Sunteți pe pagina 1din 1910

Nr.

3/martie, 2017 / Revistă școlară

Evaluarea în învățământul preuniversitar

Articole de specialitate

Cei sapte ani de acasă!

Esențial Proiect Educațional

Martie, 2017
Esențial Proiect Educațional

martie, 2017

“EVALUAREA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR”


“Cei șapte ani de acasă!”

Evaluarea în învăţământul preuniversitar (CD-ROM)


= ISSN 2537 - 4893
ISSN-L 2537 - 4893

Echipa de organizare:

Aida Muscalu
Lucia Rizea
Elena Preda

Tel: 0784. 408. 000; 0732. 254. 721

E-mail: esentialproiect@gmail.com

AUTORII ÎȘI ASUMĂ ÎNTREAGA RESPONSABILITATE


PENTRU CONȚINUTUL MATERIALULUI PUBLICAT!
Cei 7 ani de acasă
Prof. înv. presc. Abalaru Cristina
Gradinita cu P.N. nr. 9 Giurgiu

Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.

3
Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-I permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce
a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne
implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului.

4
Fiecare copil este unic

Prof. ADAM GRIGORE DANIEL


LICEUL SANITAR “ANTIM IVIREANU” RÂMNICU VÂLCEA
Noi, cei mari, uităm adesea că am fost copii. Şi lucrul acesta ar trebui să ni-l aducem aminte, mai
ales când ne găsim în faţa copiilor. Alexandru Vlahuţă
Importanţa relaţiilor de familie în viaţa copilului. Este recunoscut faptul că dezvoltarea integrată a
copilului se află în dependenţă cu respectarea nevoilor specifice ale copilului. Practica educaţională
recunoaşte trei nevoi fundamentale:
• Nevoia de securitate afectivă, care constituie baza autonomiei în procesul de asumare a
independentei copilului;
• Nevoia de diferenţiere, de recunoaştere a identităţii copilului, construirea imaginii de sine, care se
stabileşte doar în măsura în care el experimentează.
• Nevoia de explorare, de stăpânire a mediului, în contextul în care nevoile afective şi de
diferenţiere sunt satisfăcute.
Influenţa familiei asupra dezvoltării copilului ca fiinţă socială se datorează următoarelor
considerente: acţiunea familiei asupra copilului se exercită de timpuriu şi familia este calea prin care se
canalizează orice altă acţiune de socializare a copilului. Noţiuni de bază familia are un rol deosebit în
formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului. De atmosfera din familie depind sentimentele de siguranţă
sau nesiguranţă, dezvoltarea capacităţilor sale intelectuale şi afective.
Pentru a determina structura relaţiilor din cadrul familiei trebuie luate în considerare:
• relaţiile dintre părinţi (inclusiv statutul marital al părinţilor: cuplu legal constituit, consensual sau
divorţ / familie monoparentală);
• relaţiile dintre copii (în cazul în care avem de-a face cu familii care au mai mulţi copii)
determinate de: ordinea naşterii, diferenţa de vârstă dintre copii, sexul copiilor;
• relaţiile dintre părinţi şi copii (relaţiile dintre un părinte şi copiii de acelaşi sex, potenţialele
diferenţe de relaţie dintre părinţi cu primul născut);
• relaţiile familiei cu bunicii materni sau paterni, implicarea acestora în creşterea şi educarea
copiilor şi importanţa intervenţiei în structurarea relaţiilor din cadrul familiei.
Exemplu Doi tineri sunt căsătoriţi de 7 ani. Au împreună doi copii: Mihai (5 ani şi 6 luni) şi Gloria
(2 ani şi 6 luni). Mihai merge cu plăcere la grădiniţă de 2 ani şi jumătate. Prima perioadă a fost foarte
dificilă pentru el, cu atât mai mult cu cât înscrierea la grădiniţă a coincis cu naşterea surorii sale. Mama sa
a rămas fost în concediu de creştere şi îngrijire o perioadă de 2 ani. Aceasta a reînceput serviciul în urmă
cu 6 luni. Gloria urmează să meargă şi ea la grădiniţă peste 6 luni, fiind peste zi în grija bunicii materne.
Mihai este dus la grădiniţă de către tatăl său şi luat de la grădiniţă de bunica maternă. Bunicii paterni
locuiesc în provincie şi se vizitează lunar.
• Cine credeţi că poate fi elementul de legătură între grădiniţă şi familie?
Copilul nu trebuie să fie niciodată pus în situaţia de a vorbi despre „pe cine iubeşte MAI MULT“
dintre membri familiei sale. Ba dimpotrivă, copilul trebuie ajutat să înţeleagă că există mai multe forme
de a iubi, că este firesc să poată simţi că are dreptul să îi placă să îşi petreacă timpul împreună cu mama sa
când desenează, că îi place să meargă la plimbare cu tatăl, că este fericit să se joace împreună cu fratele/
sora sa, că îl poate strânge în braţe pe bunicul său şi o poate pieptăna pe bunica. Nimic din atitudinea
adultului nu trebuie să îi trezească copilului sentimente de vinovăţie pentru ceea ce simte în raport cu
membrii familiei sale. Este important să poată avea încredere să vorbească despre ceea ce simte.
Mary Ainsworth, (1913-1999) a elaborat un experiment „The Strange Situation“ („Situaţia
necunoscută“) prin care se pot observa modelele de reprezentare a ataşamentului la copiii cu vârsta de 1
an şi jumătate. Camera în care decurge experimentul este un mediu nou, straniu pentru copil, dar care
poate fi un mediu interesant pentru acesta: plin de jucării, de elemente de noutate, care îl pun în situaţii de
explorare. Copilul este supus alternativ la momente de separare şi regăsire cu mama sa, momente de câte
3 minute fiecare, timp în care sunt urmărite interacţiunile şi atitudinea mamei şi a copilului în condiţii de

5
stres cauzate de schimbarea mediului şi de prezenţa persoanelor nefamiliare. În urma acestui experiment,
în funcţie de comportamentele lor, copiii pot fi clasificaţi astfel:
1. Copilul cu ataşament sigur: Copilul are încredere că părinţii vor fi disponibili, receptivi şi îi vor
acorda ajutor dacă s-ar ivi situaţii dificile sau i-ar fi teamă. Cu această convingere, copilul are curajul să
exploreze lumea. Acest model este dezvoltat şi menţinut de către părinţi, fiind, în primii ani, disponibili,
atenţi la semnalele copilului şi capabili să-i ofere linişte şi alinare ori de câte ori acesta are nevoie de ea.
2. Copilul cu ataşament anxios. Copilul nu e sigur că părinţii vor fi disponibili, receptivi şi gata să-i
ofere ajutorul atunci când îi solicită. Din cauza incertitudinii, copilul simte anxietate, teamă de separare şi
tinde să fie timorat în manifestarea comportamentului în mediului său. Acest model este menţinut de
părinţii care uneori sunt disponibili, dispuşi să acorde ajutor copilului lor, iar alteori nu. Rezultatul poate
fi cronicizarea în timp a sentimentului de nesiguranţă. Acest tip de ataşament poate fi observat la copilul
care trăieşte cu mare suferinţă orice despărţire de părinte, chiar dacă este pentru scurtă durată (nu se poate
despărţi de părinte pentru a explora spaţiul de joc al grădiniţei).
3. Copilul cu ataşament nesigur: Copilul nu are încredere că părinţii vor reacţiona în mod pozitiv la
nevoile sale şi vor fi gata să-şi ofere ajutorul. Copilul se aşteaptă la respingere din partea părinţilor şi
încearcă să se descurce fără dragostea şi ajutorul celorlalţi. El luptă pentru a deveni independent
emoţional. Acest tip de ataşament este văzut în relaţiile părinţi – copil în care copilul a devenit
independent în mod prematur şi a cărui dezvoltare este mult precoce (sunt copii care tind să se ridice în
picioare şi să înceapă să meargă de la 7-8 luni, copii care nu au nici o reacţie de căutare cu privirea a
sprijinului din partea părinţilor, în momentele de separare).

Bibliografie
Mihaela Ionescu, Să construim împreună cei 7 ani... de-acasă, Bucureşti 2008

6
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Prof.înv.preșcolar Adam Oana


Școala Gimnazială „Ion Creangă”
-structură Grădinița cu PP.„Lizuca” Bacău

„Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute.
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un
bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca
noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i
dăm mai departe, e ceva ce nu moare
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi
a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi,
un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni.
Educatia copilului are la baza o serie de reguli care formeaza ansamblul educational. Fie ca este
vorba despre viata de acasa, fie ca vorbim despre educatia de la gradinita sau scoala, copilul trebuie
invatat sa inteleaga si sa respecte regulilele de comportament sau de interdictiile pe care i le stabilesc
parintii sau educatorii.
7
Fiecare parinte are o serie de reguli si incearca sa le aplice cand e vorba despre educatia copilului
sau. Iata legea celor 5 reguli pentru reusita educatiei copilului
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.
Indiferent de convingeri, experiențe sau atitudini, scopurile tuturor părinților converg înspre același
rezultat: cu totii ne dorim copii bine pregătiti, care să-și găsească un loc cât mai bun într-o lume din ce in
ce mai competitivă în care orice cunostință în plus poate face diferență.Unul dintre răspunsurile
tradiționale cu privire la întrebarea de început este, evident, școala.
Cu toate punctele sale slabe și cu toate acuzațiile care i se aduc, pe bună dreptate sau părtinitor
uneori, școala rămâne principalul mijloc de educație formală a copilului tău. Și pentru mulți copii ea este
singura modalitate de a-și depăși, odată, o condiție mizeră și singura speranță la o viață decentă citeste
mai departe aici.

8
7 ANI DE ACASĂ - UN MOFT SAU O NECESITATE?

Agafiței Carmen Rafila


prof. înv. primar la Școala Gimnazială nr. 22 Galați

Este foarte cunoscută expresia ”are / nu are cei 7 ani de acasă” prin care ne referim la nivelul de
educație pe care l-a atins o persoană în momentul în care intră în interacțiune cu cei din jurul său.
Această perioadă de la naștere până la vârsta de 7 ani – moment în care copilul pășește într-un alt
grup, acela de învățare – este puternic influențată de educația primită în familie. Nu trebuie să trecem cu
vederea faptul că în acești ani părinții sunt primele modele ale copilului, iar acesta se simte mai apropiat
sentimental de mamă sau de tată. Astfel, începe să copieze anumite gesturi, atitudini și chiar
comportamente. Din păcate unii părinți nu sunt pe deplin conștienți de acest lucru și, uneori sancționează
anumite aspecte care nu le sunt pe plac din comportamentul copilului (dar care sunt copiate din
comportamentul său), alteori se distrează pe seama unor atitudini nu tocmai potrivite pentru un copil, ba
mai mult, încurajează continuarea acestora.
Cunoscând aceste aspecte, este bine să înțelegem faptul că toți, în calitate de părinți, suntem
responsabili de succesul sau eșecul copilului atunci când va deveni membru al societății.
Din păcate, tot mai des, părinții încearcă să atribuie școlii principalul obiectiv al educării copiilor.
Astfel, tânăra generație părăsește grupul familial din ce în ce mai devreme, intrând în grupul de învățare
înainte de a avea formate măcar abilitățile de bază. Bineînțeles că acestea se vor forma pe parcurs, însă
vor fi percepute de către copii ca niște reguli pe care să le urmeze, necunoscând bucuria antrenării alături
de mamă sau de tată în asimilarea și dezvoltarea acestor comportamente.
Tot în această perioadă în care copilul își petrece cel mai mult timp în familie sunt trecute prin
filtrul experiențelor personale diferite situații cărora puștiul care o are alături pe mamă sau îl urmează pe
tată ca pe un mentor va ști să le facă față în viitor, va ști să reacționeze, deoarece modelul i-a fost la
îndemână.
De asemenea, copilul educat în primii ani de viață în familie într-o atmosferă armonioasă, liniștită
și în care primează respectul între părinți, dar și între părinți și cel mic va deveni un adult echilibrat,
prietenos, interesat de binele său și al celor din jur. Acest aspect este bine să fie luat în calcul cu atât mai
mult în ziua de astăzi, când, din păcate viața pitorească de familie a devenit un lux sau o situație tot mai
rară ori nu i se mai dă aceeași valoare morală. Și mă refer la faptul că, din cauza locurilor de muncă, de
cele mai multe ori, părinții fie că nu mai au timpul necesar, fie uită că sunt părinți. Copiii sunt lăsați pe un
plan secundar în grija altor rude sau se crede – total greșit – că dacă li se asigură acestora toate condițiile,
datoria de părinte este achitată. Nimic mai fals! Copiii au nevoie nu doar de bunuri materiale, ei au nevoie
să fie în continuare ascultați, ghidați, îndrumați (așa cum se întâmpla odată) de către părinți. La urma
urmei, cine ar trebui să fie cel mai bun sau cea mai bună prietenă a copilului, dacă nu acea persoană care
în fragedă pruncie i-a fost model?
Se observă tot mai des absența părinților (fie chiar ocazională) din viața unui copil atât din
comportamentul acestuia, cât și din vocabularul folosit sau, de ce nu, din visurile sale referitoare la viitor.
Părintele singur nu va putea, oricât de mult ar dori, să suplinească lipsa celuilalt, aceasta ducând în final la
o educație în familie oarecum deficitară, iar aceste deficiențe nu vor putea să facă decât rău în viitor,
deoarece ceea ce se învață în primii ani de viață se va reflecta în comportamentul ulterior al individului.
Și iată cum, expresia ”cei 7 ani de acasă” fie se poate demoda fie chiar se poate înlocui cu ”cei 3 -
4 ani de acasă”!
Mereu caut să aduc în atenția părinților elevilor mei aceste situații, să-i ajut să se apropie din nou
de copiii lor, să interacționeze unii cu ceilalți, să cunoască importanța primilor ani ai educației primite în
nucleul de bază al societății, pentru că eu cred că fiecare are nevoie să-și umple din nou cupa sufletului cu
nectarul unei vieți armonioase de familie.

9
Simpozionul Naţional “Cei şapte ani de acasă!”
Copia fidelă a părintelui – copilul

Profesor pentru învăţământul primar, Burhuc Rădiţa - Rodica


Comportamentul este cartea noastră de vizită. Felul în care ne comportăm spune despre noi mai
mult decât o mie de cuvinte.
Ca profesor pentru învăţământul primar, iau contact cu elevii sosiţi din mediul preşcolar. Toată
stima pentru doamnele educatoare ce formează puii de om sosiţi din familie. Nu este o muncă uşoară,
aceea în care formezi comportamente! Dar mai greu este să-i convingi să îşi schimbe comportamentele
deja formate greşit, incorect după unele modele nepotrivite din familie.
Fiindcă viaţa este o “junglă” din care iese învingător cel mai puternic….unii părinţi au înţeles că
soluţia este “să calci în picioare” tot ce este în jurul tău pentru a te evidenţia… CÂT SE POATE DE
GREŞIT!
Şi fiul/fiica, văzând în părintele său un model, îi urmează indeaproape….Pentru că la vârsta fragedă
funcţionează învăţarea prin imitare…Iar părintele este mândru de “realizarea” lui…
Iar pe la 50 de ani, când se mai schimbă omul…se întreabă de ce copilul său nu îşi întreabă
părintele de sănătate…El e ocupat cu “călcatul în picioare” al unui coleg…Aşa a văzut la părinţii lui! Îl
poţi condamna? Da, poţi s-o faci în acel moment…Dar greşeala poate proveni din cei şapte ani de-acasă
dacă acel “fost copil” nu a conştientizat că modelul său nu era cel mai potrivit…
În primii şapte ani, când se formează caracterul copilului, acesta trebuie ajutat să deprindă obiceiuri
sănătoase şi maniere elegante. În această perioadă, puiul învaţă care sunt principiile şi valorile după care
va trebui să se ghideze în viaţă, în situaţii dintre cele mai diverse. Tot acum, descoperă cum să aibă grijă
de corpul şi de lucrurile lui, ce este recomandat să mănânce, cum să îşi ajute părinţii şi cum să se bucure
de încrederea şi aprecierea oamenilor cu care interacţionează.
Şi dacă este perioada marilor achiziţii, părintele trebuie sa fie lângă el şi să-l aprecieze pentru orice
reuşită ori să-l încurajeze în urma eşecului! Dar părintele de azi este unul extrem de ocupat cu propria
carieră! De copil se ocupă bunica, doica sau cine ştie ce mătuşă cu aşa-zise abilităţi de bonă!
Trebuie să ţinem minte că puiul de om te vrea pe tine, pe părintele lui lângă el! Să-ţi arate că azi,
castelul construit a rezistat mai mult de 5 secunde, că şi-a pus singur şosetele în picioare, că a reuşit să
pronunţe “ciuperci’ şi nu “şiuperşi”, că nu a mai vărsat laptele pe el şi că a spus “Mulţumesc!” fără a i se
cere…El nu are nevoie de haine de firmă, nici de trei activităţi extracurriculare pe zi la care merge cu
bunicul, nici de eterna expresie”Lasă-mă!Sunt obosită!”.
Copilul vrea sa fii parte prezentă a lumii lui! Si fără să vrei devii tiparul viitorului om prin tot ceea
ce faci… prin vocabular, prin felul în care comunici în familie şi în afara ei, prin felul în care te comporţi
cu rudele, cu prietenii si chiar cu necunoscuţii, prin felul în care apreciezi sau nu animalele şi natura, prin
felul în care te imbraci, prin modul în care te comporţi la teatru sau la pizza, în restaurant sau la biserică,
prin felul în care iţi asezi sau nu hainele şi lucrurile de pe birou, prin felul în care îţi alegi prietenii, prin
felul în care combini culorile şi alimentele, prin felul în care îţi alegi priorităţile…Tot ce vei vedea la
copilul tău este parte din tine…fie că e frumos sau urât! De fapt eşti un TU mai mic!
Ca să îţi placă ce vezi, fii responsabil de tot ceea ce faci! Copilul este copia fidelă a părintelui!
Daca vrei sa creşti un copil având cei şapte ani de-acasă, îi poţi oferi un model bun de urmat dacă şi
tu te comporţi civilizat şi responsabil…Iniţial pare cam greu…dar dacă acest comportament se repetă şi
devine rutină îi va influenţa benefic viaţa copilului tău. Acordă-i şansa de a deveni un om responsabil de
tot ceea ce face! Nu uita că puiul de om te vede ca pe cel mai bun părinte posibil! Şi ar fi bine să nu-l
dezamăgeşti!

10
Proces-verbal,
Încheiat astăzi, 7 Martie 2017, în urma desfăşurării activităţii extracurriculare cu elevii clasei a II-a
C Step by Step de la Şcoala Gimnazială Nr . 22 Galaţi.

Loc de desfăşurare: sala de clasă


Participanţi: 29 elevi ai clasei a II-a C Step by Step
Tema:Simpozionul Naţional “Cei şapte ani de-acasă!”-Activitate aplicativă:„Din suflet, pentru
mama!”
Tipul activităţii: Activitate practică – Poşeta mamei / Semn de carte
Îndrumători: prof. înv. primar Burhuc Rădiţa Rodica / Agafiţei Carmen - Rafila

Obiectivele activităţii:

* importanta cunoaşterii sărbătorilor nationale şi internaţionale;


* recunoasterea materialelor folosite (suport-hârtie colorată A4, lipici, elemente decorative);
* realizarea semnului de carte, prin îmbinarea benzilor de hârtie roşie şi albă;
* realizarea poşetei mamei prin îmbinarea armonioasă a materialelor şi a elementelor decorative, pe
baza creativităţii proprii.

Desfăşurarea activităţii (idei principale):

Sub îndrumarea cadrelor didactice, copiii discută despre importanţa cunoaşterii sărbătorilor
nationale şi internaţionale.
Se observă materialul suport pentru fiecare lucrare (suport-hârtie colorată A4, lipici, elemente
decorative) şi se urmăresc materialele video prezentate de cadrele didactice la videoproiector.
Se identifică paşii de lucru şi li se explic tehnicile de lucru.
Elevii realizează ordonat, corect şi îngrijit lucrările, îmbinând armonios materialele.
Fiecare elev decorează lucrarea proprie în funcţie de creativitatea sa.

Drept care am întocmit prezentul proces verbal.

Profesori pentru învăţamântul primar: Burhuc Rădiţa – Rodica / Agafiţei Carmen - Rafila

11
Cei 7 ani de acasă
AGAPIE MIHAELA CRISTINA

Adesea când auzim expresia „Cei 7 ani de acasă” ne gândim la perioada în care copilul își formează
anumite deprinderi, descoperă unele talente, își creează criterii după care-și alege cercurile de prieteni și
altele, perioada în care copilul învață cum să se comporte în anumite momente, locuri, situații, în care să
poată face pe cât posibil diferența dintre ce este bine și ce este rău, dintre frumos și urât. „Cei 7 ani de
acasă” sunt asemenea temeliei unei case, formată dn respectul și credința din familie.
În cei 7 ani de acasă învățăm „cum ar trebui să ne comportăm cu oamenii mai în vârstă, despre cum
trebuie să își salute profesorii și mai ales ce înseamnă «A fi copil cuminte».” (urbankid.ro)
În termeni largi, din punctul de vedere al celor mai mulți oameni, de diferite vârste, „Cei 7 ani de
acasă” înseamnă: perioada de educare a copiilor, perioada în care copiii învață cum să arate și să se
comporte în societate, perioada formării viselor legate de meserii, perioada deprinderii plăcerilor și
nemulțumirilor legate de alimentație și cercurile de prieteni, perioada în care micuții sunt învățați reguli
de igienă, și multe altele.
Dar pentru copii, și pentru ca ei să învețe orice lucru ce ține de conduită, este necesar un adult sau
cineva apropiat care să-i explice și arate. „Pentru copii este esențial exemplul faptei” (ziarullumina.ro).
Ca părinți trebuie să fim cel mai bun exemplu pentru copil ,chiar și în timpul jocului educația prin
joc presupune transmiterea de valori , acumularea de experiențe și competențe .
Familia este prima școală unde copilul învață bunele maniere chiar dacă aceasa va dura mai mult
timp, asta îl va ajuta să se descurce mai bine în relațiile cu ceilalți.
K. Gross în lucrarea sa „Viața spirituală a copilului” (1916,p. 71-72) spune că „Perioada copilăriei
face posibilă acumularea adaptărilor necesare vieții.”.
Ed. Claparede consideră jocul „un exercițiu pregătitor pentru viața de adult, având rolul de a activa
funcții motice sau mintale.”. (Educația Funcțională,București1973,Ed.Didactică și Pedagogică,p.52).
Jocul este un agent de dezvoltare de dezvoltare , de expansiune a personalității în devenire și este
determinstde nevoile copilului și de gradul dexvoltării sale .
În familie jocul îl face îl face pe copil să capete încredere în el și în părinții săi ,să înțeleagă că acasă
își poate găsi întotdeauna un punct de sprijin , de achilibru sau ajutor , răspunsul la cele mai multe
întrabări .
Perioada copilariei este foarte importantă pentru descoperirea unor talente și șlefiutea lor ,se face
astfel o pregătire a copilului pentru educație permanenta și autoeducație. Educația depinde foarte mult de
mediul înconjurător și de cadrul organizat unde se desfășoara, educația nu se poate face într-un mediu
defavorabil.
În cadrul formal din gradinița educația prin joc capătă alte valențe , avănd reguli de comportament
care sunt dobândite într-o manieră conștientă. În joc spunea ,Vâgoțchi „ Copilul își depășește întotdeauna
vârsta și comportamentele de bază( Liliana Stan , Educație timpurie Probleme și soluții, Polirom , Iași,
p.95). Copilul își dorește să se joace pentru a învăța și a se dezvolta , își ia informații din mediul
inconjurător și cu cât primește informații mai concrete , cu atât achizițiile dobândite îi vor fi mai
folositoare în viitor.
Dacă un copil învață din primii ani de viață să spună „ te rog” și „ mulțumesc” sigur la 7 ani ar
trebui să le folosească.

12
Bibliografie:
i. Liliana Stan, Educație timpurie Probleme și soluții, Polirom, Iași.
ii. Ed. Claparede, Educația Funcțională, București, 1973, Ed. Didactică și Pedagogică.
iii. K. Gross, Viața spirituală a copilului, 1916.
iv. www.ziarulumina.ro
v. www.urbankid.ro

13
Cei sapte ani de acasa!

PROF. INV. PRESCOLAR: AGAPIE REKA GABRIELA


GRADINITA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 5 SACELE
Când vorbim despre cei sapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Cei 7 ani de acasa reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor in prima parte a
copilăriei. Deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede,
unii părinți consideră că nu este obligația lor să-i învețe anumite reguli de comportament în familie si
societate. Normele de conduită trebuie deprinse acasă, grădinița și alte medii educaționale nu pot decât să
confirme și să consolideze normele deja deprinse acasă. Specialiștii susțin că regulile de
comportament si educație oferite in primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea
lui ca adult.
Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil „bine crescut”, care ştie să
salute, să spună ”mulţumesc”, ”te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Normele de conduită, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil căruia în familie îi sunt transmise norme și reguli de conduită și comportament se va
descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Dar educaţia primită în cei de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Printre principalele norme de conduită ce compun comportamentul unui copil „bine crescut”, care
are cei șapte ani de acasă, regăsim:
• Salutul - care este prima normă de conduită învăţată în familie,
• Comportamentul în public - un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări, să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
• Comportamentul cu prietenii - jocurile copiilor sunt experienţe care îi pregătesc pe cei mici
pentru rolul de adult. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează
regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
• Înţelegerea normelor sociale - prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim.
• Recunoaşterea greşelilor - „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor in prima parte
a copilăriei.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învața să scrie, citească, educația se reflectă în toate
domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă.

14
Părintele – primul educator

prof.înv.primar Agiurgioaiei Luminiţa


Şcoala Gimnazială nr.7 „Remus Opreanu”, Constanţa
„Copiii bine educaţi sporesc fiinţa neamului, după cum mugurii din fiecare primăvară,
strângându-se în vârful ramurilor, sporesc coroana copacului, în toate direcţiile.”
Simion Mehedinţi
Societatea românească parcurge o etapă de schimbări profunde şi spectaculoase în sistemul relaţiilor
economice şi sociale, etapă de trecere către o societate nouă, în care acţionează legile economiei de piaţă
şi un nou tip de relaţii interumane. Pentru multe generaţii, formate la şcoala societăţii trecute, se pune cu
acuitate problema adaptării la noile condiţii. Pentru tânăra generaţie însă, întrebarea care trebuie să stea în
atenţia tuturor factorilor educaţionali, este „Cum va trebui să educăm copilul de azi - tânărul de mâine,
pentru a se încadra în această societate, în care numai voinţa, hotărârea, curajul şi dorinţa de a munci îi
poate asigura o existenţă optimă? Răspunsul este deosebit de complex şi nu va putea fi dat decât atunci
când întregul învăţământ va fi complet restructurat şi când familia va înelege rolul său important privind
educaţia dată copilului în primii săi ani de viaţă.
Doi factori educaţionali sunt determinanţi pentru creşterea şi educaţia copilului: familia şi şcoala.
Familia trebuie să secundeze de aproape şi sincer grădiniţa/şcoala. Dificultăţile apar atunci când părinţii
adoptă o atitudine marcată de dezinteres faţă de sarcinile trasate de instituţia de învăţământ. În acest caz,
părinţii creează mari dificultăţi copiilor, aceştia nemaiştiind pe cine să asculte, sunt dezorientaţi, adoptă
un caracter duplicitar. Aşadar, este necesar ca părinţii şi cadrul didactic să formeze un front educativ
unitar, manifestând cerinţe unitare. Discuţiile libere, sincere, care să ducă la punctele de vedere cerute
sunt absolut necesare.
Familia constituie un rezervor de modele pentru copii, înlesnind inserarea lor în cultura societăţii,
dar şi importanţa pe care o prezintă cercul de prieteni ai copilului, grupul de joacă, un grup primar care,
de fapt, gravitează în jurul grupului familial.
Este necesar să li se explice părinţilor că zestrea nativă a copilului se dezvoltă odată cu mediul fizic
activ şi într-un mediul social propice. O schimbare în mediu poate conduce la schimbări nu numai în
conţinutul a ceea ce copilul învaţă, dar şi în capacitatea sa de a învăţa.
Dorothy L. Nolte spunea: „Copiii învaţă din felul în care trăiesc”. Astfel, ea redă corelaţia dintre
educaţia primită de copil şi mediul în care trăieşte şi învaţă. Dacă ne-ar întreba cineva care este cea mai
grea meserie din lume, fără a şovăi, am răspunde că aceea de părinte. De ce? Pentru că, deseori, „asuzi
mai tare decât un miner, cântăreşti mai atent decât un farmacist, eşti mai minuţios decât un ceasornicar,
mai precis decât un chirurg, mai perseverent decât un sportiv de performanţă, mai atent decât un arhitect”
şi exemplele ar putea continua. Ce-ţi dă oare tăria de a aduna toate aceste performanţe? Desigur,
dragostea faţă de copilul tău, dragostea faţă de cel pe care vrei să-l faci cetăţean de încredere al societăţii
pentru care se formează continuu.
A fi părinte înseamnă a fi totodată psiholog şi profesor într-un mod cu totul special. Părintele,
mama, este primul educator, cu o mare influenţă. Lucrurile învăţate de la părinte reprezintă lecţiile cele
mai importante care depăşesc ca valoare lecţiile şcolare. A fi părinte este de fapt un curs deschis
permanent, este o meserie practicată 24 ore din 24, ca psiholog şi pedagog. La primul copil este mai
dificil, dar lipsa de experienţă este contracarată de responsabilitatea sporită care ajută la obţinerea unor
rezultate bune în educarea copilului. Este ideal ca toţi părinţii să fie responsabili de educaţia pe care o
dau copilului, de propriul exemplu comportamental care constituie primul model de viaţă al celui mic.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă, care vine în cadrul instituţionalizat al
învăţământului cu un bagaj de educaţie format în „cei şapte ani de-acasă” şi ar fi păcat ca, prin acţiunea
noastră, să uniformizăm aceste individualităţi. Ele trebuie şlefuite, îmbogăţite şi tratate diferenţiat.

15
Bibliografie
Băran-Pescaru, A., (2004), Parteneriat în educaţie – familie-şcoală-comunitate, Editura Aramis
Print, Bucureşti;
Şerdean, I., (2004), Pedagogie, Compendiu, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine;
Vrăsmaş, E., (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor. Bucureşti, Aramis.
https://avimelech24.wordpress.com/2011/02/17/poem-copiii-invata-ceea-ce-traiesc-dorothy-law-
nolte/ (18.02.2017, h 23:26

16
Părinţii şi…cei şapte ani de acasă

Prof. Albici Luminiţa


Şcoala Gimnazială Nr. 1 Motru
Jud. Gorj
Educaţia e un factor complex şi important cu rol hotărâtor îndezvoltarea psihică şi formarea
personalităţii copilului şi constă într-un ansamblu de acţiuni şi influenţe formative exercitate în mod
intenţionat, conştient, în mediul familial până la vârsta de 3 ani, pentru ca apoi educaţia primită în familie
să se întrepătrundă şi să se completeze cu cea primită într-un mediu instituţionalizat. Copilul-afirmă H.
Pieron, nu este decât un candidat la umanitate, el se umanizează cu adevărat în procesul învăţării, găsind
încă de la naştere o ambianţă socială, o lume a obiectelor, o lume a relaţiilor umane cu care intră în
contact, însuşindu-şi treptat, prin activitate practică, prin exersare şi în procesul comunicării permanente
cu adultul, funcţia lor socială. Imitând iniţial ceea ce percepe, copilul îşi însuşeşte ulterior, în mod
conştient, diversele modele sociale, comportamentul adulţilor, ideologia lor.
În formarea personalităţii copilului sunt foarte importanţi cei şapte ani de acasă când acesta, sub
îndrumarea atentă a părinţilor va învăţa să fie cuviincios, dar în acelaşi timp şi dezinvolt, va şti să fie
respectuos, dar fără să fie timid, va şti să se poarte natural, având încredere în sine, fără să se teamă că se
face de râs. Dorinţa părinţilor este ca copilul să-şi împlinească şi să-şi exprime frumos personalitatea,
astfel că pentru acest lucru este necesar ca ei să înţeleagă rolul important pe care îl au în formarea
copilului şi că tipul de părinte în care se încadrează va determina trăsăturile copilului. Martin şi Lois
Hoffman au definit, în revista lor de cercetare, patru stiluri de educaţie: restricţie iubitoare care defineşte
părintele cu tendinţe autoritare, îngăduinţă iubitoare sau, mai simplu, părintele îngăduitor, restricţie rece
sau părintele dictator şi îngăduinţă rece, detaşată sau părintele neglijent.
Copilul poate fi uşor modelat şi educat dacă părintele ştie să stabilească reguli şi să se impună ca
autoritate, nu înainte de a arăta acestuia că este acceptat, înţeles şi iubit. Iată câteva sugestii pentru
impunerea ca o autoritate în faţa copilului:
-Să ceri copilului să facă doar acele lucruri care pot fi impuse: somnul, mâncatul, plânsul sau mersul
la toaletă;
-Să ceri lucrul respectiv doar o singură dată înainte de a-l constrânge să-l facă;
-Să nu ceri copilului prea multe lucruri deodată. De exemplu, după ce copilul învaţă să se spele pe
mâini atunci când i se cere acest lucru, se pot adăuga şi alte cereri precum: Vino la masă!, Foloseşte
şerveţelul!, Foloseşte cuţitul şi furculiţa!
-Să ceri lucruri pe care nu este uşor să le impui, după ce copilul a învăţat să răspundă la cererile
pentru a căror îndeplinirepoate fi constrâns.
Consecvenţa este un cuvânt cheie pentru că un copil se simte în siguranţă dacă şi în lumea lui există
o anumită ordine. De exemplu, dacă spui: Este timpul să vii în casă, acum! şi îi ceri să întrerupă orice
activitate începută pentru a veni în casă chiar atunci, iar altă dată îi spui: Vino chiar acum! după care îl
laşi să se mai joace un timp, fără nicio explicaţie, copilul va fi dezorientat şi nu va şti niciodată ce să facă
atunci când îl chemi în casă de la joacă. Astfel, inconsecvenţa în ceea ce se cere copiilor va duce la
inconsecvenţa lor în a asculta cerinţele părinţilor. De asemenea, părinţii trebuie să evite să fie moralizatori
şi să aibă întotdeauna grijă să nu critice persoana, ci fapta. Copilului trebuie să îi spui clar că ceea ce a
făcut nu este permis, arătându-i, în acelaşi timp, că este iubit. Afirmaţiile de genul A fost frumos ce-ai
făcut? sau Copiii cuminţi nu se poartă aşa! trebuie evitate pentru că sugerează copilului că este rău şi îi
distruge sentimentul valorii personale. Copilul nu trebuie să simtă niciodată că cel criticat este el, ca
persoană, doar fapta şi comportamentul lui trebuie criticat şi dezaprobat.
Ca părinte trebuie să precizezi în permanenţă nişte limite clare pentru că astfel copilul ştie ce anume
îi este îngăduit şi ce nu, simţindu-se mai în siguranţă fiind capabil să se autocontroleze. Părinţii pot folosi
afirmaţii de genul Nu ai voie să ieşi în stradă pentru că nu doreşti să-ţi faci rău, punându-te în pericol!.
Dacă loveşte un copil i se poate atrage atenţia că nu are voie să facă rău celor din jur şi îşi poate folosi
mânuţele pentru a-i ajuta. Aceste reguli îl vor ajuta când nu este sigur dacă are sau nu voie să facă un
anumit lucru, el se va întreba singur: Îmi va face rău mie sau celor din jur?
Scopul oricărui părinte trebuie să fie acela de a-i ajuta pe copii să crească şi să devină oameni
fericiţi, competenţi şi curajoşi.
17
Bibliografie:

Kay Kuzma, Înţelege-ţi copilul!, Bucureşti, Casa de Editură Viaţă şi sănătate, 2011
Kay Kuzma, Ascultarea de bunăvoie, Bucureşti, Casa de Editură Viaţă şi sănătate

18
Cei sapte ani de acasă
prof. înv. primar Albulescu Cornelia
Școala Gimnazială nr.24 Timişoara

Cei şapte ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului.
Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem
cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere. Este important ca părinții să respecte regulile de
bune maniere în familie, să folosească formulele de politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă
părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un
copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o
jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”,
„mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe exemple concrete, de preferat în momentele în
care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.
Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.

19
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-I permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea
ce a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne
implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului.

Bibliografie:
Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002;
Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998.

20
IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE ACASA

Prof.inv.presc.ALDEA NICOLETA
Gradinita nr. 2 Gagesti,com.Bolotesti,jud.Vrancea
Cei sapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte
a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii sapte ani de viata
ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la
scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva
etc. Cei sapte ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu
ceilalti.
Educatia copiilor in primii ani de viata, pe care si-i petrec mai ales in familie, este una de baza.
Caracterul fiecarui om se contureaza, se formeaza in aceasta perioada. De aceea, multi dintre psihologi,
pedagogi si specialisti au afirmat ca, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte importanta, in
dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de pana la 4 ani. Copiii de astazi sunt foarte agitati,
nonconformisti. Cauza acestei stari de lucru este educatia nepotrivita si timpul insuficient pe care parintii
il acorda copiilor. Parintii angajeaza foarte repede bone pentru ingrijirea copiilor si, astfel, educatia isi
pierde adevaratul ei sens, adevaratul ei inteles. Cred ca solutia poate veni si din partea scolii care poate
atrage atentia parintilor privind importanta prezentei lor pentru copii. Parintii trebuie sa aiba mai clar
trasate prioritatile si atitudinile in cadrul familiei, tinand cont de riscurile pe care le presupune societatea
de astazi.
Pentru copii si pentru viitorii cetateni ai societatii, anii petrecuti in sanul familiei sunt foarte
importanti. Este foarte important, de asemenea, ca cei care educa, parintii, sa fie rigurosi cu ei insisi,
pentru ca fiecare copil asculta sfaturile parintilor, dar observa in primul rand gesturile parintilor. O
perioada asculta de cuvant, dar pentru copii este esential exemplul faptei. Educatia sau, in sens contrar,
lipsa de educatie are implicatii majore, enorme in viitorul fiecarei persoane. E foarte usor sa identifici,
daca privesti pe strada, oameni la 20, 30, 40 de ani, care au fost sau nu educati la timp, in familie.
Cei sapte ani de acasa sunt vitali pentru copil in primul rand, pentru parinti si societate, in al doilea
rand. Cred ca esential este sa fim simpli cu copiii nostri, sa ii invatam lucrurile fundamentale. Sa faca
deosebirea intre bine si rau, frumos si urat. Trebuie sa invatam sa dam si sa primim mai tarziu. Este
nevoie sa intelegem ca educatia se face pentru copii si nu pentru linistea si comoditatea noastra de mai
tarziu. Ne educam copiii in primul rand pentru binele lor, pentru a le da o sansa in plus, pentru a le face
drumul in viata mai tarziu.

21
BUNA CREȘTERE – MOȘTENIREA DE PREȚ
LĂSATĂ COPIILOR DE CĂTRE PĂRINȚI

Profesor pentru învățământul primar, Aldescu Petruța


Școala Gimnazială, Comuna Măgurele
Județul Prahova

Nu știm experiența câtor generații este strânsă în expresia „cei șapte ani de acasă”, dar cu siguranță
ea provine din vremea când școlaritatea începea la vârsta de șapte ani și toate acumulările copilului de
până atunci proveneau strict din familie.
În zilele noastre, educația copilului este influențată și de alți factori, dat fiind faptul că cei mici sunt
incluși în diverse forme educaționale de la vârste fragede, dar asta nu face ca sensul inițial al expresiei să
se schimbe. Ea ne duce cu gândul tot la bagajul de comportamente și norme de conduită pe care copilul le
aduce cu el din familie.
Dostoievski spunea că „suprema pedagogie este casa părintească”. Acolo copilul învață pentru
prima dată despre „te rog”, „mulțumesc” și „cu plăcere”, despre cum și când se spune „bună ziua” și „la
revedere”.
Este adevărat că educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, dar cu siguranță un
părinte deține aceea știință, fără a fi un psiholog, care îi permite să transmită celui mic valorile care să îl
transforme într-un adult cu „cei șapte ani de acasă”. Și acea știință este exemplul personal. Părinții trebuie
să fie modele pentru copiii lor. Degeaba îi spunem copilului că nu e frumos să țipe dacă el aude mereu
certuri între părinți. Nu e suficient să-i atragem atenția că nu a spus mulțumesc atunci când a primit ceva
de la cineva, dacă acasă nu a auzit pe nimeni spunând asta. Politețea devine astfel oglinda familiei.
Copilul învață prin imitație, învață implicit. Dacă tatăl și mama se poartă cuviincios cu bunicul și cu
bunica, va învăța și el să facă același lucru; dacă va vedea că mama îi salută, îi respectă și vorbește
frumos despre cei din jur, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi.
Și cinstea o învață din familie. Așa, ca Ioniță din „Întâiul drum”, de Ion Agârbiceanu, care a învățat
buna purtare de la mama lui. „Douăzeci trebuie să fie, așa mi-a spus mama și ea știe număra și nu minte”
îi spune el jupănului de la prăvălie, care îl punea la încercare, să vadă dacă știe număra, „...am dreptate,
jupâne! Doar nici eu nu mint, ca și mama.”
Tot de la părinți se învață și expresia magică „îmi pare rău”. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să
o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea
exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Regulile transmise de părinți vor fi percepute în mod pozitiv atunci când copilul se simte apreciat.
Atunci va accepta mai ușor să aștepte să vorbească după ce termină celălalt de vorbit, să aibă răbdare, să-
și aștepte rândul, să respecte și dorințele celorlalți, să împartă jucăriile și să nu-și împartă dreptatea cu
pumnii.
Din nefericire, tot prin imitație copiii învață și comportamente indezirabile: dacă cei din familie
jignesc, râd de slăbiciunea fizică sau de orice dizabilitate a cuiva, la fel vor face și cei mici. Și răul nu se
oprește aici, pentru că astfel de copii aduc cu ei în colectivitate atitudini violente care, mai devreme sau
mai târziu, vor conduce la respingere din partea membrilor grupului.
Este important pentru părinți să știe că este necesar să stabilească reguli și anumite limite pentru
comportamentul copilului, să comunice cu el și să-l învețe să-și exprime sentimentele și emoțiile. Un
copil iubit și apreciat va accepta cu mai mare ușurință toate acestea, iar dacă modelul oferit de către
părinți este și el unul bun, atunci reușita misiunii celor „șapte ani de acasă” este asigurată.
Este adevărat că acum nu prea se mai poate vorbi despre „cei șapte ani”, fiindcă ei au rămas ceva
mai puțini, vreo trei-patru, dar ideea de bază a acestei expresii rămâne valabilă: normele de comportament
se învață în familie. Grădinița, și apoi școala nu pot decât să consolideze toate aceste deprinderi sau
comportamente.
Rămâne însă întrebarea: în grija cui rămân cei șapte ani de acasă când părinții pleacă la muncă în
străinătate și copiii ajung în supravegherea te-miri-cui, când mama și tata, prea ocupați cu siguranța
materială a familiei ignoră nevoia celui mic de a avea un model pe care să-l urmeze sau când ignoranța și
22
delăsarea părinților sunt atât de mari încât înăbușă bunul simț? Da, bunul simț al omului simplu, cara a
stat la baza educației atâtor generații de copii. Bunul simț care-i lipsește mamei lui Ionel, din „Vizita...”
lui Caragiale, ale cărei „...păreri sănătoase în privința educației copiilor” au transformat odrasla în ceea
ce cunoaștem cu toții, un răzgâiat lipsit de maniere.
Cei șapte ani de acasă rămân așadar temelia peste care școala poate desăvârși un edificiu minunat:
copilul educat.

23
Educația începe cu cei 7 ani de-acasă!

Prof. înv. primar, Alexandru Constantin-Lucian

Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o
colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social,
mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas.
Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece
dintr-o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină.
În băncile din clasele primare se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din
multe puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai
gălăgioşi, şi mai tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri!
Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în
felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei
amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. De ce să se încarce programul educativ, de exemplu, al unui copil de clasa 0 cu o serie de
deprinderi elementare pe care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă?
Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta
şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum
sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii
care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor
de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli
educative din primii ani de viaţă a acestor copii.
În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări
care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic
capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un
mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va
căpăta trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social. Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi,
surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe autoritate şi respect.
Ca şi adultul, copilul are nevoie de pauze, atât de importante pentru refacerea energiei sale
creatoare. De aceea, programul lui nu va fi plin până la refuz, nu vom crea în jurul lui o atmosferă de
veşnică încordare. În mod voit vom face mici pauze, pentru a se bucura de succesul său sau pentru a-şi
limpezi neplăcerile care survin în chip firesc în procesul educativ.
Această atitudine a educatorilor presupune mult tact, răbdare şi o bună cunoaştere a posibilităţilor
de manifestare ale copilului. Dacă este împins de la spate în tot ceea ce face, se va produce un
dezechilibru în funcţiile neuropsihice, stânjenind dezvoltarea copilului şi transformându-l într-o fiinţă
irascibilă, nervoasă.
Realizarea tuturor cerinţelor enumerate mai sus presupune existenţa unui cămin armonios, a unei
ambianţe familiale echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii. În funcţie de
relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă de obiecte,
faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui. supravegheată, dirijată, fără însă a-l dădăci la tot pasul.

24
Școlarul mic - metode de cunoaștere a personalității

prof. înv. primar Leila Ali,


Școala Gimnazială nr.24 ,,Ion Jalea” Constanța
Deşi psihologia oferă tabloul general al fiecărei vârste şi metodele de investigare biopsihică, doar
practica organizată pe baze ştiinţifice dă posibilitatea să se compare rezultatele obţinute, în cadrul real al
evoluţiei copilului.
Un învăţător abilitat ştie că nu se poate bizui numai pe specificul unei metode. Experienţa şi
pregătirea sa îl va determina să îmbine observarea cu metoda biografică. Aceasta din urmă va căpăta mai
multă însemnătate catre finalul clasei a III-a, ba chiar la finalul clasei a IV-a, deoarece în acel moment al
evoluţiei personalitatea copilului prinde un contur semnificativ, iar evenimentele din viaţa personală au
un anume impact asupra evoluţiei sale ( copii ai căror părinţi lucrează în străinătate iar ei sunt abandonaţi
rudelor, cei care au un deces în familie, cei care s-au mutat cu domiciliul ori au schimbat şcoala, etc.)
Utilizată de regulă în timpul desfăşurării unei activităţi, ori în cadrul unei activităţi
extraşcolare/extracurriculare, metoda convorbirii este foarte eficientă. O condiţie importantă pentru
reuşita acestei metode, este ca învăţătorul să adopte o atitudine neutră, principală, fără a sugera elevului
un eventual răspuns.
Tot în cadrul metdelor investigative se regăseşte şi metoda analizei produselor activităţii . Aceasta
oferă date foarte relevante despre structura şi capacităţile psihice ale subiectului. Prinanaliza scrierii
elevului de clasa I se pot obţine date importante despre capacitatea integrării elementelor grafice în unităţi
lexicale, despre câmpul perceptiv-vizual, despre nivelul seyorio-motor al gestului scrierii. O compunere
orală sau scrisă oferă date despre limbaj , blocul operator cognitiv, memorie, aptitudini. Pentru ca acestă
metodă să-şi dovedească eficacitatea, să-şi păstreze valoarea de obiectivitate, învăţătorul trebuie să
stabilească riguros criteriile de apreciere. Foarte eficiente pentru determinarea stadiilor particulare şi cu o
largă răspândire sunt testele standardizate. Există teste pentru cunoaşterea particularităţilor tuturor
componentelor personalităii, a proceselor şi capacităţilor biopsihice: cognitive, senzorio-motorii,
aptitudinale, atitudinale.
Investigaţiile asupra copilului trebuie să abordeze personalitatea acestuia în integralitatea structurii
acesteia, în ansamblul biopsihic, aşa cum se prezintă pe un anumit palier al devenirii, în interacţiune cu
toţi factorii interni şi externi. În aceeaşi ordine de idei, trebuie reţinut faptul că activitatea de cunoaştere a
copilului trebuie să fie sistematică, iar metodele folosite să fie cât mai variate.
În perioada sărbătorilor de iarnă orice cadru didactic are prilejul şi terenul favorabil aplicării
metodelor de investigare. Orice serbare şcolară ori petrecere tematică, orice felicitare creată şi scrisă
poate dezvălui multe din personalitatea unui elev. Poate fi urmărită îndeosebi conduita în grup şi chiar
integrarea socială a elevului. Investigaţia nu va fi limitată numai la persoana copilului, ci şi asupra
mediului şcolar şi extraşcolar, mai ales asupra mediului familal.
Prin specificul profesiei sale , învăţătorul intervine în modificarea condiţiilor de mediu: dotarea şi
ambianţa sălii de clasă, menţinerea unui clmat pozitiv în şcoală dar, într-o mare măsură şi în mediul
familial.

Bibliografie:
1. Sălăvăstru, Dorina - Psihologia educației, Iași, Editura Polirom, 2004.
2. Turcu, Filimon și Turcu, Aurelia - Dicționar explicativ de psihologie școlară, București,
Editura Eficient, 2000.

25
Cei şapte ani de acasă!"

Prof.înv.preprimar Tănăsoiu Alice


GPP.NR.1, Călimănești

Câţi dintre noi nu ştim această formulă, des auzită şi folosită la adresa copiilor noştri.
Dragi mămici şi tătici, această formulă nu s-a referit niciodată la faptul că un copil şi-a petrecut
primii şapte ani din viaţă lângă familia lui, ci la educaţia pe care a primit-o în cadrul ei. Deprinderile de
comportament, stimă de sine atitudinea faţă de ceilalţi şifaţă de şcoală, se formează în aceşti 6-7ani.
Iată câteva reguli de educaţie prin care pot fi învăţate bunele maniere de către copii de la proprii
părinţi:

1. Aşteaptă-ţi rândul pentru a vorbi!


Copiii sunt impulsivi şi de multe ori întrerup persoană cu care poartă o conversaţie, eoarece sunt
nerăbdători să se facă auziţi. Însă tu că părinte trebuie să îi explici pe un ton calm şi răbdător că nu este
politicos să o întrerupi pe mami când această vorbeşte cu cineva. Nu este cazul să-i atragi atenţia copilului
imediat ce acesta a greşit şi niciodată să nu tipi (de ex. "Lasă-mă, nu vezi că vorbesc cu cineva!?")
deoarece el nu o percepe încă că pe o greşeală ci ca pe o respingere din partea ta. Pentru a evita o astfel de
situaţie vorbeşte cu fiul sau fiica ta acasă şi explică-i cât de important este să îi asculte pe ceilalţi până la
capăt, apoi să-şi spună punctul de vedere. Ascultă copilul cu atenţie atunci când are ceva de spus, ba poţi
să îl ţii de mânuţa, pentru a-i dovedi cât de interesată eşti de ceea ce povesteşte el. Este un prim pas în
dobândirea unei bune maniere de a-şi aştepta rândul şi de a vorbi la momentul potrivit.

2. Fără porecle şi jigniri!


Nu porecli şi face haz de numele sau prenumele persoanelor în faţă copilului. Chiar dacă este foarte
"distractiv", tu că adult ştii cât doare această batjocoră, iar copii nu îndeplinesc maturitatea necesară
pentru a face diferenţa între a glumi şi a vorbi serios. În loc de a eticheta, poţi să îi explici copilului cum
poate el să-şi exprime sentimentele faţă de cei din jur, însă fără a jigni.

3. Fii politicos!
Învaţă copilul să fie politicos. Întotdeauna toţi membrii familiei trebuie să salute când cineva intră în
casă. În funcție de nivelul de formalitate, îţi poţi învăţa copilul să dea mâna cu adulţii cunoscuţi, dar nu
este necesar să dea mâna cu alţi copii. Cu toate acestea, copilul ar trebui să spună întotdeauna, "salut" ,
bună" sau "sărut-mâna", atunci când vine cineva în vizită. Precizează-i celui mic că numai procedând
astfel oaspeţii se simt bineveniţi.

4. 4. Spune, "Te rog" şi "mulţumesc"cât mai des!


Aceste forme de politeţe exprimă respect şi apreciere. Laudă copilul atunci când le foloseşte pentru
a-i încuraja acest comportament pozitiv. Astfel, vei avea un copil educat şi cu bunele maniere învăţate de
acasă.

5. Fă curat după tine!


Fie că eşti acasă sau în vizită la un prieten, formează copilului deprinderea de a-și strânge jucăriile
sau să arnajeze acolo unde a făcut dezordine.
Explică-i că este mizeria lui, aşa că fiecare trebuie să cureţe după el însuşi. Binenţeles, îi poţi
preciza cazurile excepţionale, în care gazdă nu permite că oaspetele să facă curăţenie sau să strângă masă,
dar copilul trebuie să ştie că acesta este un gest pe care şi el trebuie să-l facă la rândul lui.

26
6. Fii fair-play!
Copiii, de obicei, după ce s-au jucat un joc (sport, cărţi, table, şah etc.) dacă rezultatul nu este în
favoarea lor se supără şi nu se mai joacă în continuare.
Tu, mămică, va trebui să-l educi într-o manieră pozitivă să înveţe să-şi accepte succesul dar şi
eşecul. Indiferent de rezultat, joacă prietenii sau colegii trebuie să fie o activitate cât mai plăcută. Fiul sau
fiica ta trebuie să înveţe să îi felicite pe câştigători şi totodată să se bucure într-un mod civilizat că a
câştigat.

7. Primeşte complimentele politicos!


Dacă cineva îl laudă pe copilul tău, este bine să-l înveţi să spună mulţumesc, fără a spune " nu e
adevărat!" şi să-şi expună defectele. Acest comportament pozitiv îl învaţă pe parcurs de la părinţi şi din
anturajul sau.

8. Fii tolerant!
Când oamenii fac lucrurile diferit faţă de cei din familia ta, din cauza diversităţii în cultură, rasă sau
religie trebuie explicat copilului că nu este nimic greşit în comportamentul niciuneia dintre părţi şi că
oamenii acţionează diferit. Subliniează cât de interesant este modul în care familiile sunt diferite şi fac
lucruri diferite. Oamenii au propriile lor tradiţii sau ritualuri iar cel mic va învaţă să fie tolerant cu cei din
jurul său.
Dragi părinţi, folosiţi diplomaţia şi tactul, nicidecum frica şi bătaia. Nu trebuie să bombardaţi cu
informaţii inutile copilul, cu tot felul de conduite complicate, ci ar fi bine să încercați să îi explicață, încă
de mic, bazele comportamentului manierat în societate.
Nu uita că principalul tău scop, ca mămică sau tătic este ca cel mic să-şi formeze deprinderi morale
şi maniere frumoase.

27
Cei sapte ani de-acasa

Prof. inv. prescolar Alupi Mihaela Gabriela


Gradinita nr 1 Bolatau- Zemes jud Bacau
Educatia unui copil nu se limiteaza doar la a-l invata sa scrie, sa citeasca si sa calculeze. El trebuie
sa invete si cum sa se comporte cu ceilalti, iar asta e raspunderea ta. Obisnuieste-l de mic cu bunele
maniere. Sunt cheia catre succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in
prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de
a-l obisnui cu bunele maniere este sa fiti voi, parintii, un bun model pentru el. Incepe sa il inveti lucrurile
simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie
sa se opreasca aici.
Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu
un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna
respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Asadar, cum il inveti bunele maniere?

Ce faci si ce nu faci
A-l invata bunele maniere este un proces zilnic, care va dura in timp si vei avea multe ocazii sa il
indrumi in directia corecta. Tine minte aceste sfaturi:
• Chiar daca a gresit de cateva ori, nu te grabi sa tragi concluzia ca este prost crescut sau ca tu ai
uitat ceva foarte important. Este posibil sa aiba nevoie doar de una doua lectii de bune maniere pentru ca
problema sa se rezolve.
• Explica-i clar si invata-l ce anume trebuie sa faca sau nu. In loc sa ii spui un scurt (si pentru el
greu de inteles): "Nu mai fi atat de grosolan", spune-i: "Nu este politicos sa ragai la masa, dar, daca o faci,
se cuvine sa iti ceri scuze". Sau, daca zbiara prin casa, nu-i spune: "Inceteaza cu tipetele in casa", ci fii
mai blanda, ca sa inteleaga in fond ce astepti de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea in casa".
• Daca cel mic isi exprima sentimentele folosind expresii sau atitudini mai putin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci incearca sa reformulezi. De exemplu, cand el zice: "Iahh, imi vine sa vars cand vad chestia
asta verde", tu corecteaza-l spunand: "Frumos ar fi fost sa spui ca nu iti place deloc spanacul".
• Fii intelegatoare si accepta-i greselile. Aminteste-ti ca nu este inca suficient de matur pentru a sti
bine cum trebuie sa se comporte in anumite situatii. Si noi, adultii, gresim adeseori, daramite ei...
• Educatia se face doar acasa, cu discretie, in familie. Nu ii tine prelegeri si nu il critica in public, nu
il umili si nu il jigni fata de straini, chiar daca greseala a fost destul de mare. A-i face lui o scena de fata
cu altii dovedeste ca nici tu nu ai prea fost atenta la lectiile de bune maniere.
• Fii consecventa. L-ai invatat de la doi ani sa spuna "te rog" si "multumesc"? La 6 ani este evident
ca ar trebui sa le foloseasca.
• Oricum, procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca sa
invete ceva!

Pana la 3 ani
Chiar daca cel mic este nazuros, obraznic sau suparacios, nu trebuie sa confunzi comportamentul lui
cu lipsa de maniere - este o etapa fireasca a dezvoltarii sale. Pana la varsta de 3 ani nu te astepta sa
cunoasca si sa respecte mai mult de una - doua reguli de politete. Desigur, nu este prea devreme sa il
inveti sa utilizeze formule ca "te rog", "multumesc", "buna ziua" si "la revedere". Incurajeaza-l sa le
foloseasca nu doar cu strainii, ci si in familie. Astfel, nu uita ca, dupa ce ii oferi paharul cu apa pe care ti
l-a cerut, sa ii amintesti: "Acum, spune multumesc". Fii un bun exemplu pentru el - comporta-te calm si
manierat, fara tipete si expresii deplasate si adreseaza-te politicos atat lui, cat si celorlalti din casa. Astfel,
devii tu insati un exemplu. Pe de alta parte, nu uita sa il feliciti si sa il lauzi ori de cate ori micutul se
dovedeste bine crescut.

28
Intre 3 si 5 ani
Cu putina creativitate, il poti ajuta pe micutul tau de 3 sau 4 ani sa inteleaga de ce unele lucruri
trebuie facute intr-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventeaza jocuri in care el sa fie actorul
principal. Propune-i sa fie gazda si tu musafir.
Va invata cum sa isi trateze invitatii: sa le serveasca prajiturele sau, pur si simplu, sa poarte o
conversatie politicoasa. Gandeste-te la situatiile cu care te confrunti tu zi de zi si vei gasi pentru el
numeroase roluri: poate fi vanzator sau cumparator intr-un magazin, poate fi patron sau angajat, sofer sau
prietenul unei persoane importante pe care el o admira.
El se va distra, iar tu iti vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micutul va deveni tot mai constient de
modul in care actiunile si cuvintele sale afecteaza sentimentele celor din jur. Foloses-te-te si de povesti,
de carticele cu imagini, de muzica sau casete video cu desene animate.

Intre 5 si 7 ani
O data ce incep sa mearga la gradinita, cei mici devin tot mai independenti. Pentru ca nu vei fi tot
timpul alaturi de el, va trebui sa ii dezvolti mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate,
copii si adulti. Acum ar trebui sa cunoasca si sa respecte manierele de baza la masa, sa poarte o
conversatie cu adultii, sa stie cum sa faca si cum sa primeasca un compliment.
De acum inainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari, etc. Poti
incepe sa ii supraveghezi interventiile in discutii si sa ii explici ca este politicos sa il lase pe celalalt sa
termine ce are de spus. Foloseste-te de exemplele din viata de zi cu zi, de la gradinita, de pe strada, dar
fara sa faci pe profesoara. Nu il ameninta, folosind expresii ca: "Sa nu te prind ca faci vreodata ca Andrei,
ca iti rup urechile". Cand greseste, atrage-i atentia si aminteste-i ce are de facut.

Intre 8 si 10 ani
Este varsta la care cei "7 ani de acasa" trebuie sa se fixeze definitiv in comportamentul copilului
tau. Metoda pe care o poti folosi este cea clasica, adica a unei continue repetitii. Daca pana acum i-ai mai
trecut, uneori, cu vederea lipsa de buna cuviinta, acum a venit momentul cand trebuie sa fii mai
categorica. In unele cazuri poti recurge chiar la mici pedepse (ii interzici de exemplu, televizorul, nu il
mai lasi sa iasa afara la joaca cu prietenii, nu mai are voie o luna sa vada nici un film, etc.).
De asemenea, daca intr-o anumita imprejurare (in vizita, la o aniversare, etc.) s-a comportat
ireprosabil, merita o recompensa, cat de mica. Daca a gresit, nu il critica de fata cu alte persoane straine.
La aceasta varsta se simte foarte stanjenit daca i se face morala in public si va avea tendinta sa procedeze
exact pe dos. Continua sa ii cultivi respectul pentru cei din jur.

Ce ar trebuie sa stie:
Pana la 3 ani
• sa salute si sa raspunda la salut ("buna ziua", "buna seara", "la revedere")
• sa spuna "multumesc", "te rog”, "cu placere"
• sa dea mana cu cineva
Intre 3 si 5 ani
• sa spuna "Pardon"
• sa bata la usa cand intra intr-o incapere
• sa ceara permisiunea ("Mami, imi dai voie sa..." sau "Pot sa...")
• sa foloseasca batista
Intre 5 si 7 ani
• sa raspunda cuviincios la telefon - sa se prezinte, sa nu tipe in receptor si sa nu lase interlocutorul
sa astepte la telefon
• sa isi ceara scuze atunci cand greseste
• sa stie sa ofere si sa primeasca un dar
• sa nu intrerupa conversatia adultilor
• sa intrebuinteze corect tacamurile
Intre 8 si 10 ani
• sa respecte bunele maniere la masa (sa nu soarba, sa nu plescaie, sa nu tina coatele pe masa, sa nu
se intinda peste masa, sa nu gesticuleze cu tacamurile, sa nu manance cu cutitul, etc.)

