Nr.

3/martie, 2017 / Revistă școlară

Evaluarea în învățământul preuniversitar

Articole de specialitate

Cei sapte ani de acasă!

Esențial Proiect Educațional

Martie, 2017
 Esențial Proiect Educațional

martie, 2017

“EVALUAREA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR”

“Cei șapte ani de acasă!”

Evaluarea în învăţământul preuniversitar (CD-ROM)

= ISSN 2537 - 4893
ISSN-L 2537 - 4893

Echipa de organizare:

Aida Muscalu
Lucia Rizea
Elena Preda

Tel: 0784. 408. 000; 0732. 254. 721

E-mail: esentialproiect@gmail.com

AUTORII ÎȘI ASUMĂ ÎNTREAGA RESPONSABILITATE

PENTRU CONȚINUTUL MATERIALULUI PUBLICAT!
 Cei 7 ani de acasă
Prof. înv. presc. Abalaru Cristina
Gradinita cu P.N. nr. 9 Giurgiu

Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.

3
 Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-I permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce
a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne
implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului.

4
 Fiecare copil este unic

Prof. ADAM GRIGORE DANIEL

LICEUL SANITAR “ANTIM IVIREANU” RÂMNICU VÂLCEA
Noi, cei mari, uităm adesea că am fost copii. Şi lucrul acesta ar trebui să ni-l aducem aminte, mai
ales când ne găsim în faţa copiilor. Alexandru Vlahuţă
Importanţa relaţiilor de familie în viaţa copilului. Este recunoscut faptul că dezvoltarea integrată a
copilului se află în dependenţă cu respectarea nevoilor specifice ale copilului. Practica educaţională
recunoaşte trei nevoi fundamentale:
• Nevoia de securitate afectivă, care constituie baza autonomiei în procesul de asumare a
independentei copilului;
• Nevoia de diferenţiere, de recunoaştere a identităţii copilului, construirea imaginii de sine, care se
stabileşte doar în măsura în care el experimentează.
• Nevoia de explorare, de stăpânire a mediului, în contextul în care nevoile afective şi de
diferenţiere sunt satisfăcute.
Influenţa familiei asupra dezvoltării copilului ca fiinţă socială se datorează următoarelor
considerente: acţiunea familiei asupra copilului se exercită de timpuriu şi familia este calea prin care se
canalizează orice altă acţiune de socializare a copilului. Noţiuni de bază familia are un rol deosebit în
formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului. De atmosfera din familie depind sentimentele de siguranţă
sau nesiguranţă, dezvoltarea capacităţilor sale intelectuale şi afective.
Pentru a determina structura relaţiilor din cadrul familiei trebuie luate în considerare:
• relaţiile dintre părinţi (inclusiv statutul marital al părinţilor: cuplu legal constituit, consensual sau
divorţ / familie monoparentală);
• relaţiile dintre copii (în cazul în care avem de-a face cu familii care au mai mulţi copii)
determinate de: ordinea naşterii, diferenţa de vârstă dintre copii, sexul copiilor;
• relaţiile dintre părinţi şi copii (relaţiile dintre un părinte şi copiii de acelaşi sex, potenţialele
diferenţe de relaţie dintre părinţi cu primul născut);
• relaţiile familiei cu bunicii materni sau paterni, implicarea acestora în creşterea şi educarea
copiilor şi importanţa intervenţiei în structurarea relaţiilor din cadrul familiei.
Exemplu Doi tineri sunt căsătoriţi de 7 ani. Au împreună doi copii: Mihai (5 ani şi 6 luni) şi Gloria
(2 ani şi 6 luni). Mihai merge cu plăcere la grădiniţă de 2 ani şi jumătate. Prima perioadă a fost foarte
dificilă pentru el, cu atât mai mult cu cât înscrierea la grădiniţă a coincis cu naşterea surorii sale. Mama sa
a rămas fost în concediu de creştere şi îngrijire o perioadă de 2 ani. Aceasta a reînceput serviciul în urmă
cu 6 luni. Gloria urmează să meargă şi ea la grădiniţă peste 6 luni, fiind peste zi în grija bunicii materne.
Mihai este dus la grădiniţă de către tatăl său şi luat de la grădiniţă de bunica maternă. Bunicii paterni
locuiesc în provincie şi se vizitează lunar.
• Cine credeţi că poate fi elementul de legătură între grădiniţă şi familie?
Copilul nu trebuie să fie niciodată pus în situaţia de a vorbi despre „pe cine iubeşte MAI MULT“
dintre membri familiei sale. Ba dimpotrivă, copilul trebuie ajutat să înţeleagă că există mai multe forme
de a iubi, că este firesc să poată simţi că are dreptul să îi placă să îşi petreacă timpul împreună cu mama sa
când desenează, că îi place să meargă la plimbare cu tatăl, că este fericit să se joace împreună cu fratele/
sora sa, că îl poate strânge în braţe pe bunicul său şi o poate pieptăna pe bunica. Nimic din atitudinea
adultului nu trebuie să îi trezească copilului sentimente de vinovăţie pentru ceea ce simte în raport cu
membrii familiei sale. Este important să poată avea încredere să vorbească despre ceea ce simte.
Mary Ainsworth, (1913-1999) a elaborat un experiment „The Strange Situation“ („Situaţia
necunoscută“) prin care se pot observa modelele de reprezentare a ataşamentului la copiii cu vârsta de 1
an şi jumătate. Camera în care decurge experimentul este un mediu nou, straniu pentru copil, dar care
poate fi un mediu interesant pentru acesta: plin de jucării, de elemente de noutate, care îl pun în situaţii de
explorare. Copilul este supus alternativ la momente de separare şi regăsire cu mama sa, momente de câte
3 minute fiecare, timp în care sunt urmărite interacţiunile şi atitudinea mamei şi a copilului în condiţii de

5
stres cauzate de schimbarea mediului şi de prezenţa persoanelor nefamiliare. În urma acestui experiment,
în funcţie de comportamentele lor, copiii pot fi clasificaţi astfel:
1. Copilul cu ataşament sigur: Copilul are încredere că părinţii vor fi disponibili, receptivi şi îi vor
acorda ajutor dacă s-ar ivi situaţii dificile sau i-ar fi teamă. Cu această convingere, copilul are curajul să
exploreze lumea. Acest model este dezvoltat şi menţinut de către părinţi, fiind, în primii ani, disponibili,
atenţi la semnalele copilului şi capabili să-i ofere linişte şi alinare ori de câte ori acesta are nevoie de ea.
2. Copilul cu ataşament anxios. Copilul nu e sigur că părinţii vor fi disponibili, receptivi şi gata să-i
ofere ajutorul atunci când îi solicită. Din cauza incertitudinii, copilul simte anxietate, teamă de separare şi
tinde să fie timorat în manifestarea comportamentului în mediului său. Acest model este menţinut de
părinţii care uneori sunt disponibili, dispuşi să acorde ajutor copilului lor, iar alteori nu. Rezultatul poate
fi cronicizarea în timp a sentimentului de nesiguranţă. Acest tip de ataşament poate fi observat la copilul
care trăieşte cu mare suferinţă orice despărţire de părinte, chiar dacă este pentru scurtă durată (nu se poate
despărţi de părinte pentru a explora spaţiul de joc al grădiniţei).
3. Copilul cu ataşament nesigur: Copilul nu are încredere că părinţii vor reacţiona în mod pozitiv la
nevoile sale şi vor fi gata să-şi ofere ajutorul. Copilul se aşteaptă la respingere din partea părinţilor şi
încearcă să se descurce fără dragostea şi ajutorul celorlalţi. El luptă pentru a deveni independent
emoţional. Acest tip de ataşament este văzut în relaţiile părinţi – copil în care copilul a devenit
independent în mod prematur şi a cărui dezvoltare este mult precoce (sunt copii care tind să se ridice în
picioare şi să înceapă să meargă de la 7-8 luni, copii care nu au nici o reacţie de căutare cu privirea a
sprijinului din partea părinţilor, în momentele de separare).

Bibliografie
Mihaela Ionescu, Să construim împreună cei 7 ani... de-acasă, Bucureşti 2008

6
 IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Prof.înv.preșcolar Adam Oana

Școala Gimnazială „Ion Creangă”
-structură Grădinița cu PP.„Lizuca” Bacău

„Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute.
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un
bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca
noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i
dăm mai departe, e ceva ce nu moare
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi
a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi,
un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni.
Educatia copilului are la baza o serie de reguli care formeaza ansamblul educational. Fie ca este
vorba despre viata de acasa, fie ca vorbim despre educatia de la gradinita sau scoala, copilul trebuie
invatat sa inteleaga si sa respecte regulilele de comportament sau de interdictiile pe care i le stabilesc
parintii sau educatorii.
7
 Fiecare parinte are o serie de reguli si incearca sa le aplice cand e vorba despre educatia copilului
sau. Iata legea celor 5 reguli pentru reusita educatiei copilului
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.
Indiferent de convingeri, experiențe sau atitudini, scopurile tuturor părinților converg înspre același
rezultat: cu totii ne dorim copii bine pregătiti, care să-și găsească un loc cât mai bun într-o lume din ce in
ce mai competitivă în care orice cunostință în plus poate face diferență.Unul dintre răspunsurile
tradiționale cu privire la întrebarea de început este, evident, școala.
Cu toate punctele sale slabe și cu toate acuzațiile care i se aduc, pe bună dreptate sau părtinitor
uneori, școala rămâne principalul mijloc de educație formală a copilului tău. Și pentru mulți copii ea este
singura modalitate de a-și depăși, odată, o condiție mizeră și singura speranță la o viață decentă citeste
mai departe aici.

8
 7 ANI DE ACASĂ - UN MOFT SAU O NECESITATE?

Agafiței Carmen Rafila

prof. înv. primar la Școala Gimnazială nr. 22 Galați

Este foarte cunoscută expresia ”are / nu are cei 7 ani de acasă” prin care ne referim la nivelul de
educație pe care l-a atins o persoană în momentul în care intră în interacțiune cu cei din jurul său.
Această perioadă de la naștere până la vârsta de 7 ani – moment în care copilul pășește într-un alt
grup, acela de învățare – este puternic influențată de educația primită în familie. Nu trebuie să trecem cu
vederea faptul că în acești ani părinții sunt primele modele ale copilului, iar acesta se simte mai apropiat
sentimental de mamă sau de tată. Astfel, începe să copieze anumite gesturi, atitudini și chiar
comportamente. Din păcate unii părinți nu sunt pe deplin conștienți de acest lucru și, uneori sancționează
anumite aspecte care nu le sunt pe plac din comportamentul copilului (dar care sunt copiate din
comportamentul său), alteori se distrează pe seama unor atitudini nu tocmai potrivite pentru un copil, ba
mai mult, încurajează continuarea acestora.
Cunoscând aceste aspecte, este bine să înțelegem faptul că toți, în calitate de părinți, suntem
responsabili de succesul sau eșecul copilului atunci când va deveni membru al societății.
Din păcate, tot mai des, părinții încearcă să atribuie școlii principalul obiectiv al educării copiilor.
Astfel, tânăra generație părăsește grupul familial din ce în ce mai devreme, intrând în grupul de învățare
înainte de a avea formate măcar abilitățile de bază. Bineînțeles că acestea se vor forma pe parcurs, însă
vor fi percepute de către copii ca niște reguli pe care să le urmeze, necunoscând bucuria antrenării alături
de mamă sau de tată în asimilarea și dezvoltarea acestor comportamente.
Tot în această perioadă în care copilul își petrece cel mai mult timp în familie sunt trecute prin
filtrul experiențelor personale diferite situații cărora puștiul care o are alături pe mamă sau îl urmează pe
tată ca pe un mentor va ști să le facă față în viitor, va ști să reacționeze, deoarece modelul i-a fost la
îndemână.
De asemenea, copilul educat în primii ani de viață în familie într-o atmosferă armonioasă, liniștită
și în care primează respectul între părinți, dar și între părinți și cel mic va deveni un adult echilibrat,
prietenos, interesat de binele său și al celor din jur. Acest aspect este bine să fie luat în calcul cu atât mai
mult în ziua de astăzi, când, din păcate viața pitorească de familie a devenit un lux sau o situație tot mai
rară ori nu i se mai dă aceeași valoare morală. Și mă refer la faptul că, din cauza locurilor de muncă, de
cele mai multe ori, părinții fie că nu mai au timpul necesar, fie uită că sunt părinți. Copiii sunt lăsați pe un
plan secundar în grija altor rude sau se crede – total greșit – că dacă li se asigură acestora toate condițiile,
datoria de părinte este achitată. Nimic mai fals! Copiii au nevoie nu doar de bunuri materiale, ei au nevoie
să fie în continuare ascultați, ghidați, îndrumați (așa cum se întâmpla odată) de către părinți. La urma
urmei, cine ar trebui să fie cel mai bun sau cea mai bună prietenă a copilului, dacă nu acea persoană care
în fragedă pruncie i-a fost model?
Se observă tot mai des absența părinților (fie chiar ocazională) din viața unui copil atât din
comportamentul acestuia, cât și din vocabularul folosit sau, de ce nu, din visurile sale referitoare la viitor.
Părintele singur nu va putea, oricât de mult ar dori, să suplinească lipsa celuilalt, aceasta ducând în final la
o educație în familie oarecum deficitară, iar aceste deficiențe nu vor putea să facă decât rău în viitor,
deoarece ceea ce se învață în primii ani de viață se va reflecta în comportamentul ulterior al individului.
Și iată cum, expresia ”cei 7 ani de acasă” fie se poate demoda fie chiar se poate înlocui cu ”cei 3 -
4 ani de acasă”!
Mereu caut să aduc în atenția părinților elevilor mei aceste situații, să-i ajut să se apropie din nou
de copiii lor, să interacționeze unii cu ceilalți, să cunoască importanța primilor ani ai educației primite în
nucleul de bază al societății, pentru că eu cred că fiecare are nevoie să-și umple din nou cupa sufletului cu
nectarul unei vieți armonioase de familie.

9
 Simpozionul Naţional “Cei şapte ani de acasă!”
Copia fidelă a părintelui – copilul

Profesor pentru învăţământul primar, Burhuc Rădiţa - Rodica

Comportamentul este cartea noastră de vizită. Felul în care ne comportăm spune despre noi mai
mult decât o mie de cuvinte.
Ca profesor pentru învăţământul primar, iau contact cu elevii sosiţi din mediul preşcolar. Toată
stima pentru doamnele educatoare ce formează puii de om sosiţi din familie. Nu este o muncă uşoară,
aceea în care formezi comportamente! Dar mai greu este să-i convingi să îşi schimbe comportamentele
deja formate greşit, incorect după unele modele nepotrivite din familie.
Fiindcă viaţa este o “junglă” din care iese învingător cel mai puternic….unii părinţi au înţeles că
soluţia este “să calci în picioare” tot ce este în jurul tău pentru a te evidenţia… CÂT SE POATE DE
GREŞIT!
Şi fiul/fiica, văzând în părintele său un model, îi urmează indeaproape….Pentru că la vârsta fragedă
funcţionează învăţarea prin imitare…Iar părintele este mândru de “realizarea” lui…
Iar pe la 50 de ani, când se mai schimbă omul…se întreabă de ce copilul său nu îşi întreabă
părintele de sănătate…El e ocupat cu “călcatul în picioare” al unui coleg…Aşa a văzut la părinţii lui! Îl
poţi condamna? Da, poţi s-o faci în acel moment…Dar greşeala poate proveni din cei şapte ani de-acasă
dacă acel “fost copil” nu a conştientizat că modelul său nu era cel mai potrivit…
În primii şapte ani, când se formează caracterul copilului, acesta trebuie ajutat să deprindă obiceiuri
sănătoase şi maniere elegante. În această perioadă, puiul învaţă care sunt principiile şi valorile după care
va trebui să se ghideze în viaţă, în situaţii dintre cele mai diverse. Tot acum, descoperă cum să aibă grijă
de corpul şi de lucrurile lui, ce este recomandat să mănânce, cum să îşi ajute părinţii şi cum să se bucure
de încrederea şi aprecierea oamenilor cu care interacţionează.
Şi dacă este perioada marilor achiziţii, părintele trebuie sa fie lângă el şi să-l aprecieze pentru orice
reuşită ori să-l încurajeze în urma eşecului! Dar părintele de azi este unul extrem de ocupat cu propria
carieră! De copil se ocupă bunica, doica sau cine ştie ce mătuşă cu aşa-zise abilităţi de bonă!
Trebuie să ţinem minte că puiul de om te vrea pe tine, pe părintele lui lângă el! Să-ţi arate că azi,
castelul construit a rezistat mai mult de 5 secunde, că şi-a pus singur şosetele în picioare, că a reuşit să
pronunţe “ciuperci’ şi nu “şiuperşi”, că nu a mai vărsat laptele pe el şi că a spus “Mulţumesc!” fără a i se
cere…El nu are nevoie de haine de firmă, nici de trei activităţi extracurriculare pe zi la care merge cu
bunicul, nici de eterna expresie”Lasă-mă!Sunt obosită!”.
Copilul vrea sa fii parte prezentă a lumii lui! Si fără să vrei devii tiparul viitorului om prin tot ceea
ce faci… prin vocabular, prin felul în care comunici în familie şi în afara ei, prin felul în care te comporţi
cu rudele, cu prietenii si chiar cu necunoscuţii, prin felul în care apreciezi sau nu animalele şi natura, prin
felul în care te imbraci, prin modul în care te comporţi la teatru sau la pizza, în restaurant sau la biserică,
prin felul în care iţi asezi sau nu hainele şi lucrurile de pe birou, prin felul în care îţi alegi prietenii, prin
felul în care combini culorile şi alimentele, prin felul în care îţi alegi priorităţile…Tot ce vei vedea la
copilul tău este parte din tine…fie că e frumos sau urât! De fapt eşti un TU mai mic!
Ca să îţi placă ce vezi, fii responsabil de tot ceea ce faci! Copilul este copia fidelă a părintelui!
Daca vrei sa creşti un copil având cei şapte ani de-acasă, îi poţi oferi un model bun de urmat dacă şi
tu te comporţi civilizat şi responsabil…Iniţial pare cam greu…dar dacă acest comportament se repetă şi
devine rutină îi va influenţa benefic viaţa copilului tău. Acordă-i şansa de a deveni un om responsabil de
tot ceea ce face! Nu uita că puiul de om te vede ca pe cel mai bun părinte posibil! Şi ar fi bine să nu-l
dezamăgeşti!

10
 Proces-verbal,
Încheiat astăzi, 7 Martie 2017, în urma desfăşurării activităţii extracurriculare cu elevii clasei a II-a
C Step by Step de la Şcoala Gimnazială Nr . 22 Galaţi.

