răsfăţat.
Cei şapte ani de acasă sunt uneori echivalenţi cu anii de grădiniţă. Tot mai mulţi părinţi sunt în
căutare de grădiniţe cu program prelungit. Aici copiii mănâncă, dorm, se joacă. Pentru ei există UN
ACASÃ din timpul zilei, adică grădiniţa şi un ALT ACASÃ, casa părinţilor unde le rămâne doar să
doarmă pe timpul nopţii. Părinţii încearcă să recupereze acest timp pierdut cu cele două zile de weekend
când, vrând să se revanşeze pentru absenţa lor, trec cu vederea obrăzniciile copiilor. Nu e importantă
cantitatea, ci calitatea timpului petrecut cu propriii copii. Putem să ne învăţăm copiii să fie politicoşi şi
prin exemplul personal. Copiii preşcolari sunt mult mai receptivi la ceea ce văd decât la ceea ce li se
spune. Din acest motiv e indicat să ne plimbăm cu copiii în medii liniştite, să îi lăsăm la joacă cu copii ce
le pot oferi un model pozitiv.
Oferim cei şapte ani de acasă şi în funcţie de câţi copii avem. Când avem un singur copil,
manifestăm două tendinţe. Fie ne focalizăm toată atenţia asupra lui şi încercăm să îi oferim cea mai bună
educaţie, fie, din prea multă iubire, îi iertăm orice greşeală şi facem să fie catalogat drept un copil răsfăţat
căuia, aşa cum ar spune alţii, îi lipsesc cei şapte ani de acasă.
Psihologii susţin că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte
în bună măsură viitorul adult. Părinţii trebuie să conştientizeze că prezenţa lor nu este necesară doar în
primii doi ani de viaţă ai copilului. Primii şapte ani sunt esenţiali , iar regretele ulterioare ale părinţilor nu
vor schimba cu nimic evoluţia adultului de mai târziu. Buna-creştere se învaţă în familie, în mediul extern
doar se fixează. Şcoala ne poate pregăti pentru concursuri, competiţii, dar nu poate să substituie cei şapte
ani de acasă. Pentru un adult de succes, cele două instituţii, familia şi şcoala, trebuie să coopereze. Şi nu
sunt de subestimat primii şapte ani de viaţă doarece ei sunt temelia.

6
 Familia și școala – factori determinanți în dezvoltarea personalității copilului

Prof.înv. primar ACHIM SIMONA CECILIA

Școala Gimnazială ,,Vasile Alecsandri’’ Baia Mare

Educaţia în familie, cei şapte ani de-acasă, influenţează puternic întreaga existenţă a individului.
Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau inconştient, le văd cu ochii minţii şi le urmează.Marele
pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma ,,Nu trebuie să faceți în fața
copilului nimic din ce nu vreți să imite’’.
Familia înseamnă înţelegere, bucuria de a sta împreună, de a fi cu toţii în diferite ocazii, de a pleca
în vacanţe. Ea este cea care mediază comunicarea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala.
Şcoala este un factor care ajută copilul în desăvârşirea propriei personalităţi. Factorii determinanţi în
dezvoltarea personalităţii copilului sunt familia și școala.
Climatul educaţional familial cuprinde ansamblul de stări psihice, modurile de relaţionare
interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul familial o perioadă mare de timp. Acest climat poate fi
pozitiv sau negativ. Şcolarul are nevoie acasă de un mediu de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Într-un
climat educativ bun părinţii sunt calmi în raporturile cu copiii, fară a le satisface însă orice capriciu.
Copilul simte că părinţii se ocupă de el, că sunt interesaţi de necazurile şi problemele lui, ca şi de
rezultatele şcolare. Familia este un cadru ferm de disciplină, în care şi copiii şi părinţii împărtăşesc acelaşi
nivel de exigenţă.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea,
cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi apaține.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere:
fizic, intelectual, moral și estetic.
Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, îi
fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le creează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de
sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice.
Dezvoltarea intelectuală este cea mai importantă. În cadrul familiei copilul îşi însuşeşte limbajul.
Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi
în această direcţie.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului cele mai multe cunoştinţe uzuale (ex: despre plante,
animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor
intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii încearcă să
explice copiilor sensul unor fenomene şi obiecte pentru a le putea înţelege.
Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de
învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite şcolare, cărţi de lectură,
manuale şcolare etc., cât şi nişte condiţii bune de muncă şi nu în ultimul rând linişte pentru a se putea
concentra. Părinţii trebuie să-şi ajute copiii la învătătură; ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau
sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Cu timpul, părinţii se vor limita la controlarea temelor
de casă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea
mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile
încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu
pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rau, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e
urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său
şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten.
7
 Familia fundamentală pentru existenţa şi formarea personalităţii elevului, ca mediu educativ
determinant, dar şi ca sursă de dezadaptare şcolară şi de comportament deviant al elevului, prin factori
psiho-pedagogici, cu efect cauzal negativ.
Modelele de conduită oferite de părinţi pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare precum şi
climatul socio-afectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o
influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei despre viaţă,a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Strategiile educative la care se face apel în
familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii,
precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor socio-moral. Familia este partenerul
tradiţional al şcolii. Aceasta influenţează atitudinea copilului faţă de învăţătură, de aceea şcolarizarea nu
se poate realiza fară participarea activă a părinţilor.

Bibliografie:
Stănciulescu E., Sociologia educației familiale vol. I, Ed. Polirom Iași, 1998;

8
 Cei șapte ani de acasă sau părinții, primii noștri dascăli

Prof.Adiaconiței Roxana-Maria,
Limba și literatura română,
Liceul Tehnologic,,Arhimandrit Chiriac Nicolau,, ,
Vînători-Neamț

Copilaria, vârsta de aur a omului, este vârsta cu un statut special față de celelalte vârste. Abia
ajuns în acest univers, copilul nu posedă nicio cunoștință cu care poate descifra misterele lui. El nu are
nici forță precum adultul, nici înțelepciune precum vârstnicul și nici știința sau capacitatea de a-și domina
îndeajuns reacțiile emoționale. De aceea el rămâne în această etapă dependent de cei mari, incapabil să se
ajute singur, o ființă slabă trupește și fragilă sufletește.Cel dintâi care intinde mâinile spre el este
părintele.
Părintele, părinții sunt cei care au datoria de a-și înconjura odrasla cu grijă, cu dragoste, cu
căldură sufletească și cu înțelegere. De bună seamă că ei trebuie să fie călăuziți în permanență de aceste
sentimente în procesul de conturare a noii personalități. Dacă suntem de acord că cei șapte ani de acasă
sunt o școală educativă în familie, atunci rolul profesorilor îl au părinții. Dar câți dintre aceștia înțeleg
cu adevărat responsabilitatea rolului de părinte? Societatea contemporană pretinde din partea acestora o
conștientizare clară a ceea ce înseamnă să fii părinte. Poate și pentru că cercetătorii au stabilit atâtea
corelații între tot ceea ce este individul mai târziu, în tinerețe sau la maturitate si vârsta copilăriei.
Este adevărat, importanța educației primite în familie este reiterată de sintagma cei șapte ani de
acasă, pentru că ea este fundamentul educării copilului. Părinții rămân primii și cei mai importanți
educatori ai copiilor, în primul rând pentru că îi influențează moral de la cea mai fragedă vârstă și apoi
pentru că au asupra lor autoritatea incomparabilă a iubirii părintești la care copiii răspund cu iubirea
filială.
Consider că dezvoltarea morală corectă este extrem de importantă pentru viitorul copilului.
Aducerea pe lume a unui copil, încarcă părinții cu o dublă obligație: să le asigure binele material și o
dezvoltare morală corectă. Ambele responsabilități trebuie asumate și îndeplinite în ordinea importanței.
Nevoile dezvoltării fizice sunt cele primare, dar ele nu trebuie să degenereze în răsfăț. Un mai mare efort
ar trebui să depună părinții, mai ales în anii aceștia în care societatea pare a fi în derivă, pentru
formarea sa intelectuală și morală.
Societatea în care trăiește copilul, în primii ani de viață, este familia. Înclinat spre imitație, el va
tinde să imite comportamentul, atitudinea, limbajul parinților. De aceea este important ca modelul să fie
bun, pentru ca rezultatul imitației să fie întocmai. Cu mare grijă și delicatețe sufletească copilul va învăța
lecția dragostei, a respectului de sine și de ceilalți, a demnității, a răbdării, dar și a curajului, a încurajării
,a iertării.În felul acesta el nu va pleca în viață cu un handicap moral.
În concluzie, până la vârsta preșcolară sau școlară responsabilitatea educației copilului revine
parinților. De felul în care ei înțeleg să se preocupe de buna creștere și educarea acestuia oferindu-se ,
înainte de toate, pe sine ca exemplu depinde consistența celor șapte ani de acasă.

9
 Cei șapte ani de acasă

Prof. Simona Afloarei

Școala Gimnazială ,,Al.I.Cuza” Dorohoi
Familia reprezintă o formă primară de comunitate umană și primul mediu socio-educativ în care
copilul se formează din punct de vedere cognitiv, afectiv, social, cultural. Rolul educațional al familiei în
primii ani ai copilului este și trebuie privit cu multă responsabilitate, familia având rolul privilegiat de a-și
pune prima amprenta asupra devenirii ulterioare a individului.
Educația este un fenomen prin excelență social, un proces în continuă desfășurare, având ca
deziderate dezvoltarea conștientă și progresivă a potențialului uman, văzut ca un tot unitar, selectarea și
transmiterea valorilor de la societate la individ, pregătirea omului pentru integrarea activă în viața socială.
Se consideră că până la vârsta școlară mică, copilul se formează în principal sub influența
mediului familial, deși în ultimele perioade familia ca factor educativ este completată de grădiniță, de
educația din clasa pregătitoare. Cu toate acestea, generic de ,,cei șapte ani de acasă” reprezintă educația
și socializarea primară pe care copilul o primește în familie. În acești ani copilul se formează cognitiv și
afectiv, înțelege lumea prin ochii și comportamentul membrilor familiei, își constituie prima imagine
despre sine prin identificare cu grupul familiei. Este perioada formării limbajului, a primelor tipuri de
comportament și reacții la mediul social, a utilizarii jocului ca activitate dominantă, a formării primilor
,,muguri” ai personalității.
Atât școala cât și familia trebuie să urmărească formarea personalității copiilor în vederea
integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului, învățarea
unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Educația, regulile morale sunt cheia către
adaptarea copilului în societate. Un copil educat din punct de vedere al normativității sociale, al
respectului față de ceilalți se va adapta și va evolua pozitiv în anii școlarității.
Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil
și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului. Părinții realizează educația copiilor prin mai multe mijloace precum: reglarea directă a
comportamentului (supravegherea realizării unor sarcini și aprecierea sau sancționarea lor); comunicarea
cu acesta (exprimarea unor opinii, schimbul de informații); cooperarea, participarea la activități comune
(jocuri, vizite). Părinții și membrii apropiați din familie devin modele de conduită, care sunt mai puternice
decât orice reguli enunțate și exersate în afara familiei. Copilul va reacționa așa cum a văzut nu cum i s-a
indicat. De aici rezultă uneori comportamentul nedorit și consecințele negative ale acestuia. Cei șapte ani
de acasa își pun amprenta adânc în personalitatea individului, elementele pozitive și negative fiind
evidente peste ani, chiar și la vârsta maturității. De aceea este important să ne cunoaștem copii, să le
înțelegem posibilitățile potrivit vârstei și capacităților lor reale, să încurajăm orice realizare, oricât de
neînsemantă ne-ar părea, să intram cu adevărat în lumea lui pentru a-i putea deschide drumul spre
formarea viitoare. Latura cea mai importantă în acest stadiu îl are educația morală, chiar daca ea se
realizează prin imitație, fără ca procesul de interiorizare și conștientizare a regulilor să se producă. Acum
se creează terenul propice formării unei personalități complexe și armonioase, a unui individ capabil să
interacționeze corect și să se adapteze în societate.
Actualmente problema stringentă a educației copiilor în primii ani o reprezintă lipsa părinților,
fizică sau nu, din viața copiilor, lipsă determinată de nivelul financiar precar sau de indiferența unor
parinti tributari concepției ,,tot îl duc la grădiniță, învață acolo”. Pe de altă parte, unii dintre părinți, deși
oferă atenție și se apleacă asupra nevoilor copiilor, nu reușesc să ajungă acolo unde și-ar dori. În pofida
eforturilor, copilul manifestă ,,rezistență” și devin uneori greu de controlat. Consider că una dintre
problemele de luat în seama în sociteatea zilelor noastre este aceea de a-i învăța pe părinți, de a-i pregăti
și susține pentru a putea ,,oferi cei șapte ani de acasă”.

Bibliografie
Jinga, I., Istrate, E., Manual de pedagogie, Bucureşti,Editura ALL Educaţional, 1998.
Popovici, D., Sociologia educaţiei, Iaşi, Institutul European, 2003.
Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, Collegium, Polirom, Iaşi, 1998.

10
”Eu sunt copilul. Tu tii in mainile tale destinul meu. Tu determini, in cea mai mare masura, daca voi
reusi sau voi esua in viata! Da-mi, te rog, acele lucruri care sa ma indrepte spre fericire. Educa-ma, te
rog, ca sa pot fi o binecuvantare pentru lume!”
(The Child’s Appeal, de Mamie Gene Cole)

Importanța celor șapte ani de acasă

Prof. Nicoleta Aura ALECSANDRESCU

Prof. Nicoleta Alina VLĂSCEANU
Școala Gimnazială Nr. 2 Picior de Munte

Cifra șapte își manifestă forța magică nu numai în creațiile literare, ci și în viața reală,
reprezentând valorile pe care familia reușește să le sădească în conduita copilului la vârste tot mai
fragede, întrucât mai târziu poate fi prea târziu. Expresia cei șapte ani de acasă este cunoscută și folosită
în viața de zi cu zi, de cele mai multe ori, în forma sa negativă, sancționând manifestări ale unei persoane
ce contravin bunelor maniere, făcând trimitere la regulile de comportament și educația ce ar trebui oferite
de către familie în primii șapte ani de viață ai copilului. Psihologii consideră că educația din primii ani de
acasă este un element definitoriu pentru personalitatea viitorului adult. Mediul familial este cadrul în care
se deschide calea spre comunicarea eficientă, spre o anumită autonomie, spre manifestarea politicoasă și
spre o relaționare socială sănătoasă. Chiar dacă actualul context al sistemului de învățământ permite
cuprinderea copiilor în grădinițe, respectiv școli, de la vârste de până la șapte ani, implicarea familiei în
asigurarea bagajului manierat al ființei aflate în dezvoltare nu poate fi exclusă.
Mediul școlar intervine spre a continua și a consolida normele inițiate de familie, formând o
persoană respectuoasă și demnă de a fi respectată. De maximă importanță rămâne exemplul venit din
partea adulților (părinți, bunici, cadre didactice etc.) aflați în imediată interacțiune cu copilul. În acest
sens, deosebit de eficient râmâne exemplul pozitiv, persuasiv, adecvat particularităților de vârstă, însoțit
de rezolvarea unor situații concrete. Folosirea formulelor de salut și a cuvintelor magice mulțumesc, te
rog, iartă-mă, poftim sunt doar câteva dintre dovezile prezenței celor șapte ani de acasă, care le vor
facilita copiilor adaptarea în societate, pregătind intrarea în etapele viitoare ale vieții. Dar buna creștere nu
trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și
chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate.
Educația unui copil nu înseamnă doar a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze, ci și învățarea
modului de a se comporta cu ceilalți, aspect de urmărit de toți factorii implicați în evoluția copilului.
Diversitatea și unitatea elementelor ce compun perosnalitatea impun interdependențe între laturile
educației- intelectuală, morală, profesională, estetică, fizică. Intercațiunea lor la nivelul personalității și al
sistemului acțiunilor educative nu este aceeași pe tot parcursul dezvoltării, diferențele apar în funcție de
vârstă și de specificul acțiunii instructive-educative întreprinse.
Un concept important fără de care nu am putea vorbi nici de creştere, nici de dezvoltare este acela
de îngrijire. Îngrijirea reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de părinţi, bunici sau comunitate, în
11
vederea asigurării sănătăţii, nutriţiei, dezvoltării psiho-sociale şi cognitive a copilului. Îngrijirea copilului
presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecţie, alimentaţie, asistenţă medicală,
dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare, securitate.
Rezultatele cercetărilor recente au schimbat percepţia asupra copilului, accentuând tot mai mult
competenţele şi aptitudinile copilului ca persoană şi importanţa recunoaşterii faptului că un copil trebuie
să fie recunoscut ca atare de toţi adulţii care îl înconjoară: în familie, în comunitate sau în societate,
colabărând în vederea insuflării comportării civilizate ce se poate remarca prin omenie, toleranță,
altruism, corectitudine, bunăvoință, ca manifestări ale ființei umane înzestrate cu gândire, limbaj, putând
să-și însușească anumite coduri nescrise.

Bibliografie:
1. Bodo, Victor; Bodo, Sorina- Ghid practic de educație a copilului, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2000
2. Marinescu, Silvia; Dinescu, Rodica- Invitație la educație, Editura Carminis, Pitești, 2003
3. Nicola, Ioan; Farcaș, Domnica- Teoria educației și noțiuni de cercetare pedagogică, E.D.P.,
București, 1996
4. Șerbănescu, Dumitru- Cunoașterea de sine și comportarea etică a elevilor, E.D.P., București,
1975
5. www.didactic.ro

12
 Cei șapte ani de acasă

Prof. CĂPUZARU ALINA MARIANA

LICEUL TEHNOLOGIC DACIA PITEȘTI
,, Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Semnificația cifrei șapte, așa cum apare în Dicţionarul de simboluri - Jean Chevalier, Alain
Gheerbrant, ,,numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al
unui dinamism total”, ne duce cu gândul la cât de importantă este această perioadă de șapte ani din viața
unui om .
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Chiar dacă părinţii îşi petrec din ce în
ce mai puţin timp alături de copiii lor, nu trebuie să uite că unele cuvinte cum ar fi ,,bună ziua’’, ,,te rog
frumos’’, ,,mulțumesc’’, și ,,pardon’’ și tot ceea ce ține de formulele de politeţe se învăță în cei șapte ani
de acasă. ,,Ai o viață întreagă ca să tot muncești, dar copiii nu sunt mici decât o singură dată.’’
proverb polonez.
Acasă, copii trebuie să învețe să fie onești, punctuali și muncitori, să fie solidari cu prietenii și să-i
respecte pe cei în vârstă și pe profesori. Deasemenea, acasă copii învață să trăiască într-un mediu curat, să
nu mănânce cu gura plină, să arunce deșeurile la gunoi, să nu se bată.
La școală copii învață limbi străine, matematică, istorie, geografie,științe și sport. La școală ei
completează ceea ce au dobândit acasă de la părinți. Cu toate că percepția părinților despre educație este
destul de diferită, în realitate rolul școlii în viața oricărui copil este foarte important, reușind astfel să il
pregătească pentru nevoile vieții de adult.
Educați depinde de relația afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare al copilului,
valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului. Părinții sunt modele pentru copil, el
imită ceea ce vede și aude în jurul lui..
Cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este cea materială, ci exprimarea mulțumirii și
bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. Copii trebuie să fie lăudați și încurajați tot
timpul. ! Trebuie iubiți indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă
natură! Nu trebuie să glumim pe seama lui, să îi punem porecle și să nu uităm să îi spunem zilnic că il
iubim, demonstrându-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, îmbrățișări etc.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Trebuie stabilite și impuse
anumite reguli. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune . Comunicarea
rămâne secretul unei relații solide între părinți și copii, dacă nu există comunicare, atunci apar și
problemele.
,,Copiii devin ceea ce le spunem noi că sunt”. Larry Fields.
În concluzie, expresia ,,Temelia bunei creșterii se pune în familie’’ rămâne valabilă, deoarece a
petrece cât mai mult timp cu micuțul tău înseamnă să fii un părinte implicat și devotat, iar cei șapte ani de
acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el!
,,Daca ești cuviincioasă Și la școală, negreșit,
Și te porți frumos mereu, Tu să fii sârguincioasă,
Că ai șapte ani de-acasă, Să-nveți ce n-ai reușit,
Să-și dea seama, nu e greu........ In cei șapte ani de-acasă!’’
(Aurora Luchian- Cei șapte ani de acasă)

13
 Bibliografie /sitografie :
Bakker I, Janssen H, ,,Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii”, București,
1998;
Ciofu Carmen, ,,Interacţiunea părinţi-copii”, Editura Medicală Amaltea, 1998 ;
Vrăsmaş Ecaterina Adina, ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002;
http://www.utilecopii.ro/articole/divertisment/citate-despre-copii-si-parinti
http://www.copilul.ro/poezii/alte-poezii-pentru-copii/Cei-sapte-ani-de-acasa

14
 Puterea celor 7 ani de acasă

Prof.înv. primar,
Antofi Adi-Elena
Școala Gimnazială ”Vasile Voiculescu” Pîrscov, Jud. Buzău
"Suprema pedagogie este casa părintească" -Dostoievski
În societatea modernă, educația ocupă un rol important în formarea individului. Dacă în timpuri
stravechi această posibilitate era oferită doar copiilor nobili, în ziua de astăzi educația nu mai este o
raritate, de ea având parte marea majoritate a generațiilor în formare. Dreptul la educație desemnează
crearea unor condiții pentru a acumula cunoștințe într-o formă eficientă.
Educația copiilor nu constă numai în cunoștințele pe care aceștia și le însușesc în mediul școlar,
ci și în alte medii în care își desfășoară activitatea zilnică, dintre care primordial este mediul familial.
Educația primită în fmilie este baza achizițiilor ce vor fi dobândite în școală și pe tot parcursul vieții .
Adesea întâlnim expresia ” cei 7 ani de acasă”, expresie care se referă la educația pe care copilul
o primește de la părinți, aceștia fiind responsabili cu formarea personalității și comportamentului copilului
până acesta merge la școală. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul
în interacțiunile cu ceilalți. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului
în societate și defineşte în bună măsură viitorul adult.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de factori precum : relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Relația afectivă dintre copii și părinți este baza formării unui comportament corespunzător al
copilului. Atunci când copilul simte iubirea părinților, se simte protejat, iar această idee de siguranţă îi
creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Să nu uităm puterea exemplului personal, care are mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de
viață, când părinții transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu
integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi .
Cheia unei educații de succes este mentalitatea de creștere, fapt demonstrat de cercetările în
domeniu. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă să punem accent pe efort, nu pe inteligență. Să asociem
succesul cu acțiuni, nu cu calități înnăscute. Să apreciem și să încurajăm încercările, chiar dacă aduc și
eșecuri. Să îi ajutăm pe copiii să caute noi soluții, să învețe de la cei din jur, să se dezvolte tot mai mult.
Asadar, este important ca părinții să transmită copiilor învățăminte necesare, care îi vor ajuta să fie
oameni respectuoși și demni de respect la rândul lor.
În sprijinul părinților vine și mass-media, care încearcă să aducă exemple de bună-practică, prin
emisiuni tv, articole publicate în ziare și reviste, precum și pe site-uri de specialitate și care întâmpină
nevoile familiilor active pe piața muncii, care au din ce în ce mai puțin timp disponibil pentru a-l petrece
împreună cu copiii lor.
Educația este o acțiune la care își dau concursul școala, familia, întreaga societate. Colaborarea
între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie este stringentă.
Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor, dacă nu află și modul său de
comportare în condițiile scolare, activitatea de acasă fiind o continuare a activității pedagogice de la
școală și invers – activitatea de la școală fiind o continuare a activității de acasă.
Responsabilitatea celor 7 ani de acasă este responsabilitatea noastră, educatori și părinți
deopotrivă, bunele maniere fiind cheia către succes.

15
Școala Gimnazială Vurpăr
An școlar 2016-2017

PROIECT DE ACTIVITATE EXTRAȘCOLARĂ

DIN SUFLET, PENTRU MAMA!

Profesor, Arion Bianca Anamaria

Data : 8 martie 2017

Clasa : a VI-a B
Tema activitatii desfǎşurate : „Din suflet, pentru mama!”
Obiective propuse :
- să cunoască semnificația mărțișorului, respectiv a zilei de 8 martie;
- să-și cunoască mai bine mămica;
- să-și formeze abilități practice prin diverse felicitări și mărțișoare pentru mămici și pentru planșe;
- să-și dezvolte imaginația și creativitatea;
Data/perioada desfǎşurǎrii : 1 martie, 8 martie (4 ore).
Locul desfǎşurǎrii : sala de clasă pentru activitățiile practice și Cdi pentru activitatea Din suflet, pentru
mama!
Persoane prezente:
*Cadru didactic : Arion Bianca Anamaria
*Elevi : clasa a VI-a B

Desfǎşurarea activitǎţii :
În data de 1 martie elevii au creat atât mărțișoarele, cât și felicitările, urmând ca un mărțișor,o
felicitare și o poză cu ei să fie dăruită, alături de o floare, mămicilor, de ziua acestora, iar planșele să fie
create în data de 8 martie. După ce au înțeles semnificația mărțișorului, respectiv a zilei de 8 martie dintr-
un power point creat de doamna profesoară, elevii au fost invitați să răspundă la întrebările dintr-un test.
În plus, pentru a-și cunoaște mămicile mai bine, fiecare elev a primit câte o fișă cu întrebări despre
mămica sa. Aceștia au fost încântați de acest proiect, dorindu-și să mai ia parte și la altele.
Rezultate :
- felicitări și mărțișoare pentru mămici;
- poze cu ei și flori pentru mămici;
- cunoașterea propriilor mămici;
- felicitări și mărțișoare pentru planșe;
- diplome atât pentru elevi, cât și pentru mămici;

16
 Anexa 1
Felicitări planșă

17
Felicitări mămici

18
Mărțișoare mămici

19
Flori din hârtie pentru mămici

20
Poză pentru mămici

Planșe

21
Activitate cu power-point și test

22
23
24
Fișa : Cum e mama mea?

25
 Copilul de azi, omul de mâine

Prof. înv. primar Atodiresei Mihaela Elena

Școala Gimnazială „Calistrat Hogaș” Roman

Creștem copii buni sau oameni?

Succesiunea generațiilor este ireversibilă. Societatea se asigură de perpetuarea ei prin
reproducerea membrilor, a actorilor, a povestitorilor etc.
Copilul vine într-o lume care există și este deja populată. El găsește aici părinții, limba maternă,
obiceiurile, legile, comunitatea, frontierele.
În fiecare om distingem „ființa individuală”, iar scopul educației este de a cizela „ființa socială” a
omului. Școala pune copilul în contact cu o societate determinată și utilizează un ansamblu de practici
educative în relație cu cele ale familiei. Ea dezvoltă în copil anumite stări fizice, intelectuale și morale pe
care le reclamă de la el societatea în ansamblul său și, în particular, comunitatea în mijlocul căreia se
dezvoltă.
Școala reproduce raporturile sociale, dar o face disimulat și pe căi mai eficiente. Politicile
educaționale trebuie să aibă la bază principiul educației realiste și practice și logica adaptării
învățământului la realitățile și nevoile naționale și locale de progres.
Școala conduce copilul spre viață, prin viață și pentru viață. Din această cauză misiunea educației
este stabilirea unei corespondențe cât mai strânse și mai inteligente între copii și comunitate.
Deci, principiul fundamental al oricărui program de educație și de instrucție este acela de a stabili
o dublă armonie între exigențele sociale și posibilitățile copilului, între experiența individuală și idealurile
sociale. Chiar din școală trebuie să-l facem pe copil să participe la ocupațiile și preocupările societății în
care va trăi.
Școala are menirea de a realiza, atât prin ceea ce execută, cât și prin calitățile și capacitățile pe
care le dezvoltă, o inițiere în viața reală.
Bunul-simț, buna-cuviință și comportamentul corect în societate nu pot fi separate de moralitate,
căci o conduită frumoasă este și morală și ceea ce este moral este și frumos. Profilul moral, cinstea,
corectitudinea și celelalte componente ale sale fundamentează atitudinea omului în relațiile sociale și
definesc demnitatea umană; politețea îi adaugă distincție și eleganță.
Educația moral-civică corespunde necesității de a forma la elevi o conduită bazată pe cunoașterea
și respectarea cotidiană a regulilor vieții sociale democratice. Ea urmărește inițierea copilului, viitor
cetățean, în practicarea unui comportament activ, responsabil, capabil de înțelegere și respect față de sine
și de ceilalți, conștient de drepturi și îndatoriri, liber și deschis spre alte culturi. Moralitatea și civismul se
întrepătrund în multe situații.
Educația morală realizează formarea și dezvoltarea conștiinței și comportamentului social-moral
al omului, cultivarea relațiilor individuale cu ceilalți oameni, cu societatea, cu sine însuși. Urmărește să
formeze și să dezvolte calități și însușiri ca cinstea, onestitatea, modestia, solidaritatea, respectul fașă de
ceilalți, demnitatea, repudierea minciunii, a nedreptății, pe baza lor să se poată integra și să se poată crea
o viață socială sănătoasă.
Cei mici trebuie învățați că a fi liber, atât moral cât și civic, înseamnă că poți sa-ți iei libertatea să
faci ce vrei, dar să fii conștient că nu este nici civic și nici moral ca libertatea ta să împiedice să se
manifeste libertatea celorlalți. Treptat, cu sprijinul nostru, copilul este în stare să adauge ceva nou la tipul
uman obișnuit.
Avem în vedere ca activitățile să pornească de la universul de viață al copilului, al mediului din
care provine, de la fapte și situații concrete de viață cunoscute de copii sau care au fost prezentate.

26
Conștiința morală determină conduita. Este necesară o exersare a conduitei, o practică în cadrul căreia să
apară și să se dezvolte la copil obișnuințele de comportare corespunzătoare.
Viitorul oricărei societăți depinde de capacitatea sa de a se îngriji de sănătatea și bunăstarea
următoarei generații. Pe scurt, copiii de azi sunt cetățenii, angajații și părinții de mâine. Dacă investim în
mod înțelept în copii și familie, răsplata generației de mâine va fi capacitatea de a trăi ca adulți productivi
și responsabili. Dacă nu reușim să oferim copiilor ceea ce au nevoie pentru a pune bazele solide ale unei
vieți sănătoase, punem în joc siguranța și prosperitatea noastră.
Prin urmare, este extrem de important ca strategiile ce vizează dezvoltarea armonioasă a copilului
și pregătirea lui pentru școală să includă educație parentală, servicii de îngrijire de calitate a copilului,
servicii primare de sănătate, nutriție și igienă.
Fiecărui copil trebuie să i se asigure cel mai bun start în viață – căci viitorul său și chiar și viitorul
comunității sale, al națiunii și al lumii întregi, depinde de acest lucru.
Toți copiii au nevoie și au dreptul de a beneficia de pareting. Pareting-ul înseamnă să oferi
permanent îngrijirea și sprijinul de care are nevoie copilul pentru a supraviețui și a se dezvolta.
„Copiii învață ceea ce trăiesc!
Dacă trăiesc în încurajare, copiii învață să fie încrezători.
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească.
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învață să se placă pe sine.
Dacă trăiesc înconjurați de recunoaștere, copiii învață că este bine să ai un țel.
Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți, copiii învață generozitatea.
Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație, copiii învață respectul.
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.”
Dorothy Law Nolte

BIBLIOGRAFIE:
• *** Învățământul primar nr. 4/2006, Editura Miniped
• Elvira Crețu, Psihopedagogia școlară pentru învățământul primar, Editura Aramis, 1999
• Wikipedia

27
 Importanța celor șapte ani de acasă

PROFESOR BACIU ALINA IOANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ȘINCA NOUĂ
Cei șapte ani de acasă reprezintă desigur perioada cea mai importantă din viața copilului, este
perioada în care acesta primește educația de la părinți, în care copilul își formează personalitatea și
comportamentul.
Cei șapte ani de acasă desemnează copilul educat, bine crescut, manierat și nu în ultimul rând
empatic. Acesta petrecându-și timpul o perioadă destul de lungă în familie, alături de părinți, va ști să se
poarte, să comunice, să salute, să mulțumească, să roage.
Educația, bunele maniere, regulile morale, sunt principalele motoare care ajută la adaptarea lui în
societate. Un copil bine crescut într-un mediu cald, liniștit, cu principii puternice, va deveni mai târziu un
copil educat, descurcăreț, mai bine adaptabil în societate.
Bineînțeles că educația primită în cei șapte ani depinde de câțiva factori importanți și anume:
relația afectivă cu părinții, mediul, valorile promovate de familie- valori pe care aceasta le transmite
copilul- deoarece copilul mic are tendința de a imita, de a împrumuta din comportamentul adulților.
Afecțiunea părinților joacă un rol foarte important.
Un copil iubit, căruia i se arată dragostea, afecțiunea, care se dezvoltă într-o familie unită, în care
părinții se iubesc reciproc și se respectă, crește armonios. Acest lucru permite copilului să se dezvolte, să
aibă încredere în forțele proprii. Copilul iubit de părinți se simte protejat puternic, sigur pe sine,
dobândind astfel încredere, deschidere spre învățare și asumarea regulilor de comportament.
Copilul care simte iubirea părinților este puternic, încrezător, se simte apreciat și acceptă în mod
pozitiv regulile.
Acesta, la vârste fragede, împrumută comportamentul părinților, astfel un copil care crește, într-un
mediu ostil, în care părinții nu comunică, sau comunică prost, ineficient, nu se respectă, nu se iubesc,
împrumută mai târziu aceleași comportament, părându-i normal acest lucru, acest fel de comportament.
De aceea trebuie, suntem obligați, să acordăm o atenție deosebită comportamentului nostru,
mediului social și familial in care copilul nostru se dezvoltă și se formează.
În opinia mea, bunicii ocupă de asemenea un loc aparte în viața copilului, in dezvoltarea si
formarea acestuia. Copilul crescut de bunici sau în preajma acestora este un copil cu siguranță mult mai
fericit.
Bunicii, făcuți parcă anume pentru această misiune- de a crește, educa copilul- , știu să clădească
etapele de dezvoltare în mod armonios.
Poate și datorită timpului liber mai mult, aceștia oferă o atenție deosebită creșterii noului om,
oferindu-i atenție și dragoste din belșug. De aceea acest copil va fi cu siguranță un copil care va sti ce
înseamnă bunătate, candoare, liniște, emoție, zâmbet și Dumnezeu.
Cei sapte ani de acasa te invata de asemenea respectul.Respectul fata de familie ,fata de prieteni.
Daca respecti pe cei din jur, vei fi si tu respectat, avand astfel posibilitatea de a te integra mult mai
usor in societate.
Cei sapte ani de acasa sunt piatra de temelie, fundatia unei vieti frumoase.

28
 “Cei șapte ani de acasă”

Balaci Dana-Mădălina,

Educatoare la „Grădinița cu program normal Bătinești”

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că
indiferența familiei față de însușirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este
deasemenea o crimă. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei șapte ani de acasă.
Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil
și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului, așa precum spunea psihologul Oana Maria Udrea.
Părinții sunt modele pentru copil. Va fi ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre
exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. Deasemenea cea mai prețioasă recompensă pentru
copil nu este cea materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o
faptă bună.
Modul în care ne creștem copiii, contribuie la formarea concepției acestora despre ei înșiși. Acest
aspect este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe
care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
Copiii sunt foarte drăgălași, plini de energie dar uneori obositori. Să te ocupi de educarea lor poate
fi o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente când te simți depășit de situație și nu găsești
soluții privind comportamentul inacceptabil al copilului.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.

29
 EDUCAȚIA ÎNCEPE DIN FAMILIE

Profesor înv. preșcolar: Bălan Aurelia

Grădinița de Copii cu PN, nr.1 Cosmești, Teleorman
Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Pedagogia este știința care studiază fenomenul educațional cu toate implicațiile sale asupra
formării personalității umane în vederea integrării sale în viața socială. Urmărind integrarea omului în
societate, educația se preocupă, în aceeași măsură, de formarea personalității care va permite fiecărui om
să asimileze în mod creator realizările sociale. Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același
scop: formarea personalității copiilor în vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui
comportament corespunzător al copilului, învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în
familie. Am putea spune din tot sufletul că indiferența familiei față de însușirea de către propiul copil al
unor valori morale, pozitive, este de asemenea o crimă. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt
cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu
cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani
de acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de
Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la
vârsta şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru
el, cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi
competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în
jurul copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru
fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe
care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm
scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem
unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii. Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai
copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează
30
anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi
protecţia lui. Triada mamă – copil – tată oferă copilului posibilităţi de a se defini pe sine, prin jocul
comparaţiilor, al imitaţiilor, al rivalitatilor, de a-şi însuşi modele la care se poate referi în mod constant în
devenirea sa ca adult.
Părinţii sunt primii educatori deoarece:
- ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii;
- familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viaţă al familiei este principalul reper în
viaţă al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei;
- comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalităţii
lui.
A-l invața pe copil bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp și în multe ocazii
unde îl poți îndruma în direcția corectă.
Nu putem să ne imaginăm că odată trecută prima zi de şcoală grijile părinților s-au terminat. Cu
siguranţă, vor avea multe de făcut. Va trebui să ofere şi să ceară sprijin învăţătorilor şi trebuie să-și
păstreze optimismul şi încrederea că puiul lor va reuşi. Procesul de educație nu se oprește la o anumită
vârstă. Nu e niciodată prea tărziu ca să învețe ceva!

31
 CEI 7 ANI DE-ACASĂ – CONSTRUIȚI DE PĂRINȚI
ÎMPREUNĂ CU NOI, EDUCATOARELE

Prof. înv. Preșc. BARBU-FLORESCU DOINA

Grădinița P.P. nr. 3 Mangalia
Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei
care vin din altă parte spun: “Vai, ce a crescut!”.
Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte.
El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce
urma să fie.
Antoine de Saint-Exupery

Pledoariile oamenilor de ştiinţă vin să confirme relaţia strânsă între copil şi părinţii săi, felul în care
fiecare participant în cadrul acestei relaţii se transformă, îşi dezvoltă capacităţile, aptitudinile şi îşi
defineşte atitudinile în rolurile sale.
Când vorbim de parentalitate, dar şi de bune practici în asumarea ei, există câteva repere generale
care trebuiesc urmărite şi care se reflectă în dezvoltarea copilului, în forma de manifestare a acestuia, în
obiceiurile pe care le are, în tipurile de interacţiuni în care intră, în modul în care copilul face faţă
situaţiilor problematice, în iniţiativele pe care le are.
Pearce a descris relaţiile pozitive şi negative care pot influenţa dezvoltarea copilului şi care
constituie punctul de plecare în modificarea unor comportamente ale părinţilor. Dacă analizăm relaţia
dintre stilul părintesc şi comportamentele sociale ale copilului, vom constata că relaţiile mult prea
permisive, fără limite şi reguli, determină comportamente imprecise, agresive şi imprevizibile din partea
copilului. Relaţiile de autoritate pot fi cheia lipsei de iniţiativă, de respect de sine şi supunerii
necondiţionate din partea copilului. Prin atitudini supraprotectoare sunt determinate comportamente
pasive, dependente şi lipsa de reacţie la stimuli. Imaginea ideală a părintelui bun cuprinde calităţi dificil
de atins. Însă există comportamente inadecvate ale părinţilor care afectează dezvoltarea integrată a
copilului. Iată câteva exemple:
• lipsa regulilor în familie (reguli şi limite înţelese, asumate şi aplicate de toţi membrii familiei);
• îngrijirea şi supravegherea inadecvate (copilul lăsat singur în faţa televizorului timp îndelungat,
recompensele materiale şi alimentare);
• disciplină rigidă şi pedepse inadecvate vârstei şi puterii de înţelegere a copilului (stabilirea regulilor
„pentru copil“ fără a consulta anterior opinia copilului);
• neimplicarea în experienţele copilului (absenţa momentelor în care părinţii petrec timp de joacă
împreună, dezinteresul pentru dezvoltarea copilului, neglijarea copilului);
• agresiuni în familie (utilizarea pedepselor care presupun traumatizarea emoţională sau fizică a
copilului, violenţă domestică);
• aşteptări nerealiste de la copil (dorinţa părinţilor de participare a copilului la multe activităţi opţionale în
raport cu vârsta şi opinia lui).
Trebuie să pornim de la premisa că toţi părinţii îşi iubesc copii, însă forma de manifestare a
fiecăruia este diferită şi mascată de forme personale de exprimare. Valorizarea copiilor şi încrederea în
forţele proprii sunt interdependente şi se realizează în familie. Optimizând relaţiile dintre părinţi şi copii
vom da valoare relaţiilor din interiorul familiei şi părinţilor, ca persoane. Un părinte care va şti cum să
răspundă nevoilor copilului, îşi va dezvolta încrederea în sine şi va avea o deschidere mai mare înspre
copil.
Primele relaţii ale copilului sunt cele pe care le are cu mama sa sau cu persoana care îi satisface
nevoile de bază. Comportamentul copilului este condiţionat de comportamentul, stilul de relaţionare al
adultului care îl îngrijeşte. În scurt timp, în aceast cuplu (copil–mamă) se realizează schimburi
interpersonale şi calitatea relaţiei depinde în mare măsură de sensibilitatea adultului, de interacţiunile
iniţiate de copil sau de către părinte, de comportamentul copilului, de răspunsul la stimuli. Viaţa copilului
acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite
deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi
protecţia lui. Triada mamă – copil – tată oferă copilului posibilităţi de a se defini pe sine, prin jocul
32
comparaţiilor, al imitaţiilor, al rivalitatilor, de a-şi însuşi modele la care se poate referi în mod constant în
devenirea sa ca adult.
Părinţii sunt primii educatori deoarece:
• ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii;
• familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al
copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei;
• comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalităţii lui.
În primii ani de viaţă, copilul este strâns legat de mama sa, prin îngrijirile pe care aceasta i le
acordă, indiferent dacă vorbim de hrănire, igienă sau de momentele în care mama îi cântă sau îl adoarme.
Pe parcursul acestor momente, figura tatălui este uneori pasageră. Poate că prezenţa sa este simţită mai
mult sub raportul siguranţei afective pe care o resimte mama şi, prin urmare, şi copilul. Pe măsură ce
copilul creşte, dezvoltarea sa îi permite să se identifice cu mama sau cu tatăl său, având nevoie de timpi
de calitate petrecuţi atât cu mama, cât şi cu tatăl.
Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea
parteneriatului între grădiniţă şi familie. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă
mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul
pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia în spaţiul în care copilul se află
separat de părinţii săi. Eforturile depuse de părinţi şi educatori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de
informaţii, de experienţe şi pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare
ale copiilor.
Părinţii au nevoie să regăsească un sprijin în grădiniţă, să se simtă responsabili şi responsabilizaţi
pentru a colabora cu educatorii şi a participa la orice activităţi realizate împreună cu şi pentru copii.
Părinţii au nevoie să cunoască cine şi cum îi poate sprijini în eforturile lor de îngrijire, creştere şi educare
a copilului.
Este important pentru părinţi să simta că pot controla şi influenţa dezvoltarea copilului lor şi pe
perioada în care nu sunt alături de el. Este nevoie să simta că au suportul educatorilor în dezvoltarea
abilităţilor pe care le au ca părinţi, că grădiniţa este un spaţiu deschis şi permisiv, un spaţiu în care le este
respecată opinia şi, în egală măsură, în cadrul căreia este respectată confidenţialitatea.
Am înţeles că fiecare copil este unic, că el creşte şi se dezvoltă în ritmul său, că are nevoie de
sprijinul părinţilor, că trebuie să îi oferim un mediu sănătos şi adaptat nevoilor lui, că trebuie să-l
stimulăm şi să-l ajutăm să descopere lumea.
Pentru cunoaşterea nivelului de dezvoltare al copilului, un sprijin foarte important îl oferă
educatorii. Aceştia, prin mijloace şi instrumente specifice, realizează o evaluare autentică a celui mic, în
care ţin seama de evoluţia copilului în raport cu el însuşi, dar şi de anumite obiective precizate în
Currilumulul pentru educaţie timpurie a copiilor de 3-6/7 ani.

Bibliografie

1. Anghelescu Carmen, „Zi de zi cu copilul meu (elemente practice de psihologie a copilului“,

editura Medicală, Bucureşti, 1989
2. Ciofu Carmen, „Interacţiunea părinţi-copii“, editura Medicală AMALTEA, 1998
3. Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţia părinţilor“, editura Aramis, Bucureşti, 2002
William Crain, „Dreptul la copilărie“, editura LUCMAR, 2003

33
34
35
36
37
38
 CEI SAPTE ANI DE ACASA

Prof.inv.presc.Barbu Ionela
GR.P.N.Bratestii de Jos,Dambovita

MOTO:

,,Pretul omului sta in iscusinta duhului sau si in cinstea purtarii sale,,

PROVERB ROMANESC

Lumea copilariei este o lume minunata,o lume a inocentei,a puritatii,a dragostei,a frumusetii si
credintei,a dorintei de cunoastere.

Copilul este precum un copacel-noi,cei care am fost odata copii,trebuie sa-l ingrijim,caci este
firav,plapand,nestiutor,dornic de soare,insetat de ploaie si cu dorinta de a da rod bogat,iar pentru toate
acestea are nevoie de ocrotire.

Cei sapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte
a copilariei.

Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie,sa citeasca si a deveni un bun exemplu
pentru scoala.Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare sociala,psihologica,intelectual-
cognitiva.Cei sapte ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile
cu ceilalti.

Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in
prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei sapte ani de acasa.Cea mai buna modalitate de a-l
obisnui cu bunele maniere este ca noi,parintii sa fim un model pentru el..Putem spune ca educatia unui
copli consta in ceea ce traieste copilul in familie. Parintii au o mare influenta asupra copiilor in primii
sapte ani de viata.Este foarte important sa transmitem micutilor invataminte pe care le consideram noi
necesare si care ii pot ajuta sa devina respectuosi si demni de respect la randul lor.

Toate achizitiile pe care le dobandeste copilul in toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interactiunile pe care acesta le are cu mediul in care traieste primii ani de viata.

Putem spune ca educatia,bunele maniere,regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in
societate.

A-l invata pe copil bunele maniere este un proces zilnic,care va dura in timp.

Cei sapte ani de acasa nu se refera doar la acele semene exterioare de respect caracterizate drept
politete ci la intreaga suita de obiceiuri sanatoase pe care,daca un copil le va deprinde acum le va practica
ulterior pe parcursul integii sale vieti.

39
 IMPORTANTA CELOR
„SAPTE ANI DE ACASĂ ...”

prof. Inv. Presc. Bertesteanu Adriana

Gradinita cu Program Prelungit „Dumbrava Minunata”, Slobozia,judetul Ialomita

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copi frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de
Dumnezeu să deţină rolul principal.
Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi
responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva
aspecte legate de educaţia creştină. Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe
copii de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu
de credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu.
Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă,
cât si la grădinită/scoală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare
Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă
în ea.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt
exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau
un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate
modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu
ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât
din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele.
Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de
greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Mult mai uşor se vor apropia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe
Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea personalităţii
tinerilor.Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de
nici un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din
toate părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu.Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor
când sunt mici, şi uneori ei le confundăcu poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea
poveştilor, ei încep să nu maicreadă nici faptele descrise în vieţile sfinţilor.
Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a
făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni
pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui
Dumnezeu. Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui
copil creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi
Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele
două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu,
care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Mos Crăciun
si „iepuraşul“si mai putin, Ziua de Crăciun si Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de
40
ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri si
daruri din ce în ce mai diversificate, în fuctie de vârstă.
Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii
spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor! Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii
neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii, filmului, modei, sau pe şi mai periculoasele
„staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul are mai întâi ca modele două persoane care
îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă
pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le
vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă
lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi. Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie
modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile
în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii si la multe dintre ele
copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)!
N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când în centrul
vieţii părinţilor stă Dumnezeu, şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac,
inimile copiilor nu au de ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie,
prilej de împlinire. Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de
mare din care părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor. Important este să aibă
credinţă în Dumnezeu, să se căiască pentru păcatele lor şi să alerge să ia dezlegare de păcate prin Taina
Spovedaniei. Rolul unui duhovnic bun, care să sfătuiască şi să mustre, care să dea binecuvântare pentru
săvârşirea unor fapte importante, este de neînlocuit.
În „cei sapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm si să stergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să adunăm si să distribuim la locul lor: jucăriile, cărtile, hăinutele” „Să facem
împreună gogosi/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune,
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care
îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să îsi agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de
viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică,
vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.

BIBLIOGRAFIE
„Cum să ne crestem copiii?” , Danion Vasile, Editura Sophia, Bucure?ti, 2012

41
 Importanţa celor şapte ani de acasă
Prof.Beşa Cătălina-Elena,Şcoala Gimnazială „Miron Costin”,Bacău

Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse
forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele
de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa
consolideze normele deja deprinse din familie.
Ce sunt cei 7 ani de acasa?
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor?
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.
Educatia primita in familie
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la

42
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Ca o concluzie, putem spune că, lucrurile astea se invata şi mai mult prin copierea parintilor si a
altor educatori, mai degraba decat din predici si povesti. Asa că e de maximă importanţă ca părinţii sa fie
un exemplu pentru cei mici.

43
 Haina celor şapte ani
Bîlc Lavinia Voichița
În toată trecerea prin ani
Alături fii de cei sărmani,
Să nu te lăcomeşti la bani
De cinste sunt destui orfani.

Şi-n fiecare zi de săptămână

Să fii mereu cu voie bună,
Să împlineşti ce ai de împlinit,
Să mulţumeşti, să fii şi mulţumit.

Cu haina celor şapte ani de-acasă

Să-ţi faci prezenţa mai frumoasă
Oriunde ai fi, te are-n seamă
Un crez şi-o inimă de mamă!

Tu prin gândire şi prin faptă,

Ai grijă s-o păstrezi curată!
(poezie de Constantin Iordache)

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.Necesitatea
educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în formarea
copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament
adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.
Dar ce înseamnă comportament adecvat?Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare
cu informaţii?Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de
politeţea sufletului omenesc.Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la
pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă
impresie, nefiind motivate de o convingere interioară.
Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi
recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută?
Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva
întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral
al relaţiilor umane.
Să vorbim puţin despre cei șapte ani de acasă. După anii “90 acest concept a cam dispărut din
cotidian, pentru că au apărut familii bogate şi atunci copii au primit o educaţie prin străinătate, şi din ce
ştiu eu pe la ei nu există aşa ceva, adică omul se vede la maturitate după cei șapte ani de acasă. De fapt ce
sunt cei șapte ani de acasă, pe care cei bătrâni îl invoca atunci când este nevoie de acest lucru? Pănă în
clasa primară, cam pe la șapte ani, stăm mai mult cu părinţii, bunicii cu familia şi cei apropiaţi în general.
Cei din familie încearcă să te sfatuiască și să te educe cum știu ei mai bine, ca tu pe viitor să poți intra în
viață cu minim de lecții despre viață în general. Cum să respecți bunicii, cum să respecți familia și pe cei
mai în vârstă, mai departe la școală respectul față de profesori, colegi și cercul de prieteni pe care îl ai.
Respectă ca să fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinții nostrii. Dacă
respecți pe cei din jur, te respecti pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă știi
să respecți pe cei din jurul tău, chiar și pe cei de aceeași vârstă cu tine.

44
 Acum, după cum am văzut în viață, sunt multe persoane care pur și simplu nu pot fi respectate,
pentru ca nu știu să se comporte în lume. Mulți datorită comportamentului ciudat față de semenii lor, se
autoizoleaza de cei din jur și tind să dispară așa treptat din viața socială, de multe ori alcoolul fiind
singurul prieten de suferință.
În rest acești șapte ani de acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe
viitor. De acești ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur și
bineînteles îți poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi. La rândul tău odată cu trecerea
timpului, când vei deveni mai înțelept, o să dai și tu aceste sfaturi copiilor, nepoților și celor dragi, ca și ei
să aibă la baza cei șapte ani de acasă, să poată merge în viață deschis și cu un viitor sigur.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglinda a educației pe care părinții o ofera copiilor în prima parte
a copilăriei. Specialiștii sustin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață
ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la
școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul in interacțiunile cu
ceilalți.
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai
goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât
de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este
oglinda primilor ani petrecuţi în familie.În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul
curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.Nu este de mirare că întâlnim din
ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a
dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent,
frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită
niciodată sunt “cei şapte ani de-acasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se
învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la
şcoală.Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi
vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne
comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie,
cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”
pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi,
dornici să înveţe, să descopere lumea.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe
pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la
şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce
oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor
de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni
adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.
Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor,
pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi.Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească
elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia.
Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a
tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.
Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

45
Bibliografie

1. DOLTO F. 2005 psihanaliza copilului, editura Trei, București

2. GEORGE VĂIDEANU Educașia la frontiera dintre milenii, ed. Politică, București 1988
3. IOAN NICOLA Tratat de pedagogie școlară

46
 Cei şapte ani de acasă – esenţiali în dezvoltarea copilului

Prof. Înv. Preşc. Blagoe Rozeta Ana

Liceul Tehnologic Berzovia
Grăd.P.N.Berzovia - structură

˶Copiii, sunt mâinile cu care prindem cerul. ˝ - H.W.Beecher.

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi
educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii
frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu,
în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie,
defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune
amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de
la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti
factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la
lumea din jur.
Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie
să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta e răspunderea părinţilor. El trebuie obişnuit de mic cu
bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile, emoţiile şi
capacitatea de relaţionare social.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în
prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de
a-l obişnui cu bunele maniere este acela ca părinţii să fie un bun model pentru el,începând prin a-l învăţa
lucruri simple înca de la vârsta fragedă: să salute, să spuna "te rog" şi "mulţumesc". Dar buna creştere nu
trebuie să se oprească aici.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce
la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de
obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în
dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la

47
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la
dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să
exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii. Spre exemplu: să
numere maşinile de pe stradă de o anumită culoare, să sorteze hainele în fucţie de anotimp etc.
˶Singurul scop al educatei este sa transforme oglinzile in ferestre.̋ Sydney Harris

48
 Împreună clădim cei 7 ani...de-acasă

Prof. înv. preșc. Borș Alina Anna Maria

Grădinița P.P. Nr. 3 Mangalia
,,Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei ce le dau viață; de aceea pe lângă
viață, dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i. Educația este cea mai bună provizie pe care o
poți face pentru bătrânețe.” Aristotel

În mod firesc, părinții sunt primii educatori ai copilului.

Fără să conștientizeze, părinții își educă copiii nu numai când vorbesc cu ei, ci în fiecare moment al
vieții lor, chiar și atunci când nu sunt acasă, felul cum se îmbracă, cum vorbesc cu alți oameni și despre
alți oameni, cum se bucură și cum se întristează, cum se comportă cu prietenii și cu cei care nu le sunt
prieteni; toate acestea au o mare însemnătate pentru copil. Părinții trebuie să cunoască, să devină
conștienți de influența pe care o exercită prezența lor în viața copilului, să fie convinși că educația ce
trebuie dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente, că societatea viitoare va fi
diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.
Cu ajutorul familiei, grădinița devine un important mediu de socializare. Grădinița îi ajută pe copii
să interacționeze cu alți copii, dar și cu alți adulți și le oferă acestora un mediu primitor, adecvat învățării.
Când cei mici fac primii pași în viață, familia și grădinița reprezintă doi factori primordiali în educația lor.
Acum se pun bazele personalității lor. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia,
prezentând noi căi spre educație în beneficiul copiilor.
Activitățile desfășurate în parteneriat cu părinții sunt modalități propice pentru atingerea unor
obiective comune în ceea ce privește educația preșcolarilor, plăcerea de a fi alături de colegi, activitățile
atractive care se desfășoară intr-o atmosferă de voie bună. Relația părinți - educatoare se referă la
construirea unor relații pozitive între familie și grădiniță, la o unificare a sistemului de valori și cerințe
referitor la copil ; efectele asupra copilului vor fi benefice, putând contribui la rezolvarea unor probleme
înainte ca acestea să devină necontrolabile.
Lipsa de informație, de comunicare între educatoare și părinți poate duce la situații în care copilul
este supus în familie unor cerințe de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obținere de performanțe,
sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat, considerându-se că această
sarcină este exclusiv a grădiniței. Pentru a se putea păstra un echilibru, părinții trebuie să se informeze, la
începutul fiecărei săptămâni, ce activități se vor desfășura la grădiniță, ce materiale se vor folosi, ce
priceperi, deprinderi și cunoștințe vor fi vizate. Dacă părinții și educatoare fac echipă atunci copilul iese
câștigător, esențial este ca cei doi factori să-și dirijeze acțiunile spre același scop. Numai printr-o
colaborare strânsă și susținută, familia și grădinișa pot pune în aplicare acest proces de educare a micului
adult în devenire.
Participarea activă a părinților la activitățile din grădiniță le creează copiilor sentimente de siguranță,
înțelegere și bucurie. Copilul are ocazia să arate ce știe, ce poate iar părintele este mândru de copilul său.
Astfel pot să aprecieze împreună activitățile, faptele, evenimentele, rezultatele obținute, iar părintele vede
cum se raportează copilul față de cerințele respectivei activități dar și față de colegi. Fiecare părinte este
liber să aleagă la ce activități să participe alături de copil. Sunt multe modalități de colaborare între
familie și grădiniță: discuții zilnice, teme săptămânale de consiliere parentală, ședințe și lectorate cu
părinții, vizite la domiciliul copiilor, serbări, lecții deschise, plimbări, cursuri ,,Educați așa!”, antrenarea
părinților în derularea proiectelor tematice, implicarea in organizarea și desfășurarea acțiunilor de
voluntariat.
Grădinița este partenerul educativ al familiei. Activitățile de la grădiniță trebuie continuate și acasă.
Comunicarea dintre părinți și copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie întrebat ce a făcut la grădiniță, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă. Părintele
trebuie să arate că este interesat de ceea ce a realizat el la grădiniță. De cele mai multe ori ,,dialogul ” se
rezumă la: ,,Ce ai făcut azi?” răspunsul copilului fiind ,,Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe
această temă. În astfel de situații părinții pot începe prin a povesti ei ce au făcut la serviciu.
Familia și grădinița reprezintă cei mai importanți factori educaționali, fiind adevărați piloni ai
educației. Mediul familial îi oferă copilului modele de comportamente iar grădinița locul unde să le
49
dezvolte și să le pună în practică.

Bibliografie:

Maria Robu, ,,Empatia în educație-necesități pedagogice moderne”, București, 2008

Vrășmaș Ecaterina Adina, ,,Consilierea și educația părinților”, Editura Aramis, București, 2002
www.didactic.ro

50
 SĂ CLĂDIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI...DE-ACASĂ

Prof. Înv. Preșc. Brebu-Jarcu Lorena-Maria

Colegiul Naţional Traian Lalesu Reşiţa
Grădiniţa PN Nr 14(Mociur)

,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-
mă , te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume"
.
( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea, părintele trebuie să-și
facă timp pentru copilul său, căci educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească
și să calculeze, ci trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea
familiei.Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social.

Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în
prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de
a-l obișnui cu bunele maniere este ca părinții să fie un bun model pentru el. Copilul trebuie să învețe
lucrurile simple încă de la vârste fragede: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere
nu trebuie să se oprească aici.

Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu
un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă
respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect.

Până la 3 ani, chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să confundăm
comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapă firească a dezvoltării sale.. Desigur, nu este prea
devreme să utilizeze formule ca "te rog", "mulțumesc", "bună ziua", "la revedere". Trebuie încurajat să le
folosească nu doar cu străinii, ci și în familie.

Între 3 si 5 ani,cu puțină creativitate, îl putem ajuta să înțeleagă de ce unele lucruri trebuie făcute
într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventarea jocurilor în care el să fie actorul
principal,gazdă sau musafir. Va învăța cum să își trateze invitații: să le servească prajiturele sau, pur și
simplu, să poarte o conversație politicoasă. Găsește și alte situații în care el să aivă diverse roluri: poate fi
vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, șofer sau prietenul unei persoane
importante pe care el o admiră.

El se va distra, iar părintele îşi atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai
conștient de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur.

Între 5 si 7 ani, odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că
părinţii nu vor fi tot timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult capacitatea de a comunica cu
cei din colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de baza la masă,
să poarte o conversație cu adulții.

51
 De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversări. Ca părinte
poți începe să îi supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt
să termine ce are de spus. Exemplele din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă , îl vor ajuta pe
copil să-şi dezvolte o atitudine şi o comportare corectă. Când greșește, i se va atrage atenția și aminti ce
are de făcut, dar pe ton cald, afectuos, nu impunător.

De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare s-a comportat ireproșabil, merită o recompensă cât
de mică. Dacă a greșit, nu trebuie criticat de față cu alte persoane străine. La această vârstă se simte foarte
stanjenit dacă i se face morala în public și va avea tendința să procedeze exact pe dos.

Educatoarele pot propune în cadrul activităţilor de consiliere cu părinţii teme care să vină în
sprijinul lor, în vederea unei eficiente educaţii a micuţilor. Pot aborda teme, împreună cu persoanele
abilitate ca ,,instructor de părinţi’’, de genul ,,Lauda, Aprecierea, Recompensa, Interzicerea, Izolarea şi
pedepsirea’’. De asemenea, activităţile de la grădiniţă pot constitui modele pentru părinţi acasă( Centrul
de interes Joc de rol, povestiri educative şi poezii-Domeniul DOS, jocurile de mişcare etc.).

Şi activităţile extraşcolare(serbările, excursiile, etc.) sunt un bun prilej de dezvoltare a unei

comportări adecvate: învaţă să-şi aştepte rândul, participarea la activităţi de competiţie şi cooperare,
spiritul de apreciere şi autoapreciere

Strânsa comunicare educatoare-părinte vine în sprijinul dezvoltării copilului sub toate aspectele,
dar, în primul rând, ca persoană în societate.

Bibliografie:

1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

3. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004

52
 IMPORTANŢA CELOR “7 ANI DE ACASĂ”

INTOCMIT, Prof. inv. primar BRUTARU ILEANA NUŞA

Şcoala Gimnaziala Haleş, comna Tisău, judeţul Buzău

Expresia “cei 7 ani de acasă” este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-
un context anume. Este educaţia primită în primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie şi
defineşte viitorul adult.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta supra dezvoltării sale afective,
motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent lucrurile decurg “de la sine” există factori care înfluenţează
această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de
felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate
ale copilului. Este necesar să le identificăm şi să le satisficem. În momentul în care nu o satisfacem, apar
frustrările atât pentru mamă cât şi pentru copil.
Tot în această perioadă se dezvoltă limbajul. Este foarte important să se comunice în permanenţă cu
copilul, să i se citească poveşti, pentru că el acum învaţă prin imitaţie, să fie îndrumat şi corectat.
De asemenea, trebuie să aibă în jurul lui o sumedenie de stimuli, în special jucării, care să-l
încurajeze în a explora, chiar dacă uneori crează mici secvenţe neplăcute părinţilor.
Apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în spaţii publice. Părinţii trebuie să
gestioneze diplomatic aceste situaţii şi să explice ce atitudine trebuie să adopte, fără a-l şantaja sau agresa
verbal sau fizic. Aceste crize, netratate, se transformă în “simptomele” unui copil răsfăţat.
Este perioada în care, prin repetarea unor ritualuri de mers la baie, de mâncat, de spălat, de
pieptănat etc. se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile.
Copilul este oglinda familiei, el ne arată cum a învăţat să se poarte, să vorbească politicos, să
folosească formulele de adresare, toate despinse din reguli impuse de familie şi din exemplul personal.
Prin educaţia primită “acasă” un copil trebuie să aibă dezvoltat un anumit grad de autonomie, un
nivel rezonabil de politeţe, un limbaj dezvoltat care să îi permită să comunice, un grad de dezvoltare
emoţional care să îi dea posibilitatea de a-şi controla fricile, emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
Unele din însuşirile dobândite în aceşti primi ani de viaţă devin stabile pentru tot restul vieţii pot fi:
spiritul de competiţie, altruismul, cooperarea, etc. Altele influenţează dezvoltarea de mai târziu - un copil
criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu întru-un grup, va avea
tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
• Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
• Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
• Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
• Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

53
 • Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
• Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
• Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.
Nici un părinte nu îşi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte îşi doreşte ca fiul/fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul
de sport, teatru sau în vizită la rude.
După anii ‘90 acest concept - cei şapte ani de acasă – a cam dispărut din cotidian. Aşa cum viaţa o
demonstrează, sunt multe persoane care pur şi simplu nu pot fi respectate, pentru că nu ştiu să se
comporte în situaţiile date şi care probabil nu au “ cei 7 ani de acasă”, care să îi confere un echilibru şi
respect faţă de cei din jur. Foarte multe persoane, datorită comportamentului ciudat faţă de semenii lor,
se autoizolează faţă de cei din jur şi tind să dispară treptat din viaţa socială, de multe ori viciile fiind
singurul prieten cu suferinţa.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există “cei 7 ani de acasă”, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi “bine-crescut” nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.

54
 Familia și cei șapte ani de-acasă
Prof. înv. primar Bukszar Daniela
Școala Gimnazială Lunca Bradului
Loc. Lunca Bradului, județul Mureș
Deseori auzim în viața de zi cu zi expresia „cei șapte ani de-acasă”, atunci când vrem să
evidențiem un comportament pozitiv sau negativ al unor persoane, în special copii, în diferite situații.
Spunem acest lucru deoarece bazele educației copilului, adică al viitorului adult, se pun în familie, încă
din primii ani de viață, când copilul este deprins cu principalele norme și reguli de conduită moral-civică.
Alți factori care influențează educația copilului în primii ani de viață sunt:
• Relațiile afective dintre copil și părinți;
• Specificul de dezvoltare al copilului;
• Valorile pe care se bazează și transmite familia.
Familia, prin atitudinea pe care o are față de copil, poate influența modul în care copilul se dezvoltă,
are încredere în el, își asumă reguli de comportament. Copilului trebuie să i se impună anumite limite,
încă de mic el trebuie învățat să aștepte, să se adreseze politicos, să nu fie egoist, să știe să se comporte
civilizat în diferite situații (de exemplu la masă, în vizită, în parc, la grădiniță, la un spectacol, etc.).
Părinții sunt pentru cei mici modele, deci depinde de modelul care li se oferă acasă pentru
comportamentul lor ulterior. Copiii trebuie recompensați și încurajați pentru faptele bune, nu prin
recompense materiale, ci prin laude. Atunci când greșesc trebuie să le explicăm ce au greșit și cum trebuia
să procedeze. Părinții trebuie să se susțină reciproc și să fie consecvenți în educația copiilor.Educația
copiilor nu înseamnă doar să știe să scrie, să citească, să calculeze, să deseneze și alte activități
intelectuale, ci și să știe să se comporte civilizat în diferite situații, să aibe maniere frumoase, să fie
politicoși.
Putem spune că în educarea și dezvoltarea copiilor, în formarea personalității lor rolul primordial îl
are, pe lângă mediu și societate, familia. Aceasta intervine încă de la nașterea copilului să satisfacă
nevoile primare de hrană, odihnă, somn, adăpost, dragoste, ocrotire, atenție, mai apoi de curiozitate, de
comunicare, de explorare,de cunoaștere, etc. Între 1-3 ani se formează primele norme de comportare,
urmând ca între 3-5 ani copiii să înceapă să înțeleagă regulile, să le respecte, învață prin imitație reguli de
politețe, de adresare civilizată. Până la vârsta de 6-7 ani copilul trebuie: să aibă deja formate priceperi,
deprinderi de a se hrăni, de a se îmbrăca, de a comunica, socializa, să cunoască și să aplice norme și
reguli de conduită moral-civică (de politețe, respect), adică bunele maniere, un limbaj dezvoltat și un
anumit grad de dezvoltare emoțională.
Climatul educaţional familial cuprinde ansamblul de stări psihice, modurile de relaţionare
interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul familial o perioadă mare de timp.Acest climat poate fi
pozitiv sau negativ.Copilul are nevoie acasă de un mediu de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Într-un
climat educativ bun părinţii sunt calmi în raporturile cu copiii, fară a le satisface orice capriciu. Copilul
simte că părinţii se ocupă de el, că sunt interesaţi de necazurile şi problemele lui. Familia este un cadru
ferm de disciplină, în care şi copiii şi părinţii împărtăşesc acelaşi nivel de exigenţă.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, copilul le datorează
educaţiei primite în familie. (Utilizarea în limbajul comun a expresiei: "A avea cei şapte ani de acasă").
Când spunem că un copil are „cei șapte ani de-acasă”, ne referim la faptul că este bine crescut,
adică știe să salute, să mulțumească, să se adreseze respectuos cu cei mai în vârstă și cuviincios cu cei de
vârsta lui, adică are șansa de a se adapta mai ușor în societate.
Calitatea educației primite în familie depinde de nivelul educației părinților și a celorlați membri ai
familiei cu care vine în contact, din punct de vedere moral comportamental. Aici el învață la început prin
imitație ce e bine și ce e rău, își însușește noțiuni despre adevăr, dreptate, dragoste, credință, încredere în
sine, învață să fie uman.
În concluzie „cei șapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos, cu bună-cuviință pe tot
parcursul zilei, de a avea maniere frumoase în orice situație și cu toată lumea: colegi, frați, părinți, bunici,
vecini, profesor, etc. Politețea, buna-cuviința și bunele maniere se învață mai întâi în familie și mai apoi
în grădiniță, școală. Dacă oferi respect, la rândul tău vei primi respect.
55
Bibliografie:
• ***,,Tribuna învăţământului’’, Revistă naţională de informaţie şi atitudine, Nr.1015-1016,7-
20 septembrie 2009
• Prof. Ioan Oancea, Prof. univ. Irina Moroianu Zlătescu, „Drepturile copilului”, Institutul român
pentru Drepturile omului, București, 2008
• ***,,Învăţământul primar’’, Revistă dedicată cadrelor didactice, Editura Miniped, Bucuresti,
Nr.1-2/2005

56
57
58
59
60
61
62
 Cei şapte ani de acasă

prof. Burcescu Florentina Nicoleta

Şcoala Gimnazială Călmăţuiu de Sus
Politeţea, conform DEX-ului, este o comportare conformă cu buna-cuviinţă, o atitudine amabilă,
politicoasă.
Conduita civilizată, politicoasă se învaţă mai înâi din familie, din fragedă copilărie.
Când vorbim despre ,,cei şapte ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de
la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Ei sunt piatra de
temelie în educaţia comportamentului civilizat, un instrument important de orientare pe drumul vieţii.
Când spunem că un copil are „cei şapte ani de acasă” ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc ,,cei şapte
ani de acasă”. Dar educaţia primită în cei şapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre
copil şi părinţi, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le
transmite copilului.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte a cunoştinţelor
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează
educaţiei primite in familie.
Tot in familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile
încredinţate.Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii ,,a avea cei şapte ani de-acasă”.
Un elev fără ,,cei şapte ani de-acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie
reamintit că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea
influenţându-l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5-6 ore, de restul
timpului fiind responsabilă familia elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu
profesorii, deoarece şi unii şi altii doresc dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogaţirea
cunoştinţelor acestuia.
Totuşi, trebuie să acceptăm că în primii ani de viaţă, petrecuţi în familie, nu se poate însuşi
întreaga gamă de cerinţe ale conduitei civilizate şi politicoase. Multe dintre aceste cerinţe vor fi întâlnite
în viaţă mai tîrziu şi pot fi însuşite „din mers”. Aşa cum înţelepciunea nu se dobândeşte dintr-o dată, tot
astfel şi politeţea se câştigă pe îndelete , cu răbdare.
Conduita civilizată şi politeţea nu se pot învăţa ca o poezie, sau numai după un anumit cod.
Politeţea nu este o pelerină care se aruncă peste umăr când şi când. Ea trebuie să fie o „trăsătură
constantă”, o expresie a sincerităţii, a bunăvoinţei şi a corectitudinii.

BIBLIOGRAFIE :

1. MARINESCU SILVIA , DINESCU RODICA (2007), Invitaţie la educaţie, Ed. Carminis, Piteşti;
2. COSMA TRAIAN (2007), Ora de dirigenţie în gimnaziu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;

63
 Importanta celor 7 ani de acasa

Prof. Burci Adriana

Școala Gimnazială Nr. 17 ,,Ion Minulescu” Constanța

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani
de acasă. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare ale copilului pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la
2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă poate învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm
cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu
bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult
capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu
adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în
discuţiile din familie, să vorbească la telefon.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
64
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relatiile sociale și se va simți mai confortabil în
prezența celorlalti, decât unul caruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasa. Cea mai bună modalitate de a-l obișnui
cu bunele maniere este ca parintii să fie un bun model pentru el.
Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru munca
intelectuală a şcolarului.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura
căminului părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi
formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea
părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii.
Prin menţinerea unor legături cu şcoala, ca şi prin urmărirea cu atenţie discretă a prieteniilor pe
care le leagă în timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar blând, pentru a-l feri de exemple şi comportări
rele, părinţii pot avea mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în conturarea, formarea, dezvoltarea
personalităţii acestuia.

Bibliografie
Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea
Universitară, Bucureşti, 2006
http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa
https://jurnalspiritual.eu/familia-si-rolul-ei-in-viata-copiilor/

65
 Familia primul formator al celor „șapte ani de acasă”

Inst. CĂLTUȚ-IONESCU FLORENTINA

Grădinița PP nr. 3 Mangalia

Educația reprezintă totalitatea experiențelor individual realizate și social existente sau organizate, de
care beneficiază copilul în primii ani de viață, cu rolul de a proteja, crește și dezvolta ființa umană prin
înzestrarea cu capacități și achiziții fizice, psihice, culturale specifice care să-i ofere identitate și
demnitate proprie. Aceasta asigură fundamentele dezvoltării fizice și psihice sănătoase, ale dezvoltătii
sociale, spirituale și culturale complexe. Ceea ce învață copiii în primii ani reprezintă mai mult de
jumătate decât vor învăța tot restul vieții.

Perioada cuprinsă între 0 și 6-7 ani este cea în care copiii se dezvoltă rapid, iar dacă procesul de
dezvoltare este neglijat în acest stadiu, mai târziu este mult mai dificilă și mai costisitoare compensarea
acestor pierderi. Este cunoscut faptul că alegerile făcute în copilărie și acțiunile întreprinse de părinți și de
societate au o influiență puternică și de durată asupra copilului.

Pentru că cei șapte ani de acasă încep de când se naște copilul, familia este primul mediu care îl
formează și influiențează. Familia constituie sinteza unei triple dependențe a acestuia față de părinții săi:
dependența socială, întrucât familia reprezintă primul mediu social de dezvoltare și ca atare favorizează
stabilirea contactelor copilului cu societatea și cunoașterea propriei sale ființe; dependența educațională,
exprimată prin aceea că din primele luni de viață și până la vârsta școlarăcopilul învață în familie mersul,
vorbirea, contactul intuitiv cu mediul natural ambiant, primind în esență primele elemente de educație.
Îmbogățirea socială și educativă a copilului continuă pe măsură ce el pătrunde în alte medii sociale,
îndeosebi în grădiniță și mai apoi în școală. Dezvoltarea copilului în familie se impune a fi apreciată prin
atmosfera unică în felul ei, a climatului afectiv și educativ pe care acest mediu i-l creează fiind asfel
“fabricile ” care produc personalități umane.

Încorporând copilul într-un anumit cadru socio-cultural propriu, familia își propune și își impune
copilului căile de realizare a naturii sale umane. Și aceasta o face prin introducerea sa în viața de zi cu zi,
prin contactul cu obiectele și oamenii, prin inițierea în nenumărate activități și formarea unor deprinderi,
ajutându-l să descopere noțiuni și să respecte norme, ca și prin oferirea unor modele umane pe care le va
urma sau de care va încerca să se distanțeze, devenind personalitate autonomă. Familia nu este deci numai
un adăpost, ci este, mai ales, o bază de plecare. Pentru a-și îndeplini acest rol familia trebuie să fie
deschisă lumii, oferind copilului posibilitatea de a pătrunde în această lume. Trecând pesteoboseală și
preocupările zilnice, adevărații părinți trebuie să iși găsească timp să comunice cu copiii. Să le asculte
păsurile și să le răspundă la întrebări, să-i antrenezeîn lucrări utile, uneori mai dificile.