29
• daca primeste o cutie de bomboane, politetea ii cere sa o desfaca si sa ii serveasca pe ceilalti
• sa nu dea replici rautacioase despre colegi (si, in nici un caz, cand acestia sunt de fata)

30
MITUL CELOR SAPTE ANI DE ACASA

PROF. INV. PRIMAR AMARIEI ADRIANA


SCOALA GIMNAZIALA GÂRBOVI, JUD. IALOMITA

Nici un părinte nu-și dorește ca propriul copil să dea dovadă de proastă creștere acasă sau în
societate. Și, evident , fiecare părinte ar dori ca fiul sau fiica sa să aibă un comportament exemplar la
școală, în parc, la teatru sau în vizită la cunoscuți. Așa că, educația copilului începe de timpuriu , prin
învațarea unor norme de conduită și igienă în sânul familiei și se continuă in școală sau alte medii
educaționale. Realitatea de astăzi , când copilul merge la gradiniță de la 3 ani și la 6 ani intră deja la
școala, rastoarnă mitul celor șapte ani de acasă?
Cei mici părasesc sfera familiei înaintea vârstei de 7 ani și intră în colectivitate începând o nouă
etapă a vieții lor, iar părinții trebuie să se informeze nu numai despre activitațile pe care le desfașoară
copilul la gradiniță sau școală, ci și despre mediul în care le desfășoară. Este indicat ca părintele să
cunoască întregul program al copiilor pentru a putea adapta activitățile de acasă astfel încât , să existe o
unitate și continuitate între școală și familie. De exemplu, dacă un copil are de colorat legume de toamnă
si părintele observă că cel mic nu a folosit culorile potrivite, nu trebuie descurajat ci mai degrabă trebuie
provocat la o discuție din care acesta să înteleagă cum să utilizeze corect culorile. „Îmi place desenul tău,
dar sunt surprinsă că ardeiul tău este albastru. Vrei să vorbim despre el? Vom merge să cumpărăm câteva
legume să vedem ce culoare au. ” Este foarte important ca discuțiile să fie destinse, fară critici pentru ca
cel mic să nu fie descurajat și să-și piardă încrederea in el.
Comunicarea dintre părinți si copii este foarte importantă și ei trebuie crescuți cu mare atenție și
responsabilitate, pentru că, de cele mai multe ori, cei mici copiază modelele vii, imită gesturi și atitudini.
Regulile de comportare civilizată și respectul față de cei din jurul tău se învață în sânul familiei și de
aceea se spune că cei 7 ani de acasă reprezintă piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde
cum vei fi privit în societate și cum vei fi agreat de cei din jurul tău. Din păcate sunt și situații când unii
copii au un comportament inadecvat față de semenii săi, se autoizolează de cei din jur, iar parinții refuză
să vadă adevărul în defavoarea copilului. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate
educa copilul în primii 7 ani de viață?
În primul rând «fii tu un exemplu!» . La această vârstă puterea exemplului e foarte importantă.
Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaiele pe stradă , fii tu primul care pune resturile la coș. Cedează
locul tău într-un mijloc de transport unei persoane mai în vârstă și el va proceda la fel. Ajută persoane
aflate în impas și el va deveni un om cu spirit civic. Degeaba îi spunem copilului să nu mai țipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinți. Sau este ineficient să- i atragem atenția că nu a spus mulțumesc
când în casă el nu aude acest cuvânt.
Apoi «explică-i despre bunele maniere în public!» Crizele de nervi și țipetele nu îl vor ajuta să
obtină ceea ce își dorește. Trebuie descoperit împreuna ceea ce îl supără și căutate cele mai bune soluții.
Pentru a preveni un astfel de compotrament pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi
în public.
«Învață-l să respecte reguli!» Nu trebuie să-i interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător,
ci trebuie să- i explici mai degrabă consecințele acțiunilor lui . Expresiile «Spală-te pe maini… acum!»
trebuie evitate pentru că va apărea cu siguranță refuzul. Dacă îi explicăm și de ce trebuie să se spele des
pe mâini copilul va înțelege că sănatatea lui e importantă și poate preveni îmbolnăvirea. Sau « nu ai voie
să umbli cu chibriturile !» îi va stârni curiozitatea și va acționa contrar așteptărilor noastre. Explicațiile
suplimentare îi va face pe copii să înțeleagă mai bine cum să se ferească singuri de pericole și să aiba
singuri grija de propria persoană.
Totodată este foarte important să nu uităm să- i lăudam pe copii ori de câte ori aceștia dau dovadă
de bună creștere și să- i recompensăm când fac fapte bune, cu scopul de a le ridica stima de sine și a
căpăta încredere în propriile forțe.
Parinții au o foarte mare influenta asupra copiilor până la varsta de 7 ani și pot transmite cu
ușurintă celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte o dată cu intrarea lor într-o socitate
permanent în transformare și plină de provocări.
Cei șapte ani de acasă reprezintă haina pe care o portă omul o viață intreagă și reprezintă prima
educație primită în sânul familiei care ghidează omul pe tot parcursul vieții. Fără drept de apel , această
31
expresie va dăinui chiar dacă societatea în care trăim evoluează continuu și educația copilului depașește
granițele familiei înaintea împlinirii acestei vârste.
„Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viată; de aceea pe
lângă viată, daruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i.”( Aristotel)

32
EDUCAŢIA CELOR 7 ANI DE-ACASĂ

Prof. înv. preşcolar:Andreescu Elena


Şcoala Gimnazială ,,Tudor Vladimirescu”
Structură Şcoala Gimnazială nr.2 Piteşti

Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiţtii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la
şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu
ceilalţi.
10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani:
1. Invaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii;
limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei!
4. Invaţă-l să iubească lectura şi cărţile - începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi,
treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în nici un fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" şi
concentrează-te pe disciplina pozitivă!
7. Invată-l să isi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale
paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.
8. Invaţă-l să spună mereu adevărul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine!
Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă
vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de
performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle şi spune-i
zilnic că il iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări
etc.
Să ajutăm copiii să-şi îndrepte greşelile mai mult decât să se dezvinovăţească, insistând pe o
sinceritate maximă.
Este necesar să le repetăm unele lucruri de mai multe ori, dar cu răbdare şi dragoste reuşim să
punem ordine în multe.
Dacă este cazul să avertizăm, s-o facem cu delicateţe, între patru ochi şi în secret, pentru ca ei să-şi
deschidă inima, chiar şi atunci când, în orgoliul lor, cred că nu ar trebui s-o facă.
Referitor la pedepse, iată câteva sfaturi inspirate de cei cu îndelungată experienţă în educaţie:
a. „Nu pedepsiţi niciodată decât după ce aţi epuizat toate celelalte mijloace".
- „Este desigur mai uşor să ne enervăm decât să răbdăm, să ameninţăm un copil decât să-l
convingem".
- „Este mai comod pentru nerăbdarea şi mândria noastră să-i pedepsim pe cei ce ni se împotrivesc în
loc să-i corijăm prin a-i suporta cu tărie şi bunătate".
- Sunt rare cazurile când ajută o pedeapsă neaşteptată dată înainte de a fi căutat mai întâi alte
mijloace.
- Părinţii care nu iartă nimic copiilor, obişnuiesc să-şi ierte totul lor înşişi.
- „Se recomandă ca acolo unde e suficientă atenţionarea să nu fie folosit reproşul, iar unde reproşul
este suficient, să nu se meargă mai departe".
b.„Pentru a corija să se aştepte momentul potrivit".

33
- „Nu pedepsiţi copilul chiar în clipa greşelii sale ... trebuie să-i lăsaţi timp pentru a reflecta, pentru
a intra în el însuşi"... să-şi consume vina devenind conştient de greşeală, izvorând astfel în inima lui
dorinţa de îndreptare.
- Să nu acţionaţi din pasiune sau furie, dar „mai înainte de toate aşteptaţi să fiţi stăpâni pe voi
înşivă".
- În anumite momente foarte grave, ajută mai mult o recomandare la Dumnezeu, „un act de umilinţă
făcut faţă de el decât o furtună de cuvinte".
c.Să fie lăsată totdeauna speranţa iertării
- „A uita şi a face să se uite zilele triste ale greşelilor" este marea artă a unui bun educator.
Dumnezeu ne iartă în taina spovezii şi aruncă păcatele (greşelile) noastre în Marea Uitării şi scrie:
„Interzis pescuitul!"
- „Trebuie evitate durerea şi teama inspirate de corijare şi spus totdeauna un cuvânt de întărire".
- Uneori e de a juns să-i facem să creadă că nu ne gândim că au făcut-o cu răutate şi-i putem astfel
împiedica să mai cadă din nou în aceeaşi greşeală.
d.Dacă totuşi e necesar aplicarea unei pedepse, aceasta trebuie să fie de aşa natură încât să-i facă să
devină mai buni
- Pentru copii şi tineri „este pedeapsă doar ceea ce slujeşte ca pedeapsă". S-a observat, de pildă, că
un simplu gest ce exprimă nemulţumirea părintelui, „o privire deloc iubitoare asupra unora produce un
efect mai mare decât l-ar produce o palmă..."
- „Să ne amintim că forţa pedepseşte viciul, dar nu-l vindecă pe cel vicios".

Bibliografie:
1. Sengalli, Gianni - Educare come Don Bosco. Attualità del suo „sistema preventivo", Ed. Elle Di
Ci Leumann, Torino, 1979.
2. Nancy L. Van Pelt - Secretele părintelui deplin, Ed. Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2002.

34
Cei şapte ani de acasã

Prof. ȋnv. primar Andrei Alexandra


Şcoala Gimnazialã “Dumitru Rãdulescu “ Oarja, jud. Argeş
“Educaţia ne-a fãcut ceea ce suntem” (C.A. Helvetius). Pornind de la acest citat, putem afirma
faptul cã educaţia este cea care-l formeazã pe om, ȋl contureazã şi-l transformã ȋntr-o fiinţã nepreţuitã. A
avea educaţie ȋnseamnã a avea libertatea de a te exprima şi de a acţiona ȋn funcţie de propriile tale
convingeri.
Educaţia copiilor, precum şi formarea personalitãţii acestora, ȋncepe din familie. Implicarea
familiei ȋn educaţie, ȋncã din primii ani de viaţã, are o importanţã deosebitã ȋn dezvoltarea, atât mentalã
cât şi fizicã, a copiilor.
Bine cunoscuta expresie “ cei şapte ani de acasã”, se referã la faptul cã un copil este bine crescut,
ştie sã se comporte cuviincios cu cei de vârsta lui, dar şi cu adulţii, sã foloseascã tacâmurile, sã salute şi sã
mulţumeascã.
Pentru a se putea integra ȋn societate, copilului trebuie sã i se implementeze bunele maniere şi
regulile morale de cãtre familie, ȋncã din primii ani de viaţã. Pentru ca acest lucru sã se poatã realiza, un
rol extrem de important ȋl reprezintã dragostea dintre copil şi pãrinte. Educarea copilului ȋntr-o atmosferã
bazatã pe iubire şi ȋncredere face ca regulile sã se transmitã ȋntr-un mod mai plãcut copilului. Casa
pãrinteascã este o grãdinã ȋn care creşte cea mai nobilã floare: floarea umanã. Cât timp ţine educaţia? Ea
existã toatã viaţa. “ Educaţia este ceea ce supravieţuieşte dupã ce tot ce a fost ȋnvãţat a fost uitat”
(Skinner).
La vârsta de 2 ani, copilul nu ȋnţelege ce este bine şi ce este rãu, dar ȋi putem arãta când şi cum sã
spunã:”bunã ziua”, “te rog”, “mulţumesc”, “la revedere”, iar acesta va ȋnvãţa prin imitaţie.
De la vârstele de 3-5 ani, copilul poate ȋnvãţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu se cuvine la
masã, ȋntr-o vizitã, ȋn parc, la grãdiniţã. Masa alãturi de familie, mersul la cumpãrãturi, vizitele la bunici,
sunt momente ȋn care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5-7 ani copilul devine mai
independent, este bine sã-l ȋncurajãm a purta conversaţii cu adulţii sau cu copii de aceeaşi vârstã.
“Exemplul este cel mai bun percept”( Aesop). Pãrinţii sunt modele pentru copii. Nu-i putem cere
copilului sã nu mai ţipe, dacã acest lucru se ȋntâmplã frecvent ȋn casã, sau sã spunã “mulţumesc”, dacã
acesta nu aude niciodatã spunându-se astfel ȋn cadrul familiei.
Normele de conduitã se ȋnvaţã din familie. Şcoala va consolida ulterior aceste norme. De pãrinţi
depinde ca adolescentul, tânãrul de mâine, sã absoarbe ȋn primii ani ai copilãriei, toate componentele unei
bune creşteri. Printr-un copil “bine crescut” ȋnţelegem un copil care ştie sã salute ( aceasta fiind prima
normã de conduitã ȋnvãţatã ȋn familie), comportamentul ȋn public ( copilul ştie sã rãspundã la ȋntrebãri şi
sã susţinã o conversaţie), comportamentul cu prietenii ( aceastã normã se realizeazã prin joc, copilul ȋşi
respectã partenerii de joacã, ȋnţelege şi se conformeazã regulilor), manierea la masã ( acesta ştie sã
foloseascã tacâmurile), recunoaşterea greşelilor ( copilul foloseşte :”ȋmi pare rãu”, “te rog”), are tact şi
toleranţã ( nu râde de slãbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate).
Educaţia din primii ani de acasã, de care cei mici au parte ȋn familie, defineşte ȋn bunã mãsurã
viitorul adult. Aceastã perioadã de timp este consideratã “culmea achiziţiilor”, fiind una din perioadele de
intensã dezvoltare psihicã, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de
memorare şi de insuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregãtit sã
primeascã informaţii. De aceea este important cum sunt transmise aceste informaţii, de cãtre cine şi ȋn ce
mod. Se numesc “cei şapte ani de acasã” deoarece copilul ȋşi petrece cel mai mult timp cu familia, ȋn
special pânã la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţã asupra lui, ȋn special mama, cel
mai frumos dar de pe pãmânt.

BIBLIOGRAFIE :

1. Vrãşmaş, Ecaterina Adina, “ Consilierea şi educaţia pãrinţilor”, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002;
2. Ciofu, Carmen “ Interacţiunea pãrinţi-copii”, Ed. Medievalã Ameltea, 1998;
3. www.copii.ro

35
Ce înseamnă cei șapte ani de-acasă, pas cu pas

prof.înv.ANDREI DIANA MIHAELA


Școala Gimnazială,,Gh.Coman’’ Brăești, Botoșani

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume. Se spune că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie,
defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune
amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de
la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate laturile sale, iar o parte din aceşti
factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la
lumea din jur. Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor
imediate ale copilului. Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă.
Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar
frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil. Satisfacerea nevoilor bebeluşului, în special de către
mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Luatul în braţe reprezintă o altă nevoie a
copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. El încă nu
poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate
exploara tot ceea ce îl înconjoară. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou -
trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. Dacă un copil umblă la dulap,
soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat
să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu
i se va părea interesant . La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care
ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl
vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul
subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti,
pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în
preajma celor mici, se spune că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să
progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. Spre exemplu, putem
spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”. Între 1 şi 3 ani, este foarte important
ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să
exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta
pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face,
deci, pentru a-şi rezolva o problemă.
Crizele de personalitate - o etapă normală. După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate,
care se manifestă, de regulă, în locurile publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză,
mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză
(încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea
jucărie sau acea bomboană pentru care face criza. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi
jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3
ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol,
extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea,
chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. Şi aici, este mai bine să-i dăm un colţ, în
care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lăudăm pentru asta. După 5 ani înţeleg regulile. Între 5
şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers
la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile.

36
Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite
fără un ajutor de specialitate.
Politeţea - oglinda familiei .Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la
început prim imitaţie, reguli de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va
vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este
normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie
respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În
general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit. Tot în această perioadă
(începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze
într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii
care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai
pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu». Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ ? Până la 6
- 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de
autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din
regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de
dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de
relaționare socială.

37
Învăţarea activă în cadrul orelor de consiliere. Exemplu de bună practică:
Proiectul didactic „Politeţea – aspect al conduitei civilizate”

Prof. Andrei Doina


Liceul Tehnologic Special pentru Copii cu Deficienţe Auditive Buzău
CLASA: a X-a
TEMA: „Politeţea – aspect al conduitei civilizate”
OBIECTIVE:
• formarea deprinderilor de comportare civilizată, bună-cuviinţă şi amabilitate în şcoală,
familie, societate;
• exprimarea civilizată în limbaj, gesturi, atitudine faţă de colegi, cadre didactice, părinţi,
societate;
• formarea şi consolidarea deprinderilor de a avea o ţinută corectă, curată, ordonată.
METODE ŞI PROCEDEE: convorbirea etică: conversaţia; exemplul; demonstraţia.; aprobarea;
dezaprobarea; explicaţia.
MIJLOACE FOLOSITE: cugetări, poezia „Dascălul” de Octavian Goga.
MATERIAL BIBLIOGRAFIC:
• Aurel Stuparu, Dorica Mărgineanţu, În ajutorul învăţătorilor şi diriginţilor, Editura Eurobit,
Timişoara, 1992, pag. 30-32;
• Ioan Damşa, Ion Drăgan, Marin Iliescu, Dirigenţia în sistemul muncii şcolare, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
• Patiţa Silvestru şi colaboratorii, Dincolo de oglindă, Editura ,,Ion Creangă”, Bucureşti, 1988,
pag. 3-20;
• Ion Dumitrescu, Nicolae Andrei, Activitatea educativă a dirigintelui, Editura „Scrisul
românesc”, Craiova, 1975, pag. 227-229;
• Ion Drăgan, Pavel Patroman, Dorina Mărgineanţu, Educaţia noastră cea de toate zilele,
Editura Eurobit, Timişoara, 1992;
• Sorin Cristea, Caietul dirigintelui, Casa Corpului Didactic Bacău, 1991.
DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII:
1) Moment organizatoric:
Elevii prezintă evenimentele petrecute în colectivul clasei, în ultima săptămână, cu privire la
învăţătură şi disciplină; se stabilesc cauzele şi măsurile ce se impun pentru ameliorarea situaţiilor
negative.
2) Anunţarea subiectului şi obiectivelor:
Astăzi vom dezbate tema „Politeţea – aspect al conduitei civilizate”. Ne-am propus ca în urma
desfăşurării lecţiei, să aflăm ce se înţelege prin politeţe, cum trebuie să ne comportăm în diferite
împrejurări, cum trebuie să ne îmbrăcăm, cum trebuie să ne exprimăm faţă de colegi, cadre didactice,
părinţi, societate.
3) Dezbaterea temei:
Dezbaterea temei se va realiza conform unui plan de idei care se va scrie pe tablă şi conţine
următoarele puncte:
• precizarea noţiunii de „politeţe”;
• comportarea în diferite împrejurări (în vizite, la o petrecere, în sala de spectacol, în
familie, la şcoală, în internat);
• salutul şi cerinţele acestuia;
• ţinuta vestimentară;
• conversaţia în societate;
• convorbirea la telefon;
• concluzii.
Cu ajutorul elevilor, dirigintele precizează noţiunea de „politeţe” – un mod de comportare
caracterizat prin bună-cuviinţă, respect şi amabilitate în relaţiile cu ceilalţi oameni.

38
Se poartă apoi discuţii cu întreaga clasă pe marginea temei propuse. Elevii îşi exprimă punctele de
vedere aducând argumente şi exemple în sprijinul celor afirmate. Un elev prezintă modul în care trebuie
să ne comportăm când suntem invitaţi la masă, la o petrecere; persoana invitată, cu cel puţin 48 de ore
înainte, mulţumeşte, acceptă sau refuză, invocând un motiv credibil; se prezintă la ora stabilită cu un
cadou şi flori. Florile le oferă gazdei, fără ambalaj, cu tijele în jos, apoi oferă darul; se aşează la masă la
locul indicat de gazdă.
În timpul mesei trebuie să respecte anumite reguli: poziţia corpului relaxată; să nu ţină coatele pe
masă, să nu ţină farfuria cu mâna, să fie atent la folosirea tacâmurilor şi băuturilor; să mănânce şi să bea
firesc, fără grabă; să nu vorbească cu gura plină; după ce termină de mâncat să aşeze tacâmurile pe
farfurie, unul lângă altul: cuţitul în dreapta, furculiţa în stânga, cu dinţii în jos; şerveţelul folosit se pliază
la loc şi se pune pe masă.
Un alt elev abordează problema modului de comportare la un spectacol. În acest caz, conduita
civilizată începe cu îmbrăcămintea, se continuă cu modul în care se foloseşte garderoba, cum se aşează pe
scaun, cum se poartă în timpul spectacolului, în pauză, la ieşire, cu felul în care-şi manifestă atitudinea
faţă de calitatea spectacolului, cum îşi exteriorizează trăirile afective create de conţinutul piesei.
Un elev abordează problema ţinutei vestimentare a tinerilor în diferite ocazii. Îmbrăcămintea
trebuie să fie curată, bine îngrijită, călcată, decentă; încălţămintea să fie curată, pantofii reparaţi, lustruiţi.
În momentele următoare este abordată problema salutului. În urma discuţiilor purtate cu elevii, se
vor evidenţia câteva cerinţe ale salutului: copiii, tinerii, indiferent de sex, salută pe cei mai în vârstă decât
ei; cei care intră salută; cei salutaţi sunt obligaţi să răspundă; când persoana salutată este împreună cu alte
persoane se salută grupul; când se cântă Imnul de Stat al nostru sau al altui popor, la trecerea drapelului
de stat, indiferent de sex sau vârstă, salutul se efectuează prin ridicarea în picioare, într-o poziţie demnă.
Un alt aspect al conduitei civilizate este legat de conversaţia în societate. În această privinţă, se
arată că cei care participă la discuţii nu trebuie să iasă în evidenţă cu orice preţ, abordând probleme
dificile, nici să domine conversaţia; nu este politicos să-l întrerupem pe cel care vorbeşte. Când
participăm la o discuţie trebuie să avem o ţinută fizică şi o fizionomie potrivite, să privim partenerul în
ochi.
În ceea ce priveşte convorbirea la telefon, ne manifestăm politicos dacă procedăm astfel: când
sună telefonul, ridicăm receptorul şi spunem „da” sau ,,alo”; persoana care caută se recomandă, salută;
convorbirea trebuie să fie scurtă şi la obiect; convorbirea va fi încheiată numai de cel care cheamă, dacă
formăm numărul greşit, ne cerem scuze; dacă se întrerupe convorbirea, cel care a chemat va rechema
interlocutorul, nu trântim niciodată receptorul în furcă, oricât am fi de supăraţi.
Se mai supune dezbaterii cu clasa modul de comportare faţă de cei vârstnici, de aceeaşi vârstă
sau cei mai mici decât elevii clasei; modul de comportare în familie (unde nu suntem scutiţi de
politeţe), în scoală, internat, în timpul dansului, în mijloacele de transport în comun.
Concluzii: Politeţea este un aspect al unui comportament civilizat, al concepţiei noastre despre
viaţă; nu este nici slugărnicie, nici linguşire. Politeţea exprimă gradul nostru de civilizaţie.
Pentru sublinierea celor afirmate mai sus, dirigintele prezintă câteva cugetări:
„Ca să fii respectat, începe prin a te respecta pe tine însuţi.” (Tudor Arghezi)
„Păzeşte-te chiar când eşti singur să faci lucruri josnice. Învaţă-te să te ruşinezi mai ales de tine
decât de altul.” (Democrit)
„Să năzuieşti mereu a dobândi stima oamenilor şi mai ales pe a ta însuţi. De aceea, sufletul tău să
fie întotdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine echilibrul
statornic între lumea ta şi lumea din afară.” (Liviu Rebreanu)
Un elev citeşte poezia „Dascălul” de Octavian Goga şi face câteva consideraţii pe marginea
acesteia.
În încheiere, se anunţă tema pentru ora următoare: „Folosirea mijloacelor de transport în
comun”. Se repartizează sarcini precise elevilor şi se recomandă materialul bibliografie: ,,Manualul de
circulaţie rutieră”, ,,Educaţia noastră cea de toate zilele”, ,,Politeţea la toate orele zilei” (Sanda Faur,
Editura Ceres, Bucureşti, 1979).

39
Importanța celor șapte ani de acasă, școala și elevii romi

Prof. Andrei Elena, Colegiul Economic Buzău


Copii romi constituie una dintre cele mai defavorizate categorii de copii şi au nevoie de mult sprijin
pentru a depăşi situaţia în care se află. Sărăcia şi lipsurile familiilor rome tradiționale, prejudecăţile care
persistă în mentalitatea populaţiei, inerţia unor părinţi romi faţă de perspectivele pe care educaţia le oferă
copilului, toate acestea contribuie la marginalizarea copiilor romi, la limitarea accesului la şansele egale
la care au dreptul toţi copiii. Doar 20% dintre copiii romi frecventează grădinţa, pentru a se pregăti pentru
şcoală, 20% nu sunt înscrişi la şcoală, 30% abandonează şcoala înainte de absolvirea ciclului gimnazial,
iar aproximativ 50% sunt analfabeţi sau semianalfabeţi.
Uneori şcoala devine un element traumatizant pentru copilul rom din cel puţin două puncte de
vedere: pe de o parte pentru că, odată ajuns în şcoală, întreg sistemul său de valori şi norme ale educaţiei
familiale este răsturnat, fiind identificat de autoritatea şcolară cu spaţiul subculturii, iar pe de altă parte
pentru că, chiar şi atunci când încearcă să-şi uite identitatea şi să devină cât se poate de „român”,
abandonarea etnicităţii nu-i este răsplătită cu o includere reală, el continuând să fie „ţiganul”, care trebuie
aşezat în ultima bancă pentru a nu „deranja clasa”, care nu are educaţie, care provine dintr-o familie
proastă etc. Înstrăinat de propriile reprezentări despre lume şi viaţă, copilul rom se simte, chiar dacă de
multe ori nu la nivel conştient, ci în profunzimile subconştientului, prizonier al unei instituţii
deformatoare, în care nu se recunoaşte şi care, în loc să-l protejeze, îl respinge şi îi înşeală deja
fragilizatul orizont de aşteptare. Se produce astfel un ireversibil derapaj existenţial, o ruptură între
proiecţia eului individual - rezultată din imaginea de sine originară, produsă de cultura de provenienţă şi
receptarea ca deviantă a acestei proiecţii de către colectivitatea şcolară - provenită din stereotipul
stigmatizant cu care este perceput sistemul axiologic al spiritualităţii rome. Ruptura de eul colectiv rom,
datorată internalizării stigmatului, şi prin aceasta inferiorizării apartenenţei etnice, conduce la
traumatizarea eului individual, la o profundă stare de disociabilitate şi la un inevitabil eşec existenţial, mai
ales la o vârstă la care se formează modele şi se caută căi de rezolvare a conflictului inerent cu lumea.
Pornind de la necesitatea reconstrucţiei propriilor valori de identitate romă şi a recunoaşterii
modelelor educaţionale specifice de către instituţiile de învăţământ public, se impun o serie de măsuri
urgente de promovare a valorilor multiculturalismului şi a autodeterminarii culturale în educaţie, singura
cale de sincronizare a mărcilor identitare/etnice cu valorile modernităţii: A) Blocarea asimilaţionismului
instituţionalizat şi a heteroidentificării din şcoală, prin constituirea, în cadrul sistemului de învăţământ
public, a unor instituţii rome de formare identitară şi prin cooptarea experţilor romi în domeniu la nivel
decizional, în vederea autodeterminării priorităţilor şi opţiunilor. B) Realizarea unor programe coerente
cu suport logistic susţinut, în scopul participării depline a familiei rome la decizie în şcoală, atât pentru
comunităţile tradiţionale închise, cât şi pentru cele de tip ghetto, inclusiv prin eficientizarea
parteneriatului cu autorităţile responsabile de învăţământ (educaţie interculturală şi antirasistă iniţială, în
formarea profesorilor, şi permanenţă în şcoli, informare şi consultanţă pentru continuarea studiilor,
redescoperirea memoriei colective ca sursă importantă de educaţie). C) Realizarea unor programe publice
de educaţie permanentă, care să vizeze „cultura diferenţei” în scopul deconstruirii stereotipurilor şi
modelelor comportamentale prejudiciate faţă de romi. D) Abordarea diferenţiată a politicilor educaţionale
în funcţie de specificitatea comunităţilor.
Bibliografie
1. V. Ionescu, G. Sarau, F. Stanciu, Ghid de practici pozitive pentru educaţia copiilor romi, Romani
Criss, 2003
2. S. Iosivescu, A. Rogojinaru, Parteneriat şi dezvoltare şcolară în comunităţi cu romi, Colecţia
şanse egale, Editura Corint, Bucureşti, 2000

40
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. Anghel Mariana, Școala Gimnaziala nr.1 Belciugatele, județul Călărași

Sintagma des întâlnită ,,Cei sapte ani de acasă” se refera la achizițiile psihosociale dobândite de
către fiecare copil , din momentul nașterii până la vârsta școlară. Este perioada care formează caracterul si
temperamentul fiecărui copil, două elemente care vor defini personalitatea acestuia.
În accepțiunea fiecăruia dintre noi, a avea ,,șapte ani de acasă” înseamnă a ști să te porți civilizat,
să nu vorbești în același timp cu alte persoane, să saluți, să spui ,, mulțumesc’’, ,,te rog’’ și multe alte
cuvinte care definesc bunul simț.
Însă toate aceste maniere , aceste valori morale, depind de anumiți factori: relaţia afectivă dintre
copil şi părinţi, nivelul de dezvoltare a copilului, principiile care stau la baza familiei şi pe care le
transmite copilului.
Dragostea părinților va reprezenta piatra de temelie a comportamentului copilului; un copil iubit de
către părinți, se simte protejat și astfel prinde încredere în forțele proprii, va fi deschis spre a învăța ce
este nou, să experimenteze lucruri noi. Încă din primii ani îl putem învăța anumite reguli, când trebuie să
aștepte, care sunt limitele, să salute, deoarece este perioada când el învață prin imitare.
A-l învăța bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele
mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcția corectă sunt întâmplările curente din spațiul familial.
Un copil învață cum să se comporte la masă, că nu trebuie să lase mizerie în spațiul de joacă din parc,
igiena zilnică.Toate aceste lucruri ,se fac împreună cu el, cu copilul, la început greu, însă nu trebuie
abandonat la primul eșec, nu trebuie certat copilul.
Pentru fiecare copil, părinții săi sunt modele pentru el. De la aceștia învață să se comporte , să
gesticuleze, să vorbească blând sau să țipe, să ridice tonul. Întotdeauna , violența unui copil de grădiniță
trebuie căută în familia din care provine. Trebuie cunoscută familia, consiliată și apoi se intervine asupra
copilului. Mai târziu, în gimnaziu, elevii care provin din familiile cu probleme, dacă sunt consiliați de
psihologul școlar sau chiar de dirigintele clasei, aceștia pot fi remodelați, cu mult tact și cu multă
dragoste.
O familie care își bazează existența pe anumite principii, care nu trebuie să se transforme în reguli
foarte dure, ci doar în reguli care trebuie respectate pentru a fi un om respectabil, vor transmite copilului ,
prin puterea exemplului aceste reguli nescrise.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ până la 6 - 7 ani, ,, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
principal prin educația primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să
fie ordonat), un nivel rezonabil de politețe, învățată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat
care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoțională care să-i dea posibilitatea de a-și
controla fricile și emoțiile și capacitatea de relaționare socială’’ - sintetizează psihologul Adina Mesaroș
Ca dirigintă am avut mai multe generații de elevi, dar și ca profesor de geografie, care petrece cu
elevii mai mult timp în activități extrașcolare (excursii școlare de 3-4 zile), petrecând astfel cu
aceștia toate momentele zilei , dar și în diverse situații. Astfel , am putut să-i observ de dimineața până
seara, de la spălatul pe dinți și micul dejun, la vizite, până în momentul culcării. Sunt elevi , pe care i-am
preluat din clasa a V-a , am reușit să-i modelez, să-i disciplinez, să-i învăț să se comporte în societate,
însă , sunt și elevi care nu pot fi modelați, cum nu sunt în vizorul unui profesor, sunt exact ca în familie.
În concluzie, cei șapte ani de acasă depind, incontestabil, de familie, dar nu putem neglija și
influența externă- grupul. Grupul sau clasa căruia i se asociază elevul, va avea o mare influență asupra
elevului ( de gimnaziu), care pentru a fi acceptat într-un grup , fie se cizelează, încearcă să învețe bunele
maniere, fie decade. Sunt cazuri în care, un elev/ o elevă, care provenea dintr-o familie cu foarte puține
pretenții morale, a învățat să se comporte peste așteptările mele și a ajuns un bun exemplu pentru colegii
săi.
Un copil educat, cu înalte valori morale, va avea întotdeauna porțile deschise către succes.
Noi, profesorii, contribuim nu numai la acumularea de cunoștințe, ci și la educația morală și
sufletească!

41
Cei sapte ani de-acasa si comportamentul copilului

Educ: Anghel Florentina


Dumitru Mihaela
Gradinita nr.211-Sector 3

Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate
ale copilului. Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este
indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar
frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil, această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de
către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.Acea dorinţă permanentă -
manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe,reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum
un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. El încă nu poate merge, iar nevoia
lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce
îl înconjoară. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la
perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede,
abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an).
După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile
publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte
important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem,
pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care
face criza.Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să
abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se
dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate.Între 5 şi 6 ani,
copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie,
spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă,
şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un
ajutor de specialitate.
Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli
de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în
autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că
mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din
apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale
căror familii se vorbeşte pe un ton răstit.
Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va fi
învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de
adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu
«dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu».
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială .Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care
copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la
şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.

42
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse
forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele
de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa
consolideze normele deja deprinse din familie.

43
Anisie Maria, L.T. „Gr. Antipa”
Formarea morală a omului este o sarcină complexă, de mare răspundere, care este bine să se
realizeze fără rebuturi sau pierderi de valori umane. Îndeplinirea acestei nobile misiuni, cu dezideratul sau
major, ameliorarea progresivă a capacităţii de adaptare a individului la cerinţele impuse de complexitatea
vieţii şcolare şi sociale revine, în primul rând, familiei. Personalitatea copilului prinde contur în primii ani
de viaţă . ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele
părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu
sunt percepute conştient decât de copii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de
inconştientul care le emite apoi conştientului in situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date.
Felul in care un copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse
de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spune Eric
Berne).
Când spunem despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până a merge la şcoală. Când spunem că
un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere,
regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult
mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. "Dar educaţia primită
în cei şapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de
dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune
psihologul Oana-Maria Udrea.
Ce ar trebui să deprindă fiecare copil în cei şapte ani de acasă:
- să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului iar cel mai
bun exemplu este părintele;
- să respecte reguli şi să aibă limite clare în comportamentul său, regulile care să-i confere
siguranţa;
- să comunice – comunicarea este cheia rezolvării tuturor problemelor
- să iubească lectura şi cărţile – copilul căruia i s-a citit încă de când era bebeluş, care a avut tot
timpul cărţi în jurul lui pe care să le poată explora va iubi mai târziu lectura;
- să işi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi
controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.
- să spună mereu adevărul şi să urască minciuna, aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine
de la părinţi.
Trecând la realitatea zilelor noastre constatăm că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece
copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede. Aceste medii
trebuiesc alese cu mare grijă deoarece în această etapă a vieţii nevoia de afectivitate este foarte mare,
copilul se comportă ca un burete, absoarbe tot ce primeşte din jur. Este etapa în care copilul deprinde
principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient,
iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social
corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja
deprinse din familie.
Bibliografie:
1. Constantin Cucoş – Psihologie, Editura Polirom, Iaşi
2. Piaget, J. - Judecata morală a copilului, Bucureşti, EDP
3. Wallon, H., - Evoluţia psihologică a copilului, EDP, Bucureşti

44
Cheia succesului:primii șapte ani

Prof. Antal Etelka


Școala Gimnazială ”Dani Gergely” Ghimeș
Jud. Bacău
Formarea omului este o sarcina complexă de înaltă răspundere, care trebuie realizată fără rebuturi
sau pierderi de valori umane. Îndeplinirea acestei nobile misiuni revine familiei in primii ani de viață ai
copilului și este continuată mai apoi de școală. Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală,
educaţia începe din prima zi de viaţă a copilului. Din nefericire, de multe ori auzim din partea unor
părinţi, sintagme de genul: „ Nu înţelege încă, e prea mititel“, „ Se va astâmpăra, când va merge la
şcoală, “, pentru a „scuza“ dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului sau în unele cazuri
purtarea urâtă al acestuia. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile educative pe care le fac părinţii în
primii ani de viaţă ai copilului.O relație afectivă ”sănătoasă” între copil și părinți stă la baza formării unui
comportament corespunzător.
Psihologul Oana-Maria Udrea subliniază că: ”Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi
permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte
protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor
de comportament." Copilului căruia i se acordă atenție, se simte apreciat de cei din jur și astfel percepe
pozitiv regulile transmise. Vorbind de cei șapte ani de acasă, trebuie să delimităm etapele dee dezvoltare
și să adaptăm educația copilului în funcție de aceste etape. La vârsta de 2-3 ani, copilul nu știe ce e bine și
ce e rău. Mulți părinți greșesc când îi fac toate poftele sau îl lasă să facă tot ceea ce vrea el. Fixând
anumite limite, el învață ce înseamnă amânarea dorințelor sau așteptarea.
De la vârsta de 3 până la 5 ani, copilul începe să perceapă diferența dintre bine și rău, observă
reacțiile celor din jur în fața comportamentului său și începe perioada în care își împarte lucrurile ce-i
aparțin cu colegii de grupă sau de joacă. În următoarea perioadă de dezvoltare 5-7 ani, copilul devine
independent. În această perioadă este necesară dezvoltarea capacității de comunicare cu adulții, învățarea
unor norme de omportament: salutul, comportamentul în public, comportamentul cu prietenii, înțelegerea
normelor sociale, recunoașterea greșelilor, maniere la masă, toleranță și igienă.
” Cei șapte ani de acasă”, adică educația copiilor în anii petrecuți în familie, se referă la nivelul de
educație dirijată de către părinți, nivel de educație care se reflectă în evoluția ulterioară a copilului și a
personalității lui.Acești ani din viața unui copil sunt ca o temelie la o casă, cu cât e mai solidă cu atât e
mai rezistentă. În această perioadă se conturează caracterul fiecărui om.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei odată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.
În concluzie putem afirma că soluția cea mai eficientă în educația unui copil mic este perseverența
și exemplul personal. Nu este ușor să educi un copil dar este necesar. Eforturile susținute nu vor întârzia
să apară și să dea roadele mult așteptate atât de părinți cât și de educatori.

45
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ !

Prof. ANTOCHE ALISA SIMONA


Familia este celula vieţii pe pământ, cel dintâi așezământ între Dumnezeu şi om, cea mai veche
comunitate umană întemeiată de Tatăl ceresc, după modelul tainic al Prea Sfintei Treimi. “Nu este bine să
fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,18)
Familia ca instituţie socială, are o istorie care se confundă cu dezvoltarea civilizaţiei umane, fiind
unicul grup social în care legăturile de dragoste şi consagvinitate capătă o importanţă primordială, prin
interacţiunile multiple şi determinante între toţi membrii ei. În acest creuzet de relaţii, valori şi
sentimente, copilul primeşte forţa şi imboldul principal al dezvoltării sale
Sunt situații în viață când comportamentul în societate trădează existența, sau lipsa, după caz, a
celor 7 ani de acasă. Expresia aceasta recunoaște practic contribuția familiei la crearea și buna dezvoltare
a viitorului om mare, pregătit, într-o măsură mai mică sau mai mare, de viața în societate. Pe lângă școală,
familia este cea care are obligația de a pune bazele adoptării unui comportament civilizat, corect din punct
de vedere social și moral, integru.
Educația de acasă nu poate fi înlocuită de nici o instituție de învățământ. Ea reprezintă baza pentru
tot ceea ce va construi școala, în anii ce vor urma, iar părinții trebuie să știe că lor le aparține întreaga
responsabilitate pentru ca cel mic să crească frumos. Cei 7 ani de acasă nu fac referire doar la bunul simț
și educație, ci și la cunoștințele generale, la întregul bagaj de informații pe care copilul le primește acasă.
Începând cu vârsta de 1 an, copilul va începe să vorbească - cuvintele vor fi scurte, fără coerență. De la 2
ani însă, cei mici vor începe să pună întrebări, arătându-și curiozitatea clară față de lumea ce îi înconjoară.
Răspunsurile părinților vor fi explicative, și nu se vor limita doar la "da" și "nu". Copilul va fi îndemnat,
pe cât posibil, spre jocuri creative, constructive, de analiză. Astfel, pe lângă recreere, cel mic își va
dezvolta și cunoștințele. Copilului i se va permite contactul cu alți copii. Interacțiunea cu aceștia îl va
ajuta să socializeze mai ușor. Copilului i se va explica diferența dintre bine și rău, prin exemple pe
înțelesul lui, prin povești și piese de teatru pentru cei de vârsta lui. Copilul nu va fi pedepsit prin bătaie. În
viziunea greșită a multor părinți, bătaia este cea care poate corecta un comportament greșit. Prin astfel de
reacții, copilul este îndemnat să facă la fel față de cei din jurul lui. Este bine știut faptul ca un copil bătut
va deveni un matur violent. Educația de acasă este o investiție pe termen lung, atât pentru copil, cât și
pentru părinți și societate. Fiecare copil are propriul ritm de învățare și dezvoltare. Este foarte important
să vă dați seama de el și să îl ajutați să și-l cunoască. Atunci când veți reuși veți constata ca totul decurge
frumos și lin, fără certuri, zbateri și plânsete. Cel mai mult îi ajută atunci când părinții petrec ceva timp cu
ei, când le citesc și le povestesc. În psihoterapia copiilor adesea sunt folosite poveștile ca instrumente
terapeutice și de vindecare. Copii nu au nevoie să li se explice o poveste pentru că ei o înțeleg și o
interiorizează.
Și cel mai important, au nevoie de un tată și de o mama care să stea și să îi asculte și care să li
se alăture în meșteșugirile lor. Au nevoie să vă plimbați cu ei, să dansați împreună, să îi lăsați să vă
ajute la prepararea cinei, chiar dacă asta va lua mai mult timp. Au nevoie să știe că sunt prioritari în viața
voastră și că vă place cu adevărat să fiți cu ei. La un an copilul e curios, plin de energie si foarte mobil.
Preocuparea lui de bază este explorarea mediului înconjurător. Începe să înțeleagă ce vorbești, însă nu
realizează ca ”nu”-urile spuse ieri se aplică și acțiunilor de astăzi. De la 2 la 6 ani dezvoltarea creierului
continuă. Corpus callosum (face legătura între cele două emisfere ale creierului) se dezvoltă și permite
copilului să proceseze mai multă informație. Pe măsură ce cresc abilitățile verbale ale copilului, ii poți
explica din ce în ce mai multe lucruri. La 3 ani independența înmugurește și reprezintă o sursă de
mândrie. Provocarea o constituie creșterea controlului asupra sentimentelor sale. Deși e in stare si vrea sa
duca la bun sfârșit cerințele voastre. Înțelege ideea de cauza-efect: de exemplu, ca atunci când e obraznic
va fi pedepsit, iar comportamentul bun va fi întotdeauna aprobat. Un copil de 3 ani e destul de matur
acum pentru a suporta ușor un time-out de 3 minute (câte un minut pe an), alții recomandă prelungirea
pauzei până când copilul se liniștește singur, pentru a-l învăța ce înseamnă autocontrolul.
La 4 ani înmuguresc abilitățile sociale. Se va simți provocat să adapteze nevoile sale celorlalți copii
aflați în jurul său. Se va concentra mai profund pe jocuri și activități, de aceea îi va fi destul de greu să
facă tranziții de la o activitate la alta atunci când se distrează și se simte bine. La 5 ani provocarea
supremă constă în a acționa conform sâmburelui de conștiință care începe să-și facă apariția. Învață să se
46
pună în locul celorlalți, este destul de matur să respecte reguli și să facă anumite treburi casnice, însă te va
testa în continuare pentru a-ți cunoaște limitele.
La 6-7 ani, orizontul se deschide în fața copilului, provocarea lui constituind-o felul în care poate
face față noilor presiuni sociale și academice. Dovedește autocontrol la școală – cooperează cu ceilalți
copii din grup, ridică mâna și nu țipă când are ceva de spus.
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-
a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit
cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă,
să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de
cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.

47
Cei sapte ani …de- acasa !

Prof.inv.prescolar :Anton Verginica


Gradinita cu P.N. nr.1 Sat Costi,Vinatori,Galati
“Copilaria e o lume aparte : pentru noi , o lume fantastica,ireala,pentru cei care fac parte din
ea,dimpotriva,una reala si plina de armonie .”(Eugen Heroveanu )
Cei sapte ani de-acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima
parte a copilariei.
Modul in care copilul se dezvolta psihic si fizic in primii sapte ani de viata se imprima si se
depoziteaza in interiorul acestuia ca o conditie de baza care il va defini ca om pentru tot restul vietii. Cand
spunem ca un copil are cei sapte ani de-acasa ne gandim la un copil bine crescut, care stie sa salute, sa
spuna multumesc, te rog , care se comporta cuviincios cu cei de varsta lui si cu adultii.
Aceasta expresie :“Cei sapte ani de-acasa” defineste tot bagajul de
cunostinte,deprinderi,comportamente,atitudini,acumulate in primii ani de viata. Primele deprinderi de
formare a personalitatii copilului in familie constituie suportul dezvoltarii ulterioare.Copiii tind sa imite
tot ceea ce vad in jur,astfel orice activitate a parintilor sau a persoanelor din jurul acestora are o mare
influenta si o consecinta totodata.
Parintii trebuie sa stie ca sunt precum o oglinda in fata copiilor lor,trebuie sa fie responsabili,sa
constientizeze ca in fond ei sunt niste educatori. Daca mediul de viata al primilor sapte ani e caracterizat
de
agresivitate,impulsivitate,egoism,copilul va deveni un indezirabil.Iar daca mediul de viata al
primilor sapte ani e caracterizat de calmitate,rabdare,intelegere,copilul se va putea adapta usor in orice
grup social.
Educatia,bunele maniere,regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate. In
momentul in care un copil depaseste sfera familiei si intra intr-o colectivitate,incepe o noua etapa a vietii
lui,dar si a parintilor.
Este important ca parintii sa cunoasca programul copiilor de la gradinita,pentru a putea adapta
activitatile de acasa astfel incat,sa se asigure ca exista coerenta si unitate intre demersul educativ al
gradinitei si cel al familiei.
Familia este prima care contribuie la insusirea limbajului,la formarea deprinderilor de
comportament,elemente esentiale pentru parcursul educativ al copilului la gradinita .
Astfel,familia este un suport real al gradinitei.
Un copil manierat se va descurca in relatiile cu cei din jur,decat unul caruia ii lipsesc cei sapte ani
de-acasa.
Este important,asadar,sa transmitem micutilor invatamintele pe care le consideram noi necesare si
care ii vor ajuta,sa devina oameni respectuosi si demni de respect la randul lor.
Cu alte cuvinte,primii sapte ani de viata pot fi numiti drept o “carte de vizita “sau un album al carui
file vor fi mereu rasfoite .
“ Cei care educa copiii sunt demni de mai multa onoare decat cei care le dau viata:de aceea ,pe
langa viata daruiti copiilor si arta de a trai bine,educandu-i.” (Aristotel)

48
A AVEA SAU NU CEI SAPTE ANI DE ACASA

ANTONE CAMELIA
„A avea cei șapte ani de acasă”-, o expresie destul de uzitată în trecut, o expresie care în zilele
noastre pare ușor desuetă, făcându-l pe cel ce o folosește să pară puțin de modă veche și o expresie care
de multe ori a stârnit polemici între dascăli și părinți-cine poartă vina lipsei de educație a copilului, școala
sau familia?
Având în vedere faptul că cei șapte ani de acasă nu prea mai există, deoarece copiii sunt incluși de
la vârste destul de fragede, de la aproximativ trei ani, în diverse forme educaționale, am avea tendința să
așezăm în întregime pe umerii școlii responsabilitatea unei conduite corespunzătoare a copiilor noștri, dar,
cu toate acestea, bunul simț și buna purtare se învață acasă, în familie.
Familia este mediul în care copilul deprinde sau nu deprinde principalele reguli ale unei bune
purtări, prin mimetism mai mult decât printr-un comportament conștient, iar acest lucru este definitoriu
pentru conturarea profilului viitorului adult și pentru însușirea unei conduite sociale corecte. Cu alte
cuvinte copilul va reprezenta „oglinda părinților”. Un mediu familial cald, primitor, liniștit, va dezvolta
un copil echilibrat, capabil să se poată integra cu ușurință în viața de adult și care să aibă o conduită
corespunzătoare.
De noi părinții depinde viitorul copiilor noștri prin asumarea și însușirea în primii ani de viață a
tuturor elementelor unei bune creșteri, iar această „bună creștere” îmbracă forma pe care noi părinții ne
dorim să i-o dăm. Nu pentru toată lumea „să fii bine crescut” înseamnă același lucru. Contează foarte
mult, atât contextul cultural al societății dacă privim problema din punct de vedere obiectiv, dar și
standardele subiective ale fiecărui părinte care încearcă să dea definiția expresiei „cei șapte ani de acasă”.
Fiecare familie trebuie să pună în băgăjelul copilului lucruri importante și valoroase pentru
formarea si pregătirea lui pentru viață. Salutul este prima regulă învățată de copil în familie, cum să se
comporte în familie dar și în afara familiei. Un copil „bine crescut” va ști să salute, să răspundă la
întrebări, să susțină o conversație, să nu-l întrerupă pe cel care vorbește. În relațiile pe care le va avea cu
prietenii săi va ști să se comporte, să-și respecte partenerii de joacă, să respecte regulile jocurilor pe care
le vor juca. Tot în familie copilul va învăța ce este permis și ceea ce nu este permis să faci în societate. Va
învăța să spună: „mulțumesc”, „te rog”, „cu plăcere”, va învăța să-și ceară scuze atunci când a greșit și să
spună „îmi pare rău’, va învăța respectul și să aibă demnitate. Un copil „bine crescut” este un copil
tolerant care a învățat de la părinți că trebuie să-i accepte pe cei din jurul lui care sunt diferiți și să nu râdă
de defectele fizice sau de dizabilitățile cuiva pentru că în felul acesta va răni și va provoca suferință.
Orice părinte își dorește ca în comportamentul copilului său să se regăsească în totalitate aceste
ingrediente, dar pentru a obține rețeta de succes trebuie multă răbdare din partea noastră ca și părinți,
multe încercări, trebuie să învățăm să acceptăm și eșecul dar fără a renunța în a căuta alternative, multă
iubire și multă înțelegere acordată copiilor.
În ceea ce privește școala, ea nu va putea decât să confirme și să consolideze normele deprinse deja
în familie. Școala va continua procesul de educare al copilului început în familie, dar într-o strânsă
colaborare cu aceasta, deoarece scopul comun al amândurora este dea viitorilor adulți standarde ridicate
de educație, comportament și integrare socială.

49
Influențele educaționale din primii ani de viață

Prof. Înv. preșcolar – ANTONESCU GRAȚIELA ELENA


GRĂDINIȚA CU PP RAZĂ DE SOARE TÂRGOVIȘTE
Educația timpurie este parte integrantă a educației derulate pe tot parcursul vieții care începe de la
naștere și se finalizează în momentul intrării copilului la școală. Se apreciază că ,,primii trei ani de viață ai
copilului constituie un interval al învățării cu efecte esențiale pentru întreaga existență a individului”
(Stan L.).
Mediul familial și mediul de grădiniță își exercită pe rând influența asupra copilului.
Antepreșcolarii și preșcolarii vin la creșă și grădiniță cu o zestre culturală și o experiență
determinată de mediul familial în care au crescut. În acest caz educatoarea este o punte de legătură între
acesta și familia sa, dar și un sprijin în identificarea și rezolvarea unor probleme educaționale.
Copiii găsesc în grădiniță un răspuns la dezvoltarea sa personală și o prelungire a mediului de acasă,
siguranță, confort, afecțiune, plăcere și stimulare. Educatoarea trebuie să încerce să obțină de la familie
informațiile necesare pentru a înțelege conduita copilului în mijlocul grupului, reacțiile lui. Familia
așteaptă de la grădiniță informații privind dezvoltarea copilului.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, fie
indirect, prin modele de conduită oferite de către membri familiei. Aceste modele de conduită oferite de
părinți, pe care copiii le preiau, precum și climatul socio-afectiv în care se exercită influențele
educaționale reprezintă primul model social ce influențează formarea concepției lor despre viață, modul
de comportare.
Unii autori consideră că învățarea normelor și regulilor necesare integrării sociale începe în familie,
cei 7 ani de acasă, și se desăvârșește odată cu intrarea în grădiniță și apoi în școală. Înainte însă de a
respecta reguli și norme, copilul trebuie să le înțeleagă sensul și utilitatea, să le accepte.
Educația copiilor trebuie să fie o prioritate pentru părinți, mai ales că în zilele noastre, în multe
cazuri, deși părinții au o situație financiară și profesională bună, au carențe în relația cu cei mici și în
demersurile educative de care aceștia vor avea parte.

Bibliografie:
Curriculum pentru învățământul preșcolar – editura DPH, București, 2009
Ecaterina Vrășmaș – Educație timpurie – editura Arlequin, București, 2014
Stan Liliana – Educația timpurie Probleme și soluții – editura Polirom, 2016

50
Cei șapte ani de acasă!

Apostol Ecaterina, Școala Gimnazială Nr.22, Galați

Despre importanța celor șapte ani de acasă se poate vorbi mult.


Constelaţia familială - prezenţa ambilor părinţi sau numai a unuia dintre ei, a bunicilor şi a altor rude,
numărul copiilor - complexitatea şi varietatea de aspecte pe care le îmbracă relaţiile stabilite între membrii
componenţi sunt determinante pentru formarea personalităţii copilului, a acestei mlădiţe umane în care,
deopotrivă, părinţii şi societate îşi pun atâtea speranţe.
Desigur, cu cât numărul copiilor dintr-o familie este mai mare, cu atât fiecare dintre ei are
posibilitatea de a stabili relaţii mai numeroase şi mai variate, deprinzându-se cu diferitele aspecte ale
raporturilor interumane, cu experimentarea mai multor modalităţi de adaptare socio-afectivă, cu însuşirea
comportamentelor sociale fundamentale: apărarea propriilor drepturi şi respectarea drepturilor altuia.
Într-o familie numeroasă, chiar dacă se produc unele discontinuităţi determinate de dinamica sporirii
numărului copiilor, ce se repercutează asupra rangului pe care aceştia îl deţin şi care se modifică
corespunzător; primul născut, la un moment dat nu mai este unicul, copiii ce ocupă o poziţie intermediară
nu beneficiază de privilegiul şi prestigiul de prim născut, prâslea trebuie să suporte afecţiunea autoritară a
tuturor celorlalţi, rămânând la orice vârstă cel mai mic- de sexul lor - cazul unicului băiat între surori sau
al unei fete între fraţi - chiar dacă se ivesc unele dificultăţi, supărări, copiii sunt în genere reuşiţi, fiindcă
formează o microsocietate, mediu deosebit de propice pentru formarea fiecăruia dintre ei ca individ şi ca
fiinţă socială . Însă de cele mai multe ori sunt și cei mai răsfățați. Și chiar dacă sunt educați de aceiași
părinți, mezinul de multe ori pare că nu are cei șapte ani de acasă.
În grupul de fraţi şi surori copilul învaţă să trăiască şi să muncească împreună cu alţii, să-şi înfrâneze
pornirile individuale şi egoiste, să împartă, în primul rând dragostea părinţilor, să-şi potrivească voinţa şi
acţiunile sale cu cele ale altora, să ţină seama de dorinţele şi interesele celorlalţi, să se devoteze. Aici
experimentează el competiţia dar şi întrajutorarea, aici trăieşte pentru prima dată sentimentul de rivalitate,
dar tot aici se formează pentru solidaritate. Aici se descoperă că "prerogativele şi restricţiile nu sunt
absolut identice pentru fiecare persoană căci, din cauza diferenţelor de personalitate, de vârstă şi de sex,
justiţia familială nu constă deloc în a trata pe fiecare copil în acelaşi fel".
În mijlocul grupului fratern, trăirile fiecărui copil se amplifică, gândurile, sentimentele, năzuinţele
căpătând un spor de intensitate şi profunzime deosebit de important sub raport formativ. Efectul laudei şi
al dojanei este mai puternic, exemplul mai convingător, fiindcă aici receptivitatea şi impresionabilitatea
copilului sunt mai vii, mai accentuate.
În familiile cu părinţi crispaţi, morocănoşi, nemulţumiţi, ca urmare a trăirii unor dificultăţi sau
neîmpliniri ce instaurează în cămin o atmosferă apăsătoare, total nefavorabilă dezvoltării normale a
copiilor, mai mulţi copii înfruntă mai uşor acest climat marcat negativ de adulţi. Căci părinţii nu
reprezintă, în acest caz, singurele modele posibile, iar copiii prin însăşi natura particularităţilor lor de
vârstă, introduc prin jocurile şi ghiduşiile lor, o notă de voie bună şi veselie, care le satisfac într - o
anumită măsură nevoia de atmosferă tonică, senină.
În fine, în familia cu mai mulţi copii afecţiunea şi grija părinţilor au un caracter normal, lăsând
fiecăruia dintre ei libertatea de a se dezvolta potrivit aptitudinilor şi potenţelor specifice, libertate de care
nu se bucură copiii unici, cărora, în majoritatea cazurilor, li se impun exigenţe cu totul deosebite, ei
urmând să dea viaţă şi substanţă idealurilor părinţilor nerealizaţi, să ofere numai satisfacţii în ce priveşte
prestaţiile şcolare şi artistice(balet, pian etc.), să lupte cu orice preţ pentru succes pe toate planurile.
Aceasta este problema esenţială a copilului unic care face obiectul unui număr impresionant de studii,
teorii şi statistici semnificative, chiar numai prin existenţa lor, pentru gravitatea problemei pe care o pun.
Absenţa grupului fratern, cu influienţele lui benefice, este o problemă importantă, dar mai semnificativ
este faptul că această absenţă conferă un caracter cu totul deosebit regimului educativ al copilului care-l
marchiază profund .
Fiind permanent în centrul atenţiei părinţilor, înconjurat de o dragoste fără limite, supraprotejat,
dădăcit şi privat de experienţa personală, el devine un mic despot, capricios, dependent şi stângaci. Deşi
bine dezvoltat sub raport intelectual, ca urmare a suprasolicitărilor şcolare şi extraşcolare la care este
supus şi a contactului permanent cu adulţii, ei lasă de dorit sub aspectul iniţiativei şi maturităţii.

51
La deficienţele de ordin formativ rezultate din relaţia deficitară părinţi -copil se adaugă şi cele
determinate de situaţia de "însingurat" a copilului unic. Necunoscând relaţiile interfraterne, lipsit de
"afecţiunea certăreaţă" a fraţilor şi surorilor, el nu cunoaşte gelozia, rivalitatea, dar nici solidaritatea.
Neprimind, neîmpărţind, el nu ştie nici să dea. Aceasta în cazul în care copilul unic este dorit şi acceptat.
Când nu este dorit, pe lângă privaţiunea de efectul formativ al relaţiilor complementare fraterne, el va
resimţi şi lipsa asistenţei afective parentale. Va fi nu numai un însingurat, ci şi un mare neglijat, urmând
să suporte consecinţele negative ce decurg pentru conturarea profilului personalităţii sale din constelaţia
sa familială precara. Va fi afectată mai ales dezvoltarea sa intelectuală şi afectivă( dimensiunea socială a
formării sale); el va privi oamenii cu teamă şi suspiciune. Desigur, sunt şi copii unici care se dezvoltă
normal, datorită conştientizării de către părinţi a pericolelor ce pot rezulta sub raport educativ din postura
lor singulară în familie. Corectarea se realizează, pe de o parte, prin autocontrolul sentimentelor parentale
şi cenzurarea exigenţelor care i se impun copilului, iar pe de alta, prin introducerea lui de timpuriu în
grupe creşă, cămin, grădiniţă, prieteni), pentru a i se oferi posibilitatea de a trăi întreaga gamă de relaţii
stabilite la acelaşi nivel, cu efectul lor formativ atât de benefic, de a se autodefini în raport cu alţii, de a
socializa.
După cum există şi copii provenind din familii numeroase care eşuiază, adoptând conduite deviante,
datorită carenţelor mediului familial - conflicte, violenţa, neglijare, înstrăinare etc.,rezultă că eficienţa
influienţelor formative de familie este asigurată de climatul sănătos instituit, fondat pe stima reciprocă şi
afecţiune, pe concepţii şi idealuri comune. În acest cadru, actul parental este potenţat:
-în familia numeroasă de influienţele educative exercitate paralel asupra fiecărui copil din grupul
fratern şi de existenţa unor relaţii părinţi - copii normale, înlăuntrul cărora i se lasă acestuia din urmă
libertatea de a se dezvolta potrivit potenţelor specifice;
-în familia cu un singur copil prin suplinirea grupului fratern de copii din exterior şi autocontrolul
părinţilor.
Devine evidentă importanţa avizării pedagogice a părinţilor, în scopul formării copilului în condiţii
optime, potrivit particularităţilor constelaţiei familiale în care se dezvoltă.
Cei șapte ani de acasă sunt necesari în creșterea unui copil ce va deveni adultul de mai târziu!