Loc de desfăşurare: sala de clasă

Participanţi: 29 elevi ai clasei a II-a C Step by Step
Tema:Simpozionul Naţional “Cei şapte ani de-acasă!”-Activitate aplicativă:„Din suflet, pentru
mama!”
Tipul activităţii: Activitate practică – Poşeta mamei / Semn de carte
Îndrumători: prof. înv. primar Burhuc Rădiţa Rodica / Agafiţei Carmen - Rafila

Obiectivele activităţii:

* importanta cunoaşterii sărbătorilor nationale şi internaţionale;

* recunoasterea materialelor folosite (suport-hârtie colorată A4, lipici, elemente decorative);
* realizarea semnului de carte, prin îmbinarea benzilor de hârtie roşie şi albă;
* realizarea poşetei mamei prin îmbinarea armonioasă a materialelor şi a elementelor decorative, pe
baza creativităţii proprii.

Desfăşurarea activităţii (idei principale):

Sub îndrumarea cadrelor didactice, copiii discută despre importanţa cunoaşterii sărbătorilor
nationale şi internaţionale.
Se observă materialul suport pentru fiecare lucrare (suport-hârtie colorată A4, lipici, elemente
decorative) şi se urmăresc materialele video prezentate de cadrele didactice la videoproiector.
Se identifică paşii de lucru şi li se explic tehnicile de lucru.
Elevii realizează ordonat, corect şi îngrijit lucrările, îmbinând armonios materialele.
Fiecare elev decorează lucrarea proprie în funcţie de creativitatea sa.

Drept care am întocmit prezentul proces verbal.

Profesori pentru învăţamântul primar: Burhuc Rădiţa – Rodica / Agafiţei Carmen - Rafila

11
 Cei 7 ani de acasă
AGAPIE MIHAELA CRISTINA

Adesea când auzim expresia „Cei 7 ani de acasă” ne gândim la perioada în care copilul își formează
anumite deprinderi, descoperă unele talente, își creează criterii după care-și alege cercurile de prieteni și
altele, perioada în care copilul învață cum să se comporte în anumite momente, locuri, situații, în care să
poată face pe cât posibil diferența dintre ce este bine și ce este rău, dintre frumos și urât. „Cei 7 ani de
acasă” sunt asemenea temeliei unei case, formată dn respectul și credința din familie.
În cei 7 ani de acasă învățăm „cum ar trebui să ne comportăm cu oamenii mai în vârstă, despre cum
trebuie să își salute profesorii și mai ales ce înseamnă «A fi copil cuminte».” (urbankid.ro)
În termeni largi, din punctul de vedere al celor mai mulți oameni, de diferite vârste, „Cei 7 ani de
acasă” înseamnă: perioada de educare a copiilor, perioada în care copiii învață cum să arate și să se
comporte în societate, perioada formării viselor legate de meserii, perioada deprinderii plăcerilor și
nemulțumirilor legate de alimentație și cercurile de prieteni, perioada în care micuții sunt învățați reguli
de igienă, și multe altele.
Dar pentru copii, și pentru ca ei să învețe orice lucru ce ține de conduită, este necesar un adult sau
cineva apropiat care să-i explice și arate. „Pentru copii este esențial exemplul faptei” (ziarullumina.ro).
Ca părinți trebuie să fim cel mai bun exemplu pentru copil ,chiar și în timpul jocului educația prin
joc presupune transmiterea de valori , acumularea de experiențe și competențe .
Familia este prima școală unde copilul învață bunele maniere chiar dacă aceasa va dura mai mult
timp, asta îl va ajuta să se descurce mai bine în relațiile cu ceilalți.
K. Gross în lucrarea sa „Viața spirituală a copilului” (1916,p. 71-72) spune că „Perioada copilăriei
face posibilă acumularea adaptărilor necesare vieții.”.
Ed. Claparede consideră jocul „un exercițiu pregătitor pentru viața de adult, având rolul de a activa
funcții motice sau mintale.”. (Educația Funcțională,București1973,Ed.Didactică și Pedagogică,p.52).
Jocul este un agent de dezvoltare de dezvoltare , de expansiune a personalității în devenire și este
determinstde nevoile copilului și de gradul dexvoltării sale .
În familie jocul îl face îl face pe copil să capete încredere în el și în părinții săi ,să înțeleagă că acasă
își poate găsi întotdeauna un punct de sprijin , de achilibru sau ajutor , răspunsul la cele mai multe
întrabări .
Perioada copilariei este foarte importantă pentru descoperirea unor talente și șlefiutea lor ,se face
astfel o pregătire a copilului pentru educație permanenta și autoeducație. Educația depinde foarte mult de
mediul înconjurător și de cadrul organizat unde se desfășoara, educația nu se poate face într-un mediu
defavorabil.
În cadrul formal din gradinița educația prin joc capătă alte valențe , avănd reguli de comportament
care sunt dobândite într-o manieră conștientă. În joc spunea ,Vâgoțchi „ Copilul își depășește întotdeauna
vârsta și comportamentele de bază( Liliana Stan , Educație timpurie Probleme și soluții, Polirom , Iași,
p.95). Copilul își dorește să se joace pentru a învăța și a se dezvolta , își ia informații din mediul
inconjurător și cu cât primește informații mai concrete , cu atât achizițiile dobândite îi vor fi mai
folositoare în viitor.
Dacă un copil învață din primii ani de viață să spună „ te rog” și „ mulțumesc” sigur la 7 ani ar
trebui să le folosească.

12
Bibliografie:
i. Liliana Stan, Educație timpurie Probleme și soluții, Polirom, Iași.
ii. Ed. Claparede, Educația Funcțională, București, 1973, Ed. Didactică și Pedagogică.
iii. K. Gross, Viața spirituală a copilului, 1916.
iv. www.ziarulumina.ro
v. www.urbankid.ro

13
 Cei sapte ani de acasa!

PROF. INV. PRESCOLAR: AGAPIE REKA GABRIELA

GRADINITA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 5 SACELE
Când vorbim despre cei sapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Cei 7 ani de acasa reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor in prima parte a
copilăriei. Deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede,
unii părinți consideră că nu este obligația lor să-i învețe anumite reguli de comportament în familie si
societate. Normele de conduită trebuie deprinse acasă, grădinița și alte medii educaționale nu pot decât să
confirme și să consolideze normele deja deprinse acasă. Specialiștii susțin că regulile de
comportament si educație oferite in primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea
lui ca adult.
Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil „bine crescut”, care ştie să
salute, să spună ”mulţumesc”, ”te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Normele de conduită, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil căruia în familie îi sunt transmise norme și reguli de conduită și comportament se va
descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Dar educaţia primită în cei de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Printre principalele norme de conduită ce compun comportamentul unui copil „bine crescut”, care
are cei șapte ani de acasă, regăsim:
• Salutul - care este prima normă de conduită învăţată în familie,
• Comportamentul în public - un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări, să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
• Comportamentul cu prietenii - jocurile copiilor sunt experienţe care îi pregătesc pe cei mici
pentru rolul de adult. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează
regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
• Înţelegerea normelor sociale - prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim.
• Recunoaşterea greşelilor - „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor in prima parte
a copilăriei.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învața să scrie, citească, educația se reflectă în toate
domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă.

14
 Părintele – primul educator

prof.înv.primar Agiurgioaiei Luminiţa

Şcoala Gimnazială nr.7 „Remus Opreanu”, Constanţa
„Copiii bine educaţi sporesc fiinţa neamului, după cum mugurii din fiecare primăvară,
strângându-se în vârful ramurilor, sporesc coroana copacului, în toate direcţiile.”
Simion Mehedinţi
Societatea românească parcurge o etapă de schimbări profunde şi spectaculoase în sistemul relaţiilor
economice şi sociale, etapă de trecere către o societate nouă, în care acţionează legile economiei de piaţă
şi un nou tip de relaţii interumane. Pentru multe generaţii, formate la şcoala societăţii trecute, se pune cu
acuitate problema adaptării la noile condiţii. Pentru tânăra generaţie însă, întrebarea care trebuie să stea în
atenţia tuturor factorilor educaţionali, este „Cum va trebui să educăm copilul de azi - tânărul de mâine,
pentru a se încadra în această societate, în care numai voinţa, hotărârea, curajul şi dorinţa de a munci îi
poate asigura o existenţă optimă? Răspunsul este deosebit de complex şi nu va putea fi dat decât atunci
când întregul învăţământ va fi complet restructurat şi când familia va înelege rolul său important privind
educaţia dată copilului în primii săi ani de viaţă.
Doi factori educaţionali sunt determinanţi pentru creşterea şi educaţia copilului: familia şi şcoala.
Familia trebuie să secundeze de aproape şi sincer grădiniţa/şcoala. Dificultăţile apar atunci când părinţii
adoptă o atitudine marcată de dezinteres faţă de sarcinile trasate de instituţia de învăţământ. În acest caz,
părinţii creează mari dificultăţi copiilor, aceştia nemaiştiind pe cine să asculte, sunt dezorientaţi, adoptă
un caracter duplicitar. Aşadar, este necesar ca părinţii şi cadrul didactic să formeze un front educativ
unitar, manifestând cerinţe unitare. Discuţiile libere, sincere, care să ducă la punctele de vedere cerute
sunt absolut necesare.
Familia constituie un rezervor de modele pentru copii, înlesnind inserarea lor în cultura societăţii,
dar şi importanţa pe care o prezintă cercul de prieteni ai copilului, grupul de joacă, un grup primar care,
de fapt, gravitează în jurul grupului familial.
Este necesar să li se explice părinţilor că zestrea nativă a copilului se dezvoltă odată cu mediul fizic
activ şi într-un mediul social propice. O schimbare în mediu poate conduce la schimbări nu numai în
conţinutul a ceea ce copilul învaţă, dar şi în capacitatea sa de a învăţa.
Dorothy L. Nolte spunea: „Copiii învaţă din felul în care trăiesc”. Astfel, ea redă corelaţia dintre
educaţia primită de copil şi mediul în care trăieşte şi învaţă. Dacă ne-ar întreba cineva care este cea mai
grea meserie din lume, fără a şovăi, am răspunde că aceea de părinte. De ce? Pentru că, deseori, „asuzi
mai tare decât un miner, cântăreşti mai atent decât un farmacist, eşti mai minuţios decât un ceasornicar,
mai precis decât un chirurg, mai perseverent decât un sportiv de performanţă, mai atent decât un arhitect”
şi exemplele ar putea continua. Ce-ţi dă oare tăria de a aduna toate aceste performanţe? Desigur,
dragostea faţă de copilul tău, dragostea faţă de cel pe care vrei să-l faci cetăţean de încredere al societăţii
pentru care se formează continuu.
A fi părinte înseamnă a fi totodată psiholog şi profesor într-un mod cu totul special. Părintele,
mama, este primul educator, cu o mare influenţă. Lucrurile învăţate de la părinte reprezintă lecţiile cele
mai importante care depăşesc ca valoare lecţiile şcolare. A fi părinte este de fapt un curs deschis
permanent, este o meserie practicată 24 ore din 24, ca psiholog şi pedagog. La primul copil este mai
dificil, dar lipsa de experienţă este contracarată de responsabilitatea sporită care ajută la obţinerea unor
rezultate bune în educarea copilului. Este ideal ca toţi părinţii să fie responsabili de educaţia pe care o
dau copilului, de propriul exemplu comportamental care constituie primul model de viaţă al celui mic.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă, care vine în cadrul instituţionalizat al
învăţământului cu un bagaj de educaţie format în „cei şapte ani de-acasă” şi ar fi păcat ca, prin acţiunea
noastră, să uniformizăm aceste individualităţi. Ele trebuie şlefuite, îmbogăţite şi tratate diferenţiat.

15
 Bibliografie
Băran-Pescaru, A., (2004), Parteneriat în educaţie – familie-şcoală-comunitate, Editura Aramis
Print, Bucureşti;
Şerdean, I., (2004), Pedagogie, Compendiu, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine;
Vrăsmaş, E., (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor. Bucureşti, Aramis.
https://avimelech24.wordpress.com/2011/02/17/poem-copiii-invata-ceea-ce-traiesc-dorothy-law-
nolte/ (18.02.2017, h 23:26

16
 Părinţii şi…cei şapte ani de acasă

Prof. Albici Luminiţa

Şcoala Gimnazială Nr. 1 Motru
Jud. Gorj
Educaţia e un factor complex şi important cu rol hotărâtor îndezvoltarea psihică şi formarea
personalităţii copilului şi constă într-un ansamblu de acţiuni şi influenţe formative exercitate în mod
intenţionat, conştient, în mediul familial până la vârsta de 3 ani, pentru ca apoi educaţia primită în familie
să se întrepătrundă şi să se completeze cu cea primită într-un mediu instituţionalizat. Copilul-afirmă H.
Pieron, nu este decât un candidat la umanitate, el se umanizează cu adevărat în procesul învăţării, găsind
încă de la naştere o ambianţă socială, o lume a obiectelor, o lume a relaţiilor umane cu care intră în
contact, însuşindu-şi treptat, prin activitate practică, prin exersare şi în procesul comunicării permanente
cu adultul, funcţia lor socială. Imitând iniţial ceea ce percepe, copilul îşi însuşeşte ulterior, în mod
conştient, diversele modele sociale, comportamentul adulţilor, ideologia lor.
În formarea personalităţii copilului sunt foarte importanţi cei şapte ani de acasă când acesta, sub
îndrumarea atentă a părinţilor va învăţa să fie cuviincios, dar în acelaşi timp şi dezinvolt, va şti să fie
respectuos, dar fără să fie timid, va şti să se poarte natural, având încredere în sine, fără să se teamă că se
face de râs. Dorinţa părinţilor este ca copilul să-şi împlinească şi să-şi exprime frumos personalitatea,
astfel că pentru acest lucru este necesar ca ei să înţeleagă rolul important pe care îl au în formarea
copilului şi că tipul de părinte în care se încadrează va determina trăsăturile copilului. Martin şi Lois
Hoffman au definit, în revista lor de cercetare, patru stiluri de educaţie: restricţie iubitoare care defineşte
părintele cu tendinţe autoritare, îngăduinţă iubitoare sau, mai simplu, părintele îngăduitor, restricţie rece
sau părintele dictator şi îngăduinţă rece, detaşată sau părintele neglijent.
Copilul poate fi uşor modelat şi educat dacă părintele ştie să stabilească reguli şi să se impună ca
autoritate, nu înainte de a arăta acestuia că este acceptat, înţeles şi iubit. Iată câteva sugestii pentru
impunerea ca o autoritate în faţa copilului:
-Să ceri copilului să facă doar acele lucruri care pot fi impuse: somnul, mâncatul, plânsul sau mersul
la toaletă;
-Să ceri lucrul respectiv doar o singură dată înainte de a-l constrânge să-l facă;
-Să nu ceri copilului prea multe lucruri deodată. De exemplu, după ce copilul învaţă să se spele pe
mâini atunci când i se cere acest lucru, se pot adăuga şi alte cereri precum: Vino la masă!, Foloseşte
şerveţelul!, Foloseşte cuţitul şi furculiţa!
-Să ceri lucruri pe care nu este uşor să le impui, după ce copilul a învăţat să răspundă la cererile
pentru a căror îndeplinirepoate fi constrâns.
Consecvenţa este un cuvânt cheie pentru că un copil se simte în siguranţă dacă şi în lumea lui există
o anumită ordine. De exemplu, dacă spui: Este timpul să vii în casă, acum! şi îi ceri să întrerupă orice
activitate începută pentru a veni în casă chiar atunci, iar altă dată îi spui: Vino chiar acum! după care îl
laşi să se mai joace un timp, fără nicio explicaţie, copilul va fi dezorientat şi nu va şti niciodată ce să facă
atunci când îl chemi în casă de la joacă. Astfel, inconsecvenţa în ceea ce se cere copiilor va duce la
inconsecvenţa lor în a asculta cerinţele părinţilor. De asemenea, părinţii trebuie să evite să fie moralizatori
şi să aibă întotdeauna grijă să nu critice persoana, ci fapta. Copilului trebuie să îi spui clar că ceea ce a
făcut nu este permis, arătându-i, în acelaşi timp, că este iubit. Afirmaţiile de genul A fost frumos ce-ai
făcut? sau Copiii cuminţi nu se poartă aşa! trebuie evitate pentru că sugerează copilului că este rău şi îi
distruge sentimentul valorii personale. Copilul nu trebuie să simtă niciodată că cel criticat este el, ca
persoană, doar fapta şi comportamentul lui trebuie criticat şi dezaprobat.
Ca părinte trebuie să precizezi în permanenţă nişte limite clare pentru că astfel copilul ştie ce anume
îi este îngăduit şi ce nu, simţindu-se mai în siguranţă fiind capabil să se autocontroleze. Părinţii pot folosi
afirmaţii de genul Nu ai voie să ieşi în stradă pentru că nu doreşti să-ţi faci rău, punându-te în pericol!.
Dacă loveşte un copil i se poate atrage atenţia că nu are voie să facă rău celor din jur şi îşi poate folosi
mânuţele pentru a-i ajuta. Aceste reguli îl vor ajuta când nu este sigur dacă are sau nu voie să facă un
anumit lucru, el se va întreba singur: Îmi va face rău mie sau celor din jur?
Scopul oricărui părinte trebuie să fie acela de a-i ajuta pe copii să crească şi să devină oameni
fericiţi, competenţi şi curajoşi.
17
Bibliografie:

Kay Kuzma, Înţelege-ţi copilul!, Bucureşti, Casa de Editură Viaţă şi sănătate, 2011
Kay Kuzma, Ascultarea de bunăvoie, Bucureşti, Casa de Editură Viaţă şi sănătate

18
 Cei sapte ani de acasă
prof. înv. primar Albulescu Cornelia
Școala Gimnazială nr.24 Timişoara

Cei şapte ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului.
Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem
cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere. Este important ca părinții să respecte regulile de
bune maniere în familie, să folosească formulele de politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă
părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un
copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o
jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”,
„mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe exemple concrete, de preferat în momentele în
care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.
Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.

19
 Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-I permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea
ce a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne
implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului.

Bibliografie:
Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002;
Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998.