Familia este mediul de inserție a copilului în societate și cultură, ea constituie poarta prin care
acesta este introdus în viața umană și în cadrul căreia își va forma personalitatea.

66
 ,,Familia este un factor important şi de răspundere al educaţiei. Părinţii o conduc şi
răspund de ea în faţa societăţii, a fericirii lor şi a vieţii copiilor.,, A.S.Makarenko

Învățător: CETEA NADA

Colegiul Național de Artă ,, Ion Vidu,, Timișoara

Când vorbim despre cei șapte ani de acasă facem referire la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până când acesta merge la şcoală. Când
spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament Educaţia trebuie adaptată etapelor de
dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Până la 2-3 ani,
copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui
copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul
să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că
mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace
împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta
nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât
copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa
formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul
învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
67
 IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

BIBLIOTECAR: PAULA LUIZA CHIRU

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 142, BUCUREȘTI

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de
Dumnezeu să deţină rolul principal.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Dar educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde
de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe
care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea
în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului
să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia
că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită
tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă
ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni.
Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Ar fi bine dacă părinţii şi-
ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să
copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi.
S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta
devine evident abia când copiii sunt adulţi. Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru
copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie
să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în
preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)!
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem
împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune,
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale.
Putem spune că există un demon al muncii exagerate care îl împinge pe om la eforturi fără rost
(dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de viaţa duhovnicească. Munca echilibrată,
în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul şi cultivând
jertfelnicia. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit

68
celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde
își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.
Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele pentru copiii nostri.

BIBLIOGRAFIE
Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

69
 Proiectul Educațional Național ”Cei șapte ani de acasă!”

Importanța educației parentale

Prof. înv. primar Roxana Chitic
Școala Gimnazială nr. 22 ”I.C. Brătianu” Constanța

”Tratează copiii ca și cum sunt deja ceea ce ar

putea fi și ajută-i să devină ceea ce sunt capabili să
fie” (Goethe)
Papa Ioan Paul al II-lea spune, într-una din catehezele sale, că educația copiilor este ”o artă
dificilă, o misiune grea pentru părinți căci pentru a aduce un om pe lume sunt suficiente câteva luni, însă
pentru a-l face să crească în bine și în virtute nu e de ajuns o viață întreagă”.
Arta creșterii și educării copiilor reprezintă pentru părinți o adevărată aventură. Nu există rețete
pentru un părinte perfect care să garanteze fericirea unui copil. Părințiii au rolul primordial în creșterea
copilului, asigurând în primul rând climatul familial, afectiv și moral și apoi resursele financiare necesare
dezvoltării normale și armonioase a copilului. Ei sunt cei mai importanți profesori ai copilului pe tot
parcursul vieții, dar mai ales în primii ani, influențând formarea și educarea lui.
Fiecare copil este unic, dezvoltându-se în ritm propriu, într-o manieră logică de la simplu la
complex. El manifestă preferințe și caracteristici individuale în comportamentul său, își face prieteni și
dorește să fie ca ei, preferă jocurile de grup în compania altor copii de vârste apropiate, își exprimă
gândurile, emoțiile, sentimentele, dorind să fie înțeles.
Este greu să educi un copil, mai ales când orice părinte dorește să aibă un mic geniu, bun la toate,
deosebit de inteligent, dansator, sportiv, pictor, solist vocal, poliglot, etc. Nu ne gândim la sufletul lui, la
dorințele lui, la plăcerile lui, la faptul că este un omuleț în miniatură cu voința lui, cu sentimentele lui, cu
emoțiile lui. Dacă propriul copil nu răspunde pozitiv la toate cerințele noastre suntem triști, unii chiar
furioși, nu acceptăm eșecul, oboseala și lipsa motivației din partea lui. Prin el dorim să ne împlinim
dorințele și visele neatinse fără să realizăm că sunt ale noastre nu ale lui.
Pentru a fi părinți buni ar trebui să cunoaștem câteva din drepturile copiilor și obligațiile părinților
reușind să creștem astfel copii responsabili, care vor deveni cetățeni responsabili într-o societate în plină
dezvoltare. În prezent, regulile bunei-cuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că
în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o parte esenţială a
educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, “cei şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care
viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim
acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi
deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie,
aşa cum credem că e mai bine.
Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de
bună purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii analişti susţin că nimic nu s-a schimbat în
societatea modernă. Mai mult sau mai puţin explicit, în orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi,
permiţând individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de-
acasă”, atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Conştientizăm pe deplin că singura diferenţă faţă de
trecut este aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai
democratic şi mai permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici, dar aceasta nu
înseamnă că nu mai trebuie să îi învăţăm să ţină cont de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta
discursul şi comportamentul faţă de cel de alături într-un mod civilizat şi decent, mai ales că a te adapta în
funcţie de nevoile celuilalt înseamnă, de fapt, să ştii să trăieşti frumos şi ordonat. Abecedarul bunelor
maniere trebuie aplicat încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă,
copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc
„învăţat” în familie. Un copil prea agresiv, neatent cu ceilalţi, impulsiv şi nerăbdător, cred că va fi, în cele

70
din urmă, indezirabil în mijlocul unui grup de copii, tocmai pentru că nu respectă „regulile jocului” pe
care el însuşi le invocă.
Deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă fragedă, atunci când copilul este
foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari,
Nu există o limită de vârstă până la care bunele maniere se pot învăţa, însă, cu cât lecţia bunei-
cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât mai bine
pentru constituirea zestrei educaţionale a copilului!

71
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ…

Profesor limba franceză: CHIŢU VIRGINICA GABRIELA

Școala gimnazială nr 2 Titu Târg, Titu, Dâmbovița

Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Factorii cheie în educația primită în cei șapte ani de acasă sunt- relația afectivă dintre copil și părinți,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului.
Acest tip de educație trebuie să ofere echilibru.
In calitate de profesor, doresc să fac un studiu de caz, pornind de la faptul că mulți copii, datorită
comportamentului ciudat față de semenii lor, se autoizolează sau sunt izolați voit de colegii de școală.
Aici putem vorbi de repercursiunile educației primite în cei șapte ani de acasă și este interesant de văzut
cum își pun amprenta pe viața școlarului.
Trecând cu privirea de la un colţ la altul al unei săli de clasă obişnuite,la un moment dat ,retras într-
o bancă şi cu ochii plecaţi privind parcă în profunzimi ,o să găseşti cu siguranţă un elev.
La prima vedere tinzi să-l ignori dar ceva din interior te îndeamnă să cauţi….Este copilul “antipatic”
Dar cum este perceput în societatea contemporană termenul de “copil antipatic”?
Tuturor cadrelor didactice ne surâde ideea de a vorbi despre elevii capabili de performanţă, de
rezultatele deosebite ale acestora dar să nu uităm să-i analizăm şi pe cei care nu fac parte dintr-un
anumit grup format într-un colectiv de elevi.
Un cadru didactic adevărat trebuie să se recunoască în elevii săi, să tindă tot timpul spre analiza
comportamentului acestora. Cadrul didactic nu intră într-o şcoală pentru a prezenta elevilor
informatiile pe care le posedă ci este un MODELATOR DE PERSONALITATE. Pentru acest lucru este
necesară multă MĂIESTRIE.
De-a lungul activităţii mele la catedră am analizat comportamentul elevilor şi am înţeles starea de
spirit a celor “antipatici” şi ceea ce este necesar a se face în cazul lor
Este bine ştiut faptul că într-o clasă există relaţii de tip formal şi informal ce imbracă forme
variate. Poate cele mai interesante sunt relaţiile afectiv-simpatetice de preferinţă,de respingere sau de
indiferenţă. Un lucru de subliniat este că existenţa acestor stări poate provoca anumite perturbări
în “micul univers” al grupului format.
Când vorbim despre un elev “antipatic” este necesar să privim lucrurile din două unghiuri:
a) din perspectiva atitudinii “antipaticului” faţă de ceilalţi elevi
b) din perspectiva atitudinii grupului faţă de acesta
Pentru antipatici , fiecare zi este o provocare; ei sunt victime în cadrul grupului, sunt
tachinaţi,necăjiţi de colegi. Ceea ce este interesant, este diminuarea respectului faţă de sine-iată primul
semnal de alarmă.
Pentru colegii de clasă antipaticul este un individ care nu ţine ritmul cu ei,nu se ridică la nivelul
aşteptărilor lor;din această cauză acesta capătă o deznădejde legată de viitor. Dar poate că acest elev are
probleme în familie, probleme de comunicare pornite chiar din natura mai emotivă şi acest lucru nu este
înţeles de către ceilalţi.
Ce este dureros, este că în cadrul grupului deşi nu există diferenţă de rasă,naţionalitate,vârstă,religie,
aceşti elevi sunt marginalizaţi,chiar respinşi.
Este bine ştiut faptul că un grup de elevi se formează pe anumite principii spuse sau subînţelese iar dacă
elevul retras, “ antipatic” nu intră în jocul acestui grup,judecata celorlalţi este dură,decisivă.
De aceea, este necesar să se acţioneze atât din partea familiei cât şi a şcolii deoarece există pericolul ca
un astfel de elev să se autoizoleze si în final să fie necesară intervenţia unui psiholog sau psihiatru
72
Un dialog deschis între acest elev şi cadrul didactic sau un anumit coleg sau în cadrul orelor de dirigenţie
poate ameliora situaţia.
Cadrul didactic trebuie să intervină cu un fel de terapie educativă.
Este necesar ca acest elev să fie antrenat în activităti şcolare sau extraşcolare pentru a-i cultiva
încrederea în sine,pentru a-l responsabiliza, pentru a-l plasa în poziţie de lider.
Se poate observa că acest elev antipatic să fie capabil să realizeze lucruri deosebite dar să-i fie teamă să
iasă în evidenţă, de teama reacţiei grupului care nu-l acceptă.
Relaţia copil-profesor-părinte trebuie să existe pe încredere,dragoste,sprijin pentru a-l putea face să treacă
peste acest moment al existentei sale
Trebuie să învăţăm să educăm elevii în primul rând ca să devină buni, cooperanţi, deschişi, să poată pune
pe primul loc viaţa de familie, fără a face diferenţa între cei capabili de performanţă şi cei
nesociabili,închişi în sine.
Este necesar să-i sustragem din lumea obscură în care trăiesc şi să le predăm şi să-i evaluăm în
funcţie de capacitatea intelectuală a fiecăruia şi de particularităţile de vârstă.
Este bine ştiut că în dezvoltarea unui şcolar se combină ereditatea cu impactul mediului în care
trăieşte;copiii se nasc cu temperamente diferite dar şi reglarea condiţiilor de mediu contribuie la
transformarea lor ca adulţi.
Raportându-ne la cei șapte ani de acasă…toți trebuie să-i avem și să diseminăm corespunzător ceea
ce am primit ca moștenire spirituală.Dacă respecți pe cei din jur, te respecți pe tine și ai oportunitatea de a
fi integrat mai bine în societate.
În concluzie, acești șapte ani de acasă sunt piatra de temelie a vieții pe viitor.

BIBLIOGRAFIE:

Spock,Benjamin,Parker ,Steven ,2000, Îngrijirea sugarului şi a copilului,Editura ALL

Educational,Bucureşti
Stoica,Marin, 2002,Pedagogie şi psihologie pentru examenele de definitivare şi grade didactice,Editura
Gheorghe Alexandru, Craiova.

73
 Importanța celor 7 ani de acasă

Prof. înv. primar Chivu Aura Magdalena

Colegiul Național ,, Ioniță Asan

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi
pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile
decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte
din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se
raportează la lumea din jur. Potrivit psihologilor, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după
naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este
forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În
momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică
specialiștii, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie
baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează sunt
importante în dezvoltarea copilului. Psihologul spune că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta
de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru
care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. ,,El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este
foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate explora tot ceea ce îl înconjoară”, punctează
psihologii. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu
condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi
banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un
obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se
dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu
copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca
micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze,
chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a
trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci,
pentru a-şi rezolva o problemă”. După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă,
de regulă, în locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface
dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre
exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea
bomboană pentru care face criza”. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi,
aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi
conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de
important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă
asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate
să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă psihologul. După 5 ani înţeleg
regulile. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor
ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine
obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu
întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4
ani - copilul învaţă, la început prin imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre
exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va
învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa
74
şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm.
În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul.
Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat
de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de
adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu
«dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un
copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită
„acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel
rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să
comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi
emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul.

Bibliografie:

1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004

2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

75
 IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

Autor: CIOARA CORALIA CODRUȚA

Școala Gimnazială nr.2 Tămașda

Sintagma „CEI 7 ANI DE ACASĂ” cumulează învățare,îngrijire și protecție timpurie a copilului.

Acesta la naștere vine pe lume ca o coală albă pe care cei din jur vor scrie de-a lungul copilariei
mesaje cu voie sau fără voie.Micuța ființă umană va învăța să vadă lumea pentru început prin ochii celor
din jurul său până când va fi ea însăși capabilă să fie independentă din toate punctele de vedere,să aibă
propria identidate și propriile păreri,dar până acolo este de străbătut cale lungă,timp în care copilul învață
de la cei din preajma sa prin imitație.Cei apropiați îi vor transmite atât mesajele adresate direct ca de
exemplu cunoștințele pe care aceștia vor să le dobândească,dar și indirect,copilul observând atitudinile și
comportamentele celor apropiați între ei cât și în societate.
Întreaga viață a omului este o succesiune de căutări și încercări de atingere a unor idealuri
personale specifice vârstei,stabilite de fiecare individ în parte în funcție de molelele alese în acea perioadă
a vieții lui și acestea sunt în strânsă legătură cu scara sa de valori care își are originile în copilărie,în
modelele inițiale care sunt părinții.De aceea Gaston Bachelard spunea :”Copilăria durează toată viața.Ea
se întoarce mereu pentru a însufleți secțiuni mari ale vieții de adult.”,iar Grigore Vieru a spus:”Copilăria e
taina dezvăluirii viitorului.”
Cei 7 ani de acasă sunt temelia întregii vieți,ei asigurând fundamentele dezvoltării fizice și
psihice sănătoase ale devenirii spirituale,culturale și sociale care îi vor oferi individului identitatea și
demnitatea proprie.
Copiii se nasc cu potențialități virtuale de dezvoltare, comunicare,învățare, care numai prin
stimulare și orientare pozitivă se transformă în capacități.În perioada copilăriei timpurii (de la 0 la 7 ani)
creierul uman se dezvoltă cu o viteză incredibilă și inegalabilă pe tot parcursul vieții.În primul an de viață
creierul se triplează în dimensiune,ajungând la trei sferturi din greutatea creierului adultului,de aceea în
această perioadă se fac cele mai multe achiziții și cele mai durabile.Învățarea este continuă pe parcursul
vieții,dar în această perioadă ea este foarte diversificată,micuța ființă crește fizic,se dezvoltă motoriu,
cognitiv,își dezvoltă vocabularul și își exersează comportamentele sociale având loc o permanentă
transformare și maturizare emoțională și o evoluție perceptivă continuă care stă la baza cunoașterii.În
perioada copilăriei este esnțială asigurarea dezvoltării integrale,depline și normale a copilului și
acumularea de către acesta a cunoștințelor,capacităților,deprinderilor și atitudinilor necesare pe tot
parcursul vieții.
Fiecare om este unic,având propriile nevoi,dar în același timp este o ființă socială și pentru a se
putea integra în societate trebuie să dobândească un bagaj minim de cunoștințe și deprinderi stabilit prin
norme nescrise de comunitate și aici este de fapt esența “Celor 7 ani de acasă”care constă în dezvoltarea
și integrarea armonioasă a factorilor biologici personali cu cei de educație , cei culturali și sociali.
Copilăria cu tot ceea ce include ea în privința dezvoltării personale constituie puntea individului
către lumea înconjurătoare,către viitorul său și în același timp ea reprezintă rezervorul său energii
nesecate în fața obstacolelor vieții,este după cum spunea L.Blaga “Inima tuturor vârstelor”.Dacă “inima e
puternică “ chiar și când pierzi totul în viață material vorbind te ai pe tine ca personalitate puternică și o
poți lua de la început oricând,deci cea mai mare bogăție a omului este el însuși,deci implicit “ Cei șapte
ani de acasă!”

Bibliografie:
Bolboceanu A., Vrânceanu M., Ghid psihologic. Preşcolarul. Editura Lumina, Chişinău, 1996.
Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminiţa, Psihologie şcolară, Polirom, Iaşi, 1999.
Ghidul cadrelor didactice pentru educaţia timpurie şi preşcolară,Ministerul Educației și
Tineretului al Republicii Moldova
76
 Cei 7 ani de acasă!
CIOBANU LACRAMIOARA IRINA
Mediul familial

Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic
pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de
moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească
datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al
respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.

Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru
prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de
o reală asistenţă din partea familiei.

Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar
s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit
cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă,
să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de
cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Copilul absoarbe din mediul
apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor
face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La ora actuală multe familii au
nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere material şi spiritual. Un copil
care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate
toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele
relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare
parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în
familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva
crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la
nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia
copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă,
delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor , au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte,
sănătoase.
În perioada 3-7 ani ,copilul este caracterizat printr-o mare deschidere spre mediu ,print-o
curiozitate vie,prin dorința de a afla cauza unor procese și fenomene percepute sau despre care i se
vorbește ,manifestată prin fecvența mare a întrebărilor ,,de ce? ,, și ,, ce este asta,,? .Copilul este asemănat
cu un burete care absoarbe informații,cu un ochi larg deschis spre lume ,cu o ureche atentă la tot ce se

77
spune în jur. Mediul familial și grădinița sunt factori care-i pot satisface dorința de activitate și pofta de
joacă ,activitatea preferențială la această vârstă.
Colegii de clasă(grupul de copii) acționează ca factor de socializare a copilului. Mulți copii de
vârstă preșcolară mică își dezvoltă capacitatea de comunicare în contact cu cei de aceeași vârstă.
Frații mai mari își pun amprenta pe dezvoltarea experienței copilului. Dacă aceștia sunt de vârstă
școlară copilul află o mulțime de lucruri despre școală.
Frații mai mici dezvoltă, la preșcolar,sentimentul responsabilității ,comportamentului plin de
grijă față de cei născuți după el.
Rudele apropiate pot influența -pozitiv sau negativ-educația și comportamentul preșcolarului.
Grupul de prieteni-reprezintă grupul de referință al preșcolarului la care copilul se raportă ca
egal.
Tipul de relații se nuanțează și se diversifică ,amplificându-se conduitele de integrare în grupul de copii
Se diferențiază conduita față de persoanele de diferite vârste și ocupații din ambianța social- culturală a
copilului.
Personalitatea -constituie un ansamblu structurat de dispoziții înnăscute și însușiri
achiziționate(prin acțiunea mediului și a educației ,prin reacțiile individuale la acestea),care realizează
adaptarea originală a individului. Personalitatea este acea organizare dinamică,integrată particularitățile și
a însușirilor -mintale,morale,afective,conative-care determină adaptarea unică a indivizilor la mediul
social. În structura personalității identificăm în primul rând :temperamentul,aptitudinile și caracterul.
Deosebit de activă este formarea comportamentelor autonome ,organizarea deprinderilor și
obișnuințelor ( de alimentare ,îmbrăcăminte,igienice)Prin acestea, copilul își însușește elementele de bază
ale fondului de adaptare culturală supranumite ,,cei 7 ani de acasă,, ,deși se dobândesc și în grădiniță.

Bibliografie:
Pedagogie Preșcolară- ed.Aranis autor Elisabeta Vioculescu

78
 Cei șapte ani de acasă

Diac. prof. Ciudin Lucian

Școala Gimnazială „ Geo Bogza”, Bălan, jud. Harghita
Copilul vine de acasă, din mijlocul familiei, cu anumite deprinderi și va intra în școală – în mijlocul
colegilor lui – având aceste deprinderi. La început de drum va fi sfios, dar va avea și darul de a se
împrieteni cu acești colegi ai lui cât mai repede.
Cei șapte ani de acasă se caracterizează prin comportamentul cu colegii și toată activitatea copilului
în școală. Copiii care nu sunt bine educați acasă, care nu au cei 7 ani de acasă, sunt copii problemă,
dezordonați în timpul orei, nu-și fac temele, în timpul pauzelor sunt brutali, pun piedică, cad, se împing,
sunt gata să dea cu pumnul, vorbesc urât, așa cum i-au auzit pe părinții lor. Copiii, spune Sfântul Ioan
Gură de Aur, sunt precum ceara moale, sau precum perla abia scoasă din cochilie, precum pictura sau
sculptura. Părinții devin pictori, artiști, sculptori, creând locuitorii Împărăției Cerești. Așadar, e nevoie de
mare atenție când lucrezi la chipul Împărătesc. Nu e îngăduit ca sufletul unui copil să devină peșteră de
tâlhari. Sufletul unui copil este cetatea și templul Domnului, de aceea construirea ei, de la temelie până la
tavan, trebuie să se facă cu cea mai mare grijă și atenție. Dumnezeu ajută, dar îi și răsplătește cum se
cuvine pe părinții care o construiesc bine, pedepsindu-i, însă, pe cei ce nu-și dau deloc silința.
Familia creștină trebuie să fie mereu ca o „ mică Biserică”, sau „ Biserica de acasă”, în care să se
dea mereu întâietate valorilor eterne. Părinții care neglijează educația creștină a copiilor, sunt mai răi
decât criminalii, deoarece nu este așa de cumplit lucru a ascuți sabia și a într-arma dreapta și a o înfige în
gâtul copilului, precum a pierde și a prăpădi un suflet.
Copiii sunt dornici de lumină, cerând o lumină potrivită cu forțele sale sufletești. Sufletul său
sentimental cere o școală părintească, care să-i vorbească de la inimă către inimă, pentru ca tot cuprinsul
lecției să poată avea răsunet în sufletul său. Cei mai potriviți cateheți ai copilului, sunt chiar părinții lui,
pentru care motiv găsește cel mai potrivit material pentru copii în învățământ, istorisirea narațiunilor
biblice de către părinți. Istorioarele biblice sunt prima materie de învățământ a copilului, iar metoda este
istorisirea cu căldura inimii părintești față de copii. Școala naturală pentru sufletul copilului o recomandă
fericitul Augustin, „ non a docentibus sed a loquentibus” , fiind cea mai potrivită cu sufletul copilului,
care vine la școală de la vorba caldă a mamei sale, de la căminul părintesc.
Fiecăruia i-a fost dat titlul de tată și de mamă. De aceea a hotărât Dumnezeu ca să fim iubiți de
părinți, ca să avem educatori ai virtuții, căci nu numai zămislirea de copii îl face pe bărbat tată, ci și
educarea copiilor în chip frumos; la fel, nu numai nașterea o face pe femeie mamă, ci și creșterea copiilor
în chip ales. Că acest lucru este adevărat și că nu natura, ci virtutea îi face pe părinți, vor mărturisi părinții
înșiși. Când copilul crește, numai amintirea copilăriei sale fericite, plină de dragoste și de bucurie
duhovnicească, va fi zălogul apropierii pe mai departe de Dumnezeu și al îndepărtării cu succes de
ispitele pe care le va întâlni negreșit pe parcursul vieții.
Primul lucru cu care copiii trebuie învățați este să ia în serios cuvântul, să aibă o atitudine serioasă
față de cuvinte, al doilea lucru este zgârcenia în vorbire, „ cine își păzește gura își păzește sufletul
său” ( Pilde, 13, 3 ), al treilea lucru este adevărul, minciuna este respingătoare pentru un suflet curat, așa
cum sunt respingătoare murdăria fizică și mirosul urât.
Dacă copilul n-a fost bine educat, dacă ați neglijat ceva, v-ați preocupat prea puțin de el, sau din
întâmplare v-ați lăsat pe tânjală și ați uitat de copil, atunci multe vor trebui refăcute, îndreptate. Această
muncă de îndreptare, de reeducare, nu mai e un lucru tocmai atât de ușor. Părinții să nu uite niciodată
aceasta și să se silească să facă educația în așa fel încât să nu fie de refăcut mai târziu nimic adică totul să
fie bine făcut de la început. Uneori, anumite trăsături de caracter ale tatălui sau mamei par a fi
selecționate. Sunt copii care copiază de preferință defectele, alții, calitățile. Odată cu vârsta, alte imagini
vor provoca alte identificări capabile să orienteze dezvoltarea personalității. Copilul găsește alte modele
la școală, în societate, în viață.

79
 Cei 7 ani de acasă

Prof. Ciudin Victorița-Ionela,

Școala Gimnazială „Liviu Rebreanu”, Miercurea – Ciuc

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care
se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.

Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea
cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre
învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care
se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că
părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă
deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
A-l învăța bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai
bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcția corectă sunt întâmplările curente din spațiul familial.
Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care
copilul este obişnuit cu bunele maniere. Părinții sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului
să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenția
că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă
recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi
bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de
câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei.
Dezamăgirea, nemulțumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. În
opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce
nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenți în educarea copilului. Dacă mama îl învață să
spună mulțumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinții
trebuie să fie înțelegători şi să accepte greșelile involuntare. Să nu uite că şi adulții greșesc uneori,
darămite copiii. Sau, cum spune autoarea Michiela Poenaru, în cartea intitulată „ Cei șapte ani de acasă ”,
atunci când copiii greșesc, li se fac observații și nimeni nu este bucuros când i se fac reproșuri. Însă
autoarea ne propune o soluție în acest sens: politețea. Când copiii greșesc, nu trebuie sa se sperie, ci să îi
învățăm să se corecteze, să-și recunoască greșeala, să-și ceară scuze pentru faptele necuviincioase și să-i
întrebe pe adulți cum este bine, frumos sau corect să acționeze.

80
Iată o poezie frumoasă și simplă, care vine în sprijinul ideilor de mai sus:
Daca eşti cuviincioasă
Și te porți frumos mereu,
Că ai șapte ani de-acasă,
Să-și dea seama, nu e greu.

De ajuți un bătrânel
Ca să își ducă o plasă,
Sau pe un puști mititel,
Ai cei șapte ani de-acasă.

Să fii fetiță cuminte,

Liniștită, serioasă,
Toți vor spune, ia aminte:
"Are șapte ani de-acasă!"

Iar atunci când tu saluți

Si te-înclini politicoasă,
Vor spune mulți cunoscuți:
"E cu șapte ani de-acasă!"

Și la scoală, negreșit,
Tu să fii sârguincioasă,
Să-nveți ce n-ai reușit,
În cei șapte ani de-acasă!
de Aurora Luchian
Învățături interesante ne transmit și următoarele citate:
Copiii, sunt mâinile cu care prindem cerul.
H.W.Beecher
Este de o mie de ori mai bine să ai bun simț fără educație decât să ai educație fără bun simț.
Robert G. Ingersoll

Când te supără vreun pici- Zice doamna directoare –Vezi întâi ce tată are, Apoi... legea o aplici!
George Piteş
Cine deschide poarta unei școli, închide o închisoare.
Victor Hugo
Un om ce poseda cunoștințe dar e needucat este ca și un inel de aur pus în botul unui
porc. Jan Amos Komensky
Un copil educat la scoală este un copil needucat."
George Santayana

81
 CEI SAPTE ANI DE ACASA

Prof.Ciuhandu Manuela

Copilul, imediat după naştere, începe să crească şi să progreseze. Modificările corporale cantitative
realizate de creştere nu pot fi considerate ca un progres real decât în cazul în care această creştere se
asociază cu transformarea treptată a calităţilor psihice ale copilului prin îmbunătăţirea lor. Între creşterea
corporală şi dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie perfectă. Perturbările în evoluţie conduc la
situaţii deficitare dintre cele mai variate, unele din ele lăsând amprente pe toată viaţa. Nu se poate vorbi
de un copil în perioada preşcolara că nu are bune maniere. Manierele bune sunt obţinute de copil în
contactul zilnic cu membrii familiei. El imită ceea ce vede şi aude. Nu se poate cere copilului alt
comportament decât cel observat la părinţii lui. Străduinţa de a face din copii nişte animale bine dresate
nu este prea fericită. Pentru formarea “celor şapte ani de acasă” exemplele sunt mai folositoare decât
discursurile sterile. De părinţi depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi insuseasca în
aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere”
– nu este un standard general. Ea are forma pe care, părinţii, i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste
tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale
fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”

Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:

- Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă, firesc cu „bună ziua”.

- Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la

rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.

- Comportamentul cu prietenii. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc
destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult.Un copil „bine crescut” îşi respectă
partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.

- Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin,
la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu placere”.

- Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul

comesenilor şi a celui care serveşte masa.

- Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.

- Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni, evitandu-l pe cel din urmă.

Pe langa insusirea acestor norme este important sa-l indrumam pe copil in urmatoarele directii:

82
 - sa-si poata evalua obiectiv pozitia in raport cu o situatie (sa stie ce-i place, ce-i trebuie, ce poate fi
un pericol, ce nu vrea sa faca, etc)

- sa stie sa isi sustina parerile si sa-si apere interesele fara a deranja pe cei din jur (sa foloseasca un
limbaj politicos, sa nu se miorlaie, sa nu fie obraznic, dar sa exprime ceea ce simte, nu sa evite sa-si spuna
parerea)

- sa fie atent si implicat in ceea ce se intampla in jur, ca sa poata evita situatiile cu potential
periculos sau sa poata oferi un ajutor la timp cuiva

- sa stie sa piarda (si automat, sa-si focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar si sa castige cu
eleganta (fara a-l umili pe cel care a pierdut)

De asemenea, e important, ca independenta copiilor sa fie stimulata. In cazul in care, in copilarie e

mereu altcineva care sa-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme: ori va incerca totul
ca sa-si afirme independenta, ori va evita totul dintr-un exces de prudenta. Pe cand, daca e obisnuit de mic
sa infrunte unele situatii si sa faca unele alegeri (evident, pe masura lui, si controlate de adult) ii va fi mult
mai usor sa ia hotararari in ceea ce-l priveste.

Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi, bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament care se doreste a fi insuflat
copilului, precum şi zile în care pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile au trecut pe lângă el fără să lase
urme semnificative.Soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil,
perseverenţa.

Parinti, iubiti-va copiii si straduiti-va sa ii ajutati sa devina Oameni!

83
 Copilul la finalul celor șapte ani de acasă –
care sunt indicatorii unei dezvoltări normale pentru copiii de 5-7 ani

Andrea Clonda, Oradea,

prof. limba germană, Colegiul Național Iosif Vulcan

Se vorbește frecvent despre cei șapte de acasă, despre importanța lor pentru dezvoltarea ulterioară
a copilului, despre faptul că deprinderile comportamentale însușite până la această vârstă sunt decisive
pentru întreaga dezvoltare ulterioară a individului. Pentru a ilustra cât de frecvent este utilizat acest
concept în viața de zi cu zi, este suficient să constatăm faptul că motorul de căutare Google oferă, la
căutarea „cei 7 ani de acasă“, un număr de 13 200 000 de rezultate.
În ciuda acestei largi utilizări a conceptului, acesta este rareori definit cu claritate. Un număr redus
dintre cei care îl utilizează sunt capabili să răspundă la întrebări precum: care este nivelul de dezvoltare
fizică, emoțională și cognitivă pe care este normal să îl atingă un copil, după cei șapte ani de acasă?; care
sunt principalele capacități și deprinderi pe care le dobândește înainte de începerea școlii, sub îndrumarea
părinților?; care sunt, concret, indicatorii ce arată o dezvoltare normală, pentru un copil de 7 ani?
Vom încerca să oferim câteva răspunsuri la întrebările formulate mai sus utilizând un document
apărut sub egida UNICEF (Fondul Internațional pentru Urgențe ale Copiilor al Națiunilor Unite), cu titlul
„Repere fundamentale în învățarea și dezvoltarea timpurie a copilului de la naștere la 7 ani“
Documentul amintit abordează dezvoltarea copilului, pe diferite grupe de vârstă din cinci
perspective diferite: pe care le vom aborda în cele ce urmează, trecând în revistă indicatorii de dezvoltare
pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 61 și 84 de luni.
Prima perspectivă este cea a dezvoltării fizice, a sănătății și igienei personale. Pentru categoria de
vârstă 61-84 de luni, există următorii indicatori ai unei dezvoltări fizice normale: copilul merge și aleargă
cu ușurință, coordonându-și armonios mișcările, își poziționează corpul și membrele în mod
corespunzător pentru a imita ceva sau pe cineva sau pentru a executa o mișcare, aleargă pe lângă
obstacole cu ușurință. În ceea ce privește dezvoltarea sănătății și igienei personale, copilul demonstrează
independență în igiena personală (se spală și se șterge singur pe mâini, folosește independent toaleta,
folosește batista) și utilizează corect și independent periuța de dinți.
A doua perspectivă este cea a dezvoltării socio-emoționale. Copilul de 5-7 ani interacționează cu
ușurință cu adulți familiari din comunitate (părinți, bunici, cunoscuți la locul de joacă, vecini, etc.), se
desparte cu ușurință de membrii familiei la grădiniță, interacționează adecvat cu adulții (de exemplu nu îi
întrerupe și răspunde la întrebări), interacționează din proprie inițiativă cu copii apropiați ca vârstă în
diferite contexte, propune, dar și urmează sugestiile unui camarad de joacă despre cum să se joace. Din
punct de vedere al dezvoltării emoționale, copilul de 5-7 ani este capabil să le împărtășească celorlalți
informații despre sine, are o imagine pozitivă despre sine, e capabil să își controleze furia, își modifică
expresia și comportamentul în funcție de context, își exprimă emoțiile prin joc și activități artistice, le
împărtășește celorlalți emoțiile și trăirile sale.
A treia perspectivă este cea a capacităților și atitudinilor de învățare, unde amintim următorii
indicatori de dezvoltare normală, pentru un copil cu vârsta de 51 până la 74 de luni: formulează întrebări
referitoare la schimbările din jur, caută informații noi legate de domeniile care îl interesează, împărtășește
celorlalți entuziasmul său legat de noi descoperiri, face planul unei activități și îl pune în practică, se
concentrează la o activitate 20 de minute, fără supervizare, realizează o sarcină revenind asupra ei în
intervale diferite de timp, aduce elemente noi în activitățile cunoscute, schimbă conținutul unor povești
cunoscute și introduce personaje create de el, schimbând astfel întregul fir al poveștii, găsește forme și
mijloace noi de exprimare a gândurilor și emoțiilor, prin muzică, desen, dans, joc simbolic.
84
 A patra perspectivă este cea a dezvoltării limbajului, a comunicării și a premiselor citirii și scrierii.
Din acest punct de vedere, copilul ascultă cu plăcere povești înregistrate pe diferite suporturi sau citite de
adulți, participă activ la discuțiile dintr-un grup, ascultând și intervenind în conversație, exprimându-și
opinia, povestește un eveniment sau o poveste cunoscută respectând succesiunea evenimentelor, folosește
formule de politețe în vorbirea curentă, utilizează cuvinte care exprimă sentimente și emoții proprii și ale
altora, dezleagă ghicitori, rebusuri, creează rime, utilizează în vorbire propoziții dezvoltate și fraze.
În fine, a cincea perspectivă analizată este cea a dezvoltării cognitive și a cunoașterii lumii. Pe
acest plan, principalii indicatori ai unei dezvoltări normale pentru un copil cu vârsta de 5 până la 7 ani
sunt următorii: compară evenimente și personaje din povești, descrie evenimente utilizând cuvinte ce
indică o comparație (de exemplu: azi am mâncat mai mult decât ieri), argumentează propriile decizii,
explică o nouă situație sau o problemă pornind de la experiențele sale anterioare, numără cu ușurință până
la 20 și din 10 în 10 până la 100 din memorie, cunoaște și folosește corect zilele săptămânii în succesiune,
știe lunile anului, este conștient de existența tehnologiei și a modului în care aceasta îmbunătățește și
afectează viața.
Raportându-ne la acești indicatori – care nu au o valoare absolută, dar reprezintă repere extrem de
utile – putem defini cu mai multă claritate conceptul de „șapte ani de acasă“, devenind conștienți de
criteriile în funcție de care putem vorbi despre o dezvoltare armonioasă a unui copil de vârstă preșcolară.

85
 Importanta celor 7 ani de acasa

Prof. Cojanu Mihaela, Scoala Gimnaziala Grajdana, Com. Tisau, Jud. Buzau

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in
prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de
a-l obisnui cu bunele maniere este sa fiti voi, parintii, un bun model pentru el. Incepe sa il inveti lucrurile
simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie
sa se opreasca aici.
Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu
un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna
respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect.
Invata l bunele maniere. Este un proces zilnic, care va dura in timp si vei avea multe ocazii sa il
indrumi in directia corecta. Tine minte aceste sfaturi:
• Chiar daca a gresit de cateva ori, nu te grabi sa tragi concluzia ca este prost crescut sau ca
tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil sa aiba nevoie doar de una doua lectii de bune
maniere pentru ca problema sa se rezolve.
• Explica-i clar si invata-l ce anume trebuie sa faca sau nu. In loc sa ii spui un scurt (si
pentru el greu de inteles): "Nu mai fi atat de grosolan", spune-i: "Nu este politicos sa ragai la
masa, dar, daca o faci, se cuvine sa iti ceri scuze". Sau, daca zbiara prin casa, nu-i spune:
"Inceteaza cu tipetele in casa", ci fii mai blanda, ca sa inteleaga in fond ce astepti de la el: "Te rog,
nu mai ridica vocea in casa".
• Daca cel mic isi exprima sentimentele folosind expresii sau atitudini mai putin politicoase,
nu i-o reteza scurt, ci incearca sa reformulezi. De exemplu, cand el zice: "Iahh, imi vine sa vars
cand vad chestia asta verde", tu corecteaza-l spunand: "Frumos ar fi fost sa spui ca nu iti place
deloc spanacul".
• Fii intelegatoare si accepta-i greselile. Aminteste-ti ca nu este inca suficient de matur
pentru a sti bine cum trebuie sa se comporte in anumite situatii. Si noi, adultii, gresim adeseori,
daramite ei…
86
 • Educatia se face doar acasa, cu discretie, in familie. Nu ii tine prelegeri si nu il critica in
public, nu il umili si nu il jigni fata de straini, chiar daca greseala a fost destul de mare. A-i face
lui o scena de fata cu altii dovedeste ca nici tu nu ai prea fost atenta la lectiile de bune maniere.
• Fii consecventa. L-ai invatat de la doi ani sa spuna "te rog" si "multumesc"? La 6 ani este
evident ca ar trebui sa le foloseasca.
Acesti 7 ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor. De
acesti ani depinde cum vei fi integrat in societate, cum vei fi agreat de cei din jur si bineinteles iti poti
ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi. Prin urmare cei sapte ani de acasa impreuna cu educatia
primita in familie sunt adevaratele calitati ale unei persoane deoarece de acea educatie depinde caracterul
si comportamentul unei personae
Bibliografie:

1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde,

2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis,
Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

87
 Cei 7 ani de acasa: norme si valori esentiale pentru succesul viitorului copilului
Director prof.inv.prescolar Cojocaru Gina
Grăd.Nr.69, Bucuresti

Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa
consolideze normele deja deprinse din familie.

Ce sunt cei 7 ani de acasa?

Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.

Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor?

Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.

Cei 7 ani de acasa inseamna:

1. Sa-si poata evalua obiectiv pozitia in raport cu o situatie. (Trebuie sa stie ce-i place, ce-i trebuie,
ce poate fi un pericol, ce nu vrea sa faca, etc.)
2. Sa stie sa isi sustina parerile si sa-si apere interesele fara a deranja pe cei din jur. (Sa
foloseasca un limbaj politicos, sa nu se miorlaie, sa nu fie obraznica, dar sa exprime ceea ce simte, nu sa
evite sa-si spuna parerea)
3. Sa fie atent si implicat in ceea ce se intampla in jur, ca sa poata evita situatiile cu potential
periculos si, ca revers al medaliei, sa poata oferi un ajutor la timp cuiva. (Incepand de la salutul
persoanelor cunoscute, continuand cu atentia acordata traficului, pietonilor, adica sa nu mearga pe strada
cu castile in urechi, trimitand SMS-uri, izbindu-se de alti pietoni si ignorand culoarea rosie a semaforului,
de exemplu... iar ca ajutor, nu stiu, sa adune fructele cuiva care si-a rupt sacosa, sa urce in pom dupa o
pisica speriata, chestii de-astea...)
4. Sa stie sa piarda (si automat, sa-si focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar si sa castige
cu eleganta (fara a-l umili pe cel care a pierdut)
Lucrurile astea se invata mai mult prin copierea parintilor si a altor educatori, mai degraba decat din
predici si povesti. Asa ca e de maxima importanta ca parintii sa fie un exemplu pentru cei mici.

Si e important, de asemenea ca independenta copiilor sa fie stimulata, pentru ca daca in mica

copilarie e mereu altcineva care sa-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme, ori va
incerca totul, ca sa-si afirme independenta, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenta. Pe cand, daca e

88
obisnuit de mic sa infrunte niste situatii si sa faca niste alegeri (evident, pe masura lui, si controlate de
adult) ii va fi mult mai usor sa ia hotararari in ceea ce-l priveste.

Tot la capitolul parinti, felul in care i se vorbeste si felul in care este ascultat, il va invata cum sa
faca si el, la randul lui, asta, de o maniera pe cat posibil politicoasa.

Importanta educatiei informale si nonformale a copiilor

Educatia copilului are la baza o serie de reguli care formeaza ansamblul educational. Fie ca este
vorba despre viata de acasa, fie ca vorbim despre educatia de la gradinita sau scoala, copilul trebuie
invatat sa inteleaga si sa respecte regulilele de comportament sau de interdictiile pe care i le stabilesc
parintii sau educatorii.

De unde învață copilul tău?

Raspunsul la aceasta intrebare difera in functie de o serie de factori, majoritatea depinzand de

conceptiile parintilor despre educatie, formare si parenting. Indiferent de convingeri, experiente sau
atitudini, scopurile tuturor parintilor converg inspre acelasi rezultat: cu totii ne dorim copii bine pregatiti,
care sa-si gaseasca un loc cat mai bun intr-o lume din ce in ce mai competitiva in care orice cunostinta in
plus poate face diferenta.Unul dintre răspunsurile tradiționale cu privire la întrebarea de început este,
evident, școala.

Cu toate punctele sale slabe și cu toate acuzațiile care i se aduc, pe bună dreptate sau părtinitor
uneori, școala rămâne principalul mijloc de educație formală a copilului tău. Și pentru mulți copii ea este
singura modalitate de a-și depăși, odată, o condiție mizeră și singura speranta la o viata decenta.

89
 CEI 7 ANI DE ACASA
(METAFORA OLARULUI)

COMAN ALEXANDRINA
Sintagma ,,CEI 7 ANI DE ACASA” defineste perioada formarii unui comportament corespunzator,care
va consolida pe viitor o personalitate puternica. Familia este cea, in cadrul careia, se pune aceasta temelie,
in scurtul timp permis pentru modelare . Scoala, alte medii educationale, societatea, in general, nu vor
putea decat sa confirme si sa consolideze, ceea ce familia a inradacinat deja.
In cartea Noului Testament, IEREMIA , in capitolul 18, se afla o ilustratie care defineste foarte sugestiv
tema propusa:Dumnezeu, supremul Educator, vrea sa predea o lectie valoroasa profetului sau si il trimite
in casa olarului. Materialul didactic este potrivit, accesibil si atat de docil si maleabil...LUTUL!
Odata cu Ieremia intram si noi...In coliba saracacioasa nu sunt obiecte multe si inutile, tocmai pentru a
nu-i distrage atentia de la capodopera vietii lui! Importanta este amplificata si de urgenta ceruta de timpul
limitat,permis de materialul perisabil, dar atat de pretios pentru olar...
Intrand, atentia este focalizata pe obiectul central si esential,roata olarului. Langa ea, jos, asteapta docil, o
movila de lut brut,plin de impuritati si nepromitator...Ce poti sa creezi din asa ceva? Doar ochiul format al
maestrului poate vedea ceva bun in el!....Si,iata, lutul este asezat pe roata...!
In fata rotii si a lutului , olarul isi imagineaza produsul finit si ,cu un zambet de implinire, incepe creatia
celui mai minunat vas !
Ce paralela interesanta intre mesterul olar si Parintele, Maestrul , care si-a primit nou-nascutul, lutul brut,
neprelucrat, care cere transformarea!...
Primul pas: CE FEL DE LUT?
Olarul il ia in mainile lui noduroase, il framanta,il amesteca , il cerceteaza sa-i cunoasca natura
compozitiei si gradul de omogenitate... Constata : cat pamant bun, cate impuritati, punctele forte,
punctele slabe... Diagnoza si prognoza fiind finalizate ,instrumentele de lucru pregatite, modelarea poate
incepe! Mai trebuie, insa , ceva foarte important de care un maestru este foarte constient: In tot acest
proces are nevoie de DRAGOSTE, INTELEGERE, INTELEPCIUNE pentru a sti sa gestioneze fiecare
situatie ivita, multa RABDARE pentru a merge in ritmul permis de lut , fara a-l brusca si astfel riscand sa-
l piarda si sa devina rigid, nemodelabil...Iar, la toate acestea, se adauga esentialul : VIZIUNEA!
In sfarsit, INCEPE !!... Constient de resposabilitatea ce-i apasa umerii, olarul inconjoara cu maini blande
si calde lutul neprietenos...,il aduna bob cu bob, caci fiecare firimitura este valoroasa. Deja, vede
conturandu-se acel vas superb,pe care si l-a propus sa fie o binecuvantare pentru oameni. Il aseaza pe
roata si incet o invarte , ca sa-l invete ca viata are ritmul ei. Lutului nu-i place, riposteaza, ingreunand
lucrarea...Este gata sa se dezintegreze si sa sara de pe roata!...Dar mesterul este pregatit. El nu este luat
prin surprindere... Stie ca e momentul curatirii ,cizelarii, eliminarii componentelor negative care ameninta
omogenitatea compozitiei... Cu multa rabdare si pricepere, desi dureros ,il desparte de pietricele, paie ,iar
mainile lui salvatoare il aduna pe roata si il sustin, transmitandu-i ca este in siguranta. Aici pe roata se
aseaza temelia principiilor calauzitoare in viata si i se ancoreaza radacinile!
Ceea ce ma impresioneaza mereu la un Mester autentic, este iscusinta cu care lucreaza lutul, mai ales, in
momentele in care acesta opune rezistenta : olarul stie ca nu trebuie sa bruscheze ,sa forteze , ci aproape
imperceptibil, degetele lui obisnuite cu diferite si unice compozitii, il ating usor si , in rotirea ametitoare
,dar necesara, il ajuta sa se ridice catre forma minunata pe care si-a dorit-o pentru el. Se cere din partea
olarului un efort sustinut, care sa depaseasca oboseala, descurajarea sau abandonarea !... Cel care iubeste,
nu renunta !!!... Obosit, el revine asupra materialului rebel ,il strange din nou pe roata , din nou il atinge
cu maini de dragoste,pana cand pamantul capata forma perfecta. Se multumeste sa inainteze putin cata
putin, picatura cu picatura, in ritmul lutului, cuvant cu cuvant, deprindere dupa deprindere ,obicei dupa
obicei ,pana se formeaza un caracter puternic ,ce va determina un destin adevarat.
Vasul a luat forma, iar roata se opreste!... Acesta nu este, insa, finalul!... Urmeaza PROBA FOCULUI :
Cuptorul va dovedi daca vasul rezista si daca el corespunde standardelor impuse de societate !
Rezultatul acestei probe il va clasa pe olar intre meseriasii de duzina sau intre MAESTRII cu viziune pe
termen lung si care si-au implinit menirea!...

90
 Cei 7 ani de acasă

Prof. Înv. Preșcolar Lorena Crăciun

Grădinița P.P. Piticot Cehu Silvaniei, Sălaj

Primul lucru care îți vine în minte atunci când auzi expresia are/nu are cei 7 ani de acasă e că
persoana respectivă e/nu e bine crescută. Dar ce înseamnă să fii bine crescut?
Părerile sunt diferite…
Dacă mă gândesc la bunicii și părinții nostri , aceștia ar spune că un om bine crescut salută, are
respect față de cei mai bătrâni sau se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui.
Codul bunelor maniere este important pentru mulți adulți și pentru mulți tineri, de asemenea, doar
că în vremurile în care trăim nu cred că e deajuns doar să respecți un anumit cod, ca să intri în categoria
bine crescut, bine educat. Am văzut, și nu doar o dată, adulți respectuoși cu oamenii din jurul lor dar
neatenți cu lumea din care fac parte.
Adulți care atunci când supraveghează copiii sau nepoții în parcul de joacă, sparg semințe aruncând
apoi cojile pe jos ; adulți care merg cu familiile duminica la picnic, se simt bine, petrec timp de calitate
alături de cei dragi iar la final lasă toate gunoaiele pe jos și pleacă spre casă; adulți care mai aruncă și
acum peturile de plastic la gunoiul menajer; adulți care nu respectă anumite reguli de conviețuire în
societate. Și mă întreb de multe ori cum e să fii copil și să ai în jurul tău astfel de exemple ?
Copiii stau azi până la vârsta de 2 ani cu familia, ca după aceea să intre în colectivitate, la grădiniță.
În primii ani de viață, dar și mai apoi,părinții sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem
copilului să nu mai țipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinți. Sau este ineficient să îi
atragem atenția că nu a spus mulțumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă, ne gândim la educația pe care copilul o primește de la
părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă, ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui si cu adulții.
Expresia cei 7 ani e acasă ar trebui reformulată pentru timpurile în care trăim în cel mai bun caz în
cei 5-6 ani de acasă. Sunt multe situații în care copii de 2-3 ani petrec cu familia un număr redus de ore,
aceștia fiind mai mult în grija și supravegherea altor adulți.
Grădinița, alături de familie, are un rol foarte important în educarea copiilor, a viitorilor adulți. Am
avut nu o dată bucuria să constat că activitățile desfășurate la grădiniță au avut un impact nu doar asupra
copilului ci a întregii familiia acestuia. Am întâlnit copii care le-au atras părinților atenția să nu arunce la
gunoi baterii descărcate sau becuri arse deoarece fac rău pământului; copii care își pun părinții să adune
rolele de carton de la hărtia igienică sau de la prosoapele de bucătărie deoarece la grădiniță le transformă
în diferite obiecte sau jucării; cutiile goale de actimel sau bidonașele de la guma de mestecat sunt o
adevărată comoară pentru d-nele educatoare, iar exemplele pot continua.
Cei 7 ani de acasă sunt cei 5/6 ani ai copilului, care, până când începe școala ,are un anumit grad de
autonomie, știe să respecte anumite reguli, știe să comunice cu cei din jurul lui, are anumite păreri în
legătură cu lumea care îl înconjoară.
Educatia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
10 reguli esențiale în educatia și creșterea copilului până la 7 ani
1. Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii;
limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
4. Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi,
treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilarie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" și
concentrează-te pe disciplina pozitivă!

91
 7. Învață-l să își exprime emoșii și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale
pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
8. Învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine!
Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă
vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de
performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i
zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări
etc.

92
 FAMILIA ŞI CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ

Prof. înv. preşcolar: Cucu Irina-Elena

Grad. cu P.N.Nr. 1 Bustuchin, jud. Gorj

Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece,
în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme
că : „în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter”.
Citatul pune în evidenţă dimensiunea morală a educaţiei din familie, dar într-un anumit fel şi într-o
anumită măsură, familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei, aici copilul făcându-şi ucenicia
pentru viaţă, cea morală rămânând însă esenţială prin substanţa pe care i-o imprimă familia.
De obicei nucleul familiei îl formează părinţii şi copiii. Sunt însă şi situaţii în care la acest nucleu
se mai adaugă bunicii, iar în unele cazuri şi rudele apropiate care se implică sau sunt implicate în
activitatea educativă. În familiile formate din părinţi şi copii, mama este cea care începe educaţia, în
primul an de viaţă având un rol predominant, nu numai în hrănirea copilului ci şi în realizarea şi a
celorlalte dimensiuni ale educaţiei, între care căldura afectivă şi formarea deprinderilor elementare ocupă
primul loc.
Sintagma românească a „celor şapte ani de-acasă” vizează tocmai educaţia morală, adică expresia
exterioară a acesteia: comportamentul. Comportamentul elevat (cetăţenesc, civilizat, moral) nu apare de la
sine, ci numai în măsura în care părinţii se preocupă de formarea lui.
Între 3-7 ani , copilul învaţă bunele maniere la masă. De exemplu: părinţii îşi învaţă copiii să
respecte anumite reguli care fac parte din setul de maniere „elementare” şi anume:
• să folosească tacâmurile ci nu degetele (cu excepţii subînţelese cum ar fi burgerii);
• vorbitul cu gura plină de mâncare este de asemenea interzis;
• reacţiile politicoase indiferent dacă mâncarea le place sau nu, mai ales atunci când sunt invitaţi la
masă de către alte persoane;
• la masă se stă „frumos”(adică nu ne punem picioarele pe masă sau nu ne ridicăm înainte de a
termina pentru orice motiv lipsit de importanţă).
• fără jocuri şi jucării la masă dacă mâncăm acasă etc.
Copiii învaţă privind şi imitând.

Există copii care folosesc cuvintele urâte. Sunt mai multe teorii despre cum învăţăm să vorbim,
dar toate atribuie un rol celor auzite în jurul nostru. Copiii învaţă limbajul ascultându-i pe ceilalţi şi
copiind. Copiii mici de multe ori nu ştiu ce înseamnă un cuvânt urât, dar l-au auzit spus de altcineva
(adult sau copil). Părinţii trebuie sa le explice copiilor că nu trebuie sa folosească astfel de cuvinte şi
le sugerează totodată înlocuirea lor .
Părinţii asigură copiilor lor un cadru de dezvoltare caracterizat de următoarele:
• le satisfac nevoile fizice şi emoţionale la un nivel optim;
• îi protejează de pericole;
• se comportă ca îndrumători;
• asigură feedback asupra activităţilor lor pentru a-i ajuta să-şi îmbunătăţească performanţele;
• acţionează ca modele, dovedind deprinderi şi atitudini;
• încurajează conversaţia, comunicarea;
Aşadar, părinţii trebuie să manifeste dragoste şi interes faţă de creşterea copiilor, dar şi siguranţă
de sine.

Bibliografie:
Revista învăţământului preşcolar, pag.217-219
Elena Bonchiş, „Familia şi rolul ei în educarea copilului”, Ed. Polirom 2011.
Liat Hughes Joshi în colaborare cu Dr. Jemma Rosen-Webb şi Dr. Harriet Tenenbaum, „Cum ne educăm
copiii”, Ed. Polirom 2012.

93
 Cei șapte ani de acasă!

Prof. Cupșan Lăcrămioara

Cei 7 ani de acasa reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil, ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei sapte ani de-
acasă”. Replicam astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme
ori reguli de politețe, în special.
Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”,
este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj, etc.
Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informații, de către cine și în ce mod. Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență
asupră lui.
Bebelușul este atașat de mamă și de tată, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate
de către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli,
modul de a răspunde la mediu le puteți observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata. Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea
impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine.
Nu este de-ajuns doar să ne controlam limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și
exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor.
Bineînțeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționam la
cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să
ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să
poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața noastră, cât și din cele
negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic
ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate
acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
Ce pot învăța copiii în cei șapte ani?
– deprinderi de autoservire
– ordine
– igienă
– curățenie și exprimarea propriilor nevoi
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative
– bune maniere și comportament
– limbaj corect transmis (făra greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părtile de vorbire)
94
– modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător
– consecvența în realizarea unei sarcini
– concentrare a atenției
– perseverența în realizarea unei sarcini
– alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții:
– spiritul de competiție
– altruismul
– cooperarea
– atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
Iar altele influențează dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat și
pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu
va fi încrezator în forțele proprii.
Inainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă, gândiți-vă ceva mai mult la ceea ce se
ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalti.

95
 CEI ȘAPTE ANI

PROF.CUZMAN MARGARETA
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la
2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu
poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde
atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e
bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice.
Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună
ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este

96
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei.
Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

97
 Cei șapte ani de acasă

PROFESOR: DADU IONEL

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ȘINCA NOUĂ, JUDEȚUL BRAȘOV

Atunci când vorbim de cei șapte ani de acasă, ne gândim la toată educația primită de un copil
acasă până la intrarea sa la școală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne referim că faptul
că acest copil se comportă cuviincios cu cei din jur, salută, are bun simț.
În această perioadă familia are un rol foarte mare în formarea comportamentului unui copil. Acasă
el trebuie să învețe bunele maniere, regulile morale, elemente cu ajutorul cărora se va putea adapta și
impune mai târziu în societate.
Această educație depinde de relația afectivă dintre părinți și copii, de modul de implicare al
părinților în educația copiilor. Cu cât părinții sunt mai apropiați afectiv de copii, cu atât aceștia se vor
simți mai protejați, mai veseli, mai sociabili.
Copilul încearcă să imite ceea ce vede în familia sa. Astfel, dacă trăiește într-o familie violentă în
care părinții se ceartă frecvent, el va copia acest comportament și îl va folosi mai departe în societate,
considerându-l normal.
Ambii părinți trebuie să se ocupe de educația copiilor. Ei trebuie să ajungă la un consens privind
această problemă. Trebuie să discute cu copiii despre lucrurile pe care aceștia au voie și nu au voie să le
facă în viață. De mici copiii trebuie să primească responsabilități ce trebuiesc îndeplinite și să fie
recompensați pentru îndeplinirea lor.
Din păcate, în zilele noastre, mulți părinți se ocupă foarte puțin de educația copiilor, invocând
lipsa timpului, oboseala. Mulți părinți preferă să le cumpere copiilor diferite obiecte, decât să comunice
cu aceștia. Din această cauză copiii își petrec mult timp la televizor și calculator, își aleg greșit modele pe
care le imită, uită să socializeze cu cei din jur, devin introvertiți. Alți părinți consideră că instituțiile de
învățămât trebuie să se ocupe de educația totală a copiilor, uitând că acești copii petrec cea mai mare
parte din zi acasă! Ar trebui ca părinții să petreacă câteva ore cu copiii pe zi, să comunice cu aceștia, să se
joace împreună, să mănânce împreună.
Societatea actuală ar trebui să pună din nou accent pe cei șapte ani de acasă, deoarece acești ani
reprezintă baza dezvoltării oamenilor de-a lungul unei vieți. Și familia ar trebui să își ia în serios rolul pe
care în are, acela de a contribui la educarea copiilor săi.

98
 Importanța celor șapte ani de acasă

ÎNVĂȚĂTOR DIMA CRISTINA VIORICA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ȘINCA NOUĂ

”Oriunde te vei duce, nu uita să-ți pui în valiză cei șapte ani de acasă.Cu astfel de bagaj, vei fi
recunoscut de oricine, ca fiind înainte de toate : om.”
Un citat,o vorbă spusă de un oarecare nu de un mare filozof sau învățat,o imagine de care foarte
puțini își mai aduc aminte în ziua de azi.Ce sunt cei șapte ani de acasă?Cine își mai aduce aminte de
ei?Oare de ce?
Meseria îmi dă posibilitatea să lucrez și să observ copiii încă de mici.Ce am observat cel mai
frecvent? Mulți nu mai au rușine,nu mai folosesc formulele de salut sau de politețe,nu mai contează că eu
sunt ”doamna” și ei sunt elevi deoarece toți suntem egali încă din clasele mici.
Cu tot acest ”bagaj” vin copiii de acasă.Așa văd sau sunt învățați de părinți.Aceștia sunt cei șapte ani
de acasă pe care părinții ar trebui să-i dea copilului său.Normele de conduită se învaţă din familie. De
părinţi depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei
toate componentele unei bune creşteri. Însă „buna creştere” nu înseamnă același lucru pentru fiecare
părinte. În funcție de familie,de accentul pe care aceasta îl pune pe educație și conduită,se dezvoltă cei
şapte ani de acasă.
Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comporte cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Să saluți,
să asculți pe cineva când îți vorbește, să nu vorbești cu gura plină, să te speli pe mâini după ce ai fost la
toaletă sau când vii de undeva, să spui adevărul, să nu fi agresiv, să dai ”bună ziua” sau ”la revedere”, să
îți asumi responsabilitatea pentru ce faci, să îi respecți pe cei din jur, să nu scuipi pe stradă, să nu vorbești
urât, să nu te întinzi pe masă când manânci,să nu te urci cu picioarele încalțate în pat, să te speli pe dinți
dimineața și seara, să nu te scobești în dinți sau în alte părti atunci când vorbești cu cineva,să știi cum să
te comporți în public,să știi cum să te comporți cu prietenii,să știi ce-i bine și ce-i rău,ceea ce se face și
ceea ce nu se face,să recunoști și să accepți că ai greșit,să dai dovadă de tact și toleranță sunt doar câteva
din regulile de bază pe care orice părinte ar trebui să-l învețe pe copilul lui încă de la cea mai fragedă
vârstă prin joc,și pe care să le repete pe tot parcursul vieții. Jocurile dau ocazia de a învăţa, exersa şi testa
comportamente corecte.
Cei şapte ani de acasă se referă în primul rând la nivelul de educaţie şi socializare al copilului, la
ceea ce înseamnă primii paşi spre această educaţie pe care trebuie să ţi-i dirijeze părinţii, iar tu, în calitate
de copil,să îi accepți și să îi respecți. Nu este uşor să oferi educaţie unui copil, dar este aproape
obligatoriu. Procesul acesta de socializare, de deprindere trebuie să înceapă de la o vârstă cât mai mică.

99
Amprenta acestor educaţii trebuie să se vadă în evoluţia ulterioară a copilului şi a personalităţii lui. Nu
este indicată o educaţie cu băţul Sfântului Nicolae. Părinţii recurg, câteodată, la chestiunea asta, pentru că,
în interiorul familiei, părintele percepe educaţia într-un fel, iar copiii, în alt fel. Însă educaţia nu trebuie
făcută cu băţul, ci cu multă răbdare şi cu multă introspecţie a persoanei copilului, să vezi care sunt nevoile
lui, de ce se plânge, iar tu să fii receptiv la toate acestea. Orice familie are palierele ei de evoluţie, fie
economică sau socială. În funcţie de acestea apar şi rezultatele educaţiei copilului.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale,deoarece ea influențează și
modelează persoana umană.Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei.Prima relație a
copilului cu lumea exterioară este cea cu familia.Timpul acordat este darul pe care părintele îl oferă prin
prezența sa copilului.În multe case,copiilor le este mai greu fără televizor decât fără tați. Cu cât legătura
emoțională dintre copil și tată este mai puternică, cu atât scade posibilitatea de a se ajunge la un
comportament care presupune delicvență.Timpul acordat trebuie să presupună și un contact vizual plăcut
și plin de afecțiune.A privi copilul în ochi este o modalitate foarte eficientă de a transmite iubire din toată
inima către sufletul copilului.Tot ceea ce se face împreună cu copilul va conta îmtotdeauna.

”Cel mai frumos dar pe care îl puteți oferi copiilor dumneavoastră este propria sănătate
emoțională,fizică,spirituală și intelectuală.”
(Sherill și Prudence Tippins)

100
 Educaţia în familie –fenomen social permanent.

PROF.ÎNV.PRIMAR, DINCĂ LUMINIŢA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,DAN BERINDEI’’
Roşiorii de Vede JUD.TELEORMAN

Conţinutul, formele şi mijloacele educative de familie sunt în funcţie de scopul general, integral al
educaţiei în societatea şi statutul respectiv.
În perioada antepreşcolară, asupra copilului se exercită diferite categorii de influenţe formative pe
care le conduce familia. Pedagogia familială, are sarcina să studieze modul în care aceste influenţe sunt
particularizate la nivelul familiei, modul în care se conjugă, se intersectează sau se anihilează reciproc.
Căile procesului formativ ce se desfăşoară în cadrul familiei nu sunt altele decât cele ce stau la baza
procesului educaţional în general, dar ele sunt particularizate la sppecificul educaţiei în familie, specific
pe care-l vom concentra în câteva trăsături de bază:
a) Educaţia în familie începe prin realizarea scopului de ansamblu al educaţiei, ea constituie temelia
peste care se vor suprapune celelalte influenţe educative.
b) Educaţia în familie are un caracter spontan, neorganizat şi este deseori inconştientă şi
nefinalizată.
c) Influenţa formativă ã familiei este permanentă şi se exercită în cadrul acţiunilor de viaţă curentă,
fiind astfel strâns legată de ea.
d) Exercitându-se asupra individului în formare, la o vârstă când el prezintă, fizic şi psihic, cea mai
mare plasticitate, lasă amprente puternice în personalitatea individului.
e) Atâta timp cât familia constituie unul din elementele de bază ale societăţii, educaţia în familie
este şi va rămâne un fenomen social permanent.
Pregătirea familiei trebuie să cuprindă cunoaşterea precisă ã rolului dintre factorii principali,
precum şi calitatea relaţiilor stabilite între ei, adică ceea ce alcătuieşte climatul familial favorabil sau
nefavorabil dezvoltării copilului.
Căile şi mijloacele de realizare a educaţiei la nivelul familiei sunt în funcţie de scopul general al
educaţiei, dar şi de particularităţile specifice educaţiei la nivelul familiei.
1. Participarea directă: trăind împreună cu copii, părinţii îi pregătesc progresiv pentru viaţa,
facându-I părtaşi la ea, obişnuindu-I să se descurce într-o viaţă complexă cum este cea ã epocii în care
trăim. Copii nu pot deveni adulţi decât într-o lume ã adulţilor, având permanent în faţă exemplul lor şi
luând contact cu viaţa directă prin acţiuni de viaţă.
2. Munca: constă în folosirea unor activităţii prin care copilul se formează pentru ã fi de folos
colectivităţii, mai întâi în cadrul colectivuluirestrâns al familiei, apoi în cel lărgit al societăţii. În familie
copilul învaţă să iubească munca, să găsească satisfacţie în ea, să se adapteze ei, să aprecieze şi să
101
respecte valorile materiale şi morale. El se pregăteşte pentru muncă observând atitudinea membrilor
familiei faţă de îndatoririle lor în afară şi în cadrul familiei şi participând el însuşi, în mod progresiv în
aceste îndatoriri.
3. Exemplul: comportamentul social al copilului este determinat de relaţiile sociale care domnesc
în sânul familiei. Membrii ei sunt răspunzători de valorile morale pe care educaţia în familie le transmite
copilului. Nu este vorba numai de imitaţia unor exemple, ci şi de un transfer de valori prin identitate.
Bazându-se pe dragoste, exemplul părinţilor, pe care copilul îl imita de bună voie, este extrem de
important.
4. Autoritatea: bazată pe cunoaşterea copilului, formarea anumitor obişnuinţe sociale, ã anumitor
deprinderi de comportare presupune intervenţia fermă ã părinţilor, care favorizează, declanşează şi obligă
copilul să efecueze anumite acţiuni sau dimpotrivă, le înfrânează. Nici o influenţă educativă nu este
posibilă fără autoritate, după cum nici o educaţie nu poate să facă abstracţie de realitatea pe care o
reprezintă cel educat.
Este necesar ca părinţii să cunoască temperamentul copilului pentru ã-I explica modul în care
acesta reacţionează în diferite împrejurări şi pentru ã interveni prin educaţie.
BIBLIOGRAFIE:
• Bunescu, Gh.- “Educatia parintilor, strategii si programe”, Ed.Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1997 Dima, S.- Copilaria, fundament al personalitatii”, Ed.Revista invatamantului primar,
Bucuresti 1997;

102
 Educatia si cei 7 ani de acasa

Prof. Dinu Fila

Gradinita Zana Florilor
Sect. 6 Bucuresti
Interactiunile pe care copilul le are cu mediul in care traieste in primii ani de viata sunt achizitii
determinate de acestea sip e care copilul le dobandeste in toate domeniile de dezvoltare.
Pot fi considerate interventii educative: contactul cu adultii, rutinele alimentare, obisnuintele de
ingrijire, amenajarea spatiului in care copilul isi petrece timpul acasa sau in comunitate. Toate acestea
sunt asimilate de copil, rolul esential avandu-l mediul familial.
Nevoile sale de educatie capata alte valente pe masura ce creste si este tentat sa-si asume
autonomia. El are nevoie sa invete sa se sprijine pe propriile abilitati si aptitudini ca sa gaseasca solutii
atunci cand isi doreste sa ajunga la ceva, sa rezolve ceva sau sa indeplineasca sarcini colaborand cu alti
copii.
Gradinita, prin valenta ei formala, este mediul care poate satisface aceste nevoi educative
structurate. Educatia formala are un caracter planificat, sistematic, metodic, intensiv si este organizata,
condusa si supravegheata de cadrul didactic. Educatia formala din gradinita completeaza educatia
informala din familie, non-formala realizata prin activitati desfasurate in afara gradinitei si familiei.
Pentru copilul intre 3-5 ani foarte important este ceea ce spune d-na educatoare de la gradinita, incepe sa
aiba prieteni printre copiii de varsta lui.
Psihologii sustin ca educatia din primii ani de acasa, de care cei mici au parte in familie, defineste
viitorul adult. Pana la 6-7 ani, un copil trebuie sa aibe dezvoltate un anumit grad de autonomie( sa se
imbrace singur, sa fie ordonat, sa se spele singur); un nivel responsabil de politete, invatate din reguluile
impuse din familie, un limaj dezvoltat care sa-i permita sa comunice eficient, un grad de dezvoltare
emotionala care sa-i dea posibilitatea de a-si controla fricile si emotiile si capacitatea de relationare
emotionala.
O noua etapa a vietii copilului si a parintilor incepe in momentul in care copilul intra in
colectivitate.
In gradinita orarul cuprinde programe bine delimitate nu numai din punct de vedere al continutului
activitatilor si reperelor orare, ci si privind modul in care se desfasoara.
Parintii pot sa se informeze la inceputul fiecarei saptamani ce activitati se pot desfasura la gradinita,
ce materiale si ce ce informatii se vor face cunoscute copiilor, ce principii si ce deprinderi si cunostinte
vor fi vizate.
De exemplu in aceasta saptamana tema este ,,Flori de primavara”
In aceasta perioada copiii vor invata cantece, poseí, vor desena, picta, modela toate avand ca pretext
florile de primavara.
Parintii pot continua acasa activitati similare prin care copilul va exersa ceea ce a invatat la
gradinita.
Exemplu:
- Parintii vor merge impreuna cu copiii sa cumpere flori de primavara;
- ii vor cere vanzatorului un anumit numar de flori;
- pot atribui sarcini copiilor sa ude sau sa schimbe apa florilor;
- parintii pot ruga copiii sa cante cantecul ce l-a invatat la gradinita despre aceste flori.
In acelasi timp copiii vor recunoaste florile de primavara, isi imbogatesc vocabularul, exerseaza
deprinderile igenico-sanitare, de receptare a mesajului oral, isi imbogatesc vocabularul.
Prin discutiile purtate intre parinte-copil, copilul isi va autoevalua munca si va sti ca pe viitor ar
trebui sa fie mai atent, sa depuna mai mult efort, sa continue exercitiul si acasa. Totodata parintele va
trebui sa aprecieze ceea ce este bine si sa caute sa indrepte erorile. Toate aceste discutii intre parinte-
copil ar fi bine sa ia forma dialogului.
Exemplu: daca un copil a gresit si a colorat ghiocelul rosu, albastru, etc. Bine ar fi ca a doua zi
parintele sa mearga si sa cumpereniste ghiocei. Apoi sa-l incurajeze, sa-i spuna ca pe viitor este sigur ca
nu va mai gresi. Critica nu este bine deoarece poate determina copilul sa fie nesigur pe sine.

103
 Fiecare moment in care parintele este cu copilul: acasa, in parc, la plimbare, in drum spre gradinita,
daca ,, se joaca” atribuindu-si roluri poate fi un prilej din care copilul sa invete, sa se formeze.
Acum valorile s-au schimbat.
Inainte se punea prêt pe comportamentul de politete, cum trebuie sa manance, cum trebuie sa bea
apa, iar acum sunt valorizate asumarea responsabilitatilor si initiativele.
In primii ani de viata, copilul ar trebui sa-si insuseasca o serie de abilitati sociale si emotionale.
Psihopedagogul Sorina Constandacheexplica: ,, Abilitatile sociale presupun ca micutii sa invete sa-i
ajute pe ceilalti fara sa astepte o recompensa, sa-i asculte, sa le dea atentie si sa rezolve conflictele intr-un
mod pozitiv, fara sa se razbune. Intrebati-va copilul cum se simte atunci cand este ajutat si spuneti-i ca la
fel de bine s-ar simti si cel pe care l-ar ajuta el.”
Ar fi bine ca parintii sa fie atenti la nevoile de afectiune ale copilului.
,,Respectul de odinioara era , mai degraba, o consecinta a fricii, nu autentic. Respectul se castiga, nu
se impune.”- Sorina Constandache – psihopedagog

Bibliografie:

1. Ciofu Carmen, Interactiunea parinti-copii. Editura medicala Amaltea, 1998

2. P., Emil, R., Iucu , Educatia prescolara in Romania, Polirom, 2002.
3. Step by step- IOMC-UNICEF- Educatia timpurie in Romania, 2004
4. Vrasmas Ecaterina Adina, Consilierea si educatia parintilor, Editura Aramis,
Bucuresti, 2002.
5. www. didactic .ro

104
 Împreună pentru binele copilului

Prof. Doicaru Laura Nicoleta, G.P.P. nr 3 Mangalia

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Educaţia este factorul decisiv care acţionează asupra copilului. Acest proces permanent şi continuu
nu se referă doar la educaţia intelectuală (informativă şi formativă) care se realizează în instituţii de
învăţământ, ci la toate influenţele care modelează copilul în vederea creării unei personalităţi cât mai
armonios structurate. Educaţia trebuie să asigure adaptarea optimă a copilului la cerinţele societăţii,
bazându-se pe potenţialul individual.
„Cei şapte ani de-acasă“ esteo expresie folosită ce descrie conduita unei persoane într-un anumit
context , însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie,
defineşte în bună măsură viitorul adult.
Bunele maniere sunt cartea noastră de vizită: de felul în care ne comportăm - atat acasă, cat şi în
societate - depinde dacă legăm uşor noi prietenii, dacă ne integrăm în colectiv şi, în cele din urmă, dacă
avem sau nu succes în viaţă.
Cei sapte ani de-acasa sunt esenţiali în formarea caracterului unui copil, aceasta fiind perioada în
care micuţul deprinde obiceiuri sănatoase şi maniere elegante.
Orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o atenție
sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i explica
diverse lucruri.
Deoarece societatea în care trăim este într-o continuă schimbare, atat părinţii cat şi noi
educatoarele trebuie să fim atenţi la mijloacele care le folosim pentru a lucra cu copii, ei fiind foarte
vulnerabili la această varstă iar influenţele negative sunt prezente la tot pasul.
Preşcolaritatea reprezintă piatra de temelie a personalităţii în formare a copilului, iar prezenţa
familiei în cadrul grădiniţei va fi de un mare ajutor.
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate
activităţile, iar educatoarea poate veni în întampinarea părinţilor prin afişarea temelor săptămanale.
Am fost foarte interesată de cum se implică părinţii în activităţile copiilor şi cat de bine îşi cunosc
copiii, iar în urma unui chestionar pe care l-am dat la începutul anului şcolar am iniţiat activităţi la care
am invitat şi părinţii să participe.
Părinţii au răspuns favorabil invitaţiei noastre şi au fost foarte încantaţi de activităţile desfaşurate
împreună cu copii lor, ceeea ce ne arată interesul lor pentru o colaborare cat mai stransă.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie şi grădiniţă, un limbaj dezvoltat care să-i permită să
comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi
emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.