52
Ce-i, « 7 ani de acasă » ?

PROF. IOANA – DANIELA ARDELEAN, LIMBA FRANCEZĂ,


LICEUL TEHNOLOGIC „LIVIU REBREANU”, HIDA, SĂLAJ
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ar trebui, în mod obligatoriu, să ne gândim la educaţia pe
care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi a comportamentului copilului până când
el intră în sistemul de educație.
Cu toții spunem că un copil are „cei 7 ani de acasă” dacă este un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii iar
specialiștii în domeniu afirmă că educaţia, bunele maniere și regulile morale sunt cheia către adaptarea
copilului în societate. Astfel, un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur
decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Care credeți că ar fi principalul agent al socializării? Bineînțeles, familia. De ce? Pentru că familia
este intermediarul între societatea globală și copil, familia reprezentând locul în care se modelează
principalele componente ale personalității copilului. Familia este cea care ne oferă o poziție în societate,
determină atribuirea de statusuri precum rasa și etnia și influențează alte statusuri precum religia și clasa
socială. Calitatea educaţiei primite în familie – acei ,, şapte ani de acasă”- depinde atât de nivelul
educaţiei părinţilor cât şi al celorlalţi membri ai familiei ce vin în contact cu copilul, în special sub aspect
moral, comportamental. Atunci când copilul aude că se înjură, va înjura şi el, dacă vede că se fură, va fura
şi el, dacă vede că se minte, va minţi şi el; dacă cei din jur se poartă respectuos, tot aşa va face şi el.
(reproduce comportamente ale adultului ).
„Cei şapte ani de acasă” înseamnă a-i învăța pe copii să se comporte respectuos şi cu bună-
cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu
vecinii etc. (Cum salutăm? Pe cine salutăm? Cum ne îmbrăcăm? Cum ne comportăm acasă? Dar la
şcoală? Cum ne comportăm într-o vizită? Cum mâncăm? Cum facem cadouri? Cum ne comportăm la
cinematograf, la teatru, în tren, în avion? Cum vorbim, despre ce vorbim, cât vorbim? şi multe, multe
altele.)
Și revin cu obstinație la sintagma „ce-i 7 de acasă?„. Răspunsurile ar putea fi din cele mai
interesante însă, cu siguranță, acea primă educație de care copilul ar trebui să beneficieze, depinde de
câţiva factori, cum ar fi: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile
pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Până la trei ani copilul învaţă ,, ce este bine” şi
,,ce este rău”, dar aceasta o face în mare parte prin imitaţie.
În stadiile dezvoltării sale, în perioada de la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă
jucăriile, să își dezvolte simţul binelui şi al răului, începe să devină conștient de faptul că face un lucru
bun sau un lucru rău, el observă reacţiile părinţilor în ce privește comportamentul său ( în sensul:"mă
ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează în același timp şi
semnificaţia pedepsei. Tot în acest stadiu este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi
ce nu se cuvine în timpul mesei, când se află într-o vizită, când merge la plimbare în parc sau atunci când
este la grădiniţă. Din nefericire, procesul de învățare și de însușire al bunelor maniere este unul de durată,
care trebuie să prindă contur în fiecare zi, cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia
corectă fiind întâmplările curente din spaţiul familial, dar de care, în cele mai multe cazuri, părinții nu
sunt conștienți. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea
momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Nu trebuie uitat că acum copiii îşi pot însuşi
noţiunile de adevăr, dreptate, dragoste de neam, dragoste de aproape, credinţă, încrederea în sine, etc.
În intervalul de la 5 la 7 ani, copilul începe să devină din ce în ce mai independent. El merge la
grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i
se dezvolte ( de către părinți) capacitatea de comunicare cu cei din jur – fie ei copii sau adulţi. Acum ar
trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii
de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. În acest interval, ar fi ideal
dacă părinții l-ar încuraja să se exprime, l-ar lăsa să termine ce are de spus şi nu i-ar face observaţii în
53
public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în
public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Interacțiunea socială din această perioadă este esențială dezvoltării normale din punct de vedere
biologic, psihic și social a copilului iar contactele umane și afecțiunea au rol esențial în învățarea
comportamentului uman.
Tot în familie copiii învață să fie umani prin socializarea realizată la nivelul familiei, în care
imitația are rol primordial, mai ales în primii ani de viață.
Cu toate astea societatea modernă, în viteza amețitoare și goana părinților după faimă și bunăstare
materială, „obligă” familiile să crească niște roboți limitați, uitând că, așa cum afirmă Nicolae Iorga:
„Copiii trebuie crescuți pentru ei, nu pentru părinți”.
Și uite așa, cei șapte ani de acasă, au devenit cinci, iar rolul părinților este și mai greu, pentru că le
este imposibil să renunțe la ambiții și transferarea dorințelor personale și uită să se apropie de copil cu
infinită iubire, cu respect pentru el ca ființă, uită – cel mai important lucru din viața copilului – să îi
acorde mereu cea mai mare atenție.
Și dacă în familie, s-a vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, despre cele
sacre, iar copilul a simţit cum e să fii iubit și a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i
respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi
frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
În concluzie, atenție părinți: ,,şapte ani de acasă’’ sau lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.
Sitografie:
https://biblioteca.regielive.ro/referate/sociologie/socializarea-primara-in-familie-270322.html
https://jurnalspiritual.eu/familia-si-rolul-ei-in-viata-copiilor/

54
PĂRINTE ŞI EDUCATOR DEOPOTRIVĂ

ARHIRE DANIELA
Şc. Gimn. Nr. 1 Drăgăneşti, Şc. Gimn. Nr.1 Munteni, jud. Galaţi
De multe ori când întâlnim o peroană căreia îi lipsesc bunele maniere, spunem despre ea că nu are
cei şapte ani de acasă. Ca părinte, nimeni nu-şi doreşte să audă o asemenea afirmaţie despre propriul său
copil şi de aceea este necesară implicarea în formarea caracterului său în primii şapte ani de viaţă.
Familia este locul unde se zămisleşte personalitatea copilului iar părinţii reprezintă pentru el
modele. Primul educator este mama. „O mamă bună preţuieşte cât o sută de profesori” a spus filozoful H.
Spencer. Ce se învaţă în copilărie rămâne, se dezvoltă şi se consolidează.
Copilăria (0-7 ani) este prima şcoală şi cea mai importantă din câte există pe lume, ea
repreprezintă cei „7 ani de acasă” atât de des invocaţi la români şi adesea reproşaţi. Viaţa de familie
înseamnă armonie, dezvoltare, maturizare şi prioritar învăţare prin exerciţii şi eforturi continue. Părinţii le
transmit celor mici propriile lor valori morale pe care trebuie să le respecte odată cu integrarea în
societate. Ei devin astfel oameni de caracter şi au o personalitate. Caracterul se formează în familie, în
şcoală şi-n societate odată cu vârsta omului, de la copilărie la maturitate.
Copiii pot avea temperamente sau aptitudini diferite, pot fi dotaţi din naştere cu o memorie sau cu
o inteligenţă strălucite, însă ei nu se nasc mincinoşi, timizi, neascultători, obraznici, leneşi, furăcioşi, etc.
Aceste trăsături sunt dobândite pe parcursul vieţii fiind determinate, în special, de influenţa pe care o au
asupra lor părinţii şi mediul în care trăiesc. După anul 1990 au apărut familii bogate, iar copiii de astăzi în
mare parte sunt agitaţi şi nonconformişti. Cauza acestei stări este educaţia nepotrivită şi timpul
insufucient pe care părinţii îl acordă copiilor. Părinţii angajază foarte repede bone pentru îngrijirea
copiilor şi astfel educaţia în familie îşi pierde în mare parte sensul. Soluţia poate veni din partea şcolii,
bisericii şi altor factori comunitari, care pot atrage atenţia părinţilor cu privire la importanţa prezenţei lor
acasă pentru copii, că este necesar să dea prioritate creşterii şi educării copiilor având în vedere riscurile
pe care le presupune societatea actuală.
Îndeplinirea eficientă a rolului de părinte presupune cunoaşterea stilurilor parentale cu toate
avantajele şi dezavantajele care decurg în urma aplicării acestora. În activitatea de educare a copilului pot
fi folosite următoarele stiluri parentale: indulgent (când copilului nu i se impun prea multe restricţii),
autoritar (când copilului i se cere să respecte cu stricteţe, fără comentarii, reguli impuse), indiferent (când
părintele neglijează copilul), protector (când părintele este extrem de atent la nevoile copilului),
democratic (când părintele are în vedere întotdeauna ca drepturile copilului să fie respectate).
Fiecare stil parental are avantajele şi dezavantajele sale. În timp ce unii părinţi consideră anumite
valori ca fiind calităţi (independenţă, exprimare liberă), alţii le consideră defecte (obraznic, lipsit de
iniţiativă, nemulţumit).
În aparenţă stilul democratic pare cel mai indicat având în vedere avantajele sale ce pun pe primul
loc omul şi nu regula care o implică o anumită flexibilitate. Este de menţionat faptul că un copil crescut în
acest mod se va adapta mai greu stilului autoritar (care este întâlnit în grupurile de prieteni de joacă, în
şcoală, etc). El poate fi considerat drept „bleg” pentru că nu execută promt sarcinile care i se dau sau
dimpotrivă „impertinent” pentru că discută, comentează ordinile primite.
Cunoscând stilurile parentale cât şi consecinţele pozitive şi negative ale aplicării acestora, fiecare
părinte poate să-şi aleagă stilul parental potrivit nu neapărat în stare „pură”, în funcţie şi de momentul
evoluţiei copilului precum şi de conjunctură.
Marea taină a oricărei reuşite în educarea copilului rezidă prioritar în înţelegere, în dragostea şi în
prestigiul intelectual şi moral al părintelui/educatorului. Putem obţine orice de la un copil numai după ce
i-am inoculat în prealabil dorinţa de a se impune, de a gândi, de a simţi şi de a acţiona în congruenţă cu
noi.

55
Bibliografie:
DoleanI., Dolean D.D.- „Meseria de părinte” - Ed. Aramis, Bucureşti, 2001
Drăgan I., Petroman P., Mărgineanţu D. -„Educaţia noastră cea de toate zilele”, Ed. Eurobit,
Timişoara 1992
Gîgă M. - „Cei şapte ani de acasă -Codul bunelor maniere”, Ed. Coresi, Bucureşti, 1999
Robea M. - „Dirigintele, ora de dirigenţie”, Ed. Tribuna Învăţământului, Bucureşti, 1995
Stuparu A., Mărgineanţu D. - „În ajutorul diriginţilor şi învăţătorilor”, Ed. Eurobit, Timişoara,
1992

56
Cei 7 ani de acasă

ARSENESCU ROXANA ELENA


Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Dragostea părintilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului.
Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu
realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti
pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom
întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o
prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3
ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem
unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm
copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate
înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să
se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e
rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite,
întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
copilul învaţă prin imitare.
Vârstele
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
MODELE
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
57
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

58
Educaţia primită în familie
Profesor Asavei Ionela
Educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură
viitorul adult.Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul.
Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta
decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public.
Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă
rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii.
Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe
lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt
ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii
de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale.
Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea
ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale
lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem
„te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre,
nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de
lângă noi.
Manierele la masă.
O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei
care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor.
„Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să
o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea
exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă.
Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de
dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi
spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

59
L'importance de la famille dans l'éducation des enfants

Prof. ASĂVOAIEI CARMEN


Şcoala: C.N. “OCTAVIAN GOGA”, MARGHITA, BIHOR
Pourquoi l'éducation est-elle si importante ? On peut essayer d'y répondre assez vite: parce que cela
peut permettre aux gens d'être gentils, d'une part, et intelligents, d'autre part. L’éducation, depuis la
naissance de l’enfant jusqu’à l’âge adulte, est un mélange de facteurs et d’influences. Deux institutions,
cependant, jouent un rôle primordial et ont des responsabilités éducatives formelles devant la loi et la
société : la famille et l’école.La famille a une grande importance pour la société en général et pour
l’enfant en particulier. La famille est l’essence même de toute civilisation. C’est le noyau, le lien le plus
puissant qui puisse souder des êtres humaines entre eux. Et c’est à cette école qu’un enfant acquiert toutes
les bases de ses expériences à venir et les principales leçons de vie. C’est l’unique endroit dans lequel un
enfant fait ses premiers pas dans la vie, autant au sens propre qu’au sens figuré. Il découvre le monde qui
l’entoure et commets ses premières erreures. Cet univers de la famille lui enseignera les valeurs
essentielles à son évolution psychologiques et emotionnelle telles que l’amour, la tolérance, le respect,
l’entraide, l’esprit d’équipe, le sens de responsabilité. L'éducation des enfants est une tâche importante
dans la vie quotidienne de la famille.
Le concept du bien et du mal lui est alors inculqué très tôt ainsi que la notion de la conscience, ce
qui est fondamental dans une société ou la tendance est, malheureusement, à la violence, le crime et la
corruption. Un enfant a besoin de sa famille pour le préparer à affronter le monde, à se servir de ses ailes
afin qu'il soit capable de s'envoler plus tard vers sa propre vie. La santé psychologique de l'enfant repose
sur la relation qu'il entretient avec sa famille. C'est cette relation qui aidera l'enfant à s'adapter à l'avenir.
C'est la famille qui engendre le développement sain ou malsain de l'enfant, qui l'éclaire jour après jour
dans le bon chemin, qui le guide dans ses choix tout en lui laissant la liberté d'exprimer ses goûts, qui
l'aide à affirmer sa personnalité et à gagner de l'assurance et la confiance en soi. C'est ce soutien
psychologique qui lui permettra de se débrouiller seul dans la vie, prendre les meilleures décisions. Il est
donc nécessaire pour un enfant de recevoir de sa famille des repères clairs pour faire son choix et édifier
son indépendance.
Les parents ont pour responsabilité première l’éducation et la protection de leurs enfants. Les
parents agissent comme modèles et influencent les attitudes et les conduites de leurs enfants, donc l’
éducation a besoin d’ être régulée, l'implication de la famille est essentielle dans l'éducation des enfants.
Le manque de temps, caractéristique marquante de notre société ainsi que l’évolution des familles, amène
parents et enfants à subir des pressions ou contraintes menant à une fragilisation du noyau familial :
manque de dialogue, perte de confiance. On oublie souvent que l'éducation se fait avant tout par les
parents. Le but de l’éducation est d’abord d’instruire, ensuite d’adapter socialement et enfin de former un
jugement libre et personnel. Les parents doivent fixer des limites, cela fait partie de leur mission
éducative. Les parents sont les premiers et les plus importants éducateurs de l'enfant, non seulement parce
que c'est un rôle qu'ils assument dès sa naissance mais surtout parce que la responsabilité de l'éducation
des jeunes leur incombe. Ce sont eux qui doivent mettre en place les bases intellectuelles et émotionnelles
de sa vie dans la société et développer les attitudes et les valeurs appropriées. Leur rôle est décisif car
l’avenir des enfants est fortement conditionnée par leurs premières années de vie. Pour que l'école puisse
jouer son rôle, ce sont encore les parents qui ont l'obligation - légale- d'y assurer la présence et la
participation active de l'enfant. En même temps, les parents doivent désormais faire face à des situations
beaucoup plus complexes que dans le passé pour éduquer leurs enfants. Les pressions économiques
empêchent aussi dans une grande mesure les parents à jouer leur rôle traditionnel. Le chômage peut avoir
des effets dévastateurs sur le climat d'une famille et peut bouleverser les repères des jeunes quant aux
objectifs de l’éducation. Mais l’éducation des enfants n’en souffre pas moins lorsque les parents ont trop
de travail, ou d’autres occupations, et doivent - ou choisissent de - laisser à la télévision et à l’ordinateur
le soin de « s’occuper » des enfants. La notion d' "enfants - micro-ondes" illustre bien ce rythme de vie
qui ne permet plus des contacts continus et durables avec les enfants, pourtant essentiels pour garantir une
bonne éducation.
La famille produit un effet fondamental et laisse l’ empreinte dans le comportement et la
personnalité d'un individu. La nature des relations familiales a donc une importance cruciale dans
60
l'éducation d'un enfant et c'est cette éducation qui le transparaîtra dans tous les aspects de sa vie et qui
déterminera sa manière d'être tout le long de son existence.

61
CEI 7 ANI DE ACASĂ

prof. Maria Augustin,


Liceul „Ştefan cel Mare”, sat Codăeşti, jud. Vaslui
“Cei şapte ani de acasă“ reprezintă o expresie des întâlnită în societate care oglindeşte educaţia pe
care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei, perioadă cu rol definitoriu pentru formarea
comportamentului, atitudinii şi personalităţii viitorului adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l
învăţa să scrie, citească şi a devină un elev model, ci se reflectă în toate domeniile de dezvoltare : socială,
psihologică, intelectual-cognitivă, “ cei 7 ani de acasă “ fiind adesea caracterizaţi prin manierele pe
care le are copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
Dacă în trecut lumea era alcătuită exclusiv din familii, individual fiind aproape inexistent căci era
de ajuns să fie descendentul unei familii nobile pentru ca societatea să îl primească cu braţele deschise şi
a-i trece cu vederea posibilele defecte în ceea ce priveşte educaţia, societatea contemporană critică şi
chiar îi exclude pe cei care nu au cei şapte ani de acasă. Astfel, ajuns la maturitate, individual trebuie să
dea dovadă de bună creştere în comportament şi limbaj pentru a deveni cetăţean, membru activ al
societăţii, el fiind singurul care îşi poate influenţa modul în care curentul învolburat al vieţii îl va trage
spre cascada regresului şi al decăderii absolute, sau va avea puterea să parcurgă drumul anevoios spre
amonte, vârful ierarhiei sociale.
Un lucru cert este că, încă de la naştere, principala dorinţă a părinţilor este aceea ca fiul/fiica să
reuşească în viaţă, să fie un om respectat, cu un trai decent acesta devenind principalul scop spre care
ţintesc în procesul de educare a copilului. Astfel , părinţilor le este atribuită sarcina de a-i oferi principii
morale şi o educaţie elementară. Aceştia au o influenţă remarcabilă asupra micuţului încă din timpul
sarcinii, alimentaţia, modul de viaţă al mamei şi atitudinea acesteia influenţând major pruncul prin calităţi
sau defecte genetice, involuntar priveşte lumea prin ochii părinţilor, apreciind lucrurile după nişte criterii
care, în principiu nu îi aparţin. Norocul îi surâde încă de la naştere, norocul de a se fi născut în familia
potrivită, aceea care l-a înarmat cu idei şi atitudine eficiente în marea luptă pe care urmează să o poarte şi
care este propria viaţă.
Baza unui comportament ales al unui copil, este relaţia afectivă cu părinţii, fiindcă un copil care se
simte iubit de familie percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia, conştientizând mai uşor
urmările faptelor sale, educaţia bazată pe iubire făcând ea regulile să nu se mai transforme într-o
“disciplină de fier”.
De altfel, de la o vârstă fragedă copilul trebuie să înveţe bunele maniere, acesta fiind un proces de
lungă durată, care prinde contur treptat în fiecare zi prin contactul cu familia şi membrii acesteia implicaţi
în diverse activităţi devenite educative. În acest context, părinţii devin modele directe ale micuţului, a
căror atitudine şi comportament va fi imitate în profunzime, până când acesta îşi va forma personalitate
proprie, dar aceasta având deja rădăcini bine ancorate în cele ale părinţilor săi.
În prezent, expresia de “cei şapte ani de acasă” nu mai are aceeasă relevanţă, întrucât în primii
şapte ani de viaţă copilul nu primeşte educaţie, doar “ de acasă ” el merge la grădininţă şi chiar şi la
şcoală, unde îi sunt adăugite şi finisate anumite elemente de educaţie, modul tradiţional din cadrul
familiei.
Astfel, cu toate punctele sale slabe şi cu toate acuzaţiile care i se aduc, pe bună dreptate sau
părinţilor, şcoala rămâne principalul mijloc de educaţie formală a copiilor, pentru mulţi dintre aceştia
fiind singura modalitate de a-şi depăşi, odată, o condiţie mizeră şi singura speranţă la o viaţă decentă, în
lipsa sprijinului unei familii capabile să îi ofere acest lucru. Chiar dacă esenţa este cea pe care au sădit-o
părinţii, ea poate fi şlefuită şi prelucrată până când generează cele mai sensibile forme, pentru educaţia
potrivită în şcoală nu există esenţă pe care să nu o poată aduce la excelenţă.

62
Alături de şcoală, familia, prin forţa sa afectivă este cea care trebuie să asigure satisfacerea celor
două nevoi esenţiale: securitatea şi evoluţia. Creşterea rolului constructiv pe care trebuie să-l joace familia
în procesul de modelare a tânărului devine cu atât mai necesar de reconsiderat cu cât atacul antivaloric al
informaţiei este tot mai evident.
Rolul părinţilor este nu doar acela de educator, ci de partener, de asociat al acestuia.
Genii precum Eminescu şi Creangă s-au născut în familii modeste, de ţărani, dar au schimbat
generaţii întregi, au revoluţionat mentalităţi ale elitelor.
Îmbinarea armonioasă a educaţiei preluate din familie şi din şcoală, formează un tânăr capabil să
fie un membru model al societăţii, conştient fiind că o conduită civilizată nu înseamnă doar să respecţi
dreptul celorlalte personae de a trăi, ci înseamnă să îşi respecte propriul drept la o viaţă civilizată, la care
au contribuit “cei şapte ani de acasă”.

Bibliografie :
1. Managementul conflictelor Ghid, M.E.C. , Bucureşti 2001
2. Zlate M. şi Zlate C. – “ Cunoaşterea şi activitatea grupurilor sociale ”, Ed. Politică, Bucureşti,
1972.
3. Bartoş Tatiana, “ Părinţi vă invite în lumea mea ”, 2009.

63
Educația începe cu cei șapte ani de acasă
Axiniei Mihaela, Școala Gimnazială Nr. 2 Roșiori, jud. Botoșani
Procesul de socializare începe din primele zile de viață și continuă de-a lungul întregii existențe.
Omul, ca ființă bio-psiho-socială se naște om, dar în același timp devine om. Astfel, există anumite
trăsături înnăscute, dar aceste trăsături se dezvoltă și se manifestă plenar doar în cadrul procesului de
socializare. În primii ani de viață copilul este introdus, prin intermediul limbajului, în elementele sociale
de bază: norme, valori, credințe etc. el este învățat ce trebuie să spună, cum să reacționeze în anumite
situații, ce i se permite și ce este interzis în anumite medii sociale. Dimensiunile dobândite inițial sunt
completate cu elemente noi, care intervin pe parcursul diferitelor cicluri de viață. Înainte de a exercita un
anumit rol, individul parcurge o perioadă de pregătire în care învață comportamentele pretinse de rolul
respectiv, drepturile și îndatoririle specifice acestuia. Deși este un proces social global, socializarea se
realizează în cadrul unor grupuri, în medii sociale diferite. Socializarea este primară, aceasta având loc în
copilărie. Ea este profund afectivă și presupune învățarea valorilor de bază, prin pregătire și limbaj.
Normele însușite în cadrul acestui tip de socializare diferă în funcție de tipul familiei. Dacă în trecut
familia era concepută prin existența ambilor părinți, astăzi de multe ori familiile sunt monoparentale sau,
deși părinții sunt căsătoriți, ei muncesc și trăiesc într-o altă țară decât cea în care este crescut copilul.
Familia este locul privilegiat în care copilul învață să stăpânească practicile legate de aspectul
cotidian al vieții, îi oferă copilului primul cadru integrat prin care se impun în mod sistematic valorile și
ideologiile grupului. În afară de satisfacerea trebuințelor sale de ordin material (hrană, somn, condiții de
locuit, îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial” în care dragostea ocupă
primul loc. Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuințele copilului. La polul
opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrățișări și sărutări care copleșesc
copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinților care cedează la cel mai mic capriciu al
copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un mic tiran,
care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toți cei din jurul său și va căpăta trăsături
negative de caracter (egoism, vehemență, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se corectează, îl vor
pune în conflict cu mediul social. Relațiile de afecțiune dintre familie (părinți, frați, surori, bunici, etc.) și
copil trebuie să se bazeze pe autoritate și respect.
Învăţarea bunelor maniere este un proces de lungă durată şi are cu atât mai multă eficienţă cu cât
se face la vârste mai mici. Freud spunea: „copilul este tatăl viitorului adult”, deci cele mai importante sunt
normele de conduită ale copiilor.
De-a lungul vremii s-au alcătuit destule „coduri de maniere elegante” care au devenit colecţii de
gesturi formale, multe dintre ele condamnate de scurgerea timpului şi de schimbarea relaţiilor umane. Şi
totuşi, politeţea este necesară în toate ceasurile vieţii noastre. Ea trebuie să vină în primul rând dinăuntrul
nostru pentru a avea drept de manifestare exterioară. Politeţea vine, de fapt, din acel „dinăuntru” moral
căruia poporul nostru îi spune „bună-cuviinţă” ori „bun-simţ” şi care exprimă respect faţă de omul de
lângă tine, faţă de oameni în genere fără de care nu poate fi concepută demnitatea umană.
Dacă se spune că „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă” tot de atunci încep să se contureze şi
cerinţele purtării cuviincioase. Aşadar, trebuie să îi învăţăm pe copiii noştri (în calitate de părinţi sau
educatori) să aplice în practică (la şcoală, în familie, pe stradă, la spectacole, în vacanţă şi oriunde
altundeva) toate normele de comportare civilizată, pentru ca aşa vor şti să se comporte într-o multitudine
de situaţii şi vor căpăta încredere pentru a face faţă altora noi, îşi vor dezvolta un simţ al respectului de
sine şi încredere în propria persoană.
Bunele maniere n-au fost adaugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini într-un
sentiment profund, în acea armonie dintre comportare si etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi
moralitatea sa. Confucius, faimosul inţelept chinez, spunea că virtutea nu reprezintă nimic dacă nu se
naşte din curtoazie, adică din inimă. Omul va avea un comportament natural si agreabil, adică o purtare
civilizată numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul timpului. Pornind de
la principiul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit, putem afirma că orice om are dreptul de a fi
respectat dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur.

64
Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă!

ED.BABA ANDREEA TEOFANA

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea
perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate
având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va
exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene.
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe
care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a
desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl
vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să
depună mai mult efort sau exerciţiu.
Exemplu:
La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe
fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să
provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău,
dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie
să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat
fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi
să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe
care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma

65
unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai
nesigur pe sine.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la
un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru
a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la
serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească
despre lucrurile pe care le-a făcut.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la
dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să
exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”
pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi,
dornici să înveţe, să descopere lumea.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

66
Cei 7 ani de acasa

BADEA DIANA
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de
Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".

Ce pot invata copiii in cei sapte ani?


– deprinderi de autoservire
– ordine
– igiena
– curatenie si exprimarea propriilor nevoi
– exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative
– bune maniere si comportament
– limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire)
– modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator
(este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte, etc)
– consecventa in realizarea unei sarcini
– concentrare a atentiei
– perseverenta in realizarea uneri sarcini
– alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.
Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii:
– spiritul de competitive
– altruismul
– cooperarea
– atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.
Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si
pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu
va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva
mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a
copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu,
copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart
cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl
67
vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o
prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3
ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem
unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm
copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate
înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să
se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e
rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite,
întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
copilul învaţă prin imitaţie.

Vârstele
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se
cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces
de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia
corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la
cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul

68
„Cei șapte ani de acasă...”

PROF. BADEA DENISA


SCOALA GIMNAZIALA”TUDOR ARGHEZI”PITESTI

Mediul în care copilul se dezvoltă psihic și fizic în primii șapte ani de viață se imprimă și se
depozitează în interiorul acestuia ca o condiție de bază care îl va defini ca om pentru tot restul vieții. Cu
alte cuvinte, primii șapte ani de viață pot fi numiți drept o „carte de vizită” sau un album a cărui file vor fi
mereu răsfoite. Cei șapte ani vor fi decisivi în modul de integrare al copilului în societate, în modul de
însușire a valorilor moral-civice.
Dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de agresivitate, impulsivitate, egoism,
copilul va deveni un indezirabil. Iar dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de calmitate,
răbdare, înțelegere, copilul se va putea adapta ușor în orice grup social.
În prima parte a celor șapte ani, copiii tind să imite tot ceea ce văd în jur, astfel orice activitate a
părinților sau a persoanelor din jurul acestora are o mare influență și o consecință totodată. Părinții trebuie
să știe că sunt precum o oglindă în fața copiilor lor, astfel stilurile parentale se reflectă în comportamentul
copiilor lor. Părinții trebuie să fie responsabili, să conștientizeze că în fond ei sunt niște educatori.
În cea de-a doua parte a celor șapte ani, copilul începe să dea dovadă de independență, să-și
dezvolte autonomia prin diverse reacții, unele mai bune, altele mai puțin bune. De exemplu: atragerea
atenției prin opoziție, negativism, contrazicere, imitare adulți prin preluarea unor cuvinte sau gesturi,
creșterea gradului de maturizare în gândire sau comportament etc. Este de datoria părinților să
managerieze aceste situații, astfel încât copilul să preia doar elementele corecte, necesare procesului
devenirii ca persoană unică, independentă, funcțională.
Educația nu presupune o cursă în a vedea cât de repede scrie, citește sau socotește copilul. Primii
șapte ani nu ar trebui dedicați scrisului și socotitului, cum pentru mulți părinți aceste lucruri par
obligatorii. Mai degrabă, acești șapte ani ar trebui dedicați însușirii unor norme, reguli de comportament,
formării unor deprinderi esențiale în demersul viitor al copilului.
Primele deprinderi de formare a personalității copilului în familie constituie suportul dezvoltării
ulterioare. Totodată, în familie se dobândesc primele experiențe de cunoaștere și experiențe de viață.
Familia este prima care contribuie la însușirea limbajului, la formarea deprinderilor de comportament,
elemente esențiale pentru parcursul educativ al copilului din grădiniță. Climatul psihosocial, relațiile
intrafamiliale, nivelul cultural al familiei sau nivelul socioeconomic reprezintă factori determinanți în
dezvoltarea psihofizică a copilului. La grădiniță, copilul vine cu un bagaj bine definit pe care va construi
mai departe și va adăuga alte și alte lucruri. Astfel, familia este un real suport al grădiniței.
În concluzie, precizez importanța celor șapte ani de acasă prin faptul că aceștia sunt punctul de
plecare în educarea corectă a copilului și „cartea de vizită” care îl va însoți pentru tot restul vieții.

69
Cei 7 ani de acasa si comportamentul copilul
Profesor învățământ primar :BADEA NICOLETA
Școala Gimnazială Carol I
Curtea de Argeș , jud. Argeș
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se
spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute
mai totdeauna de inconștientul care le emite apoi constientului în situații similare de viaţă cu cele în care
au fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozițiilor care
îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba –
cum spunea Eric Berne).
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil ,, cu
cei șapte ani de acasă” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Există zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai
copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în
cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul
rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă.

70
"Dar educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului"
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament"
Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare
și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copilul.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

71
Importanţa celor 7 ani de acasă

Prof. Înv. Primar. Badiu Bianca Raluca


biancabadiu@gmail.com
Scoala Gimnazială „Teodor Murăşanu”-Turda , Judeţul Cluj.
Acest grup de cuvinte este utilizat adesea de cadrele didactice cu experienţă şi vechime în cadrul
învăţământului: ”cei 7 ani de acasa”, „unde este educaţia primită în cei 7 ani de acasa?”, „azi nimeni nu
mai are cei 7 ani de acasă”.
Cadrele didactice afirmă importanţa celor 7 ani de acasă care din păcate le lipsesc tinerelor
generaţii şi a viitorilor elevi ce urmează. Una dintre cauzele identificate este lipsa timpului petrecut în
familia nucleu şi punerea accentului pe valorile unei familii. Adesea cei mici au un program mult mai
încărcat decât al părinţilor care pentru a-şi oferii lor timp îi inscriu pe copii la diverse activităţi
extrascolare, după programul de şcoală sau de after school. Astfel timpul petrecut în cadrul familiei este
diminuat, adesea toate activităţile la care participă un copil se termină seara târziu şi părinţii prea putin
pot să se ocupe de acest aspect „cel al educaţiei de acasă”.
O altă cauză identificată este modul în care părintele îşi tratează copilul. Acesta lucrează şi încercă
să îi ofere copilului ceea ce i-a lipsit lui în copilărie, îi realizează toate preferinţele, îî cumpără adesea
diferite obiecte care lui în copilărie i-au lipsit. Astfel copilul dezvoltă un comportament nesănătos din
punct de vedere psihologic deoarece nu are capacitatea de a înţelege că într-o societate sau într-o
conunitate există reguli, unde nu totul este permis, nu primeşte intotdeauna ceea ce îşi doreşte şi că poate
fi refuzat.
O altă cauză identificată este neimplicarea vârstnicilor în creşterea şi educaţie celor tineri. Bunicii
şi-au pierdut rolul de a oferii educaţie nepoţilor , de a avea grijă de ei, de a-i învăţa cum să se comporte
într-o societate. Locul bunicilor este acum ocupat de către programele şi activităţile oferite de scolile care
au after. Aici copii îşi petrec majoritatea timpului la diverse activităţi şi implicaţi în proiecte. Astfel un
copil îşi poate petrece timpul la grădiniţă/scoală şi la cercul de copii mai mult decât un adult la locul de
muncă.
Părinţii sunt mulţumiţi de această situaţie deoarece copilul este într-un mediu sigur , este
supravegheat de un cadru didactic, de personal profesionist , îşi realizează temele , proiectele la scoală,
participă la diferite cursuri şi cercuri: de pictură, limbi străine, olărit, aeromodele, informatică, dans
modern etc. Copilul învaţă lucruri noi, este într-un mediu protejat şi supravegheat, iar pentru un părinte
care lucrează mult acest lucru este considerat vital,
Adulţi trebuie să înţeleagă că educaţia de acasă şi modul în care îşi petrec timpul în familie, îl
dezvoltă pe copil din punct de vedere psihic, social şi îî conturează personalitatea.Cei 7 ani de acasă sunt
consideraţi ca fiind o oglindă a educaţiei pe care copiii o primesc în cadrul copilăriei. Astfel copilul
ajunge la scoală având baza unor valori care sunt punctul de pornire pentru viitorul adult şi pentru modul
cum el se va comporta în cadrul unei comunităţi, respectiv în cadrul unui colectiv de copii . Scoala are
rolul de a-l învăţa cum să pună în practică anumite norme, valori morale şi reguli învăţate în familie.
Ambii părinţii trebuie să se implice direct în oferirea unei educaţii eficiente prin stabilirea de comun
acord a unor principii de creştere la care să se raporteze. Este important pentru copil să primească acelaşi
mesaj din partea celor doi părinţi atunci când se confruntă cu o problemă sau o dilemă legată de
comportament sau o anumită situaţie. Ambii părinţi trebuie să colaboreze prin stabilirea unor reguli de
comportament, prin oferirea de exemple privind practici eficiente pentru educaţia în familie, prin
transmiterea unor valori morale şi prin alegerea activităţilor pe care să le desfăşoare în cadrul familiei.
Timpul de calitate petrecut în cadrul familiei nucleu este cel mai important pentru deszvoltarea unui copil
pe toate planurile nu doar a „ celor 7 ani de acasă”.

72
Importanţa celor şapte ani de acasă

Prof. Bădulescu Daniela Cristina


Şcoala Gimnazială “Sfinţii Constantin şi Elena”, Bucureşti

“Copiii nu sunt singurii care cresc. Şi părinţii cresc.”


Joyce Maynard

“Nu mă mai ȋnţeleg cu copilul meu!” auzim deseori de la părinţi. Un lucru grav. Dar cel mai grav
este că auzim expresia referitoare la vȃrste din ce ȋn ce mai mici. Mulţi părinţi cred că dacă aleg o bonă cu
multă experienţă, o grădiniţă cu o reputaţie bună ȋn cartier, pot ȋnlocui cei şapte ani de acasă. Bona şi
grădiniţa vor suplini educaţia dată de părinţi, ȋn timp ce aceştia se pot ocupa cu succes de afaceri sau de
propriile vieţi personale. De foarte multe ori părinţii cred că dacă le dau copiilor tot ce au nevoie (şi chiar
mai mult) ȋn plan material, şi-au făcut datoria faţă de cei mici. Mijloacele materiale contribuie la o bună
dezvoltare, dar lipsa comunicării are urmări la nivel emoţional, copilul si, mai tȃrziu, tȃnărul, ajungȃnd să
prefere un anturaj care să-i ofere o stabilitate de comunicare şi interese.
Ȋnainte de a cunoaşte educatoarea/ȋnvăţătoarea/profesoara, copilul ȋşi cunoaşte (ȋn general
părinţii). Este demonstrat că dacă părinţii folosesc agresiunea fizică ȋn relaţia cu copilul, acesta dezvoltă
la rȃndul său manifestări fizice violente. Dincolo de această agresiune fizică există şi cea verbală, mult
mai des ȋntȃlnită. Cuvintele grele adresate copilului ȋn primii ani de viaţă au un efect devastator, vor duce
la scăderea stimei de sine, la dezvoltarea stărilor anxioase, la apariţia depresiilor, la manifestări
asemănătoare prin adresarea aceloraăi cuvinte celor din jur ȋncepȃnd de la bunici la colegi de
grădiniţă/şcoală.
Un alt tip de comportament ce are impact negativ asupra copiilor este cel de a impregna o imagine
nerealistă despre frumuseţea copilului, talentele şi capacităţile sale, posibilităţile materiale ale familiei.
Confruntaţi cu realitatea dată de cei din jur (ȋn special copii de aceeaşi vȃrstă) pot dezvolta tulburări
depresive cu efect asupra dezvoltării emoţionale şi performanţei la ȋnvăţătură.
Un alt tip de comportament care poate influenţa negativ copilul ȋn primii ani de viaţă ȋl reprezintă
tensiunile, violenţele, certurile dintre adulţi. Asistȃnd la certuri repetate este foarte posibil ca şi copilul să
devină violent la rȃndul lui. Trebuie evitate discuţiile ȋn contradictoriu pe un ton ridicat, evitarea
cuvintelor jignitoare, lucruri pe care cei mici le pot imita şi adopta foarte uşor. Părinţii trebuie să petreacă
timp de calitate cu copilul, să ȋl protejeze de evenimente neplăcute, să evite dezacordurile dintre ei, să nu
implice copilul ȋn discuţiile apărute, să nu se jignească unul pe celalalt ȋn prezenţa copilului. Ȋn cazul unui
conflict ȋntre părinţi, aceştia ar putea să ajungă la un compromis ȋn faţa copilului pentru ai da acestuia
ocazia să ȋnţeleagă că se pot ivi şi conflicte, dar că ele se pot rezolva, iar el, copilul, nu este răspunzător
de neȋnţelegerile apărute, ajungȃndu-se la o atmosferă proprice dezvoltării sănătoase a copilului printr-o
comunicare eficientă şi bună.
O metodă des aplicată de părinţi pentru ȋnsuşirea celor şapte ani de acasă este pedeapsa. Copilul
copiază ȋn primii ani de viaţă ceea ce văd la adulţii din jur. Dacă părinţii deviază de la respectarea
regulilor stabilite ȋn cadrul familiei şi copilul va face la fel. Dacă el, copilul, este pedepsit, va acumula
frustrări care vor duce ȋntr-un final la un comportament violent. Pedeapsa trebuie să se constituie prin
impunerea unui set de restricţii prin care copilul să ȋnveţe limitele şi să le respecte. La rȃndul lor, şi adulţii
trebuie să respecte aceleaşi reguli. Părinţii trebuie să fie fermi ȋn impunerea regulilor, să fie promovate
valorile familiale şi ale societăţii ȋn care trăim, cunoscȃnd faptul că uneori societatea pedepseşte mai rău
decȃt o fac părinţii.
Orice tȃnăr care apelează la “Bună ziua!”, “Mulţumesc!”, “Te rog!”, “Scuză-mă!”, “Ȋmi daţi
voie?”, “La revedere!” ȋşi cȃştigă respectul societăţii. Lucruri simple ȋnvăţate ȋn CEI ŞAPTE ANI DE
ACASĂ.

73
Cei șapte ani de acasă

Profesor: Băilă Elena


Școala Gimnazială Nr. 3 Sita Buzăului, jud. Covasna

După cum bine știm, educația omului începe din momentul zămislirii acestuia în pântecele mamei.
Medicii, psihologii și oamenii de știință care studiază sau urmăresc dezvoltarea psihomotorie a persoanei
umane spun că toate trăirile, emoțiile, bucuriile, tristețile și faptele mamei din perioada sarcinii își pun
amprenta asupra personalității pruncului. Din acest motiv, putem concluziona că educația unui om începe
cu educația mamei și continuă apoi în cunoscuții „șapte ani de acasă”. Părinții nu au autoritate asupra
copiilor ajunși la maturitate dacă nu au început să-i educe de la cea mai fragedă vârstă, deoarece educația
din pruncie și deprinderile căpătate din primii ani âși pun amprenta asupra acelei persoana pentru tot
restul vieții.
Trăim vremuri tulburi, confuze în care omul este debusolat, nemaifiindu-i clară învățătura despre
bine și rău. Principiile după care își călăuzeau viața odinioară înaintașii noștri (sfiala, corectitudinea,
dreptatea, puditatea, respectul) sunt considerate în zilele noastre „demodate”, „învechite”, „depășite”, ba
chiar subiecte preferate de swou-rile televiziunilor și, în general, de mass-media. Dacă părinții își
sfătuiesc copiii să nu mintă, să nu fie vicleni, să nu aibă un comportament obraznic sau vicios, reclamele,
multe dintre ele cu tentă erotică, îi îndeamnă să nu aibă limite în nimic pentru a fi „cool”.
În celebra carte „Harry Potter”, unul din personaje nu este primit în gașca protagonistului decât
atunci când începe să mintă.
Pentru ca „cei șapte ani de acasă” să prindă rădăcini în educația copiilor noștri, mai înainte de
toate trebuie ca noi, adulții, să ne cunoaștem pe noi înșine, să avem stabilite foarte clar principiile după
care vrem să trăim, iar acestea să le cunoască copiii noștri nu doar din sfaturile și cuvintele noastre ci din
faptele noastre.
Se povestește că, odată, de mult, o mamă rac și-a chemat copiii și le-a spus:
- Dragii mei, de astăzi înainte să mergeți și voi ca toate celelalte viețuitoare de pe pământ!
Puii de rac, ascultători fiind, s-au străduit din răsputeri să împlinească cererea mamei lor, însă nu
reușeau nicicum. Mama lor văzând că nu pun în practică dorința ei, i-a chemat din nou la ea mustrându-i:
- Măi copii, nu a-ți auzit ce v-am spus? Mergeți și voi înainte, ca celelalte viețuitoare. Nu mai
mergeți înapoi.
Puii de rac au răspuns:
- Mamă, noi vrem să facem ce ne ceri, dar arată-ne tu cum că noi nu știm.

Cea mai importantă parte a lucrării noastre constă în a-i da copilului toate posibilitățile pentru o
bună acomodare în viața socială. Aparținând unei comunități care se lărgește continuu, trecând de la
cercul mic familial la școală, apoi în comunitatea unde va lucra, copilul se va găsi succesiv față în față cu
probleme diferite, se va confrunta cu încercări pe care trebuie să le depășească, iar noi nu vom fi
întotdeauna lângă el pentru a-l ajuta să-și rezolve problemele și să depășească greutățile. De aceea este
foarte important tipul de educație pe care îl aplică părinții copiilor. Întâlnim trei tipuri de educație pe care
părinții zilelor noastre îl folosesc conștient sau mai puțin conștient, și anume:
1. Educația de tip autoritarian.
Părintele autoritarian se caracterizează prin: tiranie, abuz, punitivitate, control absolut restrictiv și tiranic.
Copilul supus unei astfel de educații este obedient, abuzat, exploatat, invizibil, suprasolicitat, cu
consecințe nefaste asupra comportamentului pe toată viața.
2. Educația de tip permisiv.

74
Părintele adept unei astfel de educații este spectator pasiv la faptele copilului, nepunitiv, cu tendințe de
acceptare la toate manifestările copiilor. Elocvente în acest sens sunt schițele lui Caragiale: „Vizită” și
”D-l Goe”.
3. Educația de tip autoritativ.
Este forma de educație ce implică libertate și responsabilitate. Părintele este cooperant, implicat, iubitor și
maleabil. Acest tip de educație este cel mai de dorit a fi aplicat pentru ca „cei șapte ani de acasă” să dea
roade pozitive în viitorul adult.

Cine închide ochii asupra anilor de educație din casă și-și pune nădejdea în minutele școlii, fără
să-și dea seama că scrisul, cititul și socoteala ajută numai jumătatea stăngă a creierului, acela din capul
locului asândește copilul și primejduiește viitorul.
Simion Mehedinți

75
Cei şapte ani de acasă!

Bălăiţă Nuţa
Şcoala Gimnazială, com. Moldoveni
Auzim frecvent spunând “ai cei şapte ani de acasă” sau “nu ai cei şapte ani de acasă” Avem aici
de-a face cu tipul de educaţie informală.Cine ne dă cei şapte ani de acasă? Evident, că familia este cea
care joacă iniţial rolul de formator al copilului. În afară de familie sunt şi alţii cu care elevul vine în
contact şi anume, prieteni, vecini, oameni din parcuri, magazine, mijloace de transport, bibliotecă, loc de
muncă sau de joacă, etc Elevul suportă, influenţat fiind de categoriile enumerate mai sus sau prin
experienţa zilnică, un proces continuu prin care îşi formează atitudini, valori, abilităţi şi cunoştinţe care se
pot modifica de-a lungul vieţii sale. Este o educaţie incidentală, care se petrece fără a avea legătură cu
vreo instituţie.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie
să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta e răspunderea ta. Copilul trebuie obisnuit de mic cu
bunele maniere. Cei 7 ani de-acasă sunt cheia către succesul lui social.Un copil manierat se va descurca
mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc
cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este ca părinţii,
sa fie un bun model pentru el. Se incepe prin învatarea lucrurilor simple încă de la vârstă fragedă: să
salute, să spună „te rog” şi „mulţumesc.Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl
învaţă ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care părinţii, i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric
obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani
de-acasă”.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil
„bine crescut” regăsim învăţarea salutului ce reprezinta prima normă de conduită învăţată în familie,
începând de la etapa în care copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă
firesc cu „bună ziua”. De aseamenea,un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte fie ca sunt adulti sau
prietenii de joaca.Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi
pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa
comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se
conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea
ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale
lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem
„te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre,
nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de
lângă noi.
„Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie
să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea
exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de
dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi
76
spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.Bineînţeles că
toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi
bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului
nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le
predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca
în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul
rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

77
Cei 7 ani de acasa sunt cartea de vizita a fiecaruia in viata

Balan Cornelia Dorina


Scoala Gimnaziala nr. 1 Rieni

Nimeni nu s-a nascut invatat; viata este o scoala pe care o urmam cu totii, zi dupa zi. Iar invatatura,
ca metoda de formare, are un rol covarsitor in viata fiecaruia, inca din pruncie.
Daca copilul tau nu stie sa deseneze, il inveti. Daca nu stie sa inoate, il inveti. Daca nu stie sa-si
lege sireturile, il inveti. Dar daca nu stie cum sa se comporte, il inveti sau il pedepsesti?
In cele mai multe cazuri, cuvantul disciplina este confundat cu cuvantul pedeapsa. Daca ne uitam in
dictionar vom descoperi ca radacina cuvantului disciplina vine de la cuvantul discipol. In forma sa cea
mai simpla, a disciplina inseamna a invata pe cineva, nu a pedepsi.
Copilul tinde sa imite comportamentul parintilor.
Nu are importanta daca ceea ce faci e bun sau rau, copilul priveste si imita. Atunci cand radem de
oamenii care sunt diferiti de noi, cand vorbim frumos despre vreun vecin, tipam la un sofer care franeaza
brusc in fata noastra sau luam gunoiul de jos si il ducem la cos, copiii privesc si invata.
Se spune ca o fapta are greutate mai mare decat o mie de vorbe. Actiunile noastre vorbesc mai mult
decat cuvintele noastre.
Parintii sunt primii care influenteaza copiii in situatiile de viata. De la parinti, copiii pot invata fie
autocontrolul, increderea si responsabilitatea, fie furia, invidia sau teama.
Exista cateva lucruri simple pe care parintii pot sa le faca pentru a intari relatia lor cu copiii si
pentru a-i hrani emotional.
Mai intai trebuie sa ne comportam asa cum ne asteptam sa se comporte copiii nostri. Daca
cerem celui mic sa ramana calm si sa discute despre o situatie, atunci si noi trebuie sa urmam acelasi
comportament.
In al doilea rand, o modalitate ajutatoare de a-l sprijini emotional este sa stabilim asteptari
rezonabile si realiste, in acord cu nivelul sau de abilitati. Pentru a face asta trebuie sa stim, ca parinti,
de ce este capabil copilul nostru la varsta lui. Daca mergem cu bebelusul de 1 an in magazin dupa ce am
facut o vizita prietenilor, iar el a pierdut somnul de dupa-amiaza, nu ne putem astepta ca el sa stea
cuminte si fericit pentru ca programul sau a fost dat peste cap. De aceea trebuie sa raspundem cu
intelegere unui asemenea comportament, nu cu frustrare.
In ultimul rand, amintiti-va ca sentimentele celui mic trebuie respectate. Ca parinti, daca avem o
zi proasta, ne simtim indreptatiti sa fim suparati. Atata timp cat ne exprimam emotiile intr-un mod
acceptabil, noi oferim un model de comportament copiilor nostri. Cand nevoile emotionale ale copiilor nu
sunt respectate, ei vor invata ca nu pot sa conteze pe noi pentru a-i intelege, a-i ajuta sau a-i sprijini.
Cei 7 ani de acasa reprezinta modelarea personalitatii fiecarui copil .
Iata ce trebuie sa faceti, dragi parinti, daca doriti sa aveti un copil cu personalitate si care sa aiba
succes in viata avand incredere si respect de sine:
Inainte sa reactionati la orice problema de comportament ar avea copilul, opriti-va, incercati sa va
calmati respirand timp de 30 de secunde, apoi intrebati-va: cum pot sa-l invat in loc sa-l pedepsesc? Sa
cumparati fulgi de cereale cu vitamine e partea usoara, sa-l hraniti pe copil cu vitamine emotionale poate
veni doar din abilitatea dumneavoastra de a raspunde cu calm in aceste situatii.
Nu uitati ca in momentele de furie, emotia intensa blocheaza ratiunea si memoria! Cele mai
rele lucruri pe care le putem face sau spune se intampla in aceste 30 de secunde! Incercati sa nu
reactionati in acest timp, retrageti-va intr-o alta camera sau intr-un spatiu departe de copil in acest
rastimp.
Ceea ce puteti spune sau face la manie poate traumatiza un copil, ii poate schimba ireversibil viata!
Educatia pe care o primeste un copil inca din pruncie isi va pune amprenta pe viata lui ca si adult ,
de accea ca si parinti trebuie sa avem mare grija la ceea ce oferim ca la un moment dat se va intoarce
inapoi.

78
“Cei şapte ani de acasă”- reprezintă paşaportul care te va însoţi,
oriunde vei merge în viaţă.

Prof. Doina-Eugenia Bălan

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Profesorul psiholog Adina Mesaroş a explicat, cum influenţează primii ani din viaţă
comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit psihologului,
primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale
copilului.„Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat
să identificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât
pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor
bebeluşului, în special de către mamă,constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“?
Până la 6-7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie(să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe,
învăţată din regulile împuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un
grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile, emoţiile şi capacitatea de
relaţionare socială - sintetizează psihologul.
Educatia primita in familie creionează câteva ingrediente, care compun ceea ce se înţelege în mod
tradiţional,”un copil bine crescut”:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc, cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor,
ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea
acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la
leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin
afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva, ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni, şi îl va evita pe cel din
urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
79
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa şi exemplul personal, asta în
primul rând, iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Voi încheia acest scurt articol, în mare parte inspirat din materiale de specialitate, prin care am
încercat să reamintesc care este rolul familiei în educaţia copilului, în special rolul mamei, şi să nu uităm
să-i mulţumim de câte ori ne amintim, de cea mai dragă şi gingaşă fiinţă, MAMA. “Te iubesc mamă!”,
aşa ar trebui să începem o conversaţie cu cea care ne-a dat viaţă şi a încercat să facă tot ce a putut pentru
copilul de astăzi, părintele de mâine....

80
Cei șapte ani de acasă

Prof.Bălan Dragomir Irina


Școala Gimnazială nr.6 Rm.Sărat,jud.Buzău

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Ba chiar el realizează că părinţii îi
acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă,
bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil
să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este
nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul
de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi
acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a
şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este
necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La
această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog,
mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
81
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Profesor Bălan Mihaela-Andreea


Profesor Obreja Carmen
Grădiniţa: “Bob de Grâu” - Sector 3, Bucureşti

”Copilăria este o boală de care scapi pe măsură ce crești” – William Golding

Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul
prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă
garanţii de moralitate, este prima şcoală care îl pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-
şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu
înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educația și
formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește
primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață
sănătoasă, în familie.
„Cei șapte ani de acasă” ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea
reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții
fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și
dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol
foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului.
În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și
dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind
atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui.
În acest sens, la grupă au fost organizate lecţii deschise unde au fost invitaţi părinţii să asiste la
activităţile noastre educaţionale şi practice. Ne propunem ca în relaţia educator-copil-părinte să existe o
armonie şi o comunicare eficientă, astfel încât să fie satisfăcute nevoile cognitive şi nevoile emoţionale
ale copilului.
În anii de școală, părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea
acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai
mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl
pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia
preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea
copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care
acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor.
La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiata.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa
mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi pentru că mâncăm tot ce ne dă
mami”. Astfel, va exista o încercare de concordaţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de
sine.
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani de acasă? deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curăţenie și
exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoţiilor, atât pozitive, cât și
negative, bune maniere și comportament/limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori
dezacord dintre părţile de vorbire), modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări
ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit,
este pedepsit pentru diverse fapte), consecvența în realizarea unei sarcini, concentrare a atenției,
perseverență în realizarea unei sarcini, alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva. Cu
toate că raţionamentul copilului încă nu este aşezat pe făgaşul logic, setea sa de cunoaştere îl face să fie
mereu preocupat de cunoaşterea realităţii. Această curiozitate se concretizează spre vârsta 4-5 ani în
lanţurile de întrebări “De ce”?. Întrebările copilului se extind de la obiectele şi fenomenele apropiate spre
cele îndepărtate.
82
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul este în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai
străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia
este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal,
asta în primul rând, iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Unele din
însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de competivitate,
altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini.
În concluzie, putem admite că familia are un rol important în conturarea personalităţii, având în
vedere faptul că educaţia oferită de familie reprezintă factorul principal în dezvoltarea copilului.

Bibiliografie selectivă:
- E. Bonchiş - Familia şi rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, Iaşi, 2004
- U. Șchiopu, E. Verza - Psihologia vârstelor - ciclurile vieții, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1995

83
IMPORTANȚA CELOR
„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

Prof.Bălașa Flori
Școala Gimnazială Teasc, Dolj
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de
Dumnezeu să deţină rolul principal.
Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi
responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva
aspecte legate de educaţia creştină. Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe
copii de cunoaşterealui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de
credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt
exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau
un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate
modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu
ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât
din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele.
Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se
de nici un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că
ispitele care vin din toate părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu. Unii părinţi le citesc
copiilor din vieţile sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi
vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descrise în vieţile sfinţilor.
Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil
creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi
Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele
două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu,
care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Moș Crăciun
și „iepuraşul“și mai puțin, Ziua de Crăciun și Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de
ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri și
daruri din ce în ce mai diversificate, în fucție de vârstă.
Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă
curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de
sfinţenie; dar această părere nu corespunde realităţii!
E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vieţile oamenilor aleşi pe care i-a avut Biserica în
vremea noastră. Părinţi îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari duhovnici, mari asceţi,
unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte. Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o
Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din: România, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi,
sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai
acolo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu. Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta lor în loc de
desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi Împărăţia cerurilor.
Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care poate oferi
adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca, veşmintele şi
gesturile preoților/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă, toate
acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale
rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp
din ce în ce mai profundă.
Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul
porneşte atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de
neam în numele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de
84
eroii neamului. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de
sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor.
Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile
tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la Botez,
trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici un
ajutor pământesc nu îi poate fi de folos!
Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii,
filmului, modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul
are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă
părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are
tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează
exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi.
Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o
zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de
necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot
(cu lux de amănunte)!
Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care
părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor. Important este să aibă credinţă în
Dumnezeu, să se căiască pentru păcatele lor şi să alerge să ia dezlegare de păcate prin Taina Spovedaniei.
Rolul unui duhovnic bun, care să sfătuiască şi să mustre, care să dea binecuvântare pentru săvârşirea unor
fapte importante, este de neînlocuit.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem
împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune,
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care
îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de
viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică,
vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.

BIBLIOGRAFIE
Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

85
Familia şi importanţa celor 7 ani de acasă

Prof.înv.primar: Balint Erika


Instituţia: Şcoala Gimnazială “Fraţii Neuman” Arad
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Profesorul psiholog Adina Mesaroş susţine că , primul pas în dezvoltarea
bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge
pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea
nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi
pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de
către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
Psihologul spune că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în
braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu
refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe,
mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”, punctează psihologul. În jurul
vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, spune Adina Mesaroş, cu
condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi
uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo.
Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea
interesant”, explică ea. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care
ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl
vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul
subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti,
pentru că el învaţă prin imitaţie.
Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special
jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că
trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este
pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”, exemplifică psihologul.
După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile
publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte
important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem,
pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care
face criza”, spune psihologul. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste
crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi
conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de
important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă
asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate
să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă psihologul.
După 5 ani înţeleg regulile.Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care,
prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se
formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de
întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda
familiei Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli
de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în
autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că
mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din
apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale
căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani),

86
se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu
greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia
către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei
din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.

87
EDUCAȚIA TIMPURIE

Prof. înv. primar, BALINT LAURA


Şcoala Gimnazială „Mihai Eminescu” Arad

Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât
de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să
scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de
dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei
mai importanți, mai ales primii, când înveți ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute. În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în
societate, când vorbim cu una sau mai multe persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu
suntem puși într-o situație mai delicată. Un bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim
locul nostru unei persoane mai în vârstă ca noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești
ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată
cu timpul.
Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja
deprinse din familie. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional,
un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei
lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.

88
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp
– între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări,
eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l
insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-
ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că
soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul
personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Educația copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educațional. Fie că este
vorba despre viața de acasă, fie că vorbim despre educația de la grădiniță sau școală, copilul trebuie
învățat să înțeleagă și să respecte regulilele de comportament sau de interdicțiile pe care i le stabilesc
părinții sau educatorii.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani. Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă,
deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne
ideea de la bază a acestei expresii: normele de conduită se învață din familie.

89
Secretul succesului în cei 7 ani preșcolari

Bálint Mária
G.P.P.Manócska- sectia Csipkerózsika
TÂRGU SECUIESC
Primii 7 ani au o importanță deosebită din punctual de vedere al dezvoltării copilului. În această
perioadă copilul manifestă o sensibilitate specială, pentru ca noi să putem dezvolta și forma anumite
aptitudini, trăsături. Până la vârsta școlară, trebuie să atingă un nivel de maturitate, de dezvoltare stabilită,
pentru a putea îndeplini sarcinile de învățare. Ce putem să facem în acest sens ?
1. Să respectăm ordinea zilei și regulile!
Evenimentele care se repetă, sistematizarea sunt extrem de importante pentru dezvoltarea
corespunzătoare al copilului. Face mai ușoară acomodarea cu programele care-l așteaptă, să privească
evenimentele vieții cu o așteptare pozitivă, pe de altă parte dezvoltă credința micuțului în siguranța lumii,
calculabilitatea acesteia, care mai târziu vor constitui fundamentul armoniei spirituale și încrederii în sine.
Sănătatea fizică, la rândul ei presupune ca micuțul să se culce, să se trezească, să se spele, să se joace și să
mânânce la ore stabilite. Dacă sistemul lui se adaptează la acesta, acesta va ajuta copilul, să însușească
regularitatea necesară mai târziu, în învățare, muncă. Chiar și manifestările ”isterice” legate de culcarea
de seară, de îmbrăcare, de masă vor înceta, măcar în parte, dacă copilul este conștient la ce se poate
aștepta legate de diferitele evenimente. Acest lucru facilitează în mod clar adaptarea, iar după un timp,
chiar el va fi cel care va pretinde respectarea obiceiurilor de către părinți. De sentimentul de siguranță al
copilului sunt strâns legate regulile care nu sunt nici prea lejere, nici prea rigide. Se liniștesc, dacă simt că
părinții le definesc hotarele, iar aceste granițe nu pot fi împinse de ici-încolo. Cu un stil de educație prea
severă, sau prea lejeră, părintele ăși pierde rolul calculabil, care oferă siguranță și astfel copilul devine
neliniștit și anxsios.
2. Să stabilim obiceiuri sănătoase!
Societatea noastră este caracterizată în general de un stil de viață nesănătoasă. Mișcare puțină,
muncă susținută, în mai multe schimburi, deseori și la sfârșit de săptămână. Dependențe la grămadă :
băuturi, jocuri, nicotină, cafea. Să ieșim din acest cerc vicios ! Alimentația sănătoasă este importantă
pentru toată familia. Să le asigurăm o cantitate suficientă de legume, fructe ! Deseori ne dăm seama acasă
că, copilul este mofturosa față de alimente, dar la grădiniță sau la restaurant mânâncă, spre mirarea
tuturor, tot ceea ce i se pune în față. Secretul constă în meniul presatbilit. Copilul poate să aleagă din ceea
i se pune în față pe masă. Să nu-l întrebăm la fiecare pas : Ce ai dori ? Deoarece răspunsul deseori va viza
niște dulciuri. Să gătim, să grădinărim împreună cu el. Astfel și el intră în legătură directă cu mazărea,
varza sau morcovul atât de neîndrăgit. Să facem mișcare cât mai des ! Excursiile, promenadele familiale
nu numai că sunt sănătoase, ci trăirile comune contribuie la întărirea sentimentului de familie. Să limităm
timpurile petrecute de copii în fața televizorului, calculatorului ! Este bine, să îvățăm copii, să nu pună
accent pe distracții pasive, oferite de-a gata, ci este mai bine să-și caute el singur îndeletniciri care să-l
distreze.
3. Să dezvoltăm abilități componente!
Dezvoltarea lingvistică: Dezvoltarea lingvistică este important din punctul de vedere al socializării,
aptitudinilor de scriere și de citire. Conform cercetărilor, cei care au capacități lingvistice mai bune, dau o
impresie mai bună, sunt considerați mai inteligenți, pot ajunge în posturi mai bune la locul de muncă.
Citirea regulată a basmelor, de poezii mici și ascultarea de cântece contribuie la dezvoltarea
competențelor lingvistice. Să povestim și să cântăm cât mai mult copiilor noștrii !
Coordonarea mișcărilor: Exersarea mișcărilor mari și subtile au un rol hotărâtor asupra dezvoltării
sistemului nervos. Jocurile de echilibristică, învârtirea, rotirea copiilor, balansarea nu este o simplă
coincidență, că sunt cele mai răspânite jocuri de bază pe întreaga lume. Pentru dezvoltarea mișcărilor
subtile, se practică din cele mai vechi timpuri strângerea boabelor de fasole, dar și ruperea de hârtie și
modelarea plastelinei. Nu strică, dacă la vârsta școlarizării copilul se acomodează cu folosirea
creioanelor! Să încurajăm desenul, deoarece prin această îndeletnicire, copilul se pregătește pentru
învățarea scrisului!

90
Cei șapte ani de acasă

BALOG ERICA
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Dupa anii “90 acest concept a cam disparut din cotidian, pentru ca au aparut familii bogate si
atunci copii au primit o educatie prin strainatate, si din ce stiu eu pe la ei nu exista asa ceva, adica omul se
vede la maturitate dupa cei 7 ani de acasa.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasa, pe care cei batrani il invoca atunci cand este nevoie de acest
lucru? Pana in clasa primara, cam pe la 7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii cu familia si cei apropiati
in general. Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu pe viitor sa
poti intra in viata cu minim de lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti
familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni
pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostrii.
Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate daca
stii sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de aceeasi varsta cu tine.
Educația primită în familie scoate în evidență anumite trăsături pe care le are un copil „bine
crescut” adică cu „cei șapte ani de acasă”, acestea fiind:
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care
piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici
pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil
„bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice
vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi
cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm
simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.
Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că
recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi
demnitate.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa –
în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe
cel din urmă.
În concluzie, deși în fază incipientă, educația primită acasă, ne învață să fim oameni, ne învață
cum să ne comportăm în societatea în care trăim zi de zi, educația școlară, pe lângă învățăturile ce ni le
oferă prin diferite materii, nu vine în sprijinul educației primite acasă, continuând treaba părinților și
învățându-ne mai departe cum să fim oameni , din contră , educația școlară ne îngrădește creativitatea și

91
libertatea atât mentală cât și fizică și le dezvoltă elevilor spiritul competitiv, care in loc să lucreze ca o
echipă , să fie prieteni, sunt incurajați să fie individualiști.