20
 IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE ACASA

Prof.inv.presc.ALDEA NICOLETA
Gradinita nr. 2 Gagesti,com.Bolotesti,jud.Vrancea
Cei sapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte
a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii sapte ani de viata
ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la
scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva
etc. Cei sapte ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu
ceilalti.
Educatia copiilor in primii ani de viata, pe care si-i petrec mai ales in familie, este una de baza.
Caracterul fiecarui om se contureaza, se formeaza in aceasta perioada. De aceea, multi dintre psihologi,
pedagogi si specialisti au afirmat ca, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte importanta, in
dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de pana la 4 ani. Copiii de astazi sunt foarte agitati,
nonconformisti. Cauza acestei stari de lucru este educatia nepotrivita si timpul insuficient pe care parintii
il acorda copiilor. Parintii angajeaza foarte repede bone pentru ingrijirea copiilor si, astfel, educatia isi
pierde adevaratul ei sens, adevaratul ei inteles. Cred ca solutia poate veni si din partea scolii care poate
atrage atentia parintilor privind importanta prezentei lor pentru copii. Parintii trebuie sa aiba mai clar
trasate prioritatile si atitudinile in cadrul familiei, tinand cont de riscurile pe care le presupune societatea
de astazi.
Pentru copii si pentru viitorii cetateni ai societatii, anii petrecuti in sanul familiei sunt foarte
importanti. Este foarte important, de asemenea, ca cei care educa, parintii, sa fie rigurosi cu ei insisi,
pentru ca fiecare copil asculta sfaturile parintilor, dar observa in primul rand gesturile parintilor. O
perioada asculta de cuvant, dar pentru copii este esential exemplul faptei. Educatia sau, in sens contrar,
lipsa de educatie are implicatii majore, enorme in viitorul fiecarei persoane. E foarte usor sa identifici,
daca privesti pe strada, oameni la 20, 30, 40 de ani, care au fost sau nu educati la timp, in familie.
Cei sapte ani de acasa sunt vitali pentru copil in primul rand, pentru parinti si societate, in al doilea
rand. Cred ca esential este sa fim simpli cu copiii nostri, sa ii invatam lucrurile fundamentale. Sa faca
deosebirea intre bine si rau, frumos si urat. Trebuie sa invatam sa dam si sa primim mai tarziu. Este
nevoie sa intelegem ca educatia se face pentru copii si nu pentru linistea si comoditatea noastra de mai
tarziu. Ne educam copiii in primul rand pentru binele lor, pentru a le da o sansa in plus, pentru a le face
drumul in viata mai tarziu.

21
 BUNA CREȘTERE – MOȘTENIREA DE PREȚ
LĂSATĂ COPIILOR DE CĂTRE PĂRINȚI

Profesor pentru învățământul primar, Aldescu Petruța

Școala Gimnazială, Comuna Măgurele
Județul Prahova

Nu știm experiența câtor generații este strânsă în expresia „cei șapte ani de acasă”, dar cu siguranță
ea provine din vremea când școlaritatea începea la vârsta de șapte ani și toate acumulările copilului de
până atunci proveneau strict din familie.
În zilele noastre, educația copilului este influențată și de alți factori, dat fiind faptul că cei mici sunt
incluși în diverse forme educaționale de la vârste fragede, dar asta nu face ca sensul inițial al expresiei să
se schimbe. Ea ne duce cu gândul tot la bagajul de comportamente și norme de conduită pe care copilul le
aduce cu el din familie.
Dostoievski spunea că „suprema pedagogie este casa părintească”. Acolo copilul învață pentru
prima dată despre „te rog”, „mulțumesc” și „cu plăcere”, despre cum și când se spune „bună ziua” și „la
revedere”.
Este adevărat că educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, dar cu siguranță un
părinte deține aceea știință, fără a fi un psiholog, care îi permite să transmită celui mic valorile care să îl
transforme într-un adult cu „cei șapte ani de acasă”. Și acea știință este exemplul personal. Părinții trebuie
să fie modele pentru copiii lor. Degeaba îi spunem copilului că nu e frumos să țipe dacă el aude mereu
certuri între părinți. Nu e suficient să-i atragem atenția că nu a spus mulțumesc atunci când a primit ceva
de la cineva, dacă acasă nu a auzit pe nimeni spunând asta. Politețea devine astfel oglinda familiei.
Copilul învață prin imitație, învață implicit. Dacă tatăl și mama se poartă cuviincios cu bunicul și cu
bunica, va învăța și el să facă același lucru; dacă va vedea că mama îi salută, îi respectă și vorbește
frumos despre cei din jur, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi.
Și cinstea o învață din familie. Așa, ca Ioniță din „Întâiul drum”, de Ion Agârbiceanu, care a învățat
buna purtare de la mama lui. „Douăzeci trebuie să fie, așa mi-a spus mama și ea știe număra și nu minte”
îi spune el jupănului de la prăvălie, care îl punea la încercare, să vadă dacă știe număra, „...am dreptate,
jupâne! Doar nici eu nu mint, ca și mama.”
Tot de la părinți se învață și expresia magică „îmi pare rău”. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să
o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea
exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Regulile transmise de părinți vor fi percepute în mod pozitiv atunci când copilul se simte apreciat.
Atunci va accepta mai ușor să aștepte să vorbească după ce termină celălalt de vorbit, să aibă răbdare, să-
și aștepte rândul, să respecte și dorințele celorlalți, să împartă jucăriile și să nu-și împartă dreptatea cu
pumnii.
Din nefericire, tot prin imitație copiii învață și comportamente indezirabile: dacă cei din familie
jignesc, râd de slăbiciunea fizică sau de orice dizabilitate a cuiva, la fel vor face și cei mici. Și răul nu se
oprește aici, pentru că astfel de copii aduc cu ei în colectivitate atitudini violente care, mai devreme sau
mai târziu, vor conduce la respingere din partea membrilor grupului.
Este important pentru părinți să știe că este necesar să stabilească reguli și anumite limite pentru
comportamentul copilului, să comunice cu el și să-l învețe să-și exprime sentimentele și emoțiile. Un
copil iubit și apreciat va accepta cu mai mare ușurință toate acestea, iar dacă modelul oferit de către
părinți este și el unul bun, atunci reușita misiunii celor „șapte ani de acasă” este asigurată.
Este adevărat că acum nu prea se mai poate vorbi despre „cei șapte ani”, fiindcă ei au rămas ceva
mai puțini, vreo trei-patru, dar ideea de bază a acestei expresii rămâne valabilă: normele de comportament
se învață în familie. Grădinița, și apoi școala nu pot decât să consolideze toate aceste deprinderi sau
comportamente.
Rămâne însă întrebarea: în grija cui rămân cei șapte ani de acasă când părinții pleacă la muncă în
străinătate și copiii ajung în supravegherea te-miri-cui, când mama și tata, prea ocupați cu siguranța
materială a familiei ignoră nevoia celui mic de a avea un model pe care să-l urmeze sau când ignoranța și
22
delăsarea părinților sunt atât de mari încât înăbușă bunul simț? Da, bunul simț al omului simplu, cara a
stat la baza educației atâtor generații de copii. Bunul simț care-i lipsește mamei lui Ionel, din „Vizita...”
lui Caragiale, ale cărei „...păreri sănătoase în privința educației copiilor” au transformat odrasla în ceea
ce cunoaștem cu toții, un răzgâiat lipsit de maniere.
Cei șapte ani de acasă rămân așadar temelia peste care școala poate desăvârși un edificiu minunat:
copilul educat.

23
 Educația începe cu cei 7 ani de-acasă!

Prof. înv. primar, Alexandru Constantin-Lucian

Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o
colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social,
mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas.
Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece
dintr-o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină.
În băncile din clasele primare se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din
multe puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai
gălăgioşi, şi mai tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri!
Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în
felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei
amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. De ce să se încarce programul educativ, de exemplu, al unui copil de clasa 0 cu o serie de
deprinderi elementare pe care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă?
Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta
şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum
sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii
care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor
de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli
educative din primii ani de viaţă a acestor copii.
În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări
care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic
capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un
mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va
căpăta trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social. Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi,
surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe autoritate şi respect.
Ca şi adultul, copilul are nevoie de pauze, atât de importante pentru refacerea energiei sale
creatoare. De aceea, programul lui nu va fi plin până la refuz, nu vom crea în jurul lui o atmosferă de
veşnică încordare. În mod voit vom face mici pauze, pentru a se bucura de succesul său sau pentru a-şi
limpezi neplăcerile care survin în chip firesc în procesul educativ.
Această atitudine a educatorilor presupune mult tact, răbdare şi o bună cunoaştere a posibilităţilor
de manifestare ale copilului. Dacă este împins de la spate în tot ceea ce face, se va produce un
dezechilibru în funcţiile neuropsihice, stânjenind dezvoltarea copilului şi transformându-l într-o fiinţă
irascibilă, nervoasă.
Realizarea tuturor cerinţelor enumerate mai sus presupune existenţa unui cămin armonios, a unei
ambianţe familiale echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii. În funcţie de
relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă de obiecte,
faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui. supravegheată, dirijată, fără însă a-l dădăci la tot pasul.

24
 Școlarul mic - metode de cunoaștere a personalității

prof. înv. primar Leila Ali,

Școala Gimnazială nr.24 ,,Ion Jalea” Constanța
Deşi psihologia oferă tabloul general al fiecărei vârste şi metodele de investigare biopsihică, doar
practica organizată pe baze ştiinţifice dă posibilitatea să se compare rezultatele obţinute, în cadrul real al
evoluţiei copilului.
Un învăţător abilitat ştie că nu se poate bizui numai pe specificul unei metode. Experienţa şi
pregătirea sa îl va determina să îmbine observarea cu metoda biografică. Aceasta din urmă va căpăta mai
multă însemnătate catre finalul clasei a III-a, ba chiar la finalul clasei a IV-a, deoarece în acel moment al
evoluţiei personalitatea copilului prinde un contur semnificativ, iar evenimentele din viaţa personală au
un anume impact asupra evoluţiei sale ( copii ai căror părinţi lucrează în străinătate iar ei sunt abandonaţi
rudelor, cei care au un deces în familie, cei care s-au mutat cu domiciliul ori au schimbat şcoala, etc.)
Utilizată de regulă în timpul desfăşurării unei activităţi, ori în cadrul unei activităţi
extraşcolare/extracurriculare, metoda convorbirii este foarte eficientă. O condiţie importantă pentru
reuşita acestei metode, este ca învăţătorul să adopte o atitudine neutră, principală, fără a sugera elevului
un eventual răspuns.
Tot în cadrul metdelor investigative se regăseşte şi metoda analizei produselor activităţii . Aceasta
oferă date foarte relevante despre structura şi capacităţile psihice ale subiectului. Prinanaliza scrierii
elevului de clasa I se pot obţine date importante despre capacitatea integrării elementelor grafice în unităţi
lexicale, despre câmpul perceptiv-vizual, despre nivelul seyorio-motor al gestului scrierii. O compunere
orală sau scrisă oferă date despre limbaj , blocul operator cognitiv, memorie, aptitudini. Pentru ca acestă
metodă să-şi dovedească eficacitatea, să-şi păstreze valoarea de obiectivitate, învăţătorul trebuie să
stabilească riguros criteriile de apreciere. Foarte eficiente pentru determinarea stadiilor particulare şi cu o
largă răspândire sunt testele standardizate. Există teste pentru cunoaşterea particularităţilor tuturor
componentelor personalităii, a proceselor şi capacităţilor biopsihice: cognitive, senzorio-motorii,
aptitudinale, atitudinale.
Investigaţiile asupra copilului trebuie să abordeze personalitatea acestuia în integralitatea structurii
acesteia, în ansamblul biopsihic, aşa cum se prezintă pe un anumit palier al devenirii, în interacţiune cu
toţi factorii interni şi externi. În aceeaşi ordine de idei, trebuie reţinut faptul că activitatea de cunoaştere a
copilului trebuie să fie sistematică, iar metodele folosite să fie cât mai variate.
În perioada sărbătorilor de iarnă orice cadru didactic are prilejul şi terenul favorabil aplicării
metodelor de investigare. Orice serbare şcolară ori petrecere tematică, orice felicitare creată şi scrisă
poate dezvălui multe din personalitatea unui elev. Poate fi urmărită îndeosebi conduita în grup şi chiar
integrarea socială a elevului. Investigaţia nu va fi limitată numai la persoana copilului, ci şi asupra
mediului şcolar şi extraşcolar, mai ales asupra mediului familal.
Prin specificul profesiei sale , învăţătorul intervine în modificarea condiţiilor de mediu: dotarea şi
ambianţa sălii de clasă, menţinerea unui clmat pozitiv în şcoală dar, într-o mare măsură şi în mediul
familial.

Bibliografie:
1. Sălăvăstru, Dorina - Psihologia educației, Iași, Editura Polirom, 2004.
2. Turcu, Filimon și Turcu, Aurelia - Dicționar explicativ de psihologie școlară, București,
Editura Eficient, 2000.

25
 Cei şapte ani de acasă!"

Prof.înv.preprimar Tănăsoiu Alice

GPP.NR.1, Călimănești

Câţi dintre noi nu ştim această formulă, des auzită şi folosită la adresa copiilor noştri.
Dragi mămici şi tătici, această formulă nu s-a referit niciodată la faptul că un copil şi-a petrecut
primii şapte ani din viaţă lângă familia lui, ci la educaţia pe care a primit-o în cadrul ei. Deprinderile de
comportament, stimă de sine atitudinea faţă de ceilalţi şifaţă de şcoală, se formează în aceşti 6-7ani.
Iată câteva reguli de educaţie prin care pot fi învăţate bunele maniere de către copii de la proprii
părinţi:

1. Aşteaptă-ţi rândul pentru a vorbi!

Copiii sunt impulsivi şi de multe ori întrerup persoană cu care poartă o conversaţie, eoarece sunt
nerăbdători să se facă auziţi. Însă tu că părinte trebuie să îi explici pe un ton calm şi răbdător că nu este
politicos să o întrerupi pe mami când această vorbeşte cu cineva. Nu este cazul să-i atragi atenţia copilului
imediat ce acesta a greşit şi niciodată să nu tipi (de ex. "Lasă-mă, nu vezi că vorbesc cu cineva!?")
deoarece el nu o percepe încă că pe o greşeală ci ca pe o respingere din partea ta. Pentru a evita o astfel de
situaţie vorbeşte cu fiul sau fiica ta acasă şi explică-i cât de important este să îi asculte pe ceilalţi până la
capăt, apoi să-şi spună punctul de vedere. Ascultă copilul cu atenţie atunci când are ceva de spus, ba poţi
să îl ţii de mânuţa, pentru a-i dovedi cât de interesată eşti de ceea ce povesteşte el. Este un prim pas în
dobândirea unei bune maniere de a-şi aştepta rândul şi de a vorbi la momentul potrivit.

2. Fără porecle şi jigniri!

Nu porecli şi face haz de numele sau prenumele persoanelor în faţă copilului. Chiar dacă este foarte
"distractiv", tu că adult ştii cât doare această batjocoră, iar copii nu îndeplinesc maturitatea necesară
pentru a face diferenţa între a glumi şi a vorbi serios. În loc de a eticheta, poţi să îi explici copilului cum
poate el să-şi exprime sentimentele faţă de cei din jur, însă fără a jigni.

3. Fii politicos!
Învaţă copilul să fie politicos. Întotdeauna toţi membrii familiei trebuie să salute când cineva intră în
casă. În funcție de nivelul de formalitate, îţi poţi învăţa copilul să dea mâna cu adulţii cunoscuţi, dar nu
este necesar să dea mâna cu alţi copii. Cu toate acestea, copilul ar trebui să spună întotdeauna, "salut" ,
bună" sau "sărut-mâna", atunci când vine cineva în vizită. Precizează-i celui mic că numai procedând
astfel oaspeţii se simt bineveniţi.

4. 4. Spune, "Te rog" şi "mulţumesc"cât mai des!

Aceste forme de politeţe exprimă respect şi apreciere. Laudă copilul atunci când le foloseşte pentru
a-i încuraja acest comportament pozitiv. Astfel, vei avea un copil educat şi cu bunele maniere învăţate de
acasă.

5. Fă curat după tine!

Fie că eşti acasă sau în vizită la un prieten, formează copilului deprinderea de a-și strânge jucăriile
sau să arnajeze acolo unde a făcut dezordine.
Explică-i că este mizeria lui, aşa că fiecare trebuie să cureţe după el însuşi. Binenţeles, îi poţi
preciza cazurile excepţionale, în care gazdă nu permite că oaspetele să facă curăţenie sau să strângă masă,
dar copilul trebuie să ştie că acesta este un gest pe care şi el trebuie să-l facă la rândul lui.

26
 6. Fii fair-play!
Copiii, de obicei, după ce s-au jucat un joc (sport, cărţi, table, şah etc.) dacă rezultatul nu este în
favoarea lor se supără şi nu se mai joacă în continuare.
Tu, mămică, va trebui să-l educi într-o manieră pozitivă să înveţe să-şi accepte succesul dar şi
eşecul. Indiferent de rezultat, joacă prietenii sau colegii trebuie să fie o activitate cât mai plăcută. Fiul sau
fiica ta trebuie să înveţe să îi felicite pe câştigători şi totodată să se bucure într-un mod civilizat că a
câştigat.

7. Primeşte complimentele politicos!

Dacă cineva îl laudă pe copilul tău, este bine să-l înveţi să spună mulţumesc, fără a spune " nu e
adevărat!" şi să-şi expună defectele. Acest comportament pozitiv îl învaţă pe parcurs de la părinţi şi din
anturajul sau.

8. Fii tolerant!
Când oamenii fac lucrurile diferit faţă de cei din familia ta, din cauza diversităţii în cultură, rasă sau
religie trebuie explicat copilului că nu este nimic greşit în comportamentul niciuneia dintre părţi şi că
oamenii acţionează diferit. Subliniează cât de interesant este modul în care familiile sunt diferite şi fac
lucruri diferite. Oamenii au propriile lor tradiţii sau ritualuri iar cel mic va învaţă să fie tolerant cu cei din
jurul său.
Dragi părinţi, folosiţi diplomaţia şi tactul, nicidecum frica şi bătaia. Nu trebuie să bombardaţi cu
informaţii inutile copilul, cu tot felul de conduite complicate, ci ar fi bine să încercați să îi explicață, încă
de mic, bazele comportamentului manierat în societate.
Nu uita că principalul tău scop, ca mămică sau tătic este ca cel mic să-şi formeze deprinderi morale
şi maniere frumoase.

27
 Cei sapte ani de-acasa

Prof. inv. prescolar Alupi Mihaela Gabriela

Gradinita nr 1 Bolatau- Zemes jud Bacau
Educatia unui copil nu se limiteaza doar la a-l invata sa scrie, sa citeasca si sa calculeze. El trebuie
sa invete si cum sa se comporte cu ceilalti, iar asta e raspunderea ta. Obisnuieste-l de mic cu bunele
maniere. Sunt cheia catre succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in
prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de
a-l obisnui cu bunele maniere este sa fiti voi, parintii, un bun model pentru el. Incepe sa il inveti lucrurile
simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie
sa se opreasca aici.
Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu
un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna
respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Asadar, cum il inveti bunele maniere?