Bibliografie:
− Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
− P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

105
 EDUCAŢIA ÎNCEPE ÎN FAMILIE
Prof. inv. primar: Drăghici Aurora
Scoala Gimnaziala Butoieşti - Mehedinţi

Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu
fiecare etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în
dauna copilului. Putem spune că educaţia copilului începe chiar din primele zile când i se satisfac anumite
cerinţe: dacă plânge şi este alăptat, tace; dacă plânge şi este luat în braţe, tace, dar la fel de bine acest
lucru poate să devină un obicei pentru a fi ţinut în braţe. Aşadar, primii ani din viaţă influenţează
comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult.,
Cei 7 ani de acasă” reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţa ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu consta numai în a-l învăţa să
scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflecta în toate domeniile de dezvoltare:
socială, psihologică, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de
manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
Părinţii sunt direct responsabili de educaţia de bază pe care copilul o primeşte în familie. Lacunele
procesului vor influenţa iremediabil succesul la şcoală, bună purtare fiind criteriul de bază în clasificarea
elevilor în categoriile de "rai" sau "buni".
Bunele maniere ale copilului la scoala conturează o etichetă valabilă pentru toată familia elevului,
aşa cum semnele de proasta creştere afectează reputaţia mediului domestic din care micuţul provine.
Mulţi învăţători şi profesori se plâng de dispariţia celor "şapte ani de acasă", acuzând părinţii că ignora
comportamentul necivilizat al copiilor lor. Modelarea unei atitudini politicoase şi dezvoltarea empatiei
copilului (capacitatea de a lua în calcul drepturile şi sentimentele celorlalţi) sunt două deprinderi cruciale
pentru viitorul elev, dar şi pentru adultul în care se va transforma acesta.
În afară de aprecierile pe care le va primi de la profesori şi colegii săi, copilul va dezvolta o stima
de sine puternică, un psihic echilibrat şi un caracter demn.
Trebuie ştiut foarte bine faptul, ca mediul familial influenţează în mod direct coportamentul
copilului, deoarece pentru el familia reprezintă un model de comportament. Aşadar, un copil care creşte
într-o familie civilizată, unde toţi membrii respecta anumite reguli (spun:, te rog”, mulţumesc”, îmi dai
voie”, se salută, nu vorbesc pe un ton ridicat, nu se jignesc), atunci şi el se va deprinde cu acestea şi va fi
un copil civilizat. Dimpotrivă, un copil crescut într-o familie în care există violenta, fie ea şi verbală, va fi
un copil agitat, irascibil, care la rândul lui va folosi cuvinte jignitoare, va fi agresiv.
Este foarte adevărat că în zilele noastre părinţii nu mai acorda suficient timp copiilor pentru
educaţie motivând că sunt foarte ocupaţi. Ba mai mult, pentru a le ocupa timpul micuţilor, le cumpăra
diferite gadgeturi: jocuri, telefoane, tablete, crezând că acestea îi substituie. Ei nu îşi dau seama că lipsa
de atenţie şi comunicare schimba foarte mult caracterul copiilor. Unii dintre părinţi chiar cred că, cei
şapte ani de acasă” nu mai sunt necesari, ca acum este la modă, tupeul”.
Nu trebuie să uităm faptul că, modul în care un om se comportă în societate influenţează foarte mult
şansele sale de reuşită, dezvolta respectul de sine, îl face să se integreze uşor în societate, să se adapteze
oricăror nevoi sociale şi la fel de bine, să fie catalogat de cei din jur ca om educat, manierat.
În concluzie, se poate spune că prima educaţie se face în familie, unde copilul trebuie să înveţe
bunele maniere, să primească răspuns la orice întrebare, să fie ascultat de câte ori are nevoie şi să i se
ofere acea dragoste părintească, pentru că şi el la rândul lui s-o poată oferi. Un copil lipsit de, cei şapte ani
de acasă” va avea un drum anevoios în viaţă.

106
 CEI SAPTE ANI DE ACASA

INVATATOR: DRAGHICI MARINELA FLORENTINA

SCOALA GIMNAZIALA BUTOIESTI
JUDETUL MEHEDINTI

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei sapte ani de-
acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme
ori reguli de politete, in special.
Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini
acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata „culmea achizitiilor”,
este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj, etc.

Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informatii, de catre cine si in ce mod.

Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in
special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui.

Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul.
Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa
scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare:
sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de
manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

107
 IMPORTANŢA CELOR
,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

Prof. Dronca Raluca

Colegiul Tehnic Traian Vuia, Oradea, Bihor
“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.
Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” - Antoine de Saint-Exupery
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul
copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru
fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe
care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm
scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem
unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face
pianist”(Mihail Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi
descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite
clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele
devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în

108
funcţie de care îşi structurează personalitatea.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr.
Augusto Cury)
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ
ATITUDINI BLÂNDE;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă
este să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu
progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata
salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul
educativ în perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

109
 Copilărie sub soarele iubirii

Prof. Duca Mariana,

Școala Gimnazială nr.1 Dobrotești
Din clipa în care copilul deschide ochii și îi oferă mamei sale primul zâmbet , se naște o poveste
de viață. Mama, tatăl și întreaga familie au un mare rol în această frumoasă poveste, în formarea puiului
de om care are atâta nevoie de ei!
Timpul petrecut alături de familie își va pune amprenta pentru totdeauna asupra temperamentului,
caracterului, educației copilului mic, influențând dezvoltarea sa ulterioară ca adolescent, ca tânăr și ca
adult, adaptarea sa la viața socială și comportamentul în viața personală.
Părinții sunt cei care îi oferă dragoste necondiționată, îngrijire și supraveghere pentru ca el să
crească frumos și demn, să devină un om adevărat, cu cei șapte ani de acasă.
Această sintagmă a devenit un mod de a caracteriza o persoană iar constatarea că are sau nu cei
șapte ani de acasă poate spune multe despre oricine. Viața socială impune respectarea unor valori morale
și a unor reguli de bun simț.
Anii copilăriei, petrecuți într-o familie iubitoare și atentă, au o mare valoare deoarece, la vârsta
inocentă, micuțul dobândește o varietate de îndrumări și informații. Aceasta este vârsta întrebărilor și
achizițiilor, când el este doritor să înțeleagă mai bine lumea , să afle cât mai multe, dar și vârsta viselor de
viitor, când caută în jur modele și vorbește despre timpul când va crește mare. Părinții trebuie în primul
rând să-i ofere iubire, sprijin, ajutor.
El are nevoie de multe încurajări și de multe răspunsuri din partea celor apropiați, are nevoie să
capete încredere în forțele proprii, să primească un impuls pozitiv care să-i deschidă drumul în viață.
Familia trebuie să-i ofere niște repere, un fundament pe care se poate construi o personalitate, un caracter,
un OM. Pentru copilul mic, adulții din jur constituie exemple, de aceea din partea acestora se impune
multă atenție la felul în care se comportă în prezența lui, multă răbdare și autocontrol.
Există momente în care adultul coboară la nivelul de vârstă al micuțului, prin inițierea de jocuri
distractive, de activități recreative, însă există și momente în care același adult trebuie să dovedească
seriozitate în relația cu copilul, să fie autoritar, ocupându-se de disciplinarea acestuia, pregătindu-l pentru
viață.
Comunicarea și timpul de calitate petrecut împreună sunt componente esențiale ce contribuie la
succesul celor șapte ani de acasă. Atunci când copilului i se explică și i se aduc argumente, acestuia îi este
mai ușor să-și dezvolte propria conștiință decât în cazul apostrofării, observațiilor usturătoare sau chiar
bătăilor. Un copil tratat cu violență prezintă riscul ca într-o zi să devină violent la rândul său. Părinții și
familia au o responsabilitate imensă în clădirea personalității copilului, responsabilitate ce va fi preluată
apoi în comun cu dascălii, odată cu începerea parcursului școlar.

110
 Rolul educației în devoltarea personalității
Importanţa celor şapte ani de acasă

Daniela DUMITRAŞCU
Şcoala Gimnazială Râncaciov
Judeţul Dâmboviţa
A fi părinte poate fi atât de ușor și de plăcut uneori, dar și îngrozitor de greu alteori. Clipele pot
zbura jucându-ne cu copilul sau pot îngheța în timp ce ochii noștri privesc măriți și disperați cum copilul
cel drag se transformă într-un dl. Goe și ne trezim depășiți de situație, nu știm cum să reacționăm. Putem
preveni aceste crize, putem să ne autocunoaștem și să încercăm să ne autodiscilinăm întâi pe noi, ca fiind
cei maturi și responsabili.
Dând atenție și lăudând lucrurile bune, pe care le face copilul, putem stimuli un omportament
pozitiv; în măsura în are acesta este susținut zi de zi el se poate transforma în obișnuință. Prin felul în care
părintele laudă și acordă atenție faptelor bune ale copilului sau el poate insufla, copilului însuși, dorința
de a face doar lucruri frumoase și bune care să-i dezvolte o stare de mulțumire și bucurie față de propria
comportare. Acest aspect va conta foarte mult pentru formarea și dzvoltare personalității copilului.
Este necesar ca părinții să stabilească anumite limite în comportarea copilului. Evident este geru
de stabilit limite: uneori copilul nu le respect, alteori părinții sunt gata să renunțe. Atunci când stabilesc
limite, este obligatori ca părinții să explice copiilor de ce fac acest lucru. Copilul trebuie să înțeleagă de
ce nu are voie să facă un anumit lucru. Tot atât de important este ca părintele să fie cât mai convingător și
cât mai consecvent în activitatea sa.
Educația facilitează interacțiunea dintre premisele descendenței și condițiile de mediu, îndrumând
procesului formării și dezvoltării personalității în perspectiva unor finalități educative explicite. Educația
este un proces sistematic și organizat de socializare, de asimilare și interiorizare progresivă a elementelor
socioculturale din mediul înconjurător. Prin intermediul educației, copilul și le însușește și le
interiorizează, transferându-le în comportamente proprii, în modele, norme, valori, atitudini, cunoștințe,
ce asigură trecerea de la realitatea biologică la cea socială, umană. Pe această bază, având ca premise
aptitudinile ereditare, se formează personalitatea copilului.
Premisa acțiunii educative se găsește în condiția naturală a copilului, care se naște multivalent și
nedeterminat, ceea ce necesită o perioadă relativ îndelungată de formare și dezvoltare, al cărei conținut și
orientare sunt determinate de scopurile educației. Copilul este un animal educandum (Langeveld), adică o
ființă care „cheamă educația”.
Se poate susține că personalitatea copilului este o consecință a procesului conjugat a factorilor
interni și externi, deci că nu se poate forma adecvat prin acțiunea lor independentă și paralelă. Punctul cel
mai important al acordului științific rezidă în faptul că nicio trăsătură sau calitate nu este exclusiv
ereditară și niciuna nu este exclusiv ambientală la origini.
A aprecia aportul fiecărei categorii de factori și a stabili clasificări este riscant și dificil. În
general, despre niciunul dintre aceste elemente nu se poate afirma că ar fi mai important decât celălalt,
însă uneori unul dintre ele contribuie într-o măsură mai mare decât celălalt la schimbarea dovedită de o
anumită trăsătură a comportamentului. Dacă ne raportăm la diferite comportamente sau structuri ale
personalității, cum ar fi aptitudinile, temperamentul sau caracterul, atunci putem afirma că ele sunt
influențate în grade diferite de factorii interni sau de cei externi.
Temperamentul se află sub semnul predominant al eredității, el neputând fi schimbat prin
influența mediului sau a educației. Prin educație putem influența modalitățile de manifestare a
temperamentului, omul putând să-și disimuleze adevăratul temperament. De asemenea, educația poate
dezvolta anumite modalități de cenzurare a manifestărilor temperamentale.
Aptitudinile sunt consecința interacțiunii dintre predispozițiile ereditare și influențele sistematizate
ale mediului și educației. Dacă ne referim la aptitudinile speciale pentru anumite domenii (cum ar fi cele
artistice, sportive sau cele privind domeniile specializate ca matematică), atunci ereditatea are un rol
esențial, dar nu singular. Nevoie de educație este esențială și în aceste situații. Același lucru se poate
spune și despre inteligență, dependență ei de actele ereditare fiind evidentă.

111
 Caracterul este totalmente o realizare a socializării și a educației, predispoziția ereditară având un
rol nesemnificativ.
Aceste menționări sunt importante atunci când analizăm rolul educației în formarea personalității,
tocmai pentru a ști care sunt domeniile în care acțiunea educației poate avea efecte mai vizibile.
Consecințele formative ale acțiunii conjugate a celor două categorii de factori analizați stau sub
semnul rolului coordonator al eduației, care își realizează acest rol în raport cu un asamblu de finalități ce
au la bază un set de valori solicitate de societatea în care și pentru care se realizează formarea și
dezvoltarea personalității copilului.

112
 Micul meu univers
Importanţa celor şapte ani de acasă

ŞTEFANIA-MARIANA DUMITRAŞCU
Şcoala Gimnazială Mogoşani
Judeţul Dâmboviţa

Familia este nucleul social elementar, realizat prin căsătorie, care uneşte pe soţi (părinţi) şi pe
descendenţii acestora prin raporturi strânse de ordin biologic, economic şi spiritual.
De-a lungul timpului, viaţa de familie s-a schimbat, dar continuă să exercite şi azi o mare influenţă
asupra vieţii private a copiilor şi a tinerilor.
Familia asigură copiilor sentimentul siguranţei şi îi ajută să depăşească obstacolele inerente vieţii,
educându-i să devină persoane responsabile, adaptate timpului în care trăiesc.
Educaţia în familie, primii ani de-acasă, influenţează puternic întreaga existenţă a individului,
indiferent dacă el recunoaşte acest lucru sau nu. Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau
inconştient le „văd”cu ochii minţii şi le urmează. Sentimentul mândriei de a aparţine unei anumite familii
s-a păstrat peste timp. Galeriile cu portretele strămoşilor din castelele medievale, au fost înlocuite cu
albume de familie şi cu înregistrări audio şi video ce se constituie într-un adevărat tezaur al familiei. Şi
astăzi suntem tentaţi – şi mulţi chiar o fac – să ne căutăm rădăcinile, să ne întocmim arborele genealogic
şi să ne mândrim cu numele de familie care s-a păstrat de-a lungul a mai multor generaţii.
Familia înseamnă sprijin şi înţelegere, înseamnă bucuria de a sta împreună în jurul bradului de
Crăciun sau de a pleca în vacanţa de vis.
Familia reprezintă deci pentru fiecare individ sfera privată a existenţei sale, respctiv locul unde se
simte bine în intimitatea celor dragi şi unde îşi poate reechilibra energia sufletească de care are nevoie în
viaţa publică.
Părinţii au responsabilităţi faţă de copii, dar şi drepturi. Dacă în trecut, părinţii aveau ultimul
cuvânt în luarea deciziilor, astăzi acest lucru s-a schimbat în cazul multor familii, gradul de independenţă
al tinerei generaţii crescând foarte mult.
Instituţiile extrafamiliale (şcoala, de exemplu), grupurile de prieteni, mass-media exercită o mare
influenţă asupra tinerilor şi chiar intervin atunci când sesizează că în interiorul familiilor există tensiuni şi
conflicte.
Conflictul dintre generaţii, deosebirile de atitudini şi aspiraţiile dintre copii şi părinţi se datorează
diferenţei de vârstă şi de gusturi, modei care se schimbă continuu. De cele mai multe ori criza poate fi
uşor soluţionată dacă membrii familiei găsesc o cale de a comunica şi de a-şi rezolva problemele,
aşezându-le la masa tratativelor şi expunându-şi, în linişte, punctele de vedere sine ira et studio (fără ură
şi părtinire).
Părinţii nu trebuie să uite că şi ei au fost la rândul lor tineri şi rebeli şi au contestat oate regulile
existente pe vremea lor, iar copiii trebuie să înţeleagă că părinţi au oricum mai multă experienţă şi
acţionează în interesul celor cărora le-au dat viaţă, şi pentru care doresc tot binele din lume!
Părinţii au responsabilităţi faţă de copilul lor. Trebuie să cunoască nevoile copilului: dragoste şi
protecţie, curiozitate faţă de nou, apreciere şi recunoaştere, dorinţa de a fi util.
Ce pot face părinţii pentru copii: să-i încurajeze continuu şi să-i sprijine, să aibă grijă să meargă la
şcoală în fiecare zi şi la timp, să anunţe şcoala în legătură cu problemele care ar putea afecta activitatea
sau comportamentul copilului, să-şi ajute copilul la teme, să participa la discuţiile despre progresul
copilului, organizate de şcoală, să se intereseze de faptele şi purtarea copilului la şcoală, să-şi protejeze şi
să-şi apere copilul.
În familie, părinţii sunt atenţi la sănătatea şi creşterea copiilor: le oferă o alimentaţie corectă şi
sănătoasă, le asigură îngrijire medicală, au grijă să petreacă mult timp în aer liber. Părinţii le încurajează
copiilor dezvoltarea emoţională: îi stimulează să descopere lucruri noi, îi învaţă să termine ceea ce au
început, îi ajută să înveţe să se joace cu alţi copii. Părinţii contribuie la dezvoltarea vorbirii la copii: le
oferă ocazia să vorbească şi îi ascultă, le procură cărţi şi i încurajează să citească imagini, îi învaţă să-şi
scrie numele şi să-şi spună vârsta.
Educaţia începe acasă … şi se completează la şcoală! Fiecare copil poate fi un învingător!

113
 Educaţia porneşte de la cei „şapte ani de-acasă”!
Prof.Florean Elisabeta
Liceul Tehnologic ,,Arhimandrit Chiriac Nicolau”
Vinatori-Neamt
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului. Primele zile de şcoală sunt un moment
de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în
şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social, mediu în care trebuie să se integreze apoi pas
cu pas.Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece
dintr-o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină. Practica arată că majoritatea copiilor se
adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii care se adaptează anevoios, tulburând
activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor de a ţine pasul cu ceilalţi copii la
învăţătură.
Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli educative din primii ani de viaţă a
acestor copii. În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului. La polul opus se
situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări care copleşesc copilul.
Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic capriciu al copilului ca
să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un mic tiran, care crede
că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va căpăta trăsături negative
de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se corectează, îl vor pune în
conflict cu mediul social. De multe ori, psihologii atrag atenţia asupra faptului că, în prezent, regulile
bunei-cuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii,
deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida
faptului că mereu, “cei şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în
societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună
purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu
regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie, aşa cum credem că e mai
bine.
Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună
purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii analişti susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea
modernă. Mai mult sau mai puţin explicit, în orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând
individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de-acasă”,
atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Conştientizăm pe deplin că singura diferenţă faţă de trecut este
aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic şi mai
permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici, dar aceasta nu înseamnă că nu mai
trebuie să îi învăţăm să ţină cont de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta discursul şi comportamentul
faţă de cel de alături într-un mod civilizat şi decent, mai ales că a te adapta în funcţie de nevoile celuilalt
înseamnă, de fapt, să ştii să trăieşti frumos şi ordonat. Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de
la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi
copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Un copil prea
agresiv, neatent cu ceilalţi, impulsiv şi nerăbdător, cred că va fi, în cele din urmă, indezirabil în mijlocul
unui grup de copii, tocmai pentru că nu respectă „regulile jocului” pe care el insusi le invoca. În linii
mari, părinţii încep să-şi dea seama de rolul lor de “educatori” abia când copilul are doi ani, când cel mic
începe să vorbească şi să se hrănească singur, deoarece se constată că de cele mai multe ori, masa este
terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului, care începe să-şi descopere autonomia, şi
regulile pe care i le impun treptat adulţii. Pe de altă parte, copiii au, începând de la patru-cinci ani, o mare
dorinţă de a-i imita pe cei din jur, de a prelua reacţii comportamentale, pentru că sunt deprinse regulile de
114
bază ale comportamentului la masă, abia atunci când va începe să folosească tacâmurile, şerveţelul să se
şteargă la gură, să întrebe dacă poate să se ridice de la masă, iar în momentul în care i se va spune „nu
face asta!” sau „să faci aşa!”, copilul se va revolta şi va încerca să facă exact opusul, tocmai pentru a testa
limitele permisivităţii părinţilor sau ale anturajului. Credem că din această cauză, pedopsihologii
recomandă părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să le impună un anumit
model. Chiar deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă fragedă, atunci când
copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari, deoarece, pentru a-i adapta pe cei
mici la algoritmul politeţei în cadrul familiei, psihologii le recomandă părinţilor să impună un anumit
„ritm al familiei”, pe care toată lumea, inclusiv părinţii, trebuie să îl respecte. Să reţinem faptul că o masă
cu întreaga familie pe săptămână, de la care niciun membru să nu lipsească, poate constitui o excelentă
şcoală de bune maniere pentru cei mai mici membri ai familiei, pentru că atunci se învaţă, practic, cum
trebuie să stea la masă, cum să mănânce, cum să se comporte în situaţia respectivă, când poate să
vorbească, să înveţe să-i asculte pe ceilalţi, cum să se folosească de tacâmuri, să utilizeze formule de
politeţe.
Sunt multe de spus despre educaţia care porneşte de la „cei şapte ani de-acasă”, dar, aş dori să
închei cu ceea ce înseamnă invitarea la masă a unor musafiri, ca un bun prilej de a-i învăţa pe copii, nu
numai politeţea formală, lipsită de conţinut, dar şi plăcerea reuniunilor cu prietenii sau rudele, plăcerea şi
emoţia firească de a face şi de a primi cadouri, generozitatea de a dărui celui drag, pentru că, în cele din
urmă, susţin psihologii, nu există o limită de vârstă până la care bunele maniere se pot învăţa, însă, cu cât
lecţia bunei-cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât
mai bine pentru constituirea zestrei educaţionale a copilului! Realizarea tuturor cerinţelor enumerate mai
sus presupune existenţa unui cămin armonios, a unei ambianţe familiale echilibrate, bazate pe dragoste,
înţelegere, respect între părinţi şi copii. În funcţie de relaţiile din familie se constituie diferite atitudini
generale ale copilului faţă de oameni, faţă de obiecte, faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi
caracterul lui.

Bibliografie
1.Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
2. www.copii.ro

115
 Importanța celor 7 ani de acasă

Realizat de, Profesor Focșa Liliana

Liceul Tehnologic Cajvana, jud. Suceava

„ Cei 7 ani de acasă ” , o expresie rămasă de pe vremea când copiii mergeau pentru prima dată la
școală, la vârsta de 7 ani. În zilele noastre copiii sunt incluși în diverse forme de învățământ de la vârste
mult mai mici. A rămas însă ideea acestei expresii și anume că, normele de conduită, bunele maniere,
regulile morale se învață în familie. Această expresie definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este
considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică deoarece copilul are o capacitate foarte mare
de a acumula informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj. Unele
din însușirile dobândite devin stabile pentru tot restul vieții, cum ar fi spiritul de competiție, altruismul,
cooperarea, atitudinea pozitivă. Alte însușiri influențează dezvoltarea de mai târziu, un copil criticat
permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de
a încălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii.
Educația primită în primii șapte ani de viață depinde de relația afectivă dintre copil și părinți, de
specificul de dezvoltare a copilului, de valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului.
Un copil educat, bine crescut, este învățat să salute, să vorbească frumos, să se poarte cuviincios cu
ceilalți copii, dar și cu adulții. Educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire și încredere,
face ca regulile de conduită învățate să nu se transforme într-o disciplină de fier. Dragostea cu care
părinții își înconjoară copilul permite acestuia să aibă încredere în propriile forțe. Copiii au nevoie să fie
iubiți așa cum sunt, pentru ceea ce sunt. Iubirea necondiționată este ceea ce au ei nevoie pentru a se
dezvolta armonios. Iubirea părintească este un dar, toți copiii au dreptul la ea.
Părinții sunt primele modele pentru copii. Dacă între părinți există o atmosferă liniștită, de iubire,
de respect, și copilul va învăța acest model de comportament. Degeaba îl înveți să spună „ mulțumesc ”
dacă nu aude în casă acest cuvânt. Dacă copilul aude și vede certuri între părinți, va deveni și el violent și
cu un comportament agresiv.
De asemenea, părinții trebuie să fie consecvenți în educația copilului. Dacă mama îl învață
anumite reguli, tatăl trebuie să fie de acord și să sprijine munca mamei, dar și invers, mama să fie de
acord cu ceea ce îl învață tatăl. Din nefericire există și replici din partea unor părinți si chiar bunici , de
genul : „ Lasă-l , e prea mic, nu înțelege, ce știe el, puiuțul! ”,„ Când va merge la școală, se va cuminți.
Acum nu am ce-i face ”. Aceste replici nu fac altceva decât să înrăutățească comportamentul copilului și
trădează greșelile educative pe care le fac părinții în primii ani de viață ai copilului. Educația începe în
prima zi de viață a copilului și trebuie să țină seama de etapele dezvoltării acestuia.

116
 Din păcate, educația unui copil nu se mai realizează așa cum trebuie. Părinții au un program foarte
încărcat, muncind foarte mult pentru a asigura un trai decent familiei. Copiii sunt lăsați mult timp singuri
cu bona, cu bunicii sau cu alte rude, care îi lasă să facă ce vor și îi alintă peste măsură. Sunt mame care nu
vor să stea doi ani în concediu pentru creșterea copilului, revin la serviciu, iar lipsa lor se va simți mai
târziu. Întâlnești copii care nu ascultă pe nimeni, care bat din picioare și plâng atunci când vor anumite
lucruri care nu sunt pentru vârsta lor. Unii părinți consideră că banii pot înlocui lipsa lor de lângă copii
astfel încât aceștia cresc agitați și nonconformiști. Astfel societatea actuală duce lipsă de acești șapte ani
de acasă, iar urmările sunt negative.
Nimeni nu s-a născut învățat și poate ești speriat atunci când afli că vei deveni părinte. Însă
exemplul părinților tăi, a oamenilor din jur și cărțile ce există în domeniul creșterii copilului te pot ajuta.
Întrebarea esențială la care trebuie să căutăm răspunsul este: „ Ce fel de persoane ne dorim să fie copiii
noștri ? ” . „ A fi părinte este un test în care îți este evaluată capacitatea de a face față dezordinii și
imprevizibilului, iar rezultatele nu sunt întotdeauna încurajatoare ”, spune Alfie Kohn în cartea „
Parenting necondiționat ”.
Educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost cumpărată
din banii strânși în cei șapte ani de acasă.

117
 Cei șapte ani de acasă

Prof. Înv. Primar FÜSTÖS ANDREEA

Școala Gimnazială ,,Petre Dulfu”, Baia Mare

” Ceasul nașterii copilului este ceasul începutului educației.”

(Johann Heinrich Pestalozzi)

Mă gândesc cu drag la copilărie. O parte a vieții mele în care am învățat cele mai frumoase și mai
înțelepte reguli, fapte, de la cei mai buni învățăcei: părinții mei. Le datorez tot: trecutul, prezentul și
viitorul meu. Chiar dacă nu conștientizam uneori anumite lucruri și poate îi învinovățeam pentru faptul
că erau mai severi, acum le mulțumesc. Fără ei, nu eram ceea ce sunt acum.
Când spun ,,cei șapte ani de acasă” mă gândesc la implicarea părinților mei în educația mea, la
efortul acestora de a-mi oferi cele mai bune exemple pentru a deveni un model de bună purtare și
credință. Aud deseori multe persoane care afirmă ,,nu ai cei șapte ani de-acasă”, și inevitabil te găndești la
părinții acelui copil. Dacă procesul de învățare devine activ la contactul cu școala, cu procesul de
învățământ, educația începe de acasă, din familie. Inevitabil dai vina pe părinți și consideri că sunt
responsabili pentru educația primită. E adevărat că nu cunoaștem situația fiecărei familii și în prezent,
foarte mulți copii sunt lăsați în grija bunicilor sau a rudelor de către părinți pentru a munci cu trudă, în
străinătate, tocmai pentru a-i oferi copilului educația care o merită. Însă primii ani ai copilăriei sunt cei
mai frumoși, cei mai importanți, iar rolul părinților nu-l poate înlocui nimeni. Începutul unei educații
trebuie făcut cu maximă responsabilitate. Nu contest faptul că orice părinte își dorește să aibă cel mai bun
copil. Însă, educația nu însemnă doar să ști să citești, să aduni, să scazi ci să ști să te comporți, având
bunele maniere. De fapt, educația se oglindește în toate domeniile de dezvoltare: emoțională, socială,
psihologică, intelectual-cognitivă.
Dacă facem un studiu pe stradă, și întrebăm mulțimea de oameni ce consideră despre expresia ,,cei
șapte ani de acasă , fiecare va spune că este educația primită de la părinți. Un copil care are cei șapte ani
de acasă se comportă civilizat, manierat, știe să spună ,,te rog”, ,,mulțumesc”, în concluzie, știe codul
bunelor maniere. Un copil care nu are ,,cei șapte ani de acasă este exact contrar. Are un comportament
urât, nu respectă persoanele din jur, și mai mult de atât crede că este foarte bine ce face. Revenim la vorba
aceea: ,,părinții sunt de vină”.
Fiecare copil are niște părinți. Unii dintre aceștia formează o familie, iar alții sunt despărțiți.
Părinții sunt modele pentru copii lor. Însă niciodată când spunem expresia ,,cei șapte ani de acasă”, nu ne
gândim câ în spatele comportamentului unui copil obraznic, stau motive reale care l-au dus pe copil în
acel stadiu.(certuri, violență, divorț etc.). Mediul familial în care crește copilul este deosebit de important.
Dragostea părinților este nemărginită, iar modul în care se arătă este infinită.
Familia mea a fost, este și va fi cel mai de preț dar din viața mea. Chiar dacă unul dintre ei a plecat
la cer, m-a învățat și mi-a oferit tot ceea ce a fost mai bun în viață. Am rămas cu amintiri plăcute, cu o
118
copilărie fericită, cu valori frumoase, și cel mai important cu restul familiei. Chiar dacă sunt un adult, sunt
tot un copil, copilul mamei, care încă și astăzi învață tot ce e mai bun în viață. Iar acest lucru, îl datorez
și-l voi datora toată viața...părinților mei.
Când voi ajunge mamă, știu sigur că copilul meu va avea cei mai buni învățăcei. De ce? Pentru că
am cei șapte ani de acasă, pentru că părinții mei mi-au dat cei șapte ani de acasă. Ceea sunt acum, sunt
pentru că voi, părinții mei, mi-ați oferit tot...iar pentru asta, vă mulțumesc enorm.
(În memoria tatălui meu...)

119
 Importanța familiei în progresul școlar al elevului

prof. Raluca GABOR

prof. înv. primar, Mioara IRIMIA
Școala Gimnazială Dimitrie Sturdza Tecuci
Familia este locul unde copilul învață primii pași, primele cuvinte, primele noțiuni ale comportării
civilizate, având o influență atât de mare, încât urmele sale rămân întipărite pentru toată viața în profilul
moral și spiritual al acestuia. În același timp, familia reprezintă mediul cel mai propice pentru formarea și
dezvoltarea copilului. Odată cu intrarea lui în instituțiile de învățământ-grădiniță/școală- educația
completă, înțeleasă atât în sens afectiv cât și instructiv, nu o pot oferi decât familia și aceste instituții,
împreună.
Școala are un rol foarte important în a colabora cu părinții elevilor pentru asigurarea educației
acestora. Deși este extrem de importantă, ea rămâne doar un factor al educației, având nevoie de sprijinul
familiei, de comunitate, în demersul său de a forma noi personalități, capabile să facă față cerințelor
societății viitoare.
Putem vorbi de o dublă concordanță, pe de o parte între școală și familie, iar pe de altă parte între
membrii familiei. Având păreri diferite față de educație, în familie apar unele disensiuni cu care copilul ia
cunoștință și, devine confuz, având un părinte care-i aprobă comportamentul mai puțin conform
regulamentelor școlare, iar altul care-i dezaprobă acest comportament. Învățătorului/profesorului îi revine
sarcina de a crea o punte de legătură între școală și familie, uneori și între părinții elevului, de a le explica
ce este mai bine pentru copil , care trebuie să fie comportamentul dânșilor față de acesta, și anume: unul
în acord cu dascălul și nu în dezacord.
De-a lungul carierei didactice am întâlnit diferite categorii de părinți:
• Părinți indiferenți care lasă totul pe seama școlii;
• Părinți orgolioși care vor să-l facă pe copilul lor cap de afiș chiar dacă acesta nu merită,
,,vânători de note” cum li se mai spune;
• Părinți pasivi, cei permanent ocupați cu alte treburi mai importante și care rămân în planul
angajamentelor verbale;
• Părinți interesați care colaborează permanent cu școala, cei mai mulți , din fericire.
• Părinți care consideră că odată ce copilul lor a devenit școlar nu mai au nicio responsabilitate ,
aceasta revenindu-i în totalitate școlii. Acum însă, poate mai mult ca niciodată, copilul are nevoie de
susținerea familiei, adaptarea la școală fiind extrem de solicitantă pentru el.
• Părinți care intervin greșit în activitatea copilului, cauza fiind insuficienta pregătire , formare
intelectuală, creând confuzii în mintea elevului.
• Părinți care se substituie copilului efectuându-i temele, contribuind astfel la diminuarea simțului
răspunderii , dar și la confuzii în domeniul însușirii corecte a tehnicilor de învățare.
Unitatea de opinii între ȘCOALĂ –PĂRINȚI este un deziderat important în educarea pe termen
lung a elevilor. Responsabilitatea educației și dezvoltării copiilor trebuie asumată în achipă școală-
familie. Elevul este subiectul actului educațional , iar profesorul trebuie să proiecteze întregul parcurs
didactic astfel încât educatul să poată demonstra că poate îndeplini sarcinile didactice sub îndrumarea
uneori și a părinților .
Putem concluziona că școala și familia trebuie să meargă ,,umăr la umăr” alături de elev în
demersul comun de educație și instrucție a acestuia și că temelia pe care aceasta o așază la baza formării
intelectului copilului în cei 6-7 ani petrecuți predominant în sânul ei sunt de neprețuit, așa cum de
fundamentul unei construcții depinde trăinicia ei viitoare .
Se spune că ochii sunt oglinda sufletului unui om. Greșim oare dacă afirmăm că și copilul este
reflexia părinților și a dascălilor lui?

Bibliografie: ,,Școala și familia împreună –Consiliere educațională”, Brăila, 2015.

120
 Cei șapte ani de acasă

Prof. Gagniuc Viorica-Georgiana,G.P.P. nr 3 Mangalia

În fiecare zi toți învățăm câte ceva nou, ne educăm sau educăm pe alții . Educația începe înca din
copilarie, prin înățăturile date de părinți,sau cu alte cuvinte ,cei șapte ani de acasa, iar cu această educțtie
elementară, putem porni la drumul vieții , întâmpinând orice fel de probleme cu capul sus .Cele mai multe
dezbateri cu privire la reforma educațională nu au îmbrățișat întrebarea fundamentală: Când începe
educația? Ea cu siguranță începe înainte de școală. De fapt, copiii se nasc pentru a învăța.Pentru a intra
într-un sistem educațional,copilul trebuie să vină cu un cumul de cunoștințe transmise din timp de către
părinți.Regulile morale,bunele maniere,educația sunt elemente de intgrare a copilului în societate.
Educația primită în cei șapte ani de acasa,transmisă copilului depinde de un factor esențial,valorile pe care
se bazează familia.Familia este celula de bază a societății iar valorile umane precum
adevărul,binele,frumosul se deprind și se dezvoltă în familie.

Educația,cei șapte ani de acasă,sunt desprinse și exersate în familie,modelele de comportament le

avem tot în familie,ea fiind aceea la care ne raportăm pe tot parcursul vieții. Mai mult decât orice,familia
este un drept universal al omului. . Valorile s-au schimbat educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă
diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul
sociocultural. Valorile s-au schimbat. Înainte se punea preţ pe comportamentul de politeţe, cum trebuie să
bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste
diferenţe se văd şi în autobuz, unde generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de
comportamentul adolescenţilor. Acum e important să fii primul pentru că resursele sunt limitate. Libera
exprimare este un comportament încurajat în prezent. „Copilul de acum 20 de ani era mult mai compliant.
Acum are acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai mare. Respectul
de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune.
Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă. În primii
7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale. Abilităţile sociale
presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i asculte, să le dea
atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. Întrebaţi-vă copilul cum se simte
atunci când este ajutat şi spuneţi-i că la fel de bine s-ar simţi şi cel pe care l-ar ajuta el.

La varsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel,
el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu seman cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, asa mi-a
spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancăm tot ce ne dă mami.” Astfel
va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalți si cea a cunoașterii de sine.

În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a
viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care
121
cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor
orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar
o altă parte, acasă). De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi
ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată,
care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă
sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături,
vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.

Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui
zi din clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un copil devine părinte și începe să își
facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată...

Bibloigrafie:

1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004

2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3.
P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

5. www.copii.ro

6. www.scribd.com

7. www.didactic.ro

122
 Cei 7 ani de acasă pentru copii

Prof.pt. inv. Prescolar Galea Ancuta

Scoala Gimnazială “Lazăr Tampa “Almas
Gradiniţa P.N. CIL

”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul
care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date .Felul in care un
copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglinda a educatiei pe care părintii o oferă copiilor in prima parte a
copilariei. Specialistii sustin că regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viată ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educatia unui copil nu constă numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu
la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva
etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu
ceilalti.
„Toti copiii isi iubesc parintii (sunt dependenti emotional de ei) dar nu toti parintii isi iubesc copiii.
Insa, unii copii isi iubesc parintii cu ochii deschisi, altii cu ochii inchisi. Cat timp dureaza iubirea
copiilor? Toata viata, daca parintii se iubesc autentic intre ei. Daca acestia nu s-au iubit, iubirea copilului
devenit adult, devine din ce in ce mai confuza. Putini realizeaza constient ca parintii lui nu s-au iubit
niciodata. Insa, inconstient, multi copii deventi adulti vor reactiona, in moduri neplacute pentru parintii
impostori sentimental. Si asa capata sens ceea ce spunea Isus acum 2mii de ani: „Cine nu uraste pe tatal si
pe mama sa, nu e demn de Mine”, adica, cine e dependent emotional de parinti, cine si-a facut d-zeu din
oameni, fie ei parinti, soti, sotie, si nu are ochii deschisi, isi merita soarta. ”
Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa
consolideze normele deja deprinse din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Exista cateva reguli care ii ajuta pe parintii in greaua meserie pe care o au :
• Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
• Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului!
• Comunică cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii;
limitează timpul petrecut la televizor sau calculator si concentrează-te in educatia lui pe arta conversatiei!
• .Invată-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe incă de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi,
treptat, lasă-l pe el sa le exploreze pană cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele!
• Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i
copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin .
• Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si
concentreaza-te pe disciplina pozitiva!
• Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale
pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate.
• Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invată cel mai bine de la
tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui!

123
 • Petrece cat mai mult timp cu micutul tău! Fii un părinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasă
vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el!
• Iubeste-l neconditionat si arată-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arată, de
performantele intelectuale, fizice sau de alta natură! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i
zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari
etc.
Orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o atenție sporită.
Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i explica diverse
lucruri.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

124
 Educația elevului din familie

Autor: Prof. Luminița-Filofteia GEORGESCU,

Liceul ”Charles Laugier” Craiova

Rolul școlii în educația elevului este bine cunoscut, însă, nu trebuie neglijate lecțiile primite de
acesta din familie. Dezvoltarea armonioasă a personalității copilului este rezultatul unui ansamblu de
factori: familiali, școlari, comunitari.
Rezultatele mai multor studii, arată că, elevii înconjurați de dragostea și sprijinul membrilor
familiei, obțin rezultate mult mai bune la învățătură, față de copiii ai căror parinți nu le acordă suficientă
atenție, și, care nu petrec prea mult timp împreună cu aceștia.
Familia este importantă în educația copiilor, deoarece, îi determină pe copii să deprindă mult mai
repede și mai facil obiceiuri comportamentale, stiluri de viață, cunoștințe despre societate și natură.
De asemenea, familia are un rol foarte important în dezvoltarea copiilor atât din punct de vedere
intelectual, căt și fizic, moral și estetic. Părinții sunt cei care asigură hrana și celelalte elemente necesare
copiilor: haine, cărți, rechizite, jucării, ceea ce îi determină pe cei mici să înțeleagă că, și ei trebuie să
îndeplinească dorințele pe care le au părinții de la ei. Mai mult decât atât, datoria parinților este de a
forma copiilor conștiinta, caracterul, voința, personalitatea și simtul responsabil, dinainte ca aceștia să
ajungă la școală.
Condiții sine qua non pentru realizarea unei bune educații sunt: respectul reciproc (fără această
condiţie, ascultarea se va baza pe teama de pedeapsă), puterea exemplului (copiii imită, mai ales în primii
3-4 ani de viaţă, motiv pentru care trebuie să fim foarte atenţi la ce facem şi ce spunem în prezenţa lor,
dacă nu vrem ca aceste lucruri să se repete), încurajările (dacă vrem să asculte copiii, să fie binevoitori,
trebuie să-i încurajăm permanent).
Există trei mari stiluri de educaţie: autoritar (are cele mai mari şanse de a avea copii bine
educaţi), îngăduitor (oferă dragoste, dar nu prea mult sprijin), dictator şi neglijent (manifestă puţină
dragoste).

Indiferent de stilul predominant folosit în educaţia copilului, sunt cinci trăsături pe care trebuie să
le includem pentru a avea o bună relaţie de familie și o influenţă definitorie asupra copiilor noştri:

 Deschiderea şi prietenia - a fi deschişi la ideile noi, a asculta şi a ţine seama de sugestiile, criticile,
nevoile, preocupările, cererile şi dorinţele celeilalte persoane, înainte de a lua o decizie definitivă.
Presupune şi recunoaşterea propriilor greşeli şi a-ţi asculta copiii fără critică şi ironie.
 Menţinerea unei călduri emoţionale echilibrate faţă de copii, adică să nu fim nici prea reci, nici
prea fierbinţi.
 Consecvenţa - împiedică tentativele de testare a copilului mic, înainte ca ele să devină un obicei.
Astfel, copiii devin mult mai atenţi la limitele pe care le vor alege pentru testare şi mai capabili de
a se autodisciplina.
 Menţinerea unui front comun - mai ales când există mai multe persoane cu rol în educaţie şi
copilul devine frustrat din cauza mesajelor contradictorii.
 A lăsa credința să călăuzească acţiunile. Mai presus de orice, stilul de educaţie trebuie să reflecte
comportamentul unui bun creștin.

Trebuie să existe un echilibru între dragoste şi disciplină. Un părinte care ştie să aplice disciplina
păşeşte tot timpul pe o cale aflată între blândeţe şi hotărâre, între dragoste şi autoritate. Să nu ne fie teamă

125
să fim autoritari atunci când e nevoie; la fel, să nu ne fie teamă să manifestăm dragostea şi ataşamentul
sufletesc faţă de copii.

Pentru a putea realiza o educaţie eficientă a copiilor, părinţii înşişi trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii:
 să ajungă la o disciplină de sine, adică să adapteze metodelor de învăţare la etapele de dezvoltare
în care se află copiii lor şi să nu exercite un control excesiv asupra acestora, deoarece un asemenea
control îi poate priva pe copii de ocazia exersării deciziilor.
 să-şi formeze abilitatea de prevenire şi rezolvare a conflictelor. Intervenţia părinţilor în momentele
critice îi poate ajuta pe copii să aibă un control de sine. Există câteva tehnici eficiente ce pot fi
folosite când se prefigurează anumite dificultăţi: controlul prin atingere (l-ar putea împiedica pe
copil să devină agresiv, de nestăpânit), diversiunea (a îndrepta atenţia copilului în altă parte pentru
a evita conflictul), a scoate în evidenţă realitatea (a explica realitatea situaţiei şi a sugera ce se
poate face în cadrul limitărilor existente), implicarea în viaţa copilului.
 să formeze şi să conserve valoarea de sine a copilului. Copiii noştri vor deveni exact ceea ce cred
că sunt. Dacă se simt fără valoare, nedoriţi, incompetenţi, aceste simţăminte sunt ca un scenariu
pentru viitor, pe care ei tind să-l urmeze în viaţă. Dar atunci când se simt doriţi, deosebiţi şi
responsabili, nu există nici o limită pe care să nu o poată atinge.

Esențial în educația copilului este evitarea conflictelelor inutile, părintele să înţeleagă diferenţa dintre
pedeapsă şi disciplină. Pedeapsa e o sancţiune aplicată unui copil care a făcut un lucru rău. Ea implică
experienţa durerii, a pierderii, a suferinţei provocate de greşeala pe care a făcut-o copilul, astfel că poate
crea cadrul conflictelor din familie. Disciplina reprezintă un proces de învăţare, care duce la prevenirea
sau la rezolvarea conflictelor. Scopurile ei sunt să-i înveţe pe copii autodisciplinarea şi să rezolve
conflictele iminente. În timp ce pedeapsa e aplicată în mod arbitrar, disciplina se raportează direct la
comportamentul nepotrivit al copilului.

126
 FAMILIA ŞI ROLUL EI ÎN EDUCAREA COPILULUI
PROF.GEOGRAFIE GHENEA OVIDIU VALERIU
ŞCOALA GIMNAZIALĂ CĂLMĂŢUIU DE SUS, JUD.TELEORMAN

Motto:«Familia este celula vieţii sociale»

Elementul fundamental al procesului de integrare socială este dat de caracteristicele obiective ale
structurilor sociale în care tânărul se formează şi se integrează. Procesul se află în intersecţia unei
mulţimi de factori cu valenţe educative care acţionează asupra tânărului în formare. Cel mai important
dintre aceşti factori, cel care îi modelează personalitatea din chiar primele faze ale vieţii, pregătind şi
adaptarea lui la mediul social, este familia.
Încercând o sumară enumerare a funcţiilor familiei, ele ne apar ca funcţii interne – cele biologice,
cultural – educative, de asigurare a condiţiilor materiale de viaţă, de creare a climatului efectiv, de unitate
şi solidaritate familială ca funcţii externe – cele de pregătire a integrării individului pe toate planurile
vieţii:profesionale, morale, cetăţeneşti.
Evenimentele din viaţa familiei, conduita membrilor, determinată de personalitatea fiecăruia,
alcătuiesc ceea ce numim climatul familial, care nu este altceva decât expresia realităţii morale
intrafamiliale. Funcţia integratoare a familiei are ca obiectiv transmiterea valorilor sociale fundamentale
şi se realizează prin rolurile parentale.
Ambianţa umană în care se naşte şi crşte copilul exercită o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării
sale, asupra formării întregii sale personalităţi.
Această influenţă se exercită şi trebuia luată în consideraţie din prima copilărie.
Familia, şcoala, constituie medii de viaţă cu ponderi diferite de influenţare asupra copilului.
Comportamentul lui nu poate fi înţeles decât totalizând ansamblul acestor influenţe.
Privită ca nucleu social, familia este prima care influenţează dezvoltarea omului, punându-şi
amprenta pe întreaga personalitate. Cea dintâi şcoală a omului a fost şi rămâne familia, ea dă temelia pe
care se clădeşte edificiul personalităţii, iar trainicia edificiului depinde de calitatea temeliei.
În prima copilărie semnalăm cea mai importantă relaţia dintre mediul familial şi dezvoltarea
limbajului. Calitatea modului lingvistic pe care îl oferă copilului, membrii familiei, în special mama,
influenţează dezvoltarea gândirii acestuia.
Modul în care se dă sprijinul la învăţătura are o mare influenţă în dezvoltarea capacităţii psihice şi
morale ale copilului. Unii părinţii de substituie acestuia în îndeplinirea îndatoririlor şcolare, ceea ce îi
crează o stare de pasivitatea şi o falsă concepţie despre muncă, alţii au atitudine rigidă, asupra, care
inhiba, frânându-i dezvoltarea gândirii. Motivaţia învăţării depinde de atitudinea părintelui faţă de
viitorul copilului, de pregătirea lui pentru profesiune, de orientarea lui justă în alegerea acesteia.

127
 Socializarea copilului prin familie, pregătire lui pentru integrarea în viaţa socială se desfăşoară
corelat cu procesul formării personalităţii multilaterale dezvoltate. Punerea bazelor personalităţii în
cadrul familiei este determinată de necesitatea psihologică fundamentală ã acestei varste de a ataşa
afectiv de persoana adultă.
În procesul de formare ã personalităţii, şcoala continuă ceea ce a început familia, dar se poate să şi
rastoarne ceea ce aceasta a pus la temelie prin înlocuirea metodelor oferite de familie şi cu altele noi,
uneori total opuse. Aceasta se întâmplă atunci când din diferite motive familia nu constituie un mediu
educativ.
Cea mai importantă problemă de educaţie care se pune în procesul formării personalităţii la această
vârstă este cea a autorităţii. O personalitate bine orientată, normal educată, este capabilă să asculte pe cei
ce au autoritate, este capabilă să colaboreze uşor ce cei din colectivitatea din care face parte şi să-şi
asume responsabilităţi şi să poată avea la randul său, autoritate.
În majoritatea cazurilor, părinţii nu ştiu când sfârşeşte şi când începe o nouă perioadă de creştere şi
dezvoltare a copilului, iar valorile, caracteristicile şi exigenţele fiecărei vârste sunt rigid înţelese, fapt
care duce la conflicte în cadrul familiei.
BIBLIOGRAFIE :
• Mitrofan N., Mitrofan I.- “Familia de la A…la Z”, Ed.Stiintifica, Bucuresti-1991;
• Nicola, I.- “Tratat de pedagogie scolara”, Ed.Aramis, Bucuresti, 2001;

128
 DESPRE CODUL BUNELOR MANIERE PENTRU PREȘCOLARI

PROF. GHEORGHE CĂTĂLINA- ANCUȚA

LICEUL TEHNOLOGIC „DACIA” PITEȘTI

Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe

care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care
copiii le urmează. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să
coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în
funcţie de conjunctură. Dacă acum 30-40 de ani se punea mare preţ pe regulile de politeţe, cum trebuie să
bei sau să mănânci, acum sunt valorizate vigilenţa şi iniţiativele. Valorile s-au schimbat Educaţia primită
în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie
firească şi o adaptare la contextul sociocultural. „Valorile s-au schimbat. Înainte se punea preţ pe
comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate vigilenţa,
asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în autobuz, unde generaţiile trecute
de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Acum e important să fii primul
pentru că resursele sunt limitate“, explică psihologul Bogdana Bursuc.
Cea mai importantă educaţie a unui copil are loc în interiorul familiei. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la
toţi profesorii noştri. Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi. Şi noi le dăm mai departe copiilor
noştri.Disciplina şi educaţia copilului reprezintă cartea de vizită a oricărui părinte.Vreţi să aveţi un copil
care să se poarte civilizat, trebuie în primul rând să ţineţi cont de faptul că spontaneitatea, energia şi
impulsivitatea le influenţează acţiunile şi cuvintele. De asemenea, mulţi copii preiau cuvinte sau acţiuni
de la oamenii din jur. De aceea este bine să acordaţi o atenţie deosebită inclusiv manierelor dvs. şi
anturajului.
Bunele maniere sunt mai puţin întâlnite la copiii sub vârsta de 7 ani, pentru că, de cele mai multe
ori, le este greu să îşi imagineze că lumea nu se învârte în jurul lor. Însă educaţia în acest sens ar trebui să
înceapă de la o vârstă fragedă, 2-3 ani, când copilul înţelege şi face conexiuni între ceea ce se desfăşoară
în jurul lui.Primele maniere se pot învăţa chiar prin joacă. Pornind de la faptul că cei mici întind jucăriile
către părinţii lor, este bine să le mulţumiţi de fiecare dată când le luaţi. Aşa vor deprinde acest obicei de a
mulţumi când primesc ceva. Un alt pas pe care nu trebuie să-l uitaţi când vă învăţaţi micuţii codul bunelor
maniere este acela de a împărţi jucăriile lui cu ceilalţi parteneri de joacă. Acest lucru ar trebui să se
realizeze de la o vârstă cât mai mică, pentru că în acest fel vă veţi obişnui copilul cu ideea că este în
regulă să-şi împartă jucăriile, chiar dacă sunt momente când nu primeşte nimic în schimb.
Nu uitaţi să stabiliţi reguli şi limite, care trebuie să fie respectate!Încă de când sunt în faşă este
important să le impuneţi câteva reguli. Aşa cum mereu aţi decis ca nu îl ţineţi prea mult în braţe pentru a
nu se obişnui, că nu va adormi în patul dvs. pentru a nu-şi face un obicei din asta, este la fel de important
ca şi atunci când creşte să fiţi pe poziţie cu regulile şi limitele. Numai că de data aceasta ele nu mai
trebuie să fie tacite, ci verbalizate şi clarificate.

129
 Cei șapte ani de acasă

Invățătoare, Gherman Adriana-Dorina

Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este
satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de
comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în
care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând
că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii
ulterioare între cei doi.
După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile
publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte
important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem,
pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care
face criza”, spune psihologul.
Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor
ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine
obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu
întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială .
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informații, de către cine și în ce mod. Se numesc „cei șapte ani de-acasa” deoarece copilul iși petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență
asupra lui. Bebelușul este atașat de mama și de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și
exprimate de către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la
diverși stimuli, modul de a răspunde la mediu le puteți observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La
vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el
se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa mi-a spus
bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va
exista o încercare de concordanță între imaginea impusa de ceilalți și cea a cunoașterii de sine. Nu este
de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor
sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că asta nu
înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru că
ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Insă va trebui să ne impunem anumite
restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage
invățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele negative.
Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață?
Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi
urmeze scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră
extraordinară la temelia caracterului său.
Bunătatea: una din primele lecţii pe care i le-am dat fiului meu, şi a prins, în parte pentru că a văzut
exemplul în familie, în parte datorită firii lui sensibile, a fost să nu râdă niciodată de nimeni. L-am învăţat
să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă.
130
 Să nu invidieze: cunoaşteţi adulţi care reuşesc să aibă o relaţie omenească cu cineva doar atunci
când respectivul este… un pic mai prejos decât ei? Altfel, sunt roşi de invidie. Noi, ca părinţi, trebuie să
fim cu luare aminte, să nu comparăm, să nu încurajăm excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să
înveţe că îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din
calităţile lui.
Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă doar o
mamă vă poate spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai
copilului bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public. Din nou,
pilda comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte. Să nu îşi urmărească doar
propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie bine, iar un astfel de sfat pare ciudat.
Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să lucreze în echipă, să se bucure de binele
celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa! L-
am învăţat să semene sămânţă de prieten!
Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Ce bine-ar fi dacă toţi am reuşi să ne-o
însuşim.
O gândire optimistă : iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte optimismul,
copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm măcinaţi de
gânduri rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi puiul nostru în timp. Lecţiile
acestea enumerate mai sus nu le-am inventat eu. Le-am găsit scrise într-o carte veche, un text de mii de
ani, foarte cunoscut, pe care am îndrăznit să îl parafrazez. Cartea este de fapt o scrisoare adresată
Corintenilor, iar rândurile reprezintă o descriere a iubirii. Ar fi fost de ajuns să spun că lecţia esenţială a
celor şapte ani de-acasă este să îi învăţăm pe copii ce e dragostea, dar pentru asta, nu-i aşa, e nevoie de o
viaţă întreagă.

131
 „Cei şapte ani de acasă”,

Prof. înv.preşc. GÎDIUŢĂ Corina

Grădiniţa PP. Nr.3 Mangalia
Prima dată am auzit această expresie „să ai cei şapte ani de acasă” pe vremea când eram o copiliţă
în vizită la bunici într-un sat minunat pe malul Oltului. Am plecat în vizită la o mătuşă pe uliţa principală
şi bunica mă povăţuia să salut pe toată lumea. Eu o fetiţă crescută la oraş unde nu vorbeai decât cu
cunoscuţii şi trebuia să te fereşti de străini, nu înţelegeam de ce trebuie să salut pe toată lumea cu care mă
întălneam, dar bunica cu dragoste şi răbdare îmi explica că aşa este frumos şi că astfel arăt cât sunt de
educată şi că-i respect pe oamenii satului salutăndu-i cu „sărut-măna” şi că astfel îmi respect mama, tata
şi bunicii.
Aşa era şi încă mai este în satele romăneşti. Saluţi pe toată lumea, îi ajuţi pe cei aflaţi în necaz,
respecţi bătrânii şi nu numai, dar aceste lucruri de bun simţ s-au cam pierdut în vâltoarea acestor vremuri
unde totul este pe fugă, timpul se scurge mult mai repede, ne înconjurăm de tehnică în defavoarea
oamenilor, uităm să salutăm frumos şi cuviincios, urlăm şi nu vorbim, scriem în prescurtări, privim
ecranul calculatorului şi nu privim copacul din faţa geamului, trec peste noi toate anotimpurile, copiii
noştri cresc şi uităm să le insuflăm, ca bunicii noştri, maniere de comportament civilizate, lăsăm copiii
noştri să fie educaţi de media şi de lumea înconjurătoare. Astfel copiii noştri nu ştiu să spună „sărut-mâna,
mamă”, „mulţumesc”, „poftim” şi alte cuvinte dulci care ne fac viaţa aşa de frumoasă. Aceştia sunt
părinţii zilelor noastre, care aduc copiii la grădiniţă, şcoală fără cele mai elementare reguli ale educaţiei
(fără „cei şapte ani de acasă”) şi astfel în mâna noastră a educatoarelor-învăţătoarelor stă educarea acestor
copii şi prin regulile grupei/ clasei şi cu multă răbdare încercăm să modelăm aceste caractere spre o bună
educaţie.
Educaţia trebuie să urmărească, pe lângă alte obiective, să facă din fiecare copil, un adolescent
politicos. Maniere de „savoir vivre” sunt obţinute de copii în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei
imită ceea ce văd şi aud. Nu se poate cere copiilor altă comportare decât cea observată la părinţii lor.
Străduinţa de a face din copii nişte animale bine dresate nu este prea fericită.
Utilizarea formelor de politeţe este strâns legată de obiceiurile părinţilor. Este o greşeală ca un
părinte să-şi oblige copilul de a spune „mulţumesc” după servirea mesei dacă el însuşi nu foloseşte
această expresie şi să constituie un exemplu în acest domeniu.
Copilul va mânca corect, dacă va vedea în casa părintească mâncând astfel pe părinţii săi.Copilul
nu trebuie bruscat, căci forţarea aduce după ea încăpăţânarea negativistă. Dacă un copil nu vine la masă
sau nu mănâncă la fel cu toată lumea, pedeapsa psihică dă rezultate mai bune decât cea brutală. „Nu vrei
să mănânci la fel cu toată lumea? Mâine vei mânca singur!”.Şi regula nu trebuie modificată.
Trebuie să existe un acord între desfăşurarea armonioasă a vieţii în familie şi obiectivele trăirii
sociale. Un om certat cu bunele maniere suportă consecinţele neîndemânării sale în mişcări şi cele ale
aspectului dezagreabil cu care se prezintă între oameni. Bunele maniere trebuie să fie compuse din
atitudini care se iau automat şi nu prin raţiune. Ele trebuie să aibă ca bază: politeţea, delicateţea, tactul şi
bunătatea.Bunele aprecieri transformate în legături sociale trebuie să fie adoptate la viaţa colectivă.
Desigur că mulţi se vor întreba: „cum trebuie să se comporte părinţii ca un copil să capete o educaţie în
spiritul celor şapte ani de-acasă?”.
După vârsta de 3 ani copiii încep să aibă o activitate nervoasă mai activă şi pot fi influenţaţi de
procesul educaţiei şi instruirii primite de la părinţi în casă. Nu orice cunoştinţă sau sfat primit devine
pentru copil convingătoare şi îndemn la o comportare pozitivă. Personalitatea lui începe să se manifeste
de la vârsta preşcolară. Exemplele bune din viaţa familială vor influenţa în mare măsură comportarea lui
psihică.
Educaţia copilului trebuie să fie astfel orientată, încât el, însuşindu-şi modurile de acţiune ale
părinţilor, să se călăuzească după ele în practică.
Un rol important în educarea copilului până la vârsta de 10 ani o au jucăriile şi jocurile. O fetiţă
are o păpuşă. Părinţii trebuie să vegheze ca fata să o întreţină în condiţii bune, să o îngrijească, să o
pieptene. Nu trebuie să se admită stricarea jucăriilor. Ruperea şi murdărirea lor sunt atitudini care pot
obişnui copilul cu dezordinea şi lipsa de igienă.

132
 În jocurile colective, părinţii nu trebuie să admită certurile, purtarea nedisciplinată, vorbele urâte
între prieteni. Trebuie să se favorizeze jocurile în care copilul poate avea un rol civilizat.
Ambianţa familială influenţează temperamentul copilului. Dacă în casă este bună înţelegere şi
veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm şi de bună dispoziţie. Cu cât copilul este mai mic,
cu atât este mai influenţat de mamă.
După vârsta de 5 ani, tatăl trebuie, prin autoritatea lui, să fie mai activ. Părinţii nu trebuie să se
lamenteze şi să descrie în culori negre greutăţile vieţii.
Dacă un copil aude pe unul din părinţi cântând, prin imitare va încerca şi el să fredoneze.
Pentru formarea celor 7 ani de-acasă exemplele sunt mai folositoare decât discursurile sterpe.
Cînd părinţii au pretenţia de a fi înţeleşi de copil, trebuie ca la rândul lor şi ei să-l înţeleagă pe copil, să-l
trateze ca pe un amic mai puţin vârstnic.
Deci, părinţi, în primul rând să aveţi voi „cei 7 ani de acasă” iar copiii voştri vor avea exemple
bune în viaţă.
Construcţia celor „7 ani de acasă” este un proces îndelungat proces în care avem nevoie de
parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi,
părinţi şi educatoare de ce anume ne leagă cine suntem „noi” şi cine suntem fiecare dintre noi. Ce ştim să
facem şi ce putem face fiecare, pentru a reuşi împreună.

Bibliografie:

• M.Cajal „Educarea copilului în familie”, Editura Medicală- Bucureşti, 1975

• Verza Emil „Omul, jocul şi distracţia” , editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978

133
134
135
136
137
138
 "Cei șapte ani de-acasă"

Prof.înv.preșcolar Gîlcă Gabriela

Liceul "Alexandru cel Bun", Botoșani

"Cei șapte ani de-acasă" este o expresie, care ne duce cu gândul la comportamentul unei persoane
într-o anumită situație.
În primii ani de viață, petrecuți în familie, copiii primesc o educație de bază. În acest interval se
profilează și se formează caracterul unei persoane. Perioada de la naștere până la patru ani este esențială
în evoluția caracterului copiilor. Această primă etapă din viața unui copil, petrecută în sânul familiei pune
bazele personalității viitorului adult.
Familia este prima școală care îl pregătește pe copil pentru viața socială.
Derivând din latinescul "fomulus" - sclav domestic, termenul familie s-a schimbat în decursul
vremurilor, căpătând conotații diferite. Familia a fost și este un mediu de generare și regenerare a resursei
umane, dar și al formării personalității viitorilor adulți. (Caluschi)
Familia constituie mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai existenței personale, se
dezvoltă și se formează pentru viață. Are rolul central de asigurare a condițiilor necesare trecerii prin
stadiile de dezvoltare ale copilăriei și care stau la baza structurării personalității individului.
În mediul familial, copilul se simte în siguranță, are parte de dragoste, înțelegere, liniște
sufletească. Tot în familie, copiii își însușesc regulile de disciplină, își dezvoltă spiritul de inițiativă,
înțeleg ce este dreptatea, iubirea, respectul. Astfel, familia trebuie să ofere copilului un climat propice
dezvoltării acestuia, în care să se regăsească armonia, dragostea, o atitudine corectă față de adevăr,
muncă, disciplină, etc.
În primii ani din viața copilului se pun bazele formării omului de mâine. Este nevoie de o susținută
muncă de educare din partea părinților; unii părinți nu conștientizează importanța acestei perioade în viața
copilului și se ocupă doar de asigurarea celor necesare dezvoltării fizice a copiilor. Lipsa timpului liber,
stresul cauzat de serviciu, alte probleme conduc la scăderea timpului petrecut de părinți cu copiii. Astfel,
munca de educare revine aproape în totalitate educatorilor, copiii fiind dați la creșe, grădinițe de la vârste
foarte fragede.
Există și părinți care înțeleg foarte bine rolul familiei în viața unui copil, oferindu-i un mediu
favorabil dezvoltării. Prin forța exemplului, copilul va începe treptat să imite modul de comportare al
părinților și va reuși să priceapă, cu ajutorul părinților ce este bine și ce este rău.
Un rol deosebit de important îl are autoritatea părinților și dragostea dintre părinți și copii. Astfel,
dacă un copil își iubește foarte mult mama, îi va asculta sfaturile, va avea un comportament bun pentru a-i
face pe plac. Sunt necesare exerciții repetate până când cerințele părinților devin deprinderi ale copilului.
Mijlocul de învățare utilizat în această perioadă este exercițiul, bazat pe imitație, sfaturi,
îndemnuri. Părinții trebuie să țină cont în munca de educare a copiilor de particularitățile psihice ale
acestora. Fiecare copil este unic. Unii copii vor reuși să-și formeze deprinderi, obiceiuri potrivite mai
ușor, se vor comporta politicos cu cei din jur, în timp ce alți copii vor avea nevoie de o muncă de educare
mai susținută.
Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor, pe care copilul le
va stabili cu lumea exterioară din care face parte la școală, acest mediu în care trebuie să se ancoreze
pentru a nu-și petrece copilăria la periferia grupului.( Marie Claude, Beliveau)
"Cei șapte ani de-acasă" reprezintă o bază a educației, sunt fundamentul conduitei copilului ce va
deveni adult. Rezultatele educației primite în acești ani se vor concretiza în fapte și acțiuni, ca urmare a
unor cerințe permanente din partea părinților.
Familia este prima școală a omului, o școală care își va pune amprenta asupra întregii lui vieți.
139
Bibiliografie:
Emilia Ioan, Cei șapte ani de-acasă, Editura Didactică și Pedagogică, 2002
Elena Bonchiș, Familia și rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, 2011
Să construim împreună cei 7 ani...de-acasă. P.R.E.T.
Marie Claude Beliveau, Tulburările afective și dificultățile școlare, 2005

140
 Cei șapte ani de acasă

Prof.înv.preșcolar Giubegan Eugenia Adriana

Școala Gimnazială Drăguțești,jud.Gorj

"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute. Spre exemplu, mulți dintre noi mâncam tot ce vedeam de pe
jos, dar pentru asta este părintele în spatele nostru să ne dea peste mânuță și să ne spună că nu este bine.
În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Îngrijirea sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un bun exemplu pentru o bună
educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca noi, sau deschidem ușa unei
femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai departe, e ceva ce
nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări
care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic
capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un
mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va
căpăta trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.
Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe
autoritate şi respect.
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu el.
Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o
colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social,
mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas.
Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece
dintr-o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină.
În băncile din clasele I se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din multe
puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai gălăgioşi, şi
mai tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri!

141
 Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în
felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei
amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, un copil care
știe să spună “bună ziua”, să spună “mulţumesc”, care cunoaște rolul lui “te rog”, un copil capabil să
recunoască că a greșit și care știe să spună “scuză-mă”, un copil care se comportă cuviincios cu toți cei
din jurul său, fie că sunt de vârsta lui sau adulți. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă nu trebuie să ne
gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului
copilului numai până când acesta merge la şcoală. Școala nu reprezintă granița unde se termină
responsabilitatea părinților, ci poate fi cel mult un test. Copilul trebuie să beneficieze “de cei 7 ani de-
acasă” și după debutul lui școlar, educația celor 7 ani trebuie să continue tot atât timp cât copilul este mic.
A avea cei sapte ani de acasa înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în
orice situaţie, cu toată lumea: cu parinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei 7 ani de
acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

142
 Familia și rolul ei în formare personalității copilului

Hermenean Liliana- prof. înv. primar

Școala Gimnazială Mihail Sadoveanu Întorsura Buzăului, jud. Covasna

Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte
ani de acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care părinţii, i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric
obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani
de-acasă”.
Familia și căminul, conviețuirea și cadrul conviețuirii laolaltă a părinților cu copiii lor, reprezintă
școala primilor ani ai copilului în care trebuie să primească bazele temeinice ale viitoarei sale conștiințe,
ale tuturor trăsăturilor care-l vor defini ca om integru la maturitate.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influențează și
modelează persoana umană. Familia este principalul ,, laborator” de formare a persoanei. Mediul familial
este primul mediu educativ și socializator pe care îl cunoaște copilul și a cărui influență îi marchează
esențial dezvoltarea ca individ. Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie,
afirmă: ,, Nu trebuie să faceți în fața copilului nimic din ce nu vreți să imite.”
Atmosfera afectivă din familie are o influență hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica
copilărie. Năzuințele copilului se formează în mica copilărie prin exemplul celor din jur. În familie
copilul învață limbajul și comportamentul social, își formează aspirații și idealuri, convingeri și aptitudini,
trăsături de voință și caracter.
Zestrea de echilibru relațional și adaptativ pe care copilul o moștenește din tiparul reprezentat de
familia sa este cea mai sigură investiție pe terenul viitoarei lui personalități asigurându- i succesul.
143
 Pentru o educație a copilului e necesară conlucrarea familiei cu grădinița, iar apoi cu școala.
Premisa de la care trebuie să plece această colaborare este unitatea, comunicarea, continuitatea și
competența în munca educativă.

144
 PROF. RODICA HORNARU

Specialiștii susțin că regulile de comportament și de educație oferite în primii 7 ani de viață ai

copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educația este reflectată în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-
cognitivă etc.
Cei 7 ani de acasă se exprimă prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Ce trebuie să înveţe copilul în cei şapte ani de-acasă?
Să fie bun-acest exemplu trebuie să fie luat din familie, să nu râdă de nimeni, să se poarte frumos
cu toată lumea și, mai ales, să aibă o grijă deosebită față de persoanele cu nevoi speciale.
„Ce este bunătatea? O frumusețe pe care o percepi direct cu sufletul.” — Alexandru Vlahuță
Să fie răbdător-să nu considere că dorințele lui pot fi satisfăcute
„ cât ai bate din palme’’, să-și amâne satisfacerea unor plăceri.
Răbdarea este capacitatea de a avea lumină după ce ți s-a ars siguranța – Bob Levey
Să nu fie invidios - invidia este o ’’ boală’’ care se poate trata foarte greu. Nu trebuie încurajat în
mod excesiv spiritual de competiție, darurile, avantajele altora nu-i vor diminua lui calitățile.
„Ferește-te de invidiosul cavaler și loial.” — Nicolae Iorga
Să fie cuviincios- se poate forma la copii prin obişnuinţa de a se purta frumos cu cei din jur şi
îndeosebi cu cei ce le sunt inferiori.
Comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte.
„Nu e nimic în minte, care să nu fi trecut mai întâi prin simţuri” –
John Locke
Să fie optimist- copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie, dacă în casă plutește
optimismul.
Dacă suntem permanent îngrijoraţi şi ne lăsăm măcinaţi de gânduri rele, la fel va deveni şi
copilul.
„Ce este un pesimist? Un optimist bine informat.” — Grigore Moisil
Să se autocontroleze- autocontrolul este rezultatul unui proces care se desfăşoară în timp.
Părinţii trebuie să găsească o linie de mijloc în ceea ce priveşte impunerea interdicţiilor.
„Baza respectului de sine o constituie autocontrolul, iar autocontrolul începe prin
autocunoaştere.”- Colin Turner
Să aibă încredere în sine și în cei din jur- copilul trebuie sa fie lăsat să aibă inițiativă în tot ceea
ce dorește să facă și să i se dea explicații de ce unele acțiuni trebuie să fie făcute și altele nu.
„Trebuie să ai încredere în abilitățile tale și apoi să fii destul de puternic ca să le urmezi.” –
Rosalynn Carter

Bunătate Răbdare Fără invidie Cuviință Optimism Autocontrol Încredere

145
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
HOSSZU MIRELA

Educaţia este un fapt social şi individual în acelaşi timp. Raţiunea ei nu poate fi alta decât aceea de
a produce modificări pozitive neîntrerupte în fiinţa fiecărui om. Schimbările survenite în viaţa interioară a
omului se vor răsfrânge în mod firesc asupra grupului social din care face parte. Sensul, amploarea şi
profunzimea acestor schimbări poartă pecetea momentului istoric în care se produc. Educaţia este, cu alte
cuvinte, un proces de desfăşurare, cu particularităţi distincte de la un moment istoric la altul, după cum
existenţa socio-umană, în ansamblul său, se află în continuă devenire.
Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu
problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil
depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La
începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate,
nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care
copilul îşi desfăşoară aceste activităţi.
Modelarea personalităţii, pregătirea omului pentru integrarea socială, în mod conştient, sistematic,
organizat, se realizează în instituţii de învăţământ.
Sistemul de învăţământ este principalul subsistem al sistemului de educaţie şi se defineşte ca
ansamblu al instituţiilor specializate în proiectarea şi realizarea funcţiilor educaţiei prin conţinuturi şi
metodologii specifice, organizate formal şi nonformal.
Procesul de învăţământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de învăţământ şi este un
ansamblu de acţiuni exercitate în mod conştient şi sistematic de către educatori asupra educaţilor într-un
cadru instituţional organizat, în vederea formării personalităţii acestora în concordanţă cu cerinţele
idealului educaţional. Este cea mai înaltă formă de organizare şi desfăşurare a instruirii şi educaţiei,
determinată de prezenţa educatorului ca persoană investită de societate şi pregătită în mod special pentru
conducerea acestui proces.
Procesul de învăţământ se organizează şi se conduce în baza unor norme, legi, teze, principii
descoperite în practică şi generalizate de experienţa pozitivă a practicii educaţionale.
Principiile nu sunt elaborate subiectiv, întâmplător, după dorinţele cuiva, ci pe temeiul cunoaşterii
legilor funcţionării normale a predării şi învăţării. Ele izvorăsc din logica didactică, adică din logica
organizării optime a învăţării. Învăţarea optimă presupune respectarea mai multor legi: legea organizării
percepţiei, legi ale memoriei, uitării, exerciţiului, cauzei şi efectului, întăririi, asociaţiei, interiorizării.
Fiecare principiu exprimă anumite cerinţe care răspund unor necesităţi psihologice şi pedagogice,
prin respectarea lor, procesul de învăţământ dobândeşte temei ştiinţific, metodic, este sistemic, armonios.
Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale ar putea fi asimilat principiului
accesibilităţii şi exprimă cerinţa ca activităţile să corespundă vârstei şi particularităţii sau individualităţii
copilului. Preşcolarii se aseamănă între ei, dar fiecare are „istoria” lui, „drumul” lui concret.
Personalitatea fiecăruia se făureşte în joc, în scenarii organizate de educatoare, ţinându-se seama de
stadiul de dezvoltare atins de fiecare copil.
Copilul, luat ca entitate, e acela care „spune” educatoarei cum să-l ajute şi să-l îndrume în
activitatea de joc. Cunoscându-i bine individualitatea, educatoarea îl poate antrena diferenţiat în
activităţile comune şi libere. În acest fel, îi „procură” copilului bucurie, se înlătură suprasolicitarea sau
subsolicitarea, sunt antrenaţi copiii cu lacune, cu dificultăţi, cu înclinaţii speciale, este favorizată
capacitatea de învăţare, de relaţionare, de cooperare şi competiţie.
Educaţia trebuie făcută posibilă pentru orice copil, pentru orice persoană cu dizabilităţi, atât în
familie cât şi în grădiniţă, aceşti factori având un rol hotărâtor în dezvoltarea si socializarea acestor copii.
În cadrul unei grădiniţe, cea mai importantă relaţie de colaborare este aceea dintre familie şi
educatoare. Această relaţie are ca scop asigurarea unui caracter pozitiv şi a coerenţei influenţelor
educative ale factorilor implicaţi în formarea copiilor, în funcţie de consultări şi hotărâri comune.
Calitatea acestei legături este dependentă de existenţa nevoii de colaborare a părinţilor cu grădiniţa sau de
stimularea acestei nevoi de către educatoare, dar şi de competenţa şi responsabilitatea cu care educatoarea
se angajează în această relaţie de colaborare.