92
CEI 7 ANI DE ACASĂ

înv. Vasilica Balu (Școala Gimazială Albești-Boiu, jud. Mureș)


„A învăța că în viață, mai ușor se poate învinge ura cu dragostea, minciuna cu
adevărul și violența cu abnegația, ar trebui să fie un element fundamental în
educația oricărui copil"(Mahatma Ghandi)
„Cei șapte ani de acasă” se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui
zi din clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un kinder devine părinte și începe să își
facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată?
„Cultura nu este urmare a școlii, ci a dorinței de o viață de a o dobândi.”
(Albert Einsten)
Importanța acestei expresii reiese din conștientizarea și aplicarea cotidiană constantă și progresivă
de către părinți și educatori tuturor copiilor pe întreg parcursul vieții. „Cei 7 ani de acasă” reprezintă
educația pe care copilul o primește de la părinti începând de la bunele maniere și continuând cu regulile
morale care îl vor defini ulterior ca adult. Toata lumea se gândește la un copil care are „cei 7 ani de
acasă” ca la un copil bine educat, care se comportă exemplar cu persoanele din jurul lui și care știe să facă
diferența între ce e bine și ce e rău. Se subînțelege că la baza acestei educații primare se află nivelul
cultural și moral al educatorilor, fie ei părinți, ori cadre didactice.
La baza „celor 7 ani de acasă” stau câțiva factori esențiali: valorile pe care se bazează familia și care
îi sunt transmise micuțului, dragostea părinților și specificul de dezvoltare al copilului ((particularitățiile
individuale, atingerea nevoilor bazale din piramida lui Maslow).
Un copil iubit și apreciat de către familie se va simți protejat și va avea un sentiment de siguranță
care îi va permite să aibă încredere în forțele proprii și să învețe să își asume regulile de comportament.
Dacă educarea copilului se va face într-un ambient deschis și relaxant, bazat pe iubire și încredere,
atunci acesta nu va percepe regulile ca pe o disciplină de fier și îi va fi mult mai ușor să le asimileze. În
completare se află nevoile minim-existențiale care sunt date de către factorii economici ai mediului de
viață al familiei.
„Ceea ce avem de învățat să facem; învățăm făcând." (Aristotel)
Este foarte important ca părinții să înțeleagă că educarea copilului trebuie adaptată etapelor de
vârstă, deoarece cel mic înțelege lumea într-un mod diferit la 3, 5 sau 7 ani.
Dacă până la vârsta de 2-3 ani copilul nu va fi capabil să vadă dincolo de nevoile lui, începând cu
vârsta de 3 ani și până la 5 ani acesta va începe să fie capabil să împartă jucăriile și să facă diferența
dintre a face un lucru bun și a face un lucru rău. Tot la aceasta vârsta copilul trebuie inițiat în arta bunelor
maniere, cea mai bună metodă pentru a face acest lucru fiind cea în care cel mic va participa la masă
alaturi de familie și va fi plimbat în anumite ipostaze din care poate deprinde regulile de purtare.
După vârsta de 5 ani cel mic va începe să petreacă mai mult timp cu persoanele din jur. Acesta este
momentul cheie unde el va învata să aibă un vocabular cât mai divers și bine conturat, dar și să își
dezvolte capacitatea de comunicare cu cei din jur și să își argumenteze punctul de vedere. Expresia „așa a
zis mama...”,folosită frecvent la acestă vâstă și nu numai, vine să susțină faptul că încă de la naștere
copilul dobândește „preconcepții”, „prejudecăți”, deseori acești termeni fiind folosiți cu sens negativ. Dar
au un sens concret și foarte important: este vorba despre lucruri pe care le credem despre lume încă de
mici pentru că așa ni le-au transmis părnții, iar noi nu am stat niciodată să ne gândim cu adevărat la ele la
vârsta copilăriei, de accea poartă denumirea de „pre-judecăți”, adică ne-au fost implementate, nu au
apărut în urma unui proces propriu de gândire.
Cheia succesului în educarea copilului o au părinții care trebuie să implementeze reguli și să nu se
abată de la ele. Atât mama, cât și tatăl trebuie să rămână fermi în deciziile pe care le iau și să îi spună
dinainte copilului ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Este de preferat ca aceste reguli să fie în
concordanță cu cele din mediul instructiv-educativ și social fracventat de către copil.
„ Educația este un ornament în vremuri de prosperitate și un refugiu în vremuri
de restriște." (Aristotel)
Maria Montessori este unul dintre puținii pedagogi care a schimbat radical gândirea în ceea ce
privește creșterea copiilor în secolul XX. Sfaturile ei memorabile ne vor ajuta în relația cu cel mic în

93
fiecare zi. Doresc să readuc în atenția cititorului cele 19 sfaturi ale Mariei Montessori în ceea ce privește
datoria de un bun părinte și educator:
1. Copiii învață din ceea ce îi inconjoară.
2. Când copilul este criticat, învață să condamne.
3. Când copilul este apreciat, învață să iubească.
4. Când copilul este tratat cu răutate, învață să fie agresiv.
5. Dacă ești onest cu un copil, copilul învață să fie corect.
6. Când copilul este ironizat, învață timiditatea.
7. Când copilul trăieste în siguranță, învață să creadă.
8. Când copilul este făcut de ruține, învață să se simtă vinovat.
9. Când copilul este acceptat, are încredere în sine.
10. Dacă ești tolerant cu un copil, învață să fie răbdător.
11. Când copilul este încurajat, învață să creadă în propriile forțe.
12. Când copilul trăiește într-o atmosferă prietenoasă și se simte util, învață altruismul.
13. Nu vorbi urât despre copil, fie că e prezent sau absent.
14. Dezvoltă doar ceea ce este bun la un copil, înlătură răul.
15. Întotdeauna ascultă și răspunde întrebărilor sau cererilor unui copil, e ceea ce te apropie de el.
16. Respectă un copil chiar și atunci când face o greseală. El va fi în masură să corecteze greșeala
destul de repede.
17. Întotdeauna fii gata să ajuți un copil care are nevoie de ajutor și să stai deoparte atunci când a
găsit ceea ce avea nevoie.
18. Ajută un copil să stăpânească lucrurile devreme, asigurându-te că lumea din jurul lui este plină
de afecțiune, pace și iubire.
19. Arată-i întotdeauna copilului cât poate fi de bun.
Prin urmare, expresia „Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume." ( M. Ghandi)
aduce în prim-plan obigativitatea adulților de a implementa toate normele etice care stau
la baza unei societăți, deoarece noi suntem societatea și doar noi înșine avem puterea,
prin educație, de a o ridica la un standard cât mai înalt de civilizație.

94
IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

Prof.înv. primar Banciu Mihaela


Şcoala Gimn. Nr. 3 Sita Buzăului
Jud. Covasna
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă
frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu
să deţină rolul principal.
Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi
responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva
aspecte legate de educaţia creştină. Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii
de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de
credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu. Dacă îi vor vedea
rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât și la
grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi
sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce
o viață curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni.
Este o misiune destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează
doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să
înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul
se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)! Ar fi bine dacă părinţii şi-ar da
seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze
anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor
caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi. N-o poţi scoate la
capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când în centrul vieţii părinţilor stă
Dumnezeu, şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac, inimile copiilor nu au de
ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie, prilej de împlinire.
Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care
părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem
împreună gogoși/plăcinte!”), este de mare folos.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi
intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o
restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al
conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte
din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În
situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este
important, că nu interesează.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina,
95
cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici
în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit
copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să
descopere lumea. Prin urmare cei şapte ani de-acasă constituie piatra de temelie pe care se clădeşte viitorul
parcurs al vieţii „comorilor noastre”.

96
Politețea – oglinda familiei

Prof. Bandac Lăcrămioara_Daniela


Liceul ”Ștefan cel Mare” Codăești, jud. Vaslui
”Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoși" (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii)
Comportamentul uman în familie şi societate are ca bază educaţia şi deprinderile acumulate în
primii ani de viaţă. Expresia ”cei şapte ani de acasă” cuprinde totalitatea elementelor de formare şi
educaţie din mediul familiei şi eventual din primii ani de grădiniţă sau şcoală.
Primele elemente ale comportamentului civilizat şi de bună creştere sunt oferite copiilor în familie
prin comportamentul părinţilor şi mai apoi prin sfaturi şi educaţie. Treptat, cei mici vor deprinde regulile
de bună purtare şi mai apoi bunele maniere atât de necesare convieţuirii în societate.
„Nu are cei 7 ani de acasă” replicam deseori atunci când facem referire la un copil nepoliticos, care
nu și-a însușit regulile de comportament civilizat în societate. Aceasta expresie definește tot ansamblul de
cunoștințe, deprinderi și achiziții acumulate în primii 7 ani de viața. Este perioada în care copilul
memorează și asimilează rapid informații, dezvoltându-și limbajul și gândirea. In copilăria mică, o
influența puternica o are familia și abia mai târziu, în perioada școlară, intra în rol anturajul, iar părerea
părinților contează din ce în ce mai puțin. Un copil bine-crescut se va adapta mult mai ușor în societate
decât unul căruia îi lipsesc ”cei 7 ani de acasă”.
La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa
mi-a spus bunica” ori „tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi”. Astfel va exista o încercare de
concordanta între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine.
Nu este de-ajuns doar să ne controlam limbajul și comportamentul în fața copilului, ci si exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că
asta nu înseamnă ca permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtam ori reacționam la cei din jur,
pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însa va trebui să ne
impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să
poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele
negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți ca cel mic
ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate
acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicam astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme
ori reguli de politețe, în special.
Aceasta expresie definește însa tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumulate în primii șapte ani de viață. Aceasta perioada de timp este considerată „culmea achizițiilor”,
este considerata una din perioadele de intensă dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj etc.
Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informații, de către cine și în ce mod.
Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui
Pentru învăţarea copiilor, părinţii trebuie să fie politicoşi cu ei, pentru că politeţea se învaţă, prin
puterea exemplului. Expresia ”te rog” nu trebuie să lipsească din nici o solicitare adresată copilului. La
culcare trebuie spus ”noapte bună” sau ”somn uşor”, iar la trezire ”bună dimineaţa”, ”poftă bună” la
masă, "mulţumesc" când este cazul.
Specialiştii în pedagogie recomandă părinţilor să-şi înveţe copiii să salute musafirii. Chiar şi un
simplu “bună ziua” sau “la revedere” este suficient pentru a face o impresie bună. Pentru cadourile
primite este bine să ştie că trebuie să spună "mulţumesc". Atunci când cere ceva, copilul trebuie să spună
"te rog". Astfel, cererea lui nu va suna a poruncă şi va fi considerată o bună manieră. Copilul nu trebuie să
se uite insistent la cineva sau să arate cu degetul către o persoană, mai ales dacă aceasta are un handicap.
97
Socializare înseamnă şi faptul că este dispus să-şi împrumute jucăriile altor copii atunci când iese
afară la joacă. Aşa îşi poate face noi prieteni. Un alt element de bună purtare este neamestecul în
conversaţia ”celor mari”. Se poate face doar dacă este vorba de o urgenţă. Altfel trebuie să aştepte până
când adulţii termină de vorbit. Iar dacă este o urgenţă, să întrerupă întotdeauna discuţia cu “vă rog să mă
iertaţi că vă întrerup…”.
Ce pot învăța copiii în cei șapte ani? Deprinderi de autoservire, reguli de igienă și curățenie,
exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și
negative, bunele maniere și comportament, să folosească un limbaj corect. De asemenea pot învăța să
relaționeze cu ceilalți, să răspundă la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i
se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte etc), să fie
perseverent și consecvent în realizarea unei sarcini.
Unele din însușirile dobândite în aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de
competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini etc.
Educația primită acasă în prima copilărie are deci o importanta deosebita și lucrurile învățate în
acea perioada se transforma în valori respectate tot restul vieții. Părintele trebuie să-și îndrume copilul să
aleagă binele și adevărul, să-l învețe valoarea muncii si aprecierea ei, sa-i dea primele noțiuni despre
politețe, bun simt, generozitate, onestitate, respect. Pas cu pas, copilul le va deprinde și le va aplica, sub
atenta supraveghere a mamei și tatălui, deopotriva, până când ele vor deveni parte dintr-un comportament
natural, sănătos, al adultului de mai târziu.
Politețea este un cod care cuprinde multe reguli care variază în funcție de mediul social, de epoca,
de indivizi. Dar oricare ar fi aceste reguli, la tara sau la oraș, astăzi sau acum o suta de ani, într-o familie
de profesori sau de muncitori, atunci când cineva nu le respecta, se spune ca nu are bun simt. Bunul simt
este o calitate mult prețuită care dă o măsură a valorii individuale; a spune ca cineva are bun simț este o
apreciere care are în vedere și comportamentul individului, dar și însușiri precum bunătatea, altruismul,
dragostea de adevăr și dreptate.
,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei; Sădește un
obicei și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.” Samuel Smiles

Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
2002
2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
4. www.didactic.ro

98
ELEVUL CU CEI 7 ANI DE-ACASĂ
prof.înv.primar Bandas Alina
Școala Gimnazială Satu Mare, Suceava
„Nu-nţeleg nici să mă pici
-Că zicala nu mă lasă –
Cum s-or comporta cei mici
Fără şapte ani de-acasă...”
(Teodor Maricaru- „Antologia epigramiștilor români”)

Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Bunele maniere sunt cartea noastră de vizită: de felul în care ne comportăm(atât acasă, cât și în
societate) depinde dacă ne putem lega noi prietenii, dacă ne integrăm în colectiv și, mai târziu, dacă avem
sau nu succes în viață. A avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-
cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu
vecinii etc.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Educația „celor șapte ani de acasă” reprezintă răspunsul la niște întrebări, de genul: • Cine salută
primul? • Cum ne îmbrăcăm? • De ce trebuie să fim punctuali? • Cum e bine să ne comportăm la masă? •
Cum se oferă un cadou şi cum se primeşte un cadou? • Cum trebuie să ne comportăm la un spectacol, la
o expozitie, într-o excursie, în magazin, la o petrecere etc? • Cum vorbim la telefon?etc.
Politeţea este „ceva“ care se învaţă. Şi se învaţă uşor. Primele reguli de politeţe se învață de la
părinţi şi bunici. Apoi, șe ascultă de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la toţi
profesorii. Toţi aceşti oameni le dau sfaturi copiilor zilnic:
• „Spune Bună ziua când te întâlneşti cu cineva cunoscut!“ – spune mama;
• „Nu vorbi cu gura plină!“ – spune bunica;
• „Pune-ţi batista la gură când strănuţi!“ – spune tata;
• „Spune te rog când ceri ceva!“ – spune doamna învăţătoare; şi multe, multe alte sfaturi.
Fiecărei circumstanţe îi corespunde un set de “reguli”. A avea bune maniere înseamnă:
• să avem o ţinută şi un limbaj impecabile;
• să ne comportăm cuviincios cu cei din jurul nostru;
• să fim politicoşi şi agreabili;
• să ne respectăm pe noi înşine şi pe cei din jurul nostru;
• să fim capabili să ne stăpânim emoţiile şi impulsurile;
• să dăm dovadă de încredere şi onoare;
• să fim concilianţi, să ştim să aplanăm conflictele şi să le evităm;
• să ne stabilim şi să respectăm propriile noastre principii morale;
• să deţinem simţul responsabilităţii;
• să fim diplomaţi, să ştim să acţionăm în orice situaţie;
Dacă sunt politicoşi cu toată lumea, în tot cursul zilei, copiii scapă de observaţii. Ba, mai mult, vor
fi apreciaţi şi lăudaţi. Ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Viaţa de zi cu zi va fi mai bună, mai
armonioasă şi chiar mai veselă. Aşadar, merită să se străduiască să fie politicoşi. Când greşesc nu trebuie
să se sperie, ci să caute să se corecteze. Când nu ştiu cum să se comporte într-o situaţie, trebuie să îi
întrebe pe cei mari cum să procedeze, fără să le fie frică sau ruşine.
Ce trebuie să știe un copil „de acasă”? Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să
fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat
99
care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți. Copilul cu cei șapte ani de-acasă va arăta cât de frumos își împlinește și își exprimă
personalitatea:
– va şti să fie cuviincios, dar, în acelaşi timp, şi dezinvolt;
– va şti să se comporte respectuos, dar fără a fi timid;
– va şti să se poarte natural, având încredere în sine, fără a se teme că „se face de râs”.
Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Bibliografie:
• Roxana Geantă- „Cei șapte ani de acasă”, editura Galaxia Copiilor, Aprilie 2016
• Michiela Poenaru- „Cei sapte ani de acasa. Codul bunelor maniere pentru copii”, editura
Coresi, 2009
• Delia Munteanu – ,,Politeţe şi bună cuviinţă”, Editura Ramida, Bucureşti, 1992
• http://www.copilul.ro
• http://www.didactic.ro

100
CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ

Profesor Viorica Banea


Școala Gimnazială Ațintiș, județul Mureș
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Necesitatea educării tinerei generații pentru a face
față exigențelor societății, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de
cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă
cerinţelor societăţii.
Dar ce înseamnă comportament adecvat?
Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii?
Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea
sufletului omenesc.
Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile
etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate
de o convingere interioară.
Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi
recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută?
Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ?
Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte
asupra fondului moral al relaţiilor umane.
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai
goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată.
Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce
copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură,
este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.
În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă
cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.
Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au
rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani
de-acasă”.
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi
vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu
bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii,
fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe
pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la
şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce
oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor
de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni
adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.
Nu este corect să dăm vina pe alţii.
Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi
suntem părinţi.
101
Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am
numărat odată printre aceştia.
Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a
tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul
expresiei “cei şapte ani de-acasă”. Oricum, procesul de educaţie nu se opreşte la o anumită vârstă. Nu e
niciodată prea târziu ca să înveţe ceva!

102
EDUCAŢIA ÎNCEPE CU CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Banu Elena Cristina


Profesor învăţământ preşcolar
Şcoala Gimnazială Gura Bărbuleţului

“Educaţia nu reprezintă ce ai putut să memorezi, şi nici măcar cât de multe ştii. Educaţia îţi permite
să diferenţiezi cunoaşterea de necunoaştere . “ Anatole France
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
" Educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului". Oana-Maria Udrea .
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă
a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de
comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca
adult. Cei şapte ani de acasă pot şi trebuie să fie fundamentul conduitei copilului ce va deveni adult.
"Cei şapte ani de acasă" este o expresie pentru educaţia pe care părinţii o dau copiilor lor. Din
perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinţii tăi sunt cei mai importanţi, mai ales primii,
când înveţi ce este viată de fapt şi cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să înveţe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viaţă, o
atenţie sporită. Când acesta începe să priceapă şi să aibă raţiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri fiinţei nou născute.
În al doilea rând, aceşti şapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur şi simplu suntem puşi într-o situaţie mai delicată. Un
bun exemplu pentru o bună educaţie este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca
noi, sau deschidem uşa unei femei şi aşteptăm să intre. Aceşti ani i-am primit la vremea noastră, şi o să-i
dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
Cei 7 ani de acasă sunt esenţiali pentru a pune baza unei educaţii corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înţelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri
împărţite.
În acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune
maniere şi, dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă.
Important este ca părinţii să respecte cât mai mult formulele de politeţe, regulile de bune maniere în
familie, iar copiii îi vor imita cu precizie de 90%.
Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai uşor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă
micuţul cere o jucărie, trebuie obişnuit să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”,
„poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, are nevoie de cât mai multe exemple concrete, de preferat în
momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa trebuie insistat până acestea vor deveni o
obişnuinţă.
De asemenea părinţii ar trebui să ţină cont şi de aceste sfaturi utile:
- Să aibă grijă cum vorbesc în preajma copiilor, deoarece ei adoptă acelaşi limbaj ca adulţii.
- Să înveţe copiii să se adreseze adulţilor cu un anumit grad de formalitate, precum „doamna” sau
„domnule”, cu excepţia cazurilor în care cei mari îi roagă să le spună altfel.
- Să îi îndrume cum să salute sau să se prezinte corect, cum să se comporte în public şi de ce nu este
bine să întrerupă o discuţie.

103
-Să felicite şi să recompenseze copiii de fiecare dată când fac un lucru bun, când respectă anumite
reguli, pentru că în acest mod vor reţine mult mai repede.
Societatea noastră duce lipsă de aceşti şapte ani de acasă, iar urmările sunt negative. Cei şapte ani
de acasă reprezintă o bază a educaţiei. Dacă lipseşte baza, ca la orice clădire, este grav.
Educaţia este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost cumpărată
din banii strânşi în cei şapte ani.

Bibliografie :
1. “Consilierea şi educaţia părinţilor “ ,Vrăşmaş Ecaterina Adina ,Editura Aramis ,Bucureşti 2002
2. “Educaţia preşcolară în România “ ,P.Emil ,R.Iucu, Polirom 2002

104
Cei 7 ani de acasa: norme si valori esentiale pentru succesul viitorului copilului

Prof. Bărbieru Mihaela Frăguța


Școala Gimnazială D. Rădulescu. Oarja
Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa
consolideze normele deja deprinse din familie.
Cei 7 ani de acasa si comportamentul copilului
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
2 scenarii posibile
Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele,
copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi
cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi
contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica
ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi
paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele. Trebuie să
recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe
porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi
inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o
provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic
drept „cei şapte ani de-acasă”.
Ce sunt cei 7 ani de acasa?
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor?
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.
Educatia primita in familie
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
105
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

106
Cei șapte ani de acasă

Prof. Barbu Diana-Livia


Școala Gimnazială ”Victor Ion Popa” Ivești, jud.Galați
”Educația nu reprezintă ce ai putut să memorezi, și nici măcar cît de multe știi. Educația îți
permite să diferențiezi cunoașterea de necunoaștere” (Anatole France)

S-a întâmplat de multe ori, încă din fragedă pruncie, să auzim în jurul nostru expresia ”cei șapte ani
de acasă”, fără să îi înțelegem rostul și fără ca cineva să aibă răbdarea să ne explice. Însă, pe măsură ce
anii trec și noi înaintăm în vârstă, sintagma începe să capete sens și nu mai avem nevoie de explicații, din
contră, începem să ne întrebăm ”Unde sunt cei șapte ani de acasă?”.
În fiecare zi observăm în jurul nostru din ce în ce mai multe persoane cu manifestări mai... ciudate
în comportament sau cu un limbaj care lasă de dorit, ceea ce duce cu gândul, inevitabil, la ”cei șapte ani
de acasă”. Nu știm dacă accesul nelimitat la lumea virtuală sau mediatizarea accentuată a cazurilor de
violență din școli au vreun rol în această direcție, însă suntem convinși că educația de acasă lasă mult de
dorit. Un copil se va adapta cu ușurință în societate în momentul în care va avea susținerea nelimitată și
necondiționată a familiei, atunci când va învăța că expresii precum ”te rog” sau ”mulțumesc” ar trebui să
fie nelipsite din vocabularul său. Relația afectivă dintre părinți și copil, valorile morale pe care se bazează
familia și pe care aceasta le transmite au un rol covârșitor în formarea caracterului și a personalității
viitorului adult.
Psihologii sunt de părere că, până la vârsta de 6-7 ani, copiii ar trebui să aibă un anumit grad de
autonomie, asfel încât să se îmbrace singuri, să se spele și să-și păstreze ordinea în lucruri, o dezvoltare
emoțională care să le permită să-și controleze emoția și fricile, un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din
regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, precum și
capacitatea de relaționare socială. Dacă aceste norme nu sunt deprinse, contactul cu lumea din jur va fi
dur și intervin probleme de comportament.
Din păcate, realitatea zilnică a familiei contemporane diferă mult de cea a generațiilor anterioare.
Părinții, concentrați pe carieră și pe asigurarea celor necesare unui trai cât de cât decent, lasă educația
copiilor în grija școlii, a cadrelor didactice, lucru total greșit, căci, în lipsa comunicării dintre școală și
familie, primul care are de suferit este copilul. Acesta poate fi supus de familie în cursa epuizantă a
obținerii de performanțe sau, dimpotrivă, nu mai e stimulat în dezvoltare de către părinți, care consideră
că sarcina este exculsiv destinată școlii.
Astfel, ajungem din nou la ”cei șapte ani de acasă”, care au o importanță vitală atât pentru
dezvoltarea copilului, cât și pentru părinți și societate, căci ei constituie baza educării și dezvoltării
adultului de mai târziu.

107
Cei șapte ani de acasă

Prof. Barbu Liliana


C.S.E.I. „Sfânta Filofteia”
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spun majoritatea psihologilor.
Este esențial ca părinții să adapteze comportamentul față de copil în funcție de vârsta acestuia;
modul de adresare este automat diferit dacă este vorba de un copil de 2 ani sau unul de 6 ani. Părinţii
trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi
să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie
consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea
când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile
involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
Modelele sunt și ele deosebit de importante. . Părinţii sunt principalele modele pentru copil.
Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Si astăzi,
când copilul mic este și el bombardat de informații din ce în ce mai multe și mai variate singurul reper
responsabil cu selecția acestor informații rămâne părintele. Televizorul prezintă modele- copilul se
confruntă cu informații contradictorii- întreabă, încearcă să lămurească neconcordanțele. Părintele trebuie
să fie prompt în a rezolva aceste dileme prin vorbe dar și prin fapte.
O altă modalitate de formare a unor comportamente sănătose este prin recompensă și pedeapsă. Cea
mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea
mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să fie
lăudat ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în
administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o
ceartă.
„Cei 7 ani de acasă” nu este numai o expresie folosită atunci cănd apreciem pozitiv sau negativ
comportamentul unei persoane, este temelia unei educații care asigură premisa unei dezvoltări armonioase
și complete ulterioare. Totuși cred că educația celor 7 ani de început nu se termină niciodată și formarea
unei personalități echilibrate este un proces continuu toată viața noastră.

108
Educația în familie

Prof.BARBULESCU COSMIN
COLEGIUL AGRICOL D.PETRESCU

Pedagogia este știința care studiază fenomenul educațional cu toate implicațiile sale asupra formării
personalității umane în vederea integrării sale în viața socială. Urmărind integrarea omului în societate,
educația se preocupă, în aceeași măsură, de formarea personalității care va permite fiecărui om să
asimileze în mod creator realizările sociale.
Prin caracterul său uman, educația este o acțiune care se desfășoară în mod conștient în
conformitate cu finalităţile stabilite în prealabil, are un sens intenţional care vizează un rezultat bine
conturat. În procesul acţiunii, subiectul (agentul) urmăreşte un scop anticipat sub forma unui proiect. În
terminologia designului educaţional, subiectul proiectează finalitatea acţiunii sub forma obiectivelor
educaţionale pentru ca, în funcţie de cele proiectate, să elaboreze strategia corespunzătoare realizării lor.
În funcţie de finalităţi, sunt selecţionate valorile care urmează a fi transmise şi sunt alese metodele şi
mijloacele cele mai potrivite pentru a realiza transmisia. Totul este subordonat scopului propus şi mai ales
rezultatului care urmează să fie obţinut. În cadrul educaţiei, oamenii planifică în plan mental ceea ce
ulterior vor desfăşura în mod concret, sunt animaţi de anumite intenţii, procedează în conformitate cu o
anumită comandă socială, se conduc după anumite principii şi norme, deci totul este organizat şi
programat, nimic nu se întâmplă haotic, totul este direcţionat. Formularea explicită a scopului este
deosebit de relevantă pentru demersul evaluativ. Asistăm astăzi la o deplasare a accentului de la „a învăţa
pentru a şti” la „a învăţa pentru a acţiona”, la o schimbare de viziune şi de stil didactic, la aplicarea unui
nou sistem de evaluare.
,,Viaţa şcolii stă sub semnul valorii şi valorizării” 1. După cum afirma autorul Constantin Cucoș, de
cum intrăm în grădiniţă, cineva ne verifică, ne povăţuieşte, ne mângâie pe creştet. Degetele ridicate,
bulinele ori steluţele roşii sunt însemne ale acestor preocupări. Nimic nu scapă acelei preocupări de a
conferi sau a atribui valori specifice actelor sau produselor noastre. ,,La tot pasul cineva emite pretenţii,
creează noi orizonturi, spune că e bine sau nu ceea ce ştim sau facem. Valorizarea este un semn că
lucrurile şi evenimentele nu ne sunt indiferente” 2. ,,Indiferenţa în actul educativ este un fel de crimă’' 3.
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că
indiferența familiei față de însușirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este
deasemenea o crimă. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei șapte ani de acasă.
Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil
și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului, așa precum spunea psihologul Oana Maria Udrea.
Părinții sunt modele pentru copil. Va fi ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre
exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. Deasemenea cea mai prețioasă recompensă pentru
copil nu este cea materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o
faptă bună.
,,Copiii devin ceea ce le spunem noi că sunt”. Larry Fields.
Ultimii ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are familia asupra formării
personalității copiilor. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum descoperim că această
influență este mai mare decât ne-am imaginat.
Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită reacționezi cum nu te așteptai, sau de cele mai multe
ori reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinții. Modelul

1
Constantin CUCOȘ, Teoria și metodologia evaluării, Iași, Edit. Polirom, 2008, p.15.
2
Constantin CUCOȘ, Teoria și metodologia evaluării, Iași, Edit. Polirom, 2008, p.15.
3
Idem, p. 15.
109
părinților se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacționa așa cum a văzut la mama
sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii,
trebuie mai întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții.. Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către
proprii noștri copii.
Familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi, componente și reguli structurale. Cele mai
importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o ființă umană. Ceea ce cred
părinții despre viață și împlinirea ei va determina felul în care își vor crește copiii.
Modul în care ne creștem copiii, contribuie la formarea concepției acestora despre ei înșiși. Acest
aspect este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe
care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
Copiii sunt foarte drăgălași, plini de energie dar uneori obositori. Să te ocupi de educarea lor poate
fi o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente când te simți depășit de situație și nu găsești
soluții privind comportamentul inacceptabil al copilului.
În general părinții consideră educarea copilului lor ca fiind dificilă pentru simplu motiv că aceștia
nu ascultă de observațiile făcute de ei sau datorită faptului că copilul prezintă un comportament total
inadecvat. Astfel există cazuri când părinții ajung să își urască proprii copii datorită comportamentului lor
inacceptabil. Doar că efectul este că, părintele urăște propriul copil, iar copilul ajunge să se urască pe
sine. Dacă părintele nu se așteaptă la ,,nimic bun” de la copilul său, copilul își va crea aceeași impresie
negativă despre el și într-adevăr nu va ieși nimic bun. În plus, părintele va fi nervos, frustrat, neputincios,
dezamăgit, iar copilul va prezenta pe lângă toate acestea și probleme emoționale. Acest scenariu negativ
poate fi dizolvat acordând copiilor noștri atenția necesară, acordând atenție mai ales comportamentelor
pozitive și lăudându-i ori de câte ori observăm un comportament pozitiv, chiar și atunci când
comportamentul ni se pare a fi neimportant (ex. și-a pus haina în cuier, și-a așezat frumos păpucii etc).
,,Cheia este să surprinzi pe cineva făcând ceva bun și apoi să-l lauzi pentru aceasta- lăudarea progresului
îi împinge pe oameni spre performanțele dorite.” Ken Blanchard
E mai ușor pentru părinți să recurgă la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să stabilească
limite. Acest lucru se întâmplă datorită dezinformării și a lipsei răbdării. Stabilind limitele în relația cu
copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul negativ și nu îl respinge pe el. Regulile și
limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă adesea
regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli însă
împiedică dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi
explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca copilul să înțeleagă.
De o importanță deosebită este și faptul ca părintele să se gândească serios și la alte modalități cu
mult mai eficiente de a-și pedepsi copilul, în afara pedepsei fizice și anume izolarea copilului sau
confiscarea unui lucru care îi place acestuia. Părintele poate să fixeze la copil comportamentul dorit
oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un pupic sau chiar un semn stabilit de comun acord cu
copilul- a ridica degetul mare de la mână, ,,ceva bun” etc).
Îndrumarea pozitivă e mai plăcută și te ajută să îți atingi mai repede scopul decât cea negativă.
Lăudând și acordând atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l. Dacă
îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.
,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei; Sădește un
obicei și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.” Samuel Smiles

Bibliografie:
,,Mai întâi caracterul” –îndrumător pentru seminar;
,,Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii”, Bakker I, Janssen H, București,
1998.
,,Teoria și metodologia evaluării”, Cucoș C, Iași, 2008.

110
Importanţa celor…”şase ani de acasă”!

Înv.prof. BARTH MIA RODICA


Şcoala Gimnazială GHERŢA MICĂ, jud. Satu Mare
„Preţul omului stă în iscusinţa duhului său şi în cinstea purtării sale”
PROVERB ROMÂNESC

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de
Dumnezeu să deţină rolul principal.
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de
viaţă ai copilului sunt definitori prin formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l
învăţa să scrie, să citească şi a deveni un exemplu la şcoală.
Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei
şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
Necesitatea educării tinerei generaţii pentru a face faţă exigenţelor societăţii, ne obligă să urmărim
în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însuşirea unui
comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Această expresie ,,Cei şapte ani de
acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente, atitudini, acumulate în primii
ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată ,,culmea achiziţilor”, este considerată una din
perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare , de
informaţii, de memorare şi de insuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ ? Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să
fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat
care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
Educatia primită în familie
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:

Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care
piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.

Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la


rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.

Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile


copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.

Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
111
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui care serveşte masa.

Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune ci de respect şi demnitate.

Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce
mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz,
iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.
Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au
rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani
de-acasă”. Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor. Dacă fiecare
dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am
încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de
oameni, de caractere şi personalităţi.

Bibliografie
1.Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2.Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
3.www.didactic.ro

112
Cei șapte ani de acasă

Prof. înv. primar : Bartha Lidia-Enikő


Școala Gimnazială Bogata
Comuna Bogata, Județul Mureș
Tuturor ne este cunoscută expresia ,,cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și
formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie.
Prima școală a copilului este familia. Ea este cea mai importantă dintre instituțiile educaționale.
Căminul este locul în care trebuie să înceapă educația copilului. Aici este prima lui școală unde primește
primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile, își formează primele deprinderi de viață
sănătoasă.
Avându-i pe părinți drept învățători, în familie copilul va învăța lecțiile care-i vor fi călăuză în viață
– lecții despre cinste, respect, ascultare, autocontrol. Influențele educaționale ale familiei constituie o
putere hotărâtoare spre bine sau spre rău.
Se spune că copilul este oglinda familiei. ,,Cei șapte ani de acasă” ne arată familia, mediul în care s-
a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Educația primită de copil în
această perioadă a vieții lui se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-
cognitivă.
Obiectivul oricărui părinte este de a asigura copilului său un caracter echilibrat. Acest obiectiv se
realizează într-un timp îndelungat, cu multă răbdare, perseverență și determinare. Părinții sunt cei care
prin exemplul propriu pun bazele formării și dezvoltării unui om de valoare.
Familia constituie mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai existenței personale, se
dezvoltă, se formează pentru viață având rolul central de asigurare a condițiilor necesare trecerii prin
stadiile de dezvoltare ale copilăriei care stau la baza structurării personalității individului. Ea este prima
instituție de educație morală și ,,cea mai necesară școală de omenie”.
Pentru orice persoană familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltare și
afirmarea lui, asigurând condiții de securitate și protecție, atât fizică cât și psihică, în orice perioadă a
vieții. Aici se conturează concepția despre viață și conceptul de sine.
Expresia ,,ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente
și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă este considerată ,,culmea achizițiilor”
fiind una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de
acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj etc.
Se numesc ,,cei șapte ani de acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de trei ani iar membrii ei au o influență foarte mare asupra lui. Prin lecții simple și
prin exemplul personal părinții trebuie să-și învețe copiii cum să-și conformeze viața celor mai înalte
standarde.
Din prima zi de viață părintele devine instructorul propriului lor copil dând dovadă de înțelepciune,
răbdare, iar activitățile ludice nu trebuie să lipsească din metodele lor de predare. Chiar din primii ani de
viață, părinții au datoria să le predea copiilor și lecția de bunătate, de respect, de prietenie, de ascultare. Și
părintele trebuie să știe să-și asculte copilul, să-i explice de fiecare dată hotărârile pe care le ia și care îl
privesc pe copil. Aplicând aceste lecții pot fi prevenite acele conflicte de mai târziu dintre voință și
autoritate, care contribuie la apariția în mintea tinerilor a înstrăinării și supărării față de părinți și a
împotrivirii lor față de orice autoritate.
În primii ani de viață, este important ca părinții să dedice copiilor cât mai mult din timpul lor, să
vorbească cu ei, să se joace, ,,să lucreze” împreună. Așa copilul va fi permanent supravegheat și nu va fi
lăsat în voia lui. Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională, să fie
conștienți că în climatul educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea,
afectivitatea și sobrietatea) toate însă cu măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării
umane.
Este datoria părintelui să aducă pe băncile școlii copii sănătoși, viguroși, pe care școala, prin aportul
ei pe linia instrucției, dar desăvârșind și opera de educație inițiată în familie să îi transforme în
personalități armonios dezvoltate, în cetățeni înzestrați cu spirit de răspundere, cu simțul datoriei și

113
potențial creator. Părinții trebuie să fie conștienți că ei sunt cei care încep transformarea persoanei
micuțului în personalitate.
Perioada numită ,,cei șapte ani de acasă” cuprinde prima și cea mai importantă ,,decolare” în marile
zboruri ale unei vieți omenești. Ea dă marele start pentru cea mai sublimă competiție a omului cu el însăși
– în propria sa devenire, autodesăvârșire și afirmare a sa ca valoare umană. Depinde în mare măsură de
părinți când și unde va fi aeroportul de aterizare.
În concluzie ,,cei șapte ani de acasă” sunt piatra de temelie a vieții viitoare. De acești ani depinde
cum va fi integrat viitorul adult în societate, cum va fi agreat de cei din jur și cum își poate ordona viața și
stilul de viață alături de cei dragi. Un adult care are în ,,bagajul” său cei șapte ani de acasă poate merge în
viață deschis și cu un viitor sigur.
Pornind de la proverbul ,,o vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul” aș transmite părinților următorul mesaj: ,,Copiii învață
neîncetat da la părinții lor. Felul în care controlați propriile sentimente devine un model pe care copiii
dumneavoastră și-l vor aminti toată viața”.

BIBLIOGRAFIE

1.Vrăsmaș Ecaterina Adina, Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București, 2002;
2.P.,Emil, R.Iucu, Educația preșcolară în România, Editura Polirom, Iași, 2002;
3.***Ghid de bune practici pentru educația timpurie a copiilor între 3 la 6/7 ani, M.E.C.,București,
2008.

114
Importanța celor 7 ani de acasă

Profesor pentru învățământul preșcolar BEBEȘELEA MARIA


Școala Gimnazială Șugag – G.P.N. Mărtinie
Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Sintagma cunoscută, cei șapte ani de acasă este considerată sinomin cu educația pe care o primește
copilul de la părinți pâna merge la școală. Această perioadă se suprapune însă cu vărsta preșcolarității
ceea ce face ca pentru cei șapte ani de acasă să se facă responsabili atât părinții cât și cadrele didactice.
Copii învață în funcție de ceea ce facem noi ca adulți și mai puțin din ceea ce spunem. Copii sunt
buni observatori și imitatori a comportamentelor manifestate de către adulți. Noi modelăm
comportamentul copilului prin ceea ce facem, prin modul în care reacționăm la diferite situații. Dacă în
primii trei ani de viață părintele este unic responsabil pentru buna creștere a copilului, o dată cu pășirea
acestuia în mediul grădiniței și educatoarea devine părtașla formarea individului de mâine. Din această
cauză se impune ca între părinții și cadrele didactice să existe o reală colaborare, o relație bazată pe
comunicare sinceră. Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a
putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul
educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi
poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă
epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este
stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor.
Părinții împreună cu educatoarele trebuie să conlucreze pentru a crește un copil sănătos și echilibrat
mental și emoțional căci acțiunile înterprinse de aceștia în copilăria timpurie au o puternică și de durată
influență asupra progresulu individual al copilului și asupra progresulu națiunilor în sens larg.

Bibliografie
Petrovai, D. coord. ( 2012) Pentru un copil sănătos emoțional și social- Ghid practic pentru
educatorul care construiește încredere! Editura V&I Integral, București
file:///E:/New%20folder/cei_7_ani_deacasa.pdf

115
Cei sapte ani de acasa
Scoala Gimnaziala „Dimitrie Sturdza”,Tecuci
Inv.Bejan Cristina

,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).
Sunt 7 zile ale săptămânii care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile,
Dumnezeu se odihneşte în a şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt
împreună. E o zi de odihnă, de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în
mijlocul familiei- cuibul cald şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt”
de valori umane se realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi,
rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa
caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea nu
trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede
aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7
culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm cu
energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de podoabele
pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării albastre şi
nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul cuprinsul necuprins.
Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii care ne luminează
sufletele.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este melodios.
Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale Gamei Do. Îi este
dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă este respectat . Nu se
împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă” în iubire. Înţelege şi
solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi înţelegere. Învaţă că
lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci când le foloseşte iubirea
celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru simplu, dar dureros- nu e
bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o monotonie, singurătatea
este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, e de preferat o oră în
parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături de alţi năzdrăvani
gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm, consimte să pună mâna pe
maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când a greşit.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă ca
Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de Zăpăcilă,sau
poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea de seară aduce
vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de moş Ene.
Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a şcolii.
,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a
încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”
(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).

116
CALITĂŢILE UNUI PĂRINTE
Prof. înv. primar Bejan Mihaela
Colegiul Tehnic de Construcţii şi Protecţia Mediului Arad
Este cunoscut faptul că părintele este primul şi nelipsitul dascăl din viaţa copilului.
Comportamentul de la grădiniţă şi mai apoi de la şcoală al copilului este influenţat de ceea ce se întâmplă
acasă.
Părinţii şi educatorii trebuie să acţioneze în parteneriat, să ştie care este diferenţa dintre cuvintele
care încurajează şi cele care demoralizează; dintre cuvintele care invită la cooperare şi cele care incită la
confruntare; dintre cuvintele care îl pun pe copil în imposibilitatea de a gândi sau de a se concentra şi
cuvintele care descătuşează dorinţa de a învăţa.
Pedagogia modernă se întemeiază pe două elemente: unul este studierea şi formarea individualităţii,
cu alte cuvinte cunoaşterea fiecărui copil cu caracteristicile sale proprii, pentru a-l îndruma apoi în
funcţie de tendinţele lui recunoscute; celălalt constă în asigurarea libertăţii de acţiune.
Acţiunea educativă înseamnă creştere, dezvoltare, formare, socializare, culturalizare. Este un
fenomen complex, dificil, pentru că are în vedere persoana educată şi persoana care educă. În special
părintele, pentru a obţine rezultate bune în munca sa, este de dorit să probeze:
 Consecvenţă
Educaţia nu poate da rezultate, dacă părintele:
• Îşi schimbă mereu atitudinea faţă de copil, după diversele stări emoţionale;
• Ameninţă, fără să facă nimic din ce spune;
• Tratează aceeaşi faptă, când cu severitate, când cu indulgenţă;
• Îşi neglijează copilul o perioadă, aproape ignorându-l;
• Impune anumite restricţii nemotivate

 Înţelegere
De ce oamenilor mari le sunt permise indispoziţiile, toanele sau dorinţele? Copilul îşi pune o astfel
de întrebare atunci când părintele îl obligă să facă ceva împotriva voinţei sale.
Sunt cazuri în care, de exemplu, copilul nu poate mânca un anumit fel de mîncare, iar părintele îl
obligă s-o facă. În această situaţie, părintele îi va arăta copilului ce este spre binele lui, argumentând de
ce, în ce fel, cu ce efect.
 Autocontrol
Există părinţi care se înfurie repede. La cea mai mică abatere, adresează copilului cuvinte urâte,
jignitoare, ameninţă. Aceste atitudini însă nu conduc, obligatoriu, la îndreptarea comportamentului.
Numai autocontrolul adultului îndeamnă la atitudini similare.
• Dacă la cea mai mică greşeală, copilul este aspru pedepsit, urmarea firească va fi apariţia
sentimentului de ură şi a dorinţei de răzbunare. Pedeapsa nu împiedică o conduită greşită. Efectul
sancţiunii este doar de a-l face pe făptaş să fie mai prudent în săvârşirea delictului, mai abil în disimularea
urmelor sale şi mai ingenios atunci când vrea să nu fie prins. Odată pedepsit, copilul ajunge să fie mai
prudent, dar nicidecum mai onest sau mai responsabil;
• Este importantă recunoaşterea de către copil a spiritului nostru de dreptate;
• Pentru copil, consecinţa naturală a greşelii este suficientă pentru a o regreta;
• Tonul vocii este, negreşit, la fel de important ca şi cuvintele rostite. Cea mai abilă reacţie devine
nocivă atunci când e însoţită de un oftat, care lasă să se înţeleagă: „Iar ai facut-o lată... N-o să te înveţi
minte niciodată.” Cuvintele noastre care denotă respect trebuie însoţite de o atitudine plină de respect,
menită să semnaleze: „Am încredere în capacitatea şi judecata ta. În momentul în care eu indic problema,
tu vei sti ce să faci”.
Încrederea părinţilor în copil face minuni. Lipsa acesteia este comparabilă cu abandonarea lui într-
un mediu ostil. Dacă nu există încredere în copil, atunci nici el nu poate să aibă încredere în sine.
Neîncrederea în propriile forţe creează dependenţă faţă de părinţi, fraţi şi meditatori.

117
BIBLIOGRAFIE
1. Faber, Adele, Mazlish, Elain, Comunicarea eficientă cu copiii: acasă şi la şcoală,
Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2013;
2. Montessori, Maria, Copilul în familie, Bucureşti, Editura Vremea, 2015.

118
CEI 7 ANI DE ACASA
BEJENARU MIHAELA
Prin caracterul său uman, educatia este o actiune care se desfăsoară în mod constient în
conformitate cu finalităţile stabilite în prealabil, are un sens intenţional care vizează un rezultat bine
conturat. În procesul acţiunii, subiectul (agentul) urmăreşte un scop anticipat sub forma unui proiect. În
terminologia designului educaţional, subiectul proiectează finalitatea acţiunii sub forma obiectivelor
educaţionale pentru ca, în funcţie de cele proiectate, să elaboreze strategia corespunzătoare realizării lor.
În funcţie de finalităţi, sunt selecţionate valorile care urmează a fi transmise şi sunt alese metodele şi
mijloacele cele mai potrivite pentru a realiza transmisia. Totul este subordonat scopului propus şi mai ales
rezultatului care urmează să fie obţinut. În cadrul educaţiei, oamenii planifică în plan mental ceea ce
ulterior vor desfăşura în mod concret, sunt animaţi de anumite intenţii, procedează în conformitate cu o
anumită comandă socială, se conduc după anumite principii şi norme, deci totul este organizat şi
programat, nimic nu se întâmplă haotic, totul este direcţionat. Formularea explicită a scopului este
deosebit de relevantă pentru demersul evaluativ. Asistăm astăzi la o deplasare a accentului de la „a învăţa
pentru a şti” la „a învăţa pentru a acţiona”, la o schimbare de viziune şi de stil didactic, la aplicarea unui
nou sistem de evaluare.
Atât educatia cât si familia trebuie să urmărească acelasi scop: formarea personalitătii copiilor în
vederea integrării sale în viata socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învătarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că
indiferenta familiei fată de însusirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este
deasemenea o crimă. Educatia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relatiile cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei sapte ani de acasă.
Dar educatia primită în cei sapte ani de acasă depinde de câtiva factori: relatia afectivă dintre copil
si părinti, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia si pe care le transmite
copilului, asa precum spunea psihologul Oana Maria Udrea.
Ca adult, sesizezi uneori că, în situatii-limită reactionezi cum nu te asteptai, sau de cele mai multe
ori reactionezi după modelul care ti-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părintii. Modelul
părintilor se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reactiona asa cum a văzut la mama
sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii,
trebuie mai întâi să ne educăm pe noi însine, părintii.. Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către
proprii nostri copii.
Familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi, componente si reguli structurale. Cele mai
importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o fiintă umană. Ceea ce cred
părintii despre viată si împlinirea ei va determina felul în care îsi vor creste copiii.
În general părintii consideră educarea copilului lor ca fiind dificilă pentru simplu motiv că acettia
nu ascultă de observatiile făcute de ei sau datorită faptului că copilul prezintă un comportament total
inadecvat. Astfel există cazuri când părintii ajung să îsi urască proprii copii datorită comportamentului lor
inacceptabil. Doar că efectul este că, părintele urăste propriul copil, iar copilul ajunge să se urască pe
sine. Dacă părintele nu se asteaptă la ,,nimic bun” de la copilul său, copilul îsi va crea aceeasi impresie
negativă despre el .
E mai usor pentru părinti să recurgă la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să stabilească
limite. Acest lucru se întâmplă datorită dezinformării si a lipsei răbdării. Stabilind limitele în relatia cu
copilul, acesta va întelege că părintele respinge comportamentul negativ si nu îl respinge pe el. Regulile si
limitele sunt importante fiindcă oferă părintilor si copiilor sprijin si sigurantă. Copiii acceptă adesea
regulile dacă sunt clare si pe întelesul lor si dacă sunt aplicate în mod consecvent.

Bibliografie:
,,Mai întâi caracterul” –îndrumător pentru seminar;
,,Procedee de îmbunătătire a comunicării între părinti si copii”, Bakker I, Janssen H, București,
1998.
,,Teoria si metodologia evaluării”, Cucos C, Iasi, 2008.

119
Prof. Inv. Prescolar Belcota-Cernescu Cornelia Anisca
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de
Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu"

Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.

120
Importanţa celor şapte ani de acasă

Gradiniţa cu Program Normal Nr 2, Rm Vâlcea


Prof. Beldiman Ramona-Iuliana
Când spunem “cei 7 ani de acasă”, ne gândim la educaţia pe care un copil o primeşte în cadrul
familiei. Tot în cei 7 ani de acasă copilul îşi formează personalitatea şi comportamentul.
Când ne referim că un copil are cei 7 ani de acasă, spunem despre acel copil că este manierat, bine
crescut, ştie să salute, să mulţumească, să se comporte cu cei din jurul lui şi în societate, să înţeleagă
normele sociale, să îşi recunoască propriile greşeli.
Pentru ca un copil să se poată adapta mult mai repede şi mai usor în societate este nevoie de câţiva
factori esenţiali: educaţia, bunele maniere şi regulile morale iar pentru a-şi însuşi „cei 7 ani de acasă”
trebuie să ţinem cont de relaţia afectivă dintre copil şi parinţi, dezvoltarea copilului cât şi valorile morale
pe care se bazeaza familia şi la rândul ei i le insuflă copilului.
Familia este primul factor cu care un copil ia contact. Astfel comportamentul familiei faţă de copil
în primii ani de viaţă îl influenţeaza pe copil permitându-i să se dezvolte, să aibă încredere în fortele
proprii, să se simtă protejat, îngrijit. Un copil care este apreciat de părinţi percepe altfel regulile transmise
de aceştia, le percepe într-un mod pozitiv.
Pentru a-l putea învăţa pe copil bunele maniere şi o anumită conduită este nevoie de timp.
Întamplările din cadrul familial sunt cele mai bune momente în care se pot învăţa aceste maniere (vizita la
bunici, mersul la cumparaturi, mersul în parc, la locul de joacă, masa în familie, etc.). Din pacate, timpul
pe care copilul din ziua de azi şi-l petrece cu familia este din ce în ce mai puţin, deoarece acesta este
inclus în diverse forme educaţionale de la vârste mult prea fragede, astfel şcoala şi alte medii educaţionale
nu pot decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse în familie.
Degeaba îi spunem noi unui copil să nu mai ţipe, dacă el în casa, la părinţii lui aude numai certuri
sau degeaba îi atragem atenţia că nu a salutat sau nu a mulţumit pentru ceva dacă el în familia lui nu a
auzit aşa ceva.
Copilul trebuie încurajat să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte recompense, să-i asculte, să le dea
atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune, să îşi exprime emoţiile, să împartă,
să fie altruişti şi să empatizeze cu ceilalţi.
Manierele pe care părinţii din ziua de azi le insuflă copiilor lor nu mai sunt atât de rigide ca pe
vremea bunicilor pentru că e foarte important ca micuţul să ştie cum să vorbească şi să fie capabil să
înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o anumită comunitate.
Dacă în trecut se punea mare preţ pe politeţe, amabilitate,maniere acum valorile s-au schimbat.
Acum părinţii sunt sfătuiţi să-şi înveţe copiii să fie vigilenţi, să îşi asume responsabilităţi. Acum copilul
este încurajat la libera exprimare, să preia iniţiative.
În concluzie, copilul în sânul familiei trebuie înconjurat de dragoste şi de sprijin moral pentru ca
într-un final când acesta o să devinî un adult, el de fapt să devină un OM BUN.
Dragi părinţii, voi sunteţi principalele modele în viaţă pentru copiii voştri.

121
Cei șapte ani de acasă

SAMBOR ANCA
În ultimul timp sunt tot mai des auzite cuvintele ,,cei șapte ani de acasă’’, dar din păcate însoțite de
negație. Ritmul alert al evenimentelor de zi cu zi scoate mai mult în evidență cifra fatidică șapte, care a
fost atât de mult folosită în operele scriitorilor români.
Cei șapte ani de acasă au importanța lor, frumusețea, dar și secretul de a fi descoperiți.
La primii ani, ne gândim la educația pe care copilul o primește în sânul familiei, la formarea
personalității și a comportamentului micului școlar. La început, fiind la momentul în care copiază
comportamente, un rol decisiv, în conturarea personalității copilului, îl are modelul părintesc. Astfel, este
foarte important să le oferim copiilor, în calitate de părinte, echilibru, afecțiune, înțelegere, ceea ce mai
târziu va apărea ca o reflecție în oglindă, în formarea viitorului adult.
În funcție de particularitățile de vârstă, putem să adaptăm diferite povestioare sau jocuri de rol, care
îl vor ajuta să-și dezvolte simțul binelui și al răului, ce se cuvine și ce nu într-un loc de joacă, la masă, la
grădiniță, acasă.
La vârsta de doi, trei ani copilul poate intra în lumea cuvintelor magice: te rog, mulțumesc, la
revedere, bună ziua, bună seara, la început prin imitație, apoi prin preluarea controlului și folosind
formulele de adresare în mod independent, ceea ce se va întâmpla între cinci si șapte ani.
,,Cei șapte ani de acasă’’, poate fi privit ca un joc care implică mai mulți participanți, și anume, în
aceiași măsură tata, mama și ceilalți membri ai familiei, implică reguli, sarcini și multă responsabilitate.
Dacă jocul va fi condus corect, fiecare participant va ieși câștigător, după cum spunea marele Constantin
Noica: ,,Într-o adevărată relație pedagogică, nu ști cine dă și cine primește’’.
Copilul are nevoie să înțeleagă importanța fiecărui membru al familiei, rolul și locul lui, îndatoririle
pe care le are, regulile pe care trebuie să le respecte, dar și consecințele care pot apărea în urma
nerespectării acestora. Este momentul în care copilul trebuie să se simtă apreciat, dar să-și cunoască
limitele, în ceea ce privește binele și răul, cunoscând faptul că uneori e permis să greșească.
Să nu uităm de frumusețea ,, Celor șapte ani de acasă’’, frumusețe pe care, se pare că n-o regăsim în
nicio altă vârstă. În acesată etapă din viața copilului se împletește stângăcia mogâldeței de-o șchioapă care
ne umple inima de veselie și ne face sa zâmbim, cu dorința de descoperire și de adaptare în lumea în care
începe să-și facă loc instinctiv.
Să nu uităm că ,,Toți oamenii mari au fost cândva copii’’ (Antoine de Saint-Exupery).
Referitor la răspunsul la propria-i întrebare a lui Antoine de Saint-Exupery ,,De unde sunt eu? Sunt
din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară!’’, noi, adulții pătrundem în lumea copiilor, dar
mai întâi trebuie să o înțelegem, să o apreciem, să o respectăm, iar pentru a face aceste lucruri este nevoie
de multă înțelegere, înțelepciune și răbdare.
Cheia folosită pentru a pătrunde în lumea copilăriei, necesită multă atenție, dar folosită cu mult tact
va duce la dispariția ușii dintre adult și copil și va crea o punte ușor de folosit, comunicarea.
Și dacă mai poposim în lumea ,,Micului prinț’’, aflăm că ,, Nu poți vedea bine decât cu inima’’.

122
IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

Prof. Butnariu Coleta


Șc. Gimn. "C-tin Tomescu"Pleșești, jud. Suceava

De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem
despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar
putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani.
Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții
sale?
Fii tu un exemplu
Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol nu fă ce face popa, fă ce zice
popa . Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta
cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la
această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu
ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să
procedeze la fel.
Obișnuiește-l cu regulile. subtil!
Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești
curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu
trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele
acțiunilor lui. Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de
medicamente pentru a te face bine sau dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă
sânge sună mult mai bine decât Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?! Ai fi suprins cât de
inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă.
Învață-l despre egalitate
Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun
decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați
în aceeași măsură. Afirmațiile de genul dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii nu fac
altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei
în mod corespunzător.
Explică-i despre bunele maniere în public
Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să
atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie
deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele
de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună.
Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în
public.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

123
Importanţa celor şapte ani de acasă

P.Î.P.Belecciu Aurica
Șc.Gimnazială Nr.2 Sîrbi
Vlăsinesti,Botoșani

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la părinți
la formarea personalității și comportamentul copilului până merge la școală.Când spu-nem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut,care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și
cu adulții.Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi confortabil în
prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de
a-l obişnui cu bunele maniere este să fiţi voi, părinţii, un bun model pentru el. Începe să îl înveţi lucrurile
simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună „te rog” şi „mulţumesc”. Dar buna creştere nu trebuie
să se oprească aici.
Va trebui să ştie ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere şi chiar într-o discuţie cu
un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă
respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect.
Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri
împărţite.
În acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune
maniere şi, dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă.
Important este ca părinții să respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune maniere în
familie.Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă
micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”,
„poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, aduceţi-i cât mai multe exemple concrete, de preferat în
momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistaţi până acestea vor deveni o
obişnuinţă.
Aşadar, cum îl înveţi bunele maniere?
A-l învăţa bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp şi vei avea multe ocazii să îl
îndrumi în direcţia corectă. Ţine minte aceste sfaturi:
- Chiar dacă a greşit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai
uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una-două lecţii de bune maniere pentru ca
problema să se rezolve.
- Explică-i clar şi învaţă-l ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să îi spui un scurt (şi pentru el
greu de înţeles): „Nu mai fi atât de grosolan”, spune-i: „Nu este politicos să râgâi la masă, dar, dacă o
faci, se cuvine să îţi ceri scuze”. Sau, dacă zbiară prin casa, nu-i spune: „Încetează cu ţipetele în casă”, ci
fii mai blândă, ca să înţeleagă în fond ce aştepţi de la el: „Te rog, nu mai ridica vocea în casă”.
- Dacă cel mic îşi exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puţin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. De exemplu, când el zice: „Iahh, îmi vine să vărs când văd chestia
asta verde”, tu corectează-l spunând: „Frumos ar fi fost să spui că nu îţi place deloc spanacul”.
- Fii înţelegătoare şi acceptă-i greşelile. Aminteşte-ţi că nu este încă suficient de matur pentru a şti
bine cum trebuie să se comporte în anumite situaţii. Şi noi, adulţii, greşim adeseori, darămite ei…
- Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, în familie. Nu îi ţine prelegeri şi nu îl critica în public, nu
îl umili şi nu îl jigni faţă de străini, chiar dacă greşeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de faţă
cu alţii dovedeşte că nici tu nu ai prea fost atentă la lecţiile de bune maniere.
- Oricum, procesul de educaţie nu se opreşte la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea tarziu ca să
înveţe ceva!
- Cei 7 ani de acasă,reprezintă o oglindă a educației,pe ca părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.
Bibliografie: - www.didactic.ro / www.copii.ro
- Ciofu Carmen - Interacțiunea părinți124
-copii,Editura Medicală
Amaltea,1998
IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

P.Î.P.BELECCIU DANIELA MARIANA


ȘCOALA GIMNAZIALĂ”PLATON CIUCĂ”BOROLEA
COM.HĂNEȘTI JUD.BOTOȘANI
Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul
care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un
copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze:
principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi
permisiuni.Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la
momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care
se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea
copilului.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi
pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile
decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte
din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se
raportează la lumea din jur.
Profesorul psiholog Adina Mesaroş a explicat, pentru „Adevărul“, cum influenţează primii ani din
viaţă comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit
psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor
imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea
vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem,
apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere
a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi”
Dr. Augusto Cury)
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
125
PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ
AIBĂ ATITUDINI BLÂNDE
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă
este să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu
progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata
salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul
educativ în perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

126
Despre importanța celor șapte ani de acasă
de prof. Benedek Ibolya-Krisztina

Este foarte important ca elevii să primească o educație și acasă, atât timp cât sunt acasă, înainte să
meargă la școală. Prin cei șapte ani petrecuți alături de părinți, ei pot învăța multe lucruri folositoare în
viață. Ei învață cum să salute oamenii, cum să vorbească frumos folosind ”mulțumesc!” și ”vă rog”, să
respecte oamenii din jurul lor și să fie ascultători față de părinții lor.
Tot atunci ei vor învăța să-și facă toaleta, să se spele pe dinți, pe mâini, să se îmbrace frumos și mai
ales curat.
Părinții le pot învăța să facă ordine în camera lor, între jucăriile lor și să-și ajute părinții cu treburile
casei oricât de mic lucru pot să facă ei. Părinții le învață ce este bine să facă și ce este rău, ce se cuvine și
ce nu,cum să se poarte politicos, să asculte când alții vorbesc, să vorbească când alții le întreabă și le
ascultă.
Ceea ce fac părinții, cum își educă copiii este deci foarte important pentru societate, căci tot acești
copii vor merge la școală, apoi vor lucra și vor fi spre lauda sau rușinea părinților lor. Ce fel de generație
vom crește, astfel de oameni vor fi în jurul nostru, vor conduce țara noastră, vor apăra țara, vor fi spre
binele sau răul țării.
Dacă copiii își respectă părinții, vor respecta și profesorii lor, iar profesorii vor putea să le învețe
mai multe lucruri cu mult drag. Nu este tot același lucru să predai unor elevi respectuoși cu faptul de a
preda altor elevi mai puțin respectuoși. Este adevărat că nu toți pot învăța la fel de bine, dar măcar să
poată învăța lucrurile esențiale cum ar fi cititul, scrisul și număratul. Dacă acest lucru se reușește și lângă
ea sunt adăugate respectul și morala, atunci este un caz câștigat.
Părinții contribuie cu mult la educarea copiilor și la formarea de valori bine definite de ei. Acolo
unde nu au o familie întreagă și fericită, unde nu primesc o educație bună, se vede în comportamentul
copiilor, în faptul că sunt nemulțumiți, stresați, dezinteresați și nerespectuoși.
Atmosfera din familie le apasă și le duc la școală, nu le lasă să se concentreze doar la ore. Și pentru
că de mici petrec multe ore în fața televizorului, a internetului devin dependenți de ele și mai ales devin
leneși în gândire, în învățare și așteaptă să primească totul pe o tavă, fără să muncească pentru ele.
Educația pe care o primesc acasă în cei șapte ani le este de folos foarte mult copiiilor și are
consecințe asupra formării lor, asupra identitații lor și asupra viitorului lor. Depinde ce fel de educație
primesc, astfel își vor forma mentalitatea, gândurile, valorile sociale sau morale. Ceea ce le înconjoară,
adică familia, școala, biserica și societatea au influență mare în formarea identității lor.
Deci copii pot deveni oameni de valoare sau invers.Și în școală profesorii pot lucra mult mai bine
cu elevii care au primit deja un minim de educație acasă. Nu este vorba despre știință, adică ce au reușit
părinții să le învețe acasă, ci despre a se comporta frumos cu oamenii din jurul lor și de a avea niște idei
practice despre igiena personală. Este real că nu toți copiii învață la fel de bine, căci nu au cum, dar
această educație minimă le este necesară pentru viață și vor puta să se adapteze mai bine la nevoile
sociale si morale ale vieții.
Când elevii vor deveni maturi, vor putea să rezolve cu multă ușurință problemele pentru că la multe
din aceste probleme au primit sfaturi sau au văzut cum le-au rezolvat părinții. Tot acasă în cei șapte ani
elevii pot să înceapă să învețe să-și exprime ideile, opiniile și preferințele, să pună întrebări, să caute
răspunsuri, să dialogheze cu alții și să poată lucra sau învăța cu cineva. Astfel copiiilor le va fi mai ușor să
se integreze la școală, în clasa lor și să devină prieteni cu colegii lor.
Copiii învață de la părinți să devină responsabili, comunicativi, sinceri, cinstiți, toleranți,
respectuoși și corecți. Având idei despre valorile amintite de mai sus și văzându-le și în practică la
familiile lor, ei încet-încet vor putea selecta între fapte și vor putea decide și urma pe acele fapte care sunt
demne de urmat.
O trăsătură foarte importantă la copii și care nu ar trebui să dispară când ei devin mai mari sau
adulți este curiozitatea. Dacă ea este prezentă la ei, le va ajuta mult de tot în învățare atât acasă, cât și la
școală. Cu această calitate ei își pot dezvolta identitatea și bineînțeles cunoștințele.

127
Dacă acești copii au în familie reguli care sunt respectate de toți membri familiei, le este mai ușor să
le respecte și ei, iar în școală le devine facil să se adapteze regulilor și să le facă conștienți și cu multă
plăcere.
Consecința faptului că acasă ei fac orice lucru mic ajutând familia și învață sau se joacă împreună
cu părinții constă în dezvoltarea cooperării între elevi. În acest mod ei pot să se ajute unii pe alții, să
rezolve împreună niște exerciții, să comunice între ei, să se joace împreună, etc.
Prin urmare cei șapte ani de acasă au o importanță enormă în viața copiiilor, le hotărește viitorul lor,
are urmare asupra identității lor, influențează mult educația lor la școală și orientarea carierei lor, astfel
conducând până la formarea societății unde și ei se vor sau integra. Aparținerea la societatea respectivă va
înainta sau înapoia cultura, economia și alte teritorii ale acesteia.
Ceea ce depun părinții în acești copii seamănă foarte mult cu o sămânță care la timpul potrivit va
răsări și va da roade celor din jur, sau roade bune sau rele. Cu roadele bune se vor putea lăuda și părinții
pentru că în primul rând este meritul lor, dar roadele rele vor aduce rușine și necazuri părinților.