Ce faci si ce nu faci
A-l invata bunele maniere este un proces zilnic, care va dura in timp si vei avea multe ocazii sa il
indrumi in directia corecta. Tine minte aceste sfaturi:
• Chiar daca a gresit de cateva ori, nu te grabi sa tragi concluzia ca este prost crescut sau ca tu ai
uitat ceva foarte important. Este posibil sa aiba nevoie doar de una doua lectii de bune maniere pentru ca
problema sa se rezolve.
• Explica-i clar si invata-l ce anume trebuie sa faca sau nu. In loc sa ii spui un scurt (si pentru el
greu de inteles): "Nu mai fi atat de grosolan", spune-i: "Nu este politicos sa ragai la masa, dar, daca o faci,
se cuvine sa iti ceri scuze". Sau, daca zbiara prin casa, nu-i spune: "Inceteaza cu tipetele in casa", ci fii
mai blanda, ca sa inteleaga in fond ce astepti de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea in casa".
• Daca cel mic isi exprima sentimentele folosind expresii sau atitudini mai putin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci incearca sa reformulezi. De exemplu, cand el zice: "Iahh, imi vine sa vars cand vad chestia
asta verde", tu corecteaza-l spunand: "Frumos ar fi fost sa spui ca nu iti place deloc spanacul".
• Fii intelegatoare si accepta-i greselile. Aminteste-ti ca nu este inca suficient de matur pentru a sti
bine cum trebuie sa se comporte in anumite situatii. Si noi, adultii, gresim adeseori, daramite ei...
• Educatia se face doar acasa, cu discretie, in familie. Nu ii tine prelegeri si nu il critica in public, nu
il umili si nu il jigni fata de straini, chiar daca greseala a fost destul de mare. A-i face lui o scena de fata
cu altii dovedeste ca nici tu nu ai prea fost atenta la lectiile de bune maniere.
• Fii consecventa. L-ai invatat de la doi ani sa spuna "te rog" si "multumesc"? La 6 ani este evident
ca ar trebui sa le foloseasca.
• Oricum, procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca sa
invete ceva!

Pana la 3 ani
Chiar daca cel mic este nazuros, obraznic sau suparacios, nu trebuie sa confunzi comportamentul lui
cu lipsa de maniere - este o etapa fireasca a dezvoltarii sale. Pana la varsta de 3 ani nu te astepta sa
cunoasca si sa respecte mai mult de una - doua reguli de politete. Desigur, nu este prea devreme sa il
inveti sa utilizeze formule ca "te rog", "multumesc", "buna ziua" si "la revedere". Incurajeaza-l sa le
foloseasca nu doar cu strainii, ci si in familie. Astfel, nu uita ca, dupa ce ii oferi paharul cu apa pe care ti
l-a cerut, sa ii amintesti: "Acum, spune multumesc". Fii un bun exemplu pentru el - comporta-te calm si
manierat, fara tipete si expresii deplasate si adreseaza-te politicos atat lui, cat si celorlalti din casa. Astfel,
devii tu insati un exemplu. Pe de alta parte, nu uita sa il feliciti si sa il lauzi ori de cate ori micutul se
dovedeste bine crescut.

28
 Intre 3 si 5 ani
Cu putina creativitate, il poti ajuta pe micutul tau de 3 sau 4 ani sa inteleaga de ce unele lucruri
trebuie facute intr-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventeaza jocuri in care el sa fie actorul
principal. Propune-i sa fie gazda si tu musafir.
Va invata cum sa isi trateze invitatii: sa le serveasca prajiturele sau, pur si simplu, sa poarte o
conversatie politicoasa. Gandeste-te la situatiile cu care te confrunti tu zi de zi si vei gasi pentru el
numeroase roluri: poate fi vanzator sau cumparator intr-un magazin, poate fi patron sau angajat, sofer sau
prietenul unei persoane importante pe care el o admira.
El se va distra, iar tu iti vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micutul va deveni tot mai constient de
modul in care actiunile si cuvintele sale afecteaza sentimentele celor din jur. Foloses-te-te si de povesti,
de carticele cu imagini, de muzica sau casete video cu desene animate.

Intre 5 si 7 ani
O data ce incep sa mearga la gradinita, cei mici devin tot mai independenti. Pentru ca nu vei fi tot
timpul alaturi de el, va trebui sa ii dezvolti mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate,
copii si adulti. Acum ar trebui sa cunoasca si sa respecte manierele de baza la masa, sa poarte o
conversatie cu adultii, sa stie cum sa faca si cum sa primeasca un compliment.
De acum inainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari, etc. Poti
incepe sa ii supraveghezi interventiile in discutii si sa ii explici ca este politicos sa il lase pe celalalt sa
termine ce are de spus. Foloseste-te de exemplele din viata de zi cu zi, de la gradinita, de pe strada, dar
fara sa faci pe profesoara. Nu il ameninta, folosind expresii ca: "Sa nu te prind ca faci vreodata ca Andrei,
ca iti rup urechile". Cand greseste, atrage-i atentia si aminteste-i ce are de facut.

Intre 8 si 10 ani
Este varsta la care cei "7 ani de acasa" trebuie sa se fixeze definitiv in comportamentul copilului
tau. Metoda pe care o poti folosi este cea clasica, adica a unei continue repetitii. Daca pana acum i-ai mai
trecut, uneori, cu vederea lipsa de buna cuviinta, acum a venit momentul cand trebuie sa fii mai
categorica. In unele cazuri poti recurge chiar la mici pedepse (ii interzici de exemplu, televizorul, nu il
mai lasi sa iasa afara la joaca cu prietenii, nu mai are voie o luna sa vada nici un film, etc.).
De asemenea, daca intr-o anumita imprejurare (in vizita, la o aniversare, etc.) s-a comportat
ireprosabil, merita o recompensa, cat de mica. Daca a gresit, nu il critica de fata cu alte persoane straine.
La aceasta varsta se simte foarte stanjenit daca i se face morala in public si va avea tendinta sa procedeze
exact pe dos. Continua sa ii cultivi respectul pentru cei din jur.

Ce ar trebuie sa stie:
Pana la 3 ani
• sa salute si sa raspunda la salut ("buna ziua", "buna seara", "la revedere")
• sa spuna "multumesc", "te rog”, "cu placere"
• sa dea mana cu cineva
Intre 3 si 5 ani
• sa spuna "Pardon"
• sa bata la usa cand intra intr-o incapere
• sa ceara permisiunea ("Mami, imi dai voie sa..." sau "Pot sa...")
• sa foloseasca batista
Intre 5 si 7 ani
• sa raspunda cuviincios la telefon - sa se prezinte, sa nu tipe in receptor si sa nu lase interlocutorul
sa astepte la telefon
• sa isi ceara scuze atunci cand greseste
• sa stie sa ofere si sa primeasca un dar
• sa nu intrerupa conversatia adultilor
• sa intrebuinteze corect tacamurile
Intre 8 si 10 ani
• sa respecte bunele maniere la masa (sa nu soarba, sa nu plescaie, sa nu tina coatele pe masa, sa nu
se intinda peste masa, sa nu gesticuleze cu tacamurile, sa nu manance cu cutitul, etc.)

29
• daca primeste o cutie de bomboane, politetea ii cere sa o desfaca si sa ii serveasca pe ceilalti
• sa nu dea replici rautacioase despre colegi (si, in nici un caz, cand acestia sunt de fata)

30
 MITUL CELOR SAPTE ANI DE ACASA

PROF. INV. PRIMAR AMARIEI ADRIANA

SCOALA GIMNAZIALA GÂRBOVI, JUD. IALOMITA

Nici un părinte nu-și dorește ca propriul copil să dea dovadă de proastă creștere acasă sau în
societate. Și, evident , fiecare părinte ar dori ca fiul sau fiica sa să aibă un comportament exemplar la
școală, în parc, la teatru sau în vizită la cunoscuți. Așa că, educația copilului începe de timpuriu , prin
învațarea unor norme de conduită și igienă în sânul familiei și se continuă in școală sau alte medii
educaționale. Realitatea de astăzi , când copilul merge la gradiniță de la 3 ani și la 6 ani intră deja la
școala, rastoarnă mitul celor șapte ani de acasă?
Cei mici părasesc sfera familiei înaintea vârstei de 7 ani și intră în colectivitate începând o nouă
etapă a vieții lor, iar părinții trebuie să se informeze nu numai despre activitațile pe care le desfașoară
copilul la gradiniță sau școală, ci și despre mediul în care le desfășoară. Este indicat ca părintele să
cunoască întregul program al copiilor pentru a putea adapta activitățile de acasă astfel încât , să existe o
unitate și continuitate între școală și familie. De exemplu, dacă un copil are de colorat legume de toamnă
si părintele observă că cel mic nu a folosit culorile potrivite, nu trebuie descurajat ci mai degrabă trebuie
provocat la o discuție din care acesta să înteleagă cum să utilizeze corect culorile. „Îmi place desenul tău,
dar sunt surprinsă că ardeiul tău este albastru. Vrei să vorbim despre el? Vom merge să cumpărăm câteva
legume să vedem ce culoare au. ” Este foarte important ca discuțiile să fie destinse, fară critici pentru ca
cel mic să nu fie descurajat și să-și piardă încrederea in el.
Comunicarea dintre părinți si copii este foarte importantă și ei trebuie crescuți cu mare atenție și
responsabilitate, pentru că, de cele mai multe ori, cei mici copiază modelele vii, imită gesturi și atitudini.
Regulile de comportare civilizată și respectul față de cei din jurul tău se învață în sânul familiei și de
aceea se spune că cei 7 ani de acasă reprezintă piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde
cum vei fi privit în societate și cum vei fi agreat de cei din jurul tău. Din păcate sunt și situații când unii
copii au un comportament inadecvat față de semenii săi, se autoizolează de cei din jur, iar parinții refuză
să vadă adevărul în defavoarea copilului. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate
educa copilul în primii 7 ani de viață?
În primul rând «fii tu un exemplu!» . La această vârstă puterea exemplului e foarte importantă.
Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaiele pe stradă , fii tu primul care pune resturile la coș. Cedează
locul tău într-un mijloc de transport unei persoane mai în vârstă și el va proceda la fel. Ajută persoane
aflate în impas și el va deveni un om cu spirit civic. Degeaba îi spunem copilului să nu mai țipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinți. Sau este ineficient să- i atragem atenția că nu a spus mulțumesc
când în casă el nu aude acest cuvânt.
Apoi «explică-i despre bunele maniere în public!» Crizele de nervi și țipetele nu îl vor ajuta să
obtină ceea ce își dorește. Trebuie descoperit împreuna ceea ce îl supără și căutate cele mai bune soluții.
Pentru a preveni un astfel de compotrament pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi
în public.
«Învață-l să respecte reguli!» Nu trebuie să-i interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător,
ci trebuie să- i explici mai degrabă consecințele acțiunilor lui . Expresiile «Spală-te pe maini… acum!»
trebuie evitate pentru că va apărea cu siguranță refuzul. Dacă îi explicăm și de ce trebuie să se spele des
pe mâini copilul va înțelege că sănatatea lui e importantă și poate preveni îmbolnăvirea. Sau « nu ai voie
să umbli cu chibriturile !» îi va stârni curiozitatea și va acționa contrar așteptărilor noastre. Explicațiile
suplimentare îi va face pe copii să înțeleagă mai bine cum să se ferească singuri de pericole și să aiba
singuri grija de propria persoană.
Totodată este foarte important să nu uităm să- i lăudam pe copii ori de câte ori aceștia dau dovadă
de bună creștere și să- i recompensăm când fac fapte bune, cu scopul de a le ridica stima de sine și a
căpăta încredere în propriile forțe.
Parinții au o foarte mare influenta asupra copiilor până la varsta de 7 ani și pot transmite cu
ușurintă celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte o dată cu intrarea lor într-o socitate
permanent în transformare și plină de provocări.
Cei șapte ani de acasă reprezintă haina pe care o portă omul o viață intreagă și reprezintă prima
educație primită în sânul familiei care ghidează omul pe tot parcursul vieții. Fără drept de apel , această
31
expresie va dăinui chiar dacă societatea în care trăim evoluează continuu și educația copilului depașește
granițele familiei înaintea împlinirii acestei vârste.
„Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viată; de aceea pe
lângă viată, daruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i.”( Aristotel)

32
 EDUCAŢIA CELOR 7 ANI DE-ACASĂ

Prof. înv. preşcolar:Andreescu Elena

Şcoala Gimnazială ,,Tudor Vladimirescu”
Structură Şcoala Gimnazială nr.2 Piteşti

Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiţtii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la
şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu
ceilalţi.
10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani:
1. Invaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii;
limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei!
4. Invaţă-l să iubească lectura şi cărţile - începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi,
treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în nici un fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" şi
concentrează-te pe disciplina pozitivă!
7. Invată-l să isi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale
paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.
8. Invaţă-l să spună mereu adevărul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine!
Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă
vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de
performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle şi spune-i
zilnic că il iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări
etc.
Să ajutăm copiii să-şi îndrepte greşelile mai mult decât să se dezvinovăţească, insistând pe o
sinceritate maximă.
Este necesar să le repetăm unele lucruri de mai multe ori, dar cu răbdare şi dragoste reuşim să
punem ordine în multe.
Dacă este cazul să avertizăm, s-o facem cu delicateţe, între patru ochi şi în secret, pentru ca ei să-şi
deschidă inima, chiar şi atunci când, în orgoliul lor, cred că nu ar trebui s-o facă.
Referitor la pedepse, iată câteva sfaturi inspirate de cei cu îndelungată experienţă în educaţie:
a. „Nu pedepsiţi niciodată decât după ce aţi epuizat toate celelalte mijloace".
- „Este desigur mai uşor să ne enervăm decât să răbdăm, să ameninţăm un copil decât să-l
convingem".
- „Este mai comod pentru nerăbdarea şi mândria noastră să-i pedepsim pe cei ce ni se împotrivesc în
loc să-i corijăm prin a-i suporta cu tărie şi bunătate".
- Sunt rare cazurile când ajută o pedeapsă neaşteptată dată înainte de a fi căutat mai întâi alte
mijloace.
- Părinţii care nu iartă nimic copiilor, obişnuiesc să-şi ierte totul lor înşişi.
- „Se recomandă ca acolo unde e suficientă atenţionarea să nu fie folosit reproşul, iar unde reproşul
este suficient, să nu se meargă mai departe".
b.„Pentru a corija să se aştepte momentul potrivit".

33
 - „Nu pedepsiţi copilul chiar în clipa greşelii sale ... trebuie să-i lăsaţi timp pentru a reflecta, pentru
a intra în el însuşi"... să-şi consume vina devenind conştient de greşeală, izvorând astfel în inima lui
dorinţa de îndreptare.
- Să nu acţionaţi din pasiune sau furie, dar „mai înainte de toate aşteptaţi să fiţi stăpâni pe voi
înşivă".
- În anumite momente foarte grave, ajută mai mult o recomandare la Dumnezeu, „un act de umilinţă
făcut faţă de el decât o furtună de cuvinte".
c.Să fie lăsată totdeauna speranţa iertării
- „A uita şi a face să se uite zilele triste ale greşelilor" este marea artă a unui bun educator.
Dumnezeu ne iartă în taina spovezii şi aruncă păcatele (greşelile) noastre în Marea Uitării şi scrie:
„Interzis pescuitul!"
- „Trebuie evitate durerea şi teama inspirate de corijare şi spus totdeauna un cuvânt de întărire".
- Uneori e de a juns să-i facem să creadă că nu ne gândim că au făcut-o cu răutate şi-i putem astfel
împiedica să mai cadă din nou în aceeaşi greşeală.
d.Dacă totuşi e necesar aplicarea unei pedepse, aceasta trebuie să fie de aşa natură încât să-i facă să
devină mai buni
- Pentru copii şi tineri „este pedeapsă doar ceea ce slujeşte ca pedeapsă". S-a observat, de pildă, că
un simplu gest ce exprimă nemulţumirea părintelui, „o privire deloc iubitoare asupra unora produce un
efect mai mare decât l-ar produce o palmă..."
- „Să ne amintim că forţa pedepseşte viciul, dar nu-l vindecă pe cel vicios".

Bibliografie:
1. Sengalli, Gianni - Educare come Don Bosco. Attualità del suo „sistema preventivo", Ed. Elle Di
Ci Leumann, Torino, 1979.
2. Nancy L. Van Pelt - Secretele părintelui deplin, Ed. Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2002.

34
 Cei şapte ani de acasã

Prof. ȋnv. primar Andrei Alexandra

Şcoala Gimnazialã “Dumitru Rãdulescu “ Oarja, jud. Argeş
“Educaţia ne-a fãcut ceea ce suntem” (C.A. Helvetius). Pornind de la acest citat, putem afirma
faptul cã educaţia este cea care-l formeazã pe om, ȋl contureazã şi-l transformã ȋntr-o fiinţã nepreţuitã. A
avea educaţie ȋnseamnã a avea libertatea de a te exprima şi de a acţiona ȋn funcţie de propriile tale
convingeri.
Educaţia copiilor, precum şi formarea personalitãţii acestora, ȋncepe din familie. Implicarea
familiei ȋn educaţie, ȋncã din primii ani de viaţã, are o importanţã deosebitã ȋn dezvoltarea, atât mentalã
cât şi fizicã, a copiilor.
Bine cunoscuta expresie “ cei şapte ani de acasã”, se referã la faptul cã un copil este bine crescut,
ştie sã se comporte cuviincios cu cei de vârsta lui, dar şi cu adulţii, sã foloseascã tacâmurile, sã salute şi sã
mulţumeascã.
Pentru a se putea integra ȋn societate, copilului trebuie sã i se implementeze bunele maniere şi
regulile morale de cãtre familie, ȋncã din primii ani de viaţã. Pentru ca acest lucru sã se poatã realiza, un
rol extrem de important ȋl reprezintã dragostea dintre copil şi pãrinte. Educarea copilului ȋntr-o atmosferã
bazatã pe iubire şi ȋncredere face ca regulile sã se transmitã ȋntr-un mod mai plãcut copilului. Casa
pãrinteascã este o grãdinã ȋn care creşte cea mai nobilã floare: floarea umanã. Cât timp ţine educaţia? Ea
existã toatã viaţa. “ Educaţia este ceea ce supravieţuieşte dupã ce tot ce a fost ȋnvãţat a fost uitat”
(Skinner).
La vârsta de 2 ani, copilul nu ȋnţelege ce este bine şi ce este rãu, dar ȋi putem arãta când şi cum sã
spunã:”bunã ziua”, “te rog”, “mulţumesc”, “la revedere”, iar acesta va ȋnvãţa prin imitaţie.
De la vârstele de 3-5 ani, copilul poate ȋnvãţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu se cuvine la
masã, ȋntr-o vizitã, ȋn parc, la grãdiniţã. Masa alãturi de familie, mersul la cumpãrãturi, vizitele la bunici,
sunt momente ȋn care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5-7 ani copilul devine mai
independent, este bine sã-l ȋncurajãm a purta conversaţii cu adulţii sau cu copii de aceeaşi vârstã.
“Exemplul este cel mai bun percept”( Aesop). Pãrinţii sunt modele pentru copii. Nu-i putem cere
copilului sã nu mai ţipe, dacã acest lucru se ȋntâmplã frecvent ȋn casã, sau sã spunã “mulţumesc”, dacã
acesta nu aude niciodatã spunându-se astfel ȋn cadrul familiei.
Normele de conduitã se ȋnvaţã din familie. Şcoala va consolida ulterior aceste norme. De pãrinţi
depinde ca adolescentul, tânãrul de mâine, sã absoarbe ȋn primii ani ai copilãriei, toate componentele unei
bune creşteri. Printr-un copil “bine crescut” ȋnţelegem un copil care ştie sã salute ( aceasta fiind prima
normã de conduitã ȋnvãţatã ȋn familie), comportamentul ȋn public ( copilul ştie sã rãspundã la ȋntrebãri şi
sã susţinã o conversaţie), comportamentul cu prietenii ( aceastã normã se realizeazã prin joc, copilul ȋşi
respectã partenerii de joacã, ȋnţelege şi se conformeazã regulilor), manierea la masã ( acesta ştie sã
foloseascã tacâmurile), recunoaşterea greşelilor ( copilul foloseşte :”ȋmi pare rãu”, “te rog”), are tact şi
toleranţã ( nu râde de slãbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate).
Educaţia din primii ani de acasã, de care cei mici au parte ȋn familie, defineşte ȋn bunã mãsurã
viitorul adult. Aceastã perioadã de timp este consideratã “culmea achiziţiilor”, fiind una din perioadele de
intensã dezvoltare psihicã, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de
memorare şi de insuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregãtit sã
primeascã informaţii. De aceea este important cum sunt transmise aceste informaţii, de cãtre cine şi ȋn ce
mod. Se numesc “cei şapte ani de acasã” deoarece copilul ȋşi petrece cel mai mult timp cu familia, ȋn
special pânã la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţã asupra lui, ȋn special mama, cel
mai frumos dar de pe pãmânt.