146
 Angajarea şi responsabilitatea familiei în educaţia copiilor este fundamentală pentru reuşita
participării educaţionale. La orice copil, gradul de interes şi de colaborare a părinţilor cu grădiniţa este cel
mai adesea direct proporţional cu rezultatele şi evoluţia copiilor.
Psihopedagogia modernă, centrată pe copil, se bazează pe convingerea că familia reprezintă
principalul educator, având potenţial maxim de modelare a personalităţii copilului.
Ca şi în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite, necesităţile lor de a fi sprijinite sau
posibilităţile de a oferi sprijin sunt diverse. Fiecare familie are potenţialul şi nevoile sale unice care
trebuie valorizate corespunzător de către grădiniţă.
Implicarea directă a părinţilor în lucrul efectiv cu preşcolarii, nu doar în calitate de observatori, ci
de participanţi activi, reprezintă un punct important al programului educaţional, asigurându-se astfel
continuitatea acestuia şi punându-se bazele unei învăţări autentice şi eficinte.

BIBLIOGRAFIE:
Cucoş, C., (1996), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
Dumitrana, M., (2000), Didactică preşcolară, Editura V&I Integral, Bucureşti.
Mateiaş, A., (2003), Pedagogia pentru învăţământul preşcolar, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Tomşa, G., (coord.), (2005) , Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Editura Coresi S.A., Bucureşti.

147
 Conduita morală se formează în cei şapte ani de acasă

Hoza Mariana-Florica, prof.pentru înv.preşcolar

Şcoala Gimnazială Botiza,Grădiniţa Valea Sasului
Imaginea începutului de drum în educaţia preşcolarilor se conturează din perspectiva acestei
generaţii care acum se formează pentru o societate care se caracterizează printr-o dinamică rapidă la toate
nivelurile începând de la coordonatele fundamentale ale personalităţii umane, până la mecanismele
economico – sociale cele mai subtile.
Vârsta copilăriei şi mai ales cea a preşcolarităţii constituie una dintre cele mai importante perioade
în formarea unei persoane. Influenţele care se exercită asupra copilului, evenimentele care apar la această
vârstă au un rol foarte important în drumul spre a deveni un adult responsabil. Mediul în care trăieşte
copilul şi educaţia pe care o primeşte îşi vor pune amprenta în formarea viitoarei personalităţi a acestuia.
După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Grădiniţa este o
instituţie de educaţie şi o viaţă socială proprie, structural diferită de cea de familie, chiar dacă păstrează
amprenta atmosferei familiale. Această instituţie îl aşează pe copil într-un cadru nou prin dimensiunile şi
conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi obiecte care-i stimulează gustul pentru
investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune incipient, angajarea în relaţii de grup.
Începutul de drum pentru preşcolarii de azi înseamnă şi începutul de drum al viitoarei societăţi care
se dezvoltă odată cu ei. De aceea educaţia preşcolarilor reclamă o preocupare deosebită din partea tuturor
factorilor implicaţi în această fundamentală misiune pentru concentrarea şi corelarea resurselor materiale
şi umane în direcţia elaborării cadrului pedagogic optim, astfel încât formarea preşcolarilor de azi să
prefigureze cerinţele viitoarelo decenii.
A cunoaşte un elev (preşcolar) înseamnă a descifra notele dominante ale personalităţii sale, a
înţelege şi a identifica motivele care îl determină să acţioneze într-un mod sau altul şi a-i prevedea
evoluţia viitoare. Încă de la vârsta preşcolară copilul este un univers de probleme şi întrebări, de
necunoscute, care imprimă, de multe ori comportamentului său o evoluţie neânţeleasă şi nejustificată
pentru adulţi. Astfel, un copil retras şi pasiv acasă devine la grădiniţă ,,sufletul” colectivului, manifestând
curaj, iniţiativă, spirit de echipă, după cum altul care este atent, politicos şi ascultător în colectiv se
transformă acasă într-un mic tiran.
Cunoaşterea copilului se realizează în timp, trebuie să aibă loc în strânsă cooperare cu acesta , într-
un climat de încredere şi afecţiune reciprocă şi prin antrenare, în această acţiune, a tuturor celor din
apropierea lui şi cu precădere a familiei.
Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul îşi satisface imediat,
după posibilităţi, propriile dorinţe, acţionând conştient şi liber în lumea imaginară ce şi-o crează singuri.
Evoluţia jocului în raport cu dezvoltarea preşcolarităţii, cu alte activităţi umane, cu unele mecanisme ale
vieţii sociale, îl determină, în diverse momente, loc şi rol diferite, dar cert este faptul că el nu lipseşte,
indiferent de vârsta omului.
„Familia este prima şcoală a omenirii”, aici se dau primele exemple şi primele noţiuni ale educaţiei
morale. Bazele cunoaşterii valorilor morale, a înţelegerii frumuseţii lor, a traducerii lor în fapte de
conduită cotidiană se realizează în familie. Dacă familia este conştientă de rolul său social, va pune pe
prim plan educarea morală a copiilor, exersându-le cu consecvenţă formarea conduitei morale.
De calitatea educaţiei în familie depinde întregul eşafodaj al educaţiei morale realizat de către
ceilalţi factori. Bazele caracterului moral se educă în primii şapte ani de viaţă, dar sprijinul familiei se
cere a fi substanţial îmbunătăţit şi după intrarea copiilor în şcoală. Grădiniţa contiună procesul
educaţiei morale început de familie prin alte mijloace şi la alt nivel. Dacă în familie educaţia morală era
predominant intuitivă, exemplul fiind mijlocul principal folosit de părinţi în educaţia morală, şcoala va
trece la desfăşurarea educaţiei morale, în mod sistematic (ca orice proces de învăţare), pe baza unor
activităţi, dar şi a valorificării competente a oricăror situaţii apărute, la care copiii sunt familiarizaţi cu
valorile morale pe baza cărora li se formează sentimente şi convingeri morale, elemente care vor sta la
baza formării conduitei morale.
Grădiniţa ar trebui să coordoneze întreg sistemul factorilor şi mijloacelor de educaţie morală. Există
posibilitatea intervenţiei şi manifestării creativităţii şi inventivităţii educatoarelor, atât în conţinutul, cât şi
în formă de organizare a activităţii de educaţie morală.
148
 Alături de aceste activităţi impuse de programele de învăţământ, grădiniţa mai pot oferi educaţie
morală şi prin celelalte activităţi.
Biserica, instituţie cu profil moral prin excelenţă, este coparticipantă de drept şi de fapt la
educaţia etică. Morala creştină care o propovăduieşte prin slujitorii săi, va trebui că constituie cheia de
boltă a întregului sistem de educaţie morală, fiindcă valorile creştine au constituit, de-a lungul veacurilor,
catalizatorul procesului moral al omenirii.
Instituţiile de cultură (aşezămintele culturale: cinematografele, teatrele, etc.) au ca atribuţii
transmiterea culturii în rândul oamenilor de diverse vârste.
Educaţia morală va progresa odată cu progresul în ansamblu al societăţii. Ori, la ora actuală,
societatea românească se află într-o derivă morală că efect a îndoctrinării comuniste, simţindu-se:
• lipsa de sinceritate şi de bună credinţă în interrelaţiile umane;
• indisciplina şi nemunca
• furtul din avutul obştesc
• denigrarea şi calomnia
• violenţa şi escrocheriile
Aşadar, este necesară o veritabilă asanare morală, începând cu efortul fiecăruia dintre noi de
autoperfecţionare morală şi continuând cu instituţiile culturale, forţele protectoare ale celor buni şi
penalizatoare ale celor răi, cele care asigură libertatea fiecărui individ, demnitatea şi capacitatea lui de
creare şi autocreare.
Grupul şi strada. Zicala „spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti” pune în evidenţă
influenţa pe care o exercită grupul asupra individului şi în materie de educaţie morală.
Părinţii trebuie să acorde o mare importanţă grupului de prieteni spre care se îndreaptă copilul,
acesta putând exercita în cel mai bun caz o influenţă pozitivă, iar în cel mai nefercicit o influenţă
negativă.
De asemenea, strada are un rol important pregnant în educaţia morală mai ales când îşi etalează
convulsiile, schimbările de valori prioritare, idealurile exprimând opinii divergente şi convergente. Şi în
aceste condiţii familia rămâne mediul-suport, de cenzură, raţionalizator şi catalizator al aspectelor
semnificative din evenimentele vieţii în fiecare zi.
În zilele noastre strada şi-a intensificat pulsul legat de valorile pe care societatea vrea să le accepte
şi repudieze, şi contribuie mai mult ca oricând la constituirea profilului moral al copiilor şi tinerilor şi
aceasta, cu atât mai mult, cu cât strada a conferit tineretului o nouă poziţie, mai semnificativă şi
respectabilă în viaţa socială.
A avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul,în
orice situaţie,cu toată lumea: cu părinţii,cu profesorii,cu colegii,cu vecinii etc. Cei şapte ani de acasă
reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.

Bibliografie
Stela Teodorescu: Curs de psihologia copilului, Iaşi, Tip . Univ., 1979
A.Pleşu: Minima moralia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996
Voiculescu, Elisabeta. Pedagogie preșcolară. București: Editura Aramis

149
 UN COPIL ,,BINE CRESCUT ”

Profesor învăţământ primar: Hrişcă Cristina

Şcoala Gimnazială Frătăuţii Vechi, Suceava

Educaţia copilului are la bază o serie de norme, de reguli, pe care copilul trebuie să le respecte în
mediul familial, şcolar şi social, deopotrivă. Copilul trebuie învăţat să înţeleagă şi mai apoi să respecte
regulile de comportament sau interdicţiile pe care le stabilesc adulţii (părinţi, educatori, învăţători,
profesori).
,,Cei şapte ani de acasă” e un concept ce datează din străbuni şi se referă la faptul că normele de
conduită se învaţă în familie. Mediul familial este cel în care copilul îşi formează principalele deprinderi
de comportament. La început însuşirea acestor comportamente se realizează prin imitare, de aceea este
foarte important ca părinţii să fie conştienţi de ceea ce oferă, adică ce fel de modele sunt ei înşişi pentru
copiii lor. Aşadar, pe umerii părinţilor tronează o responsabilitate majoră: de ei depinde ca adolescentul,
tânărul, adultul de mâine să pornească în viaţă ,,cu dreptul” , deoarece au primit un bagaj de norme
comportamentale sociale corecte.
Principalele puncte de plecare în definirea expresiei ,,bună creştere” (pe care putem să o atribuim,
sau nu, unui individ) sunt:
-Salutul – prima regulă de conduită învăţată în familie, sub toate formele pe care le ia( verbală sau
nonverbală), adaptată la fiecare situaţie în parte.
-Comportamentul în public - Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi îşi aşteaptă
rândul fără să-l întrerupă pe cel care vorbeşte, ştie să folosească formule de politeţe, în funcţie de
interlocutorul său.
-Comportamentul cu prietenii – Un copil ,,bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, respectă
regulile jocurilor specifice vârstei lui. Prin intermediul jocurilor copiii învaţă reguli de conduită morală
pe care le vor respecta şi mai târziu, ca adulţi.
-Manierele la masă – Este important ca încă din copilărie să fie folosite eficient tacâmurile. Copilul
trebuie să-şi respecte comesenii, precum şi pe cel care serveşte masa.
-Recunoaşterea greşelilor – Expresia ,,Îmi pare rău” îl va ajuta să-şi recunoască greşeala şi să-şi
exprime regretul. Iar dacă va auzi asta din partea adulţilor din jurul lui, va înţelege că nu e un semn de
slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
-Tact şi toleranţă – Tot de la părinţi, copilul trebuie să înveţe că e inuman să râdă de orice
dizabilitate a unei persoane. Acest mod de a glumi jigneşte, provoacă răni.
Vârsta primei copilării este esenţială în achiziţia şi conturarea acestor norme, iar apoi şcoala şi alte
medii educaţionale vor consolida şi vor dezvolta regulile deja deprinse din familie.
Când copilul depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, este important ca părinţii să
cunoască programul de la grădiniţă (sau şcoală) astfel încât să se asigure că există coerenţă şi unitate între
demersul educativ din mediul şcolar şi cel familial. Lipsa de comunicare între părinţi şi educatori poate
genera dezechilibru în dezvoltarea copilului.
Realitatea de fiecare zi a familiilor e în continuă schimbare. În cursa zilnică de a echilibra atribuţiile
din cadrul familiei cu cele de la serviciu, unii părinţi îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii
lor. Pentru a contribui la dezvoltarea copilului, părinţii trebuie să se informeze asupra activităţilor la care
acesta ia parte şi să discute cu el. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută
la formarea imaginii de sine, pe de o parte, iar pe de altă parte îl va ajuta pe părinte să înţeleagă care sunt
direcţiile în care, pe viitor, va trebui să depună mai mult efort.
Bineînţeles că toate cele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care ne-am
străduit să le predăm copilului nostru, au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că
soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul
personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

150
 CEI 7 ANI DE ACASĂ
HURĂ GABRIEL
Lic ,,Regina Maria” Dorohoi

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Psihologii spun că educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre
copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le
transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă
încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de
siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază
psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile
transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.
Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu
se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la
2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.

151
 Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.

152
 Importanța celor ,,șapte ani de acasă’’

Prof. Ionica Chele

Școala Gimnazială ,,Ion Creangă’’
Sat Tălpigi-comuna Ghidigeni

Auzim în jurul nostru, foarte des, în ultima vreme, că tinerilor le lipsesc ,,cei șapte ani de-acasă’’.
Și prima învinovățită este școala,chiar dacă educația primilor ani de viață se realizează în familie. Asistăm
la un proces nedrept de denigrare a cadrului didactic, singur responsabil de educația societății, ca și cum
fiecare părinte ar aștepta ca fiul sau fiica să împlinească vârsta de 6 sau 7 ani pentru a merge la școală și
pentru a primi,în sfârșit, acea educație de care se plânge toată lumea.
Ce este educația,cum se face educația și când se începe educația unui copil-sunt întrebări
frecvente,la care se răspunde în reviste,în cărți,în emisiuni televizate, pe stradă. Toată lumea are o
părere,toată lumea se pricepe să dea sfaturi,dar, mai ales, să critice.
Îmi amintesc de un text din vechile manuale de Limba și literatura română pentru clasa a VI-a:
,,Prăvale-Baba’’ de Ionel Teodoreanu, în care, personajul principal, Fănuță, pleacă în prima lui zi de
școală însoțit de sfaturile mamei sale: ,, — Bagă de seamă, Fănuţă, acuma intri în rândul oamenilor. S'a
trecut cu joaca. (…)Batistă curată în buzunar; unghiile tăiate; şi limba cusută.(…) — Să-ţi ajute
Dumnezeu, Fănuţă. Şi mama l-a îmbrăcat într'o cruce mare şi l-a pornit la şcoală, privindu-1 de la portiţă
cum se ducea singur la vale.’’
Pentru noi, pare amuzantă scena, dar câtă puritate și sfințenie în sufletul de mamă,care știe ce
răspundere are în fața lui Dumnezeu și a lumii. Copilul este ca un aluat pe care-l modelezi cu grijă și cu
multă dragoste pentru toată viața. A crește un copil ca pe un obiect personal,ca pe o jucărie de lux este o
crimă. Unii părinți consideră că nu interesează pe nimeni cum își cresc copiii,dar mai târziu cer ajutorul
specialiștilor pentru că sunt depășiți de problemele apărute una câte una.
Teama că vârsta prea mică poate să împovăreze pe copil, prin prea multe reguli și
comportamente,care-i îngrădesc libertatea de exprimare și manifestare,îi transformă pe părinți în
egoiști,orbi și surzi. Mulți copilăresc alături de copiii lor, poate pentru că n-au avut parte de ceea ce le
oferă ei astăzi propriilor copii. Viața grea,de la vârstă fragedă,comparativ cu viața lipsită de griji a
copiilor de astăzi,duce la greșeli. Copiii au nevoie de reguli,au nevoie de exemple pozitive,de
comportamente și de valori morale,în fiecare secundă a vieții lor.
Cum se comportă acasă,în familie,se comportă și pe stradă,și la școală,și în orice spațiu public,fără
să facă distincție între mediu,persoane și circumstanțe. Pentru copil toate sunt la fel,totul este permis,nu
suportă consecințe,are dreptul de a fi ocrotit și scutit de răspundere.
De aceea,ajungem să vedem la tot pasul pe Goe și pe Ionel ai lui Caragiale,pentru că ei reprezintă
prototipul copilului modern.
Grijile materiale ale familiei nu privesc copilul,dar nu este corect ca acesta să fie ținut departe de
problemele și preocupările părinților. O mică parte din responsabilitățile casnice trebuie trecute pe umerii
copiilor,astfel ei vor prețui munca și vor respecta munca altuia,și,în primul rând,vor prețui banul câștigat
prin munca lor.
Mama,sfânta mamă este cea care-l învață valorile morale ale neamului românesc: bunătatea față
de cel necăjit, rușinea pentru greșelile comise, respectul pentru oameni/obiecte și cuvinte,compasiunea
pentru cei în suferință,credința și frica de Dumnezeu.
Părintele îi oferă primul model,atunci când își respectă promisiunea făcută,când apreciază
realizările altuia,când nu vorbește de rău pe cel care tocmai a plecat,când respectă natura și o
protejează,când ajută pe cel mai necăjit decât el.
Părintele se abține să înjure în fața copilului,să judece pe alții pentru ceea ce nici el nu face sau nu
are.
Dumneata și dumneavoastră au fost scoase din vocabular ?! Se pare că e rușine să le
folosești,deoarece în alte țări, la care privim cu jind,este normal să-i spui profesorului pe nume, să-ți lași
părinții abandonați,să-ți trădezi prietenii pentru a urca pe scara socială.
Despre toate acestea și multe altele se discută,se scrie,se fac lecții la școală,liceu sau facultate. S-a
schimbat ceva? În bine-nu. Poate în rău și mai rău.
153
 Și cum să nu fie așa,dacă mass-media ne pune pe tavă asemenea exemple,pe toate canalele și la
orice oră din zi și din noapte. În goana lor după audiență,uită sau nu le pasă că emisiunile de umor,de
divertisment sau pe teme sociale sunt văzute fără restricție de toți copiii. Se uită de către producătorii tv.
că mamele sunt tot mai tinere,că tații sunt absenți din viața lor,că bunicii îi lasă pe copii în voie,că părinții
sunt plecați la muncă în străinătate…
Cum să discute,cum să-și exprime punctul de vedere dacă n-au mai citit o carte de când erau la
școală și poate nici atunci. Cum să-i învețe pe copii ce e bine și ce e rău,când contează doar să câștigi bani
cât mai mulți!
Ca o concluzie la cele spuse, aș vrea să subliniez că orice copil imită pe adultul/adulții cu care
vine mai des în contact. Nu ce spune părintele contează,ce face părintele este important. Dacă el își
permite,desigur că și copilul său are voie.
De aceea,dragi părinți mai tineri sau mai în vârstă,oferiți-i o copilărie fără griji copilului
dumneavoastră,dar pregătiți-l să devină un adult responsabil,un bun vecin,un părinte iubitor și sever,un
profesionist într-un domeniu de activitate,un nepot iubitor,un frate grijuliu … un Om.

154
 Cei șapte ani CONTEAZĂ!
Prof. Ivanciu Constanta Claudia
Şcoala Gimnazială Nicolae Titulescu, Călăraşi

Educaţia copiilor în familie este foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează aşa
cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului,
pentru a asigura un trai decent familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul
copiilor. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii
straşnice, în familie. Aceasta este cauzată şi de faptul că unii copii sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri
sau de nişte părinţi maturi, mult prea ocupaţi.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile:
de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite
ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu
măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem
împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune,
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care
îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de
viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică,
vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.
Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele, putem
cunoaşte bucuria mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“
(Isaia 8, 18).
Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un
„interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru
a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la
serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească
despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la
grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere
sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei
copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor
ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze
corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să
interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de
urmat.
In rest acesti 7 ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor. De
acesti ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur si bineateles iti poti
ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi. La randul tau odata cu trecerea timpului, cand vei
devenii mai intelept, o sa dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepotilor si celor dragi, ca si ei sa aiba la baza
cei 7 ani de acasa, sa poata merge in viata deschis si cu un viitor sigur.
Nu putem vorbi de educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt educaţi!
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. www.didactic.ro

155
 Cei şapte ani de acasă

Educatoare :Jarcu Floarea-Elena

Grăd.PN Dalboşeţ, jud. Caraş-Severin

În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor.

La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind
mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile
de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel
al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure
că există echilibrul necesar , trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor
desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei
pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă.

Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la
grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic
lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le-a afişat pe panoul de la intrarea în
grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce
are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care
sunt direcţiile în care, pe viitor, ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Este important ca
discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face
decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă
pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a
plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe
copii să-şi exprime emoţiile fără teamă . În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu
păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai
comunice, considerând că ceea ce spune nu este important. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să
vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca
la întrebarea: „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie: „Bine!” sau ,,M-am jucat’’, după
care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe
această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o
exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl
respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile
pe care le-a făcut.

Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în

contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la
dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să le dea posibilitatea să

156
exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.

Calitatea educatiei primite in familie, acei”şapte ani de-acasă”, depinde indeosebi de nivelul
educaţiei părinţilor şi a membrilor familiei,care vin in contact cu copilul, in special sub aspect moral,
comportamental. În familie invăţăm să fim umani. Acasă inseamnă locul unde creşti,te dezvolţi şi unde se
pun bazele viitorului om.Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Când spunem că un copil are “cei şapte ani de-acasă”, ne gandim la un copil bine crescut care
ştie să salute, să spună:“te rog !” şi “ mulţumesc!”,care ştie să respecte şi se comportă civilizat cu cei din
jur.

Bibliografie:

1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004

2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3.P., Emil,
R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

157
 IMPORTANȚA CELOR
”ȘAPTE ANI DE ACASĂ”

Prof. înv. preșcolar LASZLO NICOLETA

GRĂDINIȚA P.P. NR.3
MANGALIA, JUD. CONSTANȚA
”Eu sunt copilul. Tu ții în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă
voi reuși sau voi eșua în viață. Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te
rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume.” (din ”Child’s Appeal”, Mamie Gene Cole)
Rolul de educatori, care li se atribuie părinților, își află temeiul în însăși etimologia cuvântului
”educație”, care în limba de origine (latină) înseamnă ”hrănire”, ”creștere”, ”scoatere din”, ”formare”.
Așadar, întrucât părinții realizează toate aceste valențe (sensuri) ale educației, putem spune că sunt
educatori. Desigur că sensurile primare ale cuvântului ”educație” au fost cu timpul ”înnobilate”, educația
însemnând astăzi ”hrănire”, ”creștere”, ”formare” spirituală. Dar și acestea sunt tot atribuții ale familiei.
În urma acestei concluzii se naște înrebarea: Este pregătită și aptă familia spre a-și îndeplini cu
competență aceste atribuții? Dacă pornim de la sensul cuvântului ”competență” care înseamnă (conform
DEX) ”o capacitate…rezultată din cunoștințele, deprinderile, priceperile, aptitudinile și trăsăturile
temperamental-caracteriale de care individul dispune în vederea îndeplinirii funcției sociale cu care este
investit”, putem spune că răspunsul cu privire la competența familiei în materie de educație este parțial
afirmativ. Căci, dacă mulți dintre părinți au aptitudini și trăsături temperamental-caracteriale necesare
muncii educative, nu același lucru se poate afirma cu privire la cunoștințele, priceperile și deprinderile
presupuse de asemenea activitate. Ar putea rezulta de aici că părinții nu pot și nu trebuie să-și
îndeplinească atribuțiile de educatori? Nicidecum, deoarece carențele în domeniul cunoștințelor,
priceperilor și deprinderilor necesare acestei activități pot fi și sunt compensate prin educația formală și
cea informală.
Dacă activitatea educativă din familie se va desfășura în raport de complementaritate cu cea
desfășurată în școală, rezultatele vor fi pe măsură. Fără îndoială că și familia, și aici ne referim la cea
echilibrată, contribuie la educarea integrală a copiilor, realizând toate componentele educației
(intelectuală, fizică, estetică, morală, tehnică), însă școala dispune de un cadru social și de un personal
specializat în acest scop. Rolul familiei se reduce în a crea copilului condițiile necesare și un climat
adecvat dezvoltării pozitive a personalității acestuia. Dintre dimensiunile acesteia există una, în realizarea
căreia, familia are rolul de ”vioara întâi”: aceasta este educația morală. Desigur că aceasta nu se va
realiza în familie prin lecții sau conferințe, ci prin atmosfera creată și prin exemplul personal al părinților
și al celorlalți membri ai familiei. Valorile morale ca cinstea, omenia, sinceritatea, demnitatea, hărnicia,
spiritul adevărului și al dreptății au ca ”manuale” însăși persoana fiecărui părinte, iar ca ”lecții”
comportamentul lor de fiecare zi. Prin acestea se așază ”fundamentul” educației morale, fără de care,

158
grădinița, școala sau liceul nu vor putea construi viitorul om frumos, oricât de ingenios ar fi concepute și
de bine realizate lecțiile de educație moral-civică.
O altă dimensiune a rolului familiei în dezvoltarea armonioasă a copilului se realizează prin
climatul afectiv care poate exista doar in sânul familiei și care nu poate fi întâlnit în nici una dintre
instituțiile de învățământ. Iar aceasta are o deosebită valență formativă, mai ales când este vorba de
educația morală.
Puterea educației în familie se află într-un raport invers proporțional cu vârsta copiilor. Ceea ce
înseamnă că părinții care au copii de vârstă antepreșcolară și preșcolară vor trebui să acorde importanță
sporită educației acestora, mai mult timp și mai multă atenție.
Uneori, apar în familie și probleme de educație care depășesc posibilitățile acesteia de a le rezolva.
În aceste cazuri părinții se vor adresa specialiștilor (educatori, medici, psihologi, logopezi) în funcție de
specificul problemei apărute în comportamentul copilului.
În ceea ce privește rezolvarea problemelor uzuale ale copiilor, părinții trebuie să intervină în
funcție de gravitatea acestora astfel: să acționeze ca și consilieri (sfătuitori) atunci când copilul are o
problemă particulară; să-și exprime ferm propriile mesaje atunci când copilul are un comportament
jugnitor sau inacceptabil pentru părinti; să ajungă la un compromis cu copilul, care sa fie satisfăcător
pentru ambele părți, pentru a rezolva un conflict în familie, generat de copil; să ignore comportamentele
greșite ale copilului, atunci când situația o permite, iar comportamentul e izolat sau nevinovat; să acorde
atenție comportamentului pozitiv, atunci când copilul nu pune mare preț pe el; să știe când trebuie să
folosească pedepsirea și când e benefică recompensarea, când trebuie să critice și când să laude,
etc…toate aceste ”metode educative” fiind generatoare de personalități infantile pozitive sau negative, în
funcție de logica și implicarea lor.
Familia este pentru copil modelul interacțiunii sociale, locul unde el descoperă ”planul vieții”,
modul în care își va rezolva singur problemele și va reuși în viață.

159
 Rolul educativ al mamei

PROF.ÎNV.PRIMAR,LICĂ TANŢA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ CĂLMĂŢUIU DE SUS,JUD.TELEORMAN
Motto :
,,Dragostea unei mame poate fi cea mai mare forţă a naturii”

Mama pentru copil este un permanent exemplu de : “cum să trăieşti” şi “cum să te porţi”. Copilul
vede şi înţelege lumea aşa cum o vede, o înţelege şi o exprimă mama. Optimismul ei este şi optimismul
său, prin mama copilul ia contact cu viaţa si mama este prima voinţă cu care se confruntă. În relaţiile cu
mama copilul cunoaşte primele relaţii umane, primul model uman pe care îl urmeaza, primul dascăl de la
care învaţă este mama.De aceea se zice că “ mama bună preţuieşte cât o mie de dascăli”.
Dragostea normală a mamei este cel mai dezinteresat dintre sentimentele umane pentru că ea nu se
gândeşte niciodată la recompensă, nici chiar la cea mai legitimă, dragostea copilului. Există însă o
anumita dragoste, cea abuziva, posesivă şi exclusivistă în intregime captativă, în care mama îndreaptă
asupra copilului o afectivitate mult prea grea pentru puterile lui. Urmările dragostei abuzive se simt în
primul rând, pe plan psihologic. Victimele lor vor păstra toată viaţa un aer de infantilism, vor fi
incapabile să se desprindă de fusta mamei, sa se detaşeze de “cordonul ombilical psihologic” ce le leagă
de aceasta.
O viaţă de familie organizată cu sarcini precise pentru toţi membri ei, îi formează copilului simţul
responsabilităţii şi al disciplinei sociale.
Dar prezenţa mamei, cel puţin temporar este necesară şi mai târziu.
Prima întrebare pe care o pune copilul când vine de la şcolă este: “Mama este acasă?” sau: ,,Când
vine mama de la lucru?”
Şi aceasta pentru că ea este prima persoană căreia simte nevoia să-i împărtăşească succesele sau
eşecurile personale, şcolare, bucuriile sau necazurile sale
În adolescenţă când se produc “marile răstunări de valori” când părinţii au încetat sa mai fie
consideraţi singuri îndrumători, iar comportamentul exterior al copilului pare să nege autoritatea lor,
influenţa mamei ramâne hotărâtoare. Mai mult din jumatate din tinerii chestionati, declară:
«Cea mai mare încredere o am în mama»«Mama este prietena mea cea mai bună»
Primele deprinderi de muncă, primele convingeri ce stau la baza caracterului şi comportamentului
uman se formeaza sub influenţa mamei.
Tot ea este cea care prin cântece de leagan, prin basmele si povestirile ei, trezeşte în sufletul
copilului, dragostea de oameni şi de muncă, dragostea de patrie. Cei doi pot avea aceeaşi atitudine
fundamentala de acceptare sau de inacceptare şi o pot exprima în mod diferit sau asemănător. Dar se
poate întampla ca ei sa aibă atitudini opuse sau chiar net complementare şi atunci nu este inutil să aflăm
care dintre ei este acceptat şi care este neacceptat.
În orice caz se pretinde că mamele sunt în general înclinate spre supra protecţie sau indulgentă, iar
taţii spre respingere sau autoritarism,ceea ce înseamnă să ne exprimăm într-un mod cu totul simplist.
Observarea atentă dezvaluie destule exemple care contrazic acest mod de a gândi.
Este inutil fară îndoială sa amintim că o diferenţiere tainică şi fundamentală a rolurilor părinteşti
rezultă din faptul că mama îl poartă pe copil în sânul ei, îl aduce pe lume, îl hranşte şi îl îngrijeşte.
Astfel se constituie o legatură cu totul deosebită, un tip de relaţie cu totul unic. Din punctul de
vedere al copilului ar fi poate mai exact sa vorbim de o contopire decât de o relaţie. El formează o
singura fiinţă cu mama şi se instalează în existenţă prin intermediul mamei. Mama constituie pentru
copil acea parte a existenţei în care el găseşte satisfacerea trebuinţelor şi relaxarea tensiunilor, stimulările
placute, ocaziile de a se recunoaşte pe sine prin ele, şi de a se descoperi sensul diverselor situaţii în care
el este implicat. Mama este garanţia sigurantei lui, a unei existente plăcute, singurul punct inteligibil,
într-o lume care nu are docamdată formă ăi stabilitate.

160
 Mama este deci prima persoană pe care o va iubi copilul. Ea este prima lui dragoste absolută şi
totală. Ea este prima relaţie cu altă persoană. Atitudinea copilului faţă de altă persoană este esenţial
determinată de relaţia sa cu acea primă persoană care este mama. Semnificaţia pe care o vor avea pentru
el oamenii şi perspectiva în care el va considera raporturile posibile cu lumea, depinde de mama, iubirile
sale ulterioare se vor înfăţişa ca un ecou al acestei prime iubiri.

161
 Importanta celor ṣapte ani de-acasã în dezvoltarea echilibratã a copilului

LUNTRARU RODICA CRINA

Primii ani de viaṭã s-au dovedit a avea cel mai mare impact în dezvoltarea intelectualã a adultului
de mai târziu. De multe ori, metodele alese pentru a transmite cele mai bune modele de viaṭã ridica o serie
de probleme cu care se confrunta atît pedagogii, cit si psihologii. In ultimii ani, tot mai mulṭi pãrinṭi au
devenit interesaṭi de aceastã primã etapã în definirea personalitãṭii copiilor, alocând o atenṭie sporita
mediului în care se desfãṣoarã educaṭia.

În primii ani de viaṭã, copiii tind sã imite persoanele care interacṭioneazã cu ei cât mai des, de
aceea este nevoie ca aceṣtia sã fie înconjuraṭi de persoane care sã le ofere un model de comportament,
limbaj etc. O bunã comunicare între pãrinṭi ṣi copii va duce la o dezvoltare armonioasã a personalitãṭii ṣi
la o cultivare a încrederii de sine. Orice greṣealã sau un comportament neadecvat în societate nu trebuie
trecutã cu vederea, chiar dacã, de multe ori, se invocã vârsta micã a copilului; odatã cu folosirea acestui
pretext, pãrinṭii fac un prim pas greṣit în sedimentarea principalelor cunoṣtinṭe în ceea ce priveṣte
dezvoltarea copilului la vârsta antepreṣcolarã.

O etapã importantã în primii ani de viaṭã o reprezintã perioada în care apar primele crize de
personalitate – de obicei, dupa vârsta de un an ṣi jumãtate. De multe ori, aceste crize ale copilului au loc
în spaṭiul public, iar mama crede cã, oferindu-i ceea ce îṣi doreṣte în acel moment, rezolvã problema.
Acest tip de comportament parental va duce, în timp, la dezvoltarea unui copil egocentric, obiṣnuit sã
obṭinã ceea ce îṣi doreṣte în câteva secunde. În acele momente, pãrinṭii nu realizeazã faptul cã, o micã
abatere “de dragul copilului” poate duce la un dezechlibru care îl va afecta în procesul de asimilare a
cunoṣtinṭelor, comportamentelor, a tot ceea ce reprezintã “ṣapte ani de acasã”. De reṭinut este faptul cã
politeṭea se dobândeṣte ṣi nu oricum, ci prin modelul comportamental al pãrinṭilor. Tonalitatea folositã de
cei din mediul în care trãieṣte copilul va fi imitatã de cãtre copil; astfel, un mediu în care existã deseori
neînṭelegeri între pãrinṭi, certuri, un limbaj neadecvat, îṣi va pune amprenta asupra dezvoltãrii
corespunzãtoare a copilului, cu posibilitatea ca, adunând frustrãri ṣi multe semne de întrebare, sã devinã
un tânãr cu probleme de comportament.

Educaṭia trebuie vãzutã ca un process continuu, dar care se desfãṣoarã treptat; tot ceea ce se omite
sau nu este corectat la timp de cãtre pãrinṭi, în primii ani de viatã, ṣi mai apoi de cãtre educatori,
învãṭãtori, profesori, va dãuna iremediabil copilului. De multe ori, educatoarea este pusã în faṭa unei
situaṭii delicate: un copil cu probleme de comportament grave, cu crize de plâns, ṭipete ṣi un limbaj
nepoliticos. Completarea lipsurilor educative din primii ani de viaṭã este posibilã, dar mult mai greu ṣî
numai cu implicarea pãrinṭilor; astfel, încã din primele zile de integrare în noul colectiv, educatorul va
sublinia importanṭa colaborãrii ṣcoalã- familie, pentru a se putea continua sau completa ceea ce s-a
început acasã.

162
 Cei șapte ani de acasă
LUPU ELENA MIHAELA

Toate procesele și însușirile psihice așa cum le regăsim la adult țin de cei șapte ani de acasă,

perioadă care reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.

Această perioadă reprezintă baza formării omului de mai târziu. Atunci când copilul dispune de o

educație dată acasă, de către părinți, când îi este construită o temelie de bună calitate, durabilă, cu

siguranță va deveni un adult echilibrat și responsabil, un om bun, o persoană respectabilă. Școala nu face

altceva decât să consolideze ceea ce a fost deja deprins de acasă, baza formării unui comportament

corespunzător fiind relația afectivă cu părinții.

Studiile de specialitate demonstrează că dezvoltarea unei personalități, a unui caracter se începe de

la o vârstă fragedă, când copilul nu este conștient de aceste aspecte. De aceea, întreaga „muncă” revine

familiei. Ea este cea care poate crea adultul „perfect” sau îl poate distruge. Familia îl formează pe copil, îi

dă încredere în sine, îl învață ce este bine și ce este greșit, îl poate chiar îndemna și conduce spre un

anumit viitor, atât din punct de vedere al ideii de „om”, cât și al carierei.

Din păcate, unele familii nu acordă suficientă seriozitate acestui proces, din varii motive. Uneori,

copilul este nevoit să se autoeduce sau chiar să învețe din greșelile celor din jur, judecând singur ce este

corect și ce nu. Astfel, copilul are de ales între două variante, iar alegerea ține strict de capacitatea sa de a

diferenția binele de rău și de voința lui de a-și depăși limitele, situația. El poate fi ca cei din jur sau mai

bun.

De multe ori, dacă părinții lipsesc din etapa „celor șapte ani de acasă”, copilul devine un adult

nesigur, cu multe lacune și mereu în căutarea unui model pe care să-l copieze, poate chiar să-i devină

„părinte” și să-l îndrume în primii pași spre realitate, spre viață.

Un copil care beneficiază de o educație parentală bine pusă la punct va ști ce este respectul și care

sunt valorile pe care nu trebuie niciodată să le abandoneze, ci trebuie să-i fie „parteneri” în călătoria pe

care o numim „viață”.

163
 De ce sunt importanți „ cei șapte ani de-acasă”?

Prof. înv. Primar, MAHU CORNELIA- OANA

Școala Gimnazială, Comuna Păstrăveni
MOTTO : “De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.
Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” - Antoine de Saint-Exupery

Dacă trecem peste realitatea că nu mai există „cei 7 ani de-acasă”, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale de la vârste foarte fragede, rămâne totuși ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă în familie. Mediul familial este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient. Vârsta primei
copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala și
celelalte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele care au fost deja
deprinse din familie.
Principalele ingrediente care stau la baza definirii un copil „bine crescut” ar fi:
 Salutul - prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul
nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
susţină, la rândul său conversaţia, nu întrerupe pe cel cu care vorbeşte și își așteaptă rîndul.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
Jocurile copiilor sunt experienţe care îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Jocurile conduc la
destindere și voie bună, oferă ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea corectă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor. Alături de „te rog” sau banalul „mulțumesc” și „Îmi pare rău”
este o expresie magică. Pentru a o folosi, copilul are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui.
Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de
slăbiciune, ci din contră reprezintă demnitate şi respect.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi
cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la urcarea în mijlocul de transport sau la balansoarul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi
„cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. În timp, copilul va
fi capabil să facă diferența între râsul sănătos şi spiritul de glumă, respectiv râsul care jigneşte și care
provoacă răni sufletești.
Toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul unor ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite,
care au la bază exemplul personal și perseverența. Pot există uneori și devieri de la tipul de comportament
pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate
lecţiile pe care ne-am străduit să i le predăm au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative.
Tot în această perioadă, copilul trebuie învățat să-și evalueze obiectiv poziția în raport cu o anumită
situație. Trebuie să știe ce-i place, ce-i trebuie, ce poate reprezenta un pericol, ce nu vrea să facă, să știe să
își susțină punctul de vedere și să-și apere interesele fără a deranja pe cei din jur, folosind un limbaj
politicos, prin care să exprime ceea ce simte.
Copilul trebuie să fie atent și implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situațiile cu
potențial periculos și, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva.
Trebuie să știe și să piardă, focalizându-și frustrarea spre ceva constructiv, dar și să câștige cu
eleganță, fara a-l umili pe cel care a pierdut.Lucrurile astea se invata mai mult prin copierea parintilor si a
altor educatori, mai degraba decat din predici si povesti. Asa ca e de maxima importanta ca parintii sa fie
un exemplu pentru cei mici.
164
 Independența copiilor trebuie stimulată, fără ca acesta să tindă în a încerca totul, ca să-și afirme
independența sau să evite totul, dintr-un exces de prudență. Dacă e obișnuit de mic să înfrunte anumite
situații și să facă niște alegeri, pe măsura lui, dar controlate de adult, îi va fi mult mai ușor să ia hotărâri în
ceea ce-l privește. Felul în care i se vorbește și felul în care este ascultat, îl va învăța cum să facă și el, la
rândul lui asta, într-um mod cât mai politicos.
Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate
- prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie, un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din
regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de
dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de
relaţionare socială.
Maria Montessori considera că în copil se manifestă şi se dezvoltă „energii interioare” prin care
copilul formează omul, adică „toată munca de formare o face copilul însuşi”. Dar el n-ar putea construi
omul fără ajutorul mediului şi al adultului însuşi. Însă, pentru că mediul, chiar şi cel natural, este oferit şi
îngrijit de adulţi, putem spune că copilul se formează şi se educă prin relaţia şi acţiunea comună adult -
copil, mijlocită de mediul educativ.
Valorificarea potenţialului creativ al copiilor şi dezvoltarea generală a aptitudinilor intelectuale se
realizează prin acţiuni de cooperare a factorilor educativi (familie, grădiniţă, societate). Politeţea e
necesară în toate ceasurile vieţii noastre și ea trebuie să vină, în primul rând, dinăuntrul nostru, pentru a
avea drept de manifestare exterioară.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele
devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în
funcţie de care îşi structurează personalitatea.
Generaţia actuală de părinţi vrea să compenseze lipsurile copilăriei lor şi încercă să le dea copiilor
tot ce au mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii au umplut
timpul copiilor cu multe activităţi educative precum învăţarea limbilor străine, informatică, muzică, dans,
karate etc. „Intenţia este excelentă, însă părinţii nu înţeleg că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi”
Dr. Augusto Cury)

BIBLIOGRAFIE
1. Danion Vasile, Cum să ne creștem copiii?, Editura Sophia, București, 2012
2. Dr. Augusto Cury - Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi, Editura ForYou, 2010

165
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!

Educ.Măncuț Marinela

Grădinița P.P.Nr.3 Mangalia

”Cine-l vede pe copil cum crește?Nimeni!Numai cei care vin din altă parte spun:”Vai ,ce a
crescut!”.Dar nici mama ,nici tata nu l-au văzut cum crește.El a devenit în timp.Și în fiecare clipă a fost
ceea ce urma să fie.”

Antoine de Saint-Exupery

Construcția celor ”7 ani de acasă”este un proces îndelungat,un proces în care avem nevoie de
parteneri.Atunci când construim împreună trebuie să fim conștienți de importanța fiecăruia dintre noi, de
ce anume ne leagă,cine suntem ”noi ”și cine suntem fiecare dintre noi.Ce știm să facem și ce putem să
facem fiecare, pentru a reuși să facem împreună.
Rolul părinților este acela de a fi educatorii copilului lor.Unde și când se termină rolul de educator al
părinților? Când învățăm,când relaționăm,când iubim? Avem de învățat de la copilul nostru? Când putem
spune”iarta-mă”!, ”am greșit”? Știm oare totul despre copilul nostru ? Dar despre noi ,ca părinți?
Realitatea zilelor petrecute alături de copii ne ajută să ne dezvoltăm ca părinți și ca profesionaliști !
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un
context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în
familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective,
motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa
această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de
felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primul pas în dezvoltarea
bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge
pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea
nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi
pentru copil”, această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei
bune relaţii ulterioare între cei doi.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care
se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3
ani, la 5 sau la 7ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani,
copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui
copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să
împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru
rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"),
apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o
vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur
în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente
din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot
atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi,
pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltam mai mult capacitatea de
166
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă/grupă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.

10 reguli esențiale in educația si creșterea copilului până la 7 ani

1. Învată-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului!
3. Comunica cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii;
limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
4. Învață-l să iubească lectura si cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat,
lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului
să socializeze, să se distreze si relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în niciun fel pe copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" si
concentrează-te pe disciplina pozitivă!
7. Învată-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reusi să rezolve conflicte pe cale pașnică și
să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
8. Învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la
tine! Copilul imită ceea ce vede si aude în jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor
oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubește-l necondiționat si arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de
performanțele intelectuale, fizice sau de alta natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i
zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări
etc.

Bibliografie:
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3.P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

167
168
169
170
171
172
173
 Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă!
Prof.inv.prescolar Marin Carmen Mihaela
Grăd.Nr.69, Bucuresti
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea
grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai
din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca
părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este
supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există
echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la
grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita
educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este
organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului
săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este
„Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata,
modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot
organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte
diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens. Ce pot face părinţii? Ce
învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -îi propun să ceară vânzătorului
un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) -recunoaşte fructele, exersează număratul,
exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a formulelor de solicitare
etc. -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să
scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de plastic -în timpul acestei activităţi,
părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă -exersează deprinderile
igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral -îşi îmbogăţesc vocabularul Părinţii ar trebui să comenteze
împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un
panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l
susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze
munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu.
Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul
de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să
provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău,
dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie
să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat
fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi
să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe
care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma
unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai
nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea
imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar
fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime
emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi
174
afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice,
considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze
copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la
dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să
exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care
părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să
alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe
desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i
încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i
implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor
ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire
echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să
confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane
din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze
îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare,
formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în
funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a
musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent
maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al
acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace,
atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare
moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie.
Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu
trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei
mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le
trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să
înveţe, să descopere lumea.

175
 Importanța celor șapte ani de acasă

Prof. Marți Teodora Aurora

Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinții.
Dragostea pe care părinții o arată copiilor le permite acestora să se dezvolte armonios ajutându-i să
aibă încredere în forțele proprii. Copilul iubit de părinți se simte apărat,protejat,îngrijit,iar acestă siguranță
îi creează deschiderea spre învățarea și asumarea regulilor de comportament. Educația trebuie adaptată
etapelor de dezvoltare a copilului pentru că el înțelege lumea diferit la trei ani,la cinci ani sau șapte ani.
Până la 2-3 ani,copilul vede numai propriile nevoi,așa încat nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui
copil să împartă voluntar jucăria cu alt copil. Chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur
pentru a ști ce este bine și ce este rău,asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă
orice. La această vârstă îl putem învăța formule de politețe,arătându-i cum și când să spună:,,bună ziua
,,te rog ,,mulțumesc.
De la 3-5 ani copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile,își dezvoltă simțul binelui și al
răului,este conștient când face un lucru bun sau rău,totodată acum este momentul pentru a-i învăța bunele
maniere. Comunicarea dintre părinți și copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Învățarea bunelor maniere este un proces de durată,iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul
în direcția corectă sunt întâmplările curente din familie. Între 5 și 7 ani,copilul devine tot mai
independent. Părinții ar trebui să-l încurajeze să se exprime,să comunice,dar să nu-i facă observații în
public,fiindcă nu fac decât să umilească și să inhibe copilul. Părinții sunt modele pentru copii. În zadar îi
spunem copilului să nu mai țipe prin casă,dacă el aude frecvent certuri ăntre părinți.
Expresia cei șapte ani de acasă este folosită în general pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume,iar psihologii spun că educația din primii ani de acasă,de care cei mici au parte în
familie,definește în bună măsură viitorul adult. ,,Cei șapte ani de acasă ar trebui să fie anii în care copilul
capată deprinderile și educația necesară vieții în lume. Este foarte firesc pentru părinți să-și dorească să
aibă copii frumoși,sănătoși,bine crescuți. Dacă frumusețea și sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu,în
educația copiilor, părinții sunt rânduiți de Dumnezeu să dețină rolul principal. Când vorbim despre cei
șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la părinți la formarea personalității
și comportamentului copilului până merge la școală. Atunci când spunem că un copil are cei șapte ne
gândim la un copil bine crescut,care știe să salute,să spună mulțumesc, te rog,care se comportă cuviincios
cu cei de vârsta lui și cu adulții. Educația,bunele maniere, regulile morale,sunt cheia către adaptarea
copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur,decât unul
căruia îi lipsesc cei țapte ani de acasă. Considerăm că,educația primită în cei șapte ani de acasă,depinde
de câțiva factori precum: relația dintre copil și părinți; specificul de dezvoltare a copilului; valorile pe
care se bazează familia și pe care le transmite copilului.
Educația în familie influențează puternic întreaga existență a individului,indiferent dacă el
recunoaște sau nu,și în ciuda derapajelor inerente vieții. Părinții sunt modele pe care copiii,conștient sau
inconștient le văd cu ochii minții și le urmează. Recompensa și pedeapsa pentru copil trebuie folosite cu
mult tact. Cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri,jucării,bani),ci
exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedește bine crescut. Exprimarea sentimentelor este suficientă
și în administrarea pedepsei. Dezamăgirea,nemulțumirea părintelui,ignorarea dau rezultate mai bune decât
cearta sau bătaia. Părinții trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă și ce nu,să stabilească
reguli realiste,echilibrate și să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.

176
 Părinții au o responsabilitate majoră în creșterea bună a copilului: de părinți depinde ca
adolescentul,tânărul și adultul de mâine să-și asume în acești primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creșteri. Salutul este ptima normă de conduită învățată în familie. Un copil bine crescut știe să
răspundă la întrebări,este răbdător ,nu întrerupe pe cel cu care vorbește,deci are un comportament frumos
în public. Jocurile copiilor sunt experiențe care îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Prin imitație
și practică suficientă,copilul cu ajutorul părinților,învață ceea ce se face și ceea ce nu se face în societate.
O bună creștere implică și folosirea unor reguli nescrise ale lumii în care trăim: la medic, la magazin,la
locurile de joacă,etc. Un copil bine crescut învață de la părinți că nu este bine să râdă de slăbiciunea,
defectul fizic,sau orice fel de dizabilități a cuiva. Desigur vor fi și eșecuri și reușite și devieri de la
comportamentul pe care îl dorimsă-l insuflăm copilului nostru,dar nu trebuie să deznădăjduim ci să
perseverăm și să nu neglijăm exemplul personal. A avea cei șapte ani de acasă înseamnă a ne comporta
respectuos și cu bună cuviință în tot parcursul zilei,în orice situație,cu toată lumea:
părinți,profesori,colegi,vecini etc.
De asemenea cei șapte ani de acasă înseamnă mai multe reguli de bun simț,igienă, respect,pe care
un copil trebuie să le învețe de la părinți până merg la școală,dar care desigur,ca părinți le vor respecta
până se fac mari.

177
 Familia- mediu de dezvoltare a copilului

Prof. Matei Emilia Cristina

Şcoala Gimnazială Teleşti

Familia este celula de bază a societăţii, mediu prielnic pentru dezvoltarea personalităţii copilului.
Acesta are nevoie de o creştere armonioasă, în care iubirea părintească să aibă o direcţie educativă.
Primii ani din viaţa copilului, aceia dinainte de a păşi în educaţia colectivă, sunt esenţiali în
evoluţia psiho-morală a acestuia. Un copil crescut de părinţi care se înţeleg, care au în vedere viitorul
acestuia şi dezvolatarea lui este un copil al viitorului. Acesta va dezvolta o personalitate mai puternică,
lipsită de capricii şi negativism. Pe de altă parte, un copil care trăieşte într-o familie lipsită de armonie, în
care neînţelegerile şi agresivitatea fizică sau verbală fac parte din programul zilnic al acesteia, va dezvolta
un comportament introvertit sau va copia comportamentele pe care le-a văzut, acţionând asemenea
părinţilor în relaţiile cu ceilalţi.
Educaţia de acasă, de la vârsta cea mai fragedă până la educaţia primită în grădinţă sau şcoală,
reprezintă doza de energie în formarea pozitivă sau negativă a copilului. Acesta absoarbe atitudinile
comportamentale ale părinţilor, bunicilor sau a altor personae cu care intră în contact, dezvoltând o
poziţie care are la bază influenţa acestora. Formarea lui depinde de ceea ce părinţii îi oferă, atitudinea lui
împrumută din atitudinile părinţilor şi se completează cu ale celorlalte persoane pe care le întâlneşte sau
fac parte din aria lui de dezvoltare.
Începând cu primele priviri întrebătoare şi culminând cu limbajul verbal, copilul caută să
gestioneze diverse situaţii în funcţie de experienţa pe care o trăieşte împreună cu părinţii, dar mai ales de
feed-backul primit de la aceştia în situaţii similare. Atitudinea lui este una controlată şi se va forma aşa,
nereuşind încă să discearnă între ceea ce este corect şi incorect.
Dacă până acum am făcut aprecieri asupra laturii morale a copilului, în continuare vom vedea şi
latura intelectuală a acestuia, latură ce îşi are începutul în familie. Copilul absoarbe informaţii din mediul
în care trăieşte şi începe să dezvolte primele calităţi cognitive, descoperindu-şi sieşi mediul în care
trăieşte, dar şi rolul pe care îl are într-o lume atât de mare. El devine încetul cu încetul conştient de sine,
de calitatea sa de persoană unică şi irepetabilă, care are drepturi şi obligaţii în societatea care aşteaptă să-l
integreze cât mai bine prin şcoală. Primele poveşti citite de părinţi, primele glume ale bunicilor sau
istorisirea unor întâmplări din copilăria lor, formează personalitatea copilului prin experierea unor trăiri
fictive sau reale. Contactul cu familia, mediu în care se simte ocrotit, reprezintă primul cui al scării pe
care trebuie să o urce pentru a ajunge la micile vise insuflate de bunici sau de părinţi. Aceştia îi transmit
principalele noţiuni privind comportamentul în societate, bunele maniere atunci când se află într-un grup,
dar mai ales îi transmit primele informaţii care sunt fundamentale în sedimentarea unor noţiuni ce ajută la
formarea culturii generale.

178
 În concluzie, rolul familiei în dezvoltarea personală a copilului până a trece la educaţia organizată
este edificator pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia. Un copil care se bucură de atenţia celor dragi se va
dezvolta mult mai uşor decât un copil căruia nu i se acordă sprijin, acesta dezvoltând un comportament
educat încă de acasă, având norme de bază pentru a putea aşterne alte norme necesare pentru viaţă, ce pot
fi dobândite în şcoală.

179
 Norme și valori esențiale deprinse în primii șapte ani de viață

Prof. înv. primar Matei Săndina Școala

Gimnazială ”Mihail ”Sadoveanu” Galați

În societatea actuală nu prea mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt
incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste fragede, dar rămane ideea de la baza
acestei expresii: normele și valorile esențiale se învață din familie. Școala și alte medii
educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse până la
acea astă vârstă.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional,
printr-un copil „bine crescut” regăsim norme și valori esențiale vieții sociale a oricărui
individ.
Prima normă de conduită învăţată în familie este salutul. Începe de la etapa în care
piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuă până la firescul „bună ziua”.
Comportamentul în public - un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să-l întrerupă pe cel care vorbeşte.
Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Comportamentul cu
prietenii, jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc destindere şi voie
bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa
şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, îi
ascultă, îi înţelege şi se conformează regulilor și etapelor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale - prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde,
cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere
implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne
aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc”
şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem
zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de
lângă noi.
Manierele la masă pot fi deprise de la cea mai fragedă vârstă. Se începe cu regulile
cele mai simple (poziția la masă, locul unde luăm masa) și se ajunge la folosirea eficientă a
tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor este una dintre acele norme care ridică mari probleme
copiilor, dacă nu sunt învățați de mici să o facă. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „Te rog”, o
expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din
jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu
sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate și va putea să o folosească la nevoie.
Tactul şi toleranţa pot fi învățate la vârste fragede și cel mai ușor, tot prin puterea
exemplului. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a unei persoane, ne descalifică în primul rând pe noi. Va face
diferenţa, în timp, între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide
răni.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul unor ani de experienţe, cu
încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament
pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în
zadar şi că toate lecţiile predate copilului au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative.
Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil,

180
perseverenţa și exemplul personal. Oricât de greu ni s-ar părea nu trebuie să dezarmăm, iar
eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Foarte importantă este petrecerea unui timp de calitate cu copilul, de la cea mai fragedă
vărstă. Implicarea, cu seriozitate, în activitățile sale curente este, de asemenea, o altă
modalitate de a-i oferi exemple de comportament adecvat și soluții ce pot fi adoptate, ulterior,
de către copil.

181
 Rolul Bisericii în „cei șapte ani de acasă”

Prof. Mateiaș Ramona – Maria

Colegiul Tehnic Traian Vuia, Oradea, Bihor
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de
Dumnezeu să deţină rolul principal. Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii
aşa cum trebuie, cu atenţie şi responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi
nu ne vom opri decât la câteva aspecte legate de educaţia creştină.
Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui Dumnezeu.
Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să simtă cât de
importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu. Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu
bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât și la grădiniță/școală! Văzând că părinţii merg la
biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este
slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt
exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau
un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate
modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu
ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât
din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele.
Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de
greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Mult mai uşor se vor apropia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc
pe Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea personalităţii
tinerilor. Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de
nici un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din
toate părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu. Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor
când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea
poveştilor, ei încep să nu mai creadă faptele descrise în vieţile sfinţilor. Dar copiilor trebuie să li se
explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a făcut toate cele descrise de
Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni pentru ca oamenii să creadă
în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui Dumnezeu.
Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil
creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi
Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele
două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu,
care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Moș Crăciun
și „iepuraşul“ și mai puțin, Ziua de Crăciun și Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de
ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri și
daruri din ce în ce mai diversificate, în fucție de vârstă.
Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii
spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor!
Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă
curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de
sfinţenie; dar această părere nu corespunde realităţii! În clipa în care lumea va fi lipsită de sfinţi, va veni
sfârşitul, însă până la acest sfârşit, Duhul Sfânt are şi va avea în fiecare vreme oameni care Îl cheamă şi la
care vine.
Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care oferi
adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca, veşmintele şi
gesturile preoților/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă, toate
182
acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale
rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp
din ce în ce mai profundă.
Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul
porneşte atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de
neam în numele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de
eroii neamului. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de
sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor.
Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile
tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la Botez,
trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici un
ajutor pământesc nu îi poate fi de folos!
Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii,
filmului, modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul
are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă
părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are
tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează
exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi.
Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o
zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de
necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot
(cu lux de amănunte)! N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci
când în centrul vieţii părinţilor stă Dumnezeu, şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot
ceea ce fac, inimile copiilor nu au de ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej
de bucurie, prilej de împlinire.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem
împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune,
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care
îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de
viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică,
vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia. Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui
Dumnezeu putem fi bune modele, putem cunoaşte bucuria mărturisită de Prooroc: „Iată, eu şi fiii pe care
mi i-a dat Dumnezeu“. (Isaia 8, 18).

BIBLIOGRAFIE:

Danion, Vasile, Cum să ne creștem copiii?, Editura Sophia, București, 2012.

183
 IMPORTANȚA CELOR,,7 ANI DE ACASĂ’’

PROF.MEDVEDEV OANA
COLEGIUL TEHNIC,,DUMITRU MANGERON’’BACĂU

Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului.
Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu înţelege,
ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă sau
dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile educative
pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o
colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social,
mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas.
Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece
dintr-o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină.
În băncile din clasele I se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din multe
puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai gălăgioşi, şi
mai tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri!
Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în
felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei
amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. De ce să se încarce programul educativ, de exemplu, al unui copil de clasa I cu o serie de
deprinderi elementare pe care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă?
Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta
şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum
sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii
care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor
de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli
educative din primii ani de viaţă a acestor copii.
Iată de ce socotim util să vă prezentăm pe scurt ce condiţii trebuie să îndeplinească mediul familial
pentru a asigura dezvoltarea armonioasă fizică şi neuropsihică a copilului antepreşcolar şi preşcolar.

184
 În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări
care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic
capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un
mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va
căpăta trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.
Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe
autoritate şi respect.
Ca şi adultul, copilul are nevoie de pauze, atât de importante pentru refacerea energiei sale
creatoare. De aceea, programul lui nu va fi plin până la refuz, nu vom crea în jurul lui o atmosferă de
veşnică încordare. În mod voit vom face mici pauze, pentru a se bucura de succesul său sau pentru a-şi
limpezi neplăcerile care survin în chip firesc în procesul educativ.
Această atitudine a educatorilor presupune mult tact, răbdare şi o bună cunoaştere a posibilităţilor
de manifestare ale copilului. Dacă este împins de la spate în tot ceea ce face, se va produce un
dezechilibru în funcţiile neuropsihice, stânjenind dezvoltarea copilului şi transformându-l într-o fiinţă
irascibilă, nervoasă.
Realizarea tuturor cerinţelor enumerate mai sus presupune existenţa unui cămin armonios, a unei
ambianţe familiale echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii. În funcţie de
relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă de obiecte,
faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui.

185
 Scopurile majore ale relaţiei educaţionale
Mihoc Elisabeta

Liceul “Regina Maria” Dorohoi

Şcoala şi familia se află în momentul de faţă într-o situaţie specifică din cel puţin două motive
esenţiale: în primul rând pentru că şcoala trebuie supusă unui larg proces de reforme; în al doilea rând,
pentru că familia însăşi este prinsă în contextul unei multitudini de schimbări care-i afectează atât
funcţionalitatea economică (scăderea nivelului de trai şi a calităţii vieţii), şi biologic-reproductivă
(scăderea natalităţii) cât şi funcţionalitatea cultural-educativă (datorită diminuării posibilităţilor materiale
de acces la bunurile şi serviciile culturale – carte, spectacole, mijloace de informare în masă, etc.), şi
afectiv-emoţională (datorită stresului cotidian pe de o parte şi datorită încărcării structurii de buget de
timp extraprofesional cu activităţi legate tot de profesie – şi deci diminuarea structurii de buget de timp
liber). În acest cadru temporal (supraîncărcat de activităţi domestice, economico-gospodăreşti, de
aprovizionare şi de transport, de igienă, etc.) rămâne deci foarte puţin timp liber pentru realizarea funcţiei
cultural-educative a familiei prin preocuparea pentru creşterea, îngrijirea, supravegherea, îndrumarea,
controlul, orientarea adecvată a copiilor, viaţa ordonată a lor şi disciplina lor constructivă, într-un cuvânt,
timp pentru educaţia copiilor.
Rămâne de asemenea puţin timp la dispoziţia părinţilor pentru relaţia lor cu şcoala, cu profesorii,
în multiplele variante posibile ale unei astfel de relaţii.
Dacă prin finalitatea sa, întreaga activitate educativă a şcolii şi familiei reprezintă o operă
premergătoare integrării de mai târziu a individului (odată cu transformarea tânărului în adult, odată cu
asumarea responsabilităţilor profesionale, familiale şi civice) înseamnă că ea trebuie centrată şi
direcţionată atât de către profesori cât şi de către părinţi pe dimensiunile definitorii ale acestei integrări.
Aceste dimensiuni ale integrării propriului copil se vor constitui astfel drept cauze ale plurideterminării
părinţilor pentru întreţinerea relaţiilor cu şcoala.
Vom constata astfel că la modul concret istoric şi anume particularizat la condiţiile economice,
social-politice, culturale, la tradiţiile istorice, precum şi la obiectivele tranziţiei la economia de piaţă, la
statul de drept şi la democraţia autentică, eforturile unei adevărate educaţii şcolare şi familiale,
desfăşurate conjugat, prin relaţionarea grupului de părinţi cu grupul de profesori, vor trebui să fie
considerabile, atât sub raportul conţinutului cât şi sub raportul metodelor acestei educaţii.

186
 Nevoia de a fi educat

Intocmit de : prof. Moldovan Felicia

Educatia este temelia unei societati, fara educatie nu existam ca popor, ca natiune cu valori si
identitate.Pentru a pastra aceste lucruri,trebuie , noi toti sa facem eforturi in sensul educarii generatiilor
prezente si viitoare.
Educatia nu incepe odata cu venirea la scoala, ci acasa, in familie se realizeaza fundamentul oricarei
constructii pe care ulterior dascalii si nu numai vor ridica viitorul om educat.Revenim ,deci, la familie,
acolo unde copilul are primele deprinderi, primele interactiuni, primele responsabilitati.Indiferent de
timpurile pe care le traim, intotdeauna si in toate imprejurarile ne vom raporta la ,,cei 7 ani de
acasa,,.Familia fiind baza societatii este absolut normal ca cei 7 ani de acasa sa constituie nucleul
viitorului individ cultivat, manierat, respectuos si responsabil.
Azi, parca mai mult ca oricand, avem mare nevoie de cei 7 ani de acasa.Intr-o lume alerta si agitata
trebuie sa ne gasim timp si pentru copiii nostrii pentru a le insufla respectul de sine si fata de ceilalti,
pentru a le transmite minimul de bune manière, ca la randul lor cand vor deveni adulti sa faca si ei acelas
lucru.Chiar daca oamenii sunt diferiti asta nu-i scuteste de a fi educati.Viata te pune la incercare si te
surprinde cu miracolele ei, atunci cand din intamplare sau datorita unei conjuncturi, ti-a iesit in cale un
copil care te saluta, te respecta, iti multumeste si isi cunoaste locul.Intotdeauna astfel de copii se vor face
remarcati si vor devenii viitori adulti dotati intelectual.
Este atat de usor de a deveni o societate educata pornind de la simplele elemente de baza :
Formele de salut si multumesc.Totul este sa vrem, sa constientizam ca sunt lucruri absolut
necesare si utile fiecaruia dintre noi, indiferent de varsta.Salutul, scuzele, multumirea, respectul trebuie sa
ne insoteasca in permanenta, sa fie parte integranta din noi, sa le transmitem in permanenta copiilor
pentru a deveni la randul lor adulti ce isi pot educa proprii copii.Educatia incepe in familie, continua pe
parcursul anilor de scolarizare, dar si pe tot parcursul vietii.
Cei 7 ani de acasa nu se uita niciodata,sunt temelia fiecaruia dintre noi, pe ei ne bazam in orice
context si situatie.Cu dragoste, cu prietenie si multa intelegere sa le transmitem elevilor, sa fim alaturi de
ei si sa-i invatam doar lucruri utile si folositoare.

187
 Cei șapte ani de acasă

Realizat de: Muntean Maria Andrada

Școala Gimnazială Mihail Sadoveanu, Întorsura Buzăului

Cei șapte ani de acasă este o sintagmă foarte des întâlnită și folosită în limbajul cotidian, putând fi
tradusă ca educaţia pe care copilul o primeşte în și de la familia sa, până la intrarea în școală. Când
spunem cei șapte ani de acasă, ne referim de fapt la comportamentul unui copil în raport cu cei din jur,
respectiv la felul în care acesta și-a însușit sau nu, anumite reguli sau principii morale. Această sintagmă
ne duce cu gândul la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună te rog, mulțumesc, iartă-mă, care
respectă adulții și se poartă frumos cu cei apropiați de vârsta lui. Acești șapte ani de acasă, vor facilita
așadar, uterioara integrare într-o societate plină de reguli și principii ce trebuie respectate.
Sunt cei șapte ani de acasă și nu de la școală, pentru că în primii ani de viață, copilul petrece foarte
mult timp cu părinții, bunicii sau rudele sale și îi imită pe aceștia cu fiecare prilej întâlnit. Imită
comportamentele lor, preiau expresiile auzite, tachinează, iubesc, aspiră, gândesc la fel cum văd în
propria familie. Fiecare familie este răspunzătoare de felul în care un copil se comportă în societate,
deoarece, copiii neștiind să discearnă binele de rău, nefiind capabili să gândească rațional, își însușesc
anumite comportamente, atitudini, chiar trăsături de personalitate de la adulții din preajma lor.
Cei șapte ani de acasă vor fi ca o umbra în spatele copilului, ce-l vor însoți pe aceasta până când
va putea fi capabil să înțeleagă ce înseamnă comportament potrivit sau nu, ce înseamnă o regulă, ce
înseamnă moral sau imoral. Un copil educat acasă, se va descurca foarte bine în relațiile cu cei din jur, va
ști să salute, să se comporte frumos cu prietenii, va ști să-și recunoască greșelile, va ști să piardă și să
câștige, va ști să fie tolerant, deschis, flexibil, empatic și va ști să respecte regulile impuse de societate în
care trăiește. Sunt importanți sau chiar foarte importanți acești șapte ani de acasă, deoarece aceștia
reprezintă baza dezvoltării ulterioare a copilului. Ceea ce este clarificat, însușit, preluat, educat în cei
șapte ani de acasă nu se va uita niciodată. Pentru un copil fără cei șapte ani de acasă, integrarea lui într-o
societate cu reguli va fi dificilă, deoarece în toți acești ani se vorbește despre respectarea unor reguli sau
convenții, despre cum să beneficieze de anumite drepturi și să își asumare anumite obligații; despre tot
ceea ce îi trebuie să se poată integra cu brio și să facă față schimbărilor/imperativelor vremii, respectiv a
societății în care se află.

188
 CEI 7 ANI

Mureșan Ancuța-Simona

Cei șapte ani de acasă sunt cartea de vizită care te însoţeşte oriunde mergi în viaţă.
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în
familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective,
motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa
această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul
în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate
ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este
indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările
atât pentru mamă, cât şi pentru copil”satisfacerea nevoilor constituind baza unei relaţii bune între cei
doi(mama şi copilul).
Când vorbim de cei șapte ani de-acasă, fiecăruia dintre noi i se revelă un tablou cu o familie, unde
subiectul principal îl constituie de fapt copilul, receptorul informației de bază care-l va plasa în societate
câțiva ani mai târziu. Prin urmare procesul informațional distribuit de părinți,trebuie să aibă la bază noțiuni
educaționale referitoare la pregătirea și integrarea copilului în societate,din punct de vedere moral, iar asta o
constituie educația de bază. Spun educație de bază pentru că în paralel cu cei șapte ani,copilul va trebui să-şi
dezvolte singur o percepţie asupra celor din jur, iar alte variante educaționale de data aceasta a altor indivizi
se vor împleti cu ideologii noi, venite de la diferite categorii sociale. Cred că moralitatea constituie sâmburele
principiilor sănătoase dintr-o societate, așa cum cred că valorile umane sunt date de moralitate, iar lucrul
acesta trebuie transmis ca o condiție esențială în formarea individului. Mai trebuie luat in calcul că viata se
clădește şi pe valori materiale, care în schimb pot căpăta flexibilitate, tocmai prin prisma educației, de
exemplu: o monedă nu va avea niciodată aceeași valoare în două mâini diferite, tocmai pentru că necesitatea
cheltuirii ei e dată de chibzuință, iar chibzuinţa vine din educație. Sigur că și alți factori ar trebui luați în
calcul, cum ar fi ,,arta" părinților de a-și transmite informația, modul de prezentare, la urma urmei vorbim de
pedagogia părinților în raport cu acel copil. Ca o concluzie,cred că cei șapte ani, se pot defini ca fiind
fundația pe care se va forma un individ ce urmează să fie metamorfozat prin influența societății. Cred că cea
189
mai bună analogie, s-ar putea face cu ridicarea unei clădiri. De-a lungul vieții, o fațadă poate primi fel și fel
de aspecte, culori. Anumite fisuri pot fi reparate, se pot adăuga accesorii care să dea un aspect mai bun. Tot
ce se vede în afară, de la cota 0, e de fapt rezultatul a ceea nu se vede la subsol ,sub cota 0 şi anume e vorba
de FUNDAȚIA- lucrul care nu-și mai poate modifica structura, morfologia și nici nu mai poate fi...zugrăvit.
Dacă o fundație e sănătoasă, corect executată, asupra rezultatelor nu există dubii. În schimb o fundație
șubredă poate afecta structura unei clădiri, fisurile de data aceasta se vor numi crăpături, iar finalul ... e destul
de imprevizibil.
Fiecare copil e unic, iar climatul familial în care creşte şi se formează îl marchează în mod inevitabil
personalitatea.
Familia este celula vieţii pe pămînt, cel dintâi asezământ între Dumnezeu şi om, cea mai veche
comunitate umană întemeiată de Tatăl ceresc, după modelul tainic al Prea Sfintei Treimi. “Nu este bine să
fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,18)

În fiecare dimineață/ S-avem gândul bun pe

față ,/Către soare să privim /Iubire să
dăruim / De gând rău, să ne ferim / S-
adunăm doar iubire/Și-n lume s-o
răspândim/ Și-atunci orice om/ În fiecare
dimineață/ Are gândul bun pe față!”