128
ROLUL PĂRINȚILOR
ÎN PROCESUL DE ÎNVĂȚARE AL COPIILOR

Prof.înv.preșc. Bențe Camelia Maria


G.P.P. NR. 1 MARGHITA, Structură G.P.P. NR.2 MARGHITA

Cei mai mulți copii au doi educatori principali în viața lor - părinții și profesorii. Părinții sunt prim-
educatori până când copilul începe să frecventeze grădinița sau începe școala și ei rămân o influență
majoră asupra învățării copiilor pe parcursul școlii și în afara ei. Școala și părinții ambele au roluri
cruciale în dezvoltarea copiilor. Nu există nici un acord universal în ceea ce privește implicarea parintilor.
Aceasta poate lua multe forme, de la implicarea la școală (ca un guvernator, ajutând la clasă sau în timpul
pauzelor de masă) până la a-I citi copilului acasă sau a-l învăța cântece și poezii pentru copi, dar chiar și
asistarea la teme.
Cu toate că rolul unui părinte în procesul de învățare al copiilor evoluează în timp ce aceștia cresc,
un lucru rămâne constant: suntem modelele de învățare ale copiilor noștri. Atitudinea noastră cu privire la
educație îi poate inspira și le poate arăta cum să se ocupe de propria lor călătorie educativă. Voi expune în
continuare câteva idei și modalități de implicare benefică a părinților în procesul de educație al propriilor
copii:
Fii un model de învățare.
În primii ani, părinții sunt primii profesori pentru copii lor - explorează natura, citesc, gătesc și
numără împreună. Atunci când un copil frecventează învățământul de masă - formal, sarcina părintelui
este de a-i arăta cum grădinița poate completa și extinde tot bagajul de cunoștințe pe care au început
împreună să și-l formeze acasă, și cât de interesant și semnificativ poate să fie acest tip de învățare. În
timp ce copiii preșcolari cresc și devin copii de vârstă școlară, părinții devin antrenori de învățare ai
copiilor lor. Prin îndrumare și memento-uri, părinții își ajută copiii să-și organizeze timpul și să le sprijine
dorințele de a învăța lucruri noi, în interiorul și în afara școlii.
Acordă atenție la ceea ce iubește copilul tău.
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care un părinte îl poate face este să-și observe copilul.
Este vorbăreț sau este timid? Aflați ce-l interesează și ajutați-l să exploreze. Lăsați copilul să-ți arate
modul în care îi place să învețe. Adaptați-vă la modul și stilul său de învățare. Mulți copii folosesc o
combinație de modalități pentru a studia și învăța. Unii învață vizual, privind imagini, alții prin experiențe
tactile, cum ar fi construirea de blocuri-turn sau modelarea lutului, în timp ce alți au o memorie auditivă și
acordă atenție la ceea ce percep cu urechile. Și de accea ei nu pot învăța în același ritm ca frații lor sau ca
adulții. Acordând atenție la modul în care învață copilul, părinții pot reuși să stârnească interesul copiilor,
chiar să abordeze subiecte de discuție mai delicate desenând împreună, creând diagrame, construind
diferite machete, cântând cântece sau chiar inventând rime.
Repetați ceea ce copilul învață la școală.
Mulți profesori îi încurajează pe părinți să repete cu copiii ceea ce s-a parcurs în ziua respectivă la
grădiniță/școală, într-un mod non-presant si chiar să completeze cunoștințele copiilor care ar putea avea
nevoie de ajutor suplimentar. Acest lucru nu înseamnă să-i forțezi, să-i oblige oarecum să aibe succes, ci
se poate reduce la a aprofunda abilitățile de numărare, recunoașterea literelor, a unor norme de
comportament, în funcție de nevoile și nivelul de performanță atins de copil. Pot exista momente de
reactualizare a cunoștințelor, de fixare a acestora cu un intens caracter ludic, astfel încât copilul să-și
dorească să facă parte din acel joc și să nu se simtă obligat ca atunci când ceea ce se lucrează cu el să fie,
de fapt, o extensie a școlii.
Alocă timp pentru a citi împreună.
Citiți cu voce tare în mod constant chiar și copiilor mai mari. În cazul în care copilul este un cititor
reticent, citind cu voce tare îl vom expune la structura și vocabularul unei literaturi de bună calitate și ușor
interesul acestuia pentru lectură va crește. Citirea primelor două capitole ale unei cărți împreună pot ajuta,
deoarece acestea sunt de cele mai multe ori cele care stârnesc intersul actiunii prezentate în carte. De
asemenea, o altă modalitate poate fi aceea în care părintele citește cu voce tare un capitol, următorul
lăsându-l pentru copil. Este foarte important să lăsăm copiii să aleagă cărțile care le plac. Cărțile de serie
cu scris mare și desene numeroase sunt ideale pentru cititorii reticenți. Este mai bine să citești cărți
simple, interesante în detrimentul unor romane greoaie.

129
Faceți conexiuni între ceea ce învață copilul și viața de zi cu zi.
Transpunerea procesului de învățare la experiența de zi cu zi a copilului, mai ales atunci când este
vorba de întrebări naturale ale copilului, va avea efecte de lungă durată deoarece copilul își va aminti cu
ușurință anumite lucruri mai greoaie în condițiile în are el le asociează cu lucruri familiar. Atunci când
gătim împreună putem face exerciții de măsurare matematică. Când ne deplasăm cu mașina putem
număra plăcuțele de înmatriculare ale celorlalte mașini sau putem vorbi despre județe și țări. Atunci când
pornim blenderul, putem explora și discuta despre modul în care acesta funcționează. Când copilul
studiază vremea, putem discuta despre cauzele care au dus la o temperatură atât de ridicată atunci când
eram pe plajă. Putem încerca să clădim genul de conversații “dau-și-primesc”, prin intermediul cărora
ascultăm ideile copilului în loc să-i turnăm informații în cap. Găsiți modalități adecvate vârstei, pentru a
ajuta copilul să facă legături între ceea ce a învățat și evenimente mondiale. Începeți prin a pune întrebări.
De exemplu, întrebați copilul dacă știe ceva despre un eveniment recent, și ce informații deține despre
acesta. Apoi întrebați ce ar putea face pentru a ajuta (cum ar fi trimiterea de provizii pentru victimele unor
inundații). Sau putem întreba copilul dacă a auzit despre o știre anume transmisă la televizor și astel
putem afla ce știe, dacă deține informațiile corecte, reale și îi putem explica din ce cauză se ajunge în
acele situații. Aceste lucruri îl vor ajuta pe copilul să devină mai prudent.
Încurajați copilul să preia controlul în ceea ce privește educația sa.
Ne dorim să se ocupe copiii de procesul de învățare și să devină responsabili pentru acesta. Vrem ca
ei să-și asume atât succesele cât și eșecurile. Dar noi suntem cei care trebuie să le aratăm modul în care se
pot angaja să învețe, ce beneficii pot obține, ce riscuri își asumă atunci când nu-și doresc să învețe și ce
repercursiuni pe termen lung poate avea acest lucruv asupra desăvârșirii lor personale și profesionale. Ar
fi ideal dacă am putea stimula motivațiile copilului pentru învățare astfel încât ele să devină interese
intrinseci și nu recompense externe.
Nu supra-aglomerați programul copilului.
Deși cu toții ne dorim să completăm cunoștințele și abilitățile copiilor dezvoltate și exersate în
cadrul formal al grădiniței/școlii cu activități externe, este important să fim judicioși cu privire la cât de
mult implicăm copilul după programul obligatoriu. Copiii au nevoie de momente de relaxare și repaus la
fel de mult pe cât au nevoie de activități extracurriculare. Dacă un copil are teme de pregătit pentru a doua
zi, face parte dintr-o echipă sportivă, ia lecții de canto și învață să cânte la un instrument muzical, tot
acest program poate să devină rapid o cursă de la un lucru lipsit de bucurie la altul. Prin urmare, este
necesar să monitorizăm copilul și să vedem dacă el se bucură cu adevărat de lucrurile pe care le face.
Dacă observăm că se implică în toate aceste programe doar pentru a ne face nouă pe plac, se impune să-i
aerisim programul și să urmeze doar acele cursuri care îl împlinesc.
Feriți-vă de televizor cât mai mult.
Vizionând o mulțime de programe tv nu oferă copiilor șansa de a-și dezvolta propriile lor interese și
de a explora pe cont propriu, deoarece copilul își face program după emisiunile sau desenele animate care
se difuzează la anumite ore. În schimb, timpul petrecut citind o carte, jucându-se cu prietenii sau cu
diverse jucării le permite copiilor să învețe cum să-și organizeze timpul și să-și dezvolte abilitățile și
interesele proprii.
Învățați și dumneavoastră câte ceva nou.
A învăța ceva nou ca adult reprezintă sigur o modalitate foarte bună de a modela procesul de
învățare al copilului. Învățați o limbă nouă, construiți ambarcațiuni sau citiți despre un subiect mai puțin
cunoscut. Arătați-i copilului despre ce învățați și cât de mult vă luptați și vă străduiți pentru a reuși.
Astfel, putem înțelege mai bine prin ce trece copilul, iar el își va putea îmbunătăți abilitățile de studiu
urmărindu-și părinții în timp ce aceștia învață. S-ar putea stabili chiar și un timp de studiu comun.

BIBLIOGRAFIE:
• Andrei Cosmovici, Psihologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
• Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dictionar al vieții de familie, Editura Științifică,
București, 1991;
• Stănciulescu, E. , Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași, 1998;
• Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Maica Magdalena, Ed. Deisis, 2006;
• Adrian Tănăsescu-Vlas, Viaţa de familie, Ed. Sophia, Bucureşti, 2009;

130
• Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea
Universitară, Bucureşti, 2006.

131
Importanța celor șapte ani de acasa

Profesor înv. preșcolar Beșchea Adriana Maria


Grădinița cu program preșcolar Nr. 5 Săcele – Brașov
Copilul este asemenea unei bucăţi de aluat din care poţi modela după voie diferite forme, este
asemenea unei mlădiţe, pe care, dacă o plantăm şi o lăsăm să crească la voia întâmplării, ea va creşte
strâmbă, noduroasă, aplecată după voia intemperiilor. Dacă însă mlădiţa este îngrijită de aproape,
sprijinită, curăţată de buruieni ea creşte bine, dreaptă, puternică şi rodește. Tot aşa se întâmplă şi cu
copiii. Cei șapte ani de acasă sunt cei mai importanți din viața lor. Sunt piatra de temelie a vieții unui om.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective,
motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg de la sine, există factori care pot influenţa
această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de
felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
În activitatea de educație, în special cea de familie, climatul este rezultatul raporturilor dintre
membrii familiei. Aceste raporturi și caracterul lor pot forma un climat pozitiv sau negativ educației,
adică formării copilului ca cetățean, ca profesionist, ca om.
Raporturile dintre părinți și copiii acestora sunt, raporturi educative,cu repercursiuni asupra formării
lor, lucru de care trebuie să fie conștienți toți părinții. Atitudinile, comportamentele, vorbele adulților, ale
părinților, influențează atitudinile, comportamentul și modul de a fi al copiilor.
Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, de
specificul de dezvoltare a copilului precum și de valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului. Trăirea în spiritul onestității, promovarea valorilor morale, iubirea de Dumnezeu şi semeni
influențează evoluţia ulterioară a individului.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Consecvenţa părinților în educarea copilului este foarte importantă . Dacă mama îl învaţă reguli
elementare de comportare în societate , tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să le folosească.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei, părinţii fiind, de fapt, primele și cele mai importante modele pentru copilul lor. Ce se învaţă
în copilărie se sedimentează mult mai bine şi de aceea copiii vor deveni oameni cu o moralitate puternică
sau nu .Totul depinde de puterea exemplului părintesc. Felul în care părintele sau părinții se poartă, atât
între ei cât și în relațiile cu alții, felul în care merg, se îmbracă, vorbesc, mănâncă, se comportă în diferite
ocazii … totul este observat de copil și copiat la scară mai mică sau mai mare. Degeaba îi spunem
copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. La fel de ineficient este să îi
atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Niciunde, poate, mai mult ca în educație, simțul măsurii și al echilibrului nu sunt mai necesare.
Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională și că dacă în natură sunt
necesari și utili toți factorii meteorologici ( căldura dar și frigul, ploaia dar și seceta ,vântul dar și acalmia)
fiecare avându-și rolul său, tot așa și în climatul educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia
(severitatea-dar și blândețea, afectivitatea –dar și sobrietatea, larghețea dar și strictețea ), toate însă cu
măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Cu trecerea timpului,copilul devenit adult o să transmită la rândul său sfaturile primite copiilor,
nepoților și celor dragi ca și ei să aibă la baza vieții cei șapte ani de acasă ce îi vor ajuta să pășească în
viață sigur.

132
Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă!

Prof.înv.preșcolar BIDALACH ANY ALINA


G.P.N. SIMINICEA
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de
astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de
copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de
la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă,
pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între
demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi
părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o
cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai
este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a
grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În
situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa
cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele
de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la
grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene.
Ce pot face părinţii?
-merg împreună cu cel mic să cumpere fructe; îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr de
fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.); pregătesc împreună compot sau salată de fructe; îi pot atribui sarcini
copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind un cuţit de
plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la
grădiniţă
Ce învaţă/exersează copilul?
-recunoaşte fructele, exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui
personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc; exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a
mesajului oral; îşi îmbogăţesc vocabularul
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi
pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a
desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl
vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să
depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă.
Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să
facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice
cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti
despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă
bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm
câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că
data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este
important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra
copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este
foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la
grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca
133
părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe
să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în
sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi
bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un
„interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru
a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la
serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească
despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la
grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere
sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei
copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor
ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze
corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să
interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de
urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi:
a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. -
să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul,
nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului,
susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se
folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice
(numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze
imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori,
mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.)
b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în
care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate,
gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a
vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc.
c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi
să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai
să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi
diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi
un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala
de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul,
plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de
învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a
putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere
lumea.

Bibloigrafie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

134
EDUCAȚIA ÎNCEPE ÎN SÂNUL FAMILIEI

Prof.înv.primar Bidalach Liliana


Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că
un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţi.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de
Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o
colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social,
mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas.
Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece
dintr-o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină.
În băncile din clasele I se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din multe
puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai gălăgioşi, şi
mai tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri!
Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în
felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei
amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii
care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor
de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli
educative din primii ani de viaţă a acestor copii.
Iată de ce socotim util să vă prezentăm pe scurt ce condiţii trebuie să îndeplinească mediul familial
pentru a asigura dezvoltarea armonioasă fizică şi neuropsihică a copilului antepreşcolar şi preşcolar.
Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos, care ştie să
spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie, atât în societate, cât şi în viaţa particulară.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală, cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină. Aşadar, cei şapte ani de-
acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare, care ajută un adult să se integreze şi să fie acceptat.
Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor, e foarte important ca micuţul să
135
ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o
anumită comunitate. Bineînţeles, în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de altruism, adică cel mic
să arate că îi pasă de ceilalţi, că ştie să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în ajutor atunci când este
rugat. Nu este vorba numai de etichetă, de cum să se îmbrace, să mănânce şi să se poarte în anumite
situaţii. Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el, că are valoare ca om.

136
PUTEREA EXEMPLULUI PARENTAL

Prof. înv. primar BINCHICIU ILEANA


Școala Gimnazială „Mihai Eminescu” Arad
„Copilul nu datorează părintelui viața, ci creșterea” (Nicolae Iorga)

Ritmul vieții moderne atentează violent asupra regimului de viață al copilului. Adulții au obligația
de a proteja sufletul atât de firav al copilului supus tot mai multor factori de stres din familie, școală,
societate.
Expresia „cei 7 ani de acasă” își are originile în perioada în care copiii mergeau la școală la 7 ani.
Când se folosește expresia respectivă, se fac aprecieri despre cât de bine sau prost crescut este un copil.
Din păcate se folosește tot mai mult „lipsesc cei 7 ani de acasă”.
Deși modelarea caracterului copilului nu mai este exclusiv responsabilitatea familiei în primii 7 ani
de viață, ea joacă totuși rolul fundamental în ceea ce privește adultul care se pregătește să devină.
Psihologii consideră că este esențial ca familia să petreacă cât mai mult timp cu copilul, oferindu-i
siguranță, liniște, iubire.
Copilul trebuie să știe că este iubit și respectat.
Copiii trebuie să fie asigurați că iubirea familiei este adevărată, necondiționată. Atunci când copilul
simte că este iubit, nu numai că i se satisface cea mai profundă nevoie emoțională, dar va fi mult mai
receptiv la sfaturile și îndrumările părinților.
Cu cât un copil se simte mai iubit, cu atât este mai ușor de disciplinat. Motivul este că acel copil
trebuie să se identifice cu părinții lui pentru a le accepta sfaturile fără resentimente, ostilitate și obstrucție
(comportament pasiv-agresiv).
Regulile de conviețuire socială vor fi deprinse încet, încet, prin expunerea zilnică și inevitabilă la
rigorile și cerințele mediului în care crește.
Politețea și bunele maniere se deprind prin observarea exemplului pe care îl oferă adulții. Atunci
când părintele salută constant, folosește cuvintele magice „te rog”, „mulțumesc” și copilul o va face,
intrându-i în obicei ca ceva absolut firesc. Copiii imită și atitudinea pozitivă a adultului, dar și cea
negativă, reținând foarte ușor și modul de exprimare al acestuia.
Regulile de bună purtare, ca și cele caracteristice unei mese liniștite în familie, se învață la fel,
urmând exemplul adulților din anturajul apropiat.
În afara exemplului pozitiv pe care trebuie să îl ofere, este de datoria părintelui să fie constant, altfel
copilul va crede că regulile nu sunt importante și că nu sunt pentru toată lumea.
Deoarece părinții sunt răspunzători pentru comportamentul copiilor, uneori chiar mai mult decât vor
să recunoască, trebuie să descopere căi variate pentru a-i ajuta pe aceștia să evite un comportament greșit.
La îndemâna oricărui părinte este jocul, care constituie modalitatea principală prin care copilul
învață primele noțiuni despre lumea înconjurătoare și despre relațiile cu persoanele din jur.
Deoarece jocul este o acțiune făcută din plăcere, copilul reține mult mai bine ceea ce învață și i se
întipărește pentru mai mult timp.
„Părinții buni alimentează corpul, părinții inteligenți alimentaeză personalitatea” (Augusto
Cury)

137
Importanța celor șapte ani de acasă

Prof. Bîrghișan Stela


Școala Gimnazială ,,Ovid Densusianu” Făgăraș
,, Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din
ea, dimpotrivă, una reală și plină de armonie.”
(Eugen Heroveanu)

Copilăria reprezintă o perioadă foarte importantă pentru viitorul adult. În perioada copilăriei
influențele educative sunt hotărâtoare. La vârsta mică se pun bazele dezvoltării personalității.
Încă de la naștere, fiecare etapă din viața copilului își pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice și intelectuale.
Vârsta preșcolară reprezintă o perioadă destul de lungă în care se produc însemnate schimbări în
viața afectivă a copilului. Emoțiile și sentimentele însoțesc toate manifestările lui, fie că este vorba de
jocuri, de cântece, fie de îndeplinirea sarcinilor primite de la adulți. Fiecare dintre ele ocupă un loc
important în viața copilului și exercită o puternică influență asupra conduitei lui.
Părintele trebuie să învețe metode de relaționare cu propriul copil specifice particularităților lui
psihologice, etapei de vârstă și de dezvoltare pentru a fi capabil să-i înțeleagă pe deplin nevoile și
dorințele.
Primii 5 ani din viața copilului sunt cei mai importanți, anii de formare. În momentul în care copilul
atinge vârsta de șase ani, structurile esențiale ale personalității sale sunt deja formate.
În cei șapte ani de acasă fiecare copil primește educația de la părinți. De fapt, părinții sunt cei care
contribuie la formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală. În momentul în
care spunem că un copil are cei șapte ani de acasă, ne gândim la un copil bine crescut, care știe să se
comporte frumos cu orice persoană cu care intră în contact și în orice situație în care este pus.
Un copil manierat, bine crescut este apreciat de cei din jurul său. Tot timpul s-a făcut diferență între
un copil bine crescut și un copil care nu are cei șapte ani de acasă.
Astfel, părinții devin modele pentru copil. Părinții sunt cei care trebuie să explice clar copilului ce
este bine să facă și ce nu este bine să facă.
Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și
părinți, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului.
De aceea, vârsta copilăriei, ,, vârsta de aur”, pe care mulți dintre adulți o consideră o joacă, este, de
fapt, ,, un joc”cât se poate de serios, în care cei mici învață lucruri noi care le sunt foarte utile în viață.
Această ,, joacă” de-a viața nu este, însă, una ce implică relaxare și distracție superficială și totală, ea
implică cea mai mare răspundere pe care o poate avea un adult în întreaga sa viață și de aceea trebuie
privită ca atare. De aceea, indiferent de motivația pe care au avut-o adulții pentru a deveni părinți, ei ar
trebui să cunoască în amănunt și în profunzime ce presupune acest rol. Rol care nu poate fi interpretat de
două ori, iar consecințele în caz de eșec educațional pot fi dezastruoase și ireversibile pentru lumea
interioară și fragilă a unui copil.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației oferite de părinți copiilor. Cred că niciun
părinte nu-și dorește să aibă un copil care să dea dovadă de proastă creștere.
În concluzie, educația este haina cea mai de calitate pe care un om o poate îmbrăca.

138
Cei şapte ani de-acasă

Prof. pentru înv. primar Bîrsan Petronela


Școala Gimnazială Constantin Erbiceanu
Comuna Erbiceni, județul Iași

De când lumea şi pământul această, sentinţă precum că cineva, o persoană oarecare, nu neapărat un
copil sau elev, are sau nu are cei şapte ani de-acasă, i se aplică fără drept de apel când este încălcată cu
gravitate sau nu, o regulă, o conduită de bună purtare, indiferent de natura ei, fie că este vorba de o
normă ca politeţea, ţinuta vestimentară neadecvată, igienă necorespunzătoare sau nerespectarea regulilor
din cadrul grupului de prieteni, din cadrul grupului de colegi, din familie, regulile privind deplasarea pe
drumurile publice etc.
Îmi aduc aminte cu drag de propria copilărie, de bunica mea care îmi atrăgea atenţia asupra grijii
pentru respect faţă de tot ce ne înconjoară indiferent că este vorba de oameni,animale, plante, lucruri etc.
Când nu găseam răspuns la întrebările care mă acaparau, măcinau ea era google-ul meu, cea care le ştia
pe toate şi avea întotdeauna dreptate, pentru că ea ca mine fusese dar eu ca ea încă nu, așa reușea să mă
convingă că ce știe este adevărat și corect.
Am întrebat-o ce înseamnă cei şapte ani de acasă de ce şapte și nu alt număr. Îmi aduc aminte că
mi-a răspuns, nu pot spune de unde știa(sursa), că datorită faptului că elevii intră în clasa I, adică la
şcoală la șapte ani,iar până la împlinirea acestei vârste se presupune că copilul primeşte educaţie în
familie.
Ce-i drept în zilele noastre copiii intră mult mai devreme de șapte ani în contact cu mediul
educaţional şi/sau instituţional. Copiii intră la creşe, grădiniţe care au mai nou pe lângă grupa mică,
mijlocie şi mare şi grupa baby care cuprinde copii de 2 ani. Asta înseamnă că societatea este într-un
continuu proces de evoluţie şi progres. Cred că indiferent dacă copilul merge de la 2 ani în învăţământul
preşcolar şi frecventează cu regularitate şi poate stă mai mult de 4 ore pe zi( mă refer la grădiniţe cu
program prelungit ) și nu de la vârsta de șapte ani, tot ce ţine de reguli morale, reguli de conduită chiar
dacă se învaţă și la şcoală ele trebuiesc consolidate acasă. Şcoala poate eventual corecta anumite aspecte
dar singură nu poate oferi o educaţie completă.
Deseori, unele derapajele comportamentale ale elevilor sunt puse doar în culpa școlii. Dacă prin
anii 1980, eu ca elev sau copil, greşeam cu ceva drept mustrare mi se atrăgea atenţia, că nu am cei şapte
ani de acasă, adică mai concret eram apostrofată cu sintagma, nu te-a învăţat acasă părinţii tăi că nu e
frumos aşa… Acum mai nou observ cu stupoare că dacă un elev sau copil are un comportament care
încalcă regulile de purtare este întrebat, nu te-a învăţat la şcoala cum să te comporţi… Societatea
probabil va avea tendința de a pune pe umerii școlilor în timp, pe lângă învățarea disciplinelor obligatorii,
( istorie, geografie ș.a.) și învățarea ( nu doar corectarea anumitor greșeli sau completarea anumitor
lipsuri) bunelor maniere, a normelor de comportare în societate, normelor de politețe etc. Nu știu dacă se
va reuși mutarea centrului de greutate a celor șapte ani de-a casă din familie spre școala sau dacă este
viabil acest lucru.
Știu cu certitudine că pentru a putea trăi într-o lume mai bună trebuie cu toții să respectăm reguli,
norme, legi etc.

139
Bibliografie :
1. Cucoș Constantin, Pedagogie, Editura Polirom Iași, 2002
2. Cucoș Constantin, coord. Psihopedagogia pentru examenele de definitivare și grade
didactice,Editura Polirom Iași, 1999
3. www.copii.ro
4. www.scribd.com
5. www.didactic.ro

140
Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă!

PRO.ÎNV.PRESC. BÎRSETE LIDIA , Grăd.P.P.Veseliei, Gherla


„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi
este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii
lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la
serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă,
pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între
demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi
părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o
cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai
este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a
grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În
situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa
cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele
de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la
grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest
sens. Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -îi
propun să ceară vânzătorului un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) -recunoaşte fructele,
exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a
formulelor de solicitare etc. -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -îi pot atribui sarcini
copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de
plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la
grădiniţă -exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral -îşi îmbogăţesc
vocabularul Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la
grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte
ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte,
aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor
ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele
de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar
trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să
identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi
vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său
(„Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să
cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt
sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”).
Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra
copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este
141
foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la
grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca
părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe
să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în
sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi
bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un
„interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru
a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la
serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească
despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la
grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere
sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei
copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor
ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze
corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să
interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de
urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a
Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă
iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor,
şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească
despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă
abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) -
să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete
din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.)
b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le
folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust,
miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a
vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o
anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită
literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de
pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi
ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea
exemplele pot apărea în orice situaţie.

Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF,

142
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ...

Prof. BLAGA MONICA


Liceul Greco-Catolic ”Iuliu Maniu”, Oradea
Motto:
”O educație bună este izvorul întregului bine în lume”
I.Kant
Acasă... Ce reprezintă acest concept pentru un copil? Siguranța, afecțiunea, liniștea, pacea
interioară, echilibrul, stabilitatea și continuitatea. Toate acestea sunt baza sau suportul dezvoltării
armonioase a ființei umane. Plămădit din dragoste, fiecare copil se dezvoltă influențat de cei trei factori
importanți: ereditatea, mediul și educația. În primii ani de viață aceștia se regăsesc acasă, în familie.
Familia este prima instituție de educație morală cu care copilul vine în contact zi de zi, este
”prima școală a emoțiilor” este acea comunitate de viață și de iubire necondiționată în care se formează
primele conduite. Părinții reprezintă modelul la care se raportează copilul. Aceștia îl învață, îl
influențează pozitiv, îl determină să se implice activ în formarea sa. Orice părinte urmărește în primul
rând ”fericirea” copilului său. Acest obiectiv implică în cele din urmă reușita socială. Astfel prin sfaturile,
povețele, îndemnurile pe care copilul le primește direct sau indirect în fiecare zi părintele urmărește să
transmită atitudini, norme valori de conviețuire socială.
”Cei șapte ani de acasă” încep din fragedă pruncie prin alint și cântec care aduc liniștea și căldura
sufletească în sufletul copilului, apoi în perioada preșcolară învață disciplina prin povești, poezii și reguli
de conduită: salută, mulțumește, folosește cuvintele ”te rog frumos” și ”scuză-mă”,” spune adevărul în
orice situație”, acestea îi dau copilului sentimentul apartenității la comunitate. Jocul, principala activitate
a primilor ani de viață trebuie desfășurat sub supravegherea părinților, în același timp trebuie alese jocuri
instructiv-educative care să-i formeze copilului deprinderi, să-l învețe bucuria reușitei dar și gustul
înfrângerii. În această perioadă a vieții el va deprinde spiritul dreptății, respectului și demnității, ce
înseamnă să primească și să ofere ajutor și iubire, învață binele, adevărul, toleranța.
Psihologia ne arată că orice reacție a adultului își are originea în experiența primilor ani de viață
petrecuți acasă cu familia. Ea are rolul de a-l introduce pe copil în societate, deoarece acesta culege
primele impresii și reacții din mediul înconjurător. Modelul de comportament este transmis din generație
în generație, de aceea generația adultă trebuie să implementeze în personalitatea celui pe care îl formează
practici educative, construcții cognitive și afective. În același timp părinților le revine misiunea de a-l
învăța să-şi îndeplinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii.
Fiecare adult a fost cândva copil și de aceea trebuie să facă apel la memorie, să-și amintească ce
l-a ajutat în dezvoltarea sa armonioasă și echilibrată sau care sunt factorii considerați de el cu impact
negativ asupra evoluției personalității sale. Ce societate sănătoasă și armonioasă ar exista în lume dacă
fiecare părinte ar pune preț pe importanța primilor ani petrecuți alături de ei ca mentori! Mintea și
sufletul copilului sunt asemeni unui burete care aspiră comportamentele și obiceiurile celor din jur prin
imitație. Primii imitați sunt părinții, astfel copilul va avea aceleași conduite și obiceiuri, aceleași păreri,
idei, concepții, el va mima și gesticula asemeni lor.
Oare familiile contemporane mai reprezintă modele pentru tânăra generaţie? Mai îndeplinesc ele
funcţia de transmitere a modelelor sociale sau culturale? Trebuie să credem că da, și în această epocă a
tehnologiei, aceasta nu poate suplini grija și dragostea, sfaturile și căldura sufletească, ocrotirea și
răbdarea pe care doar părinții le pot oferi.
În concluzie totul începe și se dobândește mai întâi în familie în ”cei șapte ani de acasă”, aceștia
își pun amprenta asupra destinului fiecărui om. Însușiți corect, copilul va crește liniștit, responsabil și
împlinit.

143
CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ!

BOANCĂ LOREDANA FLORINA


COLEGIUL AGRICOL ”DR. C. ANGELESCU” BUZĂU

,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau
al unui dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).

Intresul marilor cercetători ai psihologiei omului se îndreaptă asztăzi cu precădere catre studierea
vârstei copilăriei ca fiind baza dezvoltării personalității omului adult.De felul în care se va realiza
educația copilului aflat în prima fază a dezvoltării depinde viitorul societății de mâine.
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o ofera copiilor,Specialiștii susțin
că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viața ai copilului sunt definitorii pentru
formarea lui ca adult.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care aceștia îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament, Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
În rest acești 7 ani de acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor.
De acești ani depinde de cum va fi integrat în societate, cum va fi agreat de cei din jur si bineânțeles cum
își va ordona viața și stilul de viață alaturi de cei dragi. La rândul său odata cu trecerea timpului, când va
deveni mai înțelept, o sa dea si el aceste sfaturi copiilor, nepoților și celor dragi, ca și ei să aibă la baza cei
7 ani de acasă, să poată merge în viață deschis și cu un viitor sigur.
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din
ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor
de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături
de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele
de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o
nouă etapă a viţii lui.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut în ziua respectivă ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut
să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească
144
despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la
întrebarea „Ce ai făcut azi?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe
această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a
povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu
seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va
învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri copilului.
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un
bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca
noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i
dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul
.În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

145
Cei șapte ani de acasă – educație eternă

Bob Cristina – Nastasia


Profesor pentru învățământul primar
Școala Gimnazială Chiuiești
Județul Cluj

„Copilăria durează toată viață. Ea se întoarce mereu pentru a însufleți secțiuni mari ale vieții
de adult. Poeții ne vor ajuta să găsim copilăria vie din noi, această lume permanentă, durabilă, de
neclintit.” spune Gaston Bachelard
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament, subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele
părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu
sunt percepute conștient decât de copii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de
inconștientul care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date.
Felul în care un copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse
de către părinți, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Părinţii îşi educă copiii (pe lângă exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii /
fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci,contraporunci, programe şi permisiuni. Unele din aceste
tipuri de fraze pot conține mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite
şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceiaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de
mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Se consideră că la nivel
nonverbal, mesajele parentale sunt date pana la vârsta de 3 ani. Din motive didactice și terapeutice, aceste
mesaje au fost ordonate pe categorii și redate textual deși majoritatea sunt percepute ca senzații.
Terapeuții sunt intens preocupați de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de
mai târziu.
„Cei şapte ani de acasă” ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi
educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii
frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Vorbesc din experiența de mamă, prietenă a mai multor familii cu
copilași de vârsta copiilor mei sau mai mari și din experiența de cadru didactic. Ca mamă, încă din
primele zile în care am fost dăruită cu primul meu copil, preocuparea principală, în mintea mea, a devenit
educarea copilului. Citeam articole, eram foarte atentă la comportamentul prietenilor fața de copilașii lor,
urmăream atitudinile, modul de adresare, modul în care le explicau anumite chestiuni. Apoi ajunsesem să
observ comportamentele părinți – copii, sau invers în locurile de joacă pentru copiii, parcuri, etc. Mai
degrabă devenise o obsesie pentru mine ideea ca trebuie să-i ofer fiului meu cea mai bună educație.
După o perioadă de frământare, mi-am dat seama că fiul meu nu este „un bibelou într-un glob de
sticlă” ferit de greutățile vieții cotidiene. Mi-am dat seama ca trebuie să-l educ în așa fel încât să îmbin
bunul simț cu capacitatea de a se descurca singur în viață și totodată să îl învăț să aibă o personalitate
puternică. Este adevărat, trăsăturile de personalitate / caracter se moștenesc, însă pot fi modelate dacă
acest lucru se realizează de timpuriu. Astfel, l-am învățat să salute, l-am învățat cuvintele esențiale pentru
a arăta că ești un copil cu cei șapte ani de acasă, „te rog” și „mulțumesc”, l-am îndrumat să încerce să ia
singur decizii, iar atunci când aceste erau greșite le dezbăteam îndelung și îi arătam care era decizia bună
pentru el. L-am îndrumat să își spună punctul de vedere, însă de fiecare dată să aducă argumente în acest
sens. L-am învățat să relaționeze cu ceilalți, să vorbească politicos, i-am îndrumat pașii spre credința în
Dumnezeu, l-am învățat bunele maniere, l-am îndemnat să fie deschis cu ceilalți, nu un introvertit, i-am
arătat diferite comportamente inadecvate pentru un copil politicos și manierat, iar din discuțiile purtate pe
marginea celor observate am reușit să îl determin să distingă comportamentele bune de cele rele. Bunele
maniere învățate în copilărie îi vor modela comportamentul de mai târziu din societate. L-am învățat să

146
vorbească cu blândețe cu toți din jurul său, l-am îndrumat să ne povestească tot ce i se întâmplă, bun sau
rău, nu l-am lăsat să simtă greutățile vieții, însă nici nu i-am oferit tot ce a vrut. L-am învățat să prețuiască
munca, să nu risipească banul, de la trei anișori l-am învățat că totul are un preț, pentru orice jucărie, carte
sau ceva ce el își dorește, trebuie să ofere ceva în schimb. Lupta grea pentru formarea unei astfel de
educație am dus-o cu bunicii, care vroiau ca nepoțelul lor să primească totul din plin.
Învățarea unui copil de la o vârstă fragedă a bunelor maniere, a comportamentului civilizat, este de
fapt formarea unui drum, a personalității sale, o pregătire pentru viață. Copilul este tentat să adopte
comportamentul văzut în jurul său, în mediul său de dezvoltare. În zilele de azi, creșterea unui copil și
oferirea unei educații cu principii sănătoase este o adevărată provocare pentru un părinte. Dacă pentru
părinții mei, meseria de părinte avea o frumusețe aparte, pentru mine este o provocare, deoarece trebuie să
îmi învăț copilul să se ferească de rău, să îl determin să ocolească violența și limbajul vulgar, să fie
capabil, de la vârste fragede, să se descurce într-o lume în care copiii nu mai au copilărie, jocurile
copilăriei sunt înlocuite cu tableta, telefonul sau mai rău. Copilul zilelor noastre trăiește înconjurat de „o
lume” a crimelor, a violenței, în care predomină puterea pumnului și limbajului trivial, mass media
prezintă zilnic această „lume”. Copilul deschide televizorul, iar la ore de maximă audiență prezintă știri
de neimaginat, copilă de un an violată de tată, sau altele asemenea. Însă nimeni din media nu se gândesc
cât timp îi ia unui părinte să îi explice copilului de zece ani (care printre altele știe să caute în dicționar ce
înseamnă un anume cuvânt) că acel tată este iresponsabil, ca suferă de o boală sau altele asemenea.
În concluzie, copilul trebuie învățat să își trăiască copilăria, să învețe să se joace în natură, să
învețe să fie copil, să fie învățat să se comporte adecvat cu cei din jurul său, să respecte iar cei de lângă el
îi vor răspunde în același mod, cu bunătate și blândețe, cu accent pe spusele lui Constantin Brâncuși: „
Când nu mai ești copil, ai murit de mult.”

147
Cei şapte ani de acasă

Prof. înv.primar Olimpia Maria Bobar


Şcoala Gimnazială Sohodol, Alba
,,Fiecare copil este unic”
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării
copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa
iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în
toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în
care trăieşte primii ani din viaţă. Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care
trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte
în educaţie este în dauna copilului.
Părinţii au o foarte mare influienţă asupra copiilor în primi şapte ani de viaţă, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îsi
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, aşadar, să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le
considerăm noi necesare şi care îi vor ajuta, sa devină oameni respectoşi şi demni de respect la rândul lor.
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi,
mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de
mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”. De
câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este
oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat
locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj. Copilul este pregătit să primească informaţii, de aceea, este
important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Mai putem spune ca educaţia
unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie.
Părinţii sunt primii educatori deoarece:
• ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii;
• familia este modelul pe care copilul îl imită, modul de viaţă al familiei este
principalul reper în viaţă al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei;
• comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului,
formarea personalităţii lui.
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani?
– deprinderi de autoservire;
– ordine;
– igiena;
– curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi;
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative;
– bune maniere şi comportament;
– limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părţile de vorbire);
– modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător
(este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte)
– consecvenţa în realizarea unei sarcini;
– concentrare a atenţiei;
– persevereţa în realizarea uneri sarcini;
– alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
148
Ce ar trebuie să ştie:
Până la 3 ani:
• să salute şi să răspundă la salut ("buna ziua", "buna seara", "la revedere").
• să spună "mulţumesc", "te rog”, "cu plăcere"
• sa dea mâna cu cineva
Între 3 şi 5 ani:
• să spună"Pardon"
• să bată la uşă când intră într-o încăpere
• să ceară permisiunea ("Mami, îmi dai voie să..." sau "Pot să...")
Între 5 şi 7 ani:
• să îşi ceară scuze atunci când greşeşte
• să ştie să ofere şi să primească un dar
• să nu întrerupă conversaţia adulţilor
• să întrebuinţeze corect tacâmurile

Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta
şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum
sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.

149
Influența educației de acasă asupra atitudinii de la școală

BOBE GABRIELA NICOLETA


MOTTO : ,, Ceea ce complica pedagogia familiei este numarul de jurisdictii carora trebuie sa li se
supuna copilul .”
ANDRE BERGE
Rolul factorilor educatiei in prevenirea si combaterea violentei in scoala si familie
Cauze
Societatea a evoluat mult. Poate prea mult !Atenta mai ales la progresul general,la bunastare ,
societatea contemporana a pierdut din vedere individul. E-adevarat ca violenta a existat dintotdeauna, ea
fiind strans legata atat de esenta umana ( radacinile ,,animalice”)cat si de functionare societatii - din ce in
ce mai nepasatoare.
Exista un complex de cauze: genetice, incultura , lipsa de educatie, biologice, psihilogice…
Forme de manifestare
Faptul ca elevul nu se-ntelege cu parintii ,cu profesorii si colegii duce la inadaptare
comportamentala si la incalcarea regulilor a) familiei , b) scolii ,c) grupului social din care (mai )face
parte.Deci, va cauta o cale de scapare sa fie lasat in pace: minciuna, copiatul la ore,violenta verbala,
chiulul, bruscarea celorlalti,refuzuri de a saluta , de a-si scrie, de a fi acasa la o anumita ora,fumatul
ostentativ in fata celorlalti. Ce mai urmeaza? Furt, vagabondaj,spargeri ,talharii,consum de
droguri,alcool,tutun.Final : un individ plasat la marginea societatii, o problema ,, legala”! Vinovatii ? NOI
TOTI!

Ce se poate face ?
A. Legatura cu familia : * cunoasterea parintilor inca din clasa I ;
• informarea acestora asupra transformarilor suferite de copilul lor odata cu inaintarea in
varsta scolara mica ;
• intelegerea relatiilor dintre parinti, dintre parinti si copil / copii, a celor dintre frati ;
• cunoasterea mediului de viata , a influentelor ce vin spre copil dinspre bunici, si alte rude
aflate in preajma acestuia , a tipului acestor influente (reprimatoare, active/pasive,nesigure,refractare la
tot ce e nou ).
B. Relatia elevului cu profesorii . Ar trebui sa fie deschisa , echilibrata,corecta , fara
sub/supraaprecierea capacitatilor reale ala elevului ; sadirea increderii copilului in fortele proprii
;observarea si alimentarea motivatiei corecte pentru reusita scolara si conduita corecta a elevului.
C. Framantarea launtrica a copilui ar trebui sa fie semnalul unei discutii cu profesorul
consilier al scolii. Ar trebui sa existe unul responsabil si serios in toate scolile !
D. ,,Ziua portilor deschise “ – o zi de scoala asistata si de parinti .Avantaje:
• parintii se pot cunoaste direct ;
• copilul se simte important (,, Mama n-a fost la munca azi”./,, Tata a fost aici!”);
• parintii observa relatiile dintre copii , prieteniile , raspunsul la cerintele scolii , nivelul de
pregatire al clasei si al propriului copil .
E. ,,Regulile clasei” – vazute de el .,,Comportament frumos”, ex. : luni - ,,Ziua reintalnirii ;
marti- ,,Sa ne ajutam colegii !”, etc.

CONCLUZIE
# Discutati cu elevii dumneavoastra ! Invatati sa- i si ascultati !
# Daca nu se pot exprima public, lasati-i sa scrie ce-i framanta , ce probleme au , chiar sub
protectia anonimatului .
# Nu-i judecati !
# Spuneti-le si ce au facut bine , nu numai ce au gresit!
# Modulati-va tonul vocii si folositi cuvinte atent alese . Nu-i speriati , nu-i jigniti , nu-i umiliti !
# Fiti mai mult educatori decat profesori !

150
FAMILIA – TEMELIA ÎN FORMAREA UNEI PERSONALITĂŢI DE SUCCES

Profesor învățământul preșcolar BOBOREL IULIANA MARINELA,


Grădinița cu P. P. ”Tudor Vladimirescu”, Craiova
’’Eu sunt copilul.Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă. Dă-mi, te rog, acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire. Educă-mă,
te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume………”
(din Child’s Appeal, Mamie Gene Cole)

Citatul evidenţiază importanţa dimeniunii morale a educaţie primite în familie, întrucât în familie
copilul îşi începe ucenicia pentru viaţă. Citatul este un fel de stigăt al viitorului adult, este un semnal
transmis de acesta către familia sa pentru a putea deveni o binecuvântare pentru societatea în care tăieşte.
Aşadar familia este cea care ţine în mâini destinul copilului şi implicit al societăţii; este cea
responsabilă de protecţia şi de satisfacerea trebuinţelor elementare ale acestuia. Educaţia primită în
familie trebuie să urmărească o anumită finalitate şi anume formarea unei personalităţi de succes a
copilului pentru a se putea integra în societate.
“Meseria” de părinte este greaşi ca orice meserie trebuie învăţată. Părinţii sunt primii educatori ai
copiilor iar educaţia primită de la aceştia se răsfrânge asupra comportamentului copiilor, asupra modului
acestora de a interacţiona cu cei din jur. Membrii familiei sunt responsabili de evoluţia moral – civică a
copilului lor; de la familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice şi dezvoltarii copilului.
În evoluţia psihica a copilului cel mai important rol îl au exemplele pozitive din familie, deoarece
la această vârstă, rolul exemplului este foarte important. Marele pedagog John Locke afirma cu tărie
puterea exemplului în familie „Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ce nu vreţi să imite”.
În familie cultivarea dragostei de bine, adevăr, frumos are nevoie de acţiune şi nu verbalism, de
activitate şi nu de dialog.
În mai toate cazurile binele ajuns la copil este sub diverse formule ca „e bine să faci aşa!” sau „nu
e bine ce faci!”; acestea generând în mintea lui de fiecare dată întrebarea „de ce nu e bine?”. Copilul
trebuie să înţeleagă binele prin acţiune, cu semnificaţie de normă de comportare, nu de ordin ce trebuie
ascultat. Spre exemplu interdicţia de a nu se juca pe stradă va trebuie înlocuită prin măsuri concrete
precum crearea unui alt loc de joacă sau participarea alături de părinţi la jocuri mai captivante.
Cultivarea dragostei pentru adevăr de către părinţi este o consecinţă între vorba şi fapta acestora.
Părinţii nu pot cultiva dragostea pentru adevăr dacă instalează în sufletul inocent al copiilor frica de
pedeapsă.
În ceea ce priveşte cultivarea dragostei faţă de frumos în familie, aceasta poate fi privită ca un
aspect al pregătirii bunului gust al celor mici faţă de îmbrăcăminte, ţinuta fizică, cadrul locuinţei, precum
şi faţă de frumuseţea modului de comportare cu cei din jur. Peste ani această dragoste de frumos a celor
mici va fi întâlnită în ordine, curăţenie, decenţă în înfăţişarea fizică şi demnitate în comportare.
În concluzie familia este cel mai important grup din toate grupurile sociale, deoarece influenţează
şi modelează personalitatea umană. Familia este piatra de temelie a cărei influenţă marchează esenţial
dezvoltarea individului de mâine.
"Căci ei vor fi în lume şi în viaţă,
Aşa cum noi le-am spus şi arătat,
Iar ei, la fel vor da povaţă
Şi-un lung popor e-acum de noi format."
(Traian Dorz)

151
Să construim împreună cei șapte ani de acasă!

Prof. înv. preşcolar: Boca Alexandra - Florina


Grădiniţa cu P.N. „Arlechino” Structura II

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de
acasă.
Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele
deprinderi de viață sănătoasă, în familie.
Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „educatori” din
viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul
ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de
implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului.
În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și
dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind
atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui.
Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să
știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se
dezvolta și a-și construi un viitor de succes.
Un rol deosebit de important pentru reuşita în viaţă îl are educaţia. Prin educaţie ca fenomen social
înţelegem transmiterea experienţei de viaţă de la o generaţie la alta, cunoaşterea bunelor maniere şi
comportarea în societate conform cu aceste deprinderi.
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate
implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Felul în care părintele se comportă şi vorbeşte cu copiii are o influenţă mare asupra dezvoltării lor.
În momentul în care părinţii laudă copilul în mod constant, asigură copilului o dezvoltare cu
încredere în sine corespunzătoare. Dar atunci când părinţii sunt critici şi inconsecvenţi, sau chiar
neiubitori, copiii invariabil vor creşte subevaluându-se.
Lăudarea şi recompensarea comportamentului adecvat este mult mai benefic decât critica constantă.
Îmbrăţişarea copilului sau lăudarea lui pentru un comportament adecvat îl va încuraja pe copil să vadă că
a te purta bine, plăcut, blând, atrage recompense. De asemeni încurajează încrederea în sine.
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe
care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a
desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl
vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să
depună mai mult efort sau exerciţiu.
În cadrul unei activități cu tema “Bogățiile toamnei”, copilul a avut de colorat fructele de
toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar
trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să
152
identifice cauza erorilor „Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi
vorbeşti despre el?”. Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său
„Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”, dar să corecteze eroarea „Vom merge să
cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!” şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect „Sunt
sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”. Este
important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra
copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine.În mod constant copilul încearcă să
înveţe de la părinte cum să se descurce în lume. De multe ori copilul imită felul de a se comporta şi de a
vorbi al părintelui. Părintele este cel mai important model pentru copilul său. Dacă părintele îi arată
copilului respect, bunătate, onestitate, prietenie, ospitalitate, generozitate şi oferă complimente des, există
mari șanse ca şi copilul să facă la fel.
Copiii au nevoie de încurajări frecvente şi explicarea a ceea ce se aşteaptă de la ei.

Bibliografie:

1. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Editura Polirom, 2002;
2. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998;
3. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004;
4. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
2002;
5. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998;
6. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002;
7. www.didactic.ro.

153
Copiii, oglinda noastră

Prof.înv.primar Bodor Hajnalka


Şc.Gimnazială „Miron Cristea”
Loc. Topliţa, Harghita
„Să ţii în palmă sufletul unui copil este, cu siguranţă, un privilegiu. Să fii important în viaţa unui
copil este, poate, un dar divin.”
J.J.Rousseau
În ziua de azi, părinţii, cu greu îi pot face pe copii să se poarte frumos. Realitatea impune aplicarea
unor noi metode cu scopul de a-i influenţa pe copii şi de a-i motiva pentru a coopera. Micile pedepse,
precum bătaia la fund, palmele, jignirile, privaţiunile, umilirea celor mici în public, constituie metode
depăşite şi clar, ineficiente, de disciplinare a copiilor. Pedeapsa poate controla purtarea rea, dar nu are
puterea de a induce un comportament dezirabil şi nici măcar de a diminua dorinţa copilului de a se purta
urât. Apostrofarea moralizatoare reprezintă o armă capabilă să transforme pe cel mai autonom copil într-o
marionetă direcţionată spre exterior.
În vreme ce critica este un avertisment dat copiilor noştri că au deviat de la drumul fixat pentru ei,
apostrofarea este o confirmare a faptului că a ajuns la o destinaţie greşită. Apostrofările redau, de fapt,
simţămintele noastre negative, furia sau dezamăgirea. Acestea sunt urmate de sarcini absurde impuse de
părinţi. (ex: să scrie de 10 ori „Bună ziua”).
Acţiunile şi reacţiile noastre în calitate de adulţi- părinţi sunt legate de felul în care copilul învaţă să
se comporte în toate etapele dezvoltării sale. Reacţia noastră la comportamentul copilului trebuie să fie
încurajarea, adică să acordăm multă atenţie unui anumit mod de comportare cu care suntem de acord,
acela se va repeta, deoarece copilul crede, de cele mai multe ori, că este cea mai eficientă metodă de a ne
capta atenţia. Nu acordăm nicio atenţie copilului când este cuminte, atunci când se joacă în linişte, pentru
că ne rezolvăm alte treburi prin casă. Nu-i acordăm atenţie, ne vedem de treba noastră. Aşa că micuţul
nostru nu se bucură de atenţia noastră când este cuminte, în schimb, va descoperi că se poate bucura de
atenţie atunci când nu se comportă civilizat. El va învăţa să se poarte altfel încât să atragă atenţia, chiar
dacă este o atenţie negativă. Dacă, pentru a primi atenţie, trebuie să urle în public sau să se trântească pe
jos, asta va face.
De aceea, înainte de a încerca să schimbăm comportamentul copilului, este necesar să înţelegem în
cele mai mici amănunte cum ne comportăm noi cu copilul. Atunci când ne ocupăm de o problemă de
comportament al micuţului este necesar să privim situaţia din două perspective. Prima este de natură
comportamentală. Ce fac eu, ca adult, să încurajez comportamentul pe care îl doresc? De cele mai multe
ori, reacţia mea este cauza pentru care problema continuă. Cea de-a doua perspectivă este legată de
nelămurirea noastră: de ce se comportă aşa copilul? Uneori, copiii se poartă necivilizat din diverse
motive, alteori, pentru că reacţionează la atmosfera emoţională a familiei. Comportamentul copiilor poate
fi o reflectare a unor probleme din cadrul familiei.
Prin comportamentul lor, este posibil, ca ei să ne spună un lucru pe care nu-l pot exprima prin
cuvinte.
Este important să reţinem faptul că în relaţia cu micuţul, noi suntem adulţii şi îi permitem să fie
ceea ce este, să se comporte aşa cum se comportă. Din punct de vedere al copilului, provocarea pe care
ne-o oferă este, de obicei, de natură comportamentală, dar din punct de vedere al adultului, aceasta capătă
încărcătură emoţională.
Sentimentele, stările de moment, ne împiedică să ne acordăm puţin răgaz şi să gândim cum ar trebui
şi atunci reacţionăm. Apelăm la ceartă, ridicarea vocii, la pedepse. În momentele în care reacţionăm faţă
de copil dând frâu liber sentimentelor( supărare, furie, dezamăgire), trebuie să recunoaştem că nu avem
nici noi, ca adulţi, autocontrol. Cu cât copiii sunt mai puţin ţinuţi în frâu, cu cât mesajele pe care le
primesc în legătură cu comportamentul lor sunt mai puţin clare şi mai puţin constante, cu atât ei se vor
comporta într-un mod care dă impresia că au scăpat de sub control, că deţin puterea în familie, dar de
fapt, ei cer să fie ajutaţi şi mai ales, înţeleşi.
A fi părinte înseamnă a asigura un echilibru în toate, iar căutând acel echilibru, uneori suntem prea
toleranţi sau, dimpotrivă, exageraţi. Depinde de noi, adulţii, cum îmbinăm reacţiile cu măsurile luate,
astfel încât copilul să ne înţeleagă mesajul, să-l adopte şi să-l menţină.
154
Este normal ca uneori, să fim derutaţi şi neliniştiţi, deoarece meseria de părinte reprezintă acea
latură a vieţii care este însoţită de cele mai multe ori de provocări. Noi trebuie să decidem dacă dorim să
înfruntăm aceste provocări ca pe un lucru pozitiv, ce trebuie tratat cu optimism şi entuziasm, sau ca pe o
serie de sarcini dificile, obositoare, care consumă mult timp şi sunt frustrante. Este important să reflectăm
asupra modului cum vedem copilul ca individ şi cum ne vedem pe noi înşine ca părinţi, deoarece
atitudinile şi concepţiile pe care le vom avea, vor determina tot ceea ce se întâmplă în familie.
Este necesar să însoţim copilul pe drumul lung al evoluţiei şi dezvoltării sale, fără a transpune
asupra lui problemele noastre, pentru cu nu el este responsabil de acestea. El este doar copil, viitorul vieţii
noastre, oglinda noastră.

155
,,Familia şi grădiniţa în conturarea personalităţii copilului"

Prof. înv. preşcolar BOERIU DIANA MARIANA,


Grădiniţa cu P.P. Nr.1 Zalău
O atitudine comună a educatorilor este că părinţii ar trebui să se implice activ în educaţia copiilor
lor. Pentru a realiza acest obiectiv, familia şi cadrele didactice nu pot munci izolat, părinţii au nevoie de
cadre didactice şi cadrele didactice au nevoie de părinţi (Christenson, 2004, apud Porter, 2003). Cadrele
didactice acceptă responsabilitatea de a discuta cu familia despre educaţia copilului, iar, părinţii trebuie să
susţină instituţia de învăţământ. Cu toate acestea, angajarea părinţilor presupune activitate mai degrabă
paralelă decât comună (Elliott, 2003, apud Porter, 2003). Această modalitate nu este însă una funcţională.
Acest model poate eşua întrucât părinţilor li se dictează cum ar trebui să îşi educe copiii şi, astfel, apar
disfuncţionalităţi în relaţia cu acei părinţi care nu se conformează. O relaţie de adversitate şi confruntare
se stabileşte, conducând în cele din urmă fie la interacţiuni negative, fie la interacţiuni mai puţine între
cadrele didactice şi părinţii nonconformişti (Rimm-Kaufman & Pianta 1999, apud Porter, 2003).
Filosofia centrată pe familie susţine că cele două medii educaţionale împart sarcini comune în
privinţa educaţiei tinerei generaţii. Astfel, puterea este egal distribuită, printr-o colaborare în vederea
îndeplinirii obiectivelor educaţionale, prin folosirea unor strategii comune de planificare şi împărţirea
responsabilităţii programelor educaţionale. Modelul centrat pe familie implică statut egal, care se referă la
valorizarea şi combinarea ideilor celor doi parteneri. Evaluarea acestui model se focalizează pe punctele
tari ale copiilor şi familiilor. Există o serie de probleme care vizează modelul în sine. În primul rând,
presupunerea că profesioniştii sunt diagnosticienii cu drepturi depline ale nevoilor familiei încalcă
principiul colaborării adevărate. În al doilea rând, nu s-a demonstrat eficienţa sa în totalitate. Un studiu a
arătat că nu există beneficii esenţiale în planul dezvoltării pentru copiii cu cerinţe educative speciale, nu
se reduce stresul parental şi nu se îmbunătăţeşte interacţiunea părinte-copil, în cazul în care programele
educaţionale s-au centrat asupra familiei şi nu asupra copilului (Mahoney & Bella, 1998, apud Porter,
2003). În al treilea rând, practica educaţională a centrării pe familie este rar întâlnită în educaţia timpurie,
grădiniţă şi şcoala primară. În concluzie, acest model impune expectanţe inadecvate cadrelor didactice,
mai ales când trebuie să susţină familii cu diverse probleme.
Funcţia familiei nu este de a ajuta copilul, ci de a angaja o persoană specializată în vederea
dezvoltării unor abilităţi ale copilului care să-i permită adaptarea la mediul şcolar. Cadrul didactic este
răspunzător în faţa părinţilor. Comparând acest model cu organizarea unei excursii, se poate constata că
părinţii sunt în afara traseului, profesioniştii susţin mapa ca un ghid, pentru ca familia să poată ajunge la
destinaţie satisfăcută (Osher & Osher 2002, apud Porter, 2003).
Chiar dacă se ştie că relaţiile cu familiile sunt importante şi conduc la rezultate pozitive, multe
educatoare găsesc extrem de dificilă facilitarea implicării părinţilor în educaţia copiilor. Un factor cheie în
dezvoltarea relaţiilor cu familia este modul în care educatoarea se preocupă de stabilirea parteneriatului.
Părinţii consideră că sunt consultaţi rareori în problemele importante privind educaţia copilului şi relaţiile
familie-cadru didactic (Swick, 2004, Lawson, 2003, Epstein, 1992, apud Knopf & Swick, 2007).
Numeroase studii au evidenţiat că încrederea în educatoare influenţează semnificativ percepţiile
părinţilor despre calitatea educaţiei (Mensing, French, Fuller & Kagan 2000, apud Knopf & Swick, 2007)
şi tendinţa acestora din urmă de a fi sensibili la interacţiunile iniţiate de cadrele didactice (Dunst, Frivette
& Deal, 1994, apud Knopf & Swick, 2007). Stabilirea încrederii este dependentă de menţinerea unor
relaţii pozitive şi se construieşte prin intermediul unor interacţiuni puternice între cadrul didactic şi
familia copilului.
Educatoarele care manifestă o atitudine pozitivă spre părinte şi copil şi care sunt receptive la
nevoile familiei vor crea o relaţie de respect cu părinţii. Relaţiile pozitive părinte-educatoare par să
promoveze pattern-uri recurente care permit dezvoltarea încrederii reciproce.
Cadrul didactic trebuie să fie un model atât pentru copil, cât şi pentru părinţi. Deşi familia continuă
să aibă impactul cel mai mare asupra copilului, în perioada frecventării grădiniţei, aria socială se lărgeşte
(Dumitrana, 2000). Uneori, este dificil pentru părinte să accepte că regulile de la grădiniţă sunt mai
respectate decât cele ,,de acasă”; de aici, derivă necesitatea existenţei unei colaborări între familie şi
grădiniţă.

156
Relaţiile educatoare-copil implică procese de interacţiune în cadrul grupei de preşcolari şi
contribuie la dezvoltarea unor sentimente de eficacitate, apariţia unor comportamente adecvate ale
copiilor (Mantzicopoulos, 2005).
Concluzia materialului este că, parteneriatul familie-grădiniţă are rol esenţial în dezvoltarea
personalităţii preşcolarului.

157
AUTORITATEA REALĂ ŞI FALSA AUTORITATE PARENTALĂ

Prof.înv.primar COSMINA BOGASIERU


ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 4 LUGOJ
În multe familii, se consideră că autoritatea se vădeşte în efectul supunerii. Cu asemenea copii
supuşi, părinţii sunt liniştiţi şi, în fapt, propria lor linişte este scopul lor real. Autoritatea stabilită pe
asemenea premise poate fi uşor contestată.
Există mai multe tiouri de falsă autoritatem printre care:
• Autoritatea prin supunere: este cel mai înspăimântător fel de autoritate. Acest fel de autoritate
este, de obicei, exercitat de tată; el strigă întotdeauna când este acasă, este întotdeauna furios, produce o
furtună la orice gestm cât de firav, este cu mâna pe băţ sau pe curea, pedepseşte orice „abatere”. Această
teroare paternă ţine întreaga familie în teamă şi dezvoltă la copii minciuna şi laşitatea, îi învaţă să fie şi ei
cruzi, la rândul lor.
• Autoritatea prin ţinere la distanţă: există părinţi care sunt cu adevărat convinşi că, pentru a
avea nişte copii supuşi, trebuie să îi ţină la distanţă, să vorbească cât mai puţin cu ei şi să li se arate
superiori. Tatăl se retrage în biroul său, mănâncă separat, are propriile sale distracţii şi îşi transmite
ordinele către familie, prin mamă. Acest lucru se întâmplă şi cu mamele; ele îşi duc propria viaţă separată
de cea a copiilor lor.
• Autoritatea prin lăudăroşenie (fudulie): este o varietate a ţinerii la „distanţă”. Tatăl sau mama
se laudă acasă că el singur face şi drege şi nimeni nu este mai important ca el.
• Autoritatea prin pedanterie: părinţii le dau atenţie copiilor, lucrează împreună cu ei, dar
lucrează ca nişte birocraţi. Consideră că fiii şi fiicele trebuie să le accepte fiecare cuvânt cu încântare, ca
ceva sfânt. Ordinele sunt date cu voce rece şi, fiind date trebuie îndeplinite ca o lege., cât mai curând.
Asemenea părinţi se tem de obicei ca fiii şi fiicele lor îşi vor da seama că şi ei sunt oameni supuşi greşelii
şi de aceea sunt şi mai rigizi: „Dacă am spus o dată aşa, aşa rămâne!”. Preocuparea principală a părinţilor
se referă la ei înşişi, iar viaţa şi interesele reale ale copiilor trec neobservate.
• Autoritatea prin raţionamente: părinţii îşi chinuiesc copiii cu discuţii şi instrucţiuni fără sfârşit,
extrem de plicticoase pentru copil. Aceşti părinţi sunt convinşi că înţelepciunea pedagogică înseamnă
predică.
• Autoritatea prin dragoste: mulţi părinţi sunt convinşi că dacă îşi iubesc copiii, se vor supune, aşa
că încearcă să le câştige dragostea printr-un exces de mângâieri, cuvinte iubitoare, revăsrări de afecţiune.
De câte ori copilul face o poznă, este întrebat: „Tu îl iubeşti pe tata?”. Mama se laudă cunoştinţelor, în
faţa copilului: „El iubeşte teribil pe mami şi pe tati! Este un copil atât de iubitor!”. În aceste situaţii, copiii
realizează că îşi pot păcăli părinţii când vor, totul e să pară că sunt iubitori; acest calcul rece dezvoltă
nesinceritatea şi egoismul.
• Autoritatea prin blândeţe: supunerea din partea copiilor este câştigată prin sărutări, flatări, exces
de blândeţe şi cedare. Tatăl şi mama apar copiilor deghizaţi în îngeri ai bunătăţii, care permit orice; se tem
de orice fel de conflict şi vor pace în familie, de aceea sunt gata să sacrifice orice pentru a obţine. Curând,
copilul va dicta în familie; non-rezistenţa parentală deschide uşa larg către dorinţele, cererile, capriciile
copilului.
• Autoritatea prin prietenie: foarte adesea, înainte de naşterea copiilor, părinţii hotărăsc să fie
prietenii copiilor lor, ceea ce, în general, este foarte bine. Totuşi, părinţii trebuie să rămână membri mai
mari ai familiei, iar copiii- membri mai tineri. Foarte adesea, însă, copiii îşi strigă pe nume părinţii, îi
întrerup nepoliticos, obiectează la fiecare pas. Acestea nu înseamnă însă prietenie, căci lipseşte respectul
reciproc.
• Autoritatea prin mituire: este considerată cel mai imoral fel de autoritate. Părinţii spun: „Dacă
eși cuminte, am să îți cumpăr asta sau aia”. Este normal ca într-o familie să existe încurajări, recompense
sau premii, dar în niciun caz copilul nu trebuie să fie recompensat pentru cumințenie și relații bune cu
părinții.