BIBLIOGRAFIE :

1. Vrãşmaş, Ecaterina Adina, “ Consilierea şi educaţia pãrinţilor”, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002;
2. Ciofu, Carmen “ Interacţiunea pãrinţi-copii”, Ed. Medievalã Ameltea, 1998;
3. www.copii.ro

35
 Ce înseamnă cei șapte ani de-acasă, pas cu pas

prof.înv.ANDREI DIANA MIHAELA

Școala Gimnazială,,Gh.Coman’’ Brăești, Botoșani

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume. Se spune că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie,
defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune
amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de
la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate laturile sale, iar o parte din aceşti
factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la
lumea din jur. Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor
imediate ale copilului. Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă.
Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar
frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil. Satisfacerea nevoilor bebeluşului, în special de către
mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Luatul în braţe reprezintă o altă nevoie a
copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. El încă nu
poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate
exploara tot ceea ce îl înconjoară. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou -
trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. Dacă un copil umblă la dulap,
soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat
să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu
i se va părea interesant . La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care
ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl
vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul
subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti,
pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în
preajma celor mici, se spune că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să
progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. Spre exemplu, putem
spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”. Între 1 şi 3 ani, este foarte important
ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să
exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta
pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face,
deci, pentru a-şi rezolva o problemă.
Crizele de personalitate - o etapă normală. După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate,
care se manifestă, de regulă, în locurile publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză,
mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză
(încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea
jucărie sau acea bomboană pentru care face criza. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi
jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3
ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol,
extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea,
chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. Şi aici, este mai bine să-i dăm un colţ, în
care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lăudăm pentru asta. După 5 ani înţeleg regulile. Între 5
şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers
la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile.

36
Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite
fără un ajutor de specialitate.
Politeţea - oglinda familiei .Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la
început prim imitaţie, reguli de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va
vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este
normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie
respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În
general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit. Tot în această perioadă
(începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze
într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii
care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai
pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu». Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ ? Până la 6
- 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de
autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din
regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de
dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de
relaționare socială.

37
 Învăţarea activă în cadrul orelor de consiliere. Exemplu de bună practică:
Proiectul didactic „Politeţea – aspect al conduitei civilizate”

Prof. Andrei Doina

Liceul Tehnologic Special pentru Copii cu Deficienţe Auditive Buzău
CLASA: a X-a
TEMA: „Politeţea – aspect al conduitei civilizate”
OBIECTIVE:
• formarea deprinderilor de comportare civilizată, bună-cuviinţă şi amabilitate în şcoală,
familie, societate;
• exprimarea civilizată în limbaj, gesturi, atitudine faţă de colegi, cadre didactice, părinţi,
societate;
• formarea şi consolidarea deprinderilor de a avea o ţinută corectă, curată, ordonată.
METODE ŞI PROCEDEE: convorbirea etică: conversaţia; exemplul; demonstraţia.; aprobarea;
dezaprobarea; explicaţia.
MIJLOACE FOLOSITE: cugetări, poezia „Dascălul” de Octavian Goga.
MATERIAL BIBLIOGRAFIC:
• Aurel Stuparu, Dorica Mărgineanţu, În ajutorul învăţătorilor şi diriginţilor, Editura Eurobit,
Timişoara, 1992, pag. 30-32;
• Ioan Damşa, Ion Drăgan, Marin Iliescu, Dirigenţia în sistemul muncii şcolare, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
• Patiţa Silvestru şi colaboratorii, Dincolo de oglindă, Editura ,,Ion Creangă”, Bucureşti, 1988,
pag. 3-20;
• Ion Dumitrescu, Nicolae Andrei, Activitatea educativă a dirigintelui, Editura „Scrisul
românesc”, Craiova, 1975, pag. 227-229;
• Ion Drăgan, Pavel Patroman, Dorina Mărgineanţu, Educaţia noastră cea de toate zilele,
Editura Eurobit, Timişoara, 1992;
• Sorin Cristea, Caietul dirigintelui, Casa Corpului Didactic Bacău, 1991.
DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII:
1) Moment organizatoric:
Elevii prezintă evenimentele petrecute în colectivul clasei, în ultima săptămână, cu privire la
învăţătură şi disciplină; se stabilesc cauzele şi măsurile ce se impun pentru ameliorarea situaţiilor
negative.
2) Anunţarea subiectului şi obiectivelor:
Astăzi vom dezbate tema „Politeţea – aspect al conduitei civilizate”. Ne-am propus ca în urma
desfăşurării lecţiei, să aflăm ce se înţelege prin politeţe, cum trebuie să ne comportăm în diferite
împrejurări, cum trebuie să ne îmbrăcăm, cum trebuie să ne exprimăm faţă de colegi, cadre didactice,
părinţi, societate.
3) Dezbaterea temei:
Dezbaterea temei se va realiza conform unui plan de idei care se va scrie pe tablă şi conţine
următoarele puncte:
• precizarea noţiunii de „politeţe”;
• comportarea în diferite împrejurări (în vizite, la o petrecere, în sala de spectacol, în
familie, la şcoală, în internat);
• salutul şi cerinţele acestuia;
• ţinuta vestimentară;
• conversaţia în societate;
• convorbirea la telefon;
• concluzii.
Cu ajutorul elevilor, dirigintele precizează noţiunea de „politeţe” – un mod de comportare
caracterizat prin bună-cuviinţă, respect şi amabilitate în relaţiile cu ceilalţi oameni.

38
 Se poartă apoi discuţii cu întreaga clasă pe marginea temei propuse. Elevii îşi exprimă punctele de
vedere aducând argumente şi exemple în sprijinul celor afirmate. Un elev prezintă modul în care trebuie
să ne comportăm când suntem invitaţi la masă, la o petrecere; persoana invitată, cu cel puţin 48 de ore
înainte, mulţumeşte, acceptă sau refuză, invocând un motiv credibil; se prezintă la ora stabilită cu un
cadou şi flori. Florile le oferă gazdei, fără ambalaj, cu tijele în jos, apoi oferă darul; se aşează la masă la
locul indicat de gazdă.
În timpul mesei trebuie să respecte anumite reguli: poziţia corpului relaxată; să nu ţină coatele pe
masă, să nu ţină farfuria cu mâna, să fie atent la folosirea tacâmurilor şi băuturilor; să mănânce şi să bea
firesc, fără grabă; să nu vorbească cu gura plină; după ce termină de mâncat să aşeze tacâmurile pe
farfurie, unul lângă altul: cuţitul în dreapta, furculiţa în stânga, cu dinţii în jos; şerveţelul folosit se pliază
la loc şi se pune pe masă.
Un alt elev abordează problema modului de comportare la un spectacol. În acest caz, conduita
civilizată începe cu îmbrăcămintea, se continuă cu modul în care se foloseşte garderoba, cum se aşează pe
scaun, cum se poartă în timpul spectacolului, în pauză, la ieşire, cu felul în care-şi manifestă atitudinea
faţă de calitatea spectacolului, cum îşi exteriorizează trăirile afective create de conţinutul piesei.
Un elev abordează problema ţinutei vestimentare a tinerilor în diferite ocazii. Îmbrăcămintea
trebuie să fie curată, bine îngrijită, călcată, decentă; încălţămintea să fie curată, pantofii reparaţi, lustruiţi.
În momentele următoare este abordată problema salutului. În urma discuţiilor purtate cu elevii, se
vor evidenţia câteva cerinţe ale salutului: copiii, tinerii, indiferent de sex, salută pe cei mai în vârstă decât
ei; cei care intră salută; cei salutaţi sunt obligaţi să răspundă; când persoana salutată este împreună cu alte
persoane se salută grupul; când se cântă Imnul de Stat al nostru sau al altui popor, la trecerea drapelului
de stat, indiferent de sex sau vârstă, salutul se efectuează prin ridicarea în picioare, într-o poziţie demnă.
Un alt aspect al conduitei civilizate este legat de conversaţia în societate. În această privinţă, se
arată că cei care participă la discuţii nu trebuie să iasă în evidenţă cu orice preţ, abordând probleme
dificile, nici să domine conversaţia; nu este politicos să-l întrerupem pe cel care vorbeşte. Când
participăm la o discuţie trebuie să avem o ţinută fizică şi o fizionomie potrivite, să privim partenerul în
ochi.
În ceea ce priveşte convorbirea la telefon, ne manifestăm politicos dacă procedăm astfel: când
sună telefonul, ridicăm receptorul şi spunem „da” sau ,,alo”; persoana care caută se recomandă, salută;
convorbirea trebuie să fie scurtă şi la obiect; convorbirea va fi încheiată numai de cel care cheamă, dacă
formăm numărul greşit, ne cerem scuze; dacă se întrerupe convorbirea, cel care a chemat va rechema
interlocutorul, nu trântim niciodată receptorul în furcă, oricât am fi de supăraţi.
Se mai supune dezbaterii cu clasa modul de comportare faţă de cei vârstnici, de aceeaşi vârstă
sau cei mai mici decât elevii clasei; modul de comportare în familie (unde nu suntem scutiţi de
politeţe), în scoală, internat, în timpul dansului, în mijloacele de transport în comun.
Concluzii: Politeţea este un aspect al unui comportament civilizat, al concepţiei noastre despre
viaţă; nu este nici slugărnicie, nici linguşire. Politeţea exprimă gradul nostru de civilizaţie.
Pentru sublinierea celor afirmate mai sus, dirigintele prezintă câteva cugetări:
„Ca să fii respectat, începe prin a te respecta pe tine însuţi.” (Tudor Arghezi)
„Păzeşte-te chiar când eşti singur să faci lucruri josnice. Învaţă-te să te ruşinezi mai ales de tine
decât de altul.” (Democrit)
„Să năzuieşti mereu a dobândi stima oamenilor şi mai ales pe a ta însuţi. De aceea, sufletul tău să
fie întotdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine echilibrul
statornic între lumea ta şi lumea din afară.” (Liviu Rebreanu)
Un elev citeşte poezia „Dascălul” de Octavian Goga şi face câteva consideraţii pe marginea
acesteia.
În încheiere, se anunţă tema pentru ora următoare: „Folosirea mijloacelor de transport în
comun”. Se repartizează sarcini precise elevilor şi se recomandă materialul bibliografie: ,,Manualul de
circulaţie rutieră”, ,,Educaţia noastră cea de toate zilele”, ,,Politeţea la toate orele zilei” (Sanda Faur,
Editura Ceres, Bucureşti, 1979).

39
 Importanța celor șapte ani de acasă, școala și elevii romi

Prof. Andrei Elena, Colegiul Economic Buzău

Copii romi constituie una dintre cele mai defavorizate categorii de copii şi au nevoie de mult sprijin
pentru a depăşi situaţia în care se află. Sărăcia şi lipsurile familiilor rome tradiționale, prejudecăţile care
persistă în mentalitatea populaţiei, inerţia unor părinţi romi faţă de perspectivele pe care educaţia le oferă
copilului, toate acestea contribuie la marginalizarea copiilor romi, la limitarea accesului la şansele egale
la care au dreptul toţi copiii. Doar 20% dintre copiii romi frecventează grădinţa, pentru a se pregăti pentru
şcoală, 20% nu sunt înscrişi la şcoală, 30% abandonează şcoala înainte de absolvirea ciclului gimnazial,
iar aproximativ 50% sunt analfabeţi sau semianalfabeţi.
Uneori şcoala devine un element traumatizant pentru copilul rom din cel puţin două puncte de
vedere: pe de o parte pentru că, odată ajuns în şcoală, întreg sistemul său de valori şi norme ale educaţiei
familiale este răsturnat, fiind identificat de autoritatea şcolară cu spaţiul subculturii, iar pe de altă parte
pentru că, chiar şi atunci când încearcă să-şi uite identitatea şi să devină cât se poate de „român”,
abandonarea etnicităţii nu-i este răsplătită cu o includere reală, el continuând să fie „ţiganul”, care trebuie
aşezat în ultima bancă pentru a nu „deranja clasa”, care nu are educaţie, care provine dintr-o familie
proastă etc. Înstrăinat de propriile reprezentări despre lume şi viaţă, copilul rom se simte, chiar dacă de
multe ori nu la nivel conştient, ci în profunzimile subconştientului, prizonier al unei instituţii
deformatoare, în care nu se recunoaşte şi care, în loc să-l protejeze, îl respinge şi îi înşeală deja
fragilizatul orizont de aşteptare. Se produce astfel un ireversibil derapaj existenţial, o ruptură între
proiecţia eului individual - rezultată din imaginea de sine originară, produsă de cultura de provenienţă şi
receptarea ca deviantă a acestei proiecţii de către colectivitatea şcolară - provenită din stereotipul
stigmatizant cu care este perceput sistemul axiologic al spiritualităţii rome. Ruptura de eul colectiv rom,
datorată internalizării stigmatului, şi prin aceasta inferiorizării apartenenţei etnice, conduce la
traumatizarea eului individual, la o profundă stare de disociabilitate şi la un inevitabil eşec existenţial, mai
ales la o vârstă la care se formează modele şi se caută căi de rezolvare a conflictului inerent cu lumea.
Pornind de la necesitatea reconstrucţiei propriilor valori de identitate romă şi a recunoaşterii
modelelor educaţionale specifice de către instituţiile de învăţământ public, se impun o serie de măsuri
urgente de promovare a valorilor multiculturalismului şi a autodeterminarii culturale în educaţie, singura
cale de sincronizare a mărcilor identitare/etnice cu valorile modernităţii: A) Blocarea asimilaţionismului
instituţionalizat şi a heteroidentificării din şcoală, prin constituirea, în cadrul sistemului de învăţământ
public, a unor instituţii rome de formare identitară şi prin cooptarea experţilor romi în domeniu la nivel
decizional, în vederea autodeterminării priorităţilor şi opţiunilor. B) Realizarea unor programe coerente
cu suport logistic susţinut, în scopul participării depline a familiei rome la decizie în şcoală, atât pentru
comunităţile tradiţionale închise, cât şi pentru cele de tip ghetto, inclusiv prin eficientizarea
parteneriatului cu autorităţile responsabile de învăţământ (educaţie interculturală şi antirasistă iniţială, în
formarea profesorilor, şi permanenţă în şcoli, informare şi consultanţă pentru continuarea studiilor,
redescoperirea memoriei colective ca sursă importantă de educaţie). C) Realizarea unor programe publice
de educaţie permanentă, care să vizeze „cultura diferenţei” în scopul deconstruirii stereotipurilor şi
modelelor comportamentale prejudiciate faţă de romi. D) Abordarea diferenţiată a politicilor educaţionale
în funcţie de specificitatea comunităţilor.
Bibliografie
1. V. Ionescu, G. Sarau, F. Stanciu, Ghid de practici pozitive pentru educaţia copiilor romi, Romani
Criss, 2003
2. S. Iosivescu, A. Rogojinaru, Parteneriat şi dezvoltare şcolară în comunităţi cu romi, Colecţia
şanse egale, Editura Corint, Bucureşti, 2000

40
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. Anghel Mariana, Școala Gimnaziala nr.1 Belciugatele, județul Călărași

Sintagma des întâlnită ,,Cei sapte ani de acasă” se refera la achizițiile psihosociale dobândite de
către fiecare copil , din momentul nașterii până la vârsta școlară. Este perioada care formează caracterul si
temperamentul fiecărui copil, două elemente care vor defini personalitatea acestuia.
În accepțiunea fiecăruia dintre noi, a avea ,,șapte ani de acasă” înseamnă a ști să te porți civilizat,
să nu vorbești în același timp cu alte persoane, să saluți, să spui ,, mulțumesc’’, ,,te rog’’ și multe alte
cuvinte care definesc bunul simț.
Însă toate aceste maniere , aceste valori morale, depind de anumiți factori: relaţia afectivă dintre
copil şi părinţi, nivelul de dezvoltare a copilului, principiile care stau la baza familiei şi pe care le
transmite copilului.
Dragostea părinților va reprezenta piatra de temelie a comportamentului copilului; un copil iubit de
către părinți, se simte protejat și astfel prinde încredere în forțele proprii, va fi deschis spre a învăța ce
este nou, să experimenteze lucruri noi. Încă din primii ani îl putem învăța anumite reguli, când trebuie să
aștepte, care sunt limitele, să salute, deoarece este perioada când el învață prin imitare.
A-l învăța bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele
mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcția corectă sunt întâmplările curente din spațiul familial.
Un copil învață cum să se comporte la masă, că nu trebuie să lase mizerie în spațiul de joacă din parc,
igiena zilnică.Toate aceste lucruri ,se fac împreună cu el, cu copilul, la început greu, însă nu trebuie
abandonat la primul eșec, nu trebuie certat copilul.
Pentru fiecare copil, părinții săi sunt modele pentru el. De la aceștia învață să se comporte , să
gesticuleze, să vorbească blând sau să țipe, să ridice tonul. Întotdeauna , violența unui copil de grădiniță
trebuie căută în familia din care provine. Trebuie cunoscută familia, consiliată și apoi se intervine asupra
copilului. Mai târziu, în gimnaziu, elevii care provin din familiile cu probleme, dacă sunt consiliați de
psihologul școlar sau chiar de dirigintele clasei, aceștia pot fi remodelați, cu mult tact și cu multă
dragoste.
O familie care își bazează existența pe anumite principii, care nu trebuie să se transforme în reguli
foarte dure, ci doar în reguli care trebuie respectate pentru a fi un om respectabil, vor transmite copilului ,
prin puterea exemplului aceste reguli nescrise.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ până la 6 - 7 ani, ,, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
principal prin educația primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să
fie ordonat), un nivel rezonabil de politețe, învățată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat
care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoțională care să-i dea posibilitatea de a-și
controla fricile și emoțiile și capacitatea de relaționare socială’’ - sintetizează psihologul Adina Mesaroș
Ca dirigintă am avut mai multe generații de elevi, dar și ca profesor de geografie, care petrece cu
elevii mai mult timp în activități extrașcolare (excursii școlare de 3-4 zile), petrecând astfel cu
aceștia toate momentele zilei , dar și în diverse situații. Astfel , am putut să-i observ de dimineața până
seara, de la spălatul pe dinți și micul dejun, la vizite, până în momentul culcării. Sunt elevi , pe care i-am
preluat din clasa a V-a , am reușit să-i modelez, să-i disciplinez, să-i învăț să se comporte în societate,
însă , sunt și elevi care nu pot fi modelați, cum nu sunt în vizorul unui profesor, sunt exact ca în familie.
În concluzie, cei șapte ani de acasă depind, incontestabil, de familie, dar nu putem neglija și
influența externă- grupul. Grupul sau clasa căruia i se asociază elevul, va avea o mare influență asupra
elevului ( de gimnaziu), care pentru a fi acceptat într-un grup , fie se cizelează, încearcă să învețe bunele
maniere, fie decade. Sunt cazuri în care, un elev/ o elevă, care provenea dintr-o familie cu foarte puține
pretenții morale, a învățat să se comporte peste așteptările mele și a ajuns un bun exemplu pentru colegii
săi.
Un copil educat, cu înalte valori morale, va avea întotdeauna porțile deschise către succes.
Noi, profesorii, contribuim nu numai la acumularea de cunoștințe, ci și la educația morală și
sufletească!