Să fii fetiță cuminte, Și la școală, negreșit,

Liniștită, serioasă, Tu să fii sârguincioasă,
Toți vor spune, ia aminte: Să-nveți ce n-ai reușit,
"Ai șapte ani de-acasă!" În cei șapte ani de-acasă!
...........................................................
(Aurora Luchian-Cei șapte ani de acasă)

Bibliografie:

1. www.jurnalul.ro – Viaţa sănătoasă

2. www.bunele-maniere.com
3. Gabriela Marc, Mariana Arnăutu, Şcoala părinţilor, Fundaţia World Vision România

190
 Educaţia în familie. Rolul „celor 7 ani de acasă”

Prof. MUSTACĂ Delia

Școala Gimnazială Nr 17 Ion Minuescu Constanța

În societatea actuală, supertehnologizată, în care maşinile tind să ia locul oamenilor şi

comunicarea se reduce la strictul necesar, educaţia şi rolul ei în formarea caracterului copilului, mai ales
în etapa preşcolară, ceea ce popular se numeşte ”cei 7 ani de acasă” trebuie să fie reevaluată, este
necesară o reaşezarea a locului actorilor sociali şi educaţionali şi trebuie să se redea locul cuvenit, în acest
context, educaţiei în familie. Este de preferat, deci, să nu vorbim despre definiţia familiei, ci despre
definirea familiei prin aducerea în discuţiei a caracteristicilor şi funcţiilor ei, ţinând cont aici că în nici o
societate sau cultură ele nu sunt prezentate complet şi exclusiv1.
Cercetătorii în domeniul sociologie familiei au descoperit similarităţi importante în
conceptualizarea influenţei apariţiei copilului/copiilor în viaţa de cuplu asupra dinamicii comunicării, în
sensul că această comunicare este mai variată la cuplurile fără copii – unde se abordează tematici precum
organizarea casei, comentarea cotidianului, planurile de viitor, relaţia de cuplu şi relaţiile cu ceilalţi – şi
mai condensată în cuplurile cu copil/copii - unde temele principale sunt creşterea şi îngrijirea copiilor,
relaţiile de familie, gestionarea banilor şi organizarea gospodăriei 2. Ca efecte pozitive ale acestui fapt, se
pare că prezenţa copiilor stimulează intercunoaşterea, înţelegerea şi consolidarea echilibrului în
comunicarea în cuplu, orientând-o preponderent spre funcţii pragmatice 3.
Istoric vorbind, educaţia timpurie a copilului era apanajul familiei, mai ales al mamei, tatăl jucând
un rol de observator sau cu rare intervenţii, şi aceste mai ale cu rol de pedeapsă sau de fixare a regulilor.
O influenţă hotărâtoare în practicile de creştere şi îngrijire a copiilor şi în educaţia lor timpurie a avut-o
Maria Montessori (1936). Ea a propus o abordare sensibilă a problemei, cu accent pe tratarea copilului cu
demnitate şi respectarea individualităţii acestuia 4.
În cadrul dezvoltării umane, copilăria joacă un rol decisiv, „cei 7 ani de acasă” acoperă etapele
primei copilării (1-3 ani) şi celei de-a doua copilării (3-6 ani). Acesto etape le sunt caracteristice anumite
procese precum identificarea, , dezvoltarea psihică şi cognitivă, debutul cunoaşterii şi învăţării,
dezvoltarea afectivă şi comunicarea afectivă. Fiind o etapă marcată de dezvoltarea comunicării, o etapă în
care copilul stă mai ales cu familia, comunicarea şi educaţia în familie devin elemente fundamentale ale
dezvoltării copilului 5. De remarcat că, în etapa celei de-a doua copilării, copilul îşi începe educaţia
preşcolară, în viaţa lui intervine sistemul, actorii educaţionali se multiplică, el vine în contact cu alţi copii
şi cu educatori ceea ce determină o evoluţie accelerată marcată de achiziţii cognitive şi de dezvoltarea
imaginaţiei 6.
În viziunea pedagogiei moderne, scopul educaţiei în familie este de a minimiza concepţia centrală,
de autoapărare a părinţilor, preluată de la părinţii lor şi de a ajunge la o ”filozofie de educare mai realistă
şi tolerantă” 7. Tangenţial, alte scopuri constau în reducerea tendinţei de învinovăţire a altora pentru ceea
ce este greşit în creşterea copiilor, însuşirea unor tehnici de îngrijire a copiilor menite a rezolva eficient
problemele care pot apărea în viitor şi ”modelarea părinţilor pentru a fi prpriul lor educator în
manipularea abilităţilor de educare familiară” 8.
În opinia Francinei Ferland, rolul familiei este unul dificil şi complex iar ”a fi părinte nu este o
ştiinţă exactă, ci o artă pe care o descoperim zi după zi şi care se practică zilnic” 9. Nu există copii identici
sau situaţii identice, de aceea nu există nici o metodă universală de educare, potrivită pentru toţi, cu atât

1
Petru Iluţ, Sociologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 61.
2
Ibidem, p. 102.
3
Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, , Comunicarea nonverbală: Gesturile şi postura: Cuvintele nu sunt de
ajuns, Editura Comunicare.ro., Bucureşti, 2008, p. 85.
4
Adina Florentina Băran-Pescaru, Stiluri educative în familie, în Georgeta Pânişoară (coord.), Psihologia copilului modern,
Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 95.
5
Ursula Şchiopu, Psihologia modernă. Psihologia vârstelor, Editura România Press, Bucureşti, 2008, pp. 72-116.
6
Ibidem, p. 104.
7
Adina Florentina Băran-Pescaru, op. cit., p. 97.
8
Ibidem.
9
Francine Ferland, Copilul nostru de zi cu zi. Din leagăn la şcoala primară, Editura Minerva, Bucureşti, 2011, p. 27.
191
mai puţin reguli care să poată fi urmate de către toate familiile în aceeaşi situaţie. Părinţii trebuie să fie
”destul de buni” nu să încerce să fie perfecţi 10. Concluzia care se desprinde este aceea că un copil va
învăţa din faptele şi comportamentul părinţilor şi nu din principiile enunţate de aceştia. De aceea cea mai
bună modalitate de a transmite valori copiilor, mai ales la vrste preşcolare, este exemplul propriu şi
atenţia faţă de mesajele transmise prin comportament 11.
Pe aceeaşi linie, se poate spune că, conform lui Dorothy Law Nolte şi lui Rachel Harris 12, copiii
învaţă ceea ce trăiesc: dacă trăiesc în critică şi cicăleală, ei învaţă să condamne, dacă trăiesc în ostilitate,
copiii învaţă să fie agresivi, dacă trăiesc în teamă, învaţă să fie anxioşi, dacă trăiesc înconjuraţi de milă,
copiii învaţă autocompătimirea, dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, ei învaţă să fie timizi, dacă trăiesc în
gelozie, învaţă să simtă invidia, dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi. Din contră, dacă
trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători, dacă trăiesc în toleranţă, copii învaţă preţuirea, dacă
trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească, dacă trăiesc în aprobare, ei învaţă să se placă pe sine, dacă
trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel, dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi,
ei învaţă să fie generoşi, dacă trăiesc în onestitate, învaţă respectul pentru adevăr, dacă trăiesc în
corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi, dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul,
dacă trăiesc în siguranţă, ei învaţă să aibă încredere în ceilalţi, dacă trăiesc în prietenie, ei învaţă că e
plăcut să trăieşti pe lume.
Dacă luăm ca exemplu nevoia copilului de încurajare, ea este importantă deoarece el trebuie să fie
încurajat să-şi depăşească limitele, să-şi lărgească orizontul, trebuie să fie îndemnat de părinţi să facă mai
mult şi mai bine decât crede că poate. Părinţii trebuie să cunoască talentele, nevoile şi dorinţele specifice
ale copilului. Orice copil este o individualitate iar secretul unei educaţii eficiente este să-i oferim fiecăruia
exact ceea ce îi trebuie. În ceea ce priveşte modurile de a-l încuraja, ele sunt diverse şi constau în laude,
ajutor acordat în în atingerea scopurilor, explicarea cauzelor unui eşec etc 13. Reversul este căderea în
capcana izolării celui mic în faţa eşecului ceea ce duce la descurajarea de a încerca lucruri noi.
Desprindem, din aceste puncte de vedere, un factor comun, respectiv comunicarea în familie, rolul
ei decisiv în formarea caracterului copilului. Un copil cu care se comunică, cu care se vorbeşte, va fi un
copil care va comunica, un spiroit deschis, cu o minte clară, deschisă la critici şi cu o atitudine
constructivă. Această atitudine se încadrează în ceea ce se numeşte stil democratic sau echilibrat de
educaţie în familie (unul din cele 5 stiluri educative în familie, alături de cel de respingere/neglijare, cel
autoritarist (dominant de-a lungul timpului) şi cel permisiv) caracterizat prin dragoste ridicată şi limite
înalte 14. În acest stil de educaţie în familie, disciplina este folosită pentru a învăţa sau ghida, nu pentru a
pedepsi sau manipula şi controla iar copilului i se acordă independenţă şi i se cere responsabilitate. Tot
ceea ce se obţine sau ce se cere se face prin negociere între părţi, comunicare clară şi respect reciproc 15.
Concluzionând, putem afirma că educaţia copilului în primii ani de viaţă este decisivă pentru
formarea adultului de mai târziu, iar în acest context, rolul familiei, al tuturor membrilor săi, este extrem
de important.

10
Ibidem, p. 28.
11
Ibidem, p. 35.
12
Dorothy Law Nolte, Rachel Harris, Copiii învaţă ceea ce trăiesc. Educaţia care insuflă valori, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2006, passim.
13
Ibidem. pp.76-77.
14
Adina Florentina Băran-Pescaru, op. cit., p. 98.
15
Ibidem, p. 107.
192
 Bibliografie

Chelcea, Septimiu, Ivan, Loredana, Chelcea, Adina, Comunicarea nonverbală: Gesturile şi

postura: Cuvintele nu sunt de ajuns, Editura Comunicare.ro., Bucureşti, 2008
Ferland, Francine, Copilul nostru de zi cu zi. Din leagăn la şcoala primară, Editura Minerva,
Bucureşti, 2011
Féreol, Gilles, Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 1998
Iluţ, Petru, Sociologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, 2005
Law Nolte, Dorothy, Harris, Rachel, Copiii învaţă ceea ce trăiesc. Educaţia care insuflă valori,
Editura Humanias, Bucureţti, 2006
Pânişoară, Georgeta (coord), Psihologia copilului modern, Editura Polirom, Iaşi, 2011
Şchiopu, Ursula, Psihologia modernă. Psihologia vârstelor, Editura România Press, Bucureşti,
2008

193
 Cei 7 ani de acasa
Prof.inv.prescolar Neacsu Ana-Maria
Grăd.Nr.69, Bucuresti
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7
ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se
comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului".

Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el
realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o
atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit
la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom
prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat
o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că
acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare.
Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu
poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să
împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru
că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El
ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele
sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când
se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.

Vârstele
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi
semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot
atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi,
pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să
vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în
public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public
nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.

194
 MODELE.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă
în familie nu aude niciodată acest cuvânt.

RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea
mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm
ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei.
Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să
fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea
când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile
involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

195
 Educatia familială si reuşita şcolară
Prof. NEDELCU NINA, ŞCOALA Gimnazialã
“SFÂNTA CUVIOASA PARASCHEVA’’ , SMÂRDAN , GALAŢI

Putem afirma fără îndoială că familia de este " primul sistem social", prin care se
dezvoltă copiii si care ii ajută sa isi dezvolte abilitățile sociale și cognitive. In această
lucrare vom incerca o analiză a modului de abordare a cercetării in domeniu în ceea ce
priveşte impactul familiei asupra învățării și socializării copiilor, analizând rolul părinţilor în
rezultatele școlare ale copiilor. În acest domeniu, Bergonnier G. Dupuy a identificat trei
probleme majore: stilurile parentale educaționale, sprijinul parental şi practicile educaționale
pentru educația copiilor și a părintilor.( Bergonnier-Dupuy, 2005).
Familia este un factor determinat care modelează principiile și realizările copiilor.
Familia este o puternică influență asupra a ceea ce am devenit, asupra modului în care ne
vedem pe noi înșine, asupra a tot ce ne influențează pe noi.
Părinții joacă cel mai important rol în formarea copiilor, în creșterea și dezvoltarea
lor ca personalități. Din familie copilul trebuie să învețe normele morale, etice, fiindcă familia
este baza fundamentală a formării de sine. Educația trebuie să se manifeste în permanență ca o
acțiune unitară, coerentă, iar implicarea educației rezidă în strânsă legătură dintre familie și
mediul educațional. Acest lucru impune ca părinții să fie parteneri egali în educația copilului.
„Meseria” de părinte este foarte grea. În condițiile unei atmosfere familiale echilibrate
și prielnice dezvoltării copilului, familia este în primul rând cadrul existenței biofizice ale
acestei dezvoltări. Părinții sunt cei care stabilesc un anumit program zilnic necesar dezvoltării
fizice sănătoase ca alimentarea, activitățile, jocurile, plimbările, pregătirea de lecții, ora de
culcare și multe altele.
Un bun ghid pentru copil în primul rând sunt părinții și anume comportamentul lor în
familie, între ei și față de semenii lor. Comportamentul părinților față de copil reprezintă o
fază principală în dezvoltarea normală a stadiilor de viață a copilului. Un mod de comunicare
liber exprimat fără agresie, prioritate îi permite copilului să se simtă în primul rând liber în
gândire și exprimare, în al doilea rând mai deschis spre o comunicarea cu ei și spre o gândire
matură mai timpurie.
Nu degeaba se spune că „ cei șapte ani de acasă” sunt cei mai importanți în
dezvoltarea copilului, aceștia îi formează personaliatea și modul de comportare pe care îl au
copiii în viitor.
Familia este grupul cel mai important din toate grupurile sociale deoarece ea
influențează și modelează persoana umană. Cercetările care vin din psihanaliză, psihologia
socială și sociologie susțin că familia este adevăratul laborator de formare a persoanei.
Parintii care nu valorizează calităţile copilului aşteaptă ca şcoala sa se implice in procesul de
socializare al acestuia.
Există trei tipologii de stil educativ parental : stilul permisiv, cu un control slab aupra
copilului, stilul autonom, care se bazează pe motivaţie şi seducţie ca si tehnică de control şi

196
stilul autoritarist care se caracterizează printr-un control ridicat dar o susţinere slabă. Această
analiză a stilului educativ parental este relevantă din perspectiva unei continuităţi a aceluiaşi
stil educativ al cadrelor didactice, pentru că s-a demonstrat că rezultatele şcolare sunt mai
puţin bune dacă stilurile educative sunt diferite. Completarea normelor familiale cu cele
şcolare este absolut necesară. Spre exemplu un control prea rigid induce copilului anxietate,
pasivitate, un comportament obsesional (Duru-Bellat & van Zanten, 2006).
Din păcate, autoritatea parentală se manifestă de cele mai multe ori doar prin
supraveghere şi pedeapsă. În termeni de reuşită şcolară, încurajarea către autonomie, către
luarea iniţiativei si reponsabilizare reprezintă un factor favorabil al reuşitei şcolare.
Totuşi, incriminarea a ceea ce se petrece in familie înainte si după perioada de
şcolarizare nu nu presupune decât identificarea unei părţi din cauzele probabile ale eşcului
şcolar. Nu ne ramâne decât sa ajutăm familiile în cazul unor eşcuri şcolare. Adevăratul
parteneriat şcoală parinţi- elevi nu ar trebui să existe doar pe hârtie.

Bibliografie :
1. Bergonnier-Dupuy Geneviève (1997). « Stratégie éducative du père et construction de
l’intelligence chez l’enfant d’âge préscolaire ». Enfance, vol. 50, n° 3, p. 371-379. •
Bergonnier-Dupuy Geneviève (2005). « Famille(s) et scolarisation ». Revue française de
pédagogie, n° 151, p. 5-16. •
2. Castets-Fontaine Benjamin (2011). « La randonnée vertueuse d’élèves de Grandes Écoles
issus de « milieux populaires » ». L’orientation scolaire et professionnelle, vol. 40, n° 1,
p. 3-25.
3. Coleman Brittany & Nell McNeese Mary (2009). « From home to school: The
relationship among parental involvement, student motivation and academic achievement
». The international journal of learning, vol. 16, n° 7, p. 459-470.
4. http://depozitdeidei.blogspot.ro/2011/09/rolul-parintilor-in-educarea-copiilor.html

197
 EDUCAȚIA ÎNCEPE CU CEI 7 ANI DE ACASĂ

Profesor înv. primar: Negrilă Roxana

Școala Gimnazială Nr 1. Ciuperceni (Cosmești), Teleorman
,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei; Sădește un
obicei și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.” Samuel Smiles

Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie
să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea părintelui. Obișnuindu-l de mic cu
bunele maniere, acestea îl duc la succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine in relațiile sociale si se va simți mai confortabil in
prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de
a-l obișnui cu bunele maniere este ca părinții să fie un bun model pentru el. Începe să îl înveț€ lucrurile
simple încă de la vărsta fragedă: să salute, să spună "te rog" si "mulțumesc". Dar buna crestere nu trebuie
sa se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine si ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere si chiar într-
o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce
înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect.
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de
viaţă ai copilului sunt definitori prin formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un un exemplu la
şcoală.
Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei
şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane, ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos, ,,Nu are cei şapte ani de
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme de
politeţe.
Această expresie ,,Cei şapte ani de acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente, atitudini, acumulate în primii ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată
,,culmea achiziţilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul
are o capacitate foarte mare de acumulare, de informaţii, de memorare şi de insuşire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi”
Dr. Augusto Cury)
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
198
 Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă
este să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu
progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata
salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul
educativ în perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

199
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

NICA ALINA CARMEN

„Copilul nu datorează părinților viața, ci creșterea.” N. Iorga
Când vorbim de cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la părinți,
la formarea lui ca personalitate și la formarea comportamentului acestuia până merge la școală. Când
spunem că un copil are cei șapte ani de acasă, ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să
spună mulțumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu toți cei din jurul lui,fie adulți sau copii.
Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă.
Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde însă de câțiva factori: relația afectivă dintre
părinți și copil, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le
transmite. Jean Jacques Rousseau sintetizează această idee într-un citat celebru: „ Copilul ajunge pentru
părinții săi, după educația pe care o capătă: răsplată sau pedeapsă.”
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei șapte ani de acasă, deoarece copiii sunt incluși în
diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învață din familie.
Ceea ce copilul nu primește, foarte rar se întâmplă ca mai apoi să poată dărui, de aceea mediul
familial este primul mediu în care copilul ar trebui să deprindă principalele reguli de bună purtare, cel mai
adesea prin imitare decât printr-un comportament conștient. „Copiii nu au știut niciodată să-și asculte
părinții,dar au reușit să-i imite.”, spunea James Arthur Baldwin, vârsta primei copilării fiind esențială în
conturarea și achiziția normelor unui comportament social corect.
Până la 6-7 ani un copil ar trebui să aibă dezvoltate –în principal prin educația primită „acasă” – un
anumit grad de autonomie ( să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat ), un nivel rezonabil de
politețe, învățată prin reguli impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient,
un grad de dezvoltare emoțională care să-i dea posibilitatea de a-și controla fricile și emoțiile și
capacitatea de relaționare socială – sintetizează psihologul.
Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți. Propun în continuare 10 reguli pe care le consider esențiale în educarea și creșterea copilului
până la șapte ani:
• învață-l să se poarte frumos- puterea exemplului este cheia;
• stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului- reguli simple și clare pe
înțelesul lui;
• comunică cât mai mult cu el – arta conversației este esențială;
• învață-l să iubească lectura și cărțile;
• lasă-l să se bucure de copilărie- permite-i copilului să socializeze, să se distreze, dar mai ales să
se joace din plin;
• nu abuza în nici un fel de copil- fizic, emoțional, verbal- concentrează-te pe disciplina pozitivă;
• învață-l să-și exprime emoțiile și sentimentele;
• învață-l să spună mereu adevărul;
• petrece cât mai mult timp cu micuțul tău;
Educarea unui copil solicită multă răbdare din partea părinților. A educa un copil înseamnă a-l ajuta
să se autocontroleze, înseamnă să-l încurajezi, să-l îndrumi ca să-și poată corecta singur greșelile, să poată
gândi singur pentru el și să se simtă bine în pielea lui. Copilul e un învățăcel mereu dornic să afle lucruri
noi,dar cele mai importante lecții: să aibă răbdare, să coopereze cu ceilalți, să fie atent și prudent și le
însușește cu adevărat în primii șapte ani de viață, care sunt cei mai importanți în formarea personalității și
comportamentului copilului.

200
 Cei șapte ani de acasă și conceptul de educație integrală – o perspectivă
transdisciplinară

Gabriela Nica, Oradea,

prof. limba franceză, Colegiul Național Iosif Vulcan

Ideea conform căreia cei șapte ani de acasă sunt fundamentali pentru educația și dezvoltarea unui
om – într-o asemenea măsură încât nici cei 12, 15 sau mai mulți ani de școală care urmează nu pot
modifica elementele esențiale ale personalității acestuia – este aproape unanim acceptată de societate, iar
adevărul său capătă susținători puternici și printre oamenii de știință, indiferent dacă este vorba despre
specialiști în psihologie, pedagogie sau chiar pediatrie.
Spațiul restrâns pe care îl avem la dispoziție nu permite trecerea în revistă a tuturor ipotezelor
posibile pentru explicarea acestui fenomen, astfel încât ne vom mulțumi să le prezentăm pe cele propuse
de abordarea științelor educației dintr-o perspectivă transdisciplinară.
Faptul că termenul „transdisciplinaritate“ a fost utilizat pentru prima dată în opera lui Jean Piaget,
un psiholog, biolog, logician şi filosof cunoscut în egală măsură pentru contribuţia sa la dezvoltarea
ştiinţelor educaţiei (în special prin cercetările sale referitoare la psihologia dezvoltării) nu este deloc
întâmplător.
Transdisciplinaritatea a accentuat în permanenţă, încă de la apariţia sa, rolul fundamental pe care
educaţia este chemată să îl joace în dezvoltarea individului şi a societăţii: „Educaţia se află în centrul
devenirii noastre. Viitorul este structurat prin educaţia făcută în momentul prezent, aici şi acum“ afirmă
Basarab Nicolescu, în lucrrea sa intutlată „“Transdisciplinaritatea. Manifest“, apărută în 2007 la Editura
Junimea din Iași.
Ideea fundamentală afirmată de transdisiplinaritate a fost exprimată, de asemenea, de poetul şi
filosoful francez René Daumal, în urmă cu mai bine de o jumătate de secol: conform acestuia, o educaţie
viabilă nu poate fi decât o educaţie integrală a omului. Educaţia trebuie să se adreseze fiinţei umane în
ansamblul său, nu doar unei laturi a acesteia.
Educaţia actuală privilegiază intelectul fiinţei umane, în raport cu sensibilitatea şi cu trupul
acestuia, însă putem cita mai multe experienţe care au dovedit că educaţia se poate adresa, cu succese
marcante, şi sentimentelor sau trupului omenesc.
Alegem, în acest sens, un exemplu preluat din America şi unul desfăşurat chiar în România.
Este vorba, în primul rând, de experienţele realizate de Leon Lederman, laureat al Premiului
Nobel pentru Fizică, cu copii din suburbiile oraşului Chicago. Lederman a reuşit să convingă mai mulţi
profesori de şcoală secundară să se iniţieze în noi forme de învăţare a fizicii bazate pe joc, pe atingere, pe
măsurare cu ajutorul propriilor simţuri, elevii urmând să îşi folosească cu preponderenţă organele de simţ,
într-o atmosferă veselă, relaxată. Rezultatul a fost de-a dreptul remarcabil: copii care fuseseră declaraţi
incapabili să înţeleagă vreo abstracţie au reuşit să descopere, jucându-se şi folosindu-şi organele de simţ,
legile abstracte ale fizicii.
Concluzia este evidentă: inteligenţa asimilează mult mai rapid şi mult mai bine cunoştinţele atunci
când acestea sunt înţelese nu numai prin intermediul intelectului, ci utilizând şi celelalte componente
esenţiale ale fiinţei umane: sentimentele şi corpul.
Şi în România s-a desfăşurat un experiment de acest tip, la Colegiul Naţional Moise Nicoară din
Arad Acesta a fost organizat pe parcursul anului şcolar 2008-2009, sub titlul „Anonimul din spatele
măştii“. Conform profesorului Mirela Mureşan – unul dintre iniţiatorii acestui proiect – acest titlu
metaforic denotă dorinţa profesorilor de a dezvolta un nou traseu transdisciplinar didactic, care să îi ajute
pe elevi să conştientizeze faptul că procesul de predare-învăţare este bazat pe trei elemente fundamentale
care respectă principiul terţului inclus: măştile omului, (omul social, omul de ştiinţă, omul religios,
artistul etc.), măştile lumii (spaţiul şi timpul, numărul, infinitul, banda lui Möbius, camuflajul în natură
etc.), ceea ce este dincolo de mască – şi care traversează diversele discipline asimilate în clasă.

201
 În cadrul experimentului, s-a conturat imaginea omului deplin din perspectivă transdisciplinară,
care evoluează pe trei niveluri:
- A FI, unde a exista devine a fi), un om integrat(unit cu sine), o fiinţă armonioasă, datorită
echilibrării dimensiunilor mentală, emoţională și fizică.
- A CUNOAŞTE, unde a şti devine a înţelege, prin realizarea de punţi între ştiinţific şi umanist),
prin spirit interogativ, care face posibilă înţelegerea, iar aceasta leagă a şti de a fi; transpune
cunoaşterea în atitudine, comportament și acţiune; leagă cunoaşterea de etic şi estetic).
- A FACE, unde a acţiona presupune rigoare, deschidere, toleranţă, transofmrându-se în final în a
crea, astfel încât miza finală devine cea a gestului creator, atât din punct de vedere etic, cât și
estetic.
Faptul că experimentul transdisciplinar de la Arad a fost încununat de succes este ilustrat de faptul
că el a continuat şi a dus la apariţia noi proiecte: apariţia unei cărţi, lansarea unei reviste şi întemeierea
unui Centru de aplicaţii transdisciplinare în educaţie.
Astfel, abordarea transdisciplinară a educației – propunând o educație integrală a ființei umane,
care să vizeze în același timp intelectul, sensibilitatea și trupul – permite înțelegerea importanței celor
șapte ani de acasă și, în același timp, propune un model care face posibil faptul ca educația însușită la
școală să devină – tocmai deoarece se adresează totalității ființei, și nu unei singure părți a acesteia – la
fel de importantă și definitorie pentru dezvoltarea ființei umane ca și educația primită în cei șapte ani de
acasă.

202
 CEI SAPTE ANI DE ACASA - AVANTAJ SAU COMPLEX ?

PROF. LUMINITA NICOLAESCU

COLEGIUL NATIONAL “MIRCEA ELIADE”, RESITA

Se pare ca intrarea Romaniei in Uniunea Europeana a adus, pe langa avantajele economice, politice
si sociale si o serie de dezavantaje, sa le spunem mai degraba de ordin afectiv-emotional, aspecte usor
observabile in comportamentul unor copii , indiferent de varsta pe care o au- fie ca sunt la varste fragede
sau ca sunt adolescenti, aproape adulti, povestea lor e aceeasi: lipsa parintilor plecati sa isi castige
existenta pe alte plaiuri decat cele mioritice. Iar aceasta lipsa e imposibil de suplinit de catre celalalt
parinte sau de catre bunici, matusi, unchi sau verisori….Parinti nevoiti sa plece pentru a le asigura un trai
mai bun sau pentru ca pur si simplu aici, in tara, nu mai exista ceea ce, cu un cliseu dureros, numim
“siguranta zilei de maine”
Iata ca aceste cauze de ordin economic, si socio-politic ii lovesc, din nefericire, pe multi dintre
copiii cu parinti plecati in mod brutal din viata lor. Iar aceasta plecare brutala , pe care copiii, in inocenta
varstei lor nu o pot intelege, ii afecteaza enorm, si acest lucru se observa in comportamentul lor. Unii sunt
resemnati si sufera in tacere, durerea si resemnarea citindu-li-se pe chip cu usurinta, mai ales de catre noi,
dirigintii sau profesorii care le cunoastem situatia si le intelegem suferinta, dramele prin care trec…altii
sunt revoltati, iar aceasta revolta se manifesta in intreaga lor atitudine care de multe ori imbraca forme
dure, de la agresivitatea in limbaj dusa pana la extrem, la agresivitatea fizica….Pentru ca e revolta fata de
profesori, fata de colegi, fata de familie, fata de intregul lor univers incomplet…
E foarte usor ca aceasta revolta permanenta izvorata din neputinta de a-si scrie singuri viitorul din
care sa faca parte si parintii lor langa care se simt in siguranta, sa ii impinga spre a deveni rebeli fara
cauza, inadaptati ai unui sistem insuficient adaptat si el , care vor manifesta intoleranta in societate, lipsa
de etica, de moralitate, de principii, de compasiune, de empatie….doar LIPSURI.
Iar acesti copii de azi, revoltati sau resemnati, vor deveni adultii de maine care vor dezvolta mai greu sau
deloc sentimente, atasament si afectivitate, in sufletele lor regasindu-se doar revolta, neputinta si…ura,
ura fata de un sistem nedrept care in loc sa le tina parintii acasa, i-a dus prea departe….
Ca profesor, ca diriginte, m-am izbit de-a lungul anilor de nenumarate astfel de situatii si m-am
revoltat la randul meu, pentru ca vad copii care sufera , pentru ca vad copii care sunt crescuti “prin
Skype” sau “prin telefon” si care ar fi in stare sa renunte la orice beneficii materiale pentru a sta cat de
putin in bratele mamei sau ale tatalui lor…Vad copii care, cu toate ca exceleaza la invatatura pentru a le
oferi satisfactie si bucurie parintilor absenti, sunt tristi si sufera, e o suferinta surda , permanenta, pe care
o vezi in ochii lor zi de zi…e acolo si dispare doar o data sau de doua ori pe an cand iti spun fericiti :”
Doamna, stiti ca a venit mama/ tata acasa ?”

Concluzia e simpla: sintagma”cei sapte ani de acasa” ar trebui sa implice parintii in mod
definitoriu. E riscant ca altcineva, oricat de bine intentionat ar fi, sa faca educatie copilului tau. “Cei sapte
ani de acasa” spun totul despre educatia oricaruia dintre noi, pentru ca te formeaza ca adult , te pregateste
pentru viitorul in care tu, la randul tau, vei face educatie copiilor tai. “Cei sapte ani de acasa” sunt absolut
necesari pentru ca sunt baza formarii unui adult care sa se integreze perfect in comunitatea din care face
parte, care sa aiba principii si modele in viata, , iar aceste modele sunt chiar parintii. Iar daca acesti parinti
sunt departe , ca si inexistenti, cine poate suplini rolul lor ? In cazul acesta, “cei sapte ani de acasa” ,
fundament al educatiei - prezente si viitoare – vor deveni un complex pentru cel care se pregateste sa
devina adultul de maine, care sa formeze, la randul lui, adultii responsabili de mai tarziu.

203
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ,
AMPRENTĂ A PERSONALITĂȚII FIECĂRUIA

Prof. Adriana-Liliana Păcurariu

Școala gimnazială ”Radun Selejan” Sibiu
Primii ani de viață au o importanță deosebită pentru parcursul școlar și social al oricărui copil.
Familia este răspunzătoare de modul în care pregătește copilul pentru a face față vieții sociale, de
modul în care acesta se va integra într-un colectiv cu copii de aceeași vârstă. Preocuparea părinților de a-i
crea copilului condiții pentru o dezvoltare normală, pe cât posibil lipsită de frustrări de natură sufletească
sau materială, de a-i crea în permanență o stare de bucurie, își pune amprenta pe personalitatea în formare
a copilului, viitorul adult, dar mediul în care se formează copilul influențează pozitiv sau negativ educația
acestuia în funcție de factorii cu care acesta interferează.
Alături de părinți și bunicii, mediu educațional organizat, educația timpurie (creșa, grădinița, clasa
pregătitoare), comunitatea oferă copilului un model de comportament, atitudini și vocabular. Copilul va
deveni ”oglinda” factorilor educaționali cu care a interacționat de la 0 la 7 ani.
Ca să vă exemplific cele afirmate mai sus, nu mă voi referi la educația primită în familie și de care
sunt foarte mândră, iar pe această cale le mulțumesc părinților, care de acolo de sus, din ceruri, sunt
convinsă că ne veghează și acum pe mine și fratele meu.
Copilăria, adolescența, tinerețea și cariera didactică mi-au fost marcate de educatoarea mea, d-na
Chiorean, care a dovedit multă înțelegere, tact și talent pedagogic și nu în ultimul rând multă, multă iubire
cu care ne-a înconjurat.
Ca ieri îmi amintesc, că nu împlinisem trei ani, dar îmi doream foarte mult să merg și eu împreună
cu fratele meu la grădiniță, iar pe atunci (anii 50-60) nu se punea problema educației timpurii, iar în
grădiniță erau primiți doar copiii care aveau vârsta de trei ani. Mergeam împreună cu mama să îl ducem
pe fratele meu la grădiniță. Momentul despărțirii de fratele meu era unul tragic pentru toți cei implicați:
mama, fratele meu, educatoare. Plânsul meu și, promisiunea că voi fi foarte cuminte numai să fiu și eu
primită la grădiniță au impresionat-o pe d–na educatoare Chiorean. Cu toate riscurile aceasta m-a primit și
pe mine la grădiniță. Eram de-a dreptul fericită.
Odată, a venit o inspecție neanunțată la grădiniță. Pentru a nu avea de suferit pentru încălcarea
regulamentului, d-na educatoare m-a ascuns în dulapul cu păpuși rugându-mă să stau acolo cuminte.
Bineânțeles că având atâtea păpuși cu mine nu mi-a fost frică și, fiind totuși mai mică, am adormit. După
plecarea inspectoarei educatoarea nu și-a amintit imediat de mine, ci numai în momentul în care adormită
fiind m-am sprijinit în ușa dulapului, iar aceasta s-a deschis. Această întâmplare nu a descurajat-o pe
educatoarea mea ea primindu-mă în continuare la grădiniță. De acest moment ne-am amintit mult timp și
am făcut mult haz. Acest om valoros, d-na educatoare Chiorean, pe atunci ”tovarășa educatoare”, pe care
am idolatrizat-o și am iubit-o enorm, mi-a marcat viitorul. Modul în care se juca cu noi sau felul în care
ne spunea poveștile, serbările și rolurile pe care mi le atribuia m-a făcut să îmi doresc încă de pe atunci să
devin și eu educatoare.
Viața a făcut ca părinții mei să se mute în alt oraș, dar relețiile cu d-na Chiorean nu au fost
întrerupte, ci menținute permanent prin intermediul scrisorilor, mai ales cu soțul d-nei educatoare mi-a
fost primul învățător. L-am iubit la fel de mult pe d-nul Chioreanu, de care îmi aduc cu plăcere aminte.
Iată o familie de dascăli care, deși nu au avut copii, s-au dedicat cu mult suflet educării preșcolarilor și
școlarilor mici.
Momentul reușitei la examenul admiterii la Liceul pedagogic, obținerea gradelor didactice,
căsătoria, toate le-am împărtășit cu draga mea educatoare și învățătorul meu.
Dorința de a cunoaște mai multe, de a mă perfecționa în cariera didactică m-a determinat să-mi
desăvârșesc studiile în domeniul pedagogiei. Cu toate acestea am rămas fidelă ”dragostei” celei dintâi,
adică profesiei de educatoare.
Satisfacțiile obținute în munca cu preșcolarii m-a făcut nu de puține ori să spun ”mulțumesc, d-na
educatoare!”.
Povestea mea este povestea carierei mele profesionale și ea s-a vrut a vă ilustra că ”cei șapte ani
de acasă” sunt rezultatul educației din familie, dar nu numai, și că mediul educațional poate determina un

204
parcurs profesional, iar ”cei șapte ani de acasă” sunt amprenta unei bune educații și colaborări între
familie și dascălii cu care a interferat copilul.

205
 Importanța celor șapte ani de acasă

Panait Alina Roxana

Liceul Tehnologic ”Gh. Duca” Constanța

În articolul de față ne propunem să analizăm importanța celor șapte ani de acasă, mai exact care sunt
pârghiile care trebuie trase de către părinte pentru o dezvoltare armonioasă a copilului.
Focalizarea pe educaţia timpurie este firească, ştiut fiind faptul că dezvoltarea copiilor este rapidă în
această etapă de vârstă, iar valorificarea potenţialului pe care îl are copilul creează pentru acesta premisele
performanţelor lui ulterioare. Există o corelație puternică între educația de acasă și comportamentul ulterior
al copiilor. Pentru ca dezvoltarea copilului să fie unitară trebuie avute în vedere toate domeniile de
dezvoltare: fizică, limbaj, emoțională, de comunicare etc.
Individualitatea fiecărui copil pune la încercare capacitatea părintelui de a sprijini și încuraja
copilul în diferite etape de formare. Copilul, în această etapă, achiziționează cele mai multe deprinderi și
atitudini, își descoperă identitatea, își dezvoltă o imagine de sine, interacționează cu mediul, cu alți copii,
experimentează, explorează. Toate aceste atitudini fiindu-i necesare pe tot parcursul vieții.

Psihologia defineşte dezvoltarea ca întregul traseu ontogenetic al unui individ, de la naştere până
la moarte, motivele şi modurile în care diferite aspecte ale funcţionării umane evoluează şi se transformă
pe parcursul vieţii. Procesele care generează aceste modificări sunt procese programate biologic şi
procese rezultate din interacţiunea cu mediul.

Cercetările din ultimele decenii ne-au demonstrat că trebuie să abordăm copilul ca întreg, având în
vedere dezvoltarea sa fizică, dar şi emoţiile şi creativitatea, încadrate de istoria sa personală ca identitate
socială (Moss şi Petrie, 2002).

Perioada copilăriei timpurii este marcată de schimbări dramatice în comportamentul social şi

emoţional. Copiii devin mult mai încrezători în forţele proprii şi trec la explorarea unui „câmp“ mult mai
larg, inclusiv de relaţii sociale. Relaţiile pozitive cu prietenii sau tovarăşii de joacă constituie o sursă
importantă de învăţare socială.

Acasă, în primii ani de viaţă, copilul dobândeşte noţiuni despre sine, se poate repera ca identitate,
ca aparţinând unui grup cultural şi social, îşi poate cunoaşte şi recunoaşte competenţele şi abilităţile,
deprinde reguli şi începe să îşi asume responsabilităţi, devine independent şi activ în propria-i viaţă.

Întreaga dezvoltare a copilului este condiţionată de calitatea relaţiilor pe care le stabileşte cu

mediul social în care trăieşte. Fiecare participant în viaţa copilului (părinţi, fraţi, bunici) influenţează
modul său de dezvoltare, condiţionând modelele relaţionare pe care copilul le integrează şi pe care le va
reproduce în viaţa sa.

Părinţii şi ceilalți membri ai familiei cu care copilul intră în contact trebuie să formeze un front
comun în procesul de cunoaştere a trăsăturilor de personalitate ale copilului pentru a interveni eficient în
educarea autonomiei acestuia. Astfel, stimularea verbală şi nonverbală realizată de părinţi are o influenţă
importantă în dezvoltarea intelectuală, socială si emoţională a copilului.

206
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. PANAIT MARIN

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 POENARI
Educaţia copiilor în primii ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales în familie, este una de bază.
Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă. De aceea, mulţi dintre psihologi,
pedagogi şi specialişti au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte importantă, în
dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de până la 4 ani. Copiii de astăzi sunt foarte agitaţi,
nonconformişti. Cauzele acestei stări de lucruri sunt educaţia nepotrivită şi timpul insuficient pe care
părinţii îl acordă copiilor. Părinţii angajează foarte repede bone pentru îngrijirea copiilor şi, astfel,
educaţia îşi pierde adevăratul ei sens, adevăratul ei înţeles. Cred că soluţia poate veni şi din partea şcolii,
care pot atrage atenţia părinţilor privind importanţa prezenţei lor pentru copii. Părinţii trebuie să aibă mai
clar trasate priorităţile şi atitudinile în cadrul familiei, ţinând cont de riscurile pe care le presupune
societatea de astăzi.
În societatea românească suntem familiarizaţi cu anumite versiuni ale familiei: familia nucleu şi
familia extinsă.
Filozoful John Locke susţine că fiinţa umană se naşte "tabula rasa", fără nici o capacitate de
întelegere si cunoaştere. El afirmă că oamenii au puţine limite biologice impuse, iar comportamentul şi
calităţile sunt rezultatul învăţării din cadrul procesului de socializare. Fără a diminua importanţa eredităţii,
trebuie precizat că în viaţa noastră şi, mai ales în primii ani de viaţă, contactul cu ceilalţi membri ai
societăţii este vital.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună “mulţumesc”,
“te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc “cei 7 ani de acasă."Dar educaţia primită în cei 7 de
acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului,
valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observarea reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se
cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces
de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia
corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la
cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
207
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Cei şapte ani de acasă se leagă în primul rând de educaţia pe care o primeşte fiecare acasă. Acum nu
prea se mai poartă, pentru că foarte mulţi părinţi pleacă şi lasă copii de doi sau trei ani la bunici, la
mătuşi. Or, cei şapte ani de acasă înseamnă ca o familie să fie întreagă, părinţii să-şi educe copiii, pentru a
avea un simţ, respect, corectitudine: să nu furi, să nu jigneşti. Societatea noastră duce lipsă de aceşti şapte
ani de acasă, iar urmările sunt negative. Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a educaţiei.

208
 Importanţa celor şapte ani de acasă

Prof.Inv.Pres.PanaitPetronela
G.P.N nr.1+P.P nr.3 ValuluiTraian,Constanta

Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale.Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Profesorul
psiholog Adina Mesaroş a explicat cum influenţează primii ani din viaţă comportamentul viitor al
copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea
bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge
pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat săindentificăm acea
nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi
pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de
către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca copilul sau să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau însocietate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul înmediul familial şi până la conduit celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Normele de conduită se învaţă din familie deci
plecand de la acest fapt nu putem spune decat că acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bunăpurtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele déjà deprinse din
familie.
Din punctul meu de vedere cei şapte ani de acasa reprezintă respectarea unor reguli de bun simţ si
igiena ,reguli luate din familie si considerate de baza. Ce urmeaza este ca sistemul de educaţie sa adauge
mai multe subpuncte la aceste reguli de bază pentru a dezvolta un om educat.
Educaţia unui copil nu constă numai in a-l invata să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu
la scoală. Educaţia se reflectă in toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul in interactiunile cu
ceilalti.

Bibliografie:
Ziarul,,Adevarul”-interviu cu prof.psiholog Adina Mesoros
Diverse saituri google.ro

209
 IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASA

PATA ALBA MIHAELA ALINA

Dezvoltarea personalitatii copilului este rezultatul unui ansamblu de factori:

familiali,scolari,comunitari.Factorii familiali sunt ca aproximitate si importanta, cei mai importanti factori
in dezvoltarea unei personalitati armonioase.De asemenea,familia are un rol foarte important in
dezvoltarea copiilor, atat din punct de vedere intelectual, cat si fizic, moral, estetic.Mai mult decat atat,
parintii au datoria de a le forma copiilor constiinta, caracaterul, vointa, personalitatea si simtul
responsabil, dinaintea ca cei mici sa ajunga pe bancile scolilor.In cadrul familial se desprinde disciplina si
spiritul de initiative si se cultiva sentimentul demnitatii, dreptatii, iubirii, respectului si ajutorului,
sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de baza ale vietii sociale.Familia are menirea de a-l introduce
pe copil in valorile grupului de referinta, dar si de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor
stari de spirit elementare.Aceasta trebuie sa formeze mai mult , decat sa informeze.Copiii vor face, sau
vor crede precum parintii imitand comportamentele acestora.Vor contribui sau nu, la reusita in viata a
omului in formare, care este copilul.Atunci cand un parinte doreste sa faca din copilul lui un om care sa
razbeasca in viata, sa poata lupta cu toate greutatile vietii si sa-si pastreze sufletul curat si mintea intreaga
pana la sfarsit, trebuie sa porneasca de la cateva principii.Trebuie sa-si creasca copilul ca pe un om liber,
dar sa-l faca sa inteleaga ca libertatea lui inceteaza acolo unde este incalcata libertatea altora.Chiar daca,
in unele momente, devin adversari intr-o competitive copiii trebuie sa inteleaga ca un adversar nu este un
dusman pe care trebuie sa-l urasti, ci un competitor care-ti ofera sansa de a-ti masura fortele cu el si de a
te cunoaste mai bine.Prin influenta pe care o are asupra copilului lui, un parinte trebuie sa-l faca sa
priveasca viata ca pe un sir de incercari, pe care nu trebuie sa le evite, ci, din contra, trebuie sa le
treaca.Aceste obstacole ale vietii au menirea de a-l cali, facandu-l mai puternic si mai intelept.Atunci
cand isi creste copilul, parintele trebuie sa aiba in vedere ca acesta va ajunge intr-o zi adultul care va
trebui sa lupte pentru existenta lui.Ca sa poata razbi in viata, copilul are nevoie de incredere in propriile
sale forte, de responsabilitate.Trebuie sa-si cunoasca posibilitatile si sa nu ceara mai mult decat poate
oferi, pentru a fi ferit de esecuri.Tot pentru binele copilului, familia il invata sa-i respecte pe cei din jurul
lui deoarece convietuirea cu tot felul de oameni poate crea conflicte.Se pot creiona, evident,
generalizari.Principalele ingrediente care compun ceea ce se intelege,in mod traditional,un copil “bine
crescut” in cei 7 ani de acasa regasim:

1.Salutul-este prima forma de conduita invatata in familie, incepand de la etapa in care piticotul nu poate
salute decat prin fluturarea mainii si continuand pe urma firescu cu “Buna ziua!”.

2.Comportamentul in public-un copil “bine crescut” sties a raspunda la intrebari sis a sustina, la randu-I
conversatia, isi asteapta randul fara sa intrerupa pe cel care vorbeste.

210
3.Comportamentul cu prietenii-manierele se demonstreaza doar in preajma adultilor.Jocurile copiilor
sunt experiente care, pe langa ca aduc destindere si voie buna, ii pregatesc pe cei mici pentru rolul de
adult.Un copil educat isi respecte partenrii de joaca, intelege si se conformeza regulilor jocurilor.

4.Intelegerea normelor sociale-prin imitatie si suficienta practica, copilul deprinde cu ajutorul parintilor,
ceea ce ”se face” si ceea ce ” nu se face”.O buna crestere implica cunoasterea si aplicarea unor reguli
nescrise: trebuie sa asteptam la rand, sa spunem “te rog frumos, “multumesc” , “cu placere”, nu facem
zgomot la ora de liniste etc.

5.Manierele la masa-o buna crestere presupune folosirea eficienta a tacamurilor, respectful comesenilor
s a celui/celei care serveste masa.

6.Recunoasterea greselilor-“Imi pare rau!”, la fel si “Te rog!” sunt expresii magice.Pentru a o folosi
,copilul are nevoie sa o auda si in families i in jurul lui.

7.Tact si toleranta-un copil bine crescut invata de la parinti ca a rade de slabiciunea, defectul fizic sau
orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifica in primul rand e noi.Va face diferenta-intre tim—intre rasul
sanatos si spiritual de gluma si rasul care jigneste,care deschide rani.

Bineinteles ca toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experiente, incercari, esecuri si
reusite.Si bineinteles ca Solutia este, la fel ca in cazu multor alte aspect legate de cresterea unui copil,
perseveranta si exemplul personal iar eforturile nu vor intarsia sa sa dea roadele mult asteptate.

211
 CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ

Prof. inv. primar Patrascu Smeu Mihaela Nicoleta

Şcoala Primară Tintaru, comuna Butoieşti
Judeţul Mehedinţi
Necesitatea educării tinerei generaţii pentru a face faţa exigenţelor societaţii, ne obligă să urmărim
în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însuşirea unui
comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.
Dar ce înseamnă comportament adecvat?
Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii?
Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea
sufletului omenesc.
Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile
etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate
de o convingere interioară.
Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi
recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută?
Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ?
Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte
asupra fondului moral al relaţiilor umane.
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai
goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată.
Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce
copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură,
este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.
În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă
cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.
Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au
rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-
acasă”.
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi
vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-
cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii,
prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe
pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la
şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce
oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor
de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni
adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.
Nu este corect să dăm vina pe alţii.
Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi
suntem părinţi.
Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am
numărat odată printre aceştia.
212
 Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a
tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.
Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

213
 Familia și grădinița clădesc împreună

Educatoare, Pavăl Cleopatra Luminița

Grădinița P.P. Nr. 3 Mangalia

,,Întregul scop al educației este să transforme oglinzile în ferestre.”

Sydney J. Harris

Pentru fiecare familie sosește clipa când copilul pășeste din climatul restrâns al casei în cel larg al
grupei de la grădiniță. Acest moment este imporatant pentru părinți dar mai ales pentru copil. Părinții care
își duc copilul la grădiniță, se constituie ei înșiși într-o grupă. Cu cât părinții se simt mai bine în grupul de
părinți cu atât și copilul lor se va adapta mai usor și se va descurca mai bine în mediul grădiniței.
După familie, grădinița reprezintă prima experiență de viață a copilului, este primul pas in societate.
Aici descoperă o mulțime de lucruri din jurul lui, învață să respecte un program, reguli, să împartă
jucăriile cu alți copii, să păstreze ordinea unde lucrează, să aibă răbdare, descoperă ce înseamnă
compasiunea / empatia pentru cei din jur, devine responsabil pentru acțiunile sale. Copilul preșcolar
începe să-și definească treptat începutul personalității sale. În cadrul grupei el trăiește prima experiență a
vieții în colectivitate, a vieții sociale, alta decât familia.
O bună colaborare între grădiniță și familie se realizează întotdeauna pentru interesul copilului.
Părinții și educatoarele au un scop comun- asigurarea unui mediu educativ propice dezvoltării copilului.
Pentru realizarea acestui scop, care îi pune pe adulții din cele două medii diferite în comun, este nevoie de
colaborare și de lucru în comun. În această echipă constituită în jurul copilului nimeni nu este mai bun
decât celălalt. Părintele poate învăța de la educatoare, dar și educatoarea de la părinte și ambii de la copil.
Relația grădiniță-familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiții de bază, fundamentală:
cunoașterea familiei de către educatoare. În acest scop sunt recomandate lectoratele cu părinții sau mesele
rotunde unde fiecare părinte are ocazia să vorbească și să se exprime. Căldura raporturilor dintre părinți și
educatoare, încrederea și respectul reciproc se stabilesc prin schimbul de informații- pentru care trebuie să
gasim întotdeauna timpul necesar.
Copilul trebuie să perceapă grădinița ca și ,,serviciul lor”. De aceea sunt foarte importante și
activitățile complementare celor de la grădiniță, desfășurate cu copilul în contexte diferite de viață. Pentru
a le fi mai ușor, părinții pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea și alegerea unor activități
care să fie potrivite vârstei copilului și care să fie o continuare firească a ceea ce a învățat la grădiniță. Ar
fi bine ca părinții să stimuleze copilul să vorvească despre ceea ce îl interesează, să se arate interesat de
ceea ce a realizat el la grădiniță. Pentru reușita actului educațional, munca depusă de cadrele didactice în
grădiniță trebuie continuată, susținută și întărită de familie. Familia reprezintă un element cheie în
dezvoltarea sănătății, competiției și activității copilului însă ea nu poate exercita această funcție fără
colaborarea cu grădinița, care asigură resurse suplimentare.
Parteneriatul dintre grădiniță și familie organizat corect, duce la o educație solidă, făra pericol de
eșec școlar mai târziu. Preșcolaritatea reprezintă piatra de temelie a personalității în formare a copilului,
iar prezența familiei în cadrul grădiniței va fi liantul între copil și mediul necunoscut inițial. Parteneriatul
grădiniță - familie, acțiunile pe care aceștia le desfășoară, continuarea de către familie a activităților din
grădiniță, duc la formarea copilului pentru viața de adult.
De pe urma colaborării familiei cu grădinița cu toții avem de câștigat. Primul beneficiar este copilul,
dar câștigă deopotrivă educatoarele, părinții și toți cei implicași în educația copilului. Scopul acestei
colaborări este ,,copii fericiți - părinți mulțumiți - educatoare împlinite”.

Bibliografie:

Maria Robu, ,,Empatia în educație-necesități pedagogice moderne”, București, 2008

Vrășmaș Ecaterina Adina, ,,Consilierea și educația părinților”, Editura Aramis, București, 2002
www.didactic.ro

214
 FAMILIA ȘI TIMPUL PETRECUT ÎMPREUNĂ

PROF. PĂVĂLUȚĂ MARIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CĂIUȚI
“Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme este pentru orice îndeletnicire de sub cer. Este un
timp pentru a te naşte şi un timp pentru a muri; este un timp să sădeşti şi un timp ca să smulgi ceea ce ai
sădit; este un timp să răneşti şi un timp să tămăduieşti; un timp să dărâmi şi un timp să zideşti; Este un
timp să plângi şi unul să râzi; este un timp să jeleşti şi unul să dansezi” (Ecl 3, 1-6).
Dumnezeu ne-a dăruit timpul pentru a ne putea mântui, pentru a creşte în sfinţenie. Timpul liber
este un timp de creştere şi mântuire.
În societatea de astăzi, timpul liber este definit ca parte a zilei situată în afara orelor de şcoală sau de
lucru (6 - 8 ore sau mai mult) şi a zilelor de lucru (luni-vineri), vacanţele, concediile, (perioada
pensiei?!), etc
Munca în echipă sau în grupuri dezvoltă o parte a personalităţii, cea raţională, pe când timpul liber
oferă posibilitatea de a-ţi dezvolta şi cealaltă parte a personalităţii. În timpul liber te simţi mai uman, nu o
maşină angrenată într-un sistem, intră în joc întreaga personalitate, ne scoatem masca „socială”, întrăm în
contact cu propriile dorinţe, personale şi subiective.
Pentru întreaga familie timpul este la fel de preţios. În cursul unei zile, dar şi a unei săptămâni
fiecare are programul lui. Părinţii au un program mai încărcat, copii au un program funcţie de vârstă, în
care trebuie inclus şi participarea la unele activităţi gospodăreşti: ajutorul dat bunicilor, părinţilor şi
fraţilor mai mici, după posibilităţile fiecăruia. La sfârşit de săptămână familia organizează un program
care să cuprindă activităţi comune tuturor membrilor.
Este greu să ai un program şi să îl respecţi, dar este mai eficient. Lucrul este bine făcut dacă se va
face planificarea timpului necesar, în cele mai mici amănunte.
Părinţii, ca primii şi cei mai importanţi educatori ai copiilor, sunt primii care-i învaţă pe copii cum
să-şi planifice şi să folosească timpul liber, limitându-le timpul pe care copii îl dedică televizorului sau
calculatorului şi arătându-le alte posibilităţi de petrecere a timpului liber. Trebuie descoperite unele
aptitudini ale copiilor şi încurajaţi să şi le dezvolte. În funcţie de zi, trebuie făcut un program de activitate
pe care trebuie să-l respecte: ore de somn – 8 ore, de masă – 2 ore, de învăţat – 4 ore, timp liber – 4 ore,
program de şcoală – 6 ore.
Ne dau de gândit copii când afirmă referitor la timpul liber: mă plictisesc pentru că nu am ce să fac,
îl urăsc pentru că trebuie să fac o mulţime de treburi şi tragem concluzia că elevii nu mai citesc, nu mai
participă la cluburi sau concursuri de orice fel, nu mai au pasiuni, nu au program zilnic stabilit.
Primim de la părinţi pe lângă bunurile materiale, o moştenire cu adevărat preţioasă: învăţăturile,
obiceiurile şi istoria familiei care ajung la noi de foarte departe. Aşa cum Biserica ne transmite Sfânta
Tradiţie, ca pe o comoară nepreţuită, şi noi ca părinţi, în mica biserică familială, suntem chemaţi să
împărtăşim copiilor tradiţia propriei noastre familii.
Copii vor să ştie despre strămoşi, rude, despre cum ne-au crescut bunicii lor, despre cum ne-am
cunoscut. Îşi vor dea seama că fac parte dintr-o comunitate cu rădăcini adânci, încercată, trecută prin
momente grele, dar şi frumoase, interesante sau vesele. Să le povestim întâmplările trecute cu preţuire,
căci fiecare moment din viaţa, fie frumos, fie dureros, are lecţia ei de viaţă, are sens, arătându-le prin
evenimente şi persoane, binele pe care Dumnezeu ni l-a făcut şi planul Lui pentru familia noastră.
Adunând într-un caiet sau într-un album de familie “perlele” copiilor noştri, întâmplări minunate,
momente memorabile, vor avea mai târziu ce să povestească copiilor lor.
Dacă părinţii noştri trăiesc, copii vor putea să înveţe să preţuiască darul prezenţei lor şi al comorii
tradiţiilor pe care aceştia le păstrează, mai ales dacă vor vedea la noi dragoste, respect, atenţie şi preţuire
faţă de ei.

Tradiţii de familie
• Tradiţii unice: prima zi de şcoală, prima Împărtăşanie, absolvirea liceului şi orice alt eleveniment
unic poate fi sărbătorit şi transformat în tradiţie de familie.
• Tradiţii anuale: sărbătorile religioase importante, hramul, zilele de naştere sau onomastice, ziua
căsătoriei, vizite la rude.
215
 • Tradiţii săptămânale: o zi din săptămână dedicată cuiva (ziua soţilor, ziua copiilor).
• Tradiţii zilnice: rugăciunea în comun, servirea mesei împreună.

Pentru a avea o ieşire nu trebuie neapărat să mergem în insulele din Pacific, putem să o facem după
bugetul fiecăruia sau de ce nu, putem să redescoperim casa ca şi loc al întâlnirii membrilor ei, loc în care
tradiţiile şi obiceiurile familiei realizează unitatea dintre membrii ei şi unitatea dintre generaţiile aceleaşi
familii. (“Excursie” la bunici.)
Să indrăznim să dormim! Să oferim timp pentru odihnă personală. Să revenim cu smerenie la ritmul
alternanţei muncii cu odihnei, care este înscris în noi încă de la Creaţie (şi Dumnezeu s-a odihnit). Şi
astfel să facem un exerciţiu binevenit de a ne opri, de a nu face nimic, de a lăsa totul de-o parte, pentru a
ne lăsa iubiţi de EL, dând curs priorităţii iubirii.
Să ne regăsim unul pe altul ca soţi! Soţii, îndepărtând pentru o vreme obligaţiile exterioare şi
dedicându-se unul altuia fără rezerve, vor avea prilejul să reînnoiască şi să aprofundeze legătura
conjugală. Departe de ceilalţi membrii ai familiei să se aşeze faţă în faţă şi să-şi împărtăşească ce au în
inimă: bucurii, tristeţi, nelinişti, frământări, daruri, dificultăţi, doruri, aşteptări, întrebări...., de a reface în
faţa lui Dumnezeu şi cu Dumnezeu legătura de iubire.
Ieşirile cu întreaga familie trebuie organizate din timp, iar când copiii sunt mai mari, aceştia trebuie
informaţi, pentru ca ei să simtă că participă la planificarea activităţilor şi deasemeni ca ei să-şi planifice
alte activităţi funcţie de programul comun.

Dacă ar fi să-i dăm un concediu propriului copil ce i-am recomanda să facă:

• O plimbare în natura?
• Citirea unei cărţi?
• Vizitarea rudelor, prietenilor?
• O excursie la munte?
• Câteva zile la mare?
• O partidă de pescuit?

Unele călătorii au un impact profund asupra copiilor şi duc la formarea unor amintiri care îi
orientează în viaţă: vizitarea unor case de copii, a a unor familii sărace sau cu mulţi copiii, vizitarea unor
persoane bolnave sau în vârstă, excursii, pelerinaje în grupuri religioase
Aceste vizite pot ajuta copiii la înţelegerea chemării pe care o au în viaţă şi a vocaţiei lor.

216
 CEI SAPTE ANI DE ACASA…

PROFESOR CICLU PRIMAR: PAVEL IRINA ADRIANA

(SCOALA GIM.GRAJDANA)

In jurul varstei de sapte ani,in viata copilului se petrece un eveniment cu totul

deosebit,,acela al intrarii la scoala’’.De acum incolo intreaga sa dezvoltare fizica si
psihica va fi influentata de acest factor.Invatarea scolara se deosebeste in mod radical de
toate actele de invatare anterioare ,insa se bazeaza in mod categoric pe acestea.Astfel ca ,
in perioada celor sapte ani de acasa,copilul ramane adorat , rasfatat, indragit, iertat,
subordonat parintilor,dar totodata in aceasta perioada el invata normele de
conduita,principalele norme de comportament social corect. In sanul familiei copilul
invata salutul,comportamentul in public,comportamentul cu prietenii, intelege normele
sociale,manierele din timpul mesei,recunoasterea graselilor.
Familia ,este fara indoiala,f actorul decisiv pentru devenirea copilului ca adult.Baza
ereditara si climatul educational,reprezinta ,,prima bucla’’din spirala procesului
formator,in interiorul careia se formeaza cele mai importante comportamente adaptative pe
care se construieste personalitatea.Problema consta in masura in care parintii sunt capabili
sa organizeze mediul familial,asigurandu-i copilului conditii materiale, igienice, ingrijire
medicala si un climat educational convenabil, in raport cu cerintele etalonate.
Daca parintii doresc cu adevarat reusita copilului,nu numai in activitatea scolara ce
urmeaza dupa aceasta,,era de 7ani de acasa’’,ci,ca personalitate armonioasa, ei trebuie sa
actioneze mereu in cunostinta de cauza.
Parintii trebuie sa cunoasca , sa devina constienti de influent ape care o exercita
prezenta lor in viata copilului si,de asemenea,sa fie convinsi de o noua educatie ce trebuie
data copilului,pentru ca societetea actuala este diferita de cele precedente.Sunt obligati sa
renunte la sintagma,,pe vremea mea educatia se facea asa..’’’si sa inteleaga ca
poate,societetea viitoare va fi mult mai diferita de cea actuala,iar copilul trebuie pregatit
corespunzator.
Astfel ca, parintii trebuie sa actioneze in cunostinta de cauza,dupa un program
echilibrat,aplicand masuri rationale,proportionale cu fiecare etapa de dezvoltare si cu
tintele propuse.
Un program rational de educatie a propriului copil presupune ,cunoasterea de catre
parinti,cel putin a parametrilor de baza a unei dezvoltari normale si de reguli minime de
comportament.
Parintii trebuie sa constientizeze raportul dintre calitatea influentelor exercitate
asupra copilului si calitatea comportamentelor dorite in cadrul unui mediu familial pe care
parintii sunt datori sa-l organizeze.
In ziua de astazi ,,cei sapte ani de acasa ‘’ nu mai reprezinta timpul pe care copilul il
petrece efectiv acasa,eventual cu mama,pana la intrarea in prima forma de
invatamant,acest timp diminuandu-se semnificativ,copilul incepandu-si educatia de la
varste tot mai mici:3 ani la gradinita ,6 ani la scoala.Totusi, in putinul timp pe care parintii
il petrec cu copiii, ar trebui sa ii invete pe acestia cateva reguli simple de conduita:
*sa asculte cand cineva ii vorbeste;
*sa nu vorbeasca cu gura plina de mancare;
*sa se spele pe maini dupa cea ce a folosit toaleta;
217
 *sa spuna adevarul mereu;
*sa nu fie agresiv;
* sa salute ;
*sa ii respecte pe cei din jur;
Si aceste reguli simple,care dateaza din strabuni, ar putea continua,ar putea fi
adaptate noilor vremuri,ar putea fi ajustate sau modificate , insa cert este ca educatia
copiilor trebuie sa continue pentru a avea pe viitor o generatie sanatoasa din toate punctele
de vedere,o generatie cu sanatoase principii morale si de viata .

218
 Copilăria – cei 7 ani din familie

Profesor învățământ primar: Petcu Cristina - Georgiana,

Școala Gimnazială Ocnița, județul Dâmbovița
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitiva
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.

Ce sunt cei 7 ani de acasă?

Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.

Educația primită în familie

Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:

Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate
saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.

Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i,
conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.

Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor

sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de
adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut”
îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor .

Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor,
ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea
acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la
leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin
afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi
a celui/celei care serveşte masa, precum și folosirea replicilor corespunzătoare.

219
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi,
un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect.

Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau
orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni.

10 reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la 7 ani

1. Învață-l să se poarte frumos - bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii;
limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
4. Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat,
lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului
să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" și
concentrează-te pe disciplina pozitivă!
7. Învață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și
să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
8. Învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la
tine! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor
oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de
performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle și spune-i
zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări
etc.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări,
eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l
insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-
ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că
soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa și exemplul
personal. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

BIBLIOGRAFIE:
1. Vrășmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. P. Emil, R., Lucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
4. www.copii.ro

220
 Cei 7 ani de acasă

Prof. înv. primar: Petrov Agnes Maria

Școala Gimnazială Urseni, Jud. Timiș
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Niciun părinte nuşi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt
cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu
cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament"
(OanaMaria Udrea). Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de
aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată,
educarea copilului întro atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se
transforme în disciplină de fier.
Pentru parinţi cei 7 ani de acasă însemnă mai mult reguli de bun simţ, igienă, respect, pe care un
copil trebuie să le înveţe de la ei, până să meargă la şcoală, dar care desigur ca părinţii le tot repetă se fac
mari: să asculţi pe cineva când îţi vorbeşte, să nu vorbeşti cu gura plină, să te speli pe mâini după ce ai
folosit toaleta, să spui adevărul, să nu fii agresiv, să spui Buna ziua, La revedere, să îţi asumi
responsabilitatea pentru ce faci, săi respecţi pe cei din jur, să nu scuipi pe stradă, să nu vorbeşti urât, să nu
te întinzi peste masă când mănânci, să nu te urci cu picioarele încălţate în pat, să nu strici/distrugi
lucrurile altora, să spui mulţumesc, să te speli pe dinţi
dimineaţa/seara, să nu te scobeşti în dinţi când vorbeşti cu cineva sau dacă eşti în public etc.
Dealtfel de la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul
binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în
faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar
conştientizează şi semnificaţia pedepsei. Iar între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge
la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar
să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Tot acum părinţii devin
modele pentru copil. Degeaba îi spunem
copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi.
Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu
aude niciodată acest cuvânt.
Aşadar ei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de
viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în al
învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se
reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectualcognitivă etc.

221
 Cei sapte ani de acasa

Prof.Înv.Preşcolar: Popovici Raluca Andreea

Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Pornind de la acest citat consider că
copilăria este un moment unic în viaţa oricărei fiinţe iar o bună educaţie îţi pune amprenta asupra
copilului înca de la cea mai fragedă vârstă. În mod cert realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este
diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor,
majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a
vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care
cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor
orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar
o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a
putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul
educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi
poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă
epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este
stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar , trebuie să se informeze, la începutul fiecărei
săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi
cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă. Acasă,
părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în
contexte diferite ale vieţii cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care
el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le-a afişat pe panoul de la intrarea în grupă. Cu acest
prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe
de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în
care, pe viitor, ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Este important ca discuţiile să fie destinse,
să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi
mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea
imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar
fi vrut să facă. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile
fără teamă . În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi
interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De cele mai multe ori se întâmplă ca la întrebarea: „Ce ai
făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie: „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe
această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a
povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu
seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va
învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi
activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru
a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi

222
care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă.
Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de
interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie,
să-i organizeze corespunzător spaţiul, să le dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în
diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor
comportament modele de urmat.

Interactiunea sociala din aceasta perioada de viata este esentiala pentru dezvoltarea din punct de
vedere biologic,psihic si social.Contactele umane si afectiunea au rol deosebit in invatarea
comportamentului uman.Familia este principalul agent al socializarii.Ea este intermediarul intre
societatea globala si copil,locul in care se modeleaza principalele componenete ale personalitatii. Desi
familiile realizeaza functii socializatoare comune,in realitate exista numeroase diferente intre modul in
care fiecare familie isi socializeaza copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (traditionala sau
moderna),de categoriile socio-profesionale ale parintilor,de rezidenta.Calitatea educatiei primite in
familie,acei”sapte ani de-acasa”, depinde indeosebi de nivelul educatiei parintilor si a membrilor
familiei,care vin in contact cu copilul,in special sub aspect moral,comportamental.In familie invatam sa
fim umani. Acasa inseamna locul unde cresti,te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om.Educatia
,bunele maniere , regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate.Cand spunem ca un
copil are “cei sapte ani de-acasa”,ne gandim la un copil bine crescut care stie sa salute,sa spuna:“te rog
!” si “ multumeasc!”,care stie sa respecte si se comporta civilizat cu cei din jur.

223
 IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASA

Prof. RADUCAN GINA

Cand se vorbeste despre cei 7 ani de acasa, ne gandim la educatia pe care copilul a primit-o de la
parintii lui. Dar, pe mine, atunci cand aud ceva legat de cei 7 ani de acasa ma duce gandul la toate
momentele petrecute cu familia mea, la tot ce mi-au oferit si, parca singura, doar eu si instinctul meu, ma
fac sa am un comportament frumos si ingrijit, in semn de multumire.
Eram mereu suparata atunci cand mama ma atentiona in anumite situatii: sa nu vorbesc tare, sa salut
pe toata lumea, sa fiu politicoasa si multe alte lucruri ce atunci mi se pareau plictisitoare, ciudate si chiar
grele. Dar ii multumesc. Ii multumesc pentru toate atentionarile, observatiile pe care atunci le uram.
Mama este cel mai mare critic, dar si cel mai mare sustinator al meu. Imi indruma fiecare pas si imi
da numai sfaturi bune. A fost cel mai mare sprijin pentru mine pana am intrat la scoala. In clasa I mi se
parea totul infricosator si ciudat. Dar alaturi de ea am trecut peste teama si neliniste si m-am adaptat
foarte bine in noul mediu. Ea mi-a format puternic radacinile si, de fiecare data cand imi spunea un lucru,
simteam ca vrea sa devin cineva. Asa ca datorita ei am ajuns astazi sa formez la randul meu caractere. Si
nu este de ajuns doar sa-i multumesc. Si-a dorit mereu tot ce este mai bun pentru mine si inca o face. Ea
crede in mine, crede de cand m-a vazut prima data. Singura mea dorinta este sa n-o dezamagesc si voi
face tot ce-mi sta in putere pentru a nu o face. Pentru mine, cei 7 ani petrecuti acasa a insemnat o
perioada foarte frumoasa pentru ca mereu am fost inconjurata de iubire, am fost educata cu iubire si am
inceput sa inteleg cum este viata si cat de mult trebuie pretuita.
In afara de educatia primita care a stat la baza formarii personalitatii mele, mai tarziu, am invatat cat
de importanta este familia, am invatat sa-i ajut pe parintii mei la treburi casnice, pe mama la bucatarie si
pe tata in curte la treburi marunte. Am avut o copilarie minunata, am invatat multe lucruri, am inceput sa
descopar foarte multe lucruri in cei 7 ani de acasa, dar mi se pare ca cel mai important a fost formarea
comportamentului, faptul ca am invatat sa multumesc, sa salut, sa ma comport cuviincios. Parintii mei si-
au dorit sa fiu un exemplu de buna purtare si cred ca toti parintii isi doresc acelasi lucru pentru ca un copil
manierat se va descurca mult mai bine in relatiile cu cei din jur si se va integra mult mai usor intr-un
colectiv. Insa educatia primita in cei 7 ani de acasa depinde foarte mult de specificul de dezvoltare al
copilului, de relatia dintre copil si parinti si, nu in ultimul rand, de dragostea cu care este inconjurat
copilul pentru ca aceasta ii va permite copilului sa se dezvolte, sa se increada in propriile forte si totusi, sa
invete ca in societate trebuie respectate regulile morale. Copilul iubit se simte protejat, ingrijit si invata
mult mai repede sa fie cuminte, respectuos si sa respecte reguli de comportament. Toti parintii isi doresc
un viitor bun pentru copii lor, dar nu toti sunt un model de comportament si, din pacate, copii care cresc
intr-un mediu cu certuri frecvente si tipete vor reproduce si ei, mai tarziu acelasi tip de comportament.
Valorile pe care se bazeaza familia se transmit copilului.

224
 PĂRINȚII – MODELE DE CONDUITĂ

prof. înv. primar MIRELA ROMOCEA

Școala Gimnazială ”Aurel Pop”
loc. Oșorhei, jud. Bihor

,,Sădește un gând și vei culege o acțiune!

Sădește o acțiune și vei culege un obicei!
Sădește un obicei și vei culege un caracter!
Sădește un caracter și vei culege un destin!” (Samuel Smiles)

Natura umană, aşa cum afirma Pestalozzi, trebuie îndrumată, călăuzită, cultivată. Omul se naşte cu
seminţele dezvoltării fizice, intelectuale şi morale. Pentru ca acestea să nu rămână nedezvoltate, să se
dezvolte prea lent sau contrar firii, împotriva umanităţii, e nevoie de educaţie.
Educaţia este un fapt social şi individual în acelaşi timp. Raţiunea ei nu poate fi alta decât aceea de
a produce modificări pozitive și neîntrerupte în fiinţa umană. Schimbările survenite în viaţa interioară a
omului se vor răsfrânge, în mod firesc, asupra grupului social din care face parte. Educaţia este, cu alte
cuvinte, un proces de desfăşurare, cu particularităţi distincte fiecărui moment istoric, după cum existenţa
umană, în ansamblul său, se află în continuă devenire.
Ultimii ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are educația primită în
familie asupra formării personalității copiilor. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum
descoperim că această influență este mai mare decât ne-am imaginat.
Cele mai importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o ființă
umană. Modul în care ne creștem copiii contribuie la formarea concepției acestora despre ei înșiși. Acest
aspect este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe
care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită, reacționezi cum nu te așteptai sau, de cele mai multe
ori, reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinții. Modelul
părinților se imprimă atât de tare în copii, încât copilul, ajuns adult, va reacționa așa cum a văzut la mama
sau tatăl său. Drept urmare, pentru a ne educa în mod corect copiii, trebuie mai întâi să ne educăm pe noi
înșine, părinții, pentru a fi un model moral bun de urmat de către proprii noștri copii.
Copiii sunt foarte drăgălași, plini de energie, dar uneori obositori. Să te ocupi de educarea lor poate
fi o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente când te simți depășit de situație și nu găsești
soluții privind comportamentul inacceptabil al copilului.
În general părinții consideră educarea copilului lor ca fiind dificilă pentru simplu motiv că aceștia
nu ascultă observațiile făcute de ei. Astfel, există cazuri când părinții ajung să își urască proprii copii
225
datorită comportamentului lor,iar copilul ajunge să se urască pe sine. Dacă părintele nu se așteaptă la
,,nimic bun” de la copilul său, copilul își va crea aceeași impresie negativă despre el și într-adevăr nu va
ieși nimic bun. În plus, părintele va fi nervos, frustrat, neputincios, dezamăgit, iar copilul va prezenta și
probleme emoționale.
Acest scenariu negativ poate fi dizolvat prin educația celor ”șapte ani de acasă”, acordând copiilor
noștri atenția necesară, acordând atenție mai ales comportamentelor pozitive și lăudându-i ori de câte ori
observăm un comportament pozitiv, chiar și atunci când comportamentul ni se pare a fi neimportant (ex.
și-a pus haina în cuier, și-a așezat frumos păpucii etc). ,,Cheia este să surprinzi pe cineva făcând ceva bun
și apoi să-l lauzi pentru aceasta. Lăudarea progresului îi împinge pe oameni spre performanțele dorite.”
(Ken Blanchard)
Stabilind limitele în relația cu copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul
negativ și nu îl respinge pe el. Regulile și limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor
sprijin și siguranță. Copiii acceptă adesea regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în
mod consecvent. Prea multe reguli însă împiedică dezvoltarea copiilor. De asemenea, atunci când
părintele interzice ceva copilului, e bine să îi explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E
important ca el, copilul, să înțeleagă.
De o importanță deosebită este și găsirea unor modalități cu mult mai eficiente de a-și coresta
copilul, în afara pedepsei fizice (ex: izolarea copilului sau confiscarea unui lucru care îi place acestuia).
Părintele poate să fixeze la copil comportamentul dorit oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un
pupic sau chiar un semn stabilit de comun acord cu copilul- a ridica degetul mare de la mână, ,,ceva bun”
etc).
Îndrumarea pozitivă e mai plăcută și te ajută să îți atingi mai repede scopul. Lăudând și acordând
atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l, acesta căpătând o mai mare
încredere în sine. De aceea, modelul oferit de părinți în primii ani de viață reprezintă cheia formării unor
comportamente sănătoase, pe baza cărora se va clădi un caracter puternic și corect în adultul de mâine.

Bibliografie:
Bakker, I., Janssen, H., (1998), Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii,
București: Editura Didacticăși Pedagogică;
Vrăsmaş, E.A., (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti: Editura Aramis

226
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!

PROF. ÎNV. PRIMAR: ROȘCA ELENA OANA

Șc. Gimn.,, Sf. Apostol Andrei” Buzău

Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut și în care creşte.
Alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate care sunt
presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră. Copilul manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți
mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de-acasa.
Educatia unui copil nu se limiteaza doar la a invata sa scrie, sa citeasca si sa calculeze. El trebuie sa
invete si cum sa se comporte cu ceilalti, iar asta este, în primul rând, raspunderea părintelui . Copilul
trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social.
Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri
împărţite. Codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune maniere şi,
dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă. Important este ca
părinții să respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune maniere în familie, iar copiii îi vor
imita cu precizie de 90%.
Este foarte important ca micuțul să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”,
„poftim”, „mulţumesc”.

227
 SFATURI PENTRU A-L ÎNVĂȚA BUNELE MANIERE:

Chiar dacă a greşit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că
tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una-două lecţii de bune maniere
pentru ca problema să se rezolve.
Explică-i clar şi învaţă-l ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să îi spui un scurt (şi
pentru el greu de înţeles): „Nu mai fi atât de grosolan”, spune-i: „Nu este politicos să râgâi la masă, dar,
dacă o faci, se cuvine să îţi ceri scuze”. Sau, dacă zbiară prin casa, nu-i spune: „Încetează cu ţipetele în
casă”, ci fii mai blândă, ca să înţeleagă în fond ce aştepţi de la el: „Te rog, nu mai ridica vocea în casă”.
Dacă cel mic îşi exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puţin politicoase,
nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. De exemplu, când el zice: „Iahh, îmi vine să vărs când văd
chestia asta verde”, tu corectează-l spunând: „Frumos ar fi fost să spui că nu îţi place deloc spanacul”.
Fii înţelegătoare şi acceptă-i greşelile. Aminteşte-ţi că nu este încă suficient de matur
pentru a şti bine cum trebuie să se comporte în anumite situaţii. Şi noi, adulţii, greşim .
Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, în familie. Nu îi ţine prelegeri şi nu îl critica în
public, nu îl umili şi nu îl jigni faţă de străini, chiar dacă greşeala a fost destul de mare. A-i face lui o
scenă de faţă cu alţii dovedeşte că nici tu nu ai prea fost atentă la lecţiile de bune maniere.
Fii consecventă. L-ai învăţat de la 2 ani să spună „te rog” şi „mulţumesc”? La 6 ani este
evident că ar trebui să le folosească.
Oricum, procesul de educaţie nu se opreşte la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea tarziu
ca să înveţe ceva!

Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

BIBLIOGRAFIE:

1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004

2. 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
2002

228
 Cei şapte ani de acasă

Prof. Roșca Rareș Alexandru

Școala Gimnazială Șinca Nouă

Buna creştere este un lucru important în viaţa unui om, ajutând la dezvoltarea fiinţei umane moral şi social.
În cei şapte ani de acasă un copil învaţă cum să se comporte în societatea în care trăieşte şi locuieşte, învaţă
bunele maniere faţă de cei din jurul lui.
Când eşti adult deprinderile şi cunoştinţele se aşează la locul lor iar cei şapte ani de acasă devin cruciali.
Aceştia pot fi de foarte mare folos pentru că dacă ai educaţia şi buna creştere necesare poţi face faţă oricărui
obstacol oricât de greu sau uşor.
În timp ce creşti şi îţi faci prieteni devii alt om şi datorită educaţiei primite de mic copil.
În viaţă totul tinde a se rezuma la deprinderile din copilărie.
Educaţia unui om se datorează părinţilor astfel dacă părinţii sunt dezinteresaţi acest lucru îi va marca pe
întregul lor parcurs. Primii paşi în viaţă sunt definitorii.
În educaţia copilului exista mai multe tipuri de familii: familia severa, familia permisivă, familia rigidă şi
familia libertină. Copilul trebuie să aibă parte de un echilibru între severitate şi permisivitate. Trebuie să existe
limite dar si libertăţi.
Raporturile dintre parinti si copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra
formării lor, lucru de care ar trebui să fie conștienți toți părinții. Atitudinile şi comportamentul nostru le
influenţează pe cele ale copiilor. Astfel, trebuie avută în vedere relaţia de dragoste şi respect reciproc
dintre părinţi, ei fiind adevărate oglinzi sociale pentru copiii lor.
Factorii care influențează azi mediul educativ sunt: noua concepție care se cristalizează asupra
educației precum serviciul social si extinderea mass-media. Părinţii trebuie să-şi fundamenteze relațiile
pe baza dragostei lor faţă de proprii copii si pe dorinţa lor ca aceştia să aibă performanţe şi succes în viaţă.
Printre problemele importante ale învăţământului în această etapă de schimbare şi modernizare
rapidă se găseşte şi cea vizând parteneriatul cu alţi factori educaţionali, între care familia ocupă un loc
privilegiat. Familia, prima şcoală a vieţii este cea care oferă copiilor primele cunoştinţe, primele
deprinderi dar si primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar
debutului socio-familial.
În concluzie, în viaţă vei fi catalogat în funcţie de cum te comporţi ceea ce este o reflecţie a felului
în care ai fost educat de către părinţi în cei şapte ani de acasă.
Să ai cei şapte ani de acasă e un lucru necesar în viaţa fiecărui om indiferent de statutul său social
şi economic. Totul trebuie să conlucreze în prezentarea unei personalităţi oneste, integre şi apreciate de
societate.

229
 IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
ROTARIU ANIȘOARA
Lic ,,Regina Maria” Dorohoi
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe
care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a
desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl
vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să
depună mai mult efort sau exerciţiu.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la
un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru
a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la
serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească
despre lucrurile pe care le-a făcut.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la
dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să
exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.

230
 Educația începe de acasă
Prof. Rusu Săftica
Școala Gim. Specială ”Constantin
Păunescu” Loc. Tecuci, Jud. Galați

”Copilul învață ceea ce trăiește” Dorothy Law Nolte

Încă din primul moment în care copilul vine pe lume, primul model de
urmat îl oferă familia (părinții, frații mai mari, bunicii, etc). Copiii nostri învață
neîncetat de la cei apropiați. Nu învață din vorbele cu care părinții încearcă să-i
educe, ci din comportamentul, sentimentele, atitudinea acestora în viața de fiecare
zi. Toate acestea reprezintă pentru copii tiparul ce le va conduce întreaga existență
viitoare. Familia este temelia pe care se va construi încet și sigur personalitatea
copilului.
Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștințe,
primele deprinderi dar și primele modele comportamentale, echivalentul psiho-
afectiv-stimulativ necesar debutului socio-familial.
Ca prima verigă a sistemului educativ, familia are responsabilități clare și
diverse.
Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru
îndeplinirea responsabilităților educative, dacă este pregătită să activeze constant
ca un factor educativ.
Realitatea zilnică a familiilor din zilele noastre este diferită de cea a
generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de
copiii lor. Mare parte dintre aceștia se confruntă cu problema echilibrării
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
Situația actuală a zilelor noastre a dovedit faptul că nu toate familiile sunt
dispuse să-și îndeplinească consecvent responsabilitățile educative față de copii,
acuzând lipsa timpului, grijile vieții zilnice, minimalizând rolul de factor educativ.
Alte familii, deși doresc să asigure educația corespunzătoare propriilor copii nu au
pregătirea psihopedagogică, experiență sau îndemânarea corespunzătoare.
Părinții trebuie să-și consolideze fundamentarea relațiilor pe baza dragostei
lor față de proprii copii și pe dorința lor ca aceștia să aibă performanțe și succes în
viață. Aceste lucruri nu sunt realizabile dacă părinții nu cunosc personalitatea
propriului copil. Educația copilului este principalul factor care dezvoltă
personalitatea lui. În procesul de educație al celor mici trebuie să existe între
părinți înțelegere și acord în diferite probleme, de aici decurgând normal și
celelalte.

231
 ,,Climatul” joacă un rol important în activitatea de educație în familie. Acesta
este rezultatul raporturilor dintre membrii familiei. Aceste raporturi și caracterul
lor pot forma ,,climatul pozitiv” (favorabil) sau ,,climatul negativ” (nefavorabil)
educației, adică formarea copilului ca viitor adult, cetățean, ca om.
Raporturile dintre părinți și copiii acestora sunt raporturi educative, cu urmări
asupra formării lor, lucru de care ar trebui să fie conștienți toți părinții.
Atitudinile, comportamentul, vorbele părinților influențează atitudinile,
comportamentul și modul de a fi al copiilor.
În 1954, Dorothy Law Nolte a scris un celebru poem pedagogic intitulat
”Children Learn What They Live” – ”Copiii învață ceea ce trăiesc”. Fiecare vers
enunță un adevăr simplu și de bun-simt despre consecințele, benefice sau nefaste,
ale modelului familial în care se formează copiii:
Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne;
Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi;
Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi;
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea;
Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi;
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia;
Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi;
Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători;
Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea;
Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea;
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească;
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine;
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un
ţel;
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi;
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr;
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi;
Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul;
Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi;
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.

BIBLIOGRAFIE:
- Colectia revistelor,,Tribuna Învățământului, anii 2004-2005
- Ciofu C, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
- Vrăsmaş E. A., Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
- Law Nolte, D., Harris, R., Children Learn What They Live- Copii învață ceea ce
trăiesc, Humanitas practic, București, 2006

232
 EDUCAȚIA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE

Prof. MARIANA SANDU

Liceul Regina Maria Dorohoi, județul Botoșani

"Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie.

Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i
se spun. "
(Eric Berne)

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie
de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fecăruia dintre noi,
dece anume ne leagă, cine suntem „noi“ și cine suntem fecare dintre noi. Ce ştim să facem şi ce putem
face fiecare, pentru a reuşi să facem împreună.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă. De aceea, mulţi dintre
psihologi, pedagogi şi specialişti au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte importantă,
în dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de până la 4 ani. Copiii de astăzi sunt foarte agitaţi,
nonconformişti. Cauza acestei stări de lucru este educaţia nepotrivită şi timpul insuficient pe care părinţii
îl acordă copiilor. Părinţii angajează foarte repede bone pentru îngrijirea copiilor şi, astfel, educaţia îşi
pierde adevăratul ei sens, adevăratul ei înţeles. Părinţii trebuie să aibă mai clar trasate priorităţile şi
atitudinile în cadrul familiei, ţinând cont de riscurile pe care le presupune societatea de astăzi.
Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educationale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să
consolideze normele deja deprinse din familie.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi binecrescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori:
relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului,
valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Pentru copii este esenţial exemplul faptei
Cei şapte ani de acasă se leagă în primul rând de educaţia pe care o primeşte fiecare acasă. Acum nu
prea se mai poartă, pentru că foarte mulţi părinţi pleacă şi lasă copii de doi sau trei ani la bunici, la
mătuşi. Or, cei şapte ani de acasă înseamnă ca o familie să fie întreagă, părinţii să-şi educe copiii, pentru a
233
avea un simţ, respect, corectitudine: să nu furi, să nu jigneşti. Societatea noastră duce lipsă de aceşti şapte
ani de acasă, iar urmările sunt negative. Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a educaţiei. Dacă lipseşte
baza, ca la orice clădire, este grav.
Educaţia se face pentru copii, nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu
Cei şapte ani de acasă sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al doilea
rând. Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă
deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai târziu. Este
nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai
târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face
drumul în viaţă mai târziu. Educaţia copiilor în anii petrecuţi cu precădere în familie este extrem de
importantă, dar, din păcate, copiii de astăzi nu prea mai au parte de părinţi, în adevăratul sens al
cuvântului. Părinţii sunt foarte ocupaţi şi, astfel, deşi, teoretic, pentru fiecare părinte copilul său reprezintă
prioritatea numărul unu, în realitate lucrurile stau cu totul altfel. Răutăţile şi lipsa de educaţie a unui copil
se vede mult mai devreme de vârsta maturităţii, dar, la vârsta maturităţii, şi copiii, şi părinţii sunt
surprinşi, pentru că îşi dau seama că nu se mai pot îndrepta foarte multe sau este foarte greu de schimbat
un anumit tip de comportament.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

Bibliografie:
1. Roxana Geantă, Cei șapte ani de acasă, Editura Galaxia Copiilor, București, 2016
2. http:// documents.trips
3. http:// esențial-edu.ro
4. http:// ziarullumina.ro

234
 Rolul Bisericii şi al familiei în educaţia copilului pentru societate

Prof. Savu Dumitru-Mugurel

Şcoala Gimnazială Teleşti

Societatea actuală oferă copilului numeroase modele de comportament de la cea mai fragedă
vârstă, lăsându-l de cele mai multe ori să discearnă între bine şi rău. În primii ani de viaţă, un rol
important în ajutorul moral şi educativ-formativ al copilului îl are Biserica şi familia.
Biserica este instituţia sfântă întemeiată de Mântuitorul Hristos pentru ca omul să ajungă mai
aproape de Dumnezeu. Ea este locul de pe pământ care ne transpune în transcendent, oferindu-ne educaţia
plină de iubire şi eternă a Sfintei Treimi. Astfel, Biserica este cea care are un rol determinant în formarea
copilului de azi şi a adultului de mâine, oferindu-i principalele repere morale spre dezvoltarea personală.
Familia este cea care aşterne în conştiinţa inocentă a copilului principalele repere privind
discernământul. Prima familia a fost întemeiată de Dumnezeu în rai, iar din aceasta s-a născut întregul
neam omenesc. Astfel, îndepărtarea de Dumnezeu a protopărinţilor noştri Adam şi Eva a adus consecinţe
în educaţia copiilor Cain şi Abel. Primul a dezvoltat un comportament invidios care a culminat cu omorul
fratelui său, dovedindu-se lipsa unei educaţii temeinice.
În întreaga istorie biblică, dar şi a unor popoare pâgâne, familia este prezentată sub autoritatea
bărbatului care o conduce (de exemplu pater familias), dar arată rolul imperativ al mamei care este
casnică şi se ocupă de educaţia copiilor. Meditând asupra acestor aspecte istorice aflăm că un copil are
nevoie de sprijin spre descoperirea autenticităţii sale interioare, dar mai ales pentru pregătirea timpurie
atât de necesară pentru a face faţă provocărilor societăţii.
În societatea actuală, caracterizată de oferta în mare parte nesănătoasă a mass-mediei, copilul are
nevoie de atenţie din partea familiei, care trebuie să-i ofere adevăratele repere morale în conlucrare cu
Biserica, ca instituţie sfântă, dar şi educativă. Dacă privim relaţia copilului cu Dumnezeu din perspectiva
Sfintelor Taine, ţinând seama că un copil primeşte de mic tainele iniţierii (Botezul, Mirungerea şi
Împărtăşania), descoperim că educaţia oferită acestuia este sub ,,Pecetea darului Duhului Sfânt”. Copilul
primeşte pe Hristos prin Împărtăşanie, devenindu-i prin credinţă Model de sfinţenie şi viaţă morală
desăvârşită. Urmând pe Hristos va deveni ca El, o persoană gata să se jertfească pentru ceilalţi şi să-i ajute
în situaţii dificile. Acesta este omul pe care se poate baza o societate în continuă secularizare.
Familia, Biserica şi Şcoala sunt cei trei piloni care se impun ca o condiţie sine qua non în educaţia
copilului. Familia şi Biserica pregătesc terenul pentru ce urmează să sedimenteze Şcoala, instituţie ce
formează elevul din punct de vedere moral, intelectual şi social. Aceste trei instituţii oferă societăţii un
om integru, care trebuie să depăşească barierele negative ale vieţii şi trebuie la rândul său să aducă un
aport eficace vieţii în colectivitate.

235
 Persoanele din viaţa copilului sunt: părinţii, bunicii, naşul, rudele, vecinii, preotul etc. Toţi au o
contribuţie mai mult sau mai puţin evidentă în formarea personalităţii copilului. Aceştia sunt cei care
empatizează cel mai des cu el şi îi impune anumite reguli, norme sau condiţii în educaţia sa timpurie.
Prin urmare, educaţia copilului în ,,cei şapte ani de acasă” este prima cărămidă în ridicarea
turnului personalităţii copilului. Fără aceasta copilul poate să greşească în acţiunile sale de mai târziu, se
va acomoda cu mare greutate în Şcoală, dar mai ales în societate. Astfel, acţiunea timpurie a familiei în
conlucrare cu Biserica asupra vieţii copilului, va aduce acestuia necesităţile unei dezvoltării normale,
pline de iubire şi compasiune.

236
 POLITEŢEA COPIILOR ÎN CEI 7 ANI DE ACASĂ

Prof. Înv. Primar SMEUREANU Viorica –Maria

Liceul Teoretic „Gustav Gundisch” Cisnădie

Luând ca reper programele pentru învăţământul preuniversitar, îmi îndrept atenţia spre
cunoaşterea şi respectarea normelor de comportare în societate, educarea abilităţii de a intra în contact cu
ceilalţi. Motivaţia acestei teme rezidă în observarea modificărilor sociale actuale, accentuarea
discrepanţelor între diversele niveluri sociale, accelerarea pulsului vieţii, crearea de noi tipuri de activităţi,
cu mare accent pus pe abilităţile de interrelaţionare, pe existenţa empatiei la fiecare individ. Toate acestea
atrag mari modificări de comportament ale membrilor societăţii, schimbări generale, uneori ireversibile,
chiar ale normelor civice.
Sarcina cadrelor didactice este de a forma şi modela caracterul copiilor din fiecare nouă generaţie,
astfel încât fundamentul personalităţii viitorului şcolar să fie unul corect şi solid, nu alterat de influenţele
nocive ce apar inerent într-o societate democratică. De aceea, se impune într-o primă etapă cunoaşterea
copilului sub toate aspectele, atât cognitiv, motivaţional, atitudinal, etc. O cunoaştere consistentă şi utilă
din punct de vedere educaţional nu poate fi realizată decât luând ca bază caracterul stadial al dezvoltării
psihocomportamentale. Însuşi acest subiect are vaste volume de cercetări, o bibliografie permanent
îmbogăţită prin preocuparea continuă a specialiştilor în domeniu. Astfel, mă voi referi în acest subiect
doar ca la un context general de cunoaştere şi dezvoltare a copilului punând accentul pe ceea ce fiecare
cadru didactic are posibilitatea nemijlocită să impună şi să determine în caracterul copilului referitor la
comportament.
La intrarea în colectivitate a grădiniţei, copilul cunoaşte impunerea unor restricţii în privinţa
tendinţelor pe care le manifestă, se loveşte de impunerea unor norme de convieţuire în grup care îi sunt
noi. Gândirea lui este caracterizată de egocentrism, ceea ce îi marchează direct comportamentul. Pe
parcursul anilor de preşcolaritate, achiziţiile fundamentale şi particulare edidenţiază începutul unei
socializări ce trebuie corect susţinute şi ghidate atât de către educatoare cât şi de familie, în calitate de
iniţiator, apoi de învăţător prin exersarea zilnică a muncii de formare caracterială.
Clasa pregătitoare, clasă nou înfiinţată în anul 2012, este cea care pregăteşte si face tranziţia mai
uşoară pentru elev. În cadrul planificării anuale, ea dispune de numeroase activităţi ce sunt un bun suport
şi prilej de învăţare şi de exersare a normelor civice. Dezvoltarea personală se poate face permanent, atât
prin alegerea unot teme cu conţinut adecvat şi acestui scop, prin exerciţii-joc specifice, cât şi ocazional, în
timpul desfăşurării activităţilor libere.
Deprinderile de comportare civilizată pe care mi le-am propus se referă la politeţe: salutul,
formulele specifice de adresare, atitudinea. Etapele dobândirii deprinderilor sunt: familiarizarea,
explicaţia însoţită de demonstraţie, formarea şi dezvoltarea, automatizarea lui şi perfecţionarea sa.

237
Modalităţile prin care deprinderile sunt dobândite constau în exemplu şi imitaţie, stimulare permanentă
prin îndemnuri, exemple şi laude. Consolidarea celor dobândite se realizează prin exersarea permanentă,
prin povestiri, poezii, lecturi după imagini, ghicitori şi mai ales prin jocuri-exerciţiu sau jocuri de rol.
Salutul este învăţat de către copii încă dinaintea intrării în colectivitate. Aici, ei sunt învăţaţi să
utilizeze corect saluturile în raport cu orele zilei, să se salute între ei sau să salute corect cadrele didactice
şi persoanele adulte. Faţă de persoanele în vârstă ei trebuie să dovedească mult respect şi să salute primii.
Pentru consolidarea automatismului, cu ocazia unor plimbări în împrejurimi, solicit copiii să-şi salute
vecinii, bunicii sau diverşi trecători. Trebuie menţionat faptul că o colaborare cu familia este primul pas
în susţinerea şi continuarea muncii educaţionale cu proprii copii, cât şi al ajutorului în diverse activităţi.
Astfel cî elevii trebuie să înţeleagă că salutul trebuie iniţiat de către ei, să aibă loc la venire şi la plecare şi
cu ocazia întâlnirilor cu cunoscuţi pe stradă, la magazin, la dispensar, la spital, la bibliotecă, etc.
Atitudinea lor în aceste situaţii trebuie să fie un alt aspect ce trebuie abordat, arătându-le că trebuie să
privească persoan, ca nu trebuie să alerge sau să se uite în alte părţiatunci când îi vorbesc, că trebuie să se
exprime clar, fără să se ruşineze, folosind formulele de politeţe corespunzătoare. Formulele de politeţe se
pot exersa prin jocurile precum: „La magazin, Plecăm cu atobuzul, Poştaşul, Ce am uitat să spun, Unde
am greşit”. Am pus accentul pe formularea de cereri-rugăminţi şi înapoieri-mulţumiri.
Cum deseori se întâmplă să greşească, elevii au învăţat cum să-şi ceară scuze în situaţii diverse,
pricinuirea unei supărări, întârzierea la şcoală, afirmaţii greşite, lovirea cuiva, etc. În acest caz atenţia
trebuie îndreptată spre competenta atitudinală: scuzele trebuie să fie sincere, conştientizând situaţia,
vorbirea să fie clară, iar privirea să fie îndreptată către persoana cu care vorbeşte.
Creând premisele unor deprinderi civilizate şi de politeţe la copii, ei pot sesiza singuri
discrepanţele între comportamentele corecte şi agreate în societate şi situaţiile extreme negative. Ca
urmare, putem constata că în urma acestor preocupări pentru introducerea deprinderilor de politeţe, facem
loc unui comportament elegant.

Bibilografie
 Dima, Silvia – „Copilăria- fundament al personalităţii”, Ed. Revista Învăţământul Preşcolar,
Bucureşti, 1997
 Dima Silvia – „Cei şapte ani de-acasă”, E.D.P., ediţia a II-a, Bucureşti, 1999
 Revista Învăţământul Preşcolar – „Educaţia in anul 2000”, Bucureşti, 2000

238
 Importanta celor ,,șapte ani de acasă’’

Prof. Inv.primar Șortan Claudia Crina

Școala Gimnazială ,,Iuliu Maniu ‘’ Zalău , Sălaj

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia
necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine
educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt
rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal.

Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.

Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde
ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate
componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea
are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât
contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină
definiţia celor „şapte ani de-acasă”.

Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele obiective care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:

Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.

Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la

rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.

Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile

copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.

Înţelegerea normelor sociale. La inceput prin imitaţie şi mai apoi suficientă practică, copilul
deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere
implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm
rândul sa raspundem, trebuie să ne aşteptăm rândul sa iesim la tabla, trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm
simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

239
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.

Recunoaşterea greşelilor. Cuvintele magice„Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, Iarta-ma isi
ating intotdeauna scopul. Pentru a le folosi, un copil are nevoie să le audă şi din partea adulţilor din jurul
lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn
de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.

Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în
timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel
din urmă.

Totusi sa nu uitam ca e important, ca independenta copiilor sa fie si ea stimulata. Daca in mica

copilarie e mereu altcineva care sa ia deciziile in locul lui, copilul va tinde spre una din cele doua
extreme: ori va incerca totul, ca sa-si afirme independenta, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenta.
Pe cand, daca e obisnuit de mic sa infrunte niste situatii si sa faca niste alegeri (evident, pe masura lui,
si controlate de adult) ii va fi mult mai usor sa ia hotararari in ceea ce-l priveste .

Bineînţeles că toate obiectivele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări,
eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l
insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-
ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că
soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa si exemplul
personal , iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

Bibliografie

Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

240
 Familia si dezvoltarea socio- emotionala a copiilor

Prof. Inv. Preprimar: Sovoiu Virginia

Gradinita ,,Tudor Vladimirescu’’ Craiova

Exista in constiinta colectiva convingerea ca tot ce facem este legat de ,,cei 7 ani de acasa’’.
Cei drept , intre intervin cresa, gradinita, scoala si restul…Trebuie sa recunoastem insa ca familia
este cea care traseaza notele definitorii pentru fiecare din noi. Prin factorii genetici, apoi prin obiceiuri si
credinte, valori si traditii ce ne sunt transmise.
Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu pe viitor sa poti
intra in viata cu minim de lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti familia si
pe cei mai in varsta, mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni pe care il
ai.Acesta este mersul firesc al dezvoltarii inteligentei emotionale si sociale care se va consolida si in
raport de mediul extern : cresa, gradinita, scoala , societate.
,, Respecta ca sa fii respectat ‘’este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostri.
Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate daca
stii sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de aceeasi varsta cu tine. La randul tau odata cu trecerea
timpului, cand vei deveni mai intelept, o sa dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepotilor si celor dragi, ca si ei
sa aiba la baza cei 7 ani de acasa, sa poata merge in viata deschis si cu un viitor sigur. Sau cel putin asta
era orientarea in anii trecuti….acum isi face loc un nou curent educational ce promoveaza libertatea
deplina a copilului si implicit lasa la latitudinea lui sa hotarasca cum sa se comporte. In principiu
libertatea este necesara , dar sa nu uitam ca devenirea omului ca persoana responsabila se intinde pe 18
ani, varsta la care se serbeaza majoratul. Ce-i de facut pana atunci ? Familia trebuie sa-si asume trecerea
copiilor prin toate etapele dezvoltarii lor fizice si psihice.
De aceea este nevoie ca intr-o familie ideala sa domneasca armonia si echilibrul obtinut prin
comunicare, adaptare constanta si distractie.Si totusi, viata ne pune in situatii cand familia trebuie sa
depaseasca situatii de criza si atunci copiii incep sa cunoasca tot felul de emotii si este nevoie sa invete
cum sa le gestioneze. Cum procesul initial este acela de modelare au imitatie, parintii sunt principalele
modele emotionale pentru copii.
Dacă eu ca și părinte, sunt obișnuit să țip și să arunc obiecte când sunt nervos, atunci există o
probabilitate foarte mare ca și cel mic să își exprime furia în același fel. Pe de altă parte, dacă evit să îmi
arăt o emoție, de exemplu tristețea și nu o exprim sub nici o formă, atunci copilul meu nu învață nimic
despre ea și va tinde la rândul lui să nu o arate, considerând-o ca fiind ceva tabuu sau inadecvat.
Desigur, ne punem întrebarea ce putem face noi, ca și părinți pentru a îi ajuta pe cei mici să își
gestioneze propriile emoții, să se împrietenească cu ele. Iată câteva idei, despre ce îi ajută pe cei mici:
Etichetează emoția – identifică emoția celui mic și spune-i cum se numește : Observ că ești trist/
entuziasmat/ furios;
Validează emoția – Cu toții experimentăm toată gama de emoții, dar cei mici nu sunt conștienți de
acest aspect: Este normal să-ți fie frică…
Spune-i că emoția este trecătoare – Mai ales în cazul furiei, dar nu numai, copiii tind să se sperie
de ea, deoarece o pot simți foarte puternic și nu știu să o gestioneze intrând într-un cerc vicios – plâng de
plânsul meu, țip de țipătul meu;
Verbalizează propriul tău proces de gestionare emoțională – Copiii sunt foarte atenți la noi, la
ce simțim și cum reacționăm. Putem modela conștient gestionarea emoțională explicând cum
procedăm chiar în timpul în care experimentăm o emoție: Sunt nervos acum și am nevoie de câteva
momente în singurătate să mă liniștesc sau Sunt tare bucuroasă și simt nevoia să țopăi și să te iau în brațe
sau Sunt tristă și faptul că îi împărtășesc lui tati despre starea mea, mă ajută…

241
 Jocuri și povești – Copiii învață și exersează tehnicile de gestionare a emoțiilor mai ales cu ajutorul
jocurilor și poveștilor. In aceasta situatie e bine sa alegem povesti terapeutice adecvate, cu mesaj pe
intelesul copiilor si impreuna cu acestia sa inteleaga si exerseze sfaturile continute in mesaj. Crezând în
emoțiile, trările lor, oferindu-le puterea a merge pe drumul lor, se vor simți mereu în siguranță alături de
noi!
Si mai ales sa nu incetam sa comunicam si sa le acordam atentia si empatia atat de necesare pentru
ca cel mic sa se simta cu adevarat ascultat.
In tot acest timp, nu lua personal ceea ce se intampla, tine minte ca este despre copil si ceea ce simte
el, nu depre tine. Asta pentru ca exista tentatia de a lua responsabilitatea aspura noastra, simtindu-ne
vinovati de diversele stari ale copilului. Privind detasat situatia, poti ramane obiectiv si in acest fel il poti
proteja pe copil de emotii si stari personale, care nu au legatura cu el.
Este important de retinut ca si membrii familiei trebuie sa faca fata provocarilor , sa stie cand
trebuie sa actioneze si cand sa se calmeze si sa intre in joaca celor mici . Si cercetarile au aratat ca este
foarte posibil ca parintii sa pastreze acelasi tipar familial in care ei insisi s-au dezvoltat candva .
Asadar inteligenta emotionala a copiilor nostri depinde foarte mult de relatia cu parintii si
componentele ei sunt: autocunoasterea emotionala , acceptarea de sine, sensibilitatea la nevoile celor din
jur, abilitatea de a stapani propria anxietate atunci cand este nevoie sa discutam despre problemele cu
incarcatura emotionala intr-un mod constructiv.
Deasemeni , in cadrul unor astfel de intalniri le-am propus metode bazate pe intarirea pozitiva in
scopul cresterii frecventei unor comportamene dezirabile.
Toate aceste lucruri le-am abordat in cadrul cursurilor pentru parintii din grupa mea si feedbaackul
primit ma indreptateste sa consider ca efortul meu nu a fost in zadar.

Bibliografie: ,, Despre dezvoltarea abilitatilor emotionale si sociale ale copiilor, fete si baieti cu
varsta pana in 7 ani’’- Ghid pentru cadrele didactice din invatamantul prescolar , editat de UNICEF 2008

242
 Importanța educației începute timpuriu

Profesor Stăncilă Andreea Olguța, Colegiul Economic Maria Teiuleanu, Pitești

Motto: "Educatia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas". Socrate

Există mai multe puncte de vedere referitoare la educația copiilor în zilele noastre, pornind de la
educația primită în familie până la educația desăvârșită la școală.
Expresia "Cei șapte ani de acasă" se referă la educația pe care părinții o dau copiilor lor începând
de la vârste foarte mici. Timpul petrecut în sânul familiei înainte de a începe școala ne definește pe noi,
adulții de mai târziu. Acum se pun bazele comportamentului, se pregătește copilul să faca față cerințelor
sociale de mai târziu.
Totuși, acest temen a pierdut din importanță o dată cu abordarea unor alte moduri de a crește copiii,
numit de unii "parenting permisiv", care presupune un stil de educație în care "totul se poate" Pentru că
există foarte puține reguli, cereri și așteptări, copilul crescut de părinti permisivi are de multe ori
probleme în a-și găsi și impune singur propriile limite.
" Nimeni nu s-a născut învățat", spune o vorbă din bătrâni, nici noi nu ne-am născut părinți, dar
pentru binele copiilor noștri pe care ni-i dorim OAMENI, adică valori, învățăm, ne creăm si ne re-creăm.
"Familia este școala în care ești deopotrivă profesor si elev" afirma odată Ioan Gyuri Pascu. Părinții
trebuie să ofere copiilor lor modele, ajutându-i să deosebească binele de rău, adevărul de minciună,
insuflându-le ideea de toleranță si îndrumându-i să înțeleagă normele sociale.
Niciun părinte nu este perfect. Nu există o rețetă minune care să ne asigure acest statut. Trebuie să
ne dezvoltăm permanent, să ne adaptăm cerințelor copilului nostru, să ne folosim potențialul creativ și să
participăm efectiv în creșterea acestuia. Nu degeaba se spune că meseria de părinte este cea mai frumoasă
dar și cea mai grea
De aceea există o serie de reguli pe care părintele încearcă să le aplice când e vorba despre educația
copilului său. Dar cum trebuie să fie aceste reguli?
În primul rând, ele trebuie să fie clare și explicate copilului, ce se permite și ce nu. În al doilea rând,
ele trebuie sa fie constante, în așa fel încât sa creeze copilului sentimentul de siguranță. Nu putem tolera
un comportament, astăzi, iar a doua zi nu. Totul ține de constanță și nu de rigiditate! De asemenea,
consecvența este la fel importantă întrucât copiii au tendința de a forța limitele. Când consecințele
încălcării regulilor impuse vor fi logice și rezonabile, copilul își va dezvolta simțul responsabilității.
O bună creştere, așadar, implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în
care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te
rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre,
nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de
lângă noi.
Fiecare parinte vrea să își vadă copilul fericit și în același timp respectuos în fața adulților,
respectat la rândul său și înconjurat de prieteni care îl respectă. Pentru că astfel își pot imagina și spera
că mai târziu, copilul va avea o viață echilibrată, respectată și înconjurată de prieteni de calitate.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

243
 Importanta celor sapte ani de acasa

GRADINITA CU PROGRAM NORMAL NR.1 BALS

EDUC: STEFANESCU IONELA CAMELIA

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea.

Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul. Copilul care se
simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că
părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă
deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a
copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu,
copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart
cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl
vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o
prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3
ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem
unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm
copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate
înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să
se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e
rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite,
întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
copilul învaţă prin imitaţie.

Vârstele
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.

244
 Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.

MODELE
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.

RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.

Sfatul psihologului
În opinia psihologului, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să
stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să
spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori,
darămite copiii.

245
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. înv. preşcolar Stoica Nela

Şcoala Gimnazială „Mircea Dragomirescu”,
cu structură Grădiniţa P.P.Nr.3 Medgidia

Vrăşmaş E. (apud Enache. R. 2011) defineşte familia ca fiind “unicul grup social caracterizat de
determinările natural şi biologice, singurul în care legăturile de dragoste şi consanguinitate capătă o
importanţă primordială prin interacţiunile multiple şi determinante între toţi membrii ei.”
Educaţia în familie influenţează puternic întreaga existenţă a individului, indiferent dacă el
recunoaşte sau nu. Copilul este întotdeauna un mediu de rezonanță al familiei, chip şi asemănare a ei.
(Marica M., 2007).
Relaţia dintre copil şi părinte este definită ca una de dependenţă, sensul de derulare a acestei relaţii
fiind cel de a oferi copilului stimulii necesari dobândirii independenţei. Copilul are nevoie de sprijin
pentru a creşte şi pentru a se dezvolta. Pe măsură ce un copil dobândeşte abilităţi, părintele trebuie să
poată şi să ştie să se retragă din demersul său protectiv şi să îl ajute pe copil să şi le consolideze.
Realitatea este că nu prea mai există ,, cei şapte ani de-acasă”, deoarece copiii sunt incluşi în diverse
forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele
de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună
purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării
este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii
educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea
parteneriatului între grădiniţă şi familie. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă
mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul
pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia în spaţiul în care copilul se află
separat de părinţii săi.
Eforturile depuse de părinţi şi educatori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informaţii, de
experienţe şi pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare ale copiilor.
Părinţii au nevoie să regăsească un sprijin în grădiniţă, să se simtă responsabili şi responsabilizaţi
pentru a colabora cu educatorii şi a participa la orice activităţi realizate împreună cu şi pentru copii.
Părinţii au nevoie să cunoască cine şi cum îi poate sprijini în eforturile sale de îngrijire, creştere şi educare
a copilului.
La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani?
- o conduită învăţată în familie este salutul, începând de la etapa în care copilul nu poate saluta decât
prin mişcarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”;
- respectul faţă de familie, de cei în vârstă, de profesori, colegi şi cercul de prieteni;
- răspunde la întrebări, susţine o conversaţie;
- respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui;
- are maniere la masă;
- cunoaşterea şi aplicarea normelor sociale: respectă rândul la magazin, spune: „te rog”, „mulţumesc”
şi „cu plăcere”, respectă simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor din jur;
- recunoaşte când greşeşte;
- alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de
competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.
246
 Expresia “cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Copilul este pregătit să primească
informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

Bibliografie:

Enache R. 2011. Asistenţa socială a copilului şi familiei, Editura Ovidius University Press, Constanţa.
Marica M. 2007. Sociologia educaţiei Ovidius University Press, Constanţa
Vrăşnaş E. 2008, Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi, Editura Aramis, Bucureşti.
http://www.desprecopii

247
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
Profesor Înv. Preșcolar STOICA SIMONA-ALINA
Grǎdinița P.P. Nr. 3 Mangalia

Cei „şapte ani de acasă” reprezintă eticheta cu care copilul pleacă în lume, „zestrea” care îl
însoţeşte toată viaţa. Familia este mediu în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel
mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială
în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Grădiniţa, şcoala şi alte medii
educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Pornind de la premiza că cele mai multe acumulări pe plan moral, cognitiv, afectiv şi voliţional au
loc în „cei şapte ani de acasă”, trebuie să aprofundăm problemele complexe şi de o importanţă
covârşitoare ale educării copiilor în această perioadă, insistând asupra grijii, răspunderii şi preocupărilor
pe care pot şi trebuie să le aibă atât părinţii cât şi educatorii pentru a facilita şi a favoriza însuşirea şi
consolidarea corectă, adecvată si sistematică a celor mai importante cunoştinţe, priceperi, deprinderi,
reguli, atitudini şi comportamente. Nu putem oferi soluţii universal valabile, doar putem veni cu sugestii,
să prezentăm modele, să interpretăm situaţii, să oferim exemple, să încurajăm sau să tragem semnale de
alarmă, fiind convinşi că întotdeauna şi în orice domeniu, cu atât mai mult în cel educativ, este mai uşor
să previi decât să corectezi.
În prezent trăim într-o perioadă marcată de schimbări rapide, suntem puşi în faţa provocărilor de a
ne adapta unei lumi care nu mai este la fel de sigură şi predictibilă cum era în trecut. În această situaţie,
este necesar să acordăm o mai are atenţie dezvoltării comportamentului emoţional şi a celui social al
copiilor.
Studiile indică faptul că acei copii care au dezvoltate abilităţile sociale se vor adapta mai bine la
mediul şcolar, vor avea rezultate mai bune. Copiii cu abilităţi sociale slab dezvoltate (copiii care se
comportă agresiv, fizic sau verbal, copiii care au dificultăţi de a se integra într-un grup) prezintă o
probabilitate crescută de a dezvolta probleme de comportament.
Lucrurile nu se desfăşoară la fel în cazul tuturor copiilor. Dacă un copil este caracterizat printr-un
temperament energic, soluţia nu este să îl „liniştim”, ci să-i oferim activităţi stimulative de epuizare
„sănătoasă” a surplusului de energie. Poate ar trebui să ne întrebăm în ce măsură adulţii prezenţi în viaţa
copilului oferă un model clar de autostăpânire. În multe cazuri, adultul are obligaţia de a se schimba întâi
pe sine pentru a oferi copilului un model adecvat.
Totuşi, dacă este prea neastâmpărat, prezentând un temperament coleric, nu înseamnă că poate fi
lăsat să se manifeste în consecinţă. El trebuie învăţat să respecte reguli de conduită morală.
Pe de altă parte, o disciplinare „excesivă” este in mod sigur dăunătoare copilului, antrenând efecte
nedorite, precum stoparea iniţiativei, a creativităţii şi pierderea încrederii în sine.

Copiii trebuie să înveţe că toate comportamentele noastre au consecinţe asupra celorlalţi şi de

aceea pe unele dintre ele le modificăm. În cadrul interacţiunilor sociale (copii-adulţi, copii-copii), copiii
îşi dezvoltă anumite abilităţi de relaţionare şi învaţă noi comportamente. Ei au nevoie permanentă de
ghidare din partea adulţilor în ceea ce priveşte recunoaşterea şi respectarea regulilor de comportament în
diferite situaţii sociale. Regulile au rolul de a preveni apariţia unor probleme de comportament.
Focalizarea pe ceea ce face bine copilul este mult mai eficientă în dobândirea comportamentelor sociale
adecvate şi în estomparea comportamentelor problematice, decât utilizarea pedepselor.
În grădiniţa de copii, formarea grupei de preşcolari reprezintă actul fondator al socializării
ulterioare a preşcolarului. Fiecare grupă reprezintă un context social complex, iar o bună adaptare la
cerinţele grădiniţei presupune înţelegerea rolului educatoarei, a aşteptărilor din partea acesteia, înţelegerea
relaţiei cu ceilalţi copii şi adaptarea la o serie de reguli.
Studiile de psihologie educaţională arată că instrucţiunile educatoarei şi modalităţile de predare,
utilizarea unor strategii de modificare comportamentală adecvată modelează tipul şi frecvenţa
interacţiunilor dintre copii.
Pentru o bună educaţie a copilului este necesară colaborarea familiei cu grădiniţa. Apreciem că
buna cunoaştere a ceea ce copilul trebuie să primească şi primeşte concret din partea familiei, conjugată
cu o muncă metodică pe baze ştiinţifice, din grădiniţă, în condiţiile unei bune colaborări permanente
248
dintre familie şi grădiniţă, a unei îndrumări suficiente a familiei, reprezintă pârghii de bază în formarea
personalităţii preşcolarului.
De reţinut că: faptele de astăzi ale copiilor reprezintă o prefigurare certă a celor de mâine;
deprinderile şi convingerile "creionate" acum constituie baza modului de acţiune în viitor; atitudinile şi
comportamentele adulţilor cu care vin în contact (îndeosebi ale părinţilor) vor fi primele modele copiate
cu fidelitate de către copii.

BIBLIOGRAFIE :
• „Cei şapte ani de acasă”-Codul bunelor maniere pentru copii, autor:M.Gîgă, Editura Coresi,
Bucureşti, 1999;
• Revista învǎțǎmântul preșcolar, nr.3-4/2008, MECT, București
• Revista învǎțǎmântul preșcolar, nr.3-4/2011, MECT, București

249
 Primii pași în viață sunt cei șapte ani de acasă

STOLNICU CATALINA

Părinții doresc ca fiecare copil al său sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi,
în acelaș timp părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Adevărul este că nu prea mai există cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educationale încă de la varste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să
consolideze normele deja deprinse din familie.
În familie este locul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi
achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior
decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Din mai multe puncte de vedere cei 7 ani de acasă însemnă mai multe reguli de bun simț, igienă,
respect, pe care un copil trebuie să le învețe de la părinți, până să intre intr-o colectivitate (grădiniță,
școală)
Aceste reguli principale sunt:să asculte pe cineva când vorbeste, să nu vorbesti cu gura plină, să te
speli pe mâini după ce ai folosit toaleta, să spună adevarul, să nu fie agresiv, sa dea bună ziua/la revedere,
să iși asume responsabilitatea pentru ceea ce face, să respecte oamenii din jur.
O altă perspectivă a celor 7 ani de acasă este următoarea:
-pot evalua obiectiv conduita în raport cu diferite situații (trebuie să știe ce-i place, ce-i trebuie, ce
poate fi un pericol, ce nu vrea să facă, etc.)
-să poată să își spună părerea și interesele fără a deranja pe cei din jur (să folosească un limbaj
politicos, să nu se miorlăie, să nu fie obraznică, dar să exprime ceea ce simte, nu să evite să-și spună
părerea)
-să fie atent și implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situațiile cu potențial periculos
și, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva. (Începând de la salutul persoanelor
cunoscute, continuând cu atenția acordată traficului, pietonilor, adică să nu meargă pe stradă cu caștile în
urechi, trimițând SMS-uri, izbindu-se de alți pietoni și ignorând culoarea roșie a semaforului, de
exemplu... iar ca ajutor, nu știu, să adune fructele cuiva care și-a rupt sacosa, să urce în pom după o pisică
speriat)
-să știe să piardă (și automat, să-și focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar și să castige cu
eleganță (fără a-l umili pe cel care a pierdut).
Aceste lucruri se invață mai mult prin copierea parinților și a altor educatori, mai degraba decat din
predici și povesti. Așa că e de maximă importanță că parinții sa fie un exemplu pentru cei mici.
Important, de asemenea ca independența copiilor să fie stimulată, deoarece în mica copilărie este
mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va încerca totul,
ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență. Pe când, daca e obișnuit de
mic să înfrunte unele situații și să facă singur alegeri (evident, pe masura lui, și controlate de adult) îi va
fi mult mai ușor să ia hotărâri în ceea ce-l privește.
Tot la capitolul părinți, felul în care i se vorbeste și felul în care este ascultat, îl va învața cum să
facă și el, la rândul său, asta, de o manieră pe cât posibil politicoasă.
”Astfel,copilul sănătos ghidat rezonabil de către părinți sau de către cei ce-l îngrijesc, se va supune
legilor interioare ale dezvoltării, legi care creaza o succesiune de posibilități pentru a lega relații
importante și sănătoase cu cei ce îl îndrumă.”(Erik Erikson)

250
 Cei şapte ani de acasă

Întocmit, Prof. ing. Surdei Lorentza

Colegiul Tehnologic “Constantin Bâncoveanu” Baia de Aramă

Vorbesc din experienţa mea de copil crescut şi educat într-o familie care și-a dorit
copii dar care nu avea experiență de părinți, însă primiseră o educație frumoasă și aleasă
pe care ne-au transmis-o nouă copiilor.
“Cei șapte ani de acasă” idee care sintetizează personalitatea unui om reprezentând
calitățile și defectele părinților lăsând de o parte generațiile care te dau în spate. Copii mici
își imită părinții apoi “culeg” din mediul în care trăiesc atitudini, idei pe care le valorifică
în viața zilnică.
Din experiența mea de profesor trecându-mi “prin mână” mai multe generații mi-am
dat seama observând comportamentul elevilor, în fiecare zi se văd “cei șapte ani de
acasă”.
E adevărat, într-un fel se comportau elevii acum douăzeci și cinci de ani și altfel se
comportă acum.
Atunci bunul simț, ascultarea, dorința de a asimila cunoștințe pentru a avea succes
sau valoare erau prioritare.
Astăzi spun unii specialiști că trăim într-o altă dimensiune, s-au schimbat
prioritățile.
Tinerii, în special, își doresc succesul imediat, “imaginea” contează deși realitatea e
alta.
Deci stând de vorbă cu părinții îmi dau seama ce le-au transmis copiilor lor.
Contează ce modele de viață au copii în familie, societate și ce aleg din viață.
Copii să știe că în tot ceea ce faci e bine să ai simțul măsurii și al ridicolului.
A ști să asculți este o artă după cum a te abține să dai mereu sfaturi este o dovadă de
înțelepciune.
Am în minte o povestioară în care mama l-a luat pe genunchi pe copil și i-a spus:
“-Vezi, sunt fel și fel de copii educați în fel și fel cu părinți fel și fel. Nu te voi opri să nu
mergi cu ei, dar un singur lucru îți cer să le dai și lor din lumina ta, adică tot ce te-am
învățat noi frumos și bine și să nu aștepți de la nimeni recunoștință. Să nu te temi, fi fără
frică. Asta înseamnă să fi un om frumos. ”
Cei șapte ani de acasă te definesc ca om atât în familie cât și în societate.

251
 Familia, factor al devenirii umane

Prof. înv. Preșcolar Diana Gabriela Tănăsoaie

Șc. Gimn. „George Călinescu”, Iași:
Grădinița cu Program Normal Nr. 7, Iași

Frecvent auzim și utilizăm sintagma „cei șapte ani de acasă”, dar la ce ne referim când o aducem
în discuție?!
Când o persoană nu salută, adesea s-ar spune despre ea că îi lipsesc cei „7 ani de acasă”. Dacă nu
utilizează formulele de politețe: „te/vă rog!”, „mulțumesc” „dumneavoastră”, când nu respectă oamenii
din jur, nu le vorbește politicos, nu se comportă adecvat în mijloacele de transport în comun, de asemenea
i se poate imputa faptul că „îi lipsesc cei șapte ani de acasă”. Această formulă simbolizează necesitatea
formării conștiinței și conduitei morale. Familia reprezintă fundamentul formării valorilor, normelor,
principiilor morale întrucât reprezintă primul mediu educațional cu care ia contact copilul. Familia
reprezintă factorul determinant al unuia dintre cei trei factori ce stau la baza formării și dezvoltării
personalității: ereditatea.
Alături de factorii de mediu și de educație, ereditatea are o influență majoră în conturarea personalității
individului. Ereditatea este o caracteristă a ființelor vii ce asigură transmiterea informațiilor genetice:
caracteristici biologice individuale și specifice speciei de la părinți urmașilor lor, informații ce vor fi
stocate în ADN-ul noului individ. Sunt transmise atât trăsături și înclinații pozitive, cât și negative.
Acestea din urmă pot fi controlate prin modificarea corespunzătoare a mediului fizic și social, dar mai
ales prin intervenția educației.
Poziționarea geografică, cacteristicile climei, valorile culturale, etnice, religioase, morale ale
mediului în care se naște, crește, se dezvoltă individul sunt în strânsă corelație cu ceea ce va deveni
acesta, modul în care va gândi, se va comporta. Familia este primul model pe care îl observă și imită
copilul, de la care preia idei, valori, principii, modele de comportare, manieră de exprimare, cuvinte, cu
care își va îmbogăți vocabularul, caracteristicile limbii vorbite în familie.
Când vorbim despre „cei șapte ani de acasă” ne referim la trăsături pozitive de personalitate pe
care copilul trebuia să și le fi însușit în primii ani de viață, până la intrarea în școală, deoarece până la
această vârstă copilul poate fi „modelat” mult mai ușor, fapt pentru care cei ce fac parte din viața acestuia
trebuie să conștientizeze marea responsabilitatea pe care o au.
Deseori părinții se confruntă cu situații dificile în care trebuie să aleagă între decizia de a ceda în
fața dorințelor copilului sau de a le rezista. Înainte de a lua o decizie trebuie să ne întrebăm: ce consecințe
va pe termen lung decizia mea de a ceda în fața copilului sau de a rezista? Uneori o decizie poate părea
avantajoasă pe termen scurt, dar, pe termen lung, ar putea fi dăunătoare.
Conform ideilor formulate de psihologul american Robert Gagne, un rol important în a determina
copilul să ducă la îndeplinire o sarcină este informarea acestuia, încă de la început, cu privire la toate
etapele activității pe care o va desfășura și la rezultatul pe care va trebui să îl obțină. Odată transmise
252
copilului, obiectivele „creează un set care este «purtat în minte» pe toată durata învăţării şi care îi permite
să respingă stimulii străini şi neadecvaţi” (R. Gagné, 1975, p. 264).
În teoria învățării pe care a elaborat-o, Skinner a evidențiat importanța recompensei în învățarea
unui comportament. Anunțarea recompensei pe care o va primi copilul sau descoperirea faptului că
imediat după manifestarea unui comportament primește o recompensă, îl va determina să repete acțiunea
recompensată. S-a dovedit faptul că oferirea de recompense încurajează mult mai mult adoptarea unor
atitudini și manifestarea unor comportamente decât admonestarea, oferirea de pedepse, compararea
negativă a rezultatelor unui copil cu ale altora. Fiecare efort trebuie apreciat pozitiv și încurajat.
Câteodată grija excesivă a părinților, dorința de a oferi cât mai curând copilului ceea ce își dorește,
de a-l proteja de o ocară, uneori binemeritată, pot constitui o barieră în calea evoluției personalității
acestuia. Putem face rău copiilor, deși scopul nostru este opus. Preșcolarul trebuie să fie sprijinit spre a
înțelege ce este bine și ce este rău, ce efecte au propriile comportamente, cum îl afectează pe el sau pe cei
din jur reacțiile sale, fiind lăsat să experimenteze situațiile din care poate învăța aspecte pozitive sau care
îl pot ajuta să manifeste empatie față de ceilalți.

Bibliografie:
Gagné, Robert, 1975, Conditiile învățării, Editura Didactică și Pedagogică, București
http://lrc.binus.ac.id/downloads/TE/Gagne.pdf

253
 COMPORTAMENTUL ELEVILOR IN SOCIETATE

Prof. Înv. Primar Tîrlea Ana

Şcoala Gimnazială Nr. 1 Motru, Jud. Gorj
Creşterea unui copil este considerată una din cele mai dificile responsabilităţi ale adultului şi pentru
care omul are cea mai puţină pregătire. Majoritatea oamenilor obţin cunoştinţe despre creşterea copiilor
de la oamenii din jur sau din propria copilărie. În consecinţă, când devin părinţi, repetă pattern-uri de
interacţiune din copilăria lor care pot fi nepotrivite pentru proprii copii. Mai rău, îşi ceartă copiii cu fraze
pe care părinţii lor obişnuiau să le folosească şi despre care şi-au propus că nu le vor folosi cu proprii
copii. Când ambii părinţi sunt activ implicaţi în creşterea şi educarea copilului este important pentru ei să
comunice constant unul cu altul pe probleme de disciplină şi de comportament al copilului. În acest fel
scade probabilitatea de a folosi tehnici de parenting greşite, din trecutul lor. De asemeni, vor face front
comun cu partenerul - ceea ce va oferi copilului un mesaj important despre siguranţă. Prin stabilirea unor
limite, copilul este ajutat să înveţe cum să se poarte în societate. Aceste lucruri sunt necesare pentru ca
copilul să devină un adult responsabil. Disciplina este o problemă dificilă, deaoarece trebuie să fie dreaptă
şi constantă. A fi părinte implică multă responsabilitate, 24 de ore pe zi. Menţinerea unei discipline
constante poate fi obositoare şi consumatoare de timp. Este foarte greu pentru părinţii singuri. Desigur, au
avantajul să poată creşte copilul aşa cum îşi doresc, fară intervenţia partenerului, dar sunt multe momente
când se simt izolaţi şi nesiguri în privinţa metodelor de disciplinare. Poate fi de folos schimbul de idei cu
alţi adulţi apropiaţi sau discutarea problemelor cu un profesionist în sănătate sau chiar cu profesorul
copilului. În familia cu doi părinţi viaţa este mai uşoară dacă ambii parteneri discută împreună despre
metodele de educaţie ale copilului şi scopurile lor. Astfel îşi oferă sprijin în situaţiile în care ar fi tentaţi să
cedeze doar pentru a avea linişte şi pace.
Imaginea de sine a copilului se dezvoltă chiar din prima zi de viaţă. Copiii devin conştienţi
de emoţiile şi comportamentul părinţilor. Percep atât cuvintele pe care aceştia le spun cât şi tonul vocii.
Observă şi recunosc limbajul trupului. Privesc de aproape expresia facială. Copilul se modelează pe baza
lucrurilor pe care părinţii le spun şi fac. De aceea, felul în care părintele se comportă şi vorbeşte cu copiii
are o influenţă enormă asupra dezvoltării lor. Şi mai important poate afecta încrederea în sine a copilului.
Atunci când părinţii laudă copilul în mod constant, asigură copilului o dezvoltare cu încredere în sine
corespunzătoare. Dar atunci când părinţii sunt critici şi inconsecvenţi, sau chiar neiubitori, copiii
invariabil vor creşte subevaluându-se. Îmbrăţişarea copilului sau lăudarea lui pentru un comportament
adecvat îl va încuraja pe copil să vadă că a te purta bine, plăcut, blând, atrage recompense. De asemenea,
încurajează încrederea în sine. Copiilor le place să audă că sunt iubiţi. Dacă un copil se poartă rău trebuie
criticat comportamentul şi nu copilul. Exemplu: "Laura, eşti o fetiţă minunată şi te iubesc foarte mult, dar
comportamentul tău de azi a fost îngrozitor!" este mai constructiv decât a spune: "Laura, eşti o fetiţă rea şi
nesuferită!".De fapt, mulţi părinţi merg şi mai departe şi cuvintele lor pot răni serios copilul, pe termen
lung. Orice psihoterapeut poate afirma că problemele pacienţilor lor sunt consecinţele cuvintelor dure
254
adresate lor în copilărie. A spune fraze ca: "Pleacă din faţa mea!", "mi-e silă de tine", sau şi mai rău "nu te
mai iubesc" sunt atât de dureroase şi de supărătoare pentru copil încât afectează serios abilitatea lor de a
oferi afecţiune mai târziu în viaţa şi de a forma relaţii sănătoase. Ironizarea copilului sau compararea lui
cu alţi copii, fraţi sau surori poate avea consecinţe negative. În zilele noastre poate fi dificil ca familia să
găsească timp şi să-l petreacă împreună. Majoritatea părinţilor lucrează în timp ce copiii merg la şcoală şi
probabil au şi alte activităţi în timpul liber. Astfel, momentele în care întreaga familie este împreună sunt
rare. O idee bună ar fi aranjarea programului familiei astfel încât aceasta să fie împreună mai mult timp şi
să discute. Copiii se bucură când sunt implicaţi în activităţi alături de părinţi .Întâlnirile regulate dintre
membrii familiei pot ajuta la ventilarea emotiilor negative şi la întărirea relaţiilor dintre membrii ei. Este
important ca părintele să-l asculte pe copil atunci când vine să întrebe ceva sau să discute un subiect.
Dacă li se va spune de fiecare dată "nu acum, sunt ocupat" vor pierde dorinţa de a-şi împărtăşi gândurile
cu părintele şi vor creşte cu resentimente faţă de acesta şi cu credinţa că el nu este destul de important
pentru a fi pe primul loc. Mulţi părinţi spun copiilor: "trebuie să faci lucrul x pentru că aşa spun eu". Dar
toată lumea ştie că a oferi o explicaţie potrivită este mai eficient pe termen lung. Deci, e bine ca părintele
să explice copilului pentru că acest lucru îl va ajuta pe copil să gândească şi să acţioneze într-un mod
coerent şi organizat. De multe ori copilul imită felul de a se comporta şi de a vorbi al părintelui. Părintele
este cel mai important model pentru copilul său. Dacă părintele îi arată copilului respect, bunătate,
onestitate, prietenie, ospitalitate, generozitate şi oferă complimente des, există mari şanse ca şi copilul să
facă la fel. Părintele este responsabil de îndrumarea copiilor, îi poate ajuta prin încurajarea frecventă şi
explicarea motivului - la ce se aşteaptă de la ei. Dar cel mai bun lucru este exprimarea iubirii
necondiţionate pe care părintele o simte pentru copilul său.

255
 „Cei șapte ani de acasă”- piatra de temelie a vieții pe viitor

Prof. TODERIȚĂ VASILICA

C.T.A.T. „Dumitru Moțoc” Galați
„Cu răbdare, să dăm copiilor o minte chibzuită, un ideal de viață potrivit cu menirea Neamului
nostru.” (Simion Mehedinți)

Copilul se formează prin activitate proprie, grație schimburilor neâncetate cu mediul fizic și social
în care trăiește.
Primul cadru de viață și implicit de educație este familia, în care se adaugă succesiv grădinița,
școala primară, gimnazială, învățământul liceal, universitar,etc.
Normele de conduită se învață în familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să
confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie.
Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă.
Un rol important în formarea unui comportament corespunzător al copilului îl are relația afectivă cu
părinții.Copilul care se simte apreciat de părinți percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceștia.
Părinții au o foarte mare influiență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le trasmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor
asuma alte obiceiuri noi.Fiecare părinte trebuie să-i explice clar copilului ce are voie să facă și ce nu, să
stabilească reguli realiste, echilibrate.
Este foarte important să transmitem copiilor învățămintele necesare care-l va ajuta pe acesta să
devină un om respectuos și demn de respect la rândul său.
Respectul acordat celor din jur, reprezintă o normă de conduită foarte importantă, care-l ajută pe
copil și viitorul adolescent să se integreze mai ușor în societate.Uneori, datorită comportamentului ciudat
față de semenii lor, unii adolescenți se autoizolează de cei din jur și tind să dispară treptat din viața
socială.
Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalați.
Dintre normele de conduită care caracterizează un copil bine crescut putem unumera:
• Salutul- este prima normă de conduită învățată în familie.
• Comportamentul în public. Un copil bine crescut, știe să răspundă la întrebări și să susțină la
rândul lui conversația fără să întrerupă pe cel care vorbește.
• Comportamentul cu prietenii- copilul trebuie să-și respecte partenerii de joacă, să înțeleagă și să se
conformeze regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
• Comportamentul în timpul servirii mesei.O bună creștere presupune folosirea eficientă a
tacâmurilor, poziție corectă a corpului, să nu vorbească, etc.
• Recunoașterea greșelilor- copilul trebuie să știe că recunoașterea greșelilor și sinceritatea
exprimării regretului nu reprezintă un semn de slăbiciune, ci de respect și demnitate.
• Tact și toleranță. Este important ca părinții să-i învețe pe copii să fie toleranți cu cei din jur, că toți
oamenii sunt egali.
• Înțelegerea normelor sociale. Un copil bine crescut trebuie să știe să se comporte în societate, să
cunoască și să aplice reglile nescrise ale acesteia, de exemplu:să-și aștepte rândul la magazin, la medic, la
leagănul din parc, să se adresese celor din jur folosind formule de politețe, „te rog”, „mulțumesc”, „cu
plăcere”, să respecte simbolurile, credințele proprii și a celor din jur.
• Un rol important în modelarea caracterului fiecărui copil îl are instituția școlară.
Activitatea instructiv educativă în unitățile școlare se desfășoară în cadrul procesului de învățământ.
Acesta reprezintă forma cu cel mai înalt nivel de organizare a activității de formare a ființei umane, fiind
mijlocul principal prin care societatea educă și instruiește noile generații.

256
BIBLIOGRAFIE

1. Vrabie, D., Psihologia educației, Editura Evrika, Brăila , 2000

2. Marinescu, S., Dinescu, R. , Invitație la educație, Editura Carminis, Pitești, 2003.
3. Barna, A., Antohe, G., Curs de pedagogie, Editura Logos, Galați, 2001
4. http://www.didactic.ro/materiale-didactice/cei-7-ani-deacasa.

257
 IMPORTANTA MEDIULUI FAMILIAL IN DEZVOLTAREA COPILULUI
Scoala Gimnaziala ,,Gheorghe Nicolau ‘’ Romani
Gradinita Nr. 1 Silistea
Profesor pt. inv. prescolar Trifan Ana-Genoveva

Mediul familial este primul mediu afectiv, educativ si socializator pe care il cunoaste copilul si a
carui influenta ii marcheaza essential dezvoltarea ca individ.El influenteaza dezvoltarea psihica in mod
decisiv in primii ani de viata ai copilului.

Principalele elemente cu incidente educative ale acestui mediu sunt : statutul socio-economic al
familiei;statutul socio-cultural; compozitia familiei; structura relationala; climatul afectiv;nivelul
aspirational si motivational al parintilor, etc.

De asemenea, in ceea ce priveste factorul cultural,un rol deosebit de important il are limbajul din
mediul familial sau calitatea comunicarii.Importanta mediului familial pentru conturarea bazelor
dezvoltarii personalitatii copilului este data, in primul rand, de tripla dependenta copilului fata de familie:
biologica,sociala si educationala. Pe de alta parte, mediul familial este prin excelenta un mediu afectiv si
educativ.Legatura copilului cu familia este,din aceasta cauza,extreme de puternica si din multe puncte de
vedere de neinlocuit.

Considerata in substantialitatea efectelor pe care le produce,familia indeplineste importante functii

in procesul general al integrarii copilului in mediul social, fapt care se reflecta asupra dezvoltarii sale:

-creeaza o dependent absoluta a copilului de membrii micro-grupului familial din punct de vedere
fizic, psihic, material;

-datorita profunzimiirelatiilor de tip afectiv, impactul emotional pe care il exercita este maxim;

-familia ofera primele modele comportamentale, creeaza primele obisnuinte si deprinderi;

-familia creeaza o anumita matrice existentiala, un stil comportamental care se imprima asupra
intregii evolutii a individului si care va genera, de asemenea, rezistenta la schimbarile ulterioare care se
impun;

-influenta educativa pe care o exercita familia este implicita, face parte integranta din viata.

258
 Părinte-copil
Duet sau duel

Prof. Ecaterina Truică

Liceul Teoretic „Henri Coandă” Craiova

Misiunea de a fi părinte este deosebit de grea. A fi părinte e o meserie în toată puterea cuvântului,
cu deosebirea că în acest caz trebuie să muncim cu normă întreagă, zi şi noapte, fără să beneficiem de
concedii anuale plătite sau de pauzele determinate de reviziile tehnice.
O meserie din care nu se pune problema să demisionăm, ba dimpotrivă, pentru că există riscul să
fim consideraţi „nedemni”. O meserie care se învaţă din mers, pe tot parcursul vieţii, şi pentru care nu se
organizează cursuri de specializare. O meserie care se construieşte în fiecare zi şi în care greşelile ne
ameninţă la fiecare pas, refuzându-ne dreptul de a greşi.
Majoritatea frustrărilor slujbei de părinte apar pentru că noi nu avem un model bine trasat, un « plan
de bătaie », pentru a răspunde aşa cum trebuie la toate situaţiile inevitabile cu care ne confruntăm. Ar
trebui să avem anumite jaloane, trasate foarte clar, precum au aviatorii lumini la aterizare, care să ne arate
încotro să ne îndreptăm nava familiei. Dorim principii călăuzitoare care ne vor ajuta să ne creştem copiii
sănătoşi şi în siguranţă
La şcoala părinţilor are acces liber oricine. Nu se asigură o specializare, nu se oferă diplome sau
certificate de absolvire. Nu se organizează examene şi nu se dau alte note decât cele acordate de proprii
noştri copii.
Nu există restricţii… Ce se întâmplă însă când cineva nu şi-a învăţat lecţia?
A fi părinte înseamnă deopotrivă a da (a-i ajuta pe copii să realizeze ceea ce vor, pentru că aceştia
nu au suficientă forţă, şi a le oferi sprijinul necesar pentru a ajunge acolo unde trebuie să ajungă), a cere
(a porunci şi a impune reguli) şi a ierta. În primul rând trebuie să-i acceptăm pe copiii noştri aşa cum
sunt, pentru că ei sunt mai importanţi decât aspiraţiile noastre personale
Dacă părinţii s-ar lăsa puţin „ghidaţi” de profesori, poate le-ar fi mai uşor în procesul de educaţie al
copiilor şi unora şi celorlalţi.
Dar, uneori, ca dascăl, simţi că duci lupta lui Don Quijote, morile de vânt fiind atât elevii cât şi
părinţii acestora. Ne străduim să-i învăţăm normele de bună conduită, dar cât este de zadarnic dacă acasă
nu se continuă această muncă. Şi ce bine ar fi dacă părinţii ar colabora mai mult cu profesorii…
Nu material pentru a trece clasa sau sub imperiul nervilor şi ameninţărilor adresate copilului „Lasă
că vezi tu acasă…!” În acest caz dascălul nu mai are curaj să spună nimic, nu-şi poate încărca conştiinţa
cu încă o „victimă” care oricum nu va da rezultate mai bune, va fi numai timorat şi îngrozit de ceea ce
înseamnă şcoală şi educaţie. Duhul blândeţii poate face minuni. Este foarte greu, dar merită încercat,
pentru că greşelile de educaţie se văd, iar când se văd este prea târziu, poţi să-l baţi…. mult şi bine, de la
un anumit moment, copilul nu mai ţine cont de părintele care se impune cu bătaia.
Numeroşi cercetători din domeniul dezvoltării copiilor sunt acum convinşi că aceste creaturi
complexe, micuţe, numite bebeluşi, sunt foarte departe de a fi „foi albe” atunci când vin pe lume . Un
important studiu revelează existenţa a nouă tipuri diferite de comportament a nou-născuţilor
Aceste diferenţe au tendinţa de a se păstra şi mai târziu şi printre ele se numără şi nivelul de
activitate, reacţiile, distragerea atenţiei şi dispoziţia. O altă caracteristică foarte importantă a nou-
născuţilor se referă la ceea ce se poate numi „puterea voinţei”.
Unii copii se pare că se nasc cu atitudine docilă şi favorabilă autorităţii exterioare. Ca prunci, nu
plâng prea des, dorm aproape toată noaptea, zâmbesc atunci când sunt schimbaţi, sunt răbdători atunci
când masa întârzie puţin. Mai târziu, în timpul copilăriei, le place să îşi păstreze camera curată, îşi fac

259
lecţiile pentru şcoală cu multă plăcere şi se pot juca ore întregi fără să se plictisească. Din păcate, aceşti
copii superdocili nu sunt prea numeroşi, dar este sigur că ei există în unele familii.
Tot atât de sigur, cum unii copii sunt, prin natură, ascultători, alţii par a adopta o atitudine
sfidătoare, „agresivă” încă de la naştere. Intră în lume sfidători, plângându-se de temperatura
necorespunzătoare din sala de naşteri, de incompetenţa asistentelor. Pretind ca masa să le fie servită
exact în momentul în care au comandat-o şi cer ca mama să le acorde tot timpul ei. Pe măsura trecerii
timpului, exprimarea voinţei devine tot mai categorică, iar vânturile se transformă în uragane în timpul
primilor ani ai vieţii.
Ceea ce ar trebui să ştie fiecare părinte este faptul că voinţa copilului trebuie modelată încă din
primii ani ai vieţii. Nu zdrobită, distrusă sau înăbuşită. Cum se poate realiza acest lucru? Cel mai
important pas în orice procedeu este stabilirea în avans a unor limite rezonabile. Copilul trebuie să ştie
care este comportarea acceptabilă şi care nu, înainte de a fi făcut răspunzător pentru aceasta. Stabilirea
acestor condiţii prealabile va elimina sentimentul copleşitor al nedreptăţii, resimţit de copil când este
pedepsit pentru incidente sau greşeli pe care nu le înţelege. Dacă nu s-a stabilit nici o limită, nu trebuie să
se ceară respectarea vreuneia. O dată ce copilul a înţeles ce i se cere, trebuie făcut responsabil pentru
comportarea sa. Aceasta sună frumos şi pare uşor de aplicat, dar, majoritatea copiilor înfruntă autoritatea
părinţilor de a conduce, fiind conştienţi de competiţia voinţelor dintre generaţii. De obicei, când un copil
se comportă într-un mod dăunător, atât pentru ceilalţi cât şi pentru el, scopul său ascuns este să verifice
stabilitatea limitelor fixate.
Când se răzvrăteşte, copilul ia în considerare dorinţele părinţilor săi şi, sfidător, încearcă să le
nesocotească. Ca un general de armată, va calcula riscurile potenţiale, îşi va aduna forţele şi va ataca
duşmanul cu toate gurile de foc de care dispune.
Când au loc astfel de confruntări este extrem de important ca adultul să obţină o victorie decisivă şi
să afişeze o încredere nezguduită în el însuşi. Copilul şi-a manifestat clar dorinţa de a se lupta şi părinţii
trebuie să fie suficient de înţelepţi să nu-l dezamăgească. Nimic nu este mai distructiv pentru autoritatea
părintească decât ca mama sau tata să piardă această bătălie. Copilul face ca poliţistul care verifică
noaptea dacă uşile magazinelor sunt încuiate. Cu toate că încearcă să deschidă uşile, totuşi speră ca ele să
fie încuiate, şi totul să fie în siguranţă. În acelaşi mod, copilul care atacă autoritatea iubitoare a părinţilor
se simte pe deplin asigurat când observă că ei rămân fermi şi încrezători pe poziţia lor de conducători.
Se simte în siguranţă într-un mediu bine organizat, în care drepturile celorlalţi oameni (şi ale lui)
sunt garantate de limitele clare şi ferme stabilite de părinţi.
După o perioadă de conflicte, în care părintele şi-a afirmat dreptul de conducere (mai ales daca
pentru copii rezultatul a fost plânsul), copiii ar putea simţi nevoia să fie iubiţi şi asiguraţi de dragostea
părintească. Legănându-l, îmbrăţişându-l, spunându-i-se cât de mult este iubit, i se poate aminti din ce
motive a fost pedepsit şi cum poate, pe viitor evita astfel de necazuri
Atunci când părinţii stabilesc limitele, trebuie să fie siguri că odraslele lor sunt capabile să
îndeplinească cerinţele formulate. Cerinţele exagerate îl pun pe copil într-o situaţie fără ieşire şi acest
lucru va produce pagube inevitabile capacităţii sale emoţionale.
O relaţie bazată pe dragoste şi afecţiune este foarte posibil să devină o relaţie sănătoasă, chiar dacă
vor apărea şi greşelile inevitabile ale părinţilor.

260
 Cei șapte ani de acasă – piatra de temelie a unei vieți fericite și sănătoase

Loredana Turcas

Nelson Mandela, marele om de stat, spunea cândva: „Educația este marele motor din spatele
dezvoltării personale. Prin educație, fiica unui unui țăran poate deveni doctor, fiul unui miner poate deveni
directorul unei întreprinderi de minerit, iar copilul unui muncitor la o fermă poate deveni președintele unei
mari națiuni.” Adevărul acestei afirmații poate fi pe deplin înțeles dacă luăm în considerare enorma
importanță a educației preșcolare, adică ceea ce îndeobște numim „cei șapte ani de acasă.” Este un punct de
vedere susținut și de celebrul profesor de vioară și educator japonez, Shinichi Suzuki, care a rostit un mare
truism atunci când a afirmat că „destinul unui copil este în mâna părinților săi.” Altfel spus, direcția și
calitatea acestui destin sunt determinate în mare măsură de către părinți, în primii șapte ani de viață ai
copilului.

În această perioadă, tot ce se întâmplă în mediul familial și în realitatea imediată se imprimă, este
absorbit și se interiorizează în ființa copilului, devenind condiția de bază care îl va defini ca persoană și va
determina felul său de a fi pe tot parcursul vieții sale. Este o etapă în care obiceiurile, principiile, modelele
comportamentale, experiențele, relația cu ceilați și cu sine, precum și atitudinea generală în fața realității, se
conturează în funcție de ceea ce copilul vede în mediul ce-l înconjoară, de tonalitățile vocii folosite de cei
care îi vorbesc, de felul în care este atins, de comportamentul celorlalți și de modelele comportamentale
afective și emoționale ale părinților săi. Pe baza a tot ce observă în jurul său, se dezvoltă mecanismele sale de
manipulare, de apărare sau de atac, de supraviețuire și de a face față realității. Este cât se poate de evident că,
prin prisma celor de mai sus, primii șapte ani de acasă sunt piatra de temelie a caracterului și personalității
copilului, iar părinților le revine marea responsabilitate să fie primii „constructori” ai destinului și viitorului
copilului lor, dacă își doresc pentru acesta o viață fericită și împlinită. Odată conștientizată această
responsabilitate, „cei șapte ani de acasă” își pot recâștiga importanța și locul cuvenite în educația copilului.

Având în vedere rolul crucial jucat de părinți în dezvoltarea pe toate palierele a copiilor, aceștia trebuie
sprijiniți și susținuți în eforturile lor. Astfel, dată fiind importanța educației timpurii și a primilor șapte ani de
viață, considerați a fi cheia unei vieți împlinite, organizații precum UNICEF și World Bank au inițiat acțiuni
care urmăresc găsirea celor mai bune soluții pentru o abordare integrată în dezvoltarea timpurie a copiilor.
Cercetările științifice au arătat că primele 1.000 de zile din viața copilului sunt cele mai importante. De
aceea, asigurarea unor servicii de calitate și venirea în întâmpinarea părinților cu măsuri adaptate nevoilor
acestora pe parcursul acestei perioade critice au drept efect abilități cognitive mai bine dezvoltate, rezultate
școlare îmbunătățite semnificativ, reducerea drastică a ratei abandonului școlar și un start în viață mai bun. În
cadrul unei conferințe organizate în Bulgaria, „The first 7”, cu sprijinul celor două organizații mai sus-
menționate, s-a insistat asupra ideii că un start bun în viață este esențial pentru dezvoltarea potențialului
maxim a fiecărui copil și pentru dezvoltarea societății în ansamblul ei. Conform reprezentantului UNICEF,
„primii ani de viață sunt cei mai importanți pentru un copil, căci ei reprezintă fundația succesului lui în viață.
De asemenea, sunt cei mai importanți și pentru societate, deoarece îi oferă cea mai mare oportunitate de a
influența prosperitatea viitoare, incluziunea și stabilitatea socială. Educația timpurie a copiilor este
considerată a fi una din cele mai puternice arme împotriva inegalităților sociale și o cale de a asigura șanse
egale tuturor copiilor pentru a-și dezvolta potențialul maxim. Toți copiii sunt doriți și toți copiii au dreptul la
un start bun în viață.” La rândul său, reprezentantul World Bank în Bulgaria a spus: „Ca părinți, știm că a
261
investi de timpuriu în copiii noștri nu înseamnă doar să le asigurăm mâncarea și hainele, ci să le oferim
atenție și dragoste. Ca economiști, suntem convinși că fiecare bănuț investit în educația timpurie a copiilor
va aduce foloase. Toate aceste investiții vor avea ca rezultat o viață mai bună și la o societate mai bogată.”

În concluzie, se poate spune că „cei șapte ani de acasă” sunt rodul colaborării dintre părinți și societate
și a modului în care fiecare dintre cele două părți înțelege să-și asume responsabilitatea care îi revine. Dacă
părinții sunt cei care modelează caracterul și personalitatea copilului prin mediul de viață pe care îl creează
pentru acesta, societatea, la rându-i, are datoria să vină în întâmpinarea părinților și să le ofere sprijin pe
măsura nevoilor lor, astfel încât educația timpurie să își indeplinească scopul și să se constituie în punctul de
pornire a unei vieți fericite și împlinite, contribuind la dezvoltarea copilului și la transformarea sa într-un
adult responsabil, echilibrat, conștient de sine și de propria sa valoare.