158
Cei 7 ani de acasă
PROF. BOIANGIU EMANUELA LUIZA
GRĂDINIȚA CU P.P. NR. 20
DROBETA TURNU SEVERIN
La ce ne gândim când spunem ,,Cei 7 ani de acasă”? Depinde de persoană. Unii se gândesc la
educaţia pe care copilul o primeşte acasă (de la părinţi), alţii la formarea personalităţii, comportamentului
copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine
crescut, care se comportă frumos cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Este important şi mediul familial în care
creşte şi se dezvoltă un copil, dar şi educaţia primită în instituţiile de învăţământ. Părerea mea! Educaţia
este foarte importantă pentru un copil ajutându-l să se adapteze, să se integreze în societate. Copilul va
relaţiona mult mai bine cu cei din jurul său. Dar, aşa cum afirmă psihologul Oana-Maria Udrea de la
Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu",
,,educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului”.
Şi sunt întru totul de acord cu această afirmaţie. Cel mai important factor este relaţia afectivă dintre copil
şi părinţi. Un copil iubit de părinţi, îngrijit, va creşte frumos, se va dezvolta corespunzător. Aşadar, acasă
se pun bazele educaţiei unui copil. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul
absoarbe din mediul apropiat, familial, primele impresii care vor determina majoritatea raporturilor pe
care copilul le va stabili cu lumea exterioară. Familia este mediul natural cel mai favorabil pentru
formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi
psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine. De asta
se spune că familia este celula de bază a societăţii. Familia este prima şcoală! Ulterior, instituţiile de
învăţământ consolidează comportamentele deprinse deja din familie. Cei 7 ani de acasă de cele mai multe
ori se observă din felul cum interacţionează copilul cu cei din jurul său, cum se comportă în anumite
situaţii. Părinții au o influenţă foarte mare asupra copiilor în primii 7 ani de viață. În aceşti ani ei transmit
celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei odată cu integrarea în societate, acolo unde
își vor forma alte comportamente noi. Este important, așadar, să le transmitem copiilor învățămintele pe
care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos, politicos, adică educat. Astfel,
va lăsa o impresie bună celor din jurul său şi va fi şi el, la rândul lui, respectat şi apreciat. Specialiștii
sustin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult. Fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Părinţii îşi educă copiii (pe lângă exemplul personal) folosind tot felul de
metode (unele auzite, altele văzute la alţii sau chiar în propriile lor familii şi consideră că au funcţionat în
cazul lor, deci, sunt bune şi pentru copiii lor, alţii se documentează din materiale ştiinţifice….etc). Dar,
unii părinţi pierd din vedere un lucru foarte important. Şi anume, că nu întotdeauna ce consideră un
părinte este şi benefic copilului, nu trebuie să procedăm ca X-ulescu pentru că ,,Uite ce bine l-a educat pe
Gigel!”, nu trebuie să ,,copiem” alţi părinţi sau să urmăm buchea cărţii. Fiecare copil este diferit,
deosebit, iar un părinte care-şi iubeşte copilul cu siguranţă va şti şi să-l educe corespunzător. Am citit
undeva ceva ce mi-a rămas în minte. Nu-mi mai amintesc unde sau cine a scris dar am reţinut idea: ,,Toţi
copiii îşi iubesc părinţii, dar nu toţi părinţii îşi iubesc copiii. Unii copii îşi iubesc părinţii cu ochii
deschişi, alţii cu ochii închişi”. Interesant, nu? Consider că şi adevărat. Copiii iubiţi de părinţi cresc cu o
siguranţă aparte, au încredere în forţele proprii, simt că sunt apreciaţi de părinţi, că aceştia sunt preocupaţi
de ceea ce face el, că-i interesează. Copiii au nevoie de un mediu liniştit, sănătos pentru a se dezvolta
armonios. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli
realiste, echilibrate, astfel, atunci când copilul va merge într-o instituţie de învăţământ va şti sau îi va fi
uşor să se adapteze, să respecte regulile, să se integreze. Se consideră că la nivel non verbal, mesajele
parentale sunt date până la vârsta de 3 ani. Unii părinţi se pricep să interacţioneze cu copilul, alţii nu.
Copiii sunt buni receptori ai schimburilor emoţionale din cadrul familiei. Copilul ,,prinde” mesajul a ceea
ce crede el că se întâmplă şi cum lumea lui este bazată pe observarea şi interacţiunea cu părinţii, învaţă
159
cum să simtă în privinţa lor înşişi, ce reacţii vor primi de la ceilalţi, cum să-şi exprime sentimentele.
Mesajul emoţional este puternic, poate schimba raportul eu-ceilalţi, iar consecinţele sunt profunde. Se ştie
că părinţii sunt modele pentru copil. La fel educatorul, învăţătorul, profesorul. Toţi contribuie la
,,modelarea”, la educarea lui. Aşadar, se spune ,,cei 7 ani de acasă” pentru că, copilul îşi petrece cel mai
mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra
lui. Copilul este pregătit să primească informaţii, de aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de către cine şi în ce mod. Ştim foarte bine că copiii imită. Nu este de ajuns doar să ne
controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie,
dezamăgire, tristeţe etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Va trebui să ne impunem anumite restricţii,
conduite, moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să tragă învăţăminte atât din situaţiile
frumoase din viaţa noastră, cât şi din cele negative. Pe măsură ce cresc, copiii sunt implicaţi în situaţii de
viaţă din care învaţă lecţii emoţionale astfel putând discerne între anumite sentimente. Cei 7 ani de acasă
reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Prin lipsa celor
7 ani de acasă oamenii etichetează pe aceia care se prezintă într-o formă nemodelată, de exemplu, cei care
sunt neglijenţi în îmbrăcăminte, cei lipsiţi de atitudini politicoase, cei ce nu ştiu să se comporte adecvat la
masă, cei care sunt dezordonaţi în obiceiuri. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia
copilului său este una foarte mare. Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui
om.

Bibliografie: Codul bunelor maniere pentru copii


Articol psiholog Oana-Maria Udrea

160
ImportanŢa celor 7 ani de acasĂ
BOITOR MARIA VASILICA

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Este adevarat că nu prea mai exista cei 7 ani de-acasă.Trecând peste realitatea că nu prea mai există
cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai
fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu
este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât
printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia
normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să
confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu
la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu
ceilalţi.
Eu cred că se acordă mult prea multă imporţănta unui concept ce datează din străbuni. În primul
rând, termenul e expirat...se considera că pâna la 7 ani copilul statea acasă, eventual cu mama, iar la 7 ani
pleca la şcoală, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la gradiniţă şi de
la 6 la şcoală.
Apoi, în cei 7 ani se "predau" lecţii grele de educaţie care pregăteau copilul pentru acel prag de
desprindere. Multe energii, timp, nervi şi frustrări copilăreşti se derulau...părinţii ţineau mult la acea
educaţie, copiii o înghiţeau pe nemestecate. Astăzi, 7 ani de acasă simbolizează un anumit standard,
minim dar cumva obligatoriu, în care trebuie să se încadreze odraslele noastre. Care se încăpăţănează să
accepte încadrarea şi au dureri dorsale privitor la dorinţele noastre. E drept, şi părinţii s-au adaptat, mulţi
au renunţat la standardele astea, de voie sau de nevoie, dar a rămas aşa, o umbră de parfum de trecut, un
fel de deziderat şi, de ce să nu recunoaştem, un fel de termen de comparaţie.
Cert este că educaţia trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul său de evoluţie, aşa că la 7 ani
unii copii sunt de pus în ramă iar alţii...mai puţin.

161
Dragostea de părinte

Prof. Boldea Maria Lucia


Colegiul Național ”Coriolan Brediceanu”, Lugoj
Formarea personalității și a comportamentului copilului începe odată cu intrarea acestuia în
familie și continuă până la maturitate. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un
copil bine crescut, la un copil bine educat. Această educație el o primește în primii ani ai vieții sale de la
părinți. O educație bine făcută îl va ajuta pe copil să se descurce mai bine în societate, în relețiile cu cei
din jur. O educație bine primită depinde de relația afectivă care există între părinți și copil. "Dragostea cu
care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre
învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea.
Educația trebuie adaptată la nivelul de vârstă al copilului și trebuie făcută cu multă dragoste și
responsabilitate. Există mai multe etape de dezvoltare a copilului de care trebuie ținut cont.
De la 0 la 3 ani
În această perioadă lumea este percepută de copil diferit. El nu se gândește la ce e bine și ce e rău,
el vede doar propriile nevoi și de aceea este foarte puțin probabil că el va împărții cu altcineva lucrurile la
care ține și pe care el le consideră importante. La această vârstă copilul cere atenția celor din jurul său și îi
solicită să se joace cu el și nu acceptă un refuz din partea acestora. Cu toate acestea este necesar să fixăm
niște limite deoarece trebuie să învețe că nu tot timpul se poate cere orice, că trebuie să aibă rabdare, să
aștepte. La această vârstă el învață să fie politicos prin imitarea celor din jur. Tot în această perioadă
copilul face progrese imense din punct de vedere fizic, intelectual și emoțional. Cu multă îndemânare și
instinct copilul învață tehnici de viață: mersul pe jos, jocul cu mingea, făcutul la oliță, contactul cu cei din
jur.
De la 3 la 5 ani
La această vârstă copilul învață prin copiere și imitare. El urmează instrucțiuni simple, exemple pe
care le observă fiind mereu în mișcare și explorând mediul înconjurător. Cel mai ușor la această vârstă
copilul învață prin joacă și activități distractive. Prin joacă el se înțelege mai bine cu alți copii și cu alte
persoane adulte. Prin joacă el își formează noi abilități și învață noi deprinderi. Tot ceea ce este nou
pentru el îl ajută să își dezvolte vocabularul și imaginația. Copilul trebuie mereu încurajat să se joace.
Trebuie găsite jocuri care să-i facă plăcere copilului, astfel că petrecând mai mult timp cu el, prin joacă
acesta se simte fericit și în același timp învață. Tot în acesastă perioadă se pot învăța bunele maniere.
Acest lucru este un proces de durată și trebuie răbare din partea părinților. Cele mai bune momente sunt
atunci când servim masa, când mergem la doctor, când mergem la magazin, când stăm de vorba cu
cineva. Prilejul de a-l educa pe copil se ivește mereu, trebuie să avem răbdarea necesară de a-i explica ce
este bine și ce nu.
De la 5 la 7 ani.
La această vârstă copilul nu își mai petrece tot timpul alături de părinți. La această vârstă copilul
trebuie ajutat să își aleagă prietenii. Este momentul să îi explicăm copilului ce valori trebuie să caute la un
prieten. Copilul trebuie stimulat să își facă prieteni, să construiască legături cu cei din jur. Astfel el se
dezvoltă din punct de vedere social și emoțional. El trebuie încurajat totodată să se exprime, iar atunci
când greșește trebuie avut grijă ca observațiile să nu se facă în public. Părinții au datoria să îl încurajeze
mereu pe cel mic pentru ca el să își urmeze pasiunile, speranțele, plăcerile și visele. Discutați mereu cu el
despre ceea ce îi place și ceea ce nu-i place și de ce.
În procesul de cunoaștere a lumii înconjurătoare părinții au un rol deosebit de important. Meseria
de părinte nu este una ușoară, insă dacă ne facem timp pentru a fi alături de ei și a le explica mereu ce e
bine și ce nu, dacă ne implicăm în jocurile și activitățile lui astfel încăt să-i stimulăm și să-i descoperim
plăcerile și pasiunile la final vom avea un copil inteligent, ascultător și încrezător în forțele proprii.

162
Respectă ca să fii respectat

Prof.Bolduț Gabriela Simona


Șc.Gimnazială Nr.3 Chiribiș
An școlar: 2016-2017
De fapt, ce sunt cei 7 ani de acasa, pe care cei batrani ii invoca atunci cand este nevoie de acest
lucru? Pana in clasa primara, cam pe la 7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii, cu familia si cei apropiati
in general. Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu, pe viitor, sa
poti intra in viata cu minim de lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti
familia si pe cei mai in varsta. Mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni
pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostri.
Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate,
daca stii sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de aceeasi varsta cu tine.
Nu se poate vorbi de un copil in perioada prescolara ca nu are bune maniere. Se spune de unii
oameni ca sunt lipsiti de “cei sapte ani de acasa”. In cazurile acestea este vorba de o lipsa a modificarilor
calitative psihice care trebuiau sa urmeze armonios modificarile cantitative ale cresterii. Dar forma si
fondul calitativ nu se stabilesc definitiv si irevocabil doar in primii sapte ani de viata. In tot timpul
copilariei si adolescentei educatia poate modifica trasaturile negative ale copilului.
Prin lipsa celor sapte ani de acasa, oamenii eticheteaza pe aceia care se prezinta intr-o forma
nemodelata, aprecierile facandu-se asupra formei si asupra fondului omenesc. In aceasta categorie sunt
introdusi cei neglijenti in imbracaminte, cei lipsiti de atitudini politicoase, cei ce nu stiu sa se comporte
adecvat la masa, adica cei stangaci sau dezordonati in obiceiuri. In cazurile acestea aprecierea este
oarecum gresita si pur formala. In realitate trebuie considerati ca “lipsiti de cei sapte ani de acasa” cei
care in copilarie nu au progresat din punct de vedere psihic sau al comportarii normale in viata, fara a
constitui totusi cazuri patologice. Educatia trebuie sa urmareasca, pe langa obiective, sa faca din fiecare
copil un adolescent politicos.
Manierele bune sunt obtinute de copii in contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imita ceea ce vad
si aud. Nu se poate cere copiilor alta comportare decat cea observata la parintii lor. Straduinta de a face
din copii niste animale bine dresate nu este prea fericita. Utilizarea formelor de politete este strans legata
de obiceiurile parintilor. Este o greseala ca un tata sa oblige copiii sa spuna dupa masa “Multumesc!” fara
ca el la randul lui sa constituie un exemplu in acest sens.
Exista in multe familii obiceiul ca un copil sa fie departat de contactul cu oameni straini. Daca
sosesc musafiri copiii sunt invitati sa treaca in alta camera. A lua regulat aceasta masura este o greseala.
Un copil, prin contactul cu lumea exterioara constata ca exista si alte firi si diverse obiceiuri. Parintele
poate sa aprobe sau sa dezaprobe, dupa plecarea musafirilor, in fata copiilor gesturile sau cele spuse de
invitati, dar acest obicei nu este prea politicos. Copilul va lua nota de spusele celor mari si va completa
interesul lui pentru cunoasterea lumii. Trebuie sa exist un acord intre desfasurarea armonioasa a vietii de
familie si obiectivele trairii sociale.
Un om certat cu bunele maniere suporta consecintele neindemanarii sale in miscari si cele ale
aspectului dezagreabil cu care se prezinta intre oameni. Bunele maniere trebuie sa fie compuse din
atitudini care se iau in mod automat si nu prin ratiune. Ele trebuie sa aiba ca baza politetea, delicatetea,
tactul, bunatatea. Bunele maniere transformate in legaturi sociale trebuie sa fie adaptate la viata colectiva.
Desigur ca se vor intreba multi: “Cum trebuie sa se comporte parintii ca un copil sa capete cei sapte ani
de acasa?”. In mod normal, psihicul unui copil este influentat de conditiile lui de viata si de educatia
primita in casa parinteasca. Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului nervos central. Educatia
trebuie sa duca la obtinerea treptata a dezvoltarii inhibitiei corticale, adica la retinerea unor manifestari
negative.
Dupa varsta de 3 ani copiii incep sa aiba o activitate nervoasa mai activa si pot fi influentati de
procesul educatiei si al instruirii primite de la parinti in casa. Nu orice cunostinta sau sfat primit devine
pentru copil convingatoare si indemn la o comportare pozitiva. Personalitatea lui incepe sa se manifeste
de la varsta denumita prescolara. Exemplele bune din viata familiala vor influenta in mare masura
comportarea lui psihica. Educatia copilului trebuie sa fie astfel orientata, incat el, insusindu-si modurile
de actiune ale parintilor, sa se calauzeasca dupa ele in practica.
163
Au loc important in educarea copilului pana la 10 ani au jocurile si jucariile. O fetita are o papusa.
Parintii trebuie sa vegheze ca fata sa o intretina in conditii bune, sa o ingrijeasca. Nu trebuie sa se admita
stricarea jucariilor. Ruperea si murdarirea lor sunt atitudini care pot obisnui copilul cu dezordinea si lipsa
de igiena. In jocurile colective, parintii nu trebuie sa admita certurile, purtarea nedisciplinata si expresiile
urate intre copii. Trebuie sa se favorizeze jocurile in care copilul poate avea un rol civilizat. Copiii se pot
juca de-a spitalul, in care medicul da “Buna ziua!”, spune vorbe blande si incurajeaza pe bolnavi. Se pot
juca de-a scoala , in care profesorul saluta copii si spune “Multumesc” dupa fiecare raspuns.
In jocuri cu obiecte din viata, copiii trebuie sa joace roluri de oameni a caror purtari sunt demne de
imitat. In scop educativ, parintii pot da copiilor diverse insarcinari casnice. Ei pot fi insarcinati cu
procurarea de alimente casnice, in care caz nu se vor permite nereguli sau minciuni in manuirea banilor.
O sarcina precisa si bine organizata place copiilor si are valoare educativa. Se va dezvolta la ei
sentimentul datoriei, grija pentru inlaturarea greutatilor casnice, obligatia de a vorbi frumos cu alti
oameni. Daca dirijarile bune sunt fructuoase, din pacate exista si exemple proaste de care trebuie feriti
copiii. Ambianta familiala influenteaza temperamentul copilului. Daca in casa este buna intelegere si
veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm si de buna dispozitie. Cu cat copilul este mai mic,
cu atat este mai influentat de mama. Dupa 5 ani, tatal trebuie prin autoritatea lui, sa intervina mai activ,
copilul inregistreaza in mod subconstient toate starile lor sufletesti.
Nu trebuie sa se confunde caracterul cu temperamentul, desi intre ele exista legaturi si ele se pot
influenta reciproc. Nici caracterul si nici temperamentul unui copil nu se naste vicios, sau demn, curajos,
vanitos, ipocrit, dar poate deveni asa pe parcursul vietii. Mediul da formare definitiva a omului, dupa cum
si el influenteaza mediul. Educatia influenteaza in mod covarsitor formarea caracterului unui copil.
Personalitatea copilului da coloritul caracterului. Caracterul este multilateral. Pentru a aprecia la justa
valoare caracterul unui copil, trebuie sa-l apreciem dupa atitudinea lui fata de munca scolara, fata de
membrii familiei, fata de persoana lui.
Copilul care este lipsit de caracter, are si un dispret fata de munca, este lenes si lipsit de spirit de
initiativa, prezinta o inclinatie spre o munca de rutina, nu este loial fata de prieteni. Copilul cu caracter
bun este modest si politicos cu oamenii cu care vine in contact, are o comportare prietenoasa cu cei din
jurul sau, este corect in relatiile cu ceilalti copii, nu se imbraca extravagant, este manierat si in vorbire nu
foloseste fraze rasunatoare. Modestia lui nu-l impiedica sa fie autocritic si foarte pretentios fata de sine
insusi. Are incredere in fortele lui proprii. Nu umileste pe nimeni, totusi traieste intr-o independenta
rationala. Un copil cu un caracter frumos nu respinge contactul cu alti oameni, judeca si accepta sfaturile
si indrumarile pe care le considera folositoare.
Un colectiv familial bine inchegat are in formarea caracterului o mare influenta. Copilul nu este
influentat atat de sfaturile, cat de exemplele pe care le constata in familia sa. El este mai influentat de ceea
ce vede, decat de ceea ce i se spune. O morala plicticoasa mai mult dauneaza decat foloseste. Pentru a
stimula la un copil o justa indrumare in formarea caracterului, el trebuie ajutat sa fie constient de
insuficientele lui de caracter si asigurat ca orice defect poate fi lichidat, daca vrea. Copilul trebuie sa
asculte de educatorii sai, iar acestia trebuie sa-l laude, desigur cand este cazul, pentru a-i ridica moralul.
Se dau mereu sfaturi unui copil sa fie cinstit si sa nu fure. Cinstea poate fi socotita ca un caracter
etic, dar nu poate fi considerata o insusire morala. Aceasta premisa este utila formarii unui caracter bun
Se confunda de multe ori caracterul cu temperamentul, ceea ce nu este just. Unii psihologi vorbesc de un
caracter tare, de unul slab, de un caracter emotiv, de unul agresiv, etc. In cazurile acestea nu poate fi
vorba de caractere, ci de un temperament individual.
Copilul de caracter trebuie sa fie simtitor, sa voiasca si sa gandeasca. Trebuie sa fie prietenos cu
colegii, trebuie sa se conformeze formelor de viata corecte, adevarate, in masura in care le cunoaste si le
aproba. Rolul parintilor este sa aprecieze justa valoare a caracterului copilului sa stie sa se daruiasca lui
prin iubire. Numai astfel se vor obtine consideratia, iubirea si supunerea la indemnurile constructive pe
care le dau copilului.

164
Cei 7 ani de acasă...

Prof. înv. primar:Bolocan Doina-Șc. Gimn.:”Mircea Dragomirescu”, Medgidia-


structură:Șc, prim. „Iuliu Prodan”,Valea Dacilor
„Lumea e condusă din camera copilului”,(Tholuck)

Realitatea de zi cu zi a familiei de astăzi este diferită de cea a generațiilor anterioare.Părinții își


petrec din ce in ce mai puțin timp alături de copiii lor,majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuțiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care copilul depășește
sfera familiei și intră într-o colectivitate(creșă,grădiniță, școală) începe o nouă etapă a vieții lui,dar si a
părinților.
Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului.Prin
comportament,prin limbajul pe care-l utilizează,prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem astfel
cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere.Atunci când mama este prea tolerantă la anumite
situații,iar tatăl este prea dur, copilul nu știe cum este corect să procedeze dacă și cei maturi au păreri
împărțite.Este primordial ca părinții să respecte regulile de bune maniere în familie,să folosească formule
de politețe și cu siguranță copilul va proceda la fel.Dacă părinții ar cunoaște aceste reguli,vom avea in
mod categoric o societate mai cultă.
Există mai multe etape ca un copil să deprindă aceste reguli.Dacă un copil va cere o
jucărie,deprindeți-l să spună printre primele cuvinte formule de politețe:”te
rog”,”poftim”,”mulțumesc”.Trebuie aduse cât mai multe exemple concrete,de preferat în momentele în
care încalcă vreo regulă de bună purtare si așa insistă până când acestea vor deveni obișnuință pentru el.
Cănd spunem”Cei 7 ani de acasă”,spunem educația pe care copilul o primește de la părinți, spunem
formarea personalității si comportamentul copilului până merge la școală.
Când vorbim că un copil are „7 ani de acasă „spunem că este un copil bine crescut,care știe să
salute,să spună mulțumesc,te rog,care se comportă cuviincios cu copiii si cu adulții.
Educația,bunele maniere,regulile morale sunt succesul adaptării copilului în societate.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc
cei 7 ani de acasă.
Educația primită în cei 7 ani de acasă depinde de câțiva factori:
-relația afectivă dintre copil și părinți;
-specificul dezvoltării copilului;
-valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite apoi copilului.
Baza formarii unui comportament corespunzător copilului este relația afectivă cu părinții.Dragostea
cu care părinții îsi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte și să aibă încredere în propriile
forțe.Copilul iubit și dorit de părinți încă de la conceperea acestuia se simte protejat, îngrijit, iar această
idee de siguranță îi crează deschiderea spre învațarea și asumarea regulilor de comportament.Copilul care
se simte apreciat de părinți percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceștia.
Astfel, el realizează că părinții îi acordă atenție că sunt preocupați de ceea ce
face.Totodată,educarea copilului într-o atmosferă deschisă,bazată pe iubire și încredere face ca regulile să
se transforme în disciplină de fier.
Educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului.Pentru că el înțelege în mod diferit
lumea la 3 ani,5 ani,7 ani.Este foarte important să fixăm limite,astfel copilul să învețe ce înseamnă
așteptarea,amânarea dorințelor.La această vârstă îi putem învăța formule de politețe,copilul învată astfel
prin imitație.
Părinții sunt modele pentru copil. În zadar îi spunem copilului să nu mai țipe prin casă, dacă el aude
frecvent certuri între părinți.Sau este ineficient să îi atragem atenția că nu a spus „mulțumesc” la
magazin,dacă niciodată în familie nu a auzit acest cuvânt.
După cum am demonstrat până acum într-o manieră succintă,rolul familiei în educația copilului din
primii 7 ani de viață este esențial. Familia este celula de bază a societății.
Totul se începe și se învață mai întâi în familie.

165
Dacă copilul nu învață să iubească în familie,de la părinții săi,unde va învața să iubească?
Principala condiție ca un copil să primească educația corectă o reprezintă capacitatea părinților de a o face
și în același timp intensitatea si sinceritatea părinților.
Dar asta înseamnă că orice copil care nu a primit o educație aleasă este condamnat la un eșec
social,cultural si spiritual?.
Se pare ca aceasta depinde de puterea de autoeducare a copilului dar si de persoanele cu care intră
în contact:educatoarea, învățatoarea,psihologul etc.

Bibliografie:
Psihologie generală,Andrei Cosmovici,Ed Polirom,Iasi,1996
Părinți și copii,Ed Bizantină,2005
Psihopedagogie preșcolară și școlară,Gheorghe Tomșa,București,2005

166
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. înv. Primar Boloș Mihaela


Școala Gimnazială “Ioan Slavici”, Oradea
Motto: “Copilăria nu este de la naștere până la o anumită vârstă, iar
la o anumită vârstă copilul a crescut și ia toate lucrurile copilărești și
le pune la o parte. Copilăria este regatul unde nu moare
nimeni. “Stephanie Meyer

În viaţa copilului cea mai intensă perioadă de progresare este cea de la naștere până la perioada
preşcolară. Dupa aceasta perioadă doar rectificăm.
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Tuturor ne este cunoscută
expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în
viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative,
își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie.
„Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate
acestea reprezentând bagajul lui educativ.
În educarea ,,puiului de om”,familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție. Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități
clare și diverse.
Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin
excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil
pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi
psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
Se spune ca copilul este oglinda familiei. Încercare părintelui de a-şi învaţa copilul să vorbească
frumos , este în zadar , când el înșiși spune cuvinte urâte la nervi. În mintea copilului cel mai bine se va
întipări imaginea mamei nervoase, tatălui nervos.Încărcarea emoţională al unei astfel de moment este atât
de mare încât suprimă înțelegere emoție.
În familiile care trăiesc în dragoste, înţelegere, in famiilie unde ginerele sau nora este primit cu
respect, cu dragoste, bine vointa, acolo cu respectul faţă de vârstnici nu este nici o problemă. Copilul este
receptiv faţă de bunici înţelege că ei sunt părinţii părinţilor. Ei sunt importanţi, nu pentru că au cumpărat
maşină sau casă, ci pentru că sunt oamenii care au crescut, au educat şi nu în ultimul rând iubesc părinţii
lui, pe ei se pot baza, oricând aduc un sacrificiu.
În cazul contrar în sufletul copilului se produce o catastrofă, se simte înşelat, se simte mituit cu
cadouri, dar în mintea lui el nu v-a înţelege cum îşi permite bătrâna această urâtă, s-o vorbească prin spate
pe mama, tatăl meu, acest gest nu este adorabil- şi atunci bunici pot să ceară pupici de la nepoţi, nu vor
primi şi nici nu vor realiza din ce motiv.
Mai târziu numai atunci vor conta când vor da cadouri, iar părintele nici nu îşi dă seama că copilul
a devenit materialist. Atunci nu se va opri la băuturi uşoare, va avea nevoie de alcool şi de droguri.
În acel moment vine întrebarea: ”Unde am greşit?” Iar răspunsul:” La început.”

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4.www.didactic.ro
167
Repere ale creşterii şi dezvoltării anatomo -fiziologice la copiii de vârstă preşcolară

Prof. Bondoc Luminița


Grădinița P.P. nr.1 Călimănești
Perioada preşcolară cuprinde o serie de etape ale dezvoltării ontogenetice pe parcursul cărora
formele şi funcţiile organismului sunt supuse unor modificări foarte importante.
Perioada de la naşterea copilului până la vârsta de 7 ani se caracterizează prinr-o semnificativă
activitate motrică a copilului, dar şi prin dinamism. Contactul cu realitatea creşte pe măsura numărului de
mişcări şi acţiuni pe care le însuşeşte copilul, favorizând condiţiile necesare pentru dezvoltarea fizică şi
psihică a acestuia.
Dezvoltarea psihică a copilului se desfăşoară în strânsă legătură cu dezvoltarea întregului organism,
în special cu dezvoltarea sistemului nervos.
Reperele creşterii şi dezvoltării anatomo-fiziologice sprecifice preşcolarilor sunt următoarele:
-procesul de creştere în înălţime este amplificat în primii ani de viaţă, la fel şi cel de creştere în
greutate. ,,Perioada de creştere lentă se situează între 4-5 ani, când creşterea anuală este de 6%, urmând o
uşoară mărire a ritmului de creştere între 6-7 ani 1.” La vârsta de trei ani talia unui copil va ajunge între 91-
92cm, iar la sfârşitul vârstei preşcolare va ajunge la 117 – 118 cm;
-la nivelul greutăţii corporale, adaosul anual este de 2 kg. La vârsta de 3 ani copilul cântăreşte în
medie 14 kg, iar la 7 ani va ajunge la aproximativ 22 kg.
-fetele vor avea o talie cu 1 cm mai mică decât cea a băieţilor, iar greutatea cu 0,5-1 kg mai mică
faţă de băieţi, lucru care poate să difere în funcţie de prezenţa mai multor factori externi cum ar fi:
alimentaţia, igiena, starea de sănătate. 2
Viteza de creştere a anumitor părţi ale corpului va duce la schimbarea proporţiilor sale. În timp ce
la vârsta de doi ani, capul constituie 1/5 din corp, la 6/7 ani ani el va constitui circa 1/6 din corp.
Inegalitatea creşterii diverselor părţi ale corpului se va extinde şi asupra altor părţi ale organismului:
abdomen, bazin, membre inferioare şi superioare, dar şi asupra altor organe şi ţesuturi: musculatură,
schelet, piele. În înfăţişarea preşcolarului va exista o disproporţie între dezvoltarea capului şi dezvoltarea
membrelor inferioare.
Se observă consecinţele asupra stabilităţii şi echilibrului copilului, acesta se împiedică des, îşi pierde
echilibrul, cade, deşi urmările acestor căzături nu sunt grave.
Sistemul muscular prezintă şi el inegalităţi, muşchii lungi ai membrelor superioare şi inferioare
procesează mult mai uşor decât ai mâinii scurţi, lucru evidenţiat prin mişcările ample pe care preşcolarul
le săvârşeşte- mers, alergare, lovire.
Adultul trebuie să stimuleze cu atenţie muşchii copilului, stimulare care se regăseşte prin
dezvoltarea centrilor nervoşi care le reglează activitatea. Cea mai semnificativă modificare o întâlnim la
nivelul sistemului nervos.
Creierul îşi măreşte volumul. Dacă la naştere el are o greutate de circa 370 g, la 3 ani greutatea
acestuia se triplează, iar spre sfârşitul preşcolarităţii va reprezenta 4/5 din greutatea lui finală, ajungând la
o greutate de 1200g.
Dacă la începutul dezvoltării, accentul a căzut pe segmentele interioare, periferice, acum accentul
cade pe segmentele superioare ale sistemului nervos care se dezvoltă, mai ales scoarţa cerebrală. Datorită
creşterii scoarţei cerebrale, creşte viteza şi numărul reflexelor condiţionate.
La preşcolaritatea mică se dezvoltă zonele corticale: lipsa de vlagă, somnolenţa, nereacţionarea la
stimulările mediului. Datorită dezvoltării zonelor corticale ale vorbirii se extinde limbajul.
Deşi aparatul digestiv este în totalitate dezvoltat, acesta este foarte puţin distins la nivel funcţional.
Este semnificativ biochimistul intern al organismului care prezintă o transformare interesantă
deoarece timusul- glanda creşterii se diminuează- însă se intensifică funcţiile glandei tiroide şi hipofize.
Astfel se constată de ce ritmul de creştere este mai anevoios, dar şi de ce stabilitatea şi mobilitatea
copilului este mai mare. Tiroida va intensifica procesele metabolice.
Aparatul respirator este evoluat, în timp ce frecvenţa respiratorie este crescută: 40-50 resp/min. O

1
Roşca, Al., Chircev, A., Psihologia copilului preşcolar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.50
2
Golu, M.- Fundamentele psihologiei, Ed. Fundaţia România de Mâine, 2000, 78
168
particularitate aparte a aparatului respirator o constituie îngustarea căilor respiratorii superioare. 3
Aparatul cardio-vascular are o frecvenţă cardiacă cuprinsă între 130-140 bătăi/min. Funcţionarea
propice a muşchiului cardic este facilitată de presiunea sanguină diminuată, deoarece vasele sanguine sunt
largi şi sângele circulă cu uşurinţă conform părerilor expuse de Roşca. 4
Dezvoltarea fizică armonioasă a preşcolarilor în cadrul grădiniţei este asigurată de mărirea succesivă
a capacităţii de coordonare morfo-funcţională. La toate acestea îşi aduc aportul şi factorii naturali şi
exerciţiile fizice.
Căile respiratorii, deşi slab dezvoltate, vor duce la creşterea frecvenţei respiraţiei (26-30 de
bătăi/minut), lucru sesizabil şi la nivelul musculaturii intercostale care necesită oxigenarea permanentă
datorită slabei dezvoltări.
Perioada preşcolară cuprinde o serie de etape ale dezvoltării ontogenetice pe parcursul cărora
formele şi funcţiile organismului sunt supuse unor modificări foarte importante atât din punct de vedere
morfologic, dar şi din punct de vedere funcţional.

3
Roşca, Al., Chircev, A., Psihologia copilului preşcolar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.55
4
Roşca, Al., Chircev, A., Psihologia copilului preşcolar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.56
169
Familia și cei șapte ani de acasă

Prof. înv. pr.: Bora Ana-Maria


Liceul “Radu Petrescu”, Prundu-Bârgăului, Bistrița

Familia reprezintă locul în care individul se dezvoltă, unde își petrece o mare parte din timp,
unde devine practic ființă socială. Indiferent de organizarea familiei, de identitatea sa etnică, religioasă ori
politică, aceasta se caracterizează prin dinamism și printr-o mobilitate continuă. Familia este un sistem
dinamic, care cunoaște transformări permanente. Membrii ei se dezvoltă, evoluează împreună și adaugă
elemente care îmbogățesc în permanență viața familială. Cu toate aceste schimbări însă, se poate spune că
„instituția familiei rămâne stabilă” (Băran – Pescaru, A, 2004, p. 83). Totodată, se poate afirma că
termenul de „familie” nu mai surprinde realitatea caracteristică a generațiilor precedente, tocmai datorită
acestei schimbări. De-a lungul timpului, familia a fost definită în mai multe feluri, dar „familia, în orice
societate, este o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături de
căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau cea psihosocială”
(Mitrofan, I, 1998, p. 17).
Rolul educației realizate în familie este acela de a dezvolta aptitudini de bază și competențe
sociale în primii ani, ulterior copiii fiind preluați de către școală, pentru instruirea didactică. Familia
pregătește și susține copilul din punct de vedere academic (în afara școlii), emoțional, comportamental,
social, financiar.
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre
cunoștințele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, elevul le
datorează educației primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din
punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic ș.a. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului
aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiectele
casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor.
Copilul obține rezultatele școlare în funcție de modul in care părinții se implică în procesul de învățare.
Părinții trebuie să-i asigure copilului mijloacele materiale și de spațiu necesare studiului, trebuie să-și
ajute copilul din punct de vedere cognitiv. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin,
nefiind indicată substituirea copilului de la sarcinile școlare. Tot în familie se formează cele mai
importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și
atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține.
Dezvoltarea personalității copilului și a formării lui în conformitate cu idealul social și cel
personal este influențată de diferențele de ordin economic, social, cultural care există între familii.
Familia însă, în ciuda acestor diferențe, prezintă anumite însușiri comune. Condițiile de viață ale copilului
sunt influențate de comportamentul părinților. Familia trebuie sa aibă disciplina ei. Toate problemele se
pot rezolva mai ușor într-un climat de prietenie și de înțelegere. În afara acestor elemente pe care copilul
le preia în mod natural, prin imitație și contagiune, din familie, părinții trebuie să-și dezvolte și să-și
asume în mod conștient o serie abilități și responsabilități.
Pentru copii, familia reprezintă mediul socio-educativ în care se realizează socializarea
primară. Conținutul socializării primare se structurează în jurul unei dimensiuni cognitive (presupune
însușirea limbajului precum și un prim mod de a înțelege lumea înconjurătoare) și a unei dimensiuni
afective (se referă la identificarea afectivă a copilului cu persoanele apropiate lui (părinți, rude, „altul
semnificativ”)) (Stănciulescu, 1996).
Familia îndeplinește și alte funcții educative, în afară de funcția de socializare. Funcțiile
educative ale familiei au fost sintetizate după cum urmează:
• funcția instituțional formativă, realizată prin influențe directe de tipul răspunsuri la
întrebări, explicații, informații, dar și indirect, prin mediul informațional din familie;
• funcția psihomorală, realizată prin modelele de conduită oferite de părinți, dar și prin
discuțiile purtate cu copiii pe marginea anumitor conduite;
• funcția socio-integrativă, prin implicarea copiilor în activitatea familială, prin acordarea
autonomiei de acțiune, dar și printr-un climat familial dominat de relații de încredere și sprijin reciproc,
conlucrare între generații, în care maturitatea de gândire a adulților se îmbină cu entuziasmul și energia
tinerilor;
170
• funcția cultural-integrativă, prin implicarea copiilor în viața culturală și prin mediul
cultural al familiei (Mitrofan, 1991).
În concluzie, părinții realizează socializarea primară a copiilor lor, prin trei mijloace de
influențare importante:
• reglarea directă a comportamentului copilului (de exemplu: încurajări, controlul efectuării
temelor, supravegherea executării sarcinilor primite etc.);
• comunicarea cu copilul (schimbul de informații, comunicarea de opinii, confidențe, etc.);
• cooperarea, participarea la activități comune (vizite, ieșiri, jocuri, etc.).
Contribuția familiei la realizarea acestor sarcini poate fi foarte diferită, în funcție de
caracteristicile particulare ale familiei respective.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei și un punct comun pe care îl are
aceasta cu școala este orientarea școlară si profesională. Cei mai mulți părinți sunt bine intenționați în
alegerea unei școli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, intențiile pozitive sunt
sursa greșelilor lor deoarece, acestea nu țin loc de competență și de pricepere.
În societatea actuală, aflată în modificări permanente de dinamică a relațiilor în familie, în
care vechea structură a familiei nu mai reprezintă o majoritate, apărând tot mai multe structuri de familie
alternativă (familii reconstituite în urma divorțurilor, familii monoparentale, copii proveniți din mai multe
căsnicii, etc.). În aceste condiții, părinții se simt incompatibili cu modelele de identificare pentru copiii
lor, motiv pentru care lasă în sarcina școlii întreaga responsabilitate.

BIBLIOGRAFIE
 Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dicționar al vieții de familie, Editura
Științifică, București, 1991.
 Stănciulescu, E. , Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași, 1998.

171
IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASA

Prof. înv. primar,


Borcilă Crstina Daniela
Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.Valeria Mahoc

Educaţia copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educaţional. Fie că este vorba
despre viaţa de acasă, fie că vorbim despre educaţia de la grădiniţă sau şcoală, copilul trebuie învăţat să
înţeleagă şi să respecte regulilele de comportament sau de interdiţiile pe care i le stabilesc părinţii sau
educatorii.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin
dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege,
în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în
care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma
adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea
şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic
sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin
afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile
noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor,
respectful
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.
Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că
recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi
demnitate.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de
slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să
le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca
în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul
rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei
172
7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se
comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul care se simte apreciat de părinţi
percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că
sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi
încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit
la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom
prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a
luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să
răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte
la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa
încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La
această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta.
Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă
trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur
pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice".
Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua,
te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea
mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl
lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea
pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o
palmă.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. W"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului".

173
’’ Mesajul celor sapte ani de acasa ‘’

Prof. înv. primar: BORDEI NICOLETA, metodist ISMB


Şcoala Gimnazială nr. 150, Bucureşti
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasa, pe care cei batrani il invoca atunci cand este nevoie de acest
lucru? Pana in clasa primara, cam pe la 7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii cu familia si cei apropiati
in general. Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu pe viitor sa
poti intra in viata cu minim de lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti
familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni
pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostri.
Daca ii respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in
societate.
Acesti 7 ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor. De
acesti ani depinde de cum vei fi integrat in societate, cum vei fi agreat de cei din jur si bineinteles iti poti
ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi. La randul tau, odata cu trecerea timpului, cand vei
deveni mai intelept, o sa dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepotilor si celor dragi, ca si ei sa aiba la baza cei
7 ani de acasa, sa poata merge in viata deschis si cu un viitor sigur.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
În opinia psihologilor părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să
stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să
spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori,
darămite copiii.
Educatia de acasa nu poate fi inlocuita de nici o institutie de invatamant. Ea reprezinta baza pentru
tot ceea ce va construi scoala, in anii ce vor urma, iar parintii trebuie sa stie ca lor le apartine intreaga
responsabilitate pentru ca cel mic sa creasca frumos.
Cei 7 ani de acasa nu fac referire doar la bunul simt si educatie, ci si la cunostintele generale, la
intregul bagaj de informatii pe care copilul le primeste acasa, in sanul familiei.
Ce trebuie stiut?
Incepand cu varsta de 1 an, copilul va incepe sa vorbeasca - cuvintele vor fi scurte, fara coerenta.
De la 2 ani insa, cei mici vor incepe sa puna intrebari, aratandu-si curiozitatea clara fata de lumea ce ii
inconjoara. Raspunsurile parintilor vor fi explicative, si nu se vor limita doar la "da" si "nu". Astfel,
copilul va avea de invatat din fiecare discutie.
Copilul va fi indemnat, pe cat posibil, spre jocuri creative, constructive, de analiza. Astfel, pe langa
recreere, cel mic isi va dezvolta si cunostintele.
Copilului i se va permite contactul cu alti copii. Interactiunea cu acestia il va ajuta sa socializeze
mai usor.
Copilului i se va explica diferenta dintre bine si rau, prin exemple pe intelesul lui, prin povesti si piese de
teatru pentru cei de varsta lui.
Copilul nu va fi pedepsit prin bataie. In viziunea gresita a multor parinti, bataia este cea care poate
corecta un comportament gresit. Nimic mai fals! Prin astfel de reactii, copilul este indemnat sa faca la fel
fata de cei din jurul lui. Este bine stiut faptul ca un copil batut va deveni un matur violent.
Educatia de acasa este o investitie pe termen lung, atat pentru copil, cat si pentru parinti si societate.

174
In mod clar, atunci cand studiem comportamentul unui copil, dar si al unui adult, cei sapte ani de
acasa parca ne vorbesc! Ne spun foarte clar cat de bine familia a reusit sa formeze un copil cu valori
morale adevarate!

175
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof.Înv. Primar Boriţă Carmen Dorina


Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un anume context, dar trebuie să ţinem cont de faptul că fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune
amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Există factori care pot influenţa această
dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în
care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
A educa un copil nu înseamnă doar a-l învăţa să scrie şi să citească , ci se reflectă în toate
domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă.
Chiar dacă nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme
educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună
purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării
este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii
educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Astfel , familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil. Crescând în şi alături de familia sa,
copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri,
valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile
copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului; sancţionare educativă, constructivă a
comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor
şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
Chiar dacă în prezent , valorile s –au schimbat , a avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne
comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu
profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii ,etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe
care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simti mai confortabil în
prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă.
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are o conduită frumoasă cu cei din jur,
ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
Aceşti 7 ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor. De
aceşti ani depinde de cum vei fi integrat in societate, cum vei fi primit de cei din jur şi bineînţeles îţi poti
ordona viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi.
Impreună, părinţi, bunici, cadre didactice trebuie să luăm atitudine şi lăsând nepăsarea de o parte,
să devenim adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.
Să nu acuzăm părinţii, să nu acuzăm nici dascălii, ci impreună , cu dragoste şi stăruinţă, să redăm
sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

BIBLIOGRAFIE :

1.CARMEN CIOFU - INTERACŢINEA PĂRINŢI –COPII, ED. MEDICALĂ AMALTEA ,


1998
2. V.COROI,M. FLORESCU, M. URSACHE - 7 ANI DE ACASĂ , ED
.MEDICALĂ,BUCUREŞTI , 1968
WWWsuntparinte
www didactic.ro

176
IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof.inv.preşc. BOROŞ IOANA BIANCA


Şcoala Gimnazială nr. 1 ABRAM-JUD.BIHOR

Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul
copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru
fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe
care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm
scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem
unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite
clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului.
Când ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi
pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele
devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în
funcţie de care îşi structurează personalitatea.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim

177
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
Părinţii inteligenţi işi stimulează copiii să-şi invingă temerile şi să aiba atitudini blande
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.“Cum pot
să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este să ne
observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu progresele
lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata salturile în
dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul educativ în
perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

Bibloigrafie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

178
Cei 7 ani de acasă

Prof. înv. prescolar, Bortoi Florina


Gradinita cu program prelungit NR. 21 Brasov
Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.
Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.

179
Educatia copilului nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la
școal. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în relatiile cu ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-I permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce
a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne
implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului.

180
Cei sapte ani de acasa

BOSTAN MARIANA
GRADINITA CU P.P. “PRICHINDEL” GALATI

Realitatea este ca se pune pe umerii parintilor o responsabilitate foarte mare deoarece de noi,
parintii, depinde ca adolescentul si apoi adultul sa asimileze in acesti ani ai copilariei toate
comportamentele unei bune cresteri.
Prin “cei sapte ani de acasa” intelegem un copil care stie sa foloseasca salutul, comportamentul
adecvat in public, comportament adecvat in preajma prietenilor, intelegerea normelor sociale, reguli la
masa, recunoasterea greselilor, tact si tolerant.
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu
poate saluta decât prin ridicarea mâinii şi apoi invatand salutul cu „buna ziua”.
Comportamentul adecvat in public. Un copil cu „cei sapte ani de acasa” ştie să răspundă la
întrebări şi să poarte o conversaţie, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul adecvat in preajma prietenilor. Un comportament adecvat nu se
demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere
şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru viata de adult. Prin joc copilul învăţa, exerseaza şi testeaza
comportamente corecte. Un copil cu „cei sapte ani de acasa ” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se
conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi prin faptul ca participa activ in viata de familie ,
copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce este bine si ceea ce nu este bine în societate. Un copil
bine crescut cunoaste si aplica regulile nescrise ale societatii in care traim: asteptam la rand la magazin, la
farmacie, la doctor, spunem intotdeauna „te rog” , „multumesc” si „cu placere,respectam drepturile
celorlalti, nu facem zgomot sa-i nu-i deranjam pe altii , respectam regulile noastre si a celor din jur.
Manierele la masă. Un copil educat stie sa foloseasca tacamurile la masa, sa manance cu gura
ichisa pentru a nu-i deranja pe cei din jur , respecta pe cei cu care ia masa soi pe cel ce o serveste.
Recunoaşterea greşelilor. Pentru a deveni un adult bine crescut de copil acesta trebuie sa
foloseasca expresiile „imi pare rau” si „te rog frumos”, dar in primul rand trebuie sa le auda la parinti.
Astfel, va invata sa recunoasca greselile si sa fie sinceri cu cei din jur.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Toate acestea de mai sus sunt rezultatul unor ani multi de experienta , unde exista incercari dar si
esecuri dar in final vor aparea si reusitele. Uneori este greu sa insuflam copilului comportamentul pe care
ni-l dorim pentru ca sunt si zile in care totul pare in zadar si ca tot ce ai incercat sa-l inveti pe copil pare
sa nu lase urme. Dar in final exemplul personal si efortul sustinut nu vor ezita sa dea roade.

181
Familia, factor decisiv de socializare şi educaţie pentru copii

Botezatu Elena-Gabriela-GPN. NR.18 Buzău

,,Celula familială nu este nici atotputernică în privinţa devenirii membrilor săi, dar nicio simplă
,,curea de transmisie’’ lipsită de iniţiativă. Pentru copiii săi, ea este într-un anume fel, un spaţiu de trecere
în care ei trebuie să înveţe înainte de toate, să genereze propria autonomie şi să devină cetăţene şi
cetăţeni capabili să contribuie la binele colectiv.’’ (Stănculescu, Elisabeta)
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului. Viaţa în familie este
prima şcoală a emoţiilor, învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile
noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm
speranţele şi temerile.
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul
prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă
garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi
împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu
înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. În cadrul
familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii,
respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Primul
factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l
introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de
interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze.
Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi
contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La
ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere
material şi spiritual.
,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le
va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze
pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau)
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar
s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit
cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă,
să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de
cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia
reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente
ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice
(cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului
sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare. Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie.
Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a
deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va
căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul.

182
183
Copilul și…cei șapte ani de acasă

Institutor: Alexandra Buhai


Școala Gimnazială „Vasile Scurtu”, Parva
„Un copil educat la școală este un copil needucat.” afirma George Santayana. Educaţia, bunele
maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Tocmai de aceea, este foarte
important ca educația copilului să aibă loc încă din familie. Apartenenţa familială este esenţială pentru
construirea unei identităţi individuale. Ea presupune că există o transmitere către copil a istoriei familiale,
a credinţelor, valorilor şi mai ales că acest copil îşi găseşte un loc în acea familie şi este învestit ca
membru al acesteia. În această situație, vorbim despre cei șapte ani de acasă. Cei șapte ani de acasă sunt
esențiali în formarea caracterului unui copil, aceasta fiind perioada în care micuțul deprinde obiceiuri
sănătoase și maniere elegante.
Realizarea educației în familie si dezvoltarea unei identități individuale depinde de câțiva factori și
anume: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se
bazează familia şi pe care le transmite copilului. O bună relație afectivă cu părinții constituie baza
formării unui comportament potrivit cerințelor actuale ale societății. Modul în care copilul se dezvoltă și
capătă încredere în el și propriile forțe depinde de dragostea cu care părinții îl înconjoară. Acesta își
creează deschiderea spre învățarea și asumarea regulilor de comportament, învață să aprecieze în mod
pozitiv regulile transmise de părinți, prin intermediul sentimentelor de protecție, siguranță, încredere,
atenție și iubire, venite din partea familiei. Totodată, este necesară fixarea unor limite, deoarece copilul
trebuie să învețe ce înseamnă așteptarea sau amânarea dorințelor.
De asemenea, este foarte important să se pună accentul pe învățarea bunelor maniere. Ceea ce-l
ajută foarte mult pe copil în îndrumarea sa corectă, reprezintă întâmplările de zi cu zi, din spațiul familial.
Comportamentul părinților este deosebit de important în educarea copilului, părinții fiind modele pentru
copiii lor. Copilul trebuie încurajat să se exprime, să fie lăsat să termine ceea ce are de spus și să nu i se
facă observații în public. De asemenea, este necesar ca părinții să-și exprime mulțumirea și fericirea ori
de câte ori copilul face o faptă bună, deoarece acestea reprezintă cea mai prețioasă recompensă pentru cei
mici. Tot prin intermediul sentimentelor, de dezamăgire sau tristețe, pot fi aplicate și pedepsele, atunci
când este cazul, pentru că acestea dau rezultate mai bune decât o ceartă. Totodată, ar fi indicat ca părinții
să-i explice copilului ce are voie să facă și ce nu, să stabilească reguli echilibrate și precise și să-i spună
dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Foarte important este să existe consecvență în educarea
celui mic, din partea amândurora.
Cei șapte ani de acasă ar trebui să constituie o bază fundamentală pentru o viață închinată
frumosului, adevărului și încrederii pentru viitoarele generații, deoarece societatea are nevoie de oameni
care să gândească și să acționeze frumos.
Când ne gândim la cei șapte ani de acasă, ne referim la educația primită de către copil din partea
părinților, la formarea comportamentului și a personalității acestuia. Putem să vorbim despre un copil care
are cei șapte ani de acasă, în momentul în care acesta dă dovadă că știe să salute, să mulțumească, să
ceară voie, să se comporte respectuos și cuviincios cu adulții dar și cu cei de vârsta lui.

184
Cei şapte ani de-acasă!

Prof. Înv. Primar Bradea Teodora


Liceul Teoretic nr. 1 Bratca
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Dar educaţia primită în cei 7ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului. Politeţea este ceva care se învaţă ...şi se învaţă uşor. Primele reguli de politeţe se învaţă în
familie, de la părinţi, de la bunici, apoi de l doamna educatoare, de la domna învăţătoare şi de toţi
profesorii noştri. A avea cei şaprte ni de-casă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă în
tot cursul zilei, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu
vecinii...
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea
în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.
Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos,
iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea
surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece
copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo
de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă
voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el
nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El
ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-
3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se
cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces
de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia
corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la
cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
185
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

186
"Cei șapte ani de-acasă”
Prof. Înv. Primar SCHIAU ELENA
Prof. BRĂDILĂ LAURA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ DAIA ROMÂNĂ, ALBA
,,Să nu-i educăm pe copiii noştri pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi
mari şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se adapteze”.

(Maria Montessori -”Descoperirea copilului”)

Aş începe cu definiţia codului bunelor maniere care este alcătuit dintr-o mulţime de legi, de fapt de
convenții, având toate un numitor comun: a nu-l deranja și a nu-l inoportuna pe semenul tău, ci,
dimpotrivă, a-l face să se simtă bine în preajma ta. Formele de manifestare ale politeții pot să difere de la
o țară la alta , dar și de la o epocă la alta , în funcție de mediul social și de împrejurări.
Codul bunelor maniere se poate rezuma la binecunoscuta expresie populară "Cei șapte ani de acasă"
sinonimă pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Acesta se învață de la vârstă fragedă în familie , ambii părinții, fiind principalii factori ai învățării
acestor norme de conduită. Dar se continuă și la școală , fiind susținută din ambele părți, astfel copilul
fiind beneficiarul unor cunoștiințe care-l vor modela , forma pentru viață.
Suntem și părinți și cadre didactice și suntem conștiente de ”misiunea ” pe care o avem ,de
responsabilitatea majoră care ne obligă să luăm decizii în scurt timp , chiar pe loc , decizii bune ,
potrivite care să aibe o finalitate bună, dacă se poate la acel moment . Există tot felul de manuale , ale
profesorului , ale electricianului ,ale calității, însă manualul părintelui , al părintelui modern , nu există.
Acesta îl ” croiește” după felul și personalitatea copilului , vizând aspecte care duc la bună starea
sufletească a copilului și buna lui dezvoltare emoțională și fizică.
Responsabilitate este majoră, și de noi părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine
să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie –
„bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi binecrescut
nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele
subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Dacă până nu demult cei șapte ani de acasă însemnau norme mai stricte de genul care doar se
refereau mai mult la bunul simț și la regulile de igienă corporală , de exemplu: .să asculți pe cineva când
iți vorbește, să nu vorbești cu gura plina, să te speli pe mâini după ce ai fost la toaletă...sau când vii de
undeva, să spui adevarul , să nu fi agresiv, să dai buna ziua,la revedere ,să iți asumi responsabilitatea
pentru ce faci ,să respecți pe cei din jur , să nu scuipi pe stradă , să nu vorbești urât , să nu te întinzi pe
masă când manânci,astfel o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa, să nu te urci cu picioarele încălțate în pat să respecți
proprietatea personală și a celorlalți (să nu strici/distrugi) ,să spui mulțumesc , să te speli pe dinți
seara/dimineața ,să nu te scobești în dinți/ori alte părți... când vorbesc cu cineva sau cu public, însă acum
societatea modernă își schimbă sau mai bine zis își adaptează codul celor șapte ani de acasă astfel că se
mai pot adăuga și următoarele norme precum acelea ca elevul/copilul să-și poată evalua obiectiv poziția
în raport cu o situație. (Trebuie să știe ce-i place, ce-i trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea sa faca,
etc.), să știe să își susțină părerile și să-și apere interesele fără a deranja pe cei din jur. (Să folosească
un limbaj politicos, să nu se miorlaie, să nu fie obraznic, dar să exprime ceea ce simte, nu să evite să-și
spună părerea) ,să fie atent și implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situațiile cu
potențial periculos și, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva. (Începând de la
salutul persoanelor cunoscute, continuând cu atenția acordată traficului, pietonilor, adică să nu meargă pe
strada cu căștile în urechi, trimițând SMS-uri, izbindu-se de alți pietoni si ignorând culoarea roșie a
semaforului, de exemplu... iar ca ajutor, nu stiu, sa adune fructele cuiva care și-a rupt sacoșa, să urce în
pom după o pisică speriată…., să știe să piardă (și automat, să-și focalizeze frustrarea spre ceva
constructiv) dar și să caștige cu eleganță (fără a-l umili pe cel care a pierdut) recunoaşterea
greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are
nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi
187
sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate, tact şi
toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip
de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul
sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Sunt de părere că aceste norme trebuie însușite și respectate în primul rând de părinte , care înainte
de a cere copilului , trebuie să le respecte el însuși , astfel rezultatul va fi foarte bun . O metodă de
educație bazată pe libertate trebuie să intervină spre a-l ajuta pe copil să o cucerească și trebuie să aibă ca
scop eliberarea copilului de legăturile care îi limitează manifestările spontane. Pe măsură ce va înainta pe
calea aceasta, manifestările lui spontane vor arăta mai clar adevărul, dezvăluind specificul copilului.
Iată de ce prima formă a intervenției educaționale ar trebui să aibă ca obiect călăuzirea copilului pe
calea independenței”. (Maria Montessori -”Descoperirea copilului”). Am citit într-un mic tratat de
psihologie că este minunat dacă vom ” intra în cizmele copilului” , adică înainte de a-i cere lui ceva , noi
trebuie să vedem , să înțelegem cât de greu sau ușor îi este , cât de mult îi folosește , cât de bine am
explicat copilului , ce a înțeles el ,și mai ales dacă I se potrivește și îi folosește.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Lucrurile astea se învață mai mult prin copierea parinților și a altor educatori, mai degrabă decât
din predici si povești. Așa că e de maximă importanță ca parinții să fie un exemplu pentru copii la fel și
educatorii lor , profesorii și învățătorii.
Ca un revers al problemei , a temei propuse spre dezbatere aș putea continua cu întrebarea :” cine
mai respectă astăzi codul bunelor maniere , acesta este desuet sau bagatelizat?”
Evident discuția are urmarea firească a unei ușoare polemici cu note de umor. În ziua de astăzi ,
modelele oferite de societate și promovate fără discernământ de o mass media avidă de audiență , fără a/i
păsa de repercursiunile și impactul pe durată nedeterminată, sunt preluate de puști și adolescenți fără
discernământ. Exemplele negative sunt la tot pasul , mass media , într/un joc aproape copilăresc ,aduce
în prim plan toate tarele acestei perioade, ale acestei societăți , însă , ca un efect invers , în loc a atrage
atenția la ce este negativ în subiectul prezentat, reușesc să ”promoveze” într-un mod subtil tot ceea ce
este negativ și de evitat.
Competiția între povețele mamei și ”exemplele” oferite fără discernământ de presă și societate ,
este acerbă . De cele mai multe ori câștigă rupul în care copilul activează , modelele prind mai ușor, au
mai multă ” credibilitate”. Dar nu trebuie să evităm adevărul. Faptul că recunoaștem că există o
problemă și o acceptăm , este un prim pas spre rezolvarea acesteia . Apoi metoda trebuie aleasă , fie
acasă, fie la clasă potrivit temperamentului subiectului nostru. Nu este ușor , dar nici imposibil , astfel că:
”Educaţia nu este ceva făcut de profesor, ci ... ea este un proces natural care se dezvoltă spontan în fiinţa
umană. Nu este însuşită prin ascultarea vorbelor, ci în virtutea experienţelor prin care copilul acţionează
asupra mediului său.

188
"Cei șapte ani de-acasă”
Prof. Înv. Primar SCHIAU ELENA
Prof. BRĂDILĂ LAURA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ DAIA ROMÂNĂ, ALBA
,,Să nu-i educăm pe copiii noştri pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi
mari şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se adapteze”.