41
 Cei sapte ani de-acasa si comportamentul copilului

Educ: Anghel Florentina

Dumitru Mihaela
Gradinita nr.211-Sector 3

Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate
ale copilului. Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este
indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar
frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil, această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de
către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.Acea dorinţă permanentă -
manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe,reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum
un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. El încă nu poate merge, iar nevoia
lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce
îl înconjoară. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la
perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede,
abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an).
După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile
publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte
important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem,
pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care
face criza.Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să
abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se
dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate.Între 5 şi 6 ani,
copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie,
spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă,
şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un
ajutor de specialitate.
Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli
de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în
autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că
mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din
apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale
căror familii se vorbeşte pe un ton răstit.
Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va fi
învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de
adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu
«dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu».
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială .Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care
copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la
şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.

42
 Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse
forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele
de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa
consolideze normele deja deprinse din familie.

43
 Anisie Maria, L.T. „Gr. Antipa”
Formarea morală a omului este o sarcină complexă, de mare răspundere, care este bine să se
realizeze fără rebuturi sau pierderi de valori umane. Îndeplinirea acestei nobile misiuni, cu dezideratul sau
major, ameliorarea progresivă a capacităţii de adaptare a individului la cerinţele impuse de complexitatea
vieţii şcolare şi sociale revine, în primul rând, familiei. Personalitatea copilului prinde contur în primii ani
de viaţă . ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele
părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu
sunt percepute conştient decât de copii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de
inconştientul care le emite apoi conştientului in situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date.
Felul in care un copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse
de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spune Eric
Berne).
Când spunem despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până a merge la şcoală. Când spunem că
un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere,
regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult
mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. "Dar educaţia primită
în cei şapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de
dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune
psihologul Oana-Maria Udrea.
Ce ar trebui să deprindă fiecare copil în cei şapte ani de acasă:
- să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului iar cel mai
bun exemplu este părintele;
- să respecte reguli şi să aibă limite clare în comportamentul său, regulile care să-i confere
siguranţa;
- să comunice – comunicarea este cheia rezolvării tuturor problemelor
- să iubească lectura şi cărţile – copilul căruia i s-a citit încă de când era bebeluş, care a avut tot
timpul cărţi în jurul lui pe care să le poată explora va iubi mai târziu lectura;
- să işi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi
controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.
- să spună mereu adevărul şi să urască minciuna, aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine
de la părinţi.
Trecând la realitatea zilelor noastre constatăm că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece
copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede. Aceste medii
trebuiesc alese cu mare grijă deoarece în această etapă a vieţii nevoia de afectivitate este foarte mare,
copilul se comportă ca un burete, absoarbe tot ce primeşte din jur. Este etapa în care copilul deprinde
principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient,
iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social
corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja
deprinse din familie.
Bibliografie:
1. Constantin Cucoş – Psihologie, Editura Polirom, Iaşi
2. Piaget, J. - Judecata morală a copilului, Bucureşti, EDP
3. Wallon, H., - Evoluţia psihologică a copilului, EDP, Bucureşti

44
 Cheia succesului:primii șapte ani

Prof. Antal Etelka

Școala Gimnazială ”Dani Gergely” Ghimeș
Jud. Bacău
Formarea omului este o sarcina complexă de înaltă răspundere, care trebuie realizată fără rebuturi
sau pierderi de valori umane. Îndeplinirea acestei nobile misiuni revine familiei in primii ani de viață ai
copilului și este continuată mai apoi de școală. Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală,
educaţia începe din prima zi de viaţă a copilului. Din nefericire, de multe ori auzim din partea unor
părinţi, sintagme de genul: „ Nu înţelege încă, e prea mititel“, „ Se va astâmpăra, când va merge la
şcoală, “, pentru a „scuza“ dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului sau în unele cazuri
purtarea urâtă al acestuia. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile educative pe care le fac părinţii în
primii ani de viaţă ai copilului.O relație afectivă ”sănătoasă” între copil și părinți stă la baza formării unui
comportament corespunzător.
Psihologul Oana-Maria Udrea subliniază că: ”Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi
permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte
protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor
de comportament." Copilului căruia i se acordă atenție, se simte apreciat de cei din jur și astfel percepe
pozitiv regulile transmise. Vorbind de cei șapte ani de acasă, trebuie să delimităm etapele dee dezvoltare
și să adaptăm educația copilului în funcție de aceste etape. La vârsta de 2-3 ani, copilul nu știe ce e bine și
ce e rău. Mulți părinți greșesc când îi fac toate poftele sau îl lasă să facă tot ceea ce vrea el. Fixând
anumite limite, el învață ce înseamnă amânarea dorințelor sau așteptarea.
De la vârsta de 3 până la 5 ani, copilul începe să perceapă diferența dintre bine și rău, observă
reacțiile celor din jur în fața comportamentului său și începe perioada în care își împarte lucrurile ce-i
aparțin cu colegii de grupă sau de joacă. În următoarea perioadă de dezvoltare 5-7 ani, copilul devine
independent. În această perioadă este necesară dezvoltarea capacității de comunicare cu adulții, învățarea
unor norme de omportament: salutul, comportamentul în public, comportamentul cu prietenii, înțelegerea
normelor sociale, recunoașterea greșelilor, maniere la masă, toleranță și igienă.
” Cei șapte ani de acasă”, adică educația copiilor în anii petrecuți în familie, se referă la nivelul de
educație dirijată de către părinți, nivel de educație care se reflectă în evoluția ulterioară a copilului și a
personalității lui.Acești ani din viața unui copil sunt ca o temelie la o casă, cu cât e mai solidă cu atât e
mai rezistentă. În această perioadă se conturează caracterul fiecărui om.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei odată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.
În concluzie putem afirma că soluția cea mai eficientă în educația unui copil mic este perseverența
și exemplul personal. Nu este ușor să educi un copil dar este necesar. Eforturile susținute nu vor întârzia
să apară și să dea roadele mult așteptate atât de părinți cât și de educatori.

45
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ !

Prof. ANTOCHE ALISA SIMONA

Familia este celula vieţii pe pământ, cel dintâi așezământ între Dumnezeu şi om, cea mai veche
comunitate umană întemeiată de Tatăl ceresc, după modelul tainic al Prea Sfintei Treimi. “Nu este bine să
fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,18)
Familia ca instituţie socială, are o istorie care se confundă cu dezvoltarea civilizaţiei umane, fiind
unicul grup social în care legăturile de dragoste şi consagvinitate capătă o importanţă primordială, prin
interacţiunile multiple şi determinante între toţi membrii ei. În acest creuzet de relaţii, valori şi
sentimente, copilul primeşte forţa şi imboldul principal al dezvoltării sale
Sunt situații în viață când comportamentul în societate trădează existența, sau lipsa, după caz, a
celor 7 ani de acasă. Expresia aceasta recunoaște practic contribuția familiei la crearea și buna dezvoltare
a viitorului om mare, pregătit, într-o măsură mai mică sau mai mare, de viața în societate. Pe lângă școală,
familia este cea care are obligația de a pune bazele adoptării unui comportament civilizat, corect din punct
de vedere social și moral, integru.
Educația de acasă nu poate fi înlocuită de nici o instituție de învățământ. Ea reprezintă baza pentru
tot ceea ce va construi școala, în anii ce vor urma, iar părinții trebuie să știe că lor le aparține întreaga
responsabilitate pentru ca cel mic să crească frumos. Cei 7 ani de acasă nu fac referire doar la bunul simț
și educație, ci și la cunoștințele generale, la întregul bagaj de informații pe care copilul le primește acasă.
Începând cu vârsta de 1 an, copilul va începe să vorbească - cuvintele vor fi scurte, fără coerență. De la 2
ani însă, cei mici vor începe să pună întrebări, arătându-și curiozitatea clară față de lumea ce îi înconjoară.
Răspunsurile părinților vor fi explicative, și nu se vor limita doar la "da" și "nu". Copilul va fi îndemnat,
pe cât posibil, spre jocuri creative, constructive, de analiză. Astfel, pe lângă recreere, cel mic își va
dezvolta și cunoștințele. Copilului i se va permite contactul cu alți copii. Interacțiunea cu aceștia îl va
ajuta să socializeze mai ușor. Copilului i se va explica diferența dintre bine și rău, prin exemple pe
înțelesul lui, prin povești și piese de teatru pentru cei de vârsta lui. Copilul nu va fi pedepsit prin bătaie. În
viziunea greșită a multor părinți, bătaia este cea care poate corecta un comportament greșit. Prin astfel de
reacții, copilul este îndemnat să facă la fel față de cei din jurul lui. Este bine știut faptul ca un copil bătut
va deveni un matur violent. Educația de acasă este o investiție pe termen lung, atât pentru copil, cât și
pentru părinți și societate. Fiecare copil are propriul ritm de învățare și dezvoltare. Este foarte important
să vă dați seama de el și să îl ajutați să și-l cunoască. Atunci când veți reuși veți constata ca totul decurge
frumos și lin, fără certuri, zbateri și plânsete. Cel mai mult îi ajută atunci când părinții petrec ceva timp cu
ei, când le citesc și le povestesc. În psihoterapia copiilor adesea sunt folosite poveștile ca instrumente
terapeutice și de vindecare. Copii nu au nevoie să li se explice o poveste pentru că ei o înțeleg și o
interiorizează.
Și cel mai important, au nevoie de un tată și de o mama care să stea și să îi asculte și care să li
se alăture în meșteșugirile lor. Au nevoie să vă plimbați cu ei, să dansați împreună, să îi lăsați să vă
ajute la prepararea cinei, chiar dacă asta va lua mai mult timp. Au nevoie să știe că sunt prioritari în viața
voastră și că vă place cu adevărat să fiți cu ei. La un an copilul e curios, plin de energie si foarte mobil.
Preocuparea lui de bază este explorarea mediului înconjurător. Începe să înțeleagă ce vorbești, însă nu
realizează ca ”nu”-urile spuse ieri se aplică și acțiunilor de astăzi. De la 2 la 6 ani dezvoltarea creierului
continuă. Corpus callosum (face legătura între cele două emisfere ale creierului) se dezvoltă și permite
copilului să proceseze mai multă informație. Pe măsură ce cresc abilitățile verbale ale copilului, ii poți
explica din ce în ce mai multe lucruri. La 3 ani independența înmugurește și reprezintă o sursă de
mândrie. Provocarea o constituie creșterea controlului asupra sentimentelor sale. Deși e in stare si vrea sa
duca la bun sfârșit cerințele voastre. Înțelege ideea de cauza-efect: de exemplu, ca atunci când e obraznic
va fi pedepsit, iar comportamentul bun va fi întotdeauna aprobat. Un copil de 3 ani e destul de matur
acum pentru a suporta ușor un time-out de 3 minute (câte un minut pe an), alții recomandă prelungirea
pauzei până când copilul se liniștește singur, pentru a-l învăța ce înseamnă autocontrolul.
La 4 ani înmuguresc abilitățile sociale. Se va simți provocat să adapteze nevoile sale celorlalți copii
aflați în jurul său. Se va concentra mai profund pe jocuri și activități, de aceea îi va fi destul de greu să
facă tranziții de la o activitate la alta atunci când se distrează și se simte bine. La 5 ani provocarea
supremă constă în a acționa conform sâmburelui de conștiință care începe să-și facă apariția. Învață să se
46
pună în locul celorlalți, este destul de matur să respecte reguli și să facă anumite treburi casnice, însă te va
testa în continuare pentru a-ți cunoaște limitele.
La 6-7 ani, orizontul se deschide în fața copilului, provocarea lui constituind-o felul în care poate
face față noilor presiuni sociale și academice. Dovedește autocontrol la școală – cooperează cu ceilalți
copii din grup, ridică mâna și nu țipă când are ceva de spus.
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-
a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit
cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă,
să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de
cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.

47
 Cei sapte ani …de- acasa !

Prof.inv.prescolar :Anton Verginica

Gradinita cu P.N. nr.1 Sat Costi,Vinatori,Galati
“Copilaria e o lume aparte : pentru noi , o lume fantastica,ireala,pentru cei care fac parte din
ea,dimpotriva,una reala si plina de armonie .”(Eugen Heroveanu )
Cei sapte ani de-acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima
parte a copilariei.
Modul in care copilul se dezvolta psihic si fizic in primii sapte ani de viata se imprima si se
depoziteaza in interiorul acestuia ca o conditie de baza care il va defini ca om pentru tot restul vietii. Cand
spunem ca un copil are cei sapte ani de-acasa ne gandim la un copil bine crescut, care stie sa salute, sa
spuna multumesc, te rog , care se comporta cuviincios cu cei de varsta lui si cu adultii.
Aceasta expresie :“Cei sapte ani de-acasa” defineste tot bagajul de
cunostinte,deprinderi,comportamente,atitudini,acumulate in primii ani de viata. Primele deprinderi de
formare a personalitatii copilului in familie constituie suportul dezvoltarii ulterioare.Copiii tind sa imite
tot ceea ce vad in jur,astfel orice activitate a parintilor sau a persoanelor din jurul acestora are o mare
influenta si o consecinta totodata.
Parintii trebuie sa stie ca sunt precum o oglinda in fata copiilor lor,trebuie sa fie responsabili,sa
constientizeze ca in fond ei sunt niste educatori. Daca mediul de viata al primilor sapte ani e caracterizat
de
agresivitate,impulsivitate,egoism,copilul va deveni un indezirabil.Iar daca mediul de viata al
primilor sapte ani e caracterizat de calmitate,rabdare,intelegere,copilul se va putea adapta usor in orice
grup social.
Educatia,bunele maniere,regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate. In
momentul in care un copil depaseste sfera familiei si intra intr-o colectivitate,incepe o noua etapa a vietii
lui,dar si a parintilor.
Este important ca parintii sa cunoasca programul copiilor de la gradinita,pentru a putea adapta
activitatile de acasa astfel incat,sa se asigure ca exista coerenta si unitate intre demersul educativ al
gradinitei si cel al familiei.
Familia este prima care contribuie la insusirea limbajului,la formarea deprinderilor de
comportament,elemente esentiale pentru parcursul educativ al copilului la gradinita .
Astfel,familia este un suport real al gradinitei.
Un copil manierat se va descurca in relatiile cu cei din jur,decat unul caruia ii lipsesc cei sapte ani
de-acasa.
Este important,asadar,sa transmitem micutilor invatamintele pe care le consideram noi necesare si
care ii vor ajuta,sa devina oameni respectuosi si demni de respect la randul lor.
Cu alte cuvinte,primii sapte ani de viata pot fi numiti drept o “carte de vizita “sau un album al carui
file vor fi mereu rasfoite .
“ Cei care educa copiii sunt demni de mai multa onoare decat cei care le dau viata:de aceea ,pe
langa viata daruiti copiilor si arta de a trai bine,educandu-i.” (Aristotel)

48
 A AVEA SAU NU CEI SAPTE ANI DE ACASA

ANTONE CAMELIA
„A avea cei șapte ani de acasă”-, o expresie destul de uzitată în trecut, o expresie care în zilele
noastre pare ușor desuetă, făcându-l pe cel ce o folosește să pară puțin de modă veche și o expresie care
de multe ori a stârnit polemici între dascăli și părinți-cine poartă vina lipsei de educație a copilului, școala
sau familia?
Având în vedere faptul că cei șapte ani de acasă nu prea mai există, deoarece copiii sunt incluși de
la vârste destul de fragede, de la aproximativ trei ani, în diverse forme educaționale, am avea tendința să
așezăm în întregime pe umerii școlii responsabilitatea unei conduite corespunzătoare a copiilor noștri, dar,
cu toate acestea, bunul simț și buna purtare se învață acasă, în familie.
Familia este mediul în care copilul deprinde sau nu deprinde principalele reguli ale unei bune
purtări, prin mimetism mai mult decât printr-un comportament conștient, iar acest lucru este definitoriu
pentru conturarea profilului viitorului adult și pentru însușirea unei conduite sociale corecte. Cu alte
cuvinte copilul va reprezenta „oglinda părinților”. Un mediu familial cald, primitor, liniștit, va dezvolta
un copil echilibrat, capabil să se poată integra cu ușurință în viața de adult și care să aibă o conduită
corespunzătoare.
De noi părinții depinde viitorul copiilor noștri prin asumarea și însușirea în primii ani de viață a
tuturor elementelor unei bune creșteri, iar această „bună creștere” îmbracă forma pe care noi părinții ne
dorim să i-o dăm. Nu pentru toată lumea „să fii bine crescut” înseamnă același lucru. Contează foarte
mult, atât contextul cultural al societății dacă privim problema din punct de vedere obiectiv, dar și
standardele subiective ale fiecărui părinte care încearcă să dea definiția expresiei „cei șapte ani de acasă”.
Fiecare familie trebuie să pună în băgăjelul copilului lucruri importante și valoroase pentru
formarea si pregătirea lui pentru viață. Salutul este prima regulă învățată de copil în familie, cum să se
comporte în familie dar și în afara familiei. Un copil „bine crescut” va ști să salute, să răspundă la
întrebări, să susțină o conversație, să nu-l întrerupă pe cel care vorbește. În relațiile pe care le va avea cu
prietenii săi va ști să se comporte, să-și respecte partenerii de joacă, să respecte regulile jocurilor pe care
le vor juca. Tot în familie copilul va învăța ce este permis și ceea ce nu este permis să faci în societate. Va
învăța să spună: „mulțumesc”, „te rog”, „cu plăcere”, va învăța să-și ceară scuze atunci când a greșit și să
spună „îmi pare rău’, va învăța respectul și să aibă demnitate. Un copil „bine crescut” este un copil
tolerant care a învățat de la părinți că trebuie să-i accepte pe cei din jurul lui care sunt diferiți și să nu râdă
de defectele fizice sau de dizabilitățile cuiva pentru că în felul acesta va răni și va provoca suferință.
Orice părinte își dorește ca în comportamentul copilului său să se regăsească în totalitate aceste
ingrediente, dar pentru a obține rețeta de succes trebuie multă răbdare din partea noastră ca și părinți,
multe încercări, trebuie să învățăm să acceptăm și eșecul dar fără a renunța în a căuta alternative, multă
iubire și multă înțelegere acordată copiilor.
În ceea ce privește școala, ea nu va putea decât să confirme și să consolideze normele deprinse deja
în familie. Școala va continua procesul de educare al copilului început în familie, dar într-o strânsă
colaborare cu aceasta, deoarece scopul comun al amândurora este dea viitorilor adulți standarde ridicate
de educație, comportament și integrare socială.