Bibliografie:

1. Early Childhood Education: The Key to Succes in Life, http://www.learninginfo.org/early-childhood-

education.htm

2. The First seven Years Are Key to A Successful Life, http://www.worldbank.org/en/news/press-

release/2014/06/05/the-first-seven-years-are-key-to-a-successful-life

3. Your Child’s First Seven Years: Building A Foundation For A Happy, Healthy Life,
http://www.viralnovelty.net/childs-first-seven-years-building-foundation-happy-healthy-life/

262
 Importanța celor 7 ani de acasă

Prof.înv.primar UNGUREANU FLORINA

Școala Gimnazială Plosca, Teleorman
Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Așadar, această
sintagmă se referă la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi
comportamentului copilului până merge la şcoală.Când spunem că un copil are “cei șapte ani de-acasă”,ne
gândim la un copil bine crescut care știe să salute,să spună:“te rog !” și “ mulțumeasc!”,care știe să
respecte și se comportă civilizat cu cei din jur.
Copiii trebuie să învețe în cei șapte ani deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curățenie și
exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și
negative precum și bunele maniere . Calitatea educației primite în familie, adică ”cei șapte ani de-acasă”,
depinde îndeosebi de nivelul educației părinților și a membrilor familiei,care vin în contact cu copilul,în
special sub aspect moral,comportamental.
În familie învățăm să fim umani. Acasă înseamnă locul unde copilul crește, se dezvoltă și unde se
pun bazele viitorului om. Educația ,bunele maniere , regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului
în societate și formarea lui ca viitor om.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Din păcate, uneori cei șapte ani de acasă,
se limitează la 2, copilul fiind lăsat cu bonă, sau dus la creșă de mic, iar părintele vine prea obosit de la
serviciu și nu mai are putere fizică și psihică , suficientă răbdare să facă față energiei, curiozității și
întrebărilor celor mici.
Atmosfera afectivă din familie are o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica
copilărie. În primii ani de viaţă copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacţii emotive care vor
determina direcţionarea activităţii şi atitudinilor de mai târziu. Năzuinţele copilului se formează în mica
copilărie prin exemplul celor din jur. În familie copilul învaţă limbajul şi comportamentul social, îşi
formează aspiraţii şi idealuri, convingeri şi aptitudini, sentimente, trăsături de voinţă şi caracter.
Întotdeauna ambianţa, climatul din familie influenţează, în raport cu natura sa, personalitatea
copilului. Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirmă: "Nu trebuie să
faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite."
Zestrea de echilibru relaţional şi adaptativ pe care copilul o moşteneşte din tiparul reprezentat de
familia sa este cea mai sigură investiţie pe terenul viitoarei lui personalităţi asigurându-i detenta realizării
de sine şi a succesului în general. Din contră, dacă este crescut într-un climat tensionat, conflictual,
instabil, copilul se poate inhiba ba chiar se poate maturiza afectiv şi conjunctiv.
Dacă părintele va fi mereu ocupat, neatent, obosit, neavând dispoziţia sufletească nici timpul necesar să
îl asculte pe copil, firul comunicării se rupe, iar copilul se va simţi neglijat, respins în aşteptările sale. Va căuta
răspunsuri în altă parte sau nu va mai căuta deloc. Numai fiind aproape de sufletul copilului, pătrunzând în
gând şi luând parte la preocupările acestuia, părintele devine confidentul, sfătuitorul, punctul de rezistenţă şi
încredere al copilului sporind şansele unei iubiri reciproce şi unui respect necondiţionat.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă
în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce
nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună
mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să
fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

263
 Aşadar, dacă vor să-i ajute pe copiii lor să accepte autoritatea, să fie în stare să ia decizii şi să se simtă bine în
pielea lor,părinții să se asigure că le transmit mesajul unei iubiri necondiţionate. Să comunice acest mesaj tare şi
clar, atât prin cuvinte, cât şi prin acţiuni.’Te iubesc tot timpul, pentru că eşti al meu.’ Aşa trebuie să iubească
părinţii!”
Părinții trebuie să-și apropie copiii şi să le arate că îi iubesc, manifestând interes pentru ceea ce le place lor
chiar şi pentru jocurile lor, uneori fiind necesar să se poarte precum nişte copii între copii.Astfel îi fac pe copii
foarte fericiţi şi le câştigă dragostea şi încrederea. Iar copiii vor fi mult mai binevoitori să-i respecte şi să-i iubească
Cei 7 ani de acasă sunt , pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde cum un
copil va fi integrat în societate, cum va fi agreat de cei din jur. Așadar, ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ : un
copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se
îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie,
un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea
posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială .

1. Bunescu V., "Metode de educatie morala", în Tribuna înv. nr.4 / 1992

2.Comanescu I., "Reconsiderari necesare în problematica educatiei morale", în Revista de pedagogie nr.6-
7-8 / 1991.
3. Nicola I. "Tratat de pedagogie scolara", Buc., E.D.P.,1992.
4. Nancy Van Pelt, Secretele părintelui deplin, Editura Viață și Sănătate

264
 Cei 7 ani de acasa si comportamentul copilul

Prof. Inv. Presc. Iuliana Ungureanu

Gradinita PP Nr 3 Mangalia
Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa
consolideze normele deja deprinse din familie.
Cei 7 ani de acasa si comportamentul copilul
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.

2 scenarii posibile
Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele,
copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi
cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi
contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica
ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi
paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele.
Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai
ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei
care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile
extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este
cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”.
Ce sunt cei 7 ani de acasa?
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie

Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor?

Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.
Educatia primita in familie
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:

265
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu

poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.

Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la

rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.

Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile

copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.

Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul

părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul

comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.

Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o

folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.

Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul

fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

266
267
268
 Anii de grație sau ,,cei șapte ani de acasă”

Învățător: Uscoiu Maria Simona

Școala Gimnazială Șinca Nouă
Loc.Șinca Nouă
Jud. Brașov

În accepțiunea generală, „cei șapte ani de acasă”sunt asimilați educației primite de la părinți,
educație ce presupune un comportament civilizat,vorbire politicoasă, salut, relaționare bazată pe respect și
bun-simț cu cei din jur. Este necesar să facem de la început o precizare: acești ani nu se referă doar la
acest aspect, al însușirii și aplicării normelor morale, ci și la baza dezvoltării emoționale și intelectuale a
individului.
Primii ani de viață ai copilului sunt considerați „ani de grație”. Cercetări neuroștiințifice au
evidențiat faptul că există o strânsă legătură între predispoziția individului de a asimila mai ușor lucruri și
anumite etape ale vieții lui. De începutul bun în viață depinde, așadar, traiectoria dezvoltării fiecărui
individ. Aici intervin și se manifestă importanța familiei, relația afectivă dintre copil și părinte, valorile pe
care se bazează familia și pe care le transmite și copilului. Părintele devine, astfel, educatorul cu cea mai
mare influență asupra copilului, lecțiile primite de la părinți depășind ca valoare orice lecție de la
grădiniță sau școală.
Dezvoltarea se desfășoară in mai multe stadii, neizolate unele de celălalte, totul construindu-se pe
achizițiile anterioare. Primii doi ani de viață sunt anii dezvoltării senzorio-motorii, când copilul ia contact
cu lumea prin percepții imediate, prin manipulare fizica. Acum se pun bazele inteligenței emoționale, a
încrederii, a abilităților sociale. La această vârstă limbajul este pasiv, dar devine baza limbajului activ de
mai târziu. Este deosebit de importantă crearea unei ambianțe pozitive, bazată pe dragoste, încredere și
siguranță, dar și manifestarea empatiei părinților față de nevoile și cerințele copilului.
Stadiul preoperațional, asimilat vârstei cuprinse între 2 și 7 ani, este perioada dezvoltării
prodigioase a limbajului. Alături de aceste achiziții, copilul începe să conceptualizeze clar lumea, se
dezvoltă simțul binelui și al răului, copilul știe că face bine sau rău, apreciază recompensele și
conștientizează pedepsele. Impulsurile și emoțiile devin controlabile și reglabile, se dezvoltă gândirea,
abilitatea de de a găsi soluții la situațiile dificile, imaginația și fantezia își fac loc în jocurile sale. Este
vârsta întrebărilor, curiozitatea și dorința de a explora cresc. La sfârșitul acestei perioade copilul este dotat
suficient cu scheme adecvate pentru a face față provocărilor mediului cu care vine în contact.
Am enumerat achizițiile importante care se dobândesc în perioada celor șapte ani de acasă. Rezultă
de aici necesitatea implicării totale a familiei în această evoluție, precum și necesitatea unei stimulări
intelectuale permanente, de acestea depinzând în mod esențial inteligența vârstei adulte. Alături de

269
familie, un rol important îl joacă și grădinița deoarece, în prezent copilul frecventează o astfel de formă de
învățământ de la vârsta de 3 ani. Multe cadre didactice din învățământul primar au sesizat mari diferențe
de dezvoltare psihosocială și intelectuală dintre copiii care au crescut într-un mediu calm, afectuos, au
frecventat grădinița, și copiii care nu au avut aceeași șansă.
La final, revin asupra accepțiunii generale ce se dă „celor șapte ani de acasă”. Știm că niciun individ
nu se naște cu conștiință, ci o deprinde de la părinți sau de la cei care îl cresc. Copilul învață normele de
conduită, abilitățile sociale în familie, asimilând limitele impuse de aceștia. Școala și alte medii
educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse.

270
 Cei șapte ani de acasă

ÎNVĂȚĂTOR USCOIU MARIOARA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ȘINCA NOUĂ

Educația unui copil constă în ceea ce trăiește copilul în familie. Copilul trăiește faptele părinților
(care-i vor servi de model) și mesajul din spatele frazelor care i se spun.
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil, ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos - ,, nu are cei șapte ani de-
acasă”.
Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori
reguli de politețe, în special. Această perioadă de timp considerată ,,culmea achizițiilor” este considerată
una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de
acumulare de informații, de memorare și însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj.
Se numesc ,,cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia.
La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel cel mic
ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate
acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
Cei șapte ani de acasă reprezintă prima școală care pregătește pe copil pentru viața socială.
Totodată au și o însemnată funcție educativă. Familia este prima instituție de educație morală și pentru
prima copilărie este mediul educativ prin excelență.
Destinul fiecărui om este marcat de ,,cei șapte ani de acasă” ca și de lipsa lor. Dacă în familie, nu
doar s-a vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranță, ci copilul a și simțit cum e să fii
iubit, a fost obișnuit să manifeste dragostea față de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună
adevărul, știind că va fi tratat cu îngăduință, să aprecieze binele și frumosul, acest copil va crește iubitor,
politicos, tolerant, responsabil.
Dragostea de frumos a preșcolarului se va întâlni peste ani, cu ordinea, cu curățenia, cu decența în
înfățișarea fizică și demnitatea în comportare, cu floarea în ghiveciul căruia toarnă zilnic apa, cu grija de a
realiza lucruri de bună calitate.
În primii șapte ani se alcătuiesc temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului
sursele principalele ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om mic, din care, mai
apoi, se dezvoltă o personalitate de succes.
,,Căci ei vor fi în lume și în viață,
Așa cum noi le-am spus și arătat,
Iar ei, la fel vor da povață
Și-un lung popor e-acum de noi format.”
(Traian Dorz)

271
 CEI 7 ANI DE-ACASA: RESPONSABILITATE SI INGREDIENTE ALE
EDUCATIEI COPILULUI
Prof. inv. Prescolar: Vasiliu Ramona
Gradiniţa P.P. ,,Lumea Copiilor’’Constanţa

Nicio perioadă a dezvoltării psihice umane nu are caractristici atât de numeroase, explosive,
neprevăzute ca perioada preşcolară. În succesiunea vârstelor umane, această perioada se desfaşoară între
3-6/7 ani. În mod current această perioadă intră ca notificaţie în ,,Cei 7 ani de acasă’’, sintagmă prin care
se evocă rolul formativ deosebit de mare al familiei în dezvoltarea psihică ce are loc.
Nu este mai puţin adevarat că primii şase sau şapte ani de viaţă au o importanţă covârşitoare
asupra viitorului fiecaruia dintre noi, în toate domeniile, dar mai ales în materie de psihologie. Pentru
părinţii unui copil de vârsta aceasta, este foarte important să cunoască foarte bine etapele pe care acesta le
traversează, pentru a-l putea ajuta sa se bucure din plin de toată dragostea şi experienţa lor. De asemenea,
este hotărâtor ca aceasta perioadă să fie una pozitivă, din toate punctele de vedere.
Toţi părinţii işi doresc un copil fericit şi vesel, dar nimeni nu este ferit de micile probleme
educative, care nu înceteaza să apară, şi în faţa cărora sunt mai bine înarmaţi atunci când cunosc bine
dezvoltarea copilului lor, din toate punctele de vedere: fizic, psihic, afectiv, social şi intelectual.
În fiecare etapă, părinţii işi pun multe întrebări: ,,Oare copilul meu este prea timid?”, ,,Este
normal să-şi sugă înca degetul?’, ,,Pot să-l invat eu sa citesască?”, ,,Ce jucarie să-i ofer?’’, ,,Cum să-l
impiedic să vorbească urât?’’, etc. Ca parinte, am vrea sa fim calmi, iubitori, plini de bun simt şi
disponibili. Ne regăsim însa, deseori, obosiţi, încordaţi, puţini pierduţi şi fără altă posibilitate decât aceea
de a ne duce copilul la grădinita, opt sau zece ore pe zi.
La trei ani, copilul este deja o mică personalitate. El are un trecut, cunoştinţe, experienţe proprii.
Centrele lui de interes, însă, se învârt în mod special în mod special în jurului lui însuşi, al caminului - al
cărui rege este într-o mică măsură - şi în jurul celor care trăiesc cu el. În următorii trei ani se acoperă, de
fapt, anii de grădiniţă - copilul se va deschide spre lumea exterioară; işi va face prieteni, cu care va invăţa
chiar să facă compromisuri, va trăi la grădiniţă lucruri pe care nu va vrea sa le povestească, va pune pune
mii de întebări despre oameni, despre lumea din jurul lui şi va descoperii ca este un copil printre mulţi
alţii. Pentru toate aceste descoperiri, el îşi va folosii energia debordantă de care dispune, un limbaj din ce
în ce mai perfecţionat şi o dorinţă de noi cunoştinte şi aventuri niciodata satisfăcută îndeajuns.
Nevoile copilului în cursul acestor trei ani sunt relativ simple: dragoste, securitate afectivă,
fermitate, ascultare, deschidere spre lume. Însă lucrurile pe care le va învăţa, sunt esenţiale: să-şi
controleze comportamentul, să ţină cont de alţii, să-ţi identifice sexul, să cunoască şi alte persoane în
afară de mama lui, să se maturizeze şi să-şi dezvolte cunoţiinţele.
Nimic din toate acestea nu este simplu de realizat şi se întămplă frecvent să apară mici probleme
de comportament. De la trei la şase ani, copilul vorbeşte încă prin trupul lui într-un limbaj particular, pe
care părinţii trebuie să înveţe să-l decodeze.
Orice simptom (dureri de burtă fără cauză medicală, terori nocturne, agresivitate excesivă, refuzul
de a merge la grădiniţă, etc) este un mesaj pe care copilul îl adresează părinţilor şi care, neînţeles devine
din ce în ce mai puterinic. Părinţii folosindu-se de experienţe din propria lor copilărie, vor înţelege mai
bine o anume dificultate, în timp ce pe de altă parte o vor exagera sau o vor disimula. Deseori, aceste
manifestări pasagere dovedesc numai trecerea unei etape şi dispar apoi de la sine. Uneori este nevoie de
ajutorul unui psiholog, pentru a îndeparta un eventual blocaj în dezvoltarea copilului.
Părinţii atenţi si calmi vor găsii soluţii care să îi ajute să inţeleagă mai bine copilul şi să facă mai
bine faţă micilor dificultăţi ce pot interveni oricând. Singura cerinţă este să-l însoţească, pe parcursul
272
lunilor, în lungul drum presărat cu bucurii imense, mari descoperiri dar şi capcane, pentru a-l vedea pe
micuţ, acum lipit de picioarele lor, cum devine ,,copil mare’’ care pleacă la şcoală cu ghiozdanul în spate,
împreună cu prietenii lui.
În conculzie, copiii sunt diferiţi. Ei nu au acelaşi temparament, nici aceleaşi gusturi, iar
dezvoltarea lor nu este egală în toate domeniile. Câteva salturi înainte într-un sector pot fi însoţite de un
regres în altul, ori să fie urmate de o perioadă puţin ,,dezordonată’’. Copilul ideal, descris în lucrări, nu
este decât o nălucă.
Părinţii nu trebuie să fie nici orgolioşi, nici neliniştiţi, dacă achiziţiile sau dezvoltarea copilului la
o anumită vârstă nu coincid cu alte standardele descrise în diverse culegeri. Varietăţile, simţitoate în
majoritatea cazurilor, nu au nicio importanţă asupra transformării progresive a copilului. Asadar, este
esenţial să respectăm şi să susţinem fiecare copil în ritmul său, în transformarea sa progresivă, în funcţie
de nevoile sale.
Numai o cunoaştere profundă a dezvoltării normale a copiluilui, ii poate ajuta pe părinti şi copii să
înveţe împreună. Fiecare copil este unic, fiecare părinte are povestea lui, fiecare familie are cultura şi
obiceiurile sale şi nu există reţete în abordarea problemelor legate de educaţia copiilor. Rămâne ca fiecare
părinte să hotărască, în final, care vor fi propriile sale metode educative şi care va fi atitudinea adoptată
faţă de copil iar aceasta nu poate fi decât o relaţie de încredere, de respect, de securitate şi de dragoste.
Un copil nu poate avea, decât cu rare excepţii, părinţi mai buni dacât cei pe care ii are.
Bibliografe:
• Alexandru J, , Breben S. , Bunescu V, , Cristea S. , Ghită G. , Cunoaşterea copilului preşcolar,
editată de ,,REVISTA DE PEDAGOGIE’’ , Editura Liceum 1992
• Bacus A. , Copilul de la 3 la 6 ani, Editura Teora 1998

273
 ,,CEI ŞAPTE ANI DE ACASǍ,,

PROF.VEȚEANU VALENTINA

GRǍDINIȚA P. N. VESELIEI- NǍVODARI

”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i-se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute conştient decât de copii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul
care le emite apoi conştientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un
copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem
despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar
putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani.
Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții
sale?
• Fii tu un exemplu
• Obișnuiește-l cu regulile. subtil!
• Învață-l despre egalitate
• Explică-i despre bunele maniere în public
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la
şcoală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.

10 reguli esențiale în educația şi creşterea copilului până la 7 ani

1. Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți şi copii;
limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
4. Învață-l să iubească lectura şi cărțile - începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi,
treptat, lasă-l pe el sa le exploreze până când învață să citească şi să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilarie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" şi
concentrează-te pe disciplina pozitivă!
7. Învață-l să îşi exprime emoții şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale
paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
274
 8. Învățâ-l să spună mereu adevarul! Şi aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine!
Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă
vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeşte-l necondiționat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de
performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i
zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățişări
etc.

275
 Cei sapte ani de acasa
SCOALA GIMNAZIALA HALES
Jud. Buzau, com Tisau

Profesor, Vislan Romelia Rodica

,, Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l castigam’’ V. Hugo.
Prin acest citat vorbeste dascalul din mine, pentru ca noi , la scoala, sadim in fiecre elev samburele
unei vieti si a unui destin in care ne regasim peste ani si ani.
Ca mamica a unei fetite de 7 ani, consider ca baza formarii unui comportament corespunzator al
copilului este relatia afectiva cu parintii. Ce inseamna cei sapte ani de acasa? Ideea de la baza acestei
expresii s-a cimentat de-a lungul timpului : normele de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii
educationale nu pot, ulterior decat sa confirme sis a consolideze normele déjà deprinse din familie. Acest
mediu este mediul in care copilul se obisnuieste cu anumite conduite dobandite inca din familie, acestea
referindu-se la principalele reguli de buna purtare. Acest fapt se realizeaza la inceput mai mult prin
imitare decat printr-un comportament constient, iar varsta primei copilarii este esentiala in conturarea
unui comportament social correct.
Defiinitia celor ,, sapte ani de acasa’’ uneori este ambigua, ea depinde cel mai mult de contextul
cultural-istoric al societatii, dar si de standardele subiective ale fiecarui parinte..
Prinre principalele ingrediente care compun ceea ce se intelege, in mod traditional , prin copil ,,
bine crescut’’ regasim: salutul, comportamentul in public, comportamnetul cu prietenii, intelegerea
normelor sociale, manierele la masa, recunoasterea greselilor
tact si toleranta. Dintre toate acestea , salutul ramane o componenta foarte importanta deoarece ne
lovim foarte des de cazuri in care elevii, studentii chiar si adultii nu saluta,
de cele mai multe ori , in acest context apare constatarea: ,, Ce sa-I faci, nu are cei sapte ani de
acasa’’. Cine ar trebui sa se simta lezat:: parintele sau profesorul, in conditiile in care elevul merge la
scoala de la varsta de 6 ani.
Mergem pe ideea ca parintele are un rol hotarator, dar scoala ramane principalul mijloc de educatie
formala a copilului, este singura modalitate de a-si depasi conditia si singura speranta la o viata decenta.
Marele Gorthe spunea; ,, O privire in carti si doua in viata”. Cat adevar este in aceste vorbe? Nu
scoala este aceea care ne aduce acea intelepciune prin care sa discernem binele de rau, dragostea de ura,
adevarul de minciuna, intunericul de lumina?
Dincolo de stadania parintilor pentru ,, cimentarea celor sapte ani de acasa”, noi, dascalii suntem
ghizii copiilor pentru a exersa ,, mersul in salturi in picioare’’ care este viata. ,, Cei sapte ani de acasa ‘
reprezinta suportul pentru momentul in care copilul is va lua zborul din cuibul parintesc..
Suportul acesta insumeaza lectii esentiale insusite acasa si la scoala: rabdarea, bunatatea. buna
cuviinta, autocontrolul, cinstea, altruismul, curajul, toleranta, gandirea optimista.
Viata ne ofera privilegiul de a actualize mereu aceste cunostinte. Cata vreme suntem cuprinsi intr-o
forma educationala sau intr-o institutie suntem supusi la tot felul de probe.
Uneori le depasim, alteori nu., atunci se produce o deviere de la valorile care te condulc.
Toate problemele care apar pot fi depasite cu ajutorul inteligentei emotionale, care este,, o forma de
inteligenta ce implica abilitatea monitorizarii sentimentelor, emotiilor proprii si ale altora’’ – Daniel
Goleman-.
Gestionarea eficienta a propriilor emotii este importanta nu numai pentru rezultatele scolare, ci si
pentru o viata de succes.. Toate acestea au ca motor de pornire afectivitatea care se formeaza in sanul
familiei, armonia, echilibrul. Cand toate acestea lipsesc dintr-o familie , copilul nu-si va putea dezvolta
inteligenta emotionala de care are atata nevoie in viata., va fi privat de perceptia propriilor emotii, de
echilibrul interior, de motivatie, de empatie, de sociabilitate.As mentiona cazul unui elev care, crescut
fiind de bunici, lipsit de dragostea maternal la o lectie de dirigentie ne-a impresionat pe toti cu niste
marturisiri tulburatoare despre cat de mult i-a lipsit mama si despre sacosa fioarte grea pe care zilnic o
poarta cu el plina cu sentimente distructive. Ulterior s-a adeverit acest fapt printr-un comportament
deviant, atat la scoala, cat si acasa..Absenta parintilor din viata unui copil nu poate fi suplinita de nimic si
atunci consecintele sunt dezastruoase.

276
 In concluzie, educatia, cu toate formele ei: linvistica, logico-matematica, spatiala, muzicala,
chinestezica, intrapersonala, interpersonala este foate importanta, o percepem din familie si ne-o adancim
prin sistemul educational.
Educatia este cea mai de calitate haina pe care un om o poate imbraca, iar haina a fost cumparata
din banii stransi in cei sapte ani de acasa.

277
 Cei 7 ani de acasă, trecut – prezent

Educatoare Voicu Daniela

Grădiniţa „Fraţii Grimm” - 2 Mai

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Pentru tinerii anilor 80, adulții de azi, cei șapte ani de acasă reprezintă cărămida de temelie a
educației sociale, a bunei purtări în familie, în societate. Cei șapte ani de acasă au însemnat unul din
stâlpii de rezistență a educației.
Pentru trecut un motto reprezentativ: ”Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă
calificativul părinţilor”.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Cel mai bine,
copilul învață imitând adultul, respectiv părintele.
Comportamentul în public, în contactul cu prietenii. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la
întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă
că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Un copil „bine crescut” îşi
respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Să ne gândim ce mai înseamnă, în prezent, cei șapte ani de acasă: ”Stă cu diploma pe masă,/ Are-
acum şi masterat,/ Dar cei şapte ani de-acasă
Încă nu i-a terminat.”(epigramă de Aurel Buzgău)
Nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale
de la vârste mult mai fragede, rămâne doar ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se
învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze
normele deja deprinse din familie.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Mai au părinții
timp de copii, se mai ocupă de educația de bază a copiilor?
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jurul său decât unul căruia îi lipsesc cei
7 ani de acasă. Educaţia primită acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
În societatea aceasta tumultoasă, mai au părinții timpul necesar pentru un copil educat, pentru a-i
acorda atenția necesară, timp pentru o bună creștere, pentru a forma un comportament pozitiv? Mai au
părinții răbdare cu propriul copil? Educația se mai face în familie sau a rămas pe seama instituților, a
bonelor, a bunicilor, în cel mai fericit caz?

278
 Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Ce părinte îşi doreşte ca propriul copil să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate? Nu
există! Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care
noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric
obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani
de-acasă”.
Cei 7 ani de acasă au rămas 2-3 sau chiar unul singur. Sau nu?

279
 Cei șapte ani de acasă
Prof. Zancu-Bodea Ramona-Maria
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii
care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a
şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă,
de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald
şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se
realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este
melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale
Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă
este respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se
,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de
ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă
atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un
lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci
doar o monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi
sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile
parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-
l păstrăm, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară
iertare când a greşit.
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de
astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de
copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de
la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi, copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă,
pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între
demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi
părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o
cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai
este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a
grădiniţei
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi
pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a
desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl
vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să
depună mai mult efort sau exerciţiu.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească
despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la
întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai
280
comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot
începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se
copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel
copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante
sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă.
Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor
activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la
grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum
şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au
nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace
în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor
comportament modele de urmat.
Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi:
a) În natură:
- să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc.
- să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul,
nisipul, apa etc.
- să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc.
- să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă,
realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente)
- să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură
(buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe,
frunze etc.)
b) În gospodărie:
- să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime,
culoare, formă etc.
- să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect
- să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a
petrecerea”, „De-a musafirii” etc.
c) În drum spre grădiniţă:
- să numere maşinile de o anumită culoare,
- să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de
înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele
maşinilor”)
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”
pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi,
dornici să înveţe, să descopere lumea.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

281
 Cei 7 ani de acasă

Propunător: Prof. Zugravu Alina

Liceul Teoretic Mihail Kogălniceanu

Cum trebuie să se prezinte un copil care trece pragul unei școli? Cine trebuie să cuantifice
achizițiile acestuia până la perioada intrării în școală?
Ca formator, unui profesor i se cere să învețe copilul să citească, să scrie, să socotească, să
gândească logic, să se adapteze la cerințele societății, să își dezvolte aptitudinile, să respecte un program
de lucru, să iubească frumosul, să se comporte civilizat, să ajute bătrânii să traverseze strada, să ofere
locul în autobuz, să salute, să-și descopere propriile talente, să își exprime sentimentele, să aibă o opinie,
să își spună părerea, să aibă convingeri, să se orienteze în alegerea carierei, să facă sport, să se alimenteze
sănătos, să reziste ispitelor, să fie demn, să devină OM. Dar care este rolul părintelui în toate aceste
achiziții ale copilului? Din păcate, într-o societate în care rolul părintelui se rezumă, de cele mai multe ori
, la hrănirea și spălarea copilului pentru a fi pregătit pentru școală, atribuțiile rămân pe ,,umerii” școlii. De
multe ori, profesorii ajung să se simtă vinovați de eșecul elevilor. Cine ar trebui să iși asume reușita sau
nereușita unui copil?
Aflată într-o alimentară, aud cum o bunică își scutură nepoțelul spunându-i,, Ai salutat-o pe
doamna vânzătoare? Nu te-a învățat doamna la școală să faci asta?”Copilul, salută stângaci și continuă
cumpărăturile cu bunica, convins fiind ,probabil, în sinea lui că nu l-a învățat Doamna învățătoare să
salute, că el nu avea de unde să știe la cei vreo 8 anișori ai lui. Cine ar fi trebuit să îl învețe pe copil? Nu
am avut nicio reacție, ci doar un gust amar și o sarcină în plus: să fac mai multe jocuri de rol la școală
pentru a fi sigură că ai mei școlari vor saluta atunci când vor intra într-un magazin. Cine ar fi vinovatul în
această situație?
Fiind la începutul unui nou ciclu de învățământ, am avut ocazia să fac cunoștință cu noii școlari de
șase ani care au părinți născuți în perioada tranziției. Cum pot îi pot convinge pe acei părinți că, deși nu
mai sunt la modă regulile, ele ar trebui să existe, să fie respectate. Cum îi pot convinge că sunt
participanți efectiv la actul educațional? Am susținut lectorate, am dat exemple de bună practică, am fost
înțeleasă, spun eu, dar am ajuns tot eu la o concluzie: trebuie să mă reinventez, să mă conformez cu
gândul că voi comunica cu elevii la pesoana a II-a singular, să înțeleg faptul că pronumele de politețe
,,dumneavoastră” nu mai este la modă ci este pe cale de dispariție, probabil va intra în următorii ani în
seria arhaismelor. Dacă la început credeam că este haios că ne tutuim, acum mi se pare normalitate.Ce-i
drept, pronumele de politețe este folosit încă de părinții copiilor. Amuzant este că îl mai folosesc și
copilașii....între ei.
De-ar fi doar limbajul și adresarea, nu ar fi un capăt de țară! Mi-aș fi dorit să știe să împartă cu cei
din jur, să nu-i judece pe cei neputincioși, să se bucure pentru alții, să se lege la șireturi, să se spele pe
mânuțe fără să fie somați, să aibă grijă de lucruri, să povestească momente frumoase petrecute cu familia
și să mulțumească. Mi-am dorit prea multe? Să fie doar de la vârsta fragedă de la care aceștia intră în
școală? Poate ar trebui să se pună bazele unei școli pentru părinți pe care ar trebui să o frecventeze toți cei
care vor să devină părinți. Atunci, rolul școlii ar fi doar acela de a le transmite cunoștințe noi elevilor și de
a le evalua și s-ar înjumătăți responsabilitatea profesorului. Scriu aici visând la o școală ideală cu elevi
pregătiți de acasă să devină oameni.
Cu un optimism debordant și de neclintit, continuu să cred în premisa că ,, Fiecare copil pe care-l
instruim este un om pe care-l câștigăm”, dar, să nu uităm totuși că pentru cei lipsiți de cei șapte ani de
acasă ,, diploma e doar o hârtie”.

282
 CEI 7 ANI DE ACASA

ZVINCA OANA
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului constă în relația afectivă a acestuia
cu părinții săi.

Când spunem ,,cei 7 ani de acasă’’, ne gândim la educația pe care copilul o primește în sânul
familiei, până în momentul în care ajunge la școală. Un copil care are cei 7 ani de acasă salută, spune
,,mulțumesc’’, ,,te rog’’, deci este un copil manierat care se va descurca mult mai bine decât unul căruia îi
lipsește această educație.

Din punctul meu de vedere, educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare. Un copil înțelege
lumea diferit la 3 ani, la 5 ani sau la 7 ani.

De exemplu, un copil de 2 ani nu face diferența dintre bine și rău; nu vede mai departe de propriile
sale nevoi. Chiar și așa, este necesar să îi fixăm anumite limite, întrucât el trebuie să învețe unele formule
de politețe, arătându-i cum și când se spune,,bună ziua’’, ,,te rog’’, ,,mulțumesc’’ etc.

De la 3 la 5 ani, copilul începe să împartă jucăriile cu cei din jur, își dezvoltă simțul binelui și al
răului, conștientizează atunci când greșește și observă reacțiile părinților , vis-a-vis de comportamentul
său.

După părerea mea, acum este momentul pentru a-l învăța bunele maniere, un proces de durată.

Între 5 și 7 ani, copilul devine tot mai independent. Merge la grădiniță, deci nu va fi mereu lângă
părinți. Astfel își dezvoltă mai mult capacitatea de comunicare cu persoanele din jur. Este vârsta la care
trebuie încurajați să se exprime.

Părinții trebuie să fie un model pentru ei. Să le explice ce au voie să facă și ce nu, să stabilească
reguli echilibrate și să le spună ce se va întâmpla dacă nu le respectă.

Procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să mai înveți
ceva .

283
 Cei șapte ani de acasă

Țuculeanu Mirela, învățător Școala

Alexandru cel Bun- Vorona, Botoșani
Când mă gândesc la locul naşterii mele,… , la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei
la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când
începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, … şi la alte jocuri şi jucării pline de
hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie.
„Cei șapte ani de acasă” încep din momentul în care mama îşi ia în brațe copilașul. Din acel
moment mama devine liantul care leagă „boţul cu ochi” de societate.
Până la vârsta de trei ani când,se admite că „puiul mamei” va merge la grădiniţă, toată viaţa
micuţei fiinţe se învârte în jurul mamei. Ea este hrana ,sprijinul şi bucuria de care are nevoie copilul.
“Mama” este primul cuvânt rostit de copil,tot cu ea va face primii paşi, va învăţa să mănânce, să se spele,
să deseneze,să admire natura,să pună întrebări. Într-un cuvânt, mama este universul copilăriei micuţului.
Până la vârsta şcolarităţii, copilul va căpăta deprinderi şi obişnuinţe. Pilonii care îi va folosi mai
târziu pentru a-și clădi viitorul propriu. Bunele maniere învăţate din frageda pruncie vor face din micuţa
făptură un/o adevărat/adevărată gentelmen/prinţesă. Salutul,ţinuta îngrijită, gândirea creativă, respectul,
ruşinea, altruismul, sunt valori morale care se învaţă și se consolidează în sânul familiei. Stăpânind aceste
valori,viitorul şcolar va avea un parcurs lin în colectivitatea şcolară.
În societatea modernă valorile familiei s-au pierdut. Familia este tot mai ocupată pentru a-şi
asigura traiul zilnic şi uită că principalul scop în viaţa de cuplu este educaţia copilului. O societate fără
copii educat este o societate sortită eşecului. Şi mai mult de atât o societate cu indivizi needucaţi este
foarte uşor de manipulat.
Este dureros,de-a dreptul sfâşietor,când te gândeşti la bieţii copii care trăiesc pe străzi,care cerşesc
o bucată de pâine pentru a-şi mai putea potoli foamea câteva ore. Într-o societate care se respectă și care
vrea să se dezvolte pe verticală “educaţia tinerei generaţii” ar trebui să fie principalul deziderat al
partidului aflat la guvernare. Ne numim creştini,dar rămânem surzi la suferința micuților săraci. Biblia ne
îndeamnă la toleranță,la dragoste,la smerenie,dar învățătura religioasă a trecut de mult pe locul doi,iar
banul și violența au pus stăpânire pe ființa umană.
După toate acestea ne mai întrebăm unde sunt „cei șapte ani de acasă”. Sunt valori rămase undeva
în epoca lui Creangă,Arghezi,Caragiale. Mă doare sufletul când văd cât de mult a decăzut instituția
familiei,această piatră de temelie a societății. Mai rar vezi în ziua de azi un bunicuț care iși ceartă nepotul
când trece pe lângă o doamnă învățătoare și nu salută,sau când este oprit să facă loc,ca un
gentlemen,doamnelor care se apropie. Jos pălăria și toată stima pentru bunic dar și pentru micuțul care
știe să facă diferența între respect si bădărănie.
Grădinița a fost si va fi dintotdeauna un sculptor care șlefuiește mintea fragedă a copilului. Mai
ales acum, când timpul parcă nu mai ajunge,educatorii sunt cei care se apleacă cu blândețe,calm și
284
înțelegere asupra nevoilor celor mici. Mai bine de jumătate din zi,cel mic o petrece alături de doamna
educatoare. Aceste minunate femei sunt și mamă și tată pentru micuții uitați câteodată de părinții care
lucrează până la epuizare ,de nevoie pentru a le asigura viitorul copiilor.

“Ființă dragă!-viața ta,

e una,numai una
oricum ar fi, tu nu uita
să o trăiești din plin
Lăsând în urmă luminos
Un semn, un gând, un drum frumos!”

285
 7 ANI DE ACASA- Formarea personalitatii si a caracterului

Prof. Mariana Tase

Atunci cand vorbim despre caracterul unei persoane, trebuie sa avem in vedere doua aspecte
fundamentale: 1.ceea ce gandeste si simte fata de cineva sau de ceva (atitudinea pe care o are, pozitia pe
care o adopta); 2. Ceea ce face intr-o anumita situatie (comportamentul manifestat).
Cu alte cuvinte, trebuie facuta diferenta intre constiinta morala a individului si conduita sa morala.
Una se refera la sistemul de atitudini, valori, convingeri, deci la ceea ce cunoaste copilul ca fiind bine,
rau, frumos, urat etc. , iar cealalta, la modul in care pune in aplicare aceste cunostinte.I
Intrebarea esentiala este: cum se formeaza cele doua componente ale profilului moral in primii 7 ani?
Si cum le putem modifica sau influenta, noi, ca parinti.
Educarea constiintei morale se realizeaza in doua etape distincte, care evolueaza simultan,
completandu-se reciproc: formarea cunostintelor morale( reguli de comportament moral, notiuni de
moralitate) si a sentimentelor morale. Adeseori se vorbeste despre inteligenta emotionala a copilului care
difera de inteligenta cognitiva. Cu alte cuvinte, ceea ce stie si ceea ce simte copilul ca este moral.
Se poate intampla ca un copil sa simta ca nu este bine sa spui minciuni, insa nu stie sau nu poate sa
ofere o justificare acestui sentiment. In acest caz, daca parintele ii va oferi o justificare plauzibila in
defavoarea minciunii, probabil o va crede. Prin urmare, pentru ca un copil sa poata avea o constiinta
morala, trebuie sa ne asiguram ca stie si ca simte ceea ce este moral sau imoral.
Conduita morala nu reprezinta altceva decat o serie de obisnuinte si deprinderi comportamentale pe
care copilul si le insuseste prin exercitii. A-l invata pe copil sa fie politicos presupune ca, de fiecare data
cand situatia o cere, el sa se comporte adecvat, nu doar in anumite situatii speciale.
Se intalneste frecvent atitudinea unor parinti care, atunci cand copilul spune o prostie in public, il
cearta. Sa fie oare vina copilului in intregime? Oare nu e vorba de o deprindere de exprimare pe care
acesta si-a format-o in timp? Oare acest copil ar vorbi asa daca nu I s-ar atrage atentia doar cand se afla in
public( unde ne face de rusine) sau si acasa?
In concluzie, este bine de retinut faptul ca o deprindere se consolideaza numai prin exercitii facute in
mod consecvent. Deci, daca noi, parintii, dorim sa formam unui copil anumite trasaturi de caracter, este
necesar sa avem in vedere, in egala masura, ceea ce simte, ce gandeste si ce face acesta.
Rolul parintelui este unul major in formarea personalitatii si a caracterului unui copil, de aceea ,
putem spune, ca meseria de parinte este cea mai dificila si necesita multa responsabilitate si atentie din
partea parintilor, iar cei sapte ani de acasa sunt cei mai importanti.

“ Sta cu diploma pe masa,

Are acum si masterat,
Dar cei sapte ani de-acasa
Inca nu i-a terminat. “
epigramă de Aurel Buzgău (mai 2007)

286
 Împreună pentru……”Cei șapte ani de acasă!”......

Prof. Aniela Belei

Limba și literatura română
Școala Gimnazială ”Samuil Micu” Loc. Sadu, jud. Sibiu
Văzând cum intoleranța câștigă pe zi ce trece tot mai mult teren, este momentul să ne întrebăm care
sunt motivele care au condus la acest individualism, caracteristic perioadei în care trăim. Situația se
datorează în care măsură faptului că respectul pentru celălalt și-a pierdut adevărata valoare. În ciuda
tututor situațiilor este necesar a ne păstra un set norme pentru a da respectului fața de celălalt sensul
obișnuit.
Dar ce înseamnă comportament adecvat?
Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă la cizelarea bunelor purtări şi nu la
gesturile din interes sau fățărnicie care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere
interioară.
Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi
recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută?
Ştii să zâmbeşti?
Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte
asupra fondului moral al relaţiilor umane.
“Cei şapte ani de-acasă” au devenit în prezent o iluzie, o întoarcere în timp, sunt din ce în ce mai
lipsți de principii, mai goi.
Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce
copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură,
este oglinda primilor ani petrecuţi în familie, această nepăsare vine din principiul părinților de a nu-și
corecta copilul pentru a nu-i știrbi personalitatea.
În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă
cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.
Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţii tineri nu
ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi
vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe
pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la
şcoală, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?,
Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii?
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor
de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni
adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.
Nu este corect să dăm vina pe alţii.
Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi
suntem părinţi.
Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am
numărat odată printre aceştia.
Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a
tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.
Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a

287
putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere
lumea.

288
 CEI SAPTE ANI DE ACASA!

Profesor invatamant primar:Avarvarei Elena

Scoala Gimnaziala Vadeni
Loc.Vadeni
Jud.Braila
Scoala ne invata
Sa fim buni in viata.
Cuminti si silitori
De parinti ascultatori.
SAPTE ani de acasa! Cand eram de varsta scolara auzeam adesea sintagma “cei sapte ani de
acasa!” si atunci nu intelegeam ce inseamna.Cu timpul am aflat ca tot ceea ce facem tine de cei sapte ani
de acasa.
Acum ma intreb daca mai exista “cei sapte ani de acasa”,in conditiile in care multi copii isi petrec
primii ani de viata pe la bunici,rude,vecini pentru ca parintii sunt plecati in strainatate pentru a reusi sa le
ofere o viata mai buna.O viata mai buna?Fara mama,fara tata? Si atunci scoala incearca sa preia
“conducerea “celor “sapte ani de acasa”.
De fapt ce inseamna “cei sapte ani de acasa”?
Mai jos voi alcatui o scurta lista cu bunele maniere sau cei sapte ani de acasa, cum se mai spune :
• Cand pleci la scoala,salute-I pe membrii familiei si imbratiseaza-ti parintii;
• Ajuta-ti mama sa serveasca masa si da-I o mana de ajutor in gospodarie:la spalatul
vaselor,la stersul prafului;
• Respecta orele de odihna ale membrilor de familie si ale vecinilor,evitand sa faci zgomot;
• Fii politicos,si nu fi mofturos fata de parinti,frati,bunici sau prieteni;
• Cand parintii au oaspeti,straduieste-te sa lasi o impresie buna
• Respecta-ti bunicii,ajuta-I ,nu-I cotrazice si asculta-le cu atentie sfaturile;
• Daca jignesti pe cineva,cere-ti scuze imediat
• Saluta-ti vecinii cand ii intalnesti;
• Aminteste-ti zilele de nastere ale celor din familia ta,ureaza-le “La multi ani !” si ofera-le
mici atentii confectionate de tine;
• Respecta programul de la scoala – daca intarzii,cere-I scuze doamnei invatatoare;
• Poarta-te frumos in pauza,respecta-I pe ceillalti,evita sa te certi cu colegii sis a le vorbesti
urat;
• Daca cineva are nevoie de ajutorul tau ,nu refuza,ajuta daca poti;
• Adreseaza-te frumos,cere-ti scuze cand gresesti si multumeste ori de cate ori este cazul;
Si lista ar putea continua ………..
Ca o concluzie CEI SAPTE ANI DE ACASA inseamna BUNELE MANIERE si un om manierat isi
respecta promisiunile,alege binele,respinge raul,este sincer,bland,iubeste frumosul,este intelept si
intelegator,are respect fata de sine si de semenii sai,iarta usor si nu vorbeste urat cu ceilalti.
O asemenea persoana reprezinta un model pentru ceilalti. Dar ma intreb :exista cu adevarat o
asemenea persoana?

289
 Importanța celor „7 ani de-acasă”

AXENTE GINA
Educația este pe prim-plan în formarea unui om. Când ai cei 7 ani de acasă știi ce înseamnă bunele
maniere, știi cum să te comporți cu oamenii din jur și ești respectuos cu aceștia.
Ca să arăți că ești un copil bine crescut, trebuie să știi încă de când ai o vârstă foarte fragedă să
saluți. Începând de la prima etapă în care copilul nu poate saluta decât fluturând mâna, continuând pe
urmă firesc cu „bună ziua”.
În comportamentul în public, un copil bine crescut știe să răspundă la întrebări și să susțină, la
rându-i, conversația, își așteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbește.
În comportamentul cu prietenii, copilul educat își respectă partenerii de joacă, înțelege și se
conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Jocurile copiilor sunt experiențe care, pe lângă faptul
că aduc destindere și voie bună, îi pregătesc pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăța,
exersa și testa comportamente corecte.
Înțelegerea normelor sociale deprinde de ajutorul părinților, ceea ce „se face” și ceea ce „nu se
face” în societate. O bună creștere implică și cunoașterea și aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în
care trăim: trebuie să ne așteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”,
„mulțumesc” și „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalți prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem
zgomot în ora de liniște, respectăm simbolurile, cerințele și valorile noastre și ale celor de lângă noi.
O bună creștere se referă și la manierele la masă, care constau în folosirea eficientă a tacâmurilor,
respectul celor care servesc masa și respectul celor care stau la masă.
Expresiile „îmi pare rău”, ca și „te rog” sunt folosite pentru a ne recunoaște greșelile. Pentru a le
folosi, un copil, mai întâi trebuie să le audă și de la un adult din jurul lui. Când îți recunoști greșelile și
regretul este sincer, nu înseamnă că este un semn de slăbiciune, ci de respect și demnitate.
Prin tact și toleranță, un copil educat nu va râde niciodată de slăbiciunea, defectul fizic sau orice
tip de dezabilitate al cuiva. El va face diferența mai târziu între râsul sănătos și spiritul de glumă și râsul
care jignește și care lasă răni adânci. Și îl va evita pe cel din urmă.
Toate aceste reguli se vor dobândi pe parcurs, prin ani de experiență și perseverență, iar astfel
rezultatele nu jor întârzia să dea roade.
Mai nou, în societate, cei 7 ani de acasă mai pot sugera:
- să-ți poți evalua obiectiv poziția în raport cu o situație (să știi ce-ți place, ce-ți trebuie, ce
poate fi un pericol, ce nu vrei să faci, etc.);
- să știi să îți susții părerile și să-ți aperi interesele fără a deranja pe cei din jur (să folosești
un limbaj politicos, să nu te miorlăi, să nu fi obraznic, dar să exprimi ceea ce simți, nu evita să îți
spui parerea);
- să fi atent și implicat de ceea ce se întâmplă în jur ca să poți evita situații cu potențial
pericol, dar și să poți oferii un ajutor la timp cuiva;
- să știi să pierzi (să-ți focalizezi supărarea spre ceva constructiv), dar și să câștigi cu
eleganță (fără a-l umilii pe cel care a pierdut).
Aceste lucruri se învață mai mult prin copierea părinților și a altor adulți, decât din predici și
povești.
Astfel, prin aceste reguli și învățăminte, fiecare copil are un comportament diferit, mai bun sau mai
rău, care are o puternică influență asupra relațiilor cu familia, prietenii, colegii, acest lucru depinde dacă
apare sau nu succesul, comportamentul fiind o carte de vizită, nu numai pentru copil, ci pentru orice
persoană.
Expresia cei șapte ani de-acasă este deseori auzită. O aud copiii, o auzim și noi adulții. Poate și mai
frecvent! Dacă avem acești ...ani de-acasă, este foarte bine, dacă nu, sunte cu toții puși la zid, de parcă
nimic nu mai contează. Am pus odată întrebarea “ oare este posibil ca educația să fie împărțită clar doar
pe o perioadă de șapte ani?” Răspunsul nu a venit! S-au văzut umeri ridicați, priviri întrebătoare și
contrariate. Oricum a fost temă de gândire. De fapt, procesul începe din primele zile ale vieții. În primul
an, poate este cel mai greu. Apoi, lucrurile încep să se complice progresiv, urmând ca în cel de-al treilea
an să dai o primă testare. Nu în fața oricui. Evaluator: educatoarea. Doamna! Tare greu și pentru pici și
pentru ...mămici! Următoarea examinare, după trei-patru ani. Examinator: cea de-a doua mama, Doamna!
290
Deja copilul, cuminte-n băncuța lui știe că trebuie să demonstreze că a învățat. Are șapte ani! A învățat
cum trebuie să se comporte la școală, acasă, în societate. Dar oare noi, cei maturi știm întotdeauna? De
fapt, cât trăim învățăm. Învățăm de toate, inclusiv cum să împărtășim altora despre cum și ce să faci astfel
încât să fii catalogat ca având cei șapte ani de-acasă.
Așadar, e total greșit să credem că cei șapte ani de-acasă sunt ...doar șapte. Ce bine ar fi! Ce repede
ar trece timpul! Ce ușor ne-am lua examenele...! Așa că să ne bucurăm, întrucît toată viața învățăm. Ne și
îi învățăm pe copiii noștri cum să învețe să fie amabili, eleganti, manierati șarmanți, politicoși, grijulii,
empatici, crescuți bine și lista ar putea continua. Oricum, cu mic, cu mare trebuie să mulțumim părinților
noștri că au avut grijă să ne învețe cum să învățăm să avem acești „ani de-acasă” mereu la îndemână, în
orice situație, noi având obligația de a duce mai departe tradiția!

291
 „Cei șapte ani de acasă”-baza educației contemporane

Prof.înv primar Baciu Gina

Copilăria reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa copilului, întrucât este marcată de
momente cruciale pentru succesul său de mai târziu, la şcoală şi în viaţă. Intervenţia adultului asupra
copilului în această perioadă este fundamentală. Este dovedit că există corelații semnificative între
educația primită în mediul familial, adică „cei șapte ani de acasă”, și dezvoltarea intelectuală și
comportamentală. Astfel, copiii crescuţi într-un mediu stimulativ au o dezvoltare intelectuală accelerată în
comparaţie cu cei crescuţi într-un mediu restrictiv. De la naştere şi până când cresc, copiii sunt persoane
care au o dezvoltare afectivă şi o receptivitate specială faţă de diferitele categorii de stimuli, aspect ce
poate fi influenţat de informaţiile care le primeşte copilul din mediu, precum şi de calitatea procesării
acestora. Se impune astfel organizarea de către practicieni a unor intervenţii cu caracter formativ pentru a
valorifica această receptivitate.
Dacă ne-am imagina trecerea de la perioada „celor șapte ani de acasă” la perioada şcolară ca un
pod între două maluri, poate am înţelege mai bine că, cu cât podul ar fi mai trainic, mai sigur şi mai uşor
de traversat, cu atât actorii implicaţi în acest act (copii, educatori, părinţi, comunitatea din care fac parte
aceştia) ar avea mai puţine temeri.
Există câteva elemente cheie care stau la baza succesului pe care copiii îl vor avea în şcoală. Aceste
elemente sunt, cu siguranță, dobândite acasă formându-se astfel ceea ce numim „cei șapte ani de acasă”:
- Încrederea – sentimentul de siguranţă, certitudinea că se poate bizui pe ajutorul celor din jur în
demersul său spre cunoaştere şi devenire;
- Curiozitatea – dorinţa de a cunoaşte ceva nou;
- Intenţia – pornirea interioară, conştientă, însoţită de dorinţa de a înfăptui ceea ce îţi propui;
- Controlul de sine – capacitatea de control asupra faptelor proprii;
- Raportarea – dorinţa şi capacitatea de a se alătura unui grup, de a participa la activitatea
aceluigrup încercând să se facă înţeles şi să-i înţeleagă pe ceilalţi;
- Comunicarea – capacitatea şi dorinţa de a transmite şi a face cunoscute celorlalţi, propriile idei
şi sentimente;
-Cooperarea – capacitatea de a lucra împreună cu cineva în scopul realizării unui obiectiv comun.
Dacă un copil vine sau nu vine în prima zi de şcoală cu aceste calităţi deja dobândite, depinde în
mare măsură de părinţi, care au o mare responsabilitate în formarea unitară a personalităţii lui.
În primii ani de viață părinții doresc să-i învețe pe copiii lor care sunt deprinderile și calitățile
necesare în societatea de astăzi. Unul dintre cele mai importante lucruri pe care copiii le învață în primii
ani este despre ei înșiși - adică, ei dezvolta o imagine de sine care afectează modalitățile în care abordează
orice situație, sarcină, sau relație cu o altă persoană. Cu alte cuvinte, ei dezvolta un concept de sine. O
parte importantă a acestui concept de sine este imaginea ei au de ei înșiși ca elevi: este bine să fie curios,
pentru explora, de a pune întrebări, pentru a aborda problemele, la încercați să dau lucrurile, de a
experimenta? Este bine să încercați ceva și nu reușesc, uneori? Fiind un bun elev înseamnă a avea un du-
te, văzând-te ca capabil, și asumarea de riscuri rezonabile.
Există mai multe moduri diferite de a clasifica învățarea în primii ani, dar indiferent de categorii,
este important pentru parinti, si altele care lucrează și trăiesc cu copii, pentru a păstra în minte gama largă
de tipuri de învățare, care sunt important în primii ani. Anumite domenii importante de învățare, în
perioada „celor șapte ani de acasă”, sunt enumerate mai jos:
 utilizarea corpului, inclusiv mâinile;
 respect pentru alții;
 modul în care să se refere la alte persoane, atât pentru adulți și alți copii;
 modul de rezolvare a conflictelor;
 abilități de rezolvare a problemelor;
 comunicare;
 obtinerea utilizate pentru lucrurile care fac oameni diferiți unul față de celălalt.

292
 Importanţa celor șapte ani de acasă

Profesor învăţământ primar

Bologh Floarea Silvia

Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul
copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru
fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe
care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm
scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem
unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele
devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în
funcţie de care îşi structurează personalitatea.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi”
Dr. Augusto Cury)
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
293
 Părinţii inteligenţi își stimulează copiii să-și învingă temerile și să aibă atitudini blânde;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

294
 Educația pentru valori

Camelia Circa – Chirilă,

Colegiul Național Moise Nicoară Arad
Moto:
Adolescența este singurul timp
când înveți ceva. (Marcel Proust)

Copilul și adolescentul trec, oarecum inevitabil, prin stări conflictuale, date de discrepanța dintre
sistemul propriu de valori și realitate. Însă, întotdeauna, un sistem de valori solid, implementat încă din
primii ani de viață va dezvolta conștiința de sine și va întări responsabilitatea. Până la urmă, în calitate de
educatori (fie în postura dascălului, fie în cea a părintelui), e important să găsim strategiile corecte pentru
a-i determina pe educabilii noștri să conștientizeze și să-și asume un asemenea sistem de valori, din care
nu lipsesc: toleranța, empatia, autodepășirea, altruismul văzute drept chei ale succesului personal în
viață, căciparafrazându-l pe Einstein, în viață nu trebuie să învățăm să devenim oameni de succes, ci
oameni de valoare. Însă cum putem construi astfel de valori? Care ar fi strategiile potrivite?
În cele ce urmează, vom încerca să propunem un scenariu pliabil în cadrul orei de Consiliere și
orientare , de exemplu, la o clasă de liceu.
Etapa I – Pretextul sau intrarea în atmosferă
Metoda de bază se intitulează Orient Express. Clasa este împărțită pe grupe. Fiecare grupă primește
o fișă cu câteva stereotipii atitudinale, preluate din Atlas de mitocănie urbană (vezi anexa). Fiecare grupă
studiază tipologiile caracterologice date (bătrânelul de discotecă, țopârlanul de transport în comun,
mojicul de trotuar, dăunătoarea de portofel, precuvioasa de îngrămădeală, trelingarul de colțul străzii,
pițipoanca de companie, îngălatul de gym) – imagine și descriere – și li se cere:
1. Să își imagineze că se află în același compartiment cu toate persoanele din fișă
2. Să discute și să aleagă o persoană pe care o consideră cea mai deranjantă și pe care ar
elimina-o din compartiment
3. Să aleagă modalitatea prin care ar determina acea persoană să părăsească compartimentul.
În urma discuțiilor, câte un reprezentat al fiecărei echipe prezintă frontal rezumatul discuțiilor,
alegerea făcută și modalitatea de eliminare. Profesorul va urmări, în cadrul acestor prezentări: dacă există
alegeri similare, factorii care au determinat sau îngreunat luarea unei decizii, atitudinea elevilor.
Etapa a II-a – Dezbaterea despre valori
Apoi, profesorul propune elevilor următoarea situație: Imaginați-vă că oricare dintre voi ar fi putut
fi cel eliminat. Cum v-ați fi simțit? Urmează o discuție despre toleranță și empatie, care are rolul de a
accentua ideea că în viață nu avem atât de ales, cât de acceptat pe cei din jur: de la colectivul clasei în
care intrăm și pe ai cărui membri nu-i putem alege, la profesorii care ne sunt dați, la membrii familiei etc
De asemenea, se aduce în discuție autodepășirea ca nevoie și condiție individuală în evoluția
personală, pentru a nu fi, la rândul nostru, categorisiți și eliminați. Mai apoi, altruismul, ca fundament al
relațiilor interumane. Discuțiile acestea reprezintă un moment necesar în facilitarea conștientizării de
sine.
Etapa a III-a – Reflecția
Pentru momentul de fixare și cel de reflecție se poate face apel la o poveste terapeutică, menită să
nuanțeze câteva aspecte specifice vârstei: prezența unor conflicte interioare, raportul bunătate – răutate,
dragoste – ură, având ca obiectiv hrănirea sinelui. Povestea se numește Hrănește ceea ce vrei să crești în
tine și o vom reda mai jos:
„Într-o seară, la marginea unui sat, stătea un bunic cu nepotul său.
- Spune-mi o poveste, ceru nepotul.
După câteva clipe de reflecție, bătrânul începu povestea:
- Îți voi spune o poveste despre doi lupi. Pă măsură ce creștem, avem sentimentul că în noi se află în
permanență doi lupi care se chinuie să obțină controlul asupra noastră. Îți poți imagina că primul lup are
părul cărunt și o bunătate în privire și un zâmbet pe față pe care nu l-ai mai văzut la niciun animal până
acum. Este un lup care cu greu își arată colții. L-am putea numi Lupul Păcii, Iubirii și Bunătății. Pentru
acest lup, iubirea este tot ceea ce contează. Atunci când iubim, avem grijă de cei din jur. Atunci când
295
suntem buni, zâmbim și suntem dispuși să ajutăm oamenii aflați la nevoie. Dar, hai să ne imaginăm că
mai este un lup, al doilea, care nu e deloc ca primul. Acest lup e urât și are o față înfricoșătoare. Își arată
dinții mai mereu și mârâie. Atunci când apare acest lup, deseori simțim frica în loc de pace, ură în loc de
iubire și dorința de a face rău în loc de bine. Din păcate, acest lup nu a învățat că stârnește emoții negative
celor din jur, îi sperie, în loc să îi iubească și îi îndepărtează. Așa cum îți poți imagina, cei doi lupi vin la
pachet. Sunt mereu împreună și se află într-o luptă permanentă: care din ei să fie pe primul loc. Lupul
Păcii, al Iubirii și al Bunătății vrea să împartă totul cu toată lumea, însă Lupului Fricii și al Urii îi pasă
numai de el. Să ne imaginăm că doi astfel de lupi se luptă în interiorul tău.
Copilul a privit în sus către bunic, cu ochii măriți:
- Care dintre ei va câștiga? a întrebat blând.
Bunicul a privit în jos, cu bunătate în ochi, cu vocea blândă și a răspuns:
- Cine va câștiga? Acela pe care îl vei hrăni mai mult.” (George W. Burns, 101 povești
vindecătoare pentru copii și adolescenți)
Metodele la care am făcut apele sunt cele ludice, respectiv jocul Orient Express și tehnici de story-
telling. De ce metode ludice? Metodele ludice reprezintă din ce în ce mai mult o cheie spre succesul
didactic, atât în ceea ce privește abordarea conținuturilor, cât și relația profesor – elev. De altfel, Solomon
Marcus remarcase că neutilizarea sau utilizarea neadecvată a jocului poate duce chiar la eșec în acest
domeniu: “Jocul a devenit o problemă foarte serioasă și foarte dificilă, el este departe de a fi o joacă
(termen asociat cu ideea de lucru facil); pentru a da un singur exemplu, eșecurile în domeniul educației se
explică în bună măsură prin incapacitatea de a folosi în mod adecvat componenta ludică.” 1
Profesorul trebuie să conștientizeze că la copil se manifestă o nevoie dublă: de libertate și de
alimentare a uimirii pentru a-și spori plăcerea de a învăța. Or, această nevoie e satisfăcută pe deplin de
către componenta ludică. Același academician observase acest aspect: “Totuși, jocul este în primul rând o
manifestare a libertății la care are dreptul ființa umană. (...) De exemplu, un aspect al libertății ludice este
dreptul de a greși în mod repetat, greșeala fiind o condiție a creației și, uneori, chiar o sursă de
creativitate.” 2 Sau, cum spunea Jean – Pierre Lepri: Să învăţ înseamnă să fac (prost) ce nu ştiu încă să
fac. (La fin de l’education) Cu siguranță că prin asemenea metode, accesul adolescentului la valori
reprezintă șansa la dezvoltare personală.

1
Solomon Marcus, Jocul ca libertate, Editura Scripta, București, 2003, p. 13
2
Idem, p. 13
296
Anexa. Fișa stereotipii

297
 Familia-un element de baza in educatie
Cioltean Melania Andreea
Gradinita PP ,,Palatul fermecat,, Arad

,,Cei care educa copiii sunt demni de mai multa onoare decat cei care le dau viata; de aceea pe
langa viata, daruiti copiilor si arta de a trai bine, educandu-i.,, Aristotel
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de
parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi,
dece anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Ce ştim să facem şi ce putem
face fiecare, pentru a reuşi să facem împreună.Rolul părinţilor este acela de a fi educatorii copilului lor
Copilul nu trebuie tratat ca si un adult in miniatura,ci trebuie retinut faptul ca el este de fapt ,,un
candidat la maturizare,,(H.Pieron),deosebit de receptiv la infuentele pozitive sau negative care se exercita
asupra lui. Copilul trebuie socializat si modelat,iar fundamentarea personalitatii sale,se realizeaza in mare
masura, in interiorul familei, care concentreaza primul sau univers afectiv si social.
Trasaturile si coordonatele personalitatii se cristalizeaza in raport cu modelul si natura mediului
familial al copilului.Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de
viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Potrivit psihologilor, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este
satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de
comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în
care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, precizând că această
satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare
între cei doi.
Inaintand in varsta apar alt gen de reguli pentru a o oferi copilului ,,cei 7 ani de acasa,,cum ar fi
politeţea.Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în
autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că
mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din
apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale
căror familii se vorbeşte pe un ton răstit.
Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va fi
învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de
adresare.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să
fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat
care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare social.
Asadar ,,cei 7 ani de acasa,, reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima
parte a copilariei.

298
 Importanţa celor 7 ani de acasă
Prof. Ciupleu Ioana-Liceul Greco Catolic ”Iuliu Maniu” Oradea

Fiecare copil se naşte cu o incredibilă capacitate de iubire şi învăţare. Aşa cum au dovedit studiile
recente, copiii au la naştere potenţialul maxim de acumulare de informaţii, experienţe şi abilităţi pe care
apoi să le folosească de-a lungul întregii vieţii. Primele experienţe pe care le are fiecare copil îi au ca
protagonişti pe părinţi. În special mama are de obicei contribuţia cea mai mare în creşterea şi educarea
odraslelor.
Expresia ”Cei 7 ani de acasă” nu se referă în primul rând la schimbările fizice, emoţionale, psihice
şi intelectuale uriaşe prin care trec copiii în această perioadă ci la achiziţia de valorilor morale şi de
atitudini sociale necesare traiului în societate şi în propria familie. Primii ani ai copilăriei sunt preţioşi nu
doar pentru că sunt anii cu potenţial maxim de învăţare ci şi pentru că învăţăturile dobândite în această
perioadă sunt rădăcina omului care se va dezvolta în perioada următoare. Doar acasă copilul se simte în
siguranţă, apreciat, îngrijit şi iubit. De aceea învăţăturile acumulate acasă clădesc natural, fără efort
obiceiuri şi atitudini durabile. Aceste achiziţii se dobândesc în special prin exemplul personal al părinţilor
sau al persoanelor din familie cu care copiii îşi petrec o mare parte din timp cum ar fi bunicii sau fraţii
mai mari. Importanţa valorilor morale învăţate acasă în dezvoltarea armonioasă a copiilor se aseamănă cu
importanţa fundaţiei pentru o casă. Cu cât fundaţia este mai puternică şi mai rezistentă, cu atât casa ce se
va construi peste ea va fi mai trainică.
În primii 7 ani de viaţă copiii sunt disponibili pentru învăţarea respectului faţă de oameni sau
natură, onestităţii, corectitudinii, sincerităţii, punctualităţii, solidarităţii, empatiei, generozităţii, modestiei
sau a credinţei în Dumnezeu. De fapt lista este extrem de diferită în funcţie de valorile personale sau
familiale, de cultura sau educaţia părinţilor. În această perioadă minunată, avem posibilitatea, ca părinţi
să influenţăm spre bine sau spre rău personalitatea omului căruia i-am dat viaţă.
Este evident faptul că importanţa acestui gen de educaţie presupune o imensă responsabilitate din
partea părinţilor. Aceştia au în primul rând nevoie să conştientizeze misiunea pe care o au în transmiterea
unor valori şi în construirea personalităţii copiilor lor. Odată cu conştientizarea este necesară o
autoanaliză a comportamentului cotidian sau în situaţii de stres sau frustrare. Este important ca părinţii să
compare ceea ce vor să transmită cu ceea ce arată de fapt. Copiii au tendinţa să imite ceea ce văd, în
special de la persoanele importante pentru ei. De aceea transmiterea verbală a unor învăţăminte nu este
eficientă dacă nu este dublată de exemplul personal.
Mulţi dintre părinţi iau în serios rolul pe care îl au în viaţa propriilor copii. Cu cât mai atenţi sunt
la nevoile şi educaţia copiilor lor, cu atât mai des părinţii se confruntă cu greutăţi din acest punct de
vedere. În zilele noastre zicala″Meseria de părinte nu se învaţă″ nu mai este actuală. În sprijinul părinţilor
care au nevoie de sprijin vin psihologii, experţii în pedagogie şi chiar o nouă ştiinţă numită Parenting.
Există tot mai multe cărţi, emisiuni televizate, conferinţe sau persoane autorizate la care se poate apela la
nevoie. Cei care iau în serios meseria de părinte se găsesc deseori în situaţii cărora nu le găsesc soluţie şi
de cele mai multe ori sfaturile primite de la mame sau bunici se dovedesc depăşite. În afară de faptul că
societatea este diferită, sau de faptul că provocările şi tentaţiile la care sunt supuşi copii sunt cu totul
altele faţă de cele ale generaţiilor anterioare, fiecare copil este unic în felul lui, iar provocarea reală este
de a găsi soluţia care se potriveşte copilului tău.
Din păcate există foarte mulţi părinţi care nu acordă suficientă importanţă educaţiei din cei primi 7
ani. E adevărat faptul că nivelul de trai joacă aici un rol important. Preocupaţi din ce în ce mai mult cu
asigurarea unei siguranţe financiare familiei, părinţii sunt din ce în ce mai mult timp departe de copiii lor.
În situaţii extreme se află copiii care au unul sau ambii părinţi plecaţi să lucreze în afara ţării. Aceşti copii
trăiesc o adevărată dramă, neavând de fapt căldura sufletească şi siguranţa asigurată acasă. Sau există
situaţii în care părinţii sunt atât de mult plecaţi de acasă încât nu reuşesc să schimbe o vorbă cu proprii
copii decât dimineaţa la trezire sau seara înainte de culcare. Sau există situaţii în care nimeni nu acordă
suficientă atenţie educaţiei primare a copiilor. De fiecare dată rezultatele acestei lipse de implicare ajung
să-i surprindă în mod neplăcut pe părinţi, care deşi nu depun nici un efort în acest sens, au totuşi pretenţii
în ceea ce priveşte comportamentul odraslei lor în societate sau chiar faţă de ei.

299
 Din ce în ce mai vehiculată este şi întrebarea ″Aşa ai învăţat la şcoală?″ . Prin aceasta se tinde a se
minimiza rolul părinţilor în educaţia primară a copiilor lor şi de a se trece responsabilitatea acesteia în
seama instituţiilor în care copilul frecventează cursuri, indiferent de nivel.
Realitatea este însă că indiferent de eforturile cadrelor didactice, de gradul de implicare în viaţa şi
educaţia copiilor, nimeni niciodată nu va putea să înlocuiască familia şi ceea ce are aceasta datoria să
transmită copiilor. Chiar dacă tendinţa generală în societatea modernă este de a lăsa copiii să-şi petreacă
până la 8 ore pe zi la şcoală sau la grădiniţă, volumul cel mai mare de achiziţii emoţionale, psihice şi
intelectuale copiii îl achiziţionează acasă, deoarece familia este locul în care ei se simt cel mai
confortabil.
Şcoala este şi va rămâne întotdeauna locul în care copiii vor fi îndrumaţi să înveţe noţiuni
specifice diverselor domenii ale ştiinţei, informaţii care le vor fi mai mult sau mai puţin necesare în
alegerea unei cariere. În acelaşi timp toate cunoştinţele dobândite în şcoală sunt destinate în special
întăririi educaţiei pe care copilul a dobândit-o în timpul celor 7 ani de acasă.
″Acum copile, soarbe cu sufletul curat cuvintele; acum oferă-te celor mai buni (ca tine): Vasul nou
va păstra mult timp mirosul de care a fost pătruns pentru întâia oară.″
(Horatius)

300
 Meseria de parinte

Prof.pt.înv.primar: Crasnean Livia

Sc.Gimn.Constantin Brancoveanu, Satu Mare
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor încă de la
naştere . Specialiştii susţin că regulile de comportament şi de eduacţie oferite în primii şapte ani de viaţă
sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai a-l învăţa să scrie, să
citeasca, sa fie cel bun din şcoală. Educaţia se referă la toate domeniile de dezvoltare: socială,
psihologică, intelectual-cognitivă
Bunele maniere îl ajută pe copil sa-şi dezvolte simţul respectului de sine şi încrederea în propria
persoană, dar au şi un rol important în integrarea copilului în societate.
Politeţea este “ceva”care se învaţă.Şi se învaţă uşor. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la
părinţi şi bunici. Apoi de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la toţi profesorii noştri.
Toţi acei oameni din jurul nostru ne dau sfaturi.
Salutul este primul semn al politeţii.Să ne ferim să ne spună cineva, vreodată “Bună ziua, căciulă, că
stăpânul n-are gură!”
Copilul învaţă mult prin observaţie şi imitaţie, iar părinţii sunt primele modele din viaţa sa.
Exista multe întrebari care framântă mintea adulţilor implicaţi în educaţia copiilor. Toţi am vrea sa
găsim soluţia magică prin care să obţinem rezultatele dorite. Adevărul este că educarea unui copil
reprezintă o muncă de Sisif, nu doar prin dificultatea ei , cât mai ales prin faptul că rezultatele se culeg
mai târziu., iar pentru a obţine performanţe în acest domeniu trebuie să fii tot timpul “pe fază”, să
răspunzi de fiecare dată în mod adecvat situaţiilor inedite care apar.
Schema fundamentală a grupului familial, a creşterii copiilor se formează pe modelul relaţiilor
dintre părinţi, pe modelul relaţiilor dintre aceştia şi copil. S-a subliniat că cea mai mare parte dintre părinţi
educă aşa cum au fost educaţi.
Familia nu oferă numai premisele socializării. Ea oferă copilului şi posibilităţi de a se defini şi
preciza pe sine, prin jocul comparaţiilor , al imitaţiilor, al rivalităţilor, de a-şi însuşi modele la care
individualitatea sa în formare se poate referi în mod constant, posibilitatea de a-şi descoperi, cu alte
cuvinte, poziţia proprie în universul social.
Particularitatea care distinge constelaţia familială, care o explică şi o încadrează într-un statut
absolut original, este afecţiunea care leagă pe fiecare membru al ei de toţi ceilalţi membri.
O constelaţie familială veşnic frământată de tensiuni,distorsionată, deformată prin lipsa de
afecţiune mutuală a membrilor ei sau din cauza unor sentimente de afecţiune greşit înţelese şi exploatate,
deformată de efecte ale părinţilor , de viciile sau neînţelegerile lor, de certuri, de acte de violenţă
constituie un mediu traumatizant pentru conştiinţa copiilor.
“Viaţa de familie” oferă o nouă treaptă de maturizare şi diferenţiere afectivă, prin nota de respect
faţă de autoritatea paternă şi dragostea faţă de fraţi şi surori... O familie dezintegrată, lipsită de afecţiune
şi de încredere în copil este traumatizantă pentru copil şi îl face să privească societatea cu teamă ,
neîncredere şi suspiciune. Primele reacţii de neadaptare, justificate de conştiinţa de a fi frustrate, se nasc
în asemenea climat de dezechilibru, de tensiune şi conflicte familiale.
Un copil nu e o maşinărie care trebuie să funcţioneze unsă. Nici un animăluţ care trebuie
domesticit, dresat. Un copil e asemenea unei plante: are nevoie de dragoste ca de un pământ fertil din
care îşi trage seva; are nevoie de atenţie ca de soare şi de apreciere, ca de apă.
Faceţi-vă copilul să se simtă special.Cele două persoane care îl fac să se simtă cu adevărat special
sunt: MAMA şi TATA

301
 Cei șapte ani de acasă !

Profesor învățământ primar, Doda Maria Magdalena

Școala Gimnazială Vulcan/Brașov
Cei șapte ani de acasă presupun un comportament respectuos față de părinți, bunici, colegi prieteni,
profesori și toți ceilalți din jur; deprinderi sănătoase; maniere elegante.
Ne confruntăm din ce în ce mai des cu lipsa celor ”7 ani de acasă”, asta datorită faptului ca elevii
din ziua de azi sunt nonconformiști, sunt agitați deoarece petrec ore în șir în fața calculatorului sau a
telefonului, nesupravegheați, părinții fiind mult prea ocupați să le ofere confortul financiar copiilor sau
provin din medii defavorizate , se cresc unii pe alții, trăiesc din alocații sau din mila celor din jur.
Din ce în ce mai des auzim expresiile” Nu am timp”, ” Sunt foarte ocupat”, timpul petrecut în
familie este înlocuit de televizor, tabletă sau telefon.
Mi-am pus de foarte multe ori întrebarea : De unde să aibă copilul ”cei șapte ani de acasă”, dacă tata
se află în pușcărie, mama lucrează în străinătate, iar copiii sunt în grija vreunei bunici bolnave sau a unor
rude?
În aceste cazuri ”cei șapte ani de acasă” devin cei 8-9 ani de școală, locul unde învață cum să se
comporte, leagă prietenii,se simt într-un mediu sigur și curat. De cele mai multe ori acești copii atrag
atenția asupra lor printr-un comportament violent, limbaj vulgar, ținută. Școala, în aceste cazuri, devine
mai importantă decât familia, întâlnirile cu consilierii școlarii au o mare contribuție în formarea, educarea
și insuflarea valorilor morale.
Copilul se formează după modelele din imediata apropiere, el are nevoie de modele care sa-i
formeze o atitudine pozitivă, de respect, un limbaj corect, reguli realiste și echilibrate si nu în ultimul
rând de credință în Dumnezeu.Atunci când este lăsat nesupravegheat este influențat de alți factori, imită
fară să-și dea seama ceea ce aude la televizor, ceea ce se promovează în mass-media.În contextul actual
este nevoie de o informare și formare permanentă a părinților pentru reușita educației. Triada FAMILIE –
ELEV-ȘCOALĂ are o contribuție importantă în formarea adultului de mai târziu.Mediul familial dar și
cel în care își desfășoară copilul activitatea , respectiv mediul școlar, oferă suportul necesar dezvoltării
lui.
Școlii îi revine sarcina de a duce mai departe educația primită în familie, de a corecta acolo unde ste
cazul, de a-i implica pe copii în diverse activități cu caracter umanitar, de a organiza evenimente în scop
caritabil , de a-i sensibiliza , a-i pune în situații de ccooperare, de sprijin reciproc pentru a duce la bun
sfârșit sarcinile primite.
Eu, în calitate de dascăl, am încercat tot timpul să-i aduc împreună pe părinți și copii, i-am implicat
în proiecte ,serbări, activități la care a participat întreaga comunitate, promovând astfel valorile culturale,
morale și estetice. Am surprins de foarte multe ori fericirea pe chipurile celor implicați,muțumirea și
satisfacția și asta mă face sa mă gândesc că binele și frumosul vor învinge întotdeauna.