(Maria Montessori -”Descoperirea copilului”)

Aş începe cu definiţia codului bunelor maniere care este alcătuit dintr-o mulţime de legi, de fapt de
convenții, având toate un numitor comun: a nu-l deranja și a nu-l inoportuna pe semenul tău, ci,
dimpotrivă, a-l face să se simtă bine în preajma ta. Formele de manifestare ale politeții pot să difere de la
o țară la alta , dar și de la o epocă la alta , în funcție de mediul social și de împrejurări.
Codul bunelor maniere se poate rezuma la binecunoscuta expresie populară "Cei șapte ani de acasă"
sinonimă pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Acesta se învață de la vârstă fragedă în familie , ambii părinții, fiind principalii factori ai învățării
acestor norme de conduită. Dar se continuă și la școală , fiind susținută din ambele părți, astfel copilul
fiind beneficiarul unor cunoștiințe care-l vor modela , forma pentru viață.
Suntem și părinți și cadre didactice și suntem conștiente de ”misiunea ” pe care o avem ,de
responsabilitatea majoră care ne obligă să luăm decizii în scurt timp , chiar pe loc , decizii bune ,
potrivite care să aibe o finalitate bună, dacă se poate la acel moment . Există tot felul de manuale , ale
profesorului , ale electricianului ,ale calității, însă manualul părintelui , al părintelui modern , nu există.
Acesta îl ” croiește” după felul și personalitatea copilului , vizând aspecte care duc la bună starea
sufletească a copilului și buna lui dezvoltare emoțională și fizică.
Responsabilitate este majoră, și de noi părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine
să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie –
„bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi binecrescut
nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele
subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Dacă până nu demult cei șapte ani de acasă însemnau norme mai stricte de genul care doar se
refereau mai mult la bunul simț și la regulile de igienă corporală , de exemplu: .să asculți pe cineva când
iți vorbește, să nu vorbești cu gura plina, să te speli pe mâini după ce ai fost la toaletă...sau când vii de
undeva, să spui adevarul , să nu fi agresiv, să dai buna ziua,la revedere ,să iți asumi responsabilitatea
pentru ce faci ,să respecți pe cei din jur , să nu scuipi pe stradă , să nu vorbești urât , să nu te întinzi pe
masă când manânci,astfel o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa, să nu te urci cu picioarele încălțate în pat să respecți
proprietatea personală și a celorlalți (să nu strici/distrugi) ,să spui mulțumesc , să te speli pe dinți
seara/dimineața ,să nu te scobești în dinți/ori alte părți... când vorbesc cu cineva sau cu public, însă acum
societatea modernă își schimbă sau mai bine zis își adaptează codul celor șapte ani de acasă astfel că se
mai pot adăuga și următoarele norme precum acelea ca elevul/copilul să-și poată evalua obiectiv poziția
în raport cu o situație. (Trebuie să știe ce-i place, ce-i trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea sa faca,
etc.), să știe să își susțină părerile și să-și apere interesele fără a deranja pe cei din jur. (Să folosească
un limbaj politicos, să nu se miorlaie, să nu fie obraznic, dar să exprime ceea ce simte, nu să evite să-și
spună părerea) ,să fie atent și implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situațiile cu
potențial periculos și, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva. (Începând de la
salutul persoanelor cunoscute, continuând cu atenția acordată traficului, pietonilor, adică să nu meargă pe
strada cu căștile în urechi, trimițând SMS-uri, izbindu-se de alți pietoni si ignorând culoarea roșie a
semaforului, de exemplu... iar ca ajutor, nu stiu, sa adune fructele cuiva care și-a rupt sacoșa, să urce în
pom după o pisică speriată…., să știe să piardă (și automat, să-și focalizeze frustrarea spre ceva
constructiv) dar și să caștige cu eleganță (fără a-l umili pe cel care a pierdut) recunoaşterea
greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are
nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi
189
sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate, tact şi
toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip
de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul
sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Sunt de părere că aceste norme trebuie însușite și respectate în primul rând de părinte , care înainte
de a cere copilului , trebuie să le respecte el însuși , astfel rezultatul va fi foarte bun . O metodă de
educație bazată pe libertate trebuie să intervină spre a-l ajuta pe copil să o cucerească și trebuie să aibă ca
scop eliberarea copilului de legăturile care îi limitează manifestările spontane. Pe măsură ce va înainta pe
calea aceasta, manifestările lui spontane vor arăta mai clar adevărul, dezvăluind specificul copilului.
Iată de ce prima formă a intervenției educaționale ar trebui să aibă ca obiect călăuzirea copilului pe
calea independenței”. (Maria Montessori -”Descoperirea copilului”). Am citit într-un mic tratat de
psihologie că este minunat dacă vom ” intra în cizmele copilului” , adică înainte de a-i cere lui ceva , noi
trebuie să vedem , să înțelegem cât de greu sau ușor îi este , cât de mult îi folosește , cât de bine am
explicat copilului , ce a înțeles el ,și mai ales dacă I se potrivește și îi folosește.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Lucrurile astea se învață mai mult prin copierea parinților și a altor educatori, mai degrabă decât
din predici si povești. Așa că e de maximă importanță ca parinții să fie un exemplu pentru copii la fel și
educatorii lor , profesorii și învățătorii.
Ca un revers al problemei , a temei propuse spre dezbatere aș putea continua cu întrebarea :” cine
mai respectă astăzi codul bunelor maniere , acesta este desuet sau bagatelizat?”
Evident discuția are urmarea firească a unei ușoare polemici cu note de umor. În ziua de astăzi ,
modelele oferite de societate și promovate fără discernământ de o mass media avidă de audiență , fără a/i
păsa de repercursiunile și impactul pe durată nedeterminată, sunt preluate de puști și adolescenți fără
discernământ. Exemplele negative sunt la tot pasul , mass media , într/un joc aproape copilăresc ,aduce
în prim plan toate tarele acestei perioade, ale acestei societăți , însă , ca un efect invers , în loc a atrage
atenția la ce este negativ în subiectul prezentat, reușesc să ”promoveze” într-un mod subtil tot ceea ce
este negativ și de evitat.
Competiția între povețele mamei și ”exemplele” oferite fără discernământ de presă și societate ,
este acerbă . De cele mai multe ori câștigă rupul în care copilul activează , modelele prind mai ușor, au
mai multă ” credibilitate”. Dar nu trebuie să evităm adevărul. Faptul că recunoaștem că există o
problemă și o acceptăm , este un prim pas spre rezolvarea acesteia . Apoi metoda trebuie aleasă , fie
acasă, fie la clasă potrivit temperamentului subiectului nostru. Nu este ușor , dar nici imposibil , astfel că:
”Educaţia nu este ceva făcut de profesor, ci ... ea este un proces natural care se dezvoltă spontan în fiinţa
umană. Nu este însuşită prin ascultarea vorbelor, ci în virtutea experienţelor prin care copilul acţionează
asupra mediului său.

190
CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ – CHEIA SUCCESULUI SOCIAL

Prof. înv. primar: BRAGYE ADINA


Școala Primară Nr. 1 Roit, Jud. Bihor

„Fiecare copil pe care îl instruim este un om dăruit societății.” (Nicolae Iorga)

Familia este veriga cea mai trainică a societății. Ea a fost, dintotdeauna, apreciată ca fiind o
importantă instituție socială, datorită rolului ei hotărâtor în ceea ce privește formarea copilului pentru
viață.
Familia este prima școală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuințele elementare ale
copilului și de protecția acestuia, exercitând o influență atât de adâncă, încât urmele ei rămân întipărite
pentru toată viața în profilul moral-spiritual al acestuia. Acțiunea ei pe întreaga perioadă a dezvoltării
copilului include și toate laturile formării personalității. Ea reprezintă unul din mediile de socializare și
educare din cele mai complete datorită posibilităților ce le are de a-l introduce pe copil în cele mai
variabile situații și de a acționa asupra lui prin cele mai complexe și firești mijloace.
Familia oferă copilului primele informații despre lumea ce-l înconjoară, primele norme și reguli de
conduită, dar și climatul socio-afectiv necesar trebuințelor și dorințelor sale. Oferind copilului un climat
de profundă securitate în condițiile căruia se poate dezvolta armonios, grupul familial îi conferă totodată
un ideal de sine, o imagine liniștitoare a propriului eu, un antidot pentru neliniștile sale interioare. Numai
o familie unită și care prezintă conduite armonioase este capabilă să asigure un climat educativ propriu
dezvoltării conduitelor normale și pozitive ale copilului. Bunele maniere îi modelează comportamentul în
societate și îl învață ce înseamnă respectul.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin
acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii
familiei, precum și prin climatul psiho-social existent în familie. Dacă micuțul cere o jucărie, trebuie
obișnuit să spună, printre primele cuvinte, formulele de politețe: ,,te rog”, ,,poftim”, ,,mulțumesc”. De
asemenea, încă de la vârstă fragedă, copilul trebuie să salute, să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o
vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat.
Ei, copiii care răsar asemenea florilor, cresc ocrotiți de dragostea părintească, se înalță vegheați de
căldura familiei unde învață primele taine ale lumii înconjurătoare, aceștia vor reprezenta stâlpul societății
de mâine și astfel la rândul lor, când vor deveni părinți vor da exemplu copiilor lor. Prin comportament,
prin limbajul pe care îl utilizează, prin felul de a comunica cu semenii înțelegem cât de bine au fost
explicate regulile de bune maniere.
Mediul în care copilul se dezvoltă psihic și fizic în primii șapte ani de viață se imprimă și se
depozitează în interiorul acestuia ca o condiție de bază care îl va defini ca om pentru tot restul vieții. Cu
alte cuvinte, primii șapte ani de viață pot fi numiți drept cheia succesului social.

191
SĂ CLĂDIM ÎMPREUNĂ ... CEI 7 ANI DE-ACASĂ

Institutor BRAIC CARMEN – ELENA


Școala Gimnazială ”Miron Cristea”, Toplița, Harghita
,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă ,
te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume".
( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)

Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
”şapte ani de-acasă”.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care
piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici
pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un
copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor
specifice vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi
cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm
simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.
Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că
recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de
respect şi demnitate.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa
– în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va
evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
192
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult aşteptate. Fii un părinte implicat şi
devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu copilul!

10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani


1. Învaţă-l să se poarte frumos!
2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el!
4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie!
6. Nu abuza în niciun fel de copil!
7. Învaţă-l să-şi exprime emoţii şi sentimente!
8. Învaţă-l să spună mereu adevărul!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău!
10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta!

193
Șapte ani de acasă…

Prof. înv. preșcolar: BRICEAG OPRIȚA


GPN Mihăești,
Jud. Olt
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care
fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața și cum trebuie să treci prin ea.
În opinia mea, cei şapte ani de acasă înseamnă ca o familie să fie întreagă, părinţii să-şi educe
copiii, pentru a avea un simţ, respect, corectitudine: să nu furi, să nu jigneşti. Societatea noastră duce lipsă
de aceşti şapte ani de acasă, iar urmările sunt negative. Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a
educaţiei. Dacă lipseşte baza, ca la orice clădire, este grav.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute.
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un
bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca
noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i
dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
Educaţia copiilor în familie este foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează aşa
cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului,
pentru a asigura un trai decent familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul
copiilor. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii
straşnice, în familie. Aceasta este cauzată şi de faptul că unii copii sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri
sau de nişte părinţi maturi, mult prea ocupaţi. Nu putem vorbi de educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt
educaţi.
Educaţia copiilor în primii ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales în familie, este una de bază.
Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă. De aceea, mulţi dintre psihologi,
pedagogi şi specialişti au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte importantă, în
dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de până la 4 ani. Copiii de astăzi sunt foarte agitaţi,
nonconformişti. Cauza acestei stări de lucru este educaţia nepotrivită şi timpul insuficient pe care părinţii
îl acordă copiilor. Părinţii angajează foarte repede bone pentru îngrijirea copiilor şi, astfel, educaţia îşi
pierde adevăratul ei sens, adevăratul ei înţeles. Părinţii trebuie să aibă mai clar trasate priorităţile şi
atitudinile în cadrul familiei, ţinând cont de riscurile pe care le presupune societatea de astăzi.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

194
IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

Prof.înv.primar Briglezan Loredana


Liceul Tehnologic “Octavian Goga”
Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute. Spre exemplu, mulți dintre noi mâncam tot ce vedeam de pe
jos, dar pentru asta este părintele în spatele nostru să ne dea peste mânuță și să ne spună "caca".
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un
bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca
noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i
dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.
Expresia care face referire la cei 7 ani de acasă este deja cunoscută tuturor.
De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem
despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar
putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani.
Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții
sale?
Fii tu un exemplu
Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol nu fă ce face popa, fă ce zice popa .
Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta
cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la
această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu
ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să
procedeze la fel.

Obișnuiește-l cu regulile. subtil!


Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești
curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu
trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele
acțiunilor lui. Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de
medicamente pentru a te face bine sau dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă
sânge sună mult mai bine decât Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?! Ai fi suprins cât
de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă.

Învață-l despre egalitate


Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic
mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie
respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii nu
fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei
în mod corespunzător.

Explică-i despre bunele maniere în public


Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să
atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie
deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele
195
de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună.
Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în
public.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

196
IMPORTANŢA CELOR
,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

P.I.P. BRINZAN FLORICA


ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 DOBROTESTI
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul
copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru
fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe
care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm
scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem
unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face
pianist”(Mihail Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi
descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite
clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
197
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele
devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în
funcţie de care îşi structurează personalitatea.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr.
Augusto Cury)

Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă
este să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu
progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata
salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul
educativ în perioada următoare.

198
ROLUL ADULŢILOR ÎN DEZVOLTAREA ABILITĂŢILOR
SOCIO-EMOŢIONALE LA PREŞCOLARI

Prof. în înv. preșcolar: Broșteanu Roza


Liceul Tehnologic Petre Baniță Călărași
Structură:Grădinița de copii Sărata
„ Emoţiile reprezintă imaginea sufletului nostru, a interiorului nostru şi fără ele nu am fi mare lucru.
Toata viaţa noastră este marcată de emoţii!”La un moment dat emoţiile au fost conceptualizate doar în
termeni negativi –ca procese disruptive, ciudate, care interferează cu funcţionarea eficientă a oamenilor.
Viziunea pozitivă a emoţiilor cataloghează emoţiile ca fiind de folos adaptării şi mai presus de toate ca
parte esenţială a relaţiilor interpersonale.
Copiii învaţă despre emoţii mai ales în contextul relaţiilor. Relaţiile interpersonale apropiate sunt în
mod invariabil „afaceri” emoţionale- pline de ură sau de iubire, tristeţe sau bucurie- care le oferă copiilor
posibilitatea de a observa nu doar cum anume fac faţă emoţiilor şi sentimentelor lor ceilalţi oameni, ci şi
modul în care propriile comportamente emoţionale îi afectează pe ceilalţi.(H.R.Schaffer, 2005).
Dezvoltarea socială vizează debutul vieţii sociale a copilului, capacitatea lui de a stabili şi menţine
relaţii cu adulţii şi cu cei de aceeaşi vârsta cu ei. Interacţiunile sociale determină modul în care copiii îşi
formează o imagine asupra propriei persoane şi asupra celor din jur.
Dezvoltarea socială şi emoţională reprezintă fundamentul relaţiilor şi interacţiunilor care dau
semnificaţie experienţelor copiilor de acasă, de la grădiniţă, din comunitate. „Oamenii sunt fiinţe sociale.
În toate etapele vieţii oamenii interacţionează unul cu celălalt. A învăţa cum să fii în jurul celorlalţi este
esenţial. Copiii îşi contruiesc cunoaşterea lumii prin interacţiunea socială. Copiii sănătoşi din toate
culturile dezvoltă ataşament faţă de adulţii importanţi pentru ei.” Încă din primele momente ale vieţii
copiii stabilesc relaţii interpersonale cu cei din jur, în special cu părinţii. Calitatea acestor interacţiuni
influenţează dezvoltarea socio-emoţională a copiilor, existând o strînsă legătură între planul social şi cel
emoţional.
Relaţiile sociale ale copilului cu adulţii vizează capacitatea copilului de a avea încredere şi a
interacţiona cu uşurinţă cu aceştia, precum şi capacitatea lor de a recunoaşte diferite roluri sociale pe care
adulţii le deţin.
Ce presupune dezvoltarea abilităţilor socio-emoţionale ale copiilor? Abilităţile emoţionale presupun
existenţa a trei mari capacităţi: de a înţelege emoţiile, de a le exprima şi de a le regla. Pentru a recunoaşte
şi înţelege emoţiile, copiii trebuie să le experimenteze în mediul lor social.
Dezvoltarea abilităţilor socio-emoţionale are o importanţă deosebită în facilitarea formării şi
menţinerii relaţiilor cu ceilalţi, a adaptării la medii precum cel al grădiniţei şi ulterior al şcolii şi în
prevenirea apariţiei problemelor emoţionale şi de comportament.
Un pas important în dezvoltarea socio-emoţională este recunoaşterea emoţiilor la ceilalţi. Abilitatea
de a citi sentimentele celorlalţi pe baza comportamentelor pe care le manifestă constituie o parte esenţială
a relaţiilor sociale. Abilitatea de a recunoşte expresiile emoţionale reprezintă un fundament pentru
achiziţia ulterioară a unor informaţii suplimentare despre emoţii, precum cauzele şi consecinţele
emoţiilor, manifestările lor cele mai subtile, regulile sociale privind emoţiile şi etichetele emoţionale
utilizate în limbajul la care copilul este expus.
Copiii învaţă pentru prima dată despre emoţii şi depre relaţii, în familie. Felul în care ceilalţi
interacţionează cu ei chiar de când sunt bebeluşi le transmit mesaje despre modalitatea de a exprima
emoţii, despre circumstanţele în care emoţiile pot fi exteriorizate şi despre tipurile de acţiuni pe care le
pot realiza pentru a se adapta situaţiilor care determină apariţia emoţiilor.
Totodată acest grup intim-familia-este cadrul de bază în care cei mai mulţi copii sunt introduşi în
viaţa socială, unde sunt dobândite regulile comportamentului interpersonal care va continua să le
servească drept bază de securitate atunci când întâlnesc lumea de afară (H.R.Schaffer, 2005). La rândul
său, mediul extrafamilial stimulează dezvoltarea a nenumărate nuanţe de stări afective, inclusiv de natură
intelectuală, evaluativ morală, care se află într-un proces de socializare.
Un alt adult important din viaţa preşcolarului, care deţine un rol esenţial în dezvoltarea
personalităţii sale în special pe plan socio-emoţional, este cadrul didactic din grădiniţă-educatoarea. Deşi

199
împrumută mult din încărcătura afectivă a relaţiei părinte-copil, noua relaţionare cu adultul pe care
preşcolarul o are odată cu intrarea în grădiniţă are trăsături aparte constituite în special din rolul pe care
educatoarea îl are în procesul de învăţare.
Totodată atât părintele cât şi cadrul didactic au un rol important în facilitarea integrării sociale ale
copiilor. De exemplu, fiind o autoritate în faţa copiilor educatorul poate să determine grupul să accepte un
copil atunci când observă că există tendinţa din partea celorlalţi de a-l izola, dar în acest mod problema nu
va fi rezolvată. Grupul s-ar putea să aibă resentimente faţă de copil
deoarece prezenţa lui a fost impusă. Dacă părinţii sau educatorii observă că de multe ori copilul stă
mai retras şi este marginalizat de către grup aceştia trebuie neapărat să intervină. Marginalizarea este un
predictor pentru apariţia problemelor emoţionale şi comportamentale.
Atât cadrele didactice cât şi părinţii constituie modele semnificative pentru copii, modele pe care
aceştia le vor imita atât în plan comportamental cât şi pe plan emoţional. Astfel adulţii au un rol important
în dezvoltarea abilităţilor socio-emoţionale ale copiilor.
Existră trei căi majore prin care adulţii din viaţa copilului reuşesc să transmită mesaje privind
caracterul socio-emoţional uman. Acestea sunt:
Antrenamentul- se referă la instrucţiunile directe pe care le dau părinţii: „Zâmbeşte când o vezi pe
bunica”, „Băieţii sunt puternici şi nu trebuie să plângă”.
Modelarea – vizaeză modalitatea prin care copiii îşi imită părinţii şi alte modele învăţând de la
aceştia prin observaţie, care sunt modalităţile adecvate de comportament. Felul în care adulţii îşi
exeteriorizează emoţiile reprezintă o bogată sursă de informaţie şi influenţează expresivitatea copiilor.
Învăţarea contingenţelor- este printre cele mai importante şi eficente surse de influenţă socială în
special prin dialogurile emoţionale care au loc între copii-părinţi încă din primul lor an de viaţă.(chiar
dacă este vorba despre un limbajul nonverbal)
Astfel, rolul adultului este de a-şi exprima emoţiile liber, astfel încât copiii să poată asocia situaţiile
cu emoţiile şi expresia facială specifică, deoarece o manifestare inadecvată a emoţiilor atrage după sine
asocierea greşită şi implicit recunoaşterea greşită a emoţiilor ceea ce duce la apariţia unor dificultăţi în
relaţiile sociale. Exprimarea adecvată a emoţiilor este foarte importantă deoarece ajută la menţinerea
relaţiilor sociale.
Adulţii pot influenţa dezvoltarea acestor abilităţi prin reacţiile pe care le au la emoţiile exprimate
de copii, prin modalitatea prin care îşi exprimă propriile emoţii şi nu în ultimul rând prin discuţiile pe care
le poartă cu copiii pe această temă.
Expresivitatea părinţilor este relaţionată cu răspunsul empatic, dar şi cu reglarea, emoţionalitatea
şi funcţionarea socială a copiilor. Astfel, expresivitatea parentală pozitivă dezvoltă sentimentele de
securitate ale copiilor, de control şi încredere în mediu ceea ce minimizează preocuparea sau îngrijorarea
copiilor şi creşte probabilitatea ca aceştia să ia în considerare şi să răspundă la emoţiile celorlalţi.
Modul în care adulţii reacţionează la exprimarea emoţională a copiilor determină exprimarea sau
inhibarea emoţiilor viitoare ale acestora. Expresivitatea emoţională a adulţilor devine un model pentru
copii, în ceea ce priveşte exprimarea emoţională. Astfel din acest punct de vedere există trei mari
tipologii a copilului:
Copiii securizaţi- care au învăţat că exprimarea emoţională, fie ea pozitivă sau negativă, este
acceptabilă pentru părinţii lor, şi ca urmare se simt liberi să le exprime direct şi deschis;
Copiii evitativi- tind să aibă o istorie de respingeri repetate ale expresiilor lor emoţionale, în special
a celor negative; ca rezultat aceştia îşi dezvoltă o strategie de ascundere a oricărui semn de distres, chiar
dacă îl trăiesc la fel de mult ca ceilalţi copii, asta pentru a nu fi ignoraţi sau dispreţuiţi;
Copiii rezistenţi- cei care au învăţat că expresiilor lor emoţionale li se răspunde inconsistent şi că
efectele pe care acestea le produc sunt din această cauză, nepredictibile. În consecinţă ei îşi dezvoltă o
strategie de exprimare exagerată, mai ales pentru emoţiile negative, deoarece acestea au cea mai mare
şansă de a provoca atenţia adulţilor.
Interesul copiilor pentru emoţii şi înţelegerea acestora se dezvoltă în timpul interacţiunii sociale în
special prin discuţiile cu adulţii (părinţi sau educatoare). Aceste conversaţii îndeplinesc o serie de funcţii.
Ele permit copiilor să îşi înfrunte propriile emoţii, ajută la explicarea comportamentului altor oameni,
sporesc la înţelegerea mai multor emoţii. Totodată conversaţiile oferă copiilor insight în natura şi
circumstanţele relaţiilor interpersonale şi posibilitatea de a împărtăşi experienţele emoţionale cu alţii şi de
a le încorpora în relaţie.

200
Modul în care adulţii discută problemele legate de emoţii poate transmite sprijinul şi acceptarea lor
şi poate contribui la conştientizarea de către copil a diferitelor stări emoţionale pe care le experimentează.
Un alt rol foarte important care revine adultului este acela de a facilita socializarea emoţiilor
copiilor. „Dezvoltarea emoţională se bazează pe fundamente biologice comune; cu toate acestea cursul ei
este modelat de diverse experienţe sociale. Astfel modul în care emoţiile sunt exprimate poate să difere
radical de la o societate la alta.” (H.R.Schaffer, 2005). În acest context rolul adulţilor este acela de a
transmite copiilor conceptul de reguli de exprimare care se referă la normele culturale pentru manifestarea
externă a emoţiilor cât şi circumstanţele în care pot fi manifestate.
Prin aceste reguli, oamenii devin predictibili unii altora ştiind ce semnificaţie are fiecare
manifestare particulară a emoţiilor, facilitând în acest fel comunicarea şi socializarea între oamenii care
fac parte din acelaşi grup social.
Totodată sarcina adulţilor este şi aceea de a dezvolta capacităţile de reglare emoţională şi socială ale
copiilor. Capacităţile de reglare sunt responsabile de gestionarea reacţiilor sociale şi emoţionale pozitive
sau negative şi permit distresul provocat de relaţiile sociale inadecvate care provoacă emoţii
disfuncţionale. În acest context, copiii recurg de cele mai multe ori la căutarea apropierii fizice faţă de
adult, în scopul reducerii situaţiei care le produce disconfort social şi emoţional.Acest mecanism de
reglare depinde de intensitatea relaţiei pe care copilul o are cu adultul ceea ce îl va încuraja sau nu să
caute sprijinul acestuia.
În concluzie, adultul are un rol esenţial în dezvoltarea socio-emoţională a copiilor, fiind în
mare parte modelator ai comportamentelor şi emoţiilor copiilor.

BIBLIOGRAFIE:
Catrinel A. Stefan, Kallay Eva –„Dezvoltarea competentelor emotionale si sociale la prescolari.
Ghid practic pentru educatori”, Editura Asociaţia de Ştiinte Cognitive din România,2007
H. Rudolph Shaffer- „ Introducere în Psihologia copilului” Editura Asociaţia de Ştiinte Cognitive
din România, 2005
UNICEF şi CPE – Dezvoltarea abilităţilor sociale şi emoţionale ale copiilor până la 7 ani-Ghid
pentru cadrele didactice din învăţământul preşcolar, 2007

201
Cei şapte ani de acasă

Brumă Sorinela Manuela


Şcoala gimnazială Muncelu de Sus
Director, Profesor de istorie-geografie

„Şapte ani de acasă” este o zicală românească folosită şi astăzi în vorbirea curentă.
A avea „şapte ani de-acasă” înseamnă a fi bine crescut, a avea o comportare civilizată, conform cu
normele societăţii.
A-i lipsi cuiva „cei şapte ani de-acasă” are înteles peiorativ.
Zicala aceasta are de fapt un înteles mai adânc, mai cuprinzător. Deşi aprecierea priveşte copilul sau
în genere individul despre care este vorba, ea reprezintă în acelaşi timp şi aprecieri asupra modului în care
părinţii s-au ocupat de creşterea lui. Este deci un calificativ dat părinţilor, strădaniilor lor şi rezultatelor
obţinute.
În aceeaşi măsură, zicala subliniază faptul că „cei şapte ani de-acasă” sunt hotărâtori pentru
dezvoltarea de mai târziu.
Într-adevăr, copilul trece prima probă a forţelor şi calităţilor sale, la vârsta de 7 ani, când intra în
şcoală.
De nivelul de maturizare a copilului din punct de vedere fizic, intelectual, afectiv şi moral depinde
reuşita sa în munca de învăţare sistematică şi de încadrare în societate.
Desigur, toţi părinţi doresc ca, atât în şcoală, cât şi în viaţă, copii lor să se afirme cât mai bine; ei
trebuie să ştie însă că această reuşită depinde în foarte mare măsura de istoria primilor 7 ani, de modul în
care a fost îngrijit şi educat copilul, de deprinderile şi cunoştiinţele acumulate în acest timp.
Pentru realizarea unui om cu depline posibilităţi de afirmare pe toate planurile vieţii sociale trebuie
avute în vedere următoarele:
• Dezvoltarea fizică bună;
• Dezvoltarea neuropsihică sub toate aspectele: senzorială, motorie, intelectuală, afectivă, socială şi
morală cât mai completă, astfel încât să se asigure atingerea nivelului normal, corespunzator fiecarei
etape.
Numai dezvoltarea armonioasă pe toate planurile poate asigura copilului o personalitate cu adevărat
valoroasă, utilă mai târziu societăţii, cât şi pentru sine.
Desigur că aceste scopuri nu pot fi realizate în întregime în primii şapte ani pe care copilul îi petrece
în general în familie, însă ceea ce primeşte copilul în această perioadă ca îngrijire şi educaţie formează
temelia întregii sale vieţi de mai târziu.
Desigur că sunt multe condiţii necesare creşterii unui copil, dar cele mai importante sunt:
a) Stabilitatea familiei.
b) Climatul afectiv din familie.
c) Capacitatea educativă a părinţilor.
d) Asigurarea factorilor materiali.
Creşterea copilului impune părinţilor o serie de obligaţii, dintre care amintesc:
a) Acordarea de îngrijiri de bună calitate care să asigure o dezvoltare fizică normală şi
sănătoasă robustă.
b) Educaţia aleasă, care să-i înlesnească moral adaptarea şi încadrarea în societate.
c) O instruire temeinică care să-i permită însuşirea de cunoştiinţe şi deprinderi de muncă, pe
baza cărora îşi va câştiga existenţa sa şi a familiei pe care o va întemeia la rândul său.
Acţiunile de îngrijire şi cele de educaţie se împletesc atât de strâns în primii şapte ani de viaţă, încât
nu pot şi nu trebuie despărţite.
202
În primele luni de viaţă, creşterea copilului impune în primul rând îngrijiri şi în mai mică măsură
acţiuni educative. Totuşi, chiar de la vârsta cea fragedă, trebuie să existe preocuparea educativă. Pe
masură ce copilul înaintează în vârstă, îngrijirile date de părinţi se diminuează, în sensul că treptat, la o
bună parte din îngrijiri copilul începe să colaboreze, la un moment dat devenind independent şi servindu-
se singur. Dar pe masură ce scade munca de îngrijire, sporesc sarcinile educative propriu-zise: formarea
deprinderilor de igienă, de comportare civilizată, de învăţare.
Copiii sunt continuatorii vieţii părinţilor, ai vieţii omeneşti în general.
Ei sunt menirea de a spori neincetat marile cuceriri ale tehnicii si ale culturii omenesti.
La rândul ei, omenirea oferă fiecărei noi generaţii o zestre culturală şi materială mai bogată decât a
înaintaşilor săi, asigurând astfel copiilor un viitor din ce în ce mai bun.
Creşterea copiilor, ca să dea rezultatele dorite, impune însă o muncă neobosită, de lungă durată şi de
mare răspundere.
În creşterea copilului, părinţii trebuie să se sprijine pe principii ştiinţifice, să urmărească scopuri
precise şi să asigure condiţiile de mediu necesare bunei sale dezvoltări.
Deci, reuşita în viaţa de mai tarziu a copilului depinde de munca depusă de părinţi în aceşti primi
şapte ani pentru îngrijirea şi educarea sa, precum şi de masura în care ei îşi însuşesc cele transmise de
părinţi.

Bibliografie
1. V. Coroi, Magda Florescu Maria Ursache, 7 ani de acasă, Bucureşti, Editura medicală,
1968
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
2002
3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
4. Osterrieth Paul, Copilul şi familia, Bucureşti, EDP, 1973

203
IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ
Prof. Buboiu Bianca
C.Ş.E.I Cristal Oradea

Copilăria este prima şi cea mai importantă etapă a dezvoltării umane, ,,caracterizată printr-un intens
ritm de dezvoltare biologică, psihică şi socială” (Bonchiş, p.57). În această perioadă cel mic este supus
numeroaselor stimulări, intră în contact cu diverşi factori care îşi vor lăsa amprenta asupra dezvoltării sale
de ansamblu. Influenţele provenite din triada: ereditate, mediu şi educaţie constituie pârghia de conturare
şi dezvoltare a viitoarei personalităţi.
,,Fiecare copil se naşte cu un potenţial unic care trebuie revelat” (Maria Montessori), revelaţie a
cărei începuturi trebuie căutate în copilărie, mai ales în primii şapte ani de viata.
Prima experiență socializatoare a oricărui copil se realizează în cadrul familiei unde suferă
influențele formative ale parinților, pe care le ,,internalizează profund în structura personalitătii
lui”(Chipea, 2000, p.109) - atitudinile, valorile transmise de către părinți reprezentând baza viitoarelor
relații cu lumea externă.
Familia, privită ca o unitate fundamentală a sistemului social, constituie aşadar pentru copil prima
formă de interacţiune socială, de stabilire a relaţiilor, care îi permite dezvoltarea sentimentului de
apartenenţă (Lidz, 1968). Diversele probleme (lipsa mamei, un mediu social nefavorabil, o figură paternă
dură sau absentă, discrepanţele dintre generaţii, etc) apărute în primii şapte ani de viaţă ai copilului duc la
o ruptură în ordinea socială firească, cu repercursiuni negative asupra dezvoltării ulterioare.
In perioada 1-7 ani există un ,,bum” de dezvoltare, caracterizat prin apariţia limbajului, maturizarea
psiho-motrică, conturarea primelor elemente ale conştiinţei de sine. Toate acestea constituie elemente ce
se răsfrâng şi asupra dezvoltării emoţionale, care spre sfârşitul primilor şapte ani cunoaşte şi o oarecare
stabilizare. Figura maternă are un rol covârşitor încă de la naştere, relaţiile copil-mamă fiind considerate
de numeroşi autori ,,prototip al raporturilor de mai târziu”(Bonchiş, 2000, p.101). Mama este considerată
primul factor de interacţiune socială al copilului, care împreună cu tatăl creionează direcţiile de evoluţie
ale dezvoltării celui mic. Aşadar, un rol important în maturizarea psiho-emoţională a copilului revine
familiei, care, în încercarea de a educa emoţionalitatea trebuie să aibă în vedere înlăturarea emoţiilor
negative, evitând astfel riscul transformării lor în trăsături dominante ale viitoarei personalităţi. Totodată
se impune cu necesitate respectarea particularităţilor de vârstă şi a celor individuale, dozarea
corespunzătoare a sarcinilor de lucru adresate copilului.
Cei mici manifestă admiraţie pentru adult, de aceea se observă cu precadere la această vârstă
comportamentele imitative. Copilul este fascinat mai mult de ceea ce face părintele, nu de ceea ce spune,
prin urmare adultul trebuie să dea dovadă în manifestări de răbdare, stăpânire de sine. Totodată atitudinile
manifestate vizavi de copil constituie sursă de influenţă a viitoarelor relaţii sociale ale acestuia
(Chelemen,2013). Atitudinile încurajatoare duc la instalarea încrederii în sine, la iniţiativă, la autonomie,
pe când atitudinile de descurajare, de supunere, cele supraprotectoare dublate de limitarea libertăţii
copilului se asociază cu neîncredere în forţele proprii, vinovăţie, timiditate, dependenţă, care, cu trecerea
anilor se vor cristaliza în manifestări rebele, violente, chiar tendinţe de vagabondaj (Bonchiş, 2000). Cele
mai favorabile atitudini ale adultului pentru dezvoltarea autonomiei intelectuale, afective şi sociale, sunt
acelea care încurajează comunicarea, discuţiile şi rezolvarea problemelor.
Formele de încăpăţânare sau opoziţie manifestate de copil în perioada antepreşcolară şi preşcolară
au adesea cauze de natură educativă, fiind rezultatul unor atitudini greşite ale părinţilor, concepţii total
eronate privitoare la creşterea şi educarea celui mic. Literatura de specialitate prezintă mai multe tipuri de
părinţi, în special de figură paternă. Astfel, (Bonchiş, 2000, p.102): tatăl ,,dominator”(care pretinde un
respect excesiv, nu acceptă să fie contrazis) va dezvolta un copil timid, neîncrezător, supus, dependent;
tatăl ,,bomboană” a cărui copil va evada din faţa celui mai mic efort; tatăl ,,demisionar”, absent,
neinteresat de soarta familiei- va dezvolta un copil incapabil a se conforma unor cerinţe şcolare sau
imperative sociale.
Părintele trebuie, prin puterea propriului exemplu să fie un model demn de urmat. Limbajul utilizat,
manifestările comportamentale, ţinuta morală, fizică, constituie exemplu pentru copil, iar fixaţia pe care o
face în primii ani asupra unui părinte începe după vârsta de cinci ani a se nuanţa cu noi modele, preluate
dintre contactele sociale şi culturale cu care intră în interacţiune.
204
Prin urmare, ansamblul influenţelor exercitate în primii şapte ani de viaţă ai copilului joacă un rol
important în dezvoltarea acestuia, ele putând facilita sau dimpotriva- îngreuna acceptarea socială a celui
mic.

Bibliografie:

Bonchiş, E. (2000). Copilăria. In Dezvoltarea umană, coord. Bonchiş, E. Editura Imprimeriei de


Vest, Oradea, pp. 55-148.
Chelemen, I. (2013). Educația integrată în Peter, K și Kiss, J. F.(coord) Psihopedagogie specială
aplicată, Editura Universității din Oradea, Oradea
Chipea, F. (2000). Familia contemporană.Tendințe globale și configurații locale.Editura
Expert,București
Lidz, T. (1968).The Person: His and Her Development Throughout the Life Cycle, New York,
Basic Books, pp. 13-16.
http://www.desprecopii.com/info-id-3376-nm-Ce-este-metoda-Montessori.htm
https://www.unicef.org/ecuador/Desarrollo_emocional_0a3_simples.pdf

205
Cei şapte ani de acasã
Familia şi rolul ei în formarea unei personalitãţi de succes

Educatoare: Bucur Alexandra


Grãdiniţa PN- Caţa, Jud. Braşov
Menirea educaţiei este aceea „ de a înãlţa pe culmi mai nobile de viaţã-omul” (Gentil, G. The
Reform of Education).
Problema educaţiei este abordatã astãzi în strânsã legãturã cu problematica lumi contemporane,
lume caracterizatã prin importante transformãri, prin cerinţe şi aspiraţi specifice, prin schimbãri în toate
domenile.
Educaţia trebuie sã se manifeste în permanenţã ca o acţiune unitarã, coerentã, iar implicarea
acestui deziderat rezidã în strãnsã legãturã dintre familie şi mediu educaţional. Acest lucru impune ca
pãrinţi sã fie parteneri egali în educaţia copilului.
Meseria de pãrinte este grea. În condiţiile unei admosfere familiare echilibrate şi prienice
dezvoltãri copilului, familia este în primul rând cadrul existenţei biofizice al acestei dezvoltãri. Un
anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltãrii fizice sãnãtoase şi armonioase înseamnã asigurarea uni
program al zilei care sã respecte ore de somn, alimentare, activitãţi, joc, plimbãri. Un judiţios echilibru
al acestora în raport cu disponibilitãţilor copilului preşcolar trebuie sã evite supra solicitarea fizicã şi
mai ales nervoasã a organizmului foarte fragil.
Un bun dobândit şi mult apreciat, câştigat de cãtre copil în primul rând în familie este
comportamentul moral ca rezultat al unui sistem de cerinţe precise, categorice dublat de un permanent
respect pentru copilul care trebuie sã se simtã iubit şi ocrotit.
În accepţiunea cea mai largã a expresiei „cei şapte ani de acasã” se înţelege de fapt suma
trãsãturilor pozitive structurate în dinamica comportamentului: cinste, politeţe, sârguinţã, sociabilitate,
iniţiativã creatoare, dispoziţie de colaborare, etc., dupã cum un pãrinte bun înseamnã: rãbdare, calm,
înţelegere, un fond afectiv numit în termeni obijnuiţi dragoste faţã de copil.
Cultivarea la copil a dragostei de bine, de adevãr, trebuie sã se desfãşoare adaptat vârstei, trebuie
avut în vedere şi circumstanţe particulare, printre care cele mai de seamã sunt împrejurãrile concrete lae
fiecarei mãsuri sau acţiuni cu caracter educativ. Cultivarea dragostei de bine, de adevãr are nevoie, mai
ales, de acţiune şi nu de verbalism, de activitate şi nu de dialog, de descoperirea virtuţilor de cãtre copil
şi nu de oferire a lor de cãtre pãrinţi.
Binele ajunge la copilul mic, de cele mai multe ori, sub formula „e bine sã faci aşa!” şi mai ales –
„nu e bine ce faci!”. Dar , copilul se întreabã de fiecare datã „de ce nu este bine?”. Curent, la aceastã
întrebare pãrinţi rãspund: „nu am timp sã discut, aşa am zis, aşa faci, dacã nu faci aşa ai s-o pãţeşti!”.
Apropierea copilului de bine (cu semnificaţia de normã de comportare şi nu de ordin ce trebuie
ascultat) constituie calea spre înţelegerea binelui cu participare şi cu satisfacţile ce decurg. Interdicţia de
a nu se juca pe stradã sau pe trotuar cu mingea trebuie sã fie înlocuitã cu mãsuri concrete evidente,
creundu-se un alt loc, sau oferindu-i prilejul unor jocuri mai captivante cu participarea directã chiar a
pãrinţilor.
Pentru a putea descoperi „binele” care mai târziu va deveni „principalitate, cinste, spirit de aţi
ajuta aproapele criteri de evaluare a comportãrii” este necesar ca în familie sã existe un cod de conduitã
bazat pe o egalã respectare a normelor atât de cãtre copii, cât şi de cãtre pãrinţi. Cerând copiilor sã
acţioneze într-un anumit mod, pãrinţi trebuie sã constituie modelul şi imboldul în aceea direcţie şi nu
factor derutant.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale de oarece ea modeliazã şi
influenţeazã persoana umanã. Transformarea individului în persoanã adicã în individ cu „status social”
este întâi de toate opera familiei.
Mediul familiar este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi al cãrui
influenţã îi marcheazã esenţial dezvoltarea ca individ etichetat cu „ cei şapte ani de acasã”. Legatura
copilului cu familia este extrem de puternicã şi de ne înlocuit admosfera afectivã din familie are o
influenţã hotãrâtoare asupra dezvoltãri psihice în mica copilãrie. Nãzuinţele copilului se formeazã în
mica copilãrie prin exemplul celor din jur. În familie copilul învaţã limbajul şi comportamentul social,
îşi formeazã aspiraţi şi idealuri, convingeri şi altitudini, sentimente, trãsãturi de voinţã şi caracter.
206
În tot deauna ambianţa, climatul din familie influenţeazã, în raport cu natura sa , personalitatea
copilului. Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma: „nu trebuie sã
faceţi în faţa copilului nimic din ce nu vreţi sã imite”.
Zestrea de echilibru relaţional şi adaptativ pe care copilul o moşteneşte din tiparul reprezentat de
familia sa este cea mai sigurã investiţie pe terenul viitoarei lui personalitãţi asigurându-i detenta realizãri
de sine şi a succesului în general. Dacã este crescut într-un climat tensionat, conflictual, instabil copilul
copilul se poate inhiba ba chiar se poate maturiza afectiv şi conjuctiv. Urmarea este fie o puternicã
motivaţie prosocialã de evitatre a tot ce se aseamãnã cu cele trãite acasã, fie într-o motivaţie antisocialã
ca expresie a nevoi de pedepsire a celor din jur, de rãzbunare, de urã rezultat al frustrãrilor afective
acumulate în primi ani de viaţã.
Iubirea unui pãrinte, adesea în exces şi inexplicabilã nu poate justifica erorile de comportament şi
de atitudine în raport cu copilul, mai ales cã ele decurg din impasul relaţilior pãrinte-copil, pãrinte cu el
însuşi, pãrinte cu part5enerul de viaţã. Dacã într-o familie se cultivã nesãbuit dorinţele, pretenţile
copilului, dar se neglijeazã dezvoltarea iniţiativei, implicãri personale în activitate, echilibru, apar grave
disfuncţionalitãţi în relaţiile copiilor cu cei din jurul sãu, instalându-se unele trãsãturi de caracter
precum: egoism, lipsa de sensibilitate şi atenţie faţã de ceilalti.
Pãrinţi trebuie sã cunoascã, sã devinã conştienţi de influenţa pe care o exercitã prezenţa lor în viaţa
copilului sã fie convinşi cã educaţia ce trebuie datã copilului, pentru societatea actoalã este diferitã de
cele pregedente, cã societatea viitoare va fi diferitã de cea actoalã, iar copilul trebuie pregãtit
corespunzãtor. Prin investigaţia psihicã a copilului sãu pãrintele va descoperi imensul lor potenţial şi
apoi de a-l valorifica în opera de formare a unei personalitãţi de succes.
„ Cãci ei vor fi în lume şi în viaţã,
Aşa cum noi le-am spus şi arãtat,
Iar ei, la fel vor da povaţã,
Şi-un lung popor e-acum de noi format.”
(Traian Dorz)

207
CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ

Profesor învățământ primar și preșcolar- Bucur Felicia-Sanda


Școala Gimnazială „Petre N. Popescu”
Vînători, Mureș
Există trei factori fundamentali care contribuie la dezvoltarea personalității: ereditatea (datul
genetic), mediul în care trăim și educația. Legătura între ereditate şi mediu este făcută de educaţie.
Aceasta intervine, dirijează şi organizează acţiunile factorilor de mediu în raport cu gradul de maturizare
şi dezvoltare a funcţiilor psihice ale copilului.
Copilul este ca o floare. Pentru a se dezvolta este nevoie ca sămânța să fie pusă într-un pământ
fertil. Apare un firicel care crește doar dacă are parte de lumină, apă, aer, căldură și nu în ultimul rând, de
iubire. Este nevoie să fie protejat de frig, să i se dea cantitatea optimă de apă, să se înlăture buruienile
care ar putea să-i înfrâneze dezvoltarea.
Aşa cum pentru dezvoltarea armonioasă a florii este nevoie ca sămânţa să fie plantată într-un
pământ fertil, este nevoie de apă, hrană, lumină, aer, căldură, îngrijire și ocrotire din partea omului, tot aşa
dezvoltarea fizică şi psihică a unui copil este rezultatul interacţiunii complexe dintre ereditate, mediu şi
educaţie.
În ansamblul mediilor educative, familia ocupă un loc aparte, având o influență covârșitoare
asupra dezvoltării copilului.
Cronologic vorbind, este primul mediu educațional din viața ființei umane, extinzându-se pe tot
parcursul vieții și funcționând paralel cu alte medii educative în care este integrat copilul (gradinița,
școala, anturajul, centrele de copii si tineret, etc.). Prin funcția ei educativă, familia contribuie decisiv la
formarea și dezvoltarea personalității copilului.
Celebra expresie „cei șapte ani de acasă” exprimă impactul educației din familie asupra evoluției
ulterioare a individului. Atmosfera afectivă din familie are o influență hotărâtoare asupra dezvoltării
psihice în mica copilărie. În primii ani de viață copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacții
emotive care vor determina direcționarea activității și atitudinilor de mai târziu. Privită ca nucleu social,
familia este prima care influențează dezvoltarea copilului deoarece își pune amprenta pe întreaga sa
personalitate iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei. În altă ordine de idei, rolul familiei este
acela de a pregăti copilul pentru viață oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele
deprinderi, pentru transmiterea principalelor cunoștințe asupra realității și pentru formarea primelor
principii de viață.
Principala condiție ca un copil să primească o educație corectă reprezintă capacitatea noastră, a
părinților, de a o face. Dacă în familie, nu doar se vorbește despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect,
toleranţă, ci copilul şi simte cum e să fii iubit, este obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i
respecte, să spună adevărul, să aprecieze binele şi frumosul, acest copil va creşte iubitor, politicos,
tolerant și responsabil.
Deci, haideți părinți, să cultivăm iubirea, dreptatea, sinceritatea, frumosul, binele și în “grădina
vieții”, “semințele” se vor transforma în „flori” care vor bucura sufletele celor din jur prin frumusețea
culorilor și a miresmelor pe care le răspândesc.

208
Importanţa relaţiilor de familie în viaţa copilului

Educ. Bucur Mariana


Gradinita cu P.N. ’’Prichindel’’
Loc. Cuza – Voda,Galati
Este recunoscut faptul că dezvoltarea integrată a copilului se află în dependenţă cu respectarea
nevoilor specifice ale copilului. Practica educaţională recunoaşte trei nevoi fundamentale:
• Nevoia de securitate afectivă, care constituie baza autonomiei în procesul de asumare a
independentei copilului;
• Nevoia de diferenţiere, de recunoaştere a identităţii copilului, construirea imaginii de sine, care se
stabileşte doar în măsura în care el experimentează.
• Nevoia de explorare, de stăpânire a mediului, în contextul în care nevoile afective şi de
diferenţiere sunt satisfăcute.
Influenţa familiei asupra dezvoltării copilului ca fiinţă socială se datorează
următoarelor considerente: acţiunea familiei asupra copilului se exercită de timpuriu şi familia este
calea prin care se canalizează orice altă acţiune de socializare a copilului.
Pentru a determina structura relaţiilor din cadrul familiei trebuie luate în considerare:
• relaţiile dintre părinţi (inclusiv statutul marital al părinţilor: cuplu legal constituit, consensual sau
divorţ / familie monoparentală);
• relaţiile dintre copii (în cazul în care avem de-a face cu familii care au mai
mulţi copii) determinate de: ordinea naşterii, diferenţa de vârstă dintre copii, sexul copiilor;
• relaţiile dintre părinţi şi copii (relaţiile dintre un părinte şi copiii de acelaşi sex, potenţialele
diferenţe de relaţie dintre părinţi cu primul născut);
• relaţiile familiei cu bunicii materni sau paterni, implicarea acestora în
creşterea şi educarea copiilor şi importanţa intervenţiei în structurarea relaţiilor din cadrul familiei.
Nimic din atitudinea adultului nu trebuie să îi trezească copilului sentimente de vinovăţie pentru
ceea ce simte în raport cu membrii familiei sale. Este important să poată avea încredere să vorbească
despre ceea ce simte.
Controlul comportamentului copilului
Indiferent de vârsta la care se află copilul, suntem puşi în situaţia de a-i ajuta să învăţe diverse
comportamente. Uneori este vorba despre comportamente noi (să se spele pe dinţi, să mănânce cu
tacâmurile, să respecte o regulă etc.), alteori sunt comportamente pe care copiii le cunosc, dar cărora
dorim să le creştem frecvenţa (să salute, să spună „mulţumesc“ sau „te rog“). Mai sunt şi situaţii în care
dorim să eliminăm sau să reducem o serie de comportamente negative cum ar fi: lovirea altor copii,
folosirea un limbaj vulgar, dezordinea etc.
Iată cum învaţă copilul un comportament:
• prin observarea adulţilor sau a celorlalţi copii: Un copil învaţă cum să se spele pe dinţi observând
părintele care face acest lucru;
•prin imitarea comportamentelor celorlalţi:Un copil învaţă să spună„te rog“după ce primeşte ceva
dacă şi adultul facea acelaşi lucru de fiecare dată când cere ceva;
• prin modelul oferit de adulţi sau ceilalţi copii: Un copil învaţă cum să arunce mingea la coşul de
baschet privind alţi copii sau adulti;
• prin consecinţele pe care un comportament le are: Un copil alege să se
ducă la bunica pentru că aceasta îi dă întotdeauna dulciuri. „Mergem la bunica“ este urmat de
consecinţa „primesc dulciuri“,ceea ce face ca şi altă dată să vrea să meargă la bunica.
Atunci când dorim să învăţăm un copil un anume comportament, trebuie să avem în vedere câteva
lucruri:
• Copilul trebuie să fie în stare să facă ceea ce încercăm să îl învăţăm.
Mulţi părinţi aşteaptă din partea copiilor lor să înveţe lucruri care depăşesc capacitatea lor şi uită de
vârsta şi de stadiul de dezvoltare. Există tendinţa de a aştepta de la copil mult mai mult decât este el
pregătit să ofere.
• Copilul trebuie să fie pregătit să înveţe.
De prea multe ori, încercăm să învăţăm copiii câte ceva în momente în care
209
aceştia nu sunt pregătiţi să înveţe. Nu trebuie să învăţăm copilul ceva atunci când este obosit sau
supărat.
• Copilul trebuie încurajat în tot ceea ce dorim să-l vedem făcând.
Pentru orice progres făcut copilul trebuie încurajat, lăudat şi recompensat. Întărirea este orice
stimul, acţiune sau comportament care apare imediat după un comportament şi are funcţia de a creşte
probabilitatea apariţiei acelui comportament. Întăririle se stabilesc în funcţie de copil şi în funcţie de
comportamentul pe care vrem să îl formăm.
Pe lângă toate acestea, atunci când ne propunem să-l învăţăm un comportament, trebuie să ne
gândim şi la felul în care transmitem copilului anumite mesaje, felul în care vorbim. Iată cum putem face
acest lucru:
• Focalizându-ne pe aspectele pozitive ale copilului. („Excelent!Ai reuşit!“ )
• Criticând comportamentul, nu copilul: („Nu-mi place când te cerţi cu copiii“ )
• Acordând importanţă progreselor făcute de copil şi aspectelor pozitive ale situaţiei. („Îmi place
felul în care...“)
• Acceptând diferenţele individuale: fiecare copil învaţă diferit un
comportament şi reacţionează diferit într-o situaţie.(„Mă bucur când tu...“)
• Arătându-i zilnic încredere în sine („Sunt sigur/ă că vei putea să...“)
• Având aşteptări realiste faţă de copil, aşteptări adaptate nevoilor şipotenţialului lui de dezvoltare.
(„Sunt mândru/ă când...“ )
• Evitând comparaţiile şi competiţiile dintrecopii(„Pentru mine eşti special!“)
Pentru a învăţa un comportament, copilul are nevoie şi de consecvenţă, ceea ce înseamnă că atât
mama cât şi tata, şi bunica, toţi cei sunt implicaţi în educaţia copilului vor aplica aceeaşi metodă şi vor
comunica copilului acelaşi mesaj. Ceea ce este foarte important este că regulile stabilite sunt aceleaşi
pentru toţi membrii familiei

210
REGULILE ȘI IMPORTANȚA CELOR 7ANI DE ACASĂ

Prof.BUCUŢĂ FLORINELA-RAMONA

Școala Gimnazială „Grigore Tabacaru” Hemeiuş, Bacău

Unde se termină libertatea lui şi unde începe controlul tău?


Un copil fără libertate, ţinut din scurt, va deveni fie sumisiv, fie revoltat atunci când va avea prilejul
şi forţa necesară ca să o facă (de exemplu, în adolescenţă ). În acelaşi timp, un mediu lipsit de reguli, îl va
transforma pe copil într-un „monstruleţ răsfăţat” care îi va teroriza pe cei din jur. Deci, ambele variante,
duse la extrem, sunt nocive. O altă variantă, este aceea a hiperprotecţiei cu scopul de a-l feri de oameni răi
şi răutăţi. Dar, tu trebuie să-ţi ajuţi copilul să descopere bunătatea şi răul din oameni şi să lupte împotriva
răului, în timp ce analizează realitatea. Acest proces nu poate avea loc în timp ce el este închis într-un
„castel de cristal”.
În fiecare familie, educaţia copilului trebuie să pornească de la principiul empatiei: cum să mă
comport astfel încât să-i înţeleg pe ceilalţi, să le decodific corect emoţiile, să-mi spun părerile şi să
acţionez fără să-i rănesc.
Aceste principii vor fi învăţate de copil prin acceptarea unui set minimal de reguli (Regulile
familie), care sunt în general, reguli de bun simţ sau ale celor „7 ani de acasă”.
Astfel, orice copil de grădiniţă trebuie să cunoască regulile:
Stop-Opreşte-te!
Aşteaptă-ţi rândul!
Cere şi nu lua cu forţa!
Spune mulţumesc şi apreciază !
Întreabă-mă!
Ai dreptul/Am dreptul!
Aceste reguli minimale au rolul de a-l ajuta să se adapteze grupului social odată cu intrarea în
grădiniţă, să se protejeze pe sine şi pe ceilalţi. Dar, să vedem, ce înseamnă fiecare regulă:
Regula „Stop-Opreste-te!” se aplică în situaţiile în care comportamentul copilului este total
neadecvat sau potenţial periculos (de exemplu, cotrobăie în geanta oaspeţilor, fuge de lângă tine pe stradă,
este agresiv cu un alt copil etc ).
Regula „Aşteaptă-ţi rândul!” are rolul de a-i creşte rezistenta la frustrare (când apare un obstacol în
calea unei dorinţe ), deoarece răbdarea este o calitate specifică învingătorilor. În acest sens, e
recomandabil să amânăm împlinirea unor dorinţe, să-l învăţăm să-şi aştepte rândul etc.
Regula „Cere şi nu lua cu forţa!” o aplicăm de la vârste foarte mici când observăm tendinţa
firească a bebeluşului de a-şi însuşi jucăria altui copil. Pe un ton blând, verbalizam regula, de fiecare dată
când e nevoie: „Te rog să ceri, nu e voie să luăm cu forţa!”
Regula „Spune mulţumesc şi apreciază ” se aplică de asemenea timpuriu şi la fel, vom verbaliza
mulţumirea în locul copilului care încă nu ştie să vorbească, dar vom exprima în acelaşi timp şi
nonverbal, emoţia pe faţa noastră. Nu mă refer aici la acel „mulţumesc de politeţe”, ci la situaţiile când
trebuie să aprecieze că celălalt l-a ajutat sau a făcut ceva frumos pentru el. Este vorba despre a fi
recunoscător şi a învăţa să-i produci o bucurie prin „mulţumescul” tău, celui care merită.
211
Regula „Întreabă-mă! ” îi dă dreptul copilului să ceară lămuriri, să-şi spună părerea, să-şi exprime
dorinţe. În felul acesta va învaţa să se informeze şi să acţioneze adecvat.
Regula „Ai dreptul/Am dreptul” o folosim pentru a-i oferi permisiunea de a-şi exprima emoţiile şi
de a separa în acelaşi timp, comportamentul inadecvat de emoţie. Adică, îi spunem:” ai dreptul să fii
supărat, dar nu e voie să mă loveşti/să spargi jucăria etc”. Este valabil şi pentru situaţiile în care părintele
îşi exprima dreptul de veto:„Am spus NU”, adică nu mai există cale de negociere.
De exemplu, când refuzam să-i cumpărăm o jucărie şi nu este indicat să pornim o sesiune de discuţii
„pro şi contra” cu el. Este o regulă care stopează şirul nesfârşit al interventiilor şi întrebărilor copilului, de
genul: „Dar de ce nu vrei să-mi iei jucăria? Te rog! Vreau jucăria! Etc”.

212
DIN MÂNĂ ÎN MÂNĂ

Profesor BUDA MIHAELA ALINA – C.Ș.E.I. ”PRIMĂVARA” REȘIȚA


Au existat momente în viața mea, în care, temele de reflecție s-au impus, impresionându-mă, ca
efect al unor povești triste și derivate din nereușitele personale ale personajelor în cauză. Atunci, mai mult
ca oricând, m-au năpădit gândurile, problematizând asupra propriei mele existențe, imaginându-mi, cum
ar fi fost viața mea dacă aș fi avut neșansa să cresc în afara familiei mele?! Cine și ce aș fi devenit, fără
modelele care m-au însoțit de-a lungul timpului, în prima mea copilărie și nu numai? Cum m-aș putea
defini astăzi, dacă ieri părinții mei nu mi-ar fi, udat rădăcinile în toți cei 7 ani, atât de semnificativi
pentru devenirea mea ca om?
Rememorând, știu exact ce am simțit atunci și mai simt încă, ca pe o moștenire, puterea exemplului
acționând asupra mea la fiecare pas:
• Puternică – pentru că m-au determinat să cred că sunt specială, tot timpul cu
soluțiile în buzunar;
• Valoroasă – pentru că m-au făcut să înțeleg că numai munca îți conferă satisfacții;
• Prețuită – pentru că m-au învățat să îi respect pe ceilalți;
• Iubită – pentru că am înțeles că numai ”dăruind, vei dobândi”.
Moștenirea achiziționată în cei 7 ani de acasă m-a ajutat să înțeleg mai repede normele de bază ale
unui comportament social compatibil cu societatea actuală.
Formarea de deprinderi, dezvoltarea de capacități, implicarea abilităților câștigate în atingerea de
performanțe, precum și identificarea de aptitudini, pe care școala le-a configurat pe un suport deja
instalat, toate acestea au avut menirea să definească ca personalitate.
La rându-mi părinte, din perspectiva adultului care și-a ales profesia tangentă la dezvoltarea și
recuperarea copiilor cu dizabilități, știu exact cum doresc să se desavârșească copilul meu și ce aptitudini
să îl ajut să își dezvolte. Alfel spus, deși acum numai la 3 ani, văd în el adultul de mâine care, în
perspectivă va putea:
- să aprecieze cu obiectivitate toate problemele cu care se va confrunta de-a lungul vieții;
- să fie capabil să decidă singur asupra situațiilor care îl vor favoriza, fără a-i leza pe ceilalți;
- să se bucure cu demnitate de succesul sau insuccesul unor evenimente;
- să își pledeze singur cauza, să își apere argumentat punctele de vedere derivate din propria-
i convingere;
- să fie altruist, împărțind cu ceilalți emoțiile și sentimentele întâmpinate.
Acceptând ideea, deja consacrată, că fiecare adult se comportă în concordanță cu ceea ce familia lui
a reușit să construiască ca sursă de referință pentru modelarea caracterului propriilor copii, mă consider o
persoană iubită de Dumnezeu și favorizată de soartă, pentru tot ce am moștenit, tocmai din perspectiva de
a preda ștafeta la momentul oportun.

213
IMPORTANȚA CELOR SAPTE ANI DE-ACASĂ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ BĂDULEȘTI- CRANGURILE


PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR
BUGAN IONELA CATALINA
A avea ,, cei şapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos și cu bunăcuviință tot timpul,
în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinții, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi
pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile
decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte
din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se
raportează la lumea din jur.
Niciun părinte nu-și dorește ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creștere, acasă sau în societate.
Și, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial și până la conduita celui mic la școală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizita la rude.
Cei sapte ani de acasa nu se refera doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept
politete, ci la o intreaga suita de obiceiuri sanatoase pe care, daca un copil le va deprinde acum, le va
practica ulterior pe parcursul intregii sale vieti. Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Ea este
nucleul în care copilul se formează ca om, având un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi
spiritual al copilului.
Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va
raporta la societate. Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă (doar în cazul
unui sistem nervos foarte puternic asistăm la formarea unui spirit anarhic în familie şi societate); părinţii
care-l vor răsfăţa vor avea un tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu (unii ajung
delicvenţi); părinţii care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor
forma un tânăr dezorientat, încă păţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale. Evident, căldura din
familie educă mult mai bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinţilor obţin exact
efectul contrar .
Între factorii educaţiei familia a fost şi este considerată ca factor prioritar
şi primordial deoarece în ordinea firească a lucrurilor educaţia începe din familie motiv care l-a
determinat pe Loisel să afirme că „ in familie si pe genunchi mamei se formează ceea ce este mai valoros
pe lume-omul de caracter”.
Dacă în familie învățăm să ne ajutăm, să ne respectăm, ne putem alege corect prietenii și putem
învăța să apreciem corect oamenii din jurul nostru. Acasă și în casă se învață relațiile de colaborare, care
în grupul de prieteni și în
școală devin relații de prietenie și de competiție, unde fiecare trebuie să joace corect, fără invidie și
fără răutăți. În cazul în care competiția este pierdută, trebiue să ne mobilizăm forțele, pozitiv, pentru a
câștiga o altă competiție.
Pot să apară astfel și intenții și îndemnuri negative, dar când cei 7 ani de acasă sunt bine construiți
pe temelia caracterului fiecăruia, acestea rămân în faza de îndemnuri fară punere în practică, iar
prieteniile legate între copii devin mai puternice decât competițiile și nu pot fi doborâte de conflictele
iscate datorită întrecerilor. Fiecare zi este frumoasă când nu este întunecată de norii negrii ai supărării și
ai răutăților dintre oameni. Dacă suntem conștienți că fiecare poate contribui la înfrumusețarea vieții
grupului din care face parte, cei 7 ani de acasă își vor dovedi eficiența, atât în familie, cât și în societate;
înțelegerea, respectul și toleranța vor reuși să treacă peste părerile diferite ale celorlalți, să evite
conflictele ce pot să apară. E nevoie să ascultăm părerile celorlalți și să avem puterea să-i convingem de
bunul mers al lucrurilor, în favoarea bunului simț.
Școala este, în mod sigur, locul care umple de emoții inimile multor copii. Important este ca aceste
emoții să fie pozitive. Conform Regulamentului de Organizare și Funcționare a Unităților de Învățământ,

214
,,școala asigură pregătirea copilului pentru a-și asuma responsabilitățile vieții, într-o societate liberă,
democratică”. Aici copilul învață cum să relaționeze adecvat cu alții, cum să
se organizeze, ce înseamnă să respecți un program, învață să ia decizii, să-și stăpânească anumite
dorințe, să renunțe la o serie de lucruri, să socializeze, să se integreze în colectivitate, să se adapteze
corespunzător.
Omul matur, fie că este părinte sau dascăl, trebuie să fie un exemplu prntru copii. Adică, disciplina
din familie, punctualitatea, programul ce trebuie respectat și, mai ales, fară violență, contribuie la
înrădăcinarea celor 7 ani de acasă, la obținerea de roade benefice și o practică a bunelor maniere, în
familie și în societate.
Copilul trebuie învățat că nimic nu i se cuvine pur și simplu, că totul trebuie obținut după fapte și
merite, în funcție de devotamentul și afecțiunea depusă, ca un șnur de mărțisor, care bucură inimile
tuturor, indiferent de vârstă și loc. ,,Pentru a trăi între oameni, trebuie să ști să te porți ca oamenii”,
spunea J.J. Rousseau, fiind cât se poate de adevărat și de real indiferent de context.