49
 Influențele educaționale din primii ani de viață

Prof. Înv. preșcolar – ANTONESCU GRAȚIELA ELENA

GRĂDINIȚA CU PP RAZĂ DE SOARE TÂRGOVIȘTE
Educația timpurie este parte integrantă a educației derulate pe tot parcursul vieții care începe de la
naștere și se finalizează în momentul intrării copilului la școală. Se apreciază că ,,primii trei ani de viață ai
copilului constituie un interval al învățării cu efecte esențiale pentru întreaga existență a individului”
(Stan L.).
Mediul familial și mediul de grădiniță își exercită pe rând influența asupra copilului.
Antepreșcolarii și preșcolarii vin la creșă și grădiniță cu o zestre culturală și o experiență
determinată de mediul familial în care au crescut. În acest caz educatoarea este o punte de legătură între
acesta și familia sa, dar și un sprijin în identificarea și rezolvarea unor probleme educaționale.
Copiii găsesc în grădiniță un răspuns la dezvoltarea sa personală și o prelungire a mediului de acasă,
siguranță, confort, afecțiune, plăcere și stimulare. Educatoarea trebuie să încerce să obțină de la familie
informațiile necesare pentru a înțelege conduita copilului în mijlocul grupului, reacțiile lui. Familia
așteaptă de la grădiniță informații privind dezvoltarea copilului.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, fie
indirect, prin modele de conduită oferite de către membri familiei. Aceste modele de conduită oferite de
părinți, pe care copiii le preiau, precum și climatul socio-afectiv în care se exercită influențele
educaționale reprezintă primul model social ce influențează formarea concepției lor despre viață, modul
de comportare.
Unii autori consideră că învățarea normelor și regulilor necesare integrării sociale începe în familie,
cei 7 ani de acasă, și se desăvârșește odată cu intrarea în grădiniță și apoi în școală. Înainte însă de a
respecta reguli și norme, copilul trebuie să le înțeleagă sensul și utilitatea, să le accepte.
Educația copiilor trebuie să fie o prioritate pentru părinți, mai ales că în zilele noastre, în multe
cazuri, deși părinții au o situație financiară și profesională bună, au carențe în relația cu cei mici și în
demersurile educative de care aceștia vor avea parte.

Bibliografie:
Curriculum pentru învățământul preșcolar – editura DPH, București, 2009
Ecaterina Vrășmaș – Educație timpurie – editura Arlequin, București, 2014
Stan Liliana – Educația timpurie Probleme și soluții – editura Polirom, 2016

50
 Cei șapte ani de acasă!

Apostol Ecaterina, Școala Gimnazială Nr.22, Galați

Despre importanța celor șapte ani de acasă se poate vorbi mult.

Constelaţia familială - prezenţa ambilor părinţi sau numai a unuia dintre ei, a bunicilor şi a altor rude,
numărul copiilor - complexitatea şi varietatea de aspecte pe care le îmbracă relaţiile stabilite între membrii
componenţi sunt determinante pentru formarea personalităţii copilului, a acestei mlădiţe umane în care,
deopotrivă, părinţii şi societate îşi pun atâtea speranţe.
Desigur, cu cât numărul copiilor dintr-o familie este mai mare, cu atât fiecare dintre ei are
posibilitatea de a stabili relaţii mai numeroase şi mai variate, deprinzându-se cu diferitele aspecte ale
raporturilor interumane, cu experimentarea mai multor modalităţi de adaptare socio-afectivă, cu însuşirea
comportamentelor sociale fundamentale: apărarea propriilor drepturi şi respectarea drepturilor altuia.
Într-o familie numeroasă, chiar dacă se produc unele discontinuităţi determinate de dinamica sporirii
numărului copiilor, ce se repercutează asupra rangului pe care aceştia îl deţin şi care se modifică
corespunzător; primul născut, la un moment dat nu mai este unicul, copiii ce ocupă o poziţie intermediară
nu beneficiază de privilegiul şi prestigiul de prim născut, prâslea trebuie să suporte afecţiunea autoritară a
tuturor celorlalţi, rămânând la orice vârstă cel mai mic- de sexul lor - cazul unicului băiat între surori sau
al unei fete între fraţi - chiar dacă se ivesc unele dificultăţi, supărări, copiii sunt în genere reuşiţi, fiindcă
formează o microsocietate, mediu deosebit de propice pentru formarea fiecăruia dintre ei ca individ şi ca
fiinţă socială . Însă de cele mai multe ori sunt și cei mai răsfățați. Și chiar dacă sunt educați de aceiași
părinți, mezinul de multe ori pare că nu are cei șapte ani de acasă.
În grupul de fraţi şi surori copilul învaţă să trăiască şi să muncească împreună cu alţii, să-şi înfrâneze
pornirile individuale şi egoiste, să împartă, în primul rând dragostea părinţilor, să-şi potrivească voinţa şi
acţiunile sale cu cele ale altora, să ţină seama de dorinţele şi interesele celorlalţi, să se devoteze. Aici
experimentează el competiţia dar şi întrajutorarea, aici trăieşte pentru prima dată sentimentul de rivalitate,
dar tot aici se formează pentru solidaritate. Aici se descoperă că "prerogativele şi restricţiile nu sunt
absolut identice pentru fiecare persoană căci, din cauza diferenţelor de personalitate, de vârstă şi de sex,
justiţia familială nu constă deloc în a trata pe fiecare copil în acelaşi fel".
În mijlocul grupului fratern, trăirile fiecărui copil se amplifică, gândurile, sentimentele, năzuinţele
căpătând un spor de intensitate şi profunzime deosebit de important sub raport formativ. Efectul laudei şi
al dojanei este mai puternic, exemplul mai convingător, fiindcă aici receptivitatea şi impresionabilitatea
copilului sunt mai vii, mai accentuate.
În familiile cu părinţi crispaţi, morocănoşi, nemulţumiţi, ca urmare a trăirii unor dificultăţi sau
neîmpliniri ce instaurează în cămin o atmosferă apăsătoare, total nefavorabilă dezvoltării normale a
copiilor, mai mulţi copii înfruntă mai uşor acest climat marcat negativ de adulţi. Căci părinţii nu
reprezintă, în acest caz, singurele modele posibile, iar copiii prin însăşi natura particularităţilor lor de
vârstă, introduc prin jocurile şi ghiduşiile lor, o notă de voie bună şi veselie, care le satisfac într - o
anumită măsură nevoia de atmosferă tonică, senină.
În fine, în familia cu mai mulţi copii afecţiunea şi grija părinţilor au un caracter normal, lăsând
fiecăruia dintre ei libertatea de a se dezvolta potrivit aptitudinilor şi potenţelor specifice, libertate de care
nu se bucură copiii unici, cărora, în majoritatea cazurilor, li se impun exigenţe cu totul deosebite, ei
urmând să dea viaţă şi substanţă idealurilor părinţilor nerealizaţi, să ofere numai satisfacţii în ce priveşte
prestaţiile şcolare şi artistice(balet, pian etc.), să lupte cu orice preţ pentru succes pe toate planurile.
Aceasta este problema esenţială a copilului unic care face obiectul unui număr impresionant de studii,
teorii şi statistici semnificative, chiar numai prin existenţa lor, pentru gravitatea problemei pe care o pun.
Absenţa grupului fratern, cu influienţele lui benefice, este o problemă importantă, dar mai semnificativ
este faptul că această absenţă conferă un caracter cu totul deosebit regimului educativ al copilului care-l
marchiază profund .
Fiind permanent în centrul atenţiei părinţilor, înconjurat de o dragoste fără limite, supraprotejat,
dădăcit şi privat de experienţa personală, el devine un mic despot, capricios, dependent şi stângaci. Deşi
bine dezvoltat sub raport intelectual, ca urmare a suprasolicitărilor şcolare şi extraşcolare la care este
supus şi a contactului permanent cu adulţii, ei lasă de dorit sub aspectul iniţiativei şi maturităţii.

51
 La deficienţele de ordin formativ rezultate din relaţia deficitară părinţi -copil se adaugă şi cele
determinate de situaţia de "însingurat" a copilului unic. Necunoscând relaţiile interfraterne, lipsit de
"afecţiunea certăreaţă" a fraţilor şi surorilor, el nu cunoaşte gelozia, rivalitatea, dar nici solidaritatea.
Neprimind, neîmpărţind, el nu ştie nici să dea. Aceasta în cazul în care copilul unic este dorit şi acceptat.
Când nu este dorit, pe lângă privaţiunea de efectul formativ al relaţiilor complementare fraterne, el va
resimţi şi lipsa asistenţei afective parentale. Va fi nu numai un însingurat, ci şi un mare neglijat, urmând
să suporte consecinţele negative ce decurg pentru conturarea profilului personalităţii sale din constelaţia
sa familială precara. Va fi afectată mai ales dezvoltarea sa intelectuală şi afectivă( dimensiunea socială a
formării sale); el va privi oamenii cu teamă şi suspiciune. Desigur, sunt şi copii unici care se dezvoltă
normal, datorită conştientizării de către părinţi a pericolelor ce pot rezulta sub raport educativ din postura
lor singulară în familie. Corectarea se realizează, pe de o parte, prin autocontrolul sentimentelor parentale
şi cenzurarea exigenţelor care i se impun copilului, iar pe de alta, prin introducerea lui de timpuriu în
grupe creşă, cămin, grădiniţă, prieteni), pentru a i se oferi posibilitatea de a trăi întreaga gamă de relaţii
stabilite la acelaşi nivel, cu efectul lor formativ atât de benefic, de a se autodefini în raport cu alţii, de a
socializa.
După cum există şi copii provenind din familii numeroase care eşuiază, adoptând conduite deviante,
datorită carenţelor mediului familial - conflicte, violenţa, neglijare, înstrăinare etc.,rezultă că eficienţa
influienţelor formative de familie este asigurată de climatul sănătos instituit, fondat pe stima reciprocă şi
afecţiune, pe concepţii şi idealuri comune. În acest cadru, actul parental este potenţat:
-în familia numeroasă de influienţele educative exercitate paralel asupra fiecărui copil din grupul
fratern şi de existenţa unor relaţii părinţi - copii normale, înlăuntrul cărora i se lasă acestuia din urmă
libertatea de a se dezvolta potrivit potenţelor specifice;
-în familia cu un singur copil prin suplinirea grupului fratern de copii din exterior şi autocontrolul
părinţilor.
Devine evidentă importanţa avizării pedagogice a părinţilor, în scopul formării copilului în condiţii
optime, potrivit particularităţilor constelaţiei familiale în care se dezvoltă.
Cei șapte ani de acasă sunt necesari în creșterea unui copil ce va deveni adultul de mai târziu!

52
 Ce-i, « 7 ani de acasă » ?

PROF. IOANA – DANIELA ARDELEAN, LIMBA FRANCEZĂ,

LICEUL TEHNOLOGIC „LIVIU REBREANU”, HIDA, SĂLAJ
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ar trebui, în mod obligatoriu, să ne gândim la educaţia pe
care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi a comportamentului copilului până când
el intră în sistemul de educație.
Cu toții spunem că un copil are „cei 7 ani de acasă” dacă este un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii iar
specialiștii în domeniu afirmă că educaţia, bunele maniere și regulile morale sunt cheia către adaptarea
copilului în societate. Astfel, un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur
decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Care credeți că ar fi principalul agent al socializării? Bineînțeles, familia. De ce? Pentru că familia
este intermediarul între societatea globală și copil, familia reprezentând locul în care se modelează
principalele componente ale personalității copilului. Familia este cea care ne oferă o poziție în societate,
determină atribuirea de statusuri precum rasa și etnia și influențează alte statusuri precum religia și clasa
socială. Calitatea educaţiei primite în familie – acei ,, şapte ani de acasă”- depinde atât de nivelul
educaţiei părinţilor cât şi al celorlalţi membri ai familiei ce vin în contact cu copilul, în special sub aspect
moral, comportamental. Atunci când copilul aude că se înjură, va înjura şi el, dacă vede că se fură, va fura
şi el, dacă vede că se minte, va minţi şi el; dacă cei din jur se poartă respectuos, tot aşa va face şi el.
(reproduce comportamente ale adultului ).
„Cei şapte ani de acasă” înseamnă a-i învăța pe copii să se comporte respectuos şi cu bună-
cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu
vecinii etc. (Cum salutăm? Pe cine salutăm? Cum ne îmbrăcăm? Cum ne comportăm acasă? Dar la
şcoală? Cum ne comportăm într-o vizită? Cum mâncăm? Cum facem cadouri? Cum ne comportăm la
cinematograf, la teatru, în tren, în avion? Cum vorbim, despre ce vorbim, cât vorbim? şi multe, multe
altele.)
Și revin cu obstinație la sintagma „ce-i 7 de acasă?„. Răspunsurile ar putea fi din cele mai
interesante însă, cu siguranță, acea primă educație de care copilul ar trebui să beneficieze, depinde de
câţiva factori, cum ar fi: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile
pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Până la trei ani copilul învaţă ,, ce este bine” şi
,,ce este rău”, dar aceasta o face în mare parte prin imitaţie.
În stadiile dezvoltării sale, în perioada de la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă
jucăriile, să își dezvolte simţul binelui şi al răului, începe să devină conștient de faptul că face un lucru
bun sau un lucru rău, el observă reacţiile părinţilor în ce privește comportamentul său ( în sensul:"mă
ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează în același timp şi
semnificaţia pedepsei. Tot în acest stadiu este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi
ce nu se cuvine în timpul mesei, când se află într-o vizită, când merge la plimbare în parc sau atunci când
este la grădiniţă. Din nefericire, procesul de învățare și de însușire al bunelor maniere este unul de durată,
care trebuie să prindă contur în fiecare zi, cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia
corectă fiind întâmplările curente din spaţiul familial, dar de care, în cele mai multe cazuri, părinții nu
sunt conștienți. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea
momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Nu trebuie uitat că acum copiii îşi pot însuşi
noţiunile de adevăr, dreptate, dragoste de neam, dragoste de aproape, credinţă, încrederea în sine, etc.
În intervalul de la 5 la 7 ani, copilul începe să devină din ce în ce mai independent. El merge la
grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i
se dezvolte ( de către părinți) capacitatea de comunicare cu cei din jur – fie ei copii sau adulţi. Acum ar
trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii
de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. În acest interval, ar fi ideal
dacă părinții l-ar încuraja să se exprime, l-ar lăsa să termine ce are de spus şi nu i-ar face observaţii în
53
public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în
public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Interacțiunea socială din această perioadă este esențială dezvoltării normale din punct de vedere
biologic, psihic și social a copilului iar contactele umane și afecțiunea au rol esențial în învățarea
comportamentului uman.
Tot în familie copiii învață să fie umani prin socializarea realizată la nivelul familiei, în care
imitația are rol primordial, mai ales în primii ani de viață.
Cu toate astea societatea modernă, în viteza amețitoare și goana părinților după faimă și bunăstare
materială, „obligă” familiile să crească niște roboți limitați, uitând că, așa cum afirmă Nicolae Iorga:
„Copiii trebuie crescuți pentru ei, nu pentru părinți”.
Și uite așa, cei șapte ani de acasă, au devenit cinci, iar rolul părinților este și mai greu, pentru că le
este imposibil să renunțe la ambiții și transferarea dorințelor personale și uită să se apropie de copil cu
infinită iubire, cu respect pentru el ca ființă, uită – cel mai important lucru din viața copilului – să îi
acorde mereu cea mai mare atenție.
Și dacă în familie, s-a vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, despre cele
sacre, iar copilul a simţit cum e să fii iubit și a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i
respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi
frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
În concluzie, atenție părinți: ,,şapte ani de acasă’’ sau lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.
Sitografie:
https://biblioteca.regielive.ro/referate/sociologie/socializarea-primara-in-familie-270322.html
https://jurnalspiritual.eu/familia-si-rolul-ei-in-viata-copiilor/