302
 Școala si familia,factori principali în educarea copilului

Inv . Drăghici Agnes

Școala Gimnazială Vădeni , jud. Brăila
Întotdeauna situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unui copil ne gândim că nu
este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-acasă”. Considerând că nu a primit o
educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe.
Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, iar
membrii ei au cea mai mare influență asupra lui . Această perioadă de timp este considerată „culmea
achizițiilor”, e una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj.
În cei șapte ani ,copiii pot învăța multe lucruri , ca de exemplu :
– deprinderi de autoservire
– igiena personală
– curățenie și exprimarea propriilor nevoi
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emoțiilor atât pozitive, cât si negative
– bune maniere și comportament civilizat
– limbaj corect , transmis (fără greșeli de pronunție)
– modul de a relaționa cu ceilalți si de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurator
– consecvență și perseverență în realizarea unor sarcini
– alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: spiritual de
competiție , altruismul ,cooperarea , atitudinea pozitivă față de sarcini. Altele influențează dezvoltarea
de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu
într-un grup, va avea tendința de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii.
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul repetă faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute conștient decât de copii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul
care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul în care un
copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul şi numai un miracol îl poate schimba,, – cum spunea Eric Berne.
Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele deprinderi dar
și primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-
familial.
Ca primă verigă a sistemului educativ, familia are responsabilități clare și diverse. Întrebarea care
se pune este ,dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților educative, dacă este
pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să-și îndeplinească consecvent
responsabilitățile educative fată de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieții zilnice, minimalizând rolul
de factor educativ. Alte familii, deși doresc să asigure educația corespunzătoare copiilor, le lipsesc
pregătirea psihopedagogică, experiența.
Factorii care influențează azi mediul educativ sunt: noua concepție care se cristalizează asupra
educației ca serviciul social si extinderea mass-media(T.V). Parinții trebuie să-și întărească
fundamentarea relațiilor pe baza dragostei lor față de proprii copii și pe dorința lor ca aceștia sa aibă
performanțe și succes în viață. Aceasta nu se poate realiza dacă părinții nu cunosc personalitatea
propriului copil. Educația copilului este factorul principal care dezvoltă personalitatea lui. În educația
copiilor trebuie să existe între părinți înțelegere și acord în diferite probleme și de aici decurg normal și
celelalte aspecte .
În activitatea de educație în familie un rol important îl are,,climatul” care este rezultatul
raporturilor dintre membrii familiei. Aceste raporturi și caracterul lor pot forma ,,climatul
pozitiv”(favorabil) sau ,,climatul negativ”(nefavorabil) educației, adică formarea copilului ca cetățean,
ca om.
303
 Raporturile dintre părinți și copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formării
lor, lucru de care ar trebui să fie conștienți toți părinții. Atitudinile, comportamentul nostru, vorbele
noastre, ale părinților influențează atitudinile, comportamentul și modul de a fi al copiilor.
Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională. În climatul
educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blânde- țea, afectivitatea și sobrietatea,
larghețea și strictețea ) toate însă cu măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Un proverb spune :,,O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”.

304
 IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACSA IN EDUCATIA PRESCOLARILOR

Educatoare: Dragne Elena Cornelia

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
in familie defineste in buna masura viitorul adult .
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Potrivit psihologilor, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este
satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de
comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în
care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistii, precizând
că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii
ulterioare între cei doi.
Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează,sunt importante în dezvoltarea
copilului.Psihologii spun că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în
braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu
refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar n evoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe,
mama se mişcă,iar el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”.
În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută , cu condiţia
de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile
dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel
mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea
interesant”.
Tot acum, se dezvoltă limbajul, si este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu
copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi
„pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, se spune că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă
pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii
corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”
Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special
jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că
trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este
pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”dupa cum spun psihologii.
După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile
publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte
important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem,
pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care
face criza”, spun psihologii. Deasemenea, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se
transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung.
Politeţea - oglinda familiei. Inca de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prin imitaţie, reguli
de politeţe,cuvinte magice : „ Te rog frumos”,” multumesc”.Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre
exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va
învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, pe
bunica, pe doamna educatoare, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor
vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se
vorbeşte pe un ton răstit,dupa cum explică specialistii.
Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi
învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de
adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu
«dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“.

305
 Prin educaţia primită „acasă“, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal un anumit grad de
autonomie ( să se spele , sa manance , să se îmbrace singur, sa mearga la baie , să fie ordonat), un nivel
rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să
comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi
emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială .
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, care se comportă
cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. . Până la 2-3 ani,asa cum am subliniat anterior , copilul nu poate vedea
dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să
împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist,
pentru că el nu este încă pregătit pentru asta , aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o
zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună.
Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu
înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât
copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă ii arătăm cum şi
când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atatea momente in care copilul este obisnuit cu bunele maniere .
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvolte mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. De asemenea trebuie incurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de
spus şi nu îi facem observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să
vorbeşti" sau prelegerile tinute in public, nu fac decat sa umileasca si sa inhibe copilul .
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin clasă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
gradinita ,daca in familie nu a auzit niciodata acest cuvant .
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este

306
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea ,dau rezultate mai bune decat
o cearta sau o palma .
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi
este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii
lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la
serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă,
pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între
demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2.
Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil,
R., Iucu,
2. Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-
copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
3. Bunele maniere,Flamingo GD,2006

307
 „Meseria„ de părinte

Prof. DREGHICI ELENA MANUELA

„Meseria” de părinte este poate cea mai frumoasă şi complexă experienţă din viaţa unui om.
Meseria de părinte este una dintre cele mai solicitante pe care le poate exercita un om de-a lungul
vieţii, şi pentru care te simţi, poate, nepregătită, indiferent de vârsta la care ai devenit mamă. Dar câtă
bucurie îţi aduce această "profesie", este ca şi cum ai fi promovată în fiecare zi şi reprezintă unul dintre
cele mai frumoase cadouri ale vieţii. E grea meseria de părinte, şi în special cea de mamă, dar este şi cea
mai frumoasa meserie din lume, pentru că ne aduce şi cele mai mari satisfacţii, pe toate planurile.
A fi părinte e destul de greu, pentru că această profesie nu se predă în şcoli înalte, chiar dacă se mai
fură din cărţi şi de pe la vecini. A fi părinte nu se învaţă ci se simte. Mama îşi trăieste rolul de mamă. Nu
îl joacă, îl trăieşte, îl simte cu toată fiinţa ei încă de când poartă copilul în ea. Doar ca trebuie să fie atentă,
constientă de aceste trăiri. Pe măsură ce copilul creşte şi evoluează, în paralel va trebui să se modifice şi
stilul tău parental. Foarte probabil, o metodă care dă rezultate acum va fi total inutilă peste un an sau doi.
Ca mamă, eşti cu siguranţă datoare să-i corectezi greşelile de comportament şi să îl îndrumi. Dar
modul în care va recepţiona indicaţiile şi sfaturile tale depinde exclusiv de maniera în care vei aborda tu
problema. Daca a greşit, evită să-l învinuieşti sau să-l critici şi adoptă un ton moderat, pentru a nu-l
inhiba. Explică-i calm ce a greşit şi ce aştepţi tu de la el. Dacă îl pedepseşti, spune-i în acelaşi timp că asta
nu înseamnă ca nu îl mai iubeşti.
Trebuie să te obişnuieşti cu gandul ca nimeni nu este perfect, deci nici tu. Acceptă ideea: nu eşti o
mamă perfectă şi nu vei fi niciodată. Ai şi tu slăbiciunile tale. Ce poţi să faci? Descoperă care-ţi sunt
calităţile, dar şi punctele slabe. Învaţă să ai aşteptări reale şi de la tine însăţi, aşa cum ţi-am spus că este
recomandabil să faci în cazul copiilor. Nu trebuie să deţii răspunsul la toate întrebările. Concentrează-te
asupra acelor aspecte unde este cel mai mult nevoie de tine, în loc să te "împarţi" ca să-i poţi mulţumi pe
toţi. De asemenea, fă-ţi timp şi pentru tine şi ocupă-te de ceea ce iţi place, singură sau împreună cu
partenerul tău. Nu te simţi vinovată. Gândeşte-te că asta înseamnă să ai grijă de tine, ceea ce reprezintă
încă un model pe care copilul tău şi-l va însuşi în timp.
Stabileşte-ţi care sunt trăsăturile de caracter pe care doreşti să le cultivi la copilul tău: respect faţă
de ceilalţi, prietenie, onestitate, toleranţă, bunatate, altruism şi aşa mai departe. Şi tratează-l exact aşa cum
îţi doreşti să fii tu însăţi tratată de către cei din jur. Comunicarea trebuie sa fie prioritară. Rezonabil
vorbind, nu te poţi aştepta de la cel mic să facă diverse lucruri doar pentru că tu, eşti mama lui. Copiii îşi
doresc, şi totodată merita, explicaţii în aceeaşi măsura ca adulţii. Dacă nu ai timp să-i explici, va începe
să-şi pună întrebări referitoare la sistemul tău de valori va şti pe ce baze se întemeiază acesta.
Fii tu un model pentru copil. Copilul îşi însuşeşte foarte multe din modelele de comportament pe
care le observă la tine. Cu cat e mai mic, cu atat va prelua mai mult. Înainte de a trânti un scaun când eşti
nervoasă ori de a ţipa pur şi simplu, pune-ţi întrebarea: "aşa vrei să reacţioneze şi cel mic atunci când se
va înfuria?" Fii conştientă în permanenţă de faptul ca eşti un model pentru copil. Studii recente au
demonstrat ca acei copii care dau dovadă de agresivitate în colectiv provin dintr-un mediu familial
violent. Stabileşte-ţi care sunt trăsăturile de caracter pe care doreşti să le cultivi la copilul tău: respect faţă
de ceilalţi, prietenie, onestitate, toleranta, bunatate, altruism şi aşa mai departe şi tratează-l exact aşa cum
iti doresti să fii tu însăţi tratată de către cei din jur.
Meseria de părinte reprezintă, cu siguranţă, unul dintre cele mai edificatoare teste de răbdare. Este
adevarat, se spune că răbdarea este o virtute - dar această frază te face să te gândeşti că este vorba de o
însuşire pe care numai puţini "aleşi" o au. În realitate, este ceva care se deprinde cu timpul, chiar dacă
unii părinţi se descurcă mai usor la acest capitol. Dar, cu puţin efort, orice părinte poate învăţa să fie
răbdător şi să se amuze în situaţii care, nu cu mult timp în urmă, îl enervau. În primul rând, trebuie să
înveţi să ai răbdare cu tine însăţi. Nu te învinovăţi pentru orice şi dă dovada de toleranţă - fără a cădea în
capcana mulţumirii de sine. Din fericire pentru copii, adulţii sunt persoane mature şi ştiu, de cele mai
multe ori, să îşi ţină nervii sub control. Nu ridica vocea şi impune-ţi voinţa pe un ton calm, dar ferm,
indiferent despre ce este vorba.
Copiii devin consţienti de propria persoană de la vârste foarte fragede când, bebeluşi fiind, se
percep prin ochii mamei. Tonalitatea vocii tale, limbajul trupului şi, în general, orice expresie a feţei sunt
percepute ăi asimilate de cel mic.
308
 Cuvintele şi gesturile tale influenţează în mod direct dezvoltarea imaginii lui de sine. Prin urmare,
remarcă-i fiecare realizare şi progres, indiferent cât de mici şi insignifiante sunt acestea; laudă-l, se va
simţi astfel mândru şi încurajat. În măsura în care acest lucru este posibil, lasă-l să facă singur cât mai
multe lucruri, va vedea că ai încredere în el şi va deveni o persoană independentă şi sigură pe sine.
Prin contrast, a-i minimaliza eforturile şi realizările sau a-l compara mereu, nefavorabil, cu alţi copii, îl
va face să se simtă inutil şi va dezvolta complexe greu de depăşit.
Aşadar, evită să-l critici dacă nu e neapărat nevoie şi nu folosi sintagme precum: "Ce lucru prostesc ai
făcut!" sau "Te comporţi mult mai copilareşte decât fratele tău!". Astfel de remarci îl vor tulbura şi, chiar
dacă nu o arăta, vor stârni o adevărată furtună în sufletul şi psihicul lui, aflate în plin proces de formare.
Disciplina este necesară în permanenţă, scopul ei fiind în principal acela de a-i deprinde pe copii să
se supună autorităţii şi să-şi educe autocontrolul. Copiii pot testa limitele pe care le vei stabili (şi cei mai
mulţi o fac), dar aceste restricţii le sunt realmente necesare pentru a putea să devina adulţi maturi şi
responsabili. Câteva astfel de reguli ale casei ar putea fi: televizorul nu este permis până nu sunt pregătite
lecţiile pentru a doua zi, nu este permis ca fraţii/surorile să se loveasca unii pe alţii sau să se jignească.
Ai putea institui următorul sistem: la prima abatere, sancţiune cu avertisment, iar dacă se repetă,
urmează pedeapsa - care, atenţie! nu trebuie să fie de ordin fizic şi nici nu "abate" asupra copilului un
suvoi de invective şi reproşuri. De exemplu, interzice-i să se uite la televizor sau să iasa la joacă o
perioadă (durata pedepsei va fi direct proportională cu gravitatea greşelii).
Una dintre greşelile frecvente ale părinţilor este de a nu aplica pedeapsa când regulile sunt încălcate.
Ar trebui să uiţi de "te iert acum, pentru că e prima oară...". Copilul nu-şi va însuşi normele de disciplină
dacă astăzi îi spui un lucru şi mâine îl retractezi sau faci abstracţie de ceea ce tu însăţi ai stabilit. Aşadar
fii fermă şi menţine-ţi decizia.
Acceptă ideea - nu eşti o mamă perfectă şi nu vei fi niciodată. Ai şi tu slabiciunile tale. Ce poţi să
faci? Identifică-ţi calităţile - "sunt o mamă iubitoare şi devotată", dar şi punctele slabe - "trebuie să fiu
mai fermă". Învaţă să ai aşteptări reale şi de la tine însăţi, aşa cum ţi-am spus că este recomandabil să faci
în cazul copiilor.
Nu trebuie să deţii răspunsul la toate întrebările. Concentrează-te asupra acelor aspecte unde este cel
mai mult nevoie de tine, în loc să te "împarţi" ca să-i poti multumi pe toţi (ceea ce, oricum, este puţin
probabil că vei reuşi).

309
 GABRIAN MIHAELA
Dorința cea mai arzatoare a unui părinte este să vadă cum copilul sau a atins succesul în viață. Ne
învățăm copiii cum să se comporte pentru a câștiga aprecierea noastră, cum sa facă față obstacolelor, să
persevereze în ciuda dezamăgirii și a piedicilor, cum să se apere singuri. Mulți semeni consideră că
succesul este în mod essential material, că el poate fi măsurat în bani, prestigiu, avere. Desigur că acestea
au importanță dar faptul ca cineva le deține nu este o garanție a succesului. El poate fi definit și prin
valori nonmateriale. Acesta ar trebui sa se refere la aptitudinea noastră de ar iubi, de a manifesta
compasiune, capacitatea noastră de a simți bucurie, de a dărui, certitudinea că existența fiecăruia servește
unui scop, un sentiment de conexiune cu forța creatoare a universului. Așadar, responsabilitatea noastră
ca părinți, ca dascăli, este de a ține cont de latura spirituală a educației. Ne aflăm într-o epocă în care
problemele legate de morală par adesea desuete. Totuși, într-o lume plină de incertitudini, în care reperele
devin din ce în ce mai vagi, o structură morală internă poate ajuta mult adolescenții să se integreze în
societate. Or, la 15ani, chiar şi la 10 ani, preocupările legate de aflarea unui sens al vieții pot fi tardive,
căci dimensiunile fundamentale ale personalității se conturează încă de la naștere, iar perioada din jurul
vârstei de 7 ani, este o etapă foarte importantă. Educația celor "7 ani de acasă" își va pune amprenta
asupra viitorului adult.
În anumite epoci, copilul era considerat bun prin natura lui, doar mediul şi și societatea îl corupeau.
În alte timpuri, dimpotrivă, se considera că bebelușul se năştea depravat şi capricios și că numai botezul şi
o educație rigidă îl puteau salva. Azi, ambele viziuni sunt depășite. Se știe că orice copil se naște cu
anumite predispoziții morale, așa cum are și altele, şi că acestea se vor organiza progresiv.
Simțul etic este aptitudinea interioară de a distinge binele şi răul, binele fiind cel care antrenează
respectul față de sine şi față de ceilalți. Deşi pare simplu, mecanismul psihologic implicat este complex.
Aflându-se sub incidența mai multor factori, studiile arată că simțul etic depinde în mare măsură de
atitudinea părintească. Indiferent că sunt sau nu conștienți de acest lucru, ei influențează atât prin ceea ce
spun sau fac, cât şi prin ceea ce omit să spună sau să facă.
Copilul, devenit mare,va adopta codul moral al părinților. El își provoacă părinții, căutând coerență
sau lacunele, experimentează el însuși atitudinile părinților săi. Acesta e modul în care el îşi stabilește
valorile sale personale, plecând de la ceea ce primeşte. În cazul în care ,părintele nu se ocupă de acest
aspect, opusul va urma alte modele exterioare: prieteni ,educatori, televiziune.
Trebuie să înțelegem că punct de vedere moral al copilului asupra lumii este diferit de al părinților,
evoluând în funcție de vârsta sa .
Piaget a definit 6 stadii pe care fiecare copil le traversează:
1) binele şi răul există în funcție de consecințele lor;
2) binele vizează ceea ce satisface propriile nevoi (sau ale altora) ;
3) comportamentul bun este cel aprobat, cel care place;
4) începe să respecte autoritatea socială, îşi dojeneşte mama sau tatăl.
La 6 ani , copilul este capabil să se pună în locul altuia. Se pregătește pentru" vârsta rațiunii". Ceea
ce înțelege la altții îl ajută să se înțeleagă pe el însuși. , tot așa cum proiectează la alții ceea ce simte el.
Atitudinea adoptată de părinți ( de persoanele care au grijă de copil) este hotărâtoare până la vârsta
de 7 ani. Atitudinea cea mai adecvată este una fermă şi coerentă, care sa explice limitele de securitate și
educație pe care copilul trebuie să le respecte. Copilul nu are încă valori proprii, ele trebuie transmise
explicându-le şi aplicându-le adulții. Părinții ar trebui să permită copilului să-şi construiască propriul
sistem de judecată, lăsându-l să experimenteze și apreciind ceea ce vine de la el. ; să fim consecvenți în a
avea o atitudine justă. Copilul va evolua cu atât mai mult cu cât va fi capabil să se pună în locul altora, să
cunoască lumea prin empatie, dar pentru aceasta este necesar ca şi părintele să se pună în locul lui, să
înțeleagă motivele pentru care se comportă într-un fel sau altul.
Educația morală este o problemă vastă. Scopul ei nu este de a-l face pe micuț să creadă ceea ce i se
spune că trebuie să creadă, ea vizează să-i ofere copilului puncte de reper. Copiii au nevoie de repere care
să-i ajute să-şi definească un mod de a fi şi sensul existenței lor. Măsurile de educație luate în primii ani
ai copilăriei îşi pierd sensul dacă se impun prin pedepse și autoritarism. Ea se bazează pe respect şi
încredere mutuală ,prin umor, afecțiune şi coerență între ceea ce spun şi ceea ce fac părinții.

310
 Cei şapte ani de acasă

de prof. Ramona Găină

Din titlu,când spunem ,,Cei şapte ani de acasă” pe care adultul din zilele noastre îi are sau nu îi
are,reflectă importanţa trăsăturilor de personalitate,care îşi pun amprenta pe comportamentul adultului de
mai târziu. Înainte de a judeca o persoană sau de a-i pune eticheta,trebuie să ne gândim ce se ascunde în
spatele comportamentului neacceptat de ceilalţi.
Un copil criticat în permanenţă şi pedepsit destul de des,se va adapta foarte greu cu persoanele din
jur şi nu va mai fi încrezător în forţele proprii,de aceea familia trebuie să ocupe un rol foarte important în
educaţia copilului în primii şapte ani de viaţă,fiind anii definitorii pentru formarea lui ca adult.
Copilul de şapte ani din zilele noastre este diferit de copilul de acum treizeci de ani. El are acces la
mai multă informaţie(tehnologie),jocuri şi jucării,dar totodată este şi sărac sufleteşte,pentru că părinţii
sunt ocupaţi şi nu le mai pot acorda timpul necesar. Dragostea părintilor îl ajută pe copil să se dezvolte şi
să aibă încrederea de sine,iar acesta la rândul său să se simtă protejat,îngrijit şi iubit.
În primii ani de viaţă,copilul învaţă din codul bunelor maniere şi prinde aripi către un nou început în
fiecare zi .Începând de la igiena alimentară,spălarea mâinilor înainte de masa şi după folosirea toaletei ,
până la spălarea dinţilor şi a celorlalte părţi importante a corpului,ce oglindesc gradul de dezvoltare a
deprinderilor igienice şi a formării imaginii de sine. Copilul când se apropie de şapte ani,este mai
independent şi vrea să fie apreciat atunci când face o faptă bună şi părinţii să işi exprime mulţumirea de
rezultatele lui.
,,Fiinţa minionă” îşi ia ca drept model părinţii care trebuie să fie calmi şi să-i îndrume spre lucrurile
cele bune ori de câte ori au ocazia.Copilul stă cu bona,cu bunica,cu doamna educatoare şi cu alte
persoane, căruia nu îi pot acorda atenţia necesară,iar când acesta are ocazia de a sta alături de părinţii
lui,trebuie să fie cel mai fericit moment petrecut împreună. În general,părinţii sensibilizează copilul şi
pătrund în sufletul lui,în aşa fel încât să-l ajute cum pot ei mai bine,pentru ca,apoi să nu le pară rau că nu
i-au acordat timpul necesar,atunci când avea nevoie.
Când copilul de şapte ani,va deveni un adult,să fim mândri de educaţia si atentia pe care i-am
acordat-o,iar acesta să ne spună un simplu MULŢUMESC!

Nu-i neglija pe oamenii mici,ei te pot ajuta sa te înalţi !!!

311
 7 – UN NUMĂR MAGIC ÎN EDUCAȚIA FIECĂRUIA

Prof. Ichim Cristina

Școala Gimnazială Nr.81, București

„Diploma celor șapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinților.”

Valeria Mahok

Ne întrebăm cu toții, foarte des în ultima vreme, dacă sensul expresiei „cei șapte ani de-acasă”, își
mai păstrează și azi rezonanța de altădată. Trăim vremuri cu o dinamică în continuă creștere, copiii sunt
înscriși în diverse forme educaționale de la vârste foarte mici, iar mulți dintre părinți par mai mult
preocupați de propria carieră, de dezvoltarea uneori a propriilor afaceri, iar timpul de calitate petrecut cu
copiii este de multe ori inexistent.
Totuși nu trebuie uitat sensul de bază al acestor șapte ani, adică acela de a pune bazele unei
conduite corespunzătoare. Niciun părinte nu își dorește ca fiul sau fiica să aibă un comportament
neadecvat acasă, la școală sau în societate. Familia este prima școală unde copiii primesc lecții de viață.
Normele elementare de conduită se dobândesc în familie, grădința sau școala sau orice alt mediu
educațional nu fac decât să consolideze, să îmbogățească aceste deprinderi.
Cred că încă din primii ani de viață trebuie să imprimăm copiilor mai mult reguli de bun simț cum
ar fi: norme de igienă, salutul și respectul, reguli de conduită în diverse situații, să fie atent la ce-i în jurul
său, să știe să piardă, să ofere ajutorul la timp cuiva, să conștientizeze pericolele și să le evite, să-și
recunoască greșelile și să-și ceară scuze, folosind expresiile magice „îmi pare rău”, „te rog”. A-l învăța pe
copil bunele maniere este un procezs zilnic, care va dura în timp. Acest proces de educație nu se oprește
la o anumită vârstă, copilul poate oricând să mai învețe ceva nou.
Orice regulă trebuie explicată clar copiilor, ei trebuie să înțeleagă ce le este permis și ce nu. Copiii
au deseori tendința de a încălca regulile, dar părinții trebuie să fie fermi și constanți. De multe ori aceste
reguli de comportament, la copiii de vârstă mică, se dobândesc prin imitație, ei preiau din
comportamentul părinților și al persoanelor pe care le văd cel mai des în jurul lor (frații mai mari,
bunicii). Respectul este una dintre trăsăturile pe care copiii ar trebui să și le formeze din familie: cum să
respecți persoanele mai în vârstă, părinții, bunicii, dar și pe cei de vârstă apropiată cu a lor. Sunt mulți
copii care nu sunt respectați, pentru că nu știu să se comporte în societate. De multe ori ei sunt izolați și
excluși din viața socială.
Cei șapte ani de acasă sunt pentru mulți o piatră de temelie, cu cât este mai solidă cu atât copilul va
fi mai bine integrat în societate, și se va dezvolta foarte frumos pentru viitor. Cei șapte ani de acasă
reprezintă o bază a educației, iar dacă lispește baza, este grav. Completarea carențelor educative ale
primilor ani de viață este posibilă, dar se face mai greu atunci când copilul a intrat la școală. El trebuie să
facă față atunci multor schimbări apărute în viața sa, de aceea este foarte important ca părinții să mențină
o permanentă colaborare cu cadrele didactice, pentru a-și ajuta copilul să-și contureze un comportament
adecvat, bazat pe încredere și respect, pe bune maniere, pe reguli de conduită civilizată în societate.

Bibliografie:
1. Poenaru Michiela, Cei șapte ani de acasă - Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Coresi,
2013
2. www.desprecopii.com

312
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

IDOR JANINA ANDA

CLUBUL COPIILOR CÂMPULUNG, STRUCTURA RUCAR, ARGES

,,Daca tu ai un mar si eu am un mar si facem schimb de mere, atunci tu si eu vom avea in

continuarea un mar. Dar daca tu ai o idee si eu am o idee si le schimbam intre ele atunci fiecare dintre
noi va avea doua idei” – George Bernard Shaw

Cei sapte ani de acasa sunt mai importanti decat cei douazeci de scoala, deoarece un copil paseste
pe un drum in viata cu cunostintele si educatia ce au primit-o in cei sapte ani nu ce invata la
scoala.Vorbim despre drumul cunoasterii, studiilor cu ajutorul carora poate deveni un om capabil si
realizat in viata, dar dupa cum stiti la orice lucru cel mai important este baza, iar in cazul acesta dupa cum
vedeti baza o reprezinta educatia primita in familie.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea.
Bunele maniere de regula se invata acasa de la parinti. bunici etc. si sunt cele mai des intalnite in
viata. Daca ai bunele maniere iti faci usor o imagine frumoasa in fata oamenilor, deoarece ele iti definesc
caracterul si te ajuta sa ai un comportament adorabil. Ajungi sa fi respectat, sa-ti creezi un nume in
societate si totodata te transforma intr-un om important si capabil.
Intotdeauna in viata vei fi nevoit sa arati respect si sa fii o persoana simtita asfel incat sa poti avea o
viata fericita, o familie si niste prieteni buni care te vor sustine de fiecare data la greu.Vor fi langa tine la
bine si la rau,si de aceea eu consider ca este important sa fi o persoana respectoasa si cu un suflet bun ca
sa poti fi o persoana apreciata la randul tau.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

313
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
In rest acesti 7 ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor.
De acesti ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur si bineateles iti
poti ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi. La randul tau odata cu trecerea timpului, cand vei
devenii mai intelept, o sa dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepotilor si celor dragi, ca si ei sa aiba la baza
cei 7 ani de acasa, sa poata merge in viata deschis si cu un viitor sigur
Prin urmare cei sapte ani de acasa impreuna cu educatia primita in familie sunt adevaratele calitati
ale unei persoane deoarece de acea educatie depinde caracterul si comportamentul unei persoane.

314
 Cei 7 ani de acasă…

Cu mult drag,
Crinela și Dalia Iftimie

Sunt cadru didactic și părinte în același timp, fiind mama unei fetițe de 9 ani, elevă în clasa a III-a.
Voi încerca în rândurile care urmează să creionez importanța celor șapte ani de acasă așa cum este
percepută de propriul meu copil.
Discuția pe care am purtat-o cu fetița mea pe marginea acestei teme s-a petrecut în urmă cu
aproximativ 3 ani. Era în perioada când de-abia pășise pragul școlii și făcuse cunoștință cu noii colegi.
Îmi amintesc totul ca și cum s-ar fi petrecut recent. Sosisem într-o zi de la școală și m-a întâmpinat
încă de la ușă, spunându-mi ,,Îți mulțumesc, mami!’’. Mă întrebam deja ce anume s-a petrecut și care este
motivul pentru care a rostit aceste cuvinte.
Am încercat în momentele care au urmat să descopăr ce a determinat-o să se manifeste astfel.
Primul lucru pe care l-am aflat a fost acela că doi colegi de clasă au avut o discuție mai aprinsă, iar unul
dintre ei i-a reproșat celuilalt faptul că nu are cei șapte ani de acasă. Conflictul dintre cei doi s-a stins în
clasă, în momentul în care au discutat împreună cu învățătorul și au aflat ce anume presupune să ai cei 7
ani de acasă.
Nu aflasem însă motivul pentru care îmi mulțumise. L-am descoperit în momentul în care mi-a zis
că ea este un copil care are cei 7 ani de acasă și a încercat să-mi explice cum a ajuns la această concluzie.
Niciun părinte nu-și dorește ca propriul copil să dea dovadă de proastă creștere acasă sau în
societate, ci acesta să fie un exemplu de bună purtare în diverse contexte.
Acasă este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
imitare decât printr-un comportament conştient. Am încercat, încă de la o vârstă fragedă, să conturăm
normele unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să
confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Niciodată nu adusesem în discuție expresia ,,Ai sau nu ai cei 7 ani de acasă’’ și am întrebat-o ce
înțelege ea prin aceste cuvinte.
Și-a motivat răspunsul spunând că atât eu, cât și soțul meu, am învățat-o încă de mică multe lucruri
folositoare, iar ea nu ezită să le folosească în fiecare zi, de câte ori este nevoie. Astfel am aflat cum anume
se comportă ea în societate în momentele în care noi, părinții, bunicii, nu suntem în preajma ei.
Am descoperit că a deprins următoarele reguli de comportare civilizată și, în concepția ei, cei 7 ani
de-acasă înseamnă:
- a saluta persoanele cunoscute (adulți, copii) în momentul în care se întâlnește cu acestea;
- a participa la un dialog, atât în calitate de vorbitor cât și de ascultător și a nu întrerupe discuția
dintre ceilalți participanți la dialog;
- a-și respecta partenerii de joc și regulile jocului;
- a folosi cuvintele ,,te rog’’, ,,mulțumesc’’, ,,cu plăcere’’;
- a-și recunoaște greșelile, a spune ,,îmi pare rău’’ și a respecta părerea celor din jurul ei;
- a nu râde de slăbiciunea sau defectul unei anumite persoane și a nu jigni pe nimeni;
- este atentă la ceea ce se întâmplă în preajma ei;
- a spune adevărul și a-și asuma responsabilitatea pentru ceea ce face;
- a te comporta civilizat la masă.
Și exemplele au continuat... iar acela a fost momentul în care mi-am dat seama că sunt extraordinar
de mândră de copilul meu, deoarece toate lecţiile pe care ne-am străduit să i le ,,predăm’’ nu au trecut pe
lângă ea fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia a fost, la fel ca în cazul multor aspecte legate

315
de creşterea unui copil, perseverenţa și exemplul personal. Iar eforturile susţinute nu au întârziat să dea
roadele mult aşteptate.
Îți multumim și noi, copil drag! Sperăm ca pe tot parcursul vieții să deosebești binele de rău,
frumosul de urât, să nu te descurajezi niciodată, să ai credință, să iubești, să fii puternică, să dai mereu
dovadă de ,,cei șapte ani de acasă’’.

316
 Importanța celor șapte ani de acasă ...

Prof.înv.primar Iovănel Tatiana

Școala Gimnazială Dănceu
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt
exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă.
Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un
mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini
de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri
sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor.
Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele. Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare
trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi
Fiul lui Dumnezeu.
Mult mai uşor se vor apropia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe
Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea personalităţii
tinerilor.
Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de nici
un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din toate
părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu. Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor când
sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea
poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descrise în vieţile sfinţilor.
Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a
făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni
pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui
Dumnezeu.
Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil
creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să
trăiască bucuria Naşterii şi Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar
păgâni cu faptele, transformă cele două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor.
Venirea „iepuraşului“, de exemplu, care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi
copii sunt dornici să vină Moș Crăciun și „iepuraşul“și mai puțin, Ziua de Crăciun și Ziua Învierii. Peste
ani şi ani, când vor avea nevoie de ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu
prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri și daruri din ce în ce mai diversificate, în fucție de vârstă.
Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii
spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor! Un alt prilej de poticnire pentru
tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu
toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de sfinţenie; dar această părere nu corespunde
realităţii! În clipa în care lumea va fi lipsită de sfinţi, va veni sfârşitul, însă până la acest sfârşit, Duhul
Sfânt are şi va avea în fiecare vreme oameni care Îl cheamă şi la care vine.
E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vieţile oamenilor aleşi pe care i-a avut Biserica în
vremea noastră. Părinţi îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari duhovnici, mari asceţi,
unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte.
Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din:
România, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi, sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în
fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai acolo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu.
Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta lor în loc de desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi
Împărăţia cerurilor. Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care
poate oferi adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca,
veşmintele şi gesturile preoților/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea
sfântă, toate acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în
317
ale rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în
timp din ce în ce mai profundă.
Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul
porneşte atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de
neam în numele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de
eroii neamului. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de
sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor.
Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în
vieţile tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la
Botez, trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi
poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici un ajutor pământesc nu îi poate fi de folos! Înainte însă de
a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii, filmului, modei, sau pe şi
mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul are mai întâi ca modele
două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şi-ar da seama cât
de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite
manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor
caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi.
Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează
doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de
necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot
(cu lux de amănunte)!
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport.

BIBLIOGRAFIE
Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

318
 Bunele maniere se invata de mic

prof. inv. preprimar Meirosu Liliana

Gradinita cu progran normal
com. Vadeni jud.Braila
Educatia unui copil porneste din familie.Un copil manierat va avea o mai mare capacitate de
relationare cu cei din jur, se va descurca mai bine decat cei carora le lipsesc "cei 7 ani de- acasa".
Copilul invata de la cele mai fragede varste ,prin imitare. De aceea parintii trebuie sa fie egali in
educatia copilului, atenti la comportamentul lor , indiferent de locul unde se afla, pentru ca vor fi atent
supravegheati si imitati de copil, care de multe ori nu stie sa deosebeasca binele de rau.
Trebuie de la o varsta frageda sa invete sa spuna "multumesc", '' te rog" , sa salute, sa asculte, sa se
imbrace si incalte singur, sa foloseasca singur tacamurile, sa posede notiuni ce le pot asimila treptat, dar
dupa posibilitatile varstei si dezvoltarii individuale.
E simplu- pleci de acasa,vii acasa-saluti! Copilul va invata. Ceri ceva spui "te rog",apoi
"multumesc" si copilul isi va insusi mesajul. Nu trebuie sa auda aceste cuvinte doar cand e atentionat s-o
faca,le va folosi ori de cate ori e nevoie pentru ca asa e politicos. Va trebui sa stie sa se comporte cand e
in vizita,la plimbare,la petrecere,la masa deoarece bunele maniere ii modeleaza comportamentul in
familie si societate si il invata respectul. Iar copii respectuosi vor fi tratati respectuos si vor avea un bun
start in viata.
Totul se invata mult mai usor si placut prin joc. Parintele trebuie sa-si insuseasca diferite roluri,va
conduce jocul sau se va supune regulilor copilului.
Ca sunt la joaca cu masinile,cumparator,vanzator,la doctor sau alte jocuri,ca sunt in vizita cu
papusile sau prietenii aniversati, sa nu uite sa foloseasca formulele de politete,sa stie sa asculte,sa
astepte,sa utilizeze corect jucariile si vesela si sa relationeze corect. Copilul se va distra asemeni
parintelui,iar modul de a se comporta calm si manierat, fara tipete si expresii deplasate vor fi un bun
exemplu. Nu trebuie uitate recompensa,felicitarea si lauda atunci cand micutul se dovedeste politicos.
Comportamentul politicos din jocul cu parintele trebuie sa-l vedem si in jocul cu copiii, unde de multe ori
nu accepta sa cedeze o jucarie sau rolul de sef si recurge la violenta si un limbaj nu tocmai potrivit.
Atunci trebuie sa i se explice greseala si cum e bine sa procedeze, sa isi controleze reactiile nepotrivite,
astfel dind dovada de buna crestere.
Trebuie sa fim foarte atenti la desenele animate si emisiunile ce le urmareste copilul deoarece nu de
la toate are ceva bun de invatat si uneori ne intrebam "de unde a auzit cuvintele acestea,pentru ca la noi in
familie nu se vorbeste asa?".Raspunsul ar fi de la desenele animate,emisiunile nepotrivite,de la copii cu
parinti mai putin responsabili si atenti la educatia copiilor,sau diverse surse pe care nici nu le banuim.
Trebuie intervenit prompt,explicat unde e gresit, certat dar niciodata de fata cu alte persoane pentru ca se
va simti stanjenit si va reactiona neasteptat.
Copilul va participa la activitatea familiei,fiind incurajat in permanenta si sa fie invatat sa ajute la
treburile casei ,sa ajute parintii la activitatile casnice posibile fortei lui, sa-si aranjeze jucariile si
hainutele.Copilului trebuie sa i se citeasca povesti din care sa desprinda mesaje si sa caracterizeze
personaje,sa i se explice lucruri pe care nu le-a inteles,sa fie incurajat cu dragoeste,incredere si respect.
Bunele maniere le dovedeste si in momentele in care da dovada ca poate sa asculte, sa raspunda politicos
si sa-si astepte randul, sa aiba grija de atitudinea fata de cineva in varsta sau mai mic decat el.
Tratati-l mereu ca pe un copil mare-oricum el asa stie ca este-capabil,independent,cu vointa proprie
si de ce nu,ca pe un prieten. Parintii voi fi prietenii lui pentru totdeauna,va avea incredere in ei,si va fi
deschis in relatia aceasta-un exemplu pentru viitoarea lui familie.
Procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta,niciodata nu e prea tarziu sa inveti ceva.
Cultiva-i respectul de sine si fata de cei din jur!
Nu uitati ca puiul dumneavoastra isi va lua zborul intr-o zi,ca va avea propriul drum,iar cuibul
parintesc e locul unde mereu se va intoarce cu drag pentru a-si lua forta pentru a merge singur, mai
departe.
Copii-mandria parintilor si parintii mandria copiilor-un mesaj ce ne va calauzii de-a lungul vietii.

319
 CEI 7 ANI DE ACASA

NAN TABITA MARIANA

Copilaria este o lume aparte pentru noi, o lume fantastica, ireala pentru cei care fac parte din ea.
Din perspective proprii anii care ii petreci alaturi de parintii tai sunt cei mai importanti, mai ales
primii ani cand invata primii pasi si ce este viata de fapt.
Cand vorbim despre cei 7 ani de acasa ne gandim, asadar, la educatia pe care copilul o primeste de
la parinti, la formarea personalitatii si a comportamentului copilului pana ce acesta merge la scoala.
Consideram ca, un copil are cei 7 ani de acasa gandindu-ne la un copil bine crescut care stie sa salute, sa
spuna multumesc, te rog, care se comporta civilizat cu persoanele invarsta si cu cei de varsta lui.
Educatia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine in relatiile cu cei din jur decat un copil caruia ii lipsesc cei 7 ani de
acasa, dar educatia primita in cei 7 ani de acasa depinde de relatia afectiva dintre copil si parinti, de
valorile pe care se bazeaza familia si pe care le transmite copilului. Dragostea cu care un parinte isi
inconjoara copilul ii permite acestuia sa se dezvolte armonios, sa aiba incredere in propriile forte. Copilul
iubit de parinti se simte protejat, ingrijit, ceea ce ii da siguranta, se simte apreciat de parinti si astfel
realizeaza ca parintii ii acorda atentie.
Educatia trebuie adaptata etapelor de dezvoltarea ale copilului, de exemplu un copil la 2 ani nu
realizeaza ce e bine si ce e rau, el nu poate vedea dincolo de propriile nevoi. Parintii trebuie sa stie sa
fixeze anumite limite, intrucat copilul chiar daca este mic trebuie sa invete ce inseamna asteptarea sau
amanarea dorintelor.
De la 3 la 5 ani copilul isi dezvolta simtul binelui si al raului. Bunele maniere se pot invata la masa,
in parc, in vizite la bunici sau prieteni, la cumparaturi. Parintii trebuie sa fie modele pentru copiii lor, ei
trebuie sa explice copilului ce are voie sa faca si ce nu, sa stabileasca reguli echilibrate si totodata sa-i
explice copilului care sunt consecintele daca aceste reguli nu sunt respectate.
Este foarte important ca amandoi parintii sa fie consecventi in educarea copilului, dar in acelasi
timp, trebuie sa fie intelegatori, sa accepte greselile involuntare si sa nu uite ca si adultii gresesc uneori.
Din pacate realitatea de zi cu zi a familiilor de astazi este diferita de cea a generatiilor anterioare. Parintii
isi petrec din ce in ce mai putin timp alaturi de copii lor, majoritatea confruntandu-se cu problema
echilibrarii atributiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu sau cu cele din viata de zi cu zi. In
momentul in care un copil depaseste sfera familiei si intra intr-o colectivitate incepe o noua etapa in viata
lui, dar si parintilor, astfel are loc o modificare a programului zilnic si al mediului in care isi desfasoara
activitatea, de aceea este important ca parintii sa nu neglijeze ideea educarii in spiritul celor 7 ani de
acasa, sa cunoasca activitatiile copilului de la cresa, gradinita, camin pentru a putea adapta programul de
acasa astfel incat sa asigure coerenta in activitatiile de educatie. Lipsa de comunicare intre parinti si
cadrele didactice poate conduce la situatia in care copilul este supus unui regim de suprasolicitare.
Sa nu uitam totusi sa ramanem la ideea de la baza a acestei expresii “Normele de conduita se invata
in familie iar oglinda celor 7 ani de acasa este nucleul si conduita parintilor”.
Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele déjà
deprinse in familie. Orice parinte este responsabil de transpunerea in viata a celoir 7 ani de acasa ai
copilului sau, deoarece “ Educatia este cea mai de calitate haina pe care un om o poate imbraca, iar haina
a fost cumparata din banii stansii in cei 7 ani de acasa”.
Sa ne gandim, deci, la cei 7 ani de acasa ca la cele 7 culori ale curcubeului. Mana in mana sa calcam
pe iarba matasoasa si VERDE si sa ne incarcam cu energie de la natura. Sa admiram impreuna macii
ROSI, din lanurile GALBENE si sa ne bucuram de podoabele pamantului din primavara pana-n iarna. Sa
stam impreuna cu micutile noastre fiinte pe malul marii ALBASTRE si nemarginite pentru a le trezii
curiozitatea si dorinta dea cuprinde cu mintea si cu sufletul cuprinsul necuprins. Sa-i invatam ca dupa
VIOLETUL si INDIGOUL noptii vine ORANJUL stralucitor al diminetii care ne lumineaza sufletele.

320
 Cei 7 ani de acasǎ – un bun necesar societǎții

Prof. ȋnv. primar Olariu Liliana

Şcoala Gimnazialǎ Nr. 28, Galați
Expresia „cei șapte ani de acasǎ” o auzim frecvent pe unde mergem: la școalǎ, la cinema sau la
teatru, la muzeu, ȋntr-un parc sau ȋntr-un mijloc de transport. Nu știu cȃtǎ importanțǎ dau alții acestor
cuvinte, ȋnsǎ eu dau mai multǎ importanțǎ faptelor, comportamentelor cuviincioase. De ce? Suntem
oameni și evoluǎm; face parte din viața noastrǎ sǎ salutǎm politicos, sǎ vorbim frumos, sǎ spunem
„Mulțumesc!” sau „Te rog frumos!”.
Copilǎria fiecǎrui om este marcatǎ de expresia „ai cei șapte ani de acasǎ” sau „ești un copil bine
educat”. Oare de ce este așa de importantǎ pentru noi, oamenii? Mi-aduc aminte cȃtǎ ȋnsemnǎtate aveau
aceste cuvinte simple pe vremea cȃnd eram ȋncǎ școlǎrițǎ. Mǎ simțeam mȃndrǎ atunci cȃnd bunica sau un
vecin de bloc ȋmi spunea zȃmbind cǎ știu sǎ mǎ port frumos. Nu fǎceam lucruri mǎrețe, doar spuneam un
simplu „Sǎrut mȃna!”, cedam locul meu ȋn autobuz, ajutam o bǎtrȃnicǎ sǎ-i cumpǎr pȃine sau sǎ ȋi car
sacoșa plinǎ cu bunǎtǎți. Fǎrǎ sǎ-mi dau seama, lauda lor mǎ determina sǎ continui cu faptele și cu
vorbele frumoase.
Acum, un „te rog frumos” sau un „mulțumesc frumos” fac parte, ȋn mod firesc, din viața mea, iar
ele sunt ȋndreptate cǎtre toți oamenii, de orice vȃrstǎ. „A fi bine educat” nu are vȃrstǎ. Consider cǎ
lǎuntrul nostru pozitiv lucreazǎ anume spre a ne exprima ȋntr-un anume fel - frumos, cuviincios. E nevoie
de mult „spațiu” pentru astfel de lucruri bune, convingeri constructive, principii de viațǎ solide. Pe bunǎ
dreptate, acest „spațiu” al bunelor maniere se formeazǎ din primii ani de viațǎ, și perpetuiazǎ nemǎsurat.
Cu „Te rog frumos!” deschizi calea multor conversații, acțiuni și evenimente – multe ȋn beneficiul
tǎu. Nu-i nimeni obligat sǎ te ajute la nevoie, sǎ-ți facǎ un serviciu dacǎ „fișa postului” nu i-o impune.
Însǎ, vraja cuvintelor „te rog” dezgheațǎ pȃnǎ și cele mai reci suflete.
Cuvȃntul „mulțumesc” nu ȋncheie niciodatǎ un serviciu sau o faptǎ bunǎ. De fapt, lasǎ loc de
„Bunǎ ziua!” pentru urmǎtoarele ... Faci o impresie bunǎ. De aceea, e bine sǎ-l folosim cȃt mai des ȋn
vocabularul nostru.
Trǎim alǎturi de ceilalți oameni și ȋntotdeauna trebuie sǎ facem fațǎ multor provocǎri, unele dintre
ele grele. Ca printr-o minune cuvintele magice te salveazǎ. Şi totul pare mai ușor. Nu mǎ refer aici doar la
nevoile noastre, ci și la faptul cǎ avem nevoie unii de alții ca sǎ conviețuim. Nu ne putem izola. Ne facem
prieteni, lucrǎm ȋn echipǎ, ne petrecem timpul liber – ȋn familie, cu prietenii sau cunoștințele noastre.
Transmitem mai departe copiilor noștri, prin exemplul nostru, bunele maniere. Punem o
„cǎrǎmidǎ’ ȋn temelia celor „șapte ani de acasǎ” ai urmașilor noștri.
Viața e mai frumoasǎ cȃnd știi sǎ dǎruiești, sǎ ajuți, sǎ vorbești politicos. Nu ne costǎ nimic.
Pǎstrǎm vie latura umanǎ, pragmaticǎ și poeticǎ a vieții.

321
 Rolul familiei in formarea viitorului adult

Orzeata Viorica

Gradinita PP ,,Palatul fermecat,, Arad

,,In familie si pe genunchii mamei se formeaza ceea ce este mai valoros pe lume-omul de
caracter,, Loisel

Familia a fost si este considerata ca factor primordial in educarea copilului.

Ponderea familiei ca factor educational este cu atat mai mare cu cat copilul este mai mic,aceasta
scazand odata cu inaintarea copilului pe treptele superioare ale varstei.
Firesc este ca mama sa fie cea care ocupa primul loc in educatia copilului macar in primii trei ani de
viata,iar odata cu inaintarea in varsta tatal sa preia atributiile intr-o masura tot mai mare.
Structura familiei exercita o anume influenta care genereaza comportamentul viitorului adult astfel
prezenta bunicilor in familie ar trebui sa exercite influente benefice in educatie daca ei isi inteleg rolul
corect de colaborator al parintilor in activitatea de obtinere a ,,celor 7 ani de acasa,,.Daca
dimpotriva,bunicii fac exces de zel si se considera in continuare doar parinti ai parintilor si trateaza pe
tatal si mama copiilor ca pe niste copii,influenta lor devine daunatoare prin aceea ca ei stirbesc autoritatea
parintilor,atat de necesara in procesul educatiei.
Copilul crescut intr-un asemenea mediu devine egoist si infumurat iar in activitatea de invatare nu
este capabil de eforturi,avand mereu nevoie de sprijinul cuiva.
La polul opus se afla familiile in care climatul educativ este exagerat de autoritar. In acest caz
consecintele nu intarzie sa apara,imprimandu-se in personalitatea copilului. Crescut intr-o asemenea
atmosfera copilul se manifesta ca un timid, ,,temator si de umbra lui,,
Din cele doua situatii educative,ca expresii ale exprimarii exagerate ale afectivitatii si
autoritatii,rezulta cu claritate logica, necesitatea unui simt al masurii in relatiile dintre parinti si copii,ceea
ce presupune adecvarea de catre parinti a unei atitudini si a unui comportament care sa se plieze pe
structura de personalitate a copilului. Asadar e nevoie de exigenta cu copiii comozi si indrazneti si
indulgenta cu cei harnici,timizi si mai putin dotati intelectual.
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul
care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un
copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).,,
Insemnatatea exemplului nu este mereu aceeasi. El se schimba in functie de varsta copilului. Marea
putere educativa a exemplului se datoreaza caracterului acestuia care corespunde cu gandirea de la varsta
pe care o are. Influenta puternica a exemplului rezulta si din faptul ca el nu se adreseaza numai simturilor
si gandirii, ci si sentimentelor si de aceea ideea pe care o exprima un exemplu este retinuta pentru multe
vreme.
Draga parinte, daca iti pasa cu adevarat de educatia copilului si de binele lui, invata-l ca acele
lucruri nu sunt bune si explica-i aceste lucruri. Nu este usor, dar el trebuie sa stie sa distinga binele de rau,
sa invete ca asa nu va deveni un om inteligent, deosebit, ci pur si simplu va fi ca ceilalti. Fa-l sa se simta
mandru ca este un copil bun, cuminte, inteligent, silitor, bine educat. Arata-i ca nu trebuie sa ii fie rusine
de el insusi. Lauda-l atunci cand face lucruri bune, cand invata, cand are o atitudine pozitiva, arata-i ca te
bucuri pentru el, nu face greseala sa fii indiferent fata de realizarile sale.
Ajuta-l cand vezi ca nu ii reuseste ceva, vorbeste cu el despre problemele lui si gasiti impreuna
solutii. Cere-i parerea despre cutare lucru, astfel isi va dezvolta limbajul, imaginatia, gandirea si va
dobandi capacitatea de a analiza situatiile, de a le compara. Noi, adultii, uitam sa mai fim copii in sufletul
nostru si ne miram de ce copilul se indeparteaza de noi si isi construieste lumea lui. Nu te teme sa traiesti

322
ca un copil, invata sa reintri in lumea copilariei, pentru a vedea ce este in inima copilului tau si pentru a-l
cuceri si indruma pe drumul cel bun.
In concluzie, sintagma romaneasca a ,,celor 7 ani de acasa,, vizeaza expresia exterioara a educatiei
morale adica comportamentul. Acesta nu apare de la sine ci numai in masura in care parintii se preocupa
de formarea lui iar acest lucru nu se poate face prin cursuri si conferinte in familie ci prin modelul pe care
il ofera copiilor,pe care acestia se vor stradui sa il imite.

323
 Cei șapte ani de acasă ...

Prof.Pavel Mihai Cosmin

Școala Gimnazială Jiana Veche

„Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria

jertfei asumate,şi de felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de
creştin adevărat a viitorului adult!”
Danion Vasile

Sa vorbim putin si despre cei 7 ani de acasa. Dupa anii “90 acest concept a cam disparut din
cotidian, pentru ca au aparut familii bogate si atunci copiii au primit o educatie prin strainatate, si din ce
stiu eu pe la ei nu exista asa ceva, adica omul se vede la maturitate dupa cei 7 ani de acasa.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasa, pe care cei batrani il invoca atunci cand este nevoie de acest
lucru? Pana in clasa primara, cam pe la 7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii cu familia si cei apropiati
in general. Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu pe viitor sa
poti intra in viata cu minim de lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti
familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni
pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostrii.
Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate daca
stii sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de aceeasi varsta cu tine.
Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă,
cât și la grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare
Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă
în ea.
Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu
vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful
împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile,
hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce
munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al
muncii exagerate care îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe)
pentru a-l îndepărta de viaţa duhovnicească.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul
în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i
ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o
continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia,
inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii
trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i
dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi
copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.
Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi:
a) În natur ă:
- să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc.
- să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba,
pământul, nisipul, apa etc.
- să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului,
susurul apelor etc.
- să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre
gustul lor ş.a.
- să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire
echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente)

324
 - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură
(buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe,
frunze etc.)
b) În gospodărie:
- să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim,
mărime, culoare, formă etc.
- să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect
- să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a
vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc.
c) În drum spre grădiniţă:
- să numere maşinile de o anumită culoare
- să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în
numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe
tăbliţele maşinilor”)
- să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe
drum…”)
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în
orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra
„semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de„vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici
sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

BIBLIOGRAFIE
- Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012
- www.didactic.ro

325
 „CEI 7 ANI DE-ACASĂ” DIN PERSPECTIVA SOCIALIZĂRII COPILULUI

PROF. ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR PETER MARIANA-CLAUDIA

GPN NR. 1 NUCET, ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 NUCET, JUD. BIHOR

„Un copil este ca o sămânță de floare...

Cât de frumos va crește, cât de frumos va rodi,
Depinde de grădinarul care o va îngriji,
De ce pământ și de câtă lumină și apă are,
De cât e de ferită de frig, de furtună și de soare prea tare.
E atât de plăpândă...
Cum ai putea s-o rupi ori să o calci în picioare
Când e tot ce va mai rămâne în urma ta.”
Irina Petrea

Sintagma de „cei 7 ani de-acasă” comprimă în câteva cuvinte experiența de viață a copilului
începută în familie și completată mai apoi în grădiniță, școală și mediul înconjurător. Mediul familial în
care copilul trăiește își pune amprenta decisiv asupra progreselor înregistrate de către acesta în fiecare
etapă a vieții sale. Un climat dominat de liniște, armonie, afecțiune, respect, confort și securitate
reprezintă garanția fundamentării unei presonalități echilibrate. Din contră, un mediu conflictual, violent,
cu lipsuri, propagă stări de frustrare și dezechilibru. Părinții sunt primele modele pe care copilul le
urmează, prin imitație. Gesturile, vorbele, comportamentul persoanelor din proximitate pătrund adânc în
conștiința celor mici. Un copil care știe să se comporte civilizat în diverse împrejurări, față de oameni,
viețuitoare, natură cu siguranță a avut parte de minunate exemple de comportament. Într-o lume agitată,
mereu în schimbare rolul părintelui nu este ușor. Mă întreb oare câți părinți mai au timp să se joace cu
copilul lor, să discute, să-i explice marile taine ale lumii? Câți copii au condiții de trai decente? Cu toate
acestea aș vrea să cred că educația copilului nu este lăsată deoparte.
Este bine știut că în primii ani din viață se pun bazele personalității umane. Dar ce trebuie urmărit în
primii ani ai copilăriei? Răspunsul însumează o serie de deziderate:
- dezvoltarea abilității de comunicare cu ceilalți, ca prim nivel de socializare;
- abilitatea de a relaționa cu semenii în virtutea unei conduite și a unei conștiințe morale;
- formarea atitudinii pozitive față de sine și de ceilalți, fie că sunt adulți, fie că sunt copii;
- aplicarea unor norme de comportament civilizat indiferent de împrejurare;
- dezvoltarea sentimentelor de empatie, întrajutorare, cooperare;
- respectarea diversității culturale, etnice, sociale;
- conturarea sentimentului de apartenență la un grup social;
- atingerea unui grad de autonomie individuală;
- modelarea personalității în spiritul valorilor culturii poporului nostru etc.
Familia nu poate împlini singură aceste țeluri, de aceea în sprijinul său vin instituțiile specializate în
educație. Experiența de viață săracă din copilăria mică se îmbogățește semnificativ în momentul intrării
copilului în grădiniță, datorită multiplicării relațiilor sociale, a modelelor, a situațiilor spontane și
organizate care declanșează și întrețin un permanent „dialog social” concretizat într-un mesaj transmis
prin limbaj, gesturi, atitudini. Socializarea este prezentă pe tot parcursul unei zile în grădiniță: de la
sosirea copilului, în timpul activităților pe centre de interes, a activităților pe domenii experiențiale, în
timpul gustării/mesei, în timpul jocurilor, plimbărilor. Ca activitate predominantă în educația timpurie,
jocul, sub diverse forme, elimină barierele disciplinelor de studiu și țintește spre funcționalitate devenind
cel mai important și potrivit mijloc de stimulare, exersare, aplicare și valorificare a experiențelor sociale.
Posibilitățile de exersare ale comportamentelor dezirabile sunt infinite iar prin joc totul se învață firesc:
interacțiunea adecvată cu grupul, respectul față de propria persoană și față de ceilalți, adoptarea unui
comportament potrivit situațiilor de „conviețuire” cu copiii și adulții.
Însă, grădinița este uneori scena de manifestare a unor comportamente nepotrivite, limbaj vulgar,
violență, dorințe și pretenții exagerate ale copilului, alimentate de un climat familial părtinitor și care în
326
timp degenerează într-o „criză de negativism”, asociată cu egoismul și insensibilitatea față de semenii săi.
Cu ajutorul educatoarei relațiile interpersonale la nivelul grupei se pot îmbunătăți prin îndrumare,
cultivarea sentimentului de prietenie, dezaprobarea comportamentelor agresive, aprecierea, încurajarea și
valorizarea fiecărui membru al grupului, adică acțiuni de socializare. Se recomandă organizarea de jocuri
cu tematică socială prin care copilul să se transpună în anumite roluri, să exerseze reguli de întrajutorare,
cooperare reciprocă, acțiune în interesul grupului iar respectarea acestora să fie apreciată și recompensată
imediat. Spre exemplu: „De-a familia”, „De-a gazdele și musafirii”, „De-a doctorul”, „La spălător”, „De
ziua mea”, „De-a călătoria cu trenul”, „La coafor/frizerie”. Rolul educatoarei este de concepe sarcini
diferențiate, reguli concrete și de a delimita precis exemplele pozitive de cele negative.
Satul, cartierul unde locuiește copilul, strada, anturajul sunt o altă sursă inepuizabilă de „informare
socială” prin aspect, adulți de vârste diferite, copii, îmbrăcămintea, ținuta, accesoriile acestora, specifice
femeilor sau bărbaților, timpului de afară, ocupațiilor acestora; prin comportament, se salută, discută, râd,
merg agale sau grăbit etc. Toate experiențele trăite de copil îl vor transforma dintr-un simplu privitor în
interpret de roluri diverse.
Parteneriatele cu adevărat active familie-grădiniță-școală își vor confirma importanța și vor da roade
pe termen lung, copilul formându-și treptat o conștiință și o conduită morală bazate pe o selecție de
interacțiuni pozitive.
Pot spune cu convingere că pregătirea viitorului cetățean își are obârșia în cei 7 ani de-acasă
deoarece cunoștințele, deprinderile, abilitățile sociale deja instalate au aplicabilitate pe tot parcursul vieții.

BIBLIOGRAFIE:

Curriculum pentru învățământul preșcolar, 2009, MECT

Bonchiș., E. (coord.), Balog, M., Berce, C., Bogdan, C., Brihan, A., Burcă, S., Burtic, L., Popa, S., Secui,
M., Zaha, S. (2000), Dezvoltarea umană, Oradea: Editura Imprimeriei de Vest

Curcan, M., Gugiuman, A. (1999), Stimularea dezvoltării sociale a copilului, Revista Învățământul
Preșcolar Nr. 3-4, București, 73-81

Golu, P., Verza, E., Zlate, M. (1993), Psihologia copilului, București: Editura Didactică și Pedagogică,
R.A.

Șchiopu, U. (1997). Dezvoltarea sociabilității la copilul preșcolar. Revista Învățământul Preșcolar Nr. 3-
4, București, 9-16

327
 Importanţa celor “7 ani de-acasă”

POPESCU MARIA
Pentru că primii șapte ani de acasă sunt esențiali în formarea caracterului său, copilul trebuie să
deprindă obiceiuri sănătoase și maniere elegante. Micuțul învață care sunt principiile și valorile după care
va trebui să se ghideze în viață, în situațiile dintre cele mai diverse. Tot atunci descoperă cum să aibă grijă
de corpul și de lucrurile lui, ce este recomandat să mănânce, cum să își ajute părinții și cum să se bucure
de încredere și aprecierea oamenilor cu care interacționează.
Încă din primul an de grădiniţă, de când copulul intră în colectivitate şi își face prieteni, aude în
jurul său tot mai des sfatul primit de la mama, bunica, doamna educatoare, de a demonstra oriunde merge
că are cei „7 ani de-acasă”.
Prima impresie contează, astfel că nu trebuie să uităm de bunele maniere, care sunt cartea tuturor de
vizită. Dacă suntem politicoşi, ne respectăm promisiunile, nu jignim, suntem punctuali, ne oferim
ajutorul, vom avea mai mulţi prieteni, iar familia, vecinii vor fi mândri şi vor răsplăti comportamentul cu
respect maxim. Prin comportament, demonstrăm respectul faţă de tot ceea ce ne-au învăţat părinţii,
bunicii şi profesorii. Aceştia sunt pentru noi toți modele, deoarece incă de când facem primii paşi ei ne
învaţă cum să vorbim, cum să ne comportăm cu cei din jurul nostru, cum să mâncăm, şi să avem grijă de
noi şi de lucrurile noastre. Trebuie să învăţăm cum să ne ajutăm părinţii, bunicii, mulţumindu-le astfel
pentru răbdarea şi dragostea cu care ne-au crescut.
În altă ordine de idei,părinții înșiși trebuie să fie un exemplu demn de urmat pentru copiii lor.
Copiii transpun în fapt tot ceea ce adulții fac în casă, afară, la serviciu, în societate. Baza formării unui
comportament corespunzător al copilului este relația di casă, cea afectivă, cu părinții. Părinții trebuie să îi
explice clar copilului ce are voie să facă și ce nu are voie, în momentul acela, să stabilească reguli
realiste, echilibrate, pentru toți membrii familiei. În același timp, părinții trebuie să fie înțelegători și să
accepte greșelile invboluntare. Pe de altă parte, copilului crescut într-o manieră indulgentă, îi va fi foarte
greu să înțeleagă rolul limitelor, al regululor și să țină cont de ele atunci când situația o va cere, de aceea,
pentru foarte mulți adulți, el poate fi considerat obraznic sau chiar copil problemă. Stilul parental
indulgent se caracterizează prin aceea că părintele permite copilului să se manifeste cum vrea el, când
vrea el, fără a-i impune restricții. Părintele care adoptă stilul autoritar se caracterizează prin faptul că îi
cere copilului să respecte cu strictețe, fără să comenteze, regulile impuse. Aceste reguli nu au valoare
absolută, iar cea mai mica greșeală este urmată de pedeapsă. Astfel, copilul va învăța foarte greu să
devină maleabil, sensibil la dorințele altora, el va fi neiertător ce toți cei care greșesc.
Fiecare persoană este unică în felul ei, fiecare om își trăiește propria viață, fiecare părinte are stilul
propriu de educație, convingerile și valorile personale, fiecare copil are articularități care îl deosebesc de
oricarealt copil.
De altfel, sunt mulți oameni care judecă și etichetează în funcție de comportamentul lor, deoarece
societatea impune anumite reguli și dacă nu sunt respectate, ești... etichetat. Societatea aruncă pe umerii
părinților o responsabilitate majoră, de ei depinzând ca adolescentul, tânărul și adultul de mâine să-și
asume în acești primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creșteri. Așa se ajunge la o
certitudine: meseria de părinte este o profesie și o vocație. Principalul ingredient al dezvoltării armonioase
este iubirea necondiționată. Când copilul se simte iubit, este mult mai ușor de disciplinat și de format.
Disciplina presupune o misiune îndelungată și extrem de grea, aceea de a călăuzi copilul de când este
sugar ți până la vârsta adultă. Scopul este să ajungă la un nivel de maturitate care să-i permită ca într-o
bună zi să funcționeze ca un adult responsabil în raport cu societatea. Puterea exemplului, exemplul
pozitiv al unui comportament corect, îndreaptă, în mod sigur comportamentul poate greșit la momentul
constatării lui.
Misiunea păriților este să le insufle copiilor valori trainice care să le permită acestora să devină
adulți realizați profesional și personal. Acestea sunt împărtățite de părinți dacă și ei la rându-le se
ghidează după ele. Așadar, credința și respectul vor ajuta copilul să rezolve mai ușor situațiile
conflictuale; învățarea – să descopere tainele lumii învățând continuu; pasiunea – să pună suflet în tot
ceea ce face, astfel, descoperind lucruri extraordinare; spirit de echipă – cel mai important aspect al
acestuia fiind cooperarea.

328
 Dezvoltarea copilului într-un mediu liber, netensionat de impuneri de niciun fel este condiția
perfectă pentru o reușită a acestei misiuni extraordinare, aceea de a educa și forma oameni adevărați, un
ideal al oricărui părinte și dascăl.
Faptele noastre rămân în mintea celor cu care ne întâlnim, şi astfel ei îşi aduc aminte cu drag de toți
cei care au cei „7 ani de acasă” şi care au datoria de a transmite mai departe copiilor lor această educaţie.

329
 Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă!

Prof.înv.primar Pristoleanu Iuliana Daniela

Școala Gimnazială Jiana Veche

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o
nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a
programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al
conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o
parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea
adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ
al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa
de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la
începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi
utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre
cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest
demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor
în citirea acestuia.
Exemplu:
În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii
vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca
pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa
ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două
exemple în acest sens.

Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul?

-merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -recunoaşte fructele, exersează număratul,
-îi propun să ceară vânzătorului un anumit exersează comunicarea cu adultul, folosirea
număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) pronumelui personal de politeţe, a formulelor de
solicitare etc.
-pregătesc împreună compot sau salată de -exersează deprinderile igienico-sanitare, de
fructe receptare a mesajului oral
-îi pot atribui sarcini copilului: să spele -îşi îmbogăţesc vocabularul
fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele
în bucăţele folosind n cuţit de plastic
-în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga
pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la
grădiniţă

Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat lagrădiniţă şi
pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce
activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste
discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar
trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu.

330
 Exemplu:
La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor,
mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz,
este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place
desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată,
părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai
reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva
mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data
viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important
ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu
face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine.
Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a
recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”,
răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de
situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre
ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur,
pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce
simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Bibloigrafie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde,
2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis,
Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

331
 CUPRINS
AANITEI ELISABETA- ALINA 3
ABDULA LEILA 4
ACHIM FILIZ 6
ACHIM SIMONA CECILIA 7
ADIACONITEI ROXANA-MARIA 9
AFLOAREI SIMONA LACRAMIOARA 10
ALECSANDRESCU NICOLETA / VLASCEANU ALINA 11
CAPUZARU ALINA 13
ANTOFI ADI-ELENA 15
ARION BIANCA 16
ATODIRESEI MIHAELA 26
BACIU ALINA IOANA 28
BALACI DANA MADALINA 29
BĂLAN AURELIA 30
BARBU FLORESCU DOINA 32
BARBU N. IONELA 39
BERTESTEANU ADRIANA 40
BESA CATANIA ELENA 42
BÎLC LAVINIA VOICHIȚA 44
BLAGOE ROZETA ANA 47
BORS ALINA ANNA MARIA 49
BREBU JARCU LORENA MARIA 51
BRUTARU ILEANA NUSA 53
BUKSZAR DANIELA 55
BURCESCU FLORENTINA NICOLETA 63
BURCI ADRIANA-IMPORTANTA 64
CALTUT -IONESCU FLORENTINA 66
CETEA NADA 67
CHIRU PAULA 68
CHITIC ROXANA 70
CHITU VIRGINICA GABRIELA 72
CHIVU AURA MAGDALENA 74
CIOARA CORALIA 76
CIOBANU LACRAMIOARA IRINA 77
CIUDIN LUCIAN 79
CIUDIN VICTORIȚA-IONELA 80
CIUHANDU LIANA MANUELA 82
CLONDA ANDREA 84
COJANU MIHAELA 86
COJOCARU GINA 88
COMAN ALEXANDRINA 90
CRACIUN LORENA 91
CUCU IRINA ELENA 93
CUPSAN LACRAMIOARA 94
CUZMAN MARGARETA 96
DADU IONEL 98
DIMA CRISTINA VIORICA 99
DINCĂ LUMINIŢA 101
DINU FILA 103
DOICARU LAURA NICOLETA 105
DRAGHICI AURORA 106
DRAGHICI MARINELA FLORENTINA 107
DRONCA RALUCA 108
DUCA MARIANA 110
DUMITRASCU DANIELA 111
DUMITRASCU STEFANIA MARIANA 113
FLOREAN ELISABETA 114
FOCSA LILIANA 116
FUSTOS ANDREEA 118
GABOR RALUCA / IRIMIA MIOARA 120
GAGNIUC VIORICA GEORGIANA 121
GALEA ANCUTA 123
GEORGESCU LUMINITA-FILOFTEIA 125
GHENEA OVIDIU VALERIU 127
GHEORGHE CATALINA ANCUTA 129
GHERMAN ADRIANA-DORINA 130
GIDIUTA CORINA 132
GILCA GABRIELA 139
GIUBEGAN EUGENIA ADRIANA 141
HERMENEAN LILIANA 143
HORNARU RODICA 145
HOSSZU MIRELA 146
HOZA MARIANA-FLORICA 148
HRIŞCĂ CRISTINA 150
HURĂ GABRIEL 151
CHELE IONICA 153
IVANCIU CONSTANTA CLAUDIA 155
JARCU FLOAREA ELENA 156
LASZLO NICOLETA 158
LICĂ TANŢA 160
LUNTRARU RODICA CRINA 162
LUPU ELENA MIHAELA 163
MAHU CORNELIA- OANA 164
MANCUT MARINELA 166
MARIN CARMEN MIHAELA 174
MARTI TEODORA 176
MATEI EMILIA CRISTINA 178
MATEI SANDINA 180
MATEIAS RAMONA MARIA 182
MEDVEDEV OANA 184
MIHOC ELISABETA 186
MOLDOVAN FELICIA 187
MUNTEAN MARIA ANDRADA 188
MUREȘAN ANCUȚA-SIMONA 189
MUSTACA DELIA 191
NEACSU ANA MARIA 194
NEDELCU NINA 196
NEGRILĂ ROXANA 198
NICA ALINA CARMEN 200
NICA GABRIELA 201
NICOLAESCU LUMINITA 203
PACURARIU ADRIANA-LILIANA 204
PANAIT ALINA ROXANA 206
PANAIT MARIN 207
PANAIT PETRONELA 209
PATA-ALBA MIHAELA-ALINA 210
PATRASCU SMEU MIHAELA NICOLETA 212
PAVAL CLEOPATRA LUMINITA 214
PAVALUTA MARIANA 215
PAVEL IRINA ADRIANA 217
PETCU CRISTINA GEORGIANA 219
PETROV AGNES MARIA 221
POPOVICI RALUCA ANDREEA 222
RADUCAN GINA 224
ROMOCEA MIRELA 225
ROSCA ELENA OANA 227
ROȘCA RAREȘ ALEXANDRU 229
ROTARIU ANIȘOARA 230
RUSU SAFTICA 231
SANDU MARIANA 233
SAVU DUMITRU-MUGUREL 235
SMEUREANU VIORICA MARIA 237
SORTAN CLAUDIA CRINA 239
SOVOIU VIRGINIA 241
STANCILA ANDREEA OLGUTA 243
STEFANESCU IONELA CAMELIA 244
STOICA NELA 246
STOICA SIMONA ALINA 248
STOLNICU CATALINA 250
SURDEI LORENTZA AUGUSTINA 251
TANASOAIE DIANA GABRIELA 252
TIRLEA RAMONA ANA 254
TODERIȚĂ VASILICA 256
TRIFAN ANA-GENOVEVA 258
TRUICA ECATERINA 259
TURCAS LOREDANA 261
UNGUREANU FLORINA 263
UNGUREANU IULIANA 265
USCOIU MARIA SIMONA 269
USCOIU MARIOARA 271
VASILIU RAMONA 272
VETEANU VALENTINA 274
VISLAN ROMELIA 276
VOICU DANIELA 278
ZANCU-BODEA RAMONA-MARIA 280
ZUGRAVU ALINA 282
ZVINCA OANA 283
TUCULEANU MIRELA 284
TASE MARIANA 286
ANIELA BELEI 287
AVARVAREI ELENA 289
AXENTE GINA 290
BACIU GINA 292
BOLOGH FLOAREA SILVIA 293
CAMELIA CIRCA - CHIRILĂ 295
CIOLTEAN MELANIA 298
CIUPLEU IOANA 299
CRASNEAN LIVIA 301
DODA MARIA MAGDALENA 302
DRAGHICI AGNES 303
DRAGNE ELENA CORNELIA 305
DREGHICI ELENA MANUELA 308
GABRIAN MIHAELA 310
GAINA RAMONA 311
ICHIM CRISTINA 312
IDOR JANINA 313
IFTIMIE CRINELA 315
IOVĂNEL TATIANA 317
MEIROSU LILIANA 319
NAN TABITA MARIANA 320
OLARIU LILIANA 321
ORZEATA VIORICA 322
PAVEL MIHAI COSMIN 324
PETER MARIANA-CLAUDIA 326
POPESCU MARIA 328
PRISTOLEANU IULIANA DANIELA 330