215
Arta de a oferi cei şapte ani de acasă

Bozdog Loredana Anamaria, Şcoala Gimnazială Giarmata, Jud.Timiş


„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Adeseori auzim, de bine sau de rău, expresia „cei şapte ani de acasă”. „Acasă”, e un mod general de a
spune, căci educaţia copilului nu se face doar acasă. Un copil se educă şi îşi formează deprinderile de bază în viaţa
de zi cu zi, în toate mediile pe care le parcurge în evoluţia sa: acasă, la bunici, în vizitele la prieteni, cunoscuţi, la
cumpărături, etc.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie.
Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu
tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de
învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita
de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
În toate experienţele trăite şi toate mediile explorate de copil, acesta are un partener de nădejde: Familia.
Putem spune astfel şi traduce “cei şapte ani de acasă” în “cei şapte ani din familie”.
Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare
decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor
unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
consolideze normele deja deprinse în familie.
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului
sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia se reflectă ulterior în toate domeniile de dezvoltare: socială,
psihologică, intelectual-cognitivă.
În cei şapte ani de acasă se traduc eforturile părinţilor de a fundamenta personalitatea copilului. Sunt
deprinderi, care odată însuşite vor face parte integrantă caracterului copilului, sunt aripile făurite şi susţinute de
părinţi cu care copilul va zbura şi va explora viaţa de adult.
“Copilăria. O imensă nevoie de mirare.”- Victor Hugo
Aici, mirare se poate traduce prin nevoia de cercetare. Viaţa de zi cu zi vine cu o ofertă bogată de cercetare,
în vederea satisfacerii nevoii de mirare. Cum ştim să învăţăm copilul să facă faţă cercetărilor şi provocărilor din
viaţa cotidiană?
Prin puterea exemplului. Bunele maniere, de exemplu se învaţă cel mai bine prin puterea exemplului. La
vârsta mică, educaţia se realizează mai mult prin imitare, prin copierea părinţilor şi ai altor educatori din viaţa
copilului, mai mult decât prin predici ţinute şi poveşti. Părinţii sunt modele pentru copiii lor.
Părinţii au la îndemână o serie de modalităţi şi pârghii de a prinde copilul în mrejele educaţiei.
Comunicarea cu copilul este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; comunicarea poate aduce încredere,
comunicarea prin lecturare ne poartă în lume de basm şi poveşti, comunicarea ne face să exprimăm bucuriile şi
tristeţile, emoţiile şi sentimentele, căci numai aşa va reuşi să rezolve conflicte şi să-şi controleze treptat impulsurile.
Comunicarea ne învaţă importanţa de a spune adevărul, căci de ce nu, si lui Pinochio i-a crescut nasul, spunând
minciuni.
Arta conversaţiei cu copilul trebuie cultivată şi dezvoltată în ani, şi numai prin dragoste necondiţionată şi
răbdare. Copilul trebuie iubit indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă
natură! Putem demonstra aceste lucruri prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări etc.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului
nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai
copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor
aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să
dea roadele mult-aşteptate.
Odată formaţi cei şapte ani de acasă traduşi în personalitatea şi caracterul copilului, sunt siguranţa şi
satisfacţia oricărui părinte de a asigura bazele unei reuşite în viaţa de adult. Reuşita nu înseamnă obligatoriu confort
sau situaţia financiară bună, ci mai ales, stabilitate emoţională, viaţă socială, reuşită profesională în raport cu
propriile aspiraţii, un echilibru între eu-l personal şi societate.
Cei şapte ani de acasă, se regăsesc mai ales în modul în care ştie să facă faţă unor situaţii greu de înfruntat,
în modul în care e capabil să facă alegerile corecte în viaţă, să facă faţă provocărilor de orice natură; asta înseamnă
o educaţie responsabilă ce duce la creşterea unui adult responsabil, asta înseamnă un “cei şapte ani de acasă” cu
adevărat valoros.

216
CEI ŞAPTE ANI DE- ACASĂ!

Prof.inv.prescolar Buhusi Lucica


Gradinita cu P.N. Dobroslovesti,Jud.Vaslui
,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii
care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a
şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă,
de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald
şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se
realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi,
rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa
caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea
nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede
aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7
culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm
cu energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de
podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării
albastre şi nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul
cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii
care ne luminează sufletele.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este
melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale
Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă
este respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se
,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de
ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă
atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un
lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci
doar o monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi
sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile
parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-
l păstrăm, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară
iertare când a greşit.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă
ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de
Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea
de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de
moş Ene.
Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a
şcolii.
,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a
încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).

217
EDUCAȚIA FORMALĂ, NONFORMALĂ ȘI INFORMALĂ

Profesor Bujgoi Anișoara


Colegiul Tehnic “Alexe Marin”-Slatina
Educația formală este educația intenționată, sistematică și evaluată, încredințată specialiștilor din
domeniul acceptat instituțional, juridic, statal și social, al educației (profesori, învățători, educatori,
lectori, etc). Acest tip de educație cuprinde totalitatea influențelor și acțiunilor organizate sistematic,
gradate cronologic și elaborate în cadrul unor institutii specializate, în vederea formării personalității
umane.
Din punct de vedere etimologic, termenul „ formală” își are originea în latinescul “formalis” care
înseamnă “organizat”, “oficial”. În acest sens, educația formală reprezintă educația oficială.
O definiție a educației formale a fost dată de către Philip Coombs, conform căreia educația
formală este “sistemul educațional structurat ierarhic și gradat cronologic, pornind de la școala primară și
până la universitate, care include, în plus față de studiile academice,
o varietate de programe de specializare și instituții de pregatire profesională. Educația formală, ca
formă oficială, este întotdeauna evaluată social. Evaluarea realizată în cadrul educației formale trebuie
să urmarească dezvoltarea capacităților de autoevaluare ale elevilor și studenților.
Educatia formală este importanță prin faptul că facilitează accesul la valorile culturii, științei, artei,
literaturii și tehnicii, la experiența social-umană, având un rol decisiv în formarea personalității.
Trăsături caracteristice:
- este institutionalizată și se desfășoară în cadrul unui sistem oficial de învățământ;
- este proiectată riguros, derulată și evaluată sub forma documentelor școlare cu caracter oficial;
- este prioritară din perspectiva politicilor naționale privind dezvoltarea resurselor umane, fiind
principala țintă a politicilor educaționale;
- este evaluată social, potrivit unor criterii socio-pedagogice riguroase și vizează cunoașterea atât a
rezultatelor activității instructiv-educative, cât și a procesului educațional;
- este organizată sub formă de activități instructiv-educative concrete în cadrul sistemului de
învățământ;
- este coordonată de un corp profesional specializat, specialiști pe domenii de studiu și persoane
investite special cu facilitarea învățării;
Limitări ale educației formale:
- centrarea pe performanțele înscrise în programe lasă mai puțin timp imprevizibilului și studierii
aspectelor cotidiene, cu care se confruntă elevii;
- există tendința de transmitere-asimilare a cunoștințelor în defavoarea dezvoltării-exersării
capacităților intelectuale și a abilităților practice;
- orientarea predominantă spre informare și evaluare.
Educația nonformală cuprinde totalitatea acțiunilor organizate în mod sistematic, dar în afara
sistemului formal al educației. Această formă de educație este considerată complementară cu educația
formală sub raportul finalităților conținutului și a modalităților concrete de realizare.
Din punct de vedere etimologic, termenul de "nonformal" își are originea în latinescul "nonformalis",
preluat cu sensul "în afara unor forme special/oficial organizate pentru un anume gen de activitate".
Nonformal desemnează o realitate educațională mai puțin formalizată dar întotdeauna cu efecte normativ-
educative.
Educația nonformală a fost definită de către J. Kleis drept "orice activitate educațională intenționată
și sistematică desfășurată de obicei în afara școlii tradiționale, al cărei conținut este adaptat nevoilor
individului și situațiilor speciale, în scopul maximalizării învățării și cunoașterii și al minimalizării
problemelor cu care se confruntă acesta în sistemul formal (stresul notării în catalog, disciplina impusă,
efectuarea temelor)".
Trasături caracateristice:
- este variată și flexibilă, opțională și facultativă;
- diferențiază conținutul, metodele și instrumentele de lucru în funcție de interesele și capacitățile
participanților;
- valorifică întreaga experiență de învățare a participanților.
218
Aceste tipuri de activități se realizează în mediul socio-cultural ca mijloace de divertisment,
petrecere a timpului în mod constructiv sau de odihnă active. Sunt destinate tuturor categoriilor de vârstă:
atât copiilor (pedagogie), cât și adulților (andragogie).
Avantajele utilizării educației nonformale
- este centrată pe procesul de învățare nu pe cel de predare, solicitând în mod diferențiat
participanții;
- dispune de un curriculum la alegere, flexibil și variat propunându-le participanților activități
diverse și atractive, în funcție de interesele acestora, de aptitudinile speciale și de aspirațiile lor;
- contribuie la lărgirea și îmbogățirea culturii generale și de specialitate a participanților, oferind
activități de completare a studiilor;
- asigură o rapidă actualizare a informațiilor din diferite domenii fiind interesată să mențină
interesul publicului larg, oferind alternative felxibile tuturor categoriilor de vârstă și pregătirii profesionle,
punând accentul pe aplicabilitatea imediată a cunoștințelor și nu memorarea lor;
- antrenează noile tehnologii comunicaționale, ținând cont de progresul societății;
Educția informală este considerată ca fiind educație incidentală și include totalitatea
influențelor neintenționate, eterogene și difuze, prin care fiecare persoană dobândește cunoștințe, abilități
și aptitudini din experiențele sale zilnice.
Din punct de vedere etimologic, denumirea termenului de educație informală provine din limba
latină, "informis/informalis" fiind preluat în sensul de "spontan", "neașteptat". Ca urmare, prin educație
informală înțelegem educația realizată spontan.
Trăsături caracteristice:
- spontaneitatea contextului în care se realizează, generând un efect discontinuu și nesistematic;
- atractivitatea și diversitatea stimulilor care fac impactul relevant și semnificativ pentru subiect;
- absenta restricțiilor sau standardelor, care stimulează nevoia de cunoaștere autonomă;
- varietatea;
- caracterul dominant al valorilor promovate.
Cele trei forme ale educației contribuie la dezvoltarea personalității tinerilor și pot contribui la
dezvoltarea durabilă a societății prin intercondiționare. Astfel, educația formală are de câștigat dacă
reușește să integreze creator, multe din influențele specifice educației nonformale și informale. Pe de altă
parte, acumulările educației formale pot contribui la dezvoltarea și eficacitatea celorlalte două modalități:
nonformală și informală. Concluzionând, între cele trei tipuri de educație trebuie să existe relații
continuue și peramanente de interdependență.

219
IMPORTANŢA CELOR
,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

PROFESOR INV.PRIMAR BUJOR ANISOARA


ŞCOALA GIMNAZIALĂ FRUMOASA
“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.
Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” - Antoine de Saint-Exupery

Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul
copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru
fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe
care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm
scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem
unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face
pianist”(Mihail Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi
descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite
clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele
devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în
funcţie de care îşi structurează personalitatea.
220
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr.
Augusto Cury)
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ
ATITUDINI BLÂNDE;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;

Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă
este să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu
progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata
salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul
educativ în perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

BIBLIOGRAFIE:
Cum sa ne crestem copiii ? Danion Vasile , Editura Sophia, Bucuresti , 2012

221
COLABORAREA ÎNTRE ŞCOALĂ ŞI FAMILIE

Prof.înv.primar BUJOREAN MARIA RAMONA


Şcoala Gimnazială “Sorin Leia Tomeşti”
,,A-ţi învăţa copiii să facă binele înseamnă a le lăsa moştenirea cea mai preţioasă.’’ (Mantegaza)

Familia şi şcoala sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei, iar între aceştia şi mediul extraşcolar
sau extrafamilial pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei. Ambele contribuie prin mijloace
specifice la formarea tineretului. Rolul familiei în educaţia copilului nu încetează la vârsta şcolarităţii.
Este greşită concepţia unor părinţi, de felul: ,,l-am dat la şcoală, înveţe-l dascălul’’. Şcoala şi dascălul nu
pot suplini cu totul lipsa de preocupare a unui părinte. Efortul educativ îşi găseşte eficienţa dorită atunci
când între cei doi factori, şcoală şi familie, există o conlucrare în interesul comun al educării copilului.
Experienţa ne oferă permanent exemple edificatoare despre consecinţele care decurg din neparticiparea
părinţilor la continuarea procesului educaţional alături de şcoală.
Anumite caracteristici ale procesului educaţional determină prezenţa părinţilor alături de învăţători
în clasele primare, dar şi în continuare.Iată câteva caracteristici:
a. educaţia este determinată de o serie de factori, printre care familia are un rol important, ca
unul din factorii activi;
b. factorii participanţi în actul educaţional trebuie să acţioneze în concordanţă cu obiectivele
propuse, iar relaţia dintre obiectivele urmărite de familie şi cele urmărite de şcoală să devină comune de
vreme ce ambii factori slujesc, în cele din urmă, societatea, iar obiectivele societăţii devin ţinte comune
şi pentru familie;
c. caracterul unitar al acţiunilor pedagogice este una din condiţiile majore ale reuşitei şcolii
şi, implicit, ale reuşitei elevilor şi părinţilor;
d. continuitatea exerciţiului formator, până la atingarea’’ţintelor ’’, este de asemenea, tot atât
de importantă, ca cele enunţate. Diminuarea sau întreruperea activităţii unui singur factor perturbă
activitatea celorlalţi factori prinşi în sistem;
Relaţia care se creează între părinţi şi şcoală este determinată, de modul în care intră în acţiune
factorii participanţi în procesele şcoalare. Autoritatea învăţătorului, la modul teoretic, se impune la cotele
cuvenite atât în faţa elevilor, cât şi în faţa părinţilor. Totuşi învăţătorii şi părinţii sunt două medii diferite
ca statut şi nivel socio-cultural.Subiectivismul multor părinţi şi limitele lor caracteriale determină,
deseori, situaţii conflictuale, uneori agresiune, mergând până la injurii şi plângeri la forurile superioare.
Sunt părinţi care comentează în termeni negativi, în prezenţa copilului , ’’metoda’’ de lucru a
învăţătorului ori cerinţele faţă de efectuarea temelor, dozarea acestora etc.(R. Vincent, p.260). În aceste
cazuri, părinţii se manifestă foarte de acord cu învăţătorul, care abdică de la deontologia profesională,
acordând calificative supraestimative copilui, ori libertăţi mult prea permise, spre a satisface ambiţiile
părinţilor. De aici, două consecinţe la fel de grave: prestigiul său este ştirbit, iar formarea caracterului
elevului va fi prejudiciată, prin favorizarea acceptării falsului.
Alte situaţii care pot altera relaţiile dintre învăţător şi părinţi sunt acelea care permit să se creeze un
fel de complicitate între cei doi factori, în modul de a-l sancţiona pe copil, cu o severitate excesivă pentru
cea mai mică abatere , sub pretextul ’’exigenţei’’.
În acest mod, sunt ascunse carenţele educaţionale atât ale părinţilor, cât şi ale învăţătorului, iar
copilului îi vor fi barate posibilităţile de afirmare a personalităţii (R. Vincent, 261). Colaborarea
părinţilor alături de învăţător, în procesul formării copilului în toate planurile personalităţii sale,
presupune cunoaşterea reciprocă şi punerea de acord în orice demers pedagogic.
Unitatea de opinii dintre cele două instituţii –şcoală-familie- nu poate fi realizată decât în
colaborare. În domeniul colaborării şcoală-familie, punctul de plecare este cunoaşterea prealabilă a
părinţilor de către învăţător. Componenţa socio-culturală a părinţilor fiecărei generaţii de copii poate fi
diversificată.
Sunt unii părinţi care îşi propun să ajute şcoala, ajutându-se pe ei, de fapt, cu condiţia ca ei să
cunoască obiectivele educaţionale ale şcolii. Şcoala trebuie să-i informeze, descriindu-le tipurile de
comportamente realizabile într-o etapă dată şi, în acelaşi timp, să le explice modalitatea de acţiune, pentru
ca metodele de influenţare să nu fie în contradicţie cu cerinţele pedagogice.O altă categorie de părinţi este
222
formată din cei care nu manifestă interesul necesar faţă de evoluţia copilului şi, ca atare lasă toată grija
şcolii.
Părinţii, indiferent de nivelul lor de cultură şi educaţie sunt cei care trebuie sa înveţe de la
educatorul copilului, pentru a cunoaşte direcţia şi ritmul la care trebuie să se alinieze.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă şi ar fi păcat ca prin acţiunea noastră să
uniformizăm aceste individualităţi. Personalitatea elevului este în formare, deoarece este rezultatul unei
evoluţii lungi, care are loc, în primul rând, în condiţiile interacţiunii cu mediul social.

Bibliografie:
Vincent, R., Cunoaşterea copilului, (trad.), E.D.P., Bucureşti, 1972
Stern, H.H., Educaţia părinţilor în lume, Institutul pentru Educaţie al UNESCO, (trad.), E.D.P.,
Bucureşti 1972
Elvira Creţu, Psihopedagogia şcolară pentru învăţământul primar, Aramis, Bucureşti 1999

223
DESPRE IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

BULARCA MARIA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ “MIHAI EMINESCU” VALEA MARE-COVASNA

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Educaţia, bunele
maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.
“Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune, pentru ca
grija şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios
dezvoltat psihic şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în
bune relaţii, se preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care
sunt şi trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi
vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt
copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza
să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se
gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune “bună ziua”, “te rog”, “mulţumesc”, “la revedere”.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie").
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o
vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur
în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente
din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot
atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i se dezvolte mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Trebuie încurajat să se exprime, să fie lăsat să termine ce are de spus şi
nu i se facă observaţii în public.Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează
climatul necesar pentru munca intelectuală a şcolarului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea
mare sau “dădăceala” au efecte dăunătoare asupra copilului.
224
Datoria părinţilor este de a-i ajuta.Copiii pot şi trebuie să înveţe “cum” trebuie să-şi pregătească
lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa.Ca părinţi iubitori putem face şi greşeli în educarea
copiilor, încât dorindu-le binele,să le facem rău. Unii părinţi sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze şi să-
i răsfeţe mereu. Trăind într-o astfel de atmosferă devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă, sunt tot timpul “agăţaţi
de fusta mamei”; în acelaşi timp însă, devin mici tirani, devin pretenţioşi, neascultători, greu adaptabili la
regulile vieţii sociale, în afara casei, între colegi. Dacă părinţii sunt foarte severi, cu o atitudine
permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt continuu lipsiţi de duioşie, de afecţiune, trăiesc permanent
cu teamă în suflet, stare care duce la apariţia unor tulburări de dizarmonii ale dezvoltării sale psihice, ale
personalităţii. Aceşti copii vor deveni la rândul lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor
sociale vor fi întotdeauna lipsite de afecţiune.
Unii părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea
severi, când prea îngăduitori. Sunt mai rare familiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea
aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul
protector, gata de a-l răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte.
Foarte frecvent, o astfel de situaţie este creată prin diferenţa de atitudine între părinţi şi bunici,
aceştia din urmă protejând copilul faţă de cerinţele disciplinare ale părinţilor. În aceste cazuri copiii sunt
nelămuriţi, nehotărâţi cu privire la ce este bine şi ce este rău, având o comportare neechilibrată şi
oscilantă, neputând înţelege ce atitudine să ia în diferite ocazii, în familie sau în relaţiile cu străinii.
Psihicul copilului este sensibil faşă de situaţiile anormale care se petrec în familie. El simte cele mai
mici schimbări de afecţiune faţă de el şi între părinţi, este puternic tulburat de certuri, neînţelegeri.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura
căminului părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi
formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea
părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă
sunt neascultători sau greşesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au
greşit, vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim
copilul care a greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va
îndepărta sufleteşte de noi.

Bibliografie
- Educaţia în familie. Repere şi practici actuale,Ionescu,M., Negreanu,Ed. Cartea Universitară,
Bucureşti, 2006,
-Psihologie generală, Andrei Cosmovici,Ed.Polirom,Iași, 1996

225
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!

Prof.Bule Sanda Florina


C.N.,,Octavian Goga” Marghita
,, E un copil bine crescut!” Sau ,,acestui copil îi lipsesc cei şapte ani de acasă!”, iată expresii pe care
le aud copiii sau chiar adolescenţii în diverse momente şi împrejurări de viaţă. Însă cu toţii ar trebui să
înţelegem că expresia ,,cei şapte ani de acasă” are caracter generic deoarece educatia poate modifica
trăsăturile negative ale copilului din primii ani ai copilăriei şi până în adolescenţă.
Toţi copiii au tendinţa de a imita comportamentul adulţilor din familie şi de aceea, pentru formarea
,, celor şapte ani de acasă”, exemplele sunt mai folositoare decât discursurile. Se spune că obiceiurile
deprinse în anii copilăriei îl urmăresc pe adolescent şi sunt definitorii pentru formarea lui ca adult iar când
acestea sunt cele corecte, viaţa lui va fi mult mai uşoară şi frumoasă.
Evident, fiecare părinte îşi doreşte ca propriul copil să fie un exemplu de bună purtare, începând de
la comportamentul în familie şi până la conduita în societate (şcoală, stradă, teatru, în vizită). Normele de
conduită însă, se învaţă din familie. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi
să consolideze normele deja deprinse din familie. Nu se poate cere copiilor alt comportament decât cel
văzut la părinţii lor. A spune ,,bună ziua”, ,,te rog” şi ,,mulţumesc”, sunt aspecte pe care copilul le va
copia, dacă va vedea la părinţi supunere faţă de asemenea reguli. La fel, copilul va spune ,,imi pare rău”
dacă îi va auzi pe cei din familie, învăţând astfel că recunoaşterea greşelilor nu este un semn de slăbiciune
ci de respect şi demnitate.
Consider că în anii în care punem temelia caracterului copilului nostru, pe lângă deprinderile de
bază pe care le-am amintit deja, este important să-l învăţăm, dar nu teoretizând, alte câteva lecţii esenţiale
pentru devenirea lui ulterioară: despre bunătate, învăţându-i să ajute şi nu să râdă de cineva diferit de ei
din orice punct de vedere, despre răbdare, arătându-i că o plăcere personală poate suporta amânare şi nu
trebuie să bată din picior pentru că doreşte ceva ,,aici şi acum”, despre bună cuviinţă, văzând în noi,
părinţii, respect pentru semeni şi pentru bunurile lor printr-un comportament manierat. La aceste lecţii o
putem adăuga şi pe cea despre altruism, arătându-i că dacă va vedea şi interesul celuilalt nu doar
propriul interes, va clădi o prietenie sau poate lecţia despre optimism pe care copilul nostru o va învăţa,
devenind o fire optimistă, cu o gândire preponderent pozitivă, doar dacă va fi înconjurat de părinţi
încrezători care văd mereu ,,partea plină a paharului”.
Prin urmare, petrece timp cu copilul tău! Fii un părinte implicat şi devotat iar ,,cei şapte ani de
acasă” vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!

Bibliografie: www.copilul.ro
www.desprecopiii.com

226
CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ

Înv. Bulhac Mihaela Clarisa


Şcoala Gimnazială” Şt.O.Iosif”-Tecuci,Galaţi

Educaţia copiilor în anii petrecuţi cu precădere în familie este extrem de importantă, dar, din
păcate, copiii de astăzi nu prea mai au parte de părinţi, în adevăratul sens al cuvântului. Părinţii sunt
foarte ocupaţi şi, astfel, deşi, teoretic, pentru fiecare părinte copilul său reprezintă prioritatea numărul
unu, în realitate lucrurile stau cu totul altfel. Răutăţile şi lipsa de educaţie ale unui copil se văd mult mai
devreme de vârsta maturităţii, dar, la vârsta maturităţii, şi copiii, şi părinţii sunt surprinşi, pentru că îşi dau
seama că nu se mai pot îndrepta foarte multe sau este foarte greu de schimbat un anumit tip de
comportament.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei şapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.
Printre principalele “ingredient” care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Desigur că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului
nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le
predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca
227
în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul
rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor
de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni
adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.Nu este corect să dăm vina pe alţii.Să nu
acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem
părinţi.Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am
numărat odată printre aceştia.Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate
prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă,
putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.
Aceşti şapte ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor.
De aceşti ani depinde de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur si bineînţeles îţi
poţi ordona viaţa şi stilul de viaţă alaturi de cei dragi. La rândul tău odată cu trecerea timpului, când vei
deveni mai înţelept, o să dai şi tu aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la bază cei
şapte ani de acasă, să poată merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. www.copii.ro
4. www.scribd.com
5. www.didactic.ro

228
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof.înv. primar, Bumbăcea Cristina


Liceul Teoretic
Filipeştii de Pădure Prahova

,,Educaţia constituie acţiunea generaţiilor adulte asupra celor tinere, cu scopul de a forma acestora
din urmă anumite stări fizice,intelectuale şi mentale necesare vieţii sociale şi mediului special pentru care
sunt destinate.’’(Durkheim)
Educaţia este activitatea constientă prin care individul este influenţat printr-o triplă
acţiune:îngrijire,îndrumare şi cultivare în direcţia creării valorilor culturale şi a sensibilizării individului
faţă de acestea.În primii şapte ani de viaţă se începe acţiunea de transformare pe termen lung a fiinţei
umane în perspectiva unor finalităţi (în sens pozitiv sau negativ), începe dirijarea evoluţiei individului
spre stadiul de persoană umană format, autonomă şi responsabilă.Pe fondul unei afecţiuni prost înţeleasă
unii părinţi preferă să-şi ştie copilul dependent de ei ,să le controleze toate acţiunile,şi nu-i lasă să facă
nimic.Părinţii îi îmbracă ,îi încalţă, le efectuează multe din activităţile care i-ar ajuta să aibă contact cu
obiecte,fapte care i-ar ajuta să capete deprinderi,priceperi de autonomie,de persoană responsabilă.Copiii
devin nişte neîndemânatici.Îşi pot căpăta deprinderile necesare doar dacă vor fi lăsaţi să se descurce
singuri în perioada şcolară mică.
Copilul mic trăieşte primele experienţe în relaţiile cu cei din jur la care trebuie să se adapteze şi să
acţioneze nu numai în funcţie de dorinţele sale ci să ţină seama şi de cerinţele,dorinţele celorlalţi.Prima
formă de adaptare se produce la nivelul familiei.Urmează adaptarea la nivelul grupului de joacă,la grupul
de colegi de la grădiniţă.În timp copilul simte nevoia să acţioneze în grup .În grup trebuie respectate nişte
reguli,trebuie să coopereze,să-şi acordeze dorinţele proprii cu cele ale grupului,să-şi însuşească norme
sociale şi să actioneze în funcţie de acestea.Dacă provine dintr-o familie echilibrată,copilul se va modela
după regulile grupului,îşi va însuşi acele norme sociale care-l fac să se adapteze.Dacă în familie există un
dezechilibru,atunci copilui ori va deveni un introvertit, preferând să aibă cât mai puţine lgături cu
membrii grupului,ori îşi va manifesta în grup frustrările:devine agresiv cu ceilalţi copii,le ia sau le strică
jucăriile.
Copilul care simte că pierde din afecţiunea părinţilor, sau observă că persoanele mature din viaţa lor
mai împart afecţiunea cu un frate mai mic se victimizează pentru a atrage atenţia asupra lor.Asta se
întâmplă dacă nu li se explică de mici,,în timpul celor şapte ani de acasă că fiecare din fraţi e iubit în
egală măsură de către părinţi şi că fratele sau fraţii sunt prieteni de joacă,sunt egali în inima părinţilor
.Lipsa unor astfel de explicaţii repetate sau a altora asemănătoare duce la manifestări asemănătoare la
şcoală.Aceşti copii pretind întreaga atenţie a cadrului didactic şi dacă nu o primesc fabulează inventând
incidente trăite.Acestea sunt aduse la cunoştinţa cadrului didactic.Dacă nu primesc feed-beak-ul dorit
încearcă ,,ajutorul ‘’părinţilor spunându-le aceeaşi poveste pentru a interveni pe lângă cadrul didactic.
Pentru a putea integra şi coopera eficient cu cei din jur ,copilul trebuie să atingă un anumit nivel al
socializării în care nu sunt suficiente numai nişte calităţi în planul dezvoltării psihice ci şi un mod de
percepere a calităţilor celor cu care vine în contact. Dacă imaginea de sine este corectă,se face raportarea
la alţii socializarea este mai avansată,fără tensiuni.
În cei şapte ani de acasă încep să se contureze comportamentele persoanei.Familia este cea care
pune bazele sensibilităţii, iniţiativei, egoismului,tolerează sau nu
încăpăţânarea,aroganţa,altruismul,neglijenţa,cooperarea,forme specific de comportament,îi diferenţiază pe
copii,conturează un tip de personalitate care se va regăsi într-o oarecare măsură la viitorul adult.
Părinţii dar şi ceilalţi adulţi din viaţa copilului constituie modele de comportament în planul
personalităţii,al stilului comportamental şi sunt însuşite prin imitaţie şi apoi reproduse.Relaţiile părinţilor
,comportamentul ,atitudinile pe care le manifestă se vor reflecta în comportamentul copiilor. Aceste
aspecte din familie devin sursă de raportare a copilului la sine şi la alţii,înţeleg rolul pe care îl au în
familie şi apoi într-un grup,modelul părinţilor devenind mai târziu model pentru viata propriei familii.

229
Bibliografie:
Ioan Cerghit,I.T.Radu,E.Popescu,L.Vlăsceanu-Didactica,Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1997
Constantin Cucoş-Pedagogie,Ed.Polirom,Iaşi,2000
Emil Verza,Florin Emil Verza-Psihologia vârstelor,Ed.Pro Humanitate,Bucureşti,2000

230
DESPRE IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. Bumbănac Ancuța


Cei 7 ani de acasă? Ne întrebăm uneori ce înseamnă, dar și câți dintre noi putem afirma că îi avem!
Chiar dacă nu există o definiție exactă, a avea cei șapte ani de acasă presupune a ști să te comporți
în societate și a da dovadă de respect în diverse situații contextuale. Desigur, cei șapte ani de acasă nu se
transmit ereditar, ci constau atât în formarea unei personalități care să ateste bunul-simț, cât și în purtarea
cuviincioasă. Acestea depind într-o mare măsură de mediile sociale în care se nasc și trăiesc indivizii, însă
educația este primordială pentru a avea o bază solidă.
Familia este primul grup social cu care ia contact o ființă umană. Rolul ei este de a forma și
fructifica un sistem axiologic bine clădit, astfel încât să fie facilitată construirea și dezvoltarea bunelor
maniere, dar și a regulilor morale. Dacă această bază este construită sub influența unor procese afective
cu puternice tonalități pozitive, cheia succesului în formarea celor șapte ani de acasă este asigurată.
După aceea, individul va interacționa în diferite medii sociale, demonstrând că are sau nu cei șapte
ani de acasă. Prin aceste relaționări, întreg sistemul psihic se dezvoltă.
Wittmer afirmă că „interacțiunile sociale condiționează dezvoltarea intelectuală a copilului, iar
relațiile elevului cu profesorul și colegii influențează foarte mult evoluția atitudinilor, a conduitelor și a
cunoștințelor învățate”. Acest citat demonstrează rolul pe care îl are școala în formarea unor personalități.
Cu toate acestea, familia poartă întreaga responsabilitate a dobândirii celor șapte ani de acasă.
Copilul vede în părinții lui modele de urmat. Dacă știe cum să se comporte în viața de zi cu zi și să
transmită propriile norme morale copilului său, părintele va reuși cu siguranță să se bucure de rezultatul
obținut. Dar dacă un părinte cere copilului să nu mai țipe prin casă, atâta timp cât el se ceartă zilnic cu alți
membri ai familiei sau îi cere să fie politicos, dar el nu face asta niciodată, atunci toate regulile din lume
vor fi în zadar.
Atfel, cei șapte ani de acasă se clădesc pe o relație afectuoasă dintre părinți și copii, bazată pe
dragoste și încredere reciprocă, dar și pe sentimentul de siguranță. Acestea împreună vor contribui la
crearea deschiderii spre învățarea și asumarea regulilor de comportament.

231
Cei şapte ani de acasă

Prof.înv.primar Bumbaru Mariana Lenuţa


Şcoala Gimnazială “Iulia Haşdeu” Galaţi
Motto: ”A aştepta să culegi altceva dintr-un pământ decât ceea ce a fost semănat în el este o
copilărie.” (Mihai Eminescu)

“Doamna învăţătoare, ce ar trebui să ştie copilul meu când va începe şcoala?” Aceasta este
întrebarea pe care mi-o adresează majoritatea părinţilor când vin să-şi înscrie copilul la şcoală. Răspunsul
meu dintotdeauna a fost şi va rămâne acelaşi: Nimic altceva decât să aibă cei şapte ani de-acasă, respectiv
şase ani la ultima generaţie, de când cu clasa pregătitoare. “Atât? se miră unii părinţi. Păi, la alte şcoli li
se cere să ştie să citească, să scrie, să socotească…”
Şi eu ce mai fac la şcoală? mă gândesc eu mereu. Încă din şcoala normală am fost fascinată de
menirea învăţătorului de a pune stiloul în mâna copilului şi de a-i dezvălui tainele nemaipomenite ale
cărţilor şi ale cunoaşterii în general. Trebuie să recunosc că sunt nedumerită şi oarecum frustrată când
constat că nu-i pot descleşta copilului mâna strâmbă cu care ţine stiloul de parc-ar fi un linguroi prea greu
şi prea plin pentru mânuţa lui firavă cu care a fost forţat de la 2-3 ani să mâzgălească nenumărate fişe la
grădiniţă şi chiar acasă, de către părinţi dornici de performanţă, de concurenţă cu orice chip.
Bunul meu simţ şi pedagogia pe care am învăţat-o la şcoala normală m-au făcut să cred cu
convingere că în primii 6-7 ani de viaţă copilul trebuie să se joace şi jucându-se să înveţe să se comporte,
să salute, să comunice cu cei din jurul său, să îi respecte pe ceilalţi şi să se respecte pe el însuşi. Cu alte
cuvinte, să prindă rădăcini adânci care să-l susţină în furtunile şi în tumultul vieţii.
Mirarea părinţilor la răspunsul meu, exprimată pe un ton uşurat ,,Atât?”în primii ani de învăţământ
mă descumpănea. “De ce, vi se pare puţin?” era răspunsul meu invariabil. Ce mare lucru, să aibă cei şapte
ani de-acasă, trebuie să fi gândit, rând pe rând, din generaţie în generaţie părinţii.
Iată că este mare, mare lucru. Constat că, pe măsură ce trec anii, generaţiile de elevi care ne trec
prin mâini au din ce în ce mai puţin şapte ani de-acasă. Din ce în ce mai puţini ştiu să salute politicos, să îi
asculte pe ceilalţi cu răbdare, să nu întrerupă permanent conversaţia, să fie atenţi şi respectuoşi cu cei din
jur, să aibă, mai exact, bune maniere.
Familia este cea care pune bazele viitorului om, baze pe care şcoala şi societatea doar le modelează.
Astfel, în familie copilul învaţă zi de zi cum să se comporte civilizat, cum să salute politicos, cum să
mănânce şi să se poarte în societate. Învaţă să iubească necondiţionat şi să respecte familia şi ţara, să aibă
încredere în oameni şi în sine însuşi. Învaţă corectitudinea, responsabilitatea, sinceritatea, ordinea,
cumpătarea şi toleranţa, dar nu în ultimul rând, învaţă bunătatea şi omenia.
Am observat de-a lungul timpului că un copil care nu ştie să salute respectuos, spre exemplu, chiar
dacă învaţă la şcoală şi exersează zilnic această deprindere, nu devine un reflex necondiţionat, aşa cum se
întâmplă în cazul copiilor care învaţă de mici să fie politicoşi. La fel se întâmplă şi cu alte deprinderi
precum disciplina, corectitudinea, acestea nedevenind principii de viaţă ferme.
În prezent, din păcate, familiile au din ce în ce mai puţin timp liber, dar şi mai puţină consecvenţă şi
fermitate în educaţia pe care o dau copiilor. Există un dezechilibru între stilurile parentale ale mamei şi
ale tatălui, în sensul că unul are un stil autoritar, cu limite înalte, celălalt un stil relaxat, cu limite scăzute,
copilul pendulând între cei doi părinţi care greu se pun de acord unul cu celălalt. Astfel, rezultatul deseori
este un copil fără încredere în el însuşi, lipsit de multe ori de afecţiune şi echilibru, care nu ascultă de
nimeni, este irascibil şi foarte sensibil şi de cele mai multe ori devine la şcoală un copil problemă, cu mari
nevoi de consiliere.
Sarcina familiei este, aşadar, una foarte grea: să dea copilului rădăcini şi, în acelaşi timp, să-i dea şi
aripi. Un copil cu 7 ani de-acasă este un copil echilibrat, prietenos, onest, creativ, curajos şi iubitor.

232
Cei sapte ani de acasa

BUNGA ANDREEA
GRADINITA CU P.P. “PRICHINDEL” GALATI

In zilele noastre cei sapte ani de acasa nu prea mai exista deoarece copiii sunt integrati inca de la
varste foarte mici in diverse forme educationale: crese, gradinite.
Realitatea este ca se pune pe umerii parintilor o responsabilitate foarte mare deoarece de noi,
parintii, depinde ca adolescentul si apoi adultul sa asimileze in acesti ani ai copilariei toate
comportamentele unei bune cresteri.
Prin “cei sapte ani de acasa” intelegem un copil care stie sa foloseasca salutul, comportamentul
adecvat in public, comportament adecvat in preajma prietenilor, intelegerea normelor sociale, reguli la
masa, recunoasterea greselilor, tact si tolerant.
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu
poate saluta decât prin ridicarea mâinii şi apoi invatand salutul cu „buna ziua”.
Comportamentul adecvat in public. Un copil cu „cei sapte ani de acasa” ştie să răspundă la
întrebări şi să poarte o conversaţie, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul adecvat in preajma prietenilor. Un comportament adecvat nu se
demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere
şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru viata de adult. Prin joc copilul învăţa, exerseaza şi testeaza
comportamente corecte. Un copil cu „cei sapte ani de acasa ” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se
conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi prin faptul ca participa activ in viata de familie ,
copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce este bine si ceea ce nu este bine în societate. Un copil
bine crescut cunoaste si aplica regulile nescrise ale societatii in care traim: asteptam la rand la magazin, la
farmacie, la doctor, spunem intotdeauna „te rog” , „multumesc” si „cu placere,respectam drepturile
celorlalti, nu facem zgomot sa-i nu-i deranjam pe altii , respectam regulile noastre si a celor din jur.
Manierele la masă. Un copil educat stie sa foloseasca tacamurile la masa, sa manance cu gura
ichisa pentru a nu-i deranja pe cei din jur , respecta pe cei cu care ia masa soi pe cel ce o serveste.
Recunoaşterea greşelilor. Pentru a deveni un adult bine crescut de copil acesta trebuie sa
foloseasca expresiile „imi pare rau” si „te rog frumos”, dar in primul rand trebuie sa le auda la parinti.
Astfel, va invata sa recunoasca greselile si sa fie sinceri cu cei din jur.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Toate acestea de mai sus sunt rezultatul unor ani multi de experienta , unde exista incercari dar si
esecuri dar in final vor aparea si reusitele. Uneori este greu sa insuflam copilului comportamentul pe care
ni-l dorim pentru ca sunt si zile in care totul pare in zadar si ca tot ce ai incercat sa-l inveti pe copil pare
sa nu lase urme. Dar in final exemplul personal si efortul sustinut nu vor ezita sa dea roade.

233
CEI SAPTE ANI DE ACASA!

Prof.inv.presc:Burda Alexandra Geanina


Grădinita Cu Program Normal-Gradinile,Jud.Olt

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea
sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate
implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Exemplu:
În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă
copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca
pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa
ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două
exemple în acest sens.

Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul?


-merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -recunoaşte fructele, exersează număratul,
-îi propun să ceară vânzătorului un anumit exersează comunicarea cu adultul, folosirea
număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) pronumelui personal de politeţe, a formulelor de
solicitare etc.
-pregătesc împreună compot sau salată de -exersează deprinderile igienico-sanitare, de
fructe receptare a mesajului oral
-îi pot atribui sarcini copilului: să spele -îşi îmbogăţesc vocabularul
fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele
în bucăţele folosind n cuţit de plastic
-în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga
pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la
grădiniţă

Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi
pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce
activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte,
aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor
234
ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a
recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”,
răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de
situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi
despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca
unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să
spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună
la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea
să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în
ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.
Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi:
a) În natură:
- să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc.
- să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba,
pământul, nisipul, apa etc.
- să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul
apelor etc.
- să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc,
despre gustul lor ş.a.

235
Cei 7 ani de acasa pentru copii

BUREZOIU ALEXANDRA FLORENTINA

Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa
scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala.
Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc.
Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.
10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani
1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului!
3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii;
limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei!
4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi,
treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele!
5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i
copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin.
6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund"
si concentreaza-te pe disciplina pozitiva!
7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale
pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate.
8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la
tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui!
9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de
acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de
performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i
zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari
etc.

Sa vorbim putin si despre cei 7 ani de acasa. Dupa anii “90 acest concept a cam disparut din
cotidian, pentru ca au aparut familii bogate si atunci copii au primit o educatie prin strainatate, si din ce
stiu eu pe la ei nu exista asa ceva, adica omul se vede la maturitate dupa cei 7 ani de acasa.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasa, pe care cei batrani il invoca atunci cand este nevoie de acest
lucru? Pana in clasa primara, cam pe la 7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii cu familia si cei apropiati
in general. Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu pe viitor sa
poti intra in viata cu minim de lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti
familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni
pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostrii.
Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate daca
stii sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de aceeasi varsta cu tine.
Acum, dupa cum am vazut in viata, sunt multe persoane care pur si simplu nu pot fii respectate,
pentru ca nu stiu sa se comporte in lume si care probabil nu au cei 7 ani de acasa, care sa-i confere un
echilibru si respect fata de cei din jur. Multi datorita comportamentului ciudat fata de semenii lor, se
autoizoleaza de cei din jur si tind sa dispara asa treptat din viata sociala, de multe ori alcoolul fiind
singurul prieten de suferinta.
In rest acesti 7 ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor.
De acesti ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur si bineateles iti
poti ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi. La randul tau odata cu trecerea timpului, cand vei
devenii mai intelept, o sa dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepotilor si celor dragi, ca si ei sa aiba la baza
cei 7 ani de acasa, sa poata merge in viata deschis si cu un viitor sigur.

236
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament".
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a
copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu,
copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.
Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat
pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom
avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece
copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău.
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai
rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este
nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta.
Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama
vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este
suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl
lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
aşteptarea, amânarea dorinţelor.
La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te
rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.

237
Importanţa celor şapte ani de acasă la preşcolari

Profesor învăţământ preşcolar: Burgheaua Rodica Mihaela


Grădiniţa P.P.” Sf. Sava” Iaşi
“Copilăria este o lume aparte; pentru noi o lume ciudată, fantastică, ireală, pentru cei ce fac parte
din ea dimpotrivă, una reală și plină de armonie.” – Eugen Herovanu
De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „ nu are cei şapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme
ori reguli de politeţe, în special. Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată „culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de către cine şi în ce mod. Se numesc „cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă
asupra lui. Bebeluşul este ataşat de mama şi de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi
exprimate de către copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la
diverşi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteţi observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.”
Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine.
Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc.), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că
asta nu înseamnă că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur,
pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne
impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să
poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele
negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic
ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate
acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curăţenie şi
exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi
negative, bune maniere şi comportament, limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori
dezacord dintre părţile de vorbire), modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări
ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit,
este pedepsit pentru diverse fapte, etc.), consecvenţa în realizarea unei sarcini, concentrare a
atenţiei, perseverenţa în realizarea unei sarcini, alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă
ceva. Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de
competiţie, altruismul, cooperarea,atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc. Iar altele influenţează
dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta
foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii.
Înainte de a judeca o persoana şi de a-i pune o etichetă, gândiţi-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde în
spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ ă de către ceilalţi.
De la vârsta de 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul
binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în
faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar
conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele
maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este
însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma
copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial.
238
Între 5 şi 7ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
În concluzie, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

239
Familia și importanța celor 7 ani de acasă

Prof. înv. preşcolar: Buruiană Iuliana, Grădiniţa cu P.P ,,Step by Step” Galați
Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute constient decât de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul
care le emite apoi constientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul în care un
copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Părinţii îşi educă copiii (pe langă exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii/fraze:
principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi
permisiuni.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc
cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre
copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le
transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea. Baza formării unui comportament
corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi
vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt
copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza
să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se
gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar constientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.

240
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazine dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o cearta sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate în
principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să
fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat
care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.

241
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
SAU CEI ȘAPTE ANI DE ORIUNDE

Prof. documentarist Buruiană Mădălina


Școala Gimnazială ”Ștefan cel Mare” Zemeș
Județul Bacău

Cei șapte ani de acasă sau aș spune astăzi cei șapte ani de oriunde. Oare acest oriunde poate acoperi
buna creștere, comportarea civilizată?
Puterea exemplului poate să constituie un mijloc de formare al caracterului copilului. Și nu doar
atât...
Înțelesul adânc al acestei zicale ”cei șapte ani de acasă” ne duce cu gândul atât la copil cât și la
părinți, bunici, mătuși, chiar și vecini, toți acei adulți din preajma copilului iar calificativul/aprecierea
asupra modului în care fiecare din cei menționați s-au ocupat de creșterea acestuia vine odată cu
comportamentul, atitudinile și caracterul copilului.
Neîndoielnic, acești cei șapte ani de acasă sau de oriunde sunt hotărâtori în dezvoltarea copilului.
Acest lucru se vede atunci când micuțul merge la școală. Reușita lui în viață depinde într-o foarte mare
măsură de acești primi șapte ani în care este construită structura de bază – ce va continua el în societate ca
adult, ce aspirații va avea nu numai pentru el dar și pentru țara în care trăiește, cum va contribui la
valorile culturale și cum le va păstra pentru cei care vor veni din urmă.
Desigur, pentru ca munca depusă de părinți, și nu numai, să dea roade, se impune multă
responsabilitate pe durată nelimitată. Aici intervine dragostea părinților față de copii. Ei o au întotdeauna,
chiar și când pleacă de lângă ei. Atunci când părinții pleacă în străinătate, primul lucru pe care îl simte
copilul este teama de a rămâne singur. Abia mai târziu conștientizează necesitatea plecării la muncă a
celui drag pentru asigurarea unui trai decent. Însă dragostea părintească, lipsa mamei/tatălui, nu pot fi
înlocuite în totalitate – de aici ceea ce urmează: revolta, nepăsarea în comportament, dorința de a ieși în
evidență, de a fi diferit de colegi, dar și acel strigăt neauzit de ajutor, de a fi sprijinit de educator, pentru a
putea să nu devieze de la drumul cel bun și a nu fi etichetat cu ceea ce numim ”proastă purtare”.
Ce îi lipsește de fapt copilului? Climatul familial, stabilitatea – pe care nu i-o poate da nimeni, doar
părinții. Aceștia sunt obligați moral să creeze un climat stabil, bazat pe înțelegere, armonie, mulțumire,
mai exact un cadru propice dezvoltării normale a oricărui copil.
Niciun părinte nu urmează o școală a părinților dar acest lucru nu îl împiedică să aibă o capacitate
educativă suficientă încât priceperea de a ști ce trebuie făcut, cum trebuie procedat în toate problemele
impuse de creșterea copilului, implică atât cunoștințe teoretice cât și practice. Totul este să îți dorești să fii
un părinte bun. Creșterea copilului este o artă.
Părinții nu sunt singuri în formarea priceperilor de a crește copiii, ei sunt sprijiniți de medici
specialiști, psihopedagogi, consilieri. Pentru ca aceste strădanii ale specialiștilor să aibă rezultate trebuie
ca părinții să dorească să învețe, să se perfecționeze, să dorească să știe mai mult, tocmai pentru a oferi
copilului mai mult, să descifreze posibilitățile copilului, să își folosească toată îndemânarea în a-l face pe
copil să accepte cu plăcere sau măcar cu înțelegere anumite lucruri necesare bunei sale dezvoltări.
Fără trei componente de bază: priceperi/cunoștințe, deprinderi de muncă și arta de a ”cârmui”
copilul, efortul părinților în creșterea și dezvoltarea acestuia sunt insuficiente. La aceasta se adaugă:
răbdarea, dragostea necondiționată, simțul răspunderii, sănătatea dar și asigurarea factorilor materiali,
obligația morală a părinților de a avea cu ce să îi crească pe copii.
Toate acestea reprezintă baza formării personalităţii, a unui comportament corespunzător, sunt
cheia către adaptarea copilului în societate.
Dacă se realizează o educație bună în cei șapte ani de acasă sau de oriunde, școala şi alte medii
educaţionale pot, mai târziu, doar să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.

„Există, fără îndoială, tineri cu judecată și bătrâni fără minte; căci nu timpul ne învață să gândim,
ci o educație timpurie și predispoziția.” (Democrit)

242
CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ ÎN EDUCAŢIA COPIILOR

Ed: Burzo Aurica Grădiniţa P. P. Nr.2 Bistriţa

Astăzi nu prea poţi spune că mai există,,cei 7 ani de-acasă,, , deoarece copiii sunt incluşi în diverse
forme educaţionale de la 2 ani, totuşi conduita se invaţă de acasă. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot
ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Educaţia primită in familie
este punctul de plecare in reţeta ,,copilul bine crescut,,. Ingredientele aceastei reţete după mine, ar fi
următoarele: salutul, comportamentul in public,cu prietenii,normele sociale,manierele de la
masă,toleranţa si nu in ultimul rând atunci cand greşeşte ,copilul trebuie sa-şi recunoască greşeala şi să îşi
ceară urgent scuze.
Salutul este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul salută
prin agitarea mâinii şi continuă pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, apoi are răbdarea necesară să îşi aşteapte rândul fără să-l întrerupă pe cel care
vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii,cu apropiaţii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
Jocurile copiilor,jocurile de rol sau cele spontane, sunt experienţe care aduc destindere şi voie bună şi îi
pregătesc pe copii pentru rolul de adult, prin sarcinile pe care le dezvoltă. Tot jocurile sunt ocazia de a
învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă,
înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul faţă de cel
ce ia masa cu tine şi de cel ce serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” , şi ,, te rog să mă scuzi că-ci am greşit faţă de tine ,, este la
fel ca şi „te rog”, o expresie magică care face minuni. Pentru a o folosi, copilul are nevoie să o audă şi
din partea adulţilor din jurul său, părinţii şi cadrele didactice. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor
şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. \
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa , în timp , între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte şi care deschide răni.
În activitatea cu părinţii dedicată zilei de 8 Martie la GRUPA MARE B ,,FLORILE,, din 6 .03.2017
,copiii au realizat pentru mămici frumoase coşuleţe cu flori . În această activitate am avut ocazia de a
vedea comportamentul copiilor faţă de cea mai iubită fiinţă ,MAMA.

243
244
Sunt părinte. Cum mă descurc?

Prof. consilier Buşoi Camelia- Felicia


Şcoala Gimnazială Nr.1 Motru
Jud. Gorj

“ Copiii vor ajunge ceea ce credeţi voi despre ei.”-Lady Bird Johnson
Fiecare copil este unic. Străbate lumea in lung şi in lat şi nu vei gasi doi copii, nici măcar gemeni,
identici. Nu este deloc uşor să inţelegi caracteristicile individuale ale copilului şi, in acelaşi timp, să îl
inţelegi exact aşa cum este el. În aceste condiţii, “misiunea” parinţilor in ceea ce priveşte creşterea şi
educarea copiilor este una uriaşa.Chiar dacă, nu există un manual care să cuprindă instrucţiuni în ceea
ce priveşte creşterea şi educarea copilului este important ca părinţii să ştie că, trebuie să modeleze
comportamentul copilului cu blândeţe şi inţelepciune prin deprinderi care îl vor ajuta să se dezvolte la
adevaratul său potenţial. Misiunea de a modela o altă fiinţa umana este de o importanţa copleşitoare –
una pe care niciun părinte nu şi-ar dori să o îndeplinească cu superficialitate. Psihologul Louise Hart
spunea:” Copiii noştri ne oferă ocazia de a deveni parinţi aşa cum ne-am dorit mereu să fim”.
În societatea contemporană, “cei şapte ani de acasă” sunt de fapt, trei ani de acasă, deoarece,
începând cu vârsta de trei ani copilul ia contact cu primul mediu instituţionalizat, şi anume, gradiniţa,
urmând ca, la vârsta de şase ani să înceapă şcolarizarea propriu- zisă. Astfel, putem afirma faptul că,
mediul familial se împleteşte cu mediul social şi cei “ şapte ani de acasa” sunt de fapt, “şapte ani de
acasă- gradiniţă- şcoală”.
Pentru a creşte şi a se dezvolta armonios, copiii au nevoie, in viaţa lor, de multe lucruri, dar, mai
intâi de toate, ei au nevoie să-şi înţeleagă parinţii- parinţi care ar trebui să poată fi caracterizaţi astfel:
 Parinţi care acordă un TIMP special fiecărui copil in parte. Timpul bun, de calitate petrecut
alături de copilul tău nu este niciodată timp pierdut, iar acest timp va împlini nevoia de dragoste a
copilului.
 Parinţi care ÎNTELEG unicitatea fiecărui copil şi nu aşteaptă nici prea mult, nici prea puţin
din partea copilului lor, acordându-i încrederea de care are nevoie, permiţându-i copilului să facă alegeri
şi să poarte responsabilitaţi adecvate vârstei lui.
 Părinţi care sunt CONSECVENŢI în ceea ce le cer copiilor şi suficient de CATEGORICI
(PUTERNICI) încât să impună reguli şi cerinţe de bază. Părintii care sunt consecvenţi şi manifestă tărie
de caracter sunt, de obicei, foarte respectaţi pentru pozitia adoptata. În acelaşi timp ei pot acorda copiilor
mai multă libertate de a se mişca, de a explora, de a se exprima şi de a se juca, pentru că deţin un
control “planificat” asupra casei şi terenului de joacă.
 Părinţi care îşi ÎNCURAJEAZĂ copiii. Prin încurajare, orice copil poate fi ajutat să
răspundă solicitarii de a purta responsabilitaţi încredinţate cu chibzuinţă, cu interes şi cu entuziasm.
Altfel spus, copiii au nevoile lor , iar satisfacerea acestor nevoi depinde de părinţi. Nu există părinţi
rău intenţionaţi vis-à-vis de copiii lor, ci, doar, părinţi atenti şi mai putin atenţi la nevoile copiilor.
În concordanţă cu cele prezentate mai sus, putem afirma faptul că, părinţii care îşi propun să urmeze
aceşti paşi, sunt părinţi care ţin cont de nevoile copiilor lor. Aceste nevoi pot fi rezumate astfel:
• Nevoia de iubire
• Nevoia de a i se acorda incredere
• Nevoia de a fi liber să experimenteze viaţa
• Nevoia de a fi stimulat
Copiii reprezintă nişte mici comori trimise pe pământ. Poate că au nevoie de puţină şlefuire, dar
adevarata lor valoare a fost aşezată in interiorul lor.
Ţinta ta, ca parinte, este de de a-i ajuta pe copii să creasca şi să devină oameni fericiţi, competenţi,
curajoşi şi demni.

Bibliografie
Kay Kuzma, Întelege-ţi copilul,Editura Viaţă şi sănatate, 2011
Kay Kuzma, Ascultarea de bunăvoie, Editura Viaţă şi sănatate, 2010

245
CALITĂȚI ȘI COMPETENȚE PROBATE DE FORMATOR ŞI FORMABIL ÎN
NOUA CONJUNCTURĂ DE INFORMATIZARE A EDUCAȚIEI

Elena-Alina Busuioc
Prof. Înv. Primar
Școala Gimnazială „George Bacovia” Bacău
Şcoala, privită în ansamblul ei, are menirea de a pregăti oameni care să facă cu succes faţă
provocărilor vieţii actuale. Ca şi în alte domenii de activitate şi educaţia a trebuit să-şi regândească
obiectivele pe termen mediu şi lung, să-şi adapteze conţinuturile, metodele şi mijloacele utilizate. Pentru
aceste reforme însă este nevoie de o stategie bine gândită, implementată cu mult efort, negăsindu-se
soluţii miraculoase care să dea rezultatele scontate imediat.
Permanenţa şi continuitatea demersurilor educaţionale, atît cele formale cât şi cele informale, privite
în context cultural-educaţional, sunt deopotrivă un principiu educaţional cât şi o condiţie esenţială de
dezvoltare a omului pe parcursul vieţii. Acţiunea educaţională nu mai este localizată exclusiv în perioada
copilărie - tinereţe, ci ea poate acoperi întreaga perioadă a vieţii omului. Toată lumea însă trebuie să
depună efort pentru ca învăţământul să devină performant, în acord cu problematica lumii moderne, ceea
ce nu înseamnă că reformând ceva, uităm tot ce a fost anterior. Construim noul pe temelia vechiului, care
este îmbunătăţit, adaptat, înnnoit.
Educaţia pentru viitor vizează pregătirea noilor generaţii pentru integrarea cât mai bună în lumea
actuală. Aşadar rolul formator al învăţământului este extrem de ridicat.
În aceste noi condiţii, programele şcolare au fost adaptate, ariile curriculare extinse, conţinuturile de
învăţare mai bine şi atent selectate. Aceasta duce inevitabil, la creşterea volumului de informaţii ce
trebuie încorporat în structuria proprie de personalitate, ceea ce ne duce cu gândul şi la necesitatea
stocării şi prelucrării acestei informaţii, deci la necesitatea
utilizării calculatorului în procesul instructiv-educativ.
Tehnologiile digitale sunt deja integrate cu real succes educaţie, la toate nivelurile sistemului şcolar,
astfel că actorii educaţionali au fost nevoiți, din mers, să facă faţă schimbării şi inovării. Utilizarea
Internetului şi a tehnologiilor moderne reprezintă o formă complexă de integrare a educaţiei informale în
educaţia formală.
Formabilul, adică elevul, studentul, adultul, nu trebuie să se transforme într-un „robot” care să ştie
doar să folosească computerul, să acceseze pagini web; el trebuie să dea dovadă de capacitatea de
concentrare, răbdarea, atenţia, abilităţile practice, spirit critic, să fie capabil să realizeze conexiuni logice
între diverse tipuri de informaţii şi cunoştinţe accesate prin intermediul softurilor educaţionale.
Formabilul trebuie să fie ghidat de o motivaţie intrinsecă, de dorinţa de a explora, de a deveni
element activ în cadrul comunităţii virtuale de învăţare. El trebuie să îşi antreneze inteligenţa pentru a-şi
construi noi structuri interne, pentru a colabora permanent cu cel ce îl formează, pentru a avea
deschiderea necesară către interacţiunea cu ceilalţi în realizarea sarcinilor intelectuale cu finalitate
colectivă.
Teoretic toţi avem accesul la informaţie, dar depinde de noi dacă înlocuim tomurile groase cu
laptop-ul care ne conectează cu tot ceea ce este nou în orice domeniu de activitate. Cel educat are puterea
de decizie asupra asimilării informaţiilor şi de interiorizare a acestora, având abilitatea şi disponibilitatea
de a încorpora fluxul de informaţii. Pentrua ceasta este necesar să aibă formată competenţa minimă de
utilizare a comunicării specifice în spaţiul virtual.
Formatorii ar trebui să posede pe lângă cunoştinţele teoretice şi practice aferente disciplinei
studiate şi abilitaţi de utilizare a TIC. De asemenea ar trebui realizate mai multe cercetări metodice
privind implementarea TIC în educaţie.
În crearea softurilor educaţionale, formatorii trebuie să cunoască şi ţină seamă de fundamentele
pedagogice şi psihologice ale învăţării umane.
Este imperios necesar ca formatorul să deţină competenţe psihopedagogice, ce sunt asigurate de
ansamblul capacităţilor necesare pentru a construi personalitatea elevilor. Trebuie să aibă capacitatea de a
determina gradul de dificultate al materialului, capacitatea de a-l face accesibil prin metode şi mijloace

246
adecvate, de a crea noi modele de influenţare instructiv- educativă, în funcţie de cerinţele fiecărei situaţii
educaţionale.
Formatorul este nevoit şi el să îţi ajusteze modul de gândire şi stilului de lucru la clasă.
Profesorul trebuie să fie capabil să modularizeze informaţia disciplinei pe care o predă, să o
adapteze la contextul actual, însă trebuie să dea dovadă de o bună capacitate de organizare, sistematizare.
Cu ajutorul calculatorului, profesorul trebuie să aibă capacitatea de a realiza transferul cunoştinţelor spre
cel pe care îl formează cu ajutorul noilor tehnologii.
Formatorul trebuie să aibă competenţa necesară de a exersa gândirea elevilor şi de stimulare a
creativităţii lor. El trebuie să ghideze cu măiestrie, să coordoneze şi să orienteze cât mai eficient transferul
fluxului de informaţii de la formator spre elev, cu ajutorul calculatorului.
Formatorul trebuie să utilizeze calculatorul pentru a-şi organiza mai bine şi mai riguros situaţiile de
învăţare astfel încât elevii să găsească cele mai ingenioase şi mai bune soluţii la problemele supuse
dezbaterii. În lecţiile electronice, suporturile de curs, PPT-urile utilizate să simuleze anumite procese, să
demonstreze anumite experimente ce anterior se realizau în laboratoare.
Totodată formatorul trebuie să aibă în vedere şi elementele feedback-ului, chiar dacă utilizează mult
noile tehnologii. Trebuie să poată elabora jocuri, exerciţii care solicită elevului perspicacitatea, atenţia
distributivă, creativitatea. Toate acestea le poate realiza prin programe de o foarte bună calitate grafică,
care trebuie să fie şi atractive.
Formatorul are menirea de a realiza şi adapta softuri educaţionale care să ajute elevul în învăţarea
independentă, în studiul individual. Dar totodată trebuie să fie foarte atent şi riguros în folosirea noilor
tehnologii, pentru a nu segmenta şi automatiza excesiv materia de studiat. El trebuie să aibă capacitatea
de a-l ghida pe cel ce îl formează, spre formarea unei viziuni globale asupra materiei, spre organizarea,
sistematizarea informaţiei. Deasemeni să realizeze o corelaţie şi conexiuni inter şi transdisciplinare, lucru
ce se poate realiza uşor prin intermediul calculatorului.
Profesorul este figura centrală a educaţiei, trebuind să renunţe la rolul său tradiţional şi să se
transforme într-un planificator al activităţilor de grup. El trebuie să înveţe să-şi alieze computerul în
acţiunea educativă, să facă din acesta un catalizator al interacţiunii dintre elevi.
Indiferent de specialitatea lor, formatorii din educaţie trebuie să înţeleagă că acest instrument,
calculatorul, va transforma tehnologiile didactice mai mult chiar decât a făcut-o apariţia tiparului.
Computerul aduce în sala de curs calitatea sa de mijloc de învăţământ interactiv.

Bibliografie
 Cucoş, C., Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
 Ceobanu, M., C., Managementul clasei de elevi – suport de curs;
 Iucu, R.B., Managementul clasei de elevi – aplicaţii pentru gestionarea situaţiilor de criză
educaţională, Ed. Polirom, Iaşi, 2006;
 Jinga, I., Istrate, E., Manual de pedagogie, Ed. All, Bucureşti,2008;
 Marcus, S., Empatia şi relaţia profesor-elev, Ed. Academiei, bucureşti, 1987;
 Okpala O., Ellis, F., „A clear link between school and teacher characteristics, student
demographics, and student achievement”, 2005;
 Sălăvăstru, D., Didactica psihologiei, Ed. Polirom,Iaşi, 2006;
 Sălăvăstru, D., Psihologia educaţiei, Ed. Polirom, Iaşi; 2004;
 Văideanu, G., Educaţia la frontiera dintre milenii , Ed. Politică, 1988;
www.scient direct.com
www.simplypsychology.org

247
IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof.înv.primar Butaș Daniela


Școala Gimnazială „Ioan Slavici”, Oradea
Motto: „Florii i se cere parfum iar omului politeţe”
(proverb indian)
“Copilăria e o stare fără vârstă, ea ține de infinit, este singură felie care