54
 PĂRINTE ŞI EDUCATOR DEOPOTRIVĂ

ARHIRE DANIELA
Şc. Gimn. Nr. 1 Drăgăneşti, Şc. Gimn. Nr.1 Munteni, jud. Galaţi
De multe ori când întâlnim o peroană căreia îi lipsesc bunele maniere, spunem despre ea că nu are
cei şapte ani de acasă. Ca părinte, nimeni nu-şi doreşte să audă o asemenea afirmaţie despre propriul său
copil şi de aceea este necesară implicarea în formarea caracterului său în primii şapte ani de viaţă.
Familia este locul unde se zămisleşte personalitatea copilului iar părinţii reprezintă pentru el
modele. Primul educator este mama. „O mamă bună preţuieşte cât o sută de profesori” a spus filozoful H.
Spencer. Ce se învaţă în copilărie rămâne, se dezvoltă şi se consolidează.
Copilăria (0-7 ani) este prima şcoală şi cea mai importantă din câte există pe lume, ea
repreprezintă cei „7 ani de acasă” atât de des invocaţi la români şi adesea reproşaţi. Viaţa de familie
înseamnă armonie, dezvoltare, maturizare şi prioritar învăţare prin exerciţii şi eforturi continue. Părinţii le
transmit celor mici propriile lor valori morale pe care trebuie să le respecte odată cu integrarea în
societate. Ei devin astfel oameni de caracter şi au o personalitate. Caracterul se formează în familie, în
şcoală şi-n societate odată cu vârsta omului, de la copilărie la maturitate.
Copiii pot avea temperamente sau aptitudini diferite, pot fi dotaţi din naştere cu o memorie sau cu
o inteligenţă strălucite, însă ei nu se nasc mincinoşi, timizi, neascultători, obraznici, leneşi, furăcioşi, etc.
Aceste trăsături sunt dobândite pe parcursul vieţii fiind determinate, în special, de influenţa pe care o au
asupra lor părinţii şi mediul în care trăiesc. După anul 1990 au apărut familii bogate, iar copiii de astăzi în
mare parte sunt agitaţi şi nonconformişti. Cauza acestei stări este educaţia nepotrivită şi timpul
insufucient pe care părinţii îl acordă copiilor. Părinţii angajază foarte repede bone pentru îngrijirea
copiilor şi astfel educaţia în familie îşi pierde în mare parte sensul. Soluţia poate veni din partea şcolii,
bisericii şi altor factori comunitari, care pot atrage atenţia părinţilor cu privire la importanţa prezenţei lor
acasă pentru copii, că este necesar să dea prioritate creşterii şi educării copiilor având în vedere riscurile
pe care le presupune societatea actuală.
Îndeplinirea eficientă a rolului de părinte presupune cunoaşterea stilurilor parentale cu toate
avantajele şi dezavantajele care decurg în urma aplicării acestora. În activitatea de educare a copilului pot
fi folosite următoarele stiluri parentale: indulgent (când copilului nu i se impun prea multe restricţii),
autoritar (când copilului i se cere să respecte cu stricteţe, fără comentarii, reguli impuse), indiferent (când
părintele neglijează copilul), protector (când părintele este extrem de atent la nevoile copilului),
democratic (când părintele are în vedere întotdeauna ca drepturile copilului să fie respectate).
Fiecare stil parental are avantajele şi dezavantajele sale. În timp ce unii părinţi consideră anumite
valori ca fiind calităţi (independenţă, exprimare liberă), alţii le consideră defecte (obraznic, lipsit de
iniţiativă, nemulţumit).
În aparenţă stilul democratic pare cel mai indicat având în vedere avantajele sale ce pun pe primul
loc omul şi nu regula care o implică o anumită flexibilitate. Este de menţionat faptul că un copil crescut în
acest mod se va adapta mai greu stilului autoritar (care este întâlnit în grupurile de prieteni de joacă, în
şcoală, etc). El poate fi considerat drept „bleg” pentru că nu execută promt sarcinile care i se dau sau
dimpotrivă „impertinent” pentru că discută, comentează ordinile primite.
Cunoscând stilurile parentale cât şi consecinţele pozitive şi negative ale aplicării acestora, fiecare
părinte poate să-şi aleagă stilul parental potrivit nu neapărat în stare „pură”, în funcţie şi de momentul
evoluţiei copilului precum şi de conjunctură.
Marea taină a oricărei reuşite în educarea copilului rezidă prioritar în înţelegere, în dragostea şi în
prestigiul intelectual şi moral al părintelui/educatorului. Putem obţine orice de la un copil numai după ce
i-am inoculat în prealabil dorinţa de a se impune, de a gândi, de a simţi şi de a acţiona în congruenţă cu
noi.

55
Bibliografie:
DoleanI., Dolean D.D.- „Meseria de părinte” - Ed. Aramis, Bucureşti, 2001
Drăgan I., Petroman P., Mărgineanţu D. -„Educaţia noastră cea de toate zilele”, Ed. Eurobit,
Timişoara 1992
Gîgă M. - „Cei şapte ani de acasă -Codul bunelor maniere”, Ed. Coresi, Bucureşti, 1999
Robea M. - „Dirigintele, ora de dirigenţie”, Ed. Tribuna Învăţământului, Bucureşti, 1995
Stuparu A., Mărgineanţu D. - „În ajutorul diriginţilor şi învăţătorilor”, Ed. Eurobit, Timişoara,
1992

56
 Cei 7 ani de acasă

ARSENESCU ROXANA ELENA

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Dragostea părintilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului.
Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu
realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti
pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom
întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o
prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3
ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem
unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm
copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate
înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să
se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e
rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite,
întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
copilul învaţă prin imitare.
Vârstele
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
MODELE
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
57
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

58
 Educaţia primită în familie
Profesor Asavei Ionela
Educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură
viitorul adult.Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul.
Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta
decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public.
Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă
rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii.
Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe
lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt
ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii
de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale.
Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea
ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale
lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem
„te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre,
nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de
lângă noi.
Manierele la masă.
O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei
care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor.
„Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să
o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea
exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă.
Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de
dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi
spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

59
 L'importance de la famille dans l'éducation des enfants

Prof. ASĂVOAIEI CARMEN

Şcoala: C.N. “OCTAVIAN GOGA”, MARGHITA, BIHOR
Pourquoi l'éducation est-elle si importante ? On peut essayer d'y répondre assez vite: parce que cela
peut permettre aux gens d'être gentils, d'une part, et intelligents, d'autre part. L’éducation, depuis la
naissance de l’enfant jusqu’à l’âge adulte, est un mélange de facteurs et d’influences. Deux institutions,
cependant, jouent un rôle primordial et ont des responsabilités éducatives formelles devant la loi et la
société : la famille et l’école.La famille a une grande importance pour la société en général et pour
l’enfant en particulier. La famille est l’essence même de toute civilisation. C’est le noyau, le lien le plus
puissant qui puisse souder des êtres humaines entre eux. Et c’est à cette école qu’un enfant acquiert toutes
les bases de ses expériences à venir et les principales leçons de vie. C’est l’unique endroit dans lequel un
enfant fait ses premiers pas dans la vie, autant au sens propre qu’au sens figuré. Il découvre le monde qui
l’entoure et commets ses premières erreures. Cet univers de la famille lui enseignera les valeurs
essentielles à son évolution psychologiques et emotionnelle telles que l’amour, la tolérance, le respect,
l’entraide, l’esprit d’équipe, le sens de responsabilité. L'éducation des enfants est une tâche importante
dans la vie quotidienne de la famille.
Le concept du bien et du mal lui est alors inculqué très tôt ainsi que la notion de la conscience, ce
qui est fondamental dans une société ou la tendance est, malheureusement, à la violence, le crime et la
corruption. Un enfant a besoin de sa famille pour le préparer à affronter le monde, à se servir de ses ailes
afin qu'il soit capable de s'envoler plus tard vers sa propre vie. La santé psychologique de l'enfant repose
sur la relation qu'il entretient avec sa famille. C'est cette relation qui aidera l'enfant à s'adapter à l'avenir.
C'est la famille qui engendre le développement sain ou malsain de l'enfant, qui l'éclaire jour après jour
dans le bon chemin, qui le guide dans ses choix tout en lui laissant la liberté d'exprimer ses goûts, qui
l'aide à affirmer sa personnalité et à gagner de l'assurance et la confiance en soi. C'est ce soutien
psychologique qui lui permettra de se débrouiller seul dans la vie, prendre les meilleures décisions. Il est
donc nécessaire pour un enfant de recevoir de sa famille des repères clairs pour faire son choix et édifier
son indépendance.
Les parents ont pour responsabilité première l’éducation et la protection de leurs enfants. Les
parents agissent comme modèles et influencent les attitudes et les conduites de leurs enfants, donc l’
éducation a besoin d’ être régulée, l'implication de la famille est essentielle dans l'éducation des enfants.
Le manque de temps, caractéristique marquante de notre société ainsi que l’évolution des familles, amène
parents et enfants à subir des pressions ou contraintes menant à une fragilisation du noyau familial :
manque de dialogue, perte de confiance. On oublie souvent que l'éducation se fait avant tout par les
parents. Le but de l’éducation est d’abord d’instruire, ensuite d’adapter socialement et enfin de former un
jugement libre et personnel. Les parents doivent fixer des limites, cela fait partie de leur mission
éducative. Les parents sont les premiers et les plus importants éducateurs de l'enfant, non seulement parce
que c'est un rôle qu'ils assument dès sa naissance mais surtout parce que la responsabilité de l'éducation
des jeunes leur incombe. Ce sont eux qui doivent mettre en place les bases intellectuelles et émotionnelles
de sa vie dans la société et développer les attitudes et les valeurs appropriées. Leur rôle est décisif car
l’avenir des enfants est fortement conditionnée par leurs premières années de vie. Pour que l'école puisse
jouer son rôle, ce sont encore les parents qui ont l'obligation - légale- d'y assurer la présence et la
participation active de l'enfant. En même temps, les parents doivent désormais faire face à des situations
beaucoup plus complexes que dans le passé pour éduquer leurs enfants. Les pressions économiques
empêchent aussi dans une grande mesure les parents à jouer leur rôle traditionnel. Le chômage peut avoir
des effets dévastateurs sur le climat d'une famille et peut bouleverser les repères des jeunes quant aux
objectifs de l’éducation. Mais l’éducation des enfants n’en souffre pas moins lorsque les parents ont trop
de travail, ou d’autres occupations, et doivent - ou choisissent de - laisser à la télévision et à l’ordinateur
le soin de « s’occuper » des enfants. La notion d' "enfants - micro-ondes" illustre bien ce rythme de vie
qui ne permet plus des contacts continus et durables avec les enfants, pourtant essentiels pour garantir une
bonne éducation.
La famille produit un effet fondamental et laisse l’ empreinte dans le comportement et la
personnalité d'un individu. La nature des relations familiales a donc une importance cruciale dans
60
l'éducation d'un enfant et c'est cette éducation qui le transparaîtra dans tous les aspects de sa vie et qui
déterminera sa manière d'être tout le long de son existence.

61
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

prof. Maria Augustin,

Liceul „Ştefan cel Mare”, sat Codăeşti, jud. Vaslui
“Cei şapte ani de acasă“ reprezintă o expresie des întâlnită în societate care oglindeşte educaţia pe
care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei, perioadă cu rol definitoriu pentru formarea
comportamentului, atitudinii şi personalităţii viitorului adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l
învăţa să scrie, citească şi a devină un elev model, ci se reflectă în toate domeniile de dezvoltare : socială,
psihologică, intelectual-cognitivă, “ cei 7 ani de acasă “ fiind adesea caracterizaţi prin manierele pe
care le are copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
Dacă în trecut lumea era alcătuită exclusiv din familii, individual fiind aproape inexistent căci era
de ajuns să fie descendentul unei familii nobile pentru ca societatea să îl primească cu braţele deschise şi
a-i trece cu vederea posibilele defecte în ceea ce priveşte educaţia, societatea contemporană critică şi
chiar îi exclude pe cei care nu au cei şapte ani de acasă. Astfel, ajuns la maturitate, individual trebuie să
dea dovadă de bună creştere în comportament şi limbaj pentru a deveni cetăţean, membru activ al
societăţii, el fiind singurul care îşi poate influenţa modul în care curentul învolburat al vieţii îl va trage
spre cascada regresului şi al decăderii absolute, sau va avea puterea să parcurgă drumul anevoios spre
amonte, vârful ierarhiei sociale.
Un lucru cert este că, încă de la naştere, principala dorinţă a părinţilor este aceea ca fiul/fiica să
reuşească în viaţă, să fie un om respectat, cu un trai decent acesta devenind principalul scop spre care
ţintesc în procesul de educare a copilului. Astfel , părinţilor le este atribuită sarcina de a-i oferi principii
morale şi o educaţie elementară. Aceştia au o influenţă remarcabilă asupra micuţului încă din timpul
sarcinii, alimentaţia, modul de viaţă al mamei şi atitudinea acesteia influenţând major pruncul prin calităţi
sau defecte genetice, involuntar priveşte lumea prin ochii părinţilor, apreciind lucrurile după nişte criterii
care, în principiu nu îi aparţin. Norocul îi surâde încă de la naştere, norocul de a se fi născut în familia
potrivită, aceea care l-a înarmat cu idei şi atitudine eficiente în marea luptă pe care urmează să o poarte şi
care este propria viaţă.
Baza unui comportament ales al unui copil, este relaţia afectivă cu părinţii, fiindcă un copil care se
simte iubit de familie percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia, conştientizând mai uşor
urmările faptelor sale, educaţia bazată pe iubire făcând ea regulile să nu se mai transforme într-o
“disciplină de fier”.
De altfel, de la o vârstă fragedă copilul trebuie să înveţe bunele maniere, acesta fiind un proces de
lungă durată, care prinde contur treptat în fiecare zi prin contactul cu familia şi membrii acesteia implicaţi
în diverse activităţi devenite educative. În acest context, părinţii devin modele directe ale micuţului, a
căror atitudine şi comportament va fi imitate în profunzime, până când acesta îşi va forma personalitate
proprie, dar aceasta având deja rădăcini bine ancorate în cele ale părinţilor săi.
În prezent, expresia de “cei şapte ani de acasă” nu mai are aceeasă relevanţă, întrucât în primii
şapte ani de viaţă copilul nu primeşte educaţie, doar “ de acasă ” el merge la grădininţă şi chiar şi la
şcoală, unde îi sunt adăugite şi finisate anumite elemente de educaţie, modul tradiţional din cadrul
familiei.
Astfel, cu toate punctele sale slabe şi cu toate acuzaţiile care i se aduc, pe bună dreptate sau
părinţilor, şcoala rămâne principalul mijloc de educaţie formală a copiilor, pentru mulţi dintre aceştia
fiind singura modalitate de a-şi depăşi, odată, o condiţie mizeră şi singura speranţă la o viaţă decentă, în
lipsa sprijinului unei familii capabile să îi ofere acest lucru. Chiar dacă esenţa este cea pe care au sădit-o
părinţii, ea poate fi şlefuită şi prelucrată până când generează cele mai sensibile forme, pentru educaţia
potrivită în şcoală nu există esenţă pe care să nu o poată aduce la excelenţă.

62
 Alături de şcoală, familia, prin forţa sa afectivă este cea care trebuie să asigure satisfacerea celor
două nevoi esenţiale: securitatea şi evoluţia. Creşterea rolului constructiv pe care trebuie să-l joace familia
în procesul de modelare a tânărului devine cu atât mai necesar de reconsiderat cu cât atacul antivaloric al
informaţiei este tot mai evident.
Rolul părinţilor este nu doar acela de educator, ci de partener, de asociat al acestuia.
Genii precum Eminescu şi Creangă s-au născut în familii modeste, de ţărani, dar au schimbat
generaţii întregi, au revoluţionat mentalităţi ale elitelor.
Îmbinarea armonioasă a educaţiei preluate din familie şi din şcoală, formează un tânăr capabil să
fie un membru model al societăţii, conştient fiind că o conduită civilizată nu înseamnă doar să respecţi
dreptul celorlalte personae de a trăi, ci înseamnă să îşi respecte propriul drept la o viaţă civilizată, la care
au contribuit “cei şapte ani de acasă”.

Bibliografie :
1. Managementul conflictelor Ghid, M.E.C. , Bucureşti 2001
2. Zlate M. şi Zlate C. – “ Cunoaşterea şi activitatea grupurilor sociale ”, Ed. Politică, Bucureşti,
1972.
3. Bartoş Tatiana, “ Părinţi vă invite în lumea mea ”, 2009.

63
 Educația începe cu cei șapte ani de acasă
Axiniei Mihaela, Școala Gimnazială Nr. 2 Roșiori, jud. Botoșani
Procesul de socializare începe din primele zile de viață și continuă de-a lungul întregii existențe.
Omul, ca ființă bio-psiho-socială se naște om, dar în același timp devine om. Astfel, există anumite
trăsături înnăscute, dar aceste trăsături se dezvoltă și se manifestă plenar doar în cadrul procesului de
socializare. În primii ani de viață copilul este introdus, prin intermediul limbajului, în elementele sociale
de bază: norme, valori, credințe etc. el este învățat ce trebuie să spună, cum să reacționeze în anumite
situații, ce i se permite și ce este interzis în anumite medii sociale. Dimensiunile dobândite inițial sunt
completate cu elemente noi, care intervin pe parcursul diferitelor cicluri de viață. Înainte de a exercita un
anumit rol, individul parcurge o perioadă de pregătire în care învață comportamentele pretinse de rolul
respectiv, drepturile și îndatoririle specifice acestuia. Deși este un proces social global, socializarea se
realizează în cadrul unor grupuri, în medii sociale diferite. Socializarea este primară, aceasta având loc în
copilărie. Ea este profund afectivă și presupune învățarea valorilor de bază, prin pregătire și limbaj.
Normele însușite în cadrul acestui tip de socializare diferă în funcție de tipul familiei. Dacă în trecut
familia era concepută prin existența ambilor părinți, astăzi de multe ori familiile sunt monoparentale sau,
deși părinții sunt căsătoriți, ei muncesc și trăiesc într-o altă țară decât cea în care este crescut copilul.
Familia este locul privilegiat în care copilul învață să stăpânească practicile legate de aspectul
cotidian al vieții, îi oferă copilului primul cadru integrat prin care se impun în mod sistematic valorile și
ideologiile grupului. În afară de satisfacerea trebuințelor sale de ordin material (hrană, somn, condiții de
locuit, îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial” în care dragostea ocupă
primul loc. Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuințele copilului. La polul
opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrățișări și sărutări care copleșesc
copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinților care cedează la cel mai mic capriciu al
copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un mic tiran,
care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toți cei din jurul său și va căpăta trăsături
negative de caracter (egoism, vehemență, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se corectează, îl vor
pune în conflict cu mediul social. Relațiile de afecțiune dintre familie (părinți, frați, surori, bunici, etc.) și
copil trebuie să se bazeze pe autoritate și respect.
Învăţarea bunelor maniere este un proces de lungă durată şi are cu atât mai multă eficienţă cu cât
se face la vârste mai mici. Freud spunea: „copilul este tatăl viitorului adult”, deci cele mai importante sunt
normele de conduită ale copiilor.
De-a lungul vremii s-au alcătuit destule „coduri de maniere elegante” care au devenit colecţii de
gesturi formale, multe dintre ele condamnate de scurgerea timpului şi de schimbarea relaţiilor umane. Şi
totuşi, politeţea este necesară în toate ceasurile vieţii noastre. Ea trebuie să vină în primul rând dinăuntrul
nostru pentru a avea drept de manifestare exterioară. Politeţea vine, de fapt, din acel „dinăuntru” moral
căruia poporul nostru îi spune „bună-cuviinţă” ori „bun-simţ” şi care exprimă respect faţă de omul de
lângă tine, faţă de oameni în genere fără de care nu poate fi concepută demnitatea umană.
Dacă se spune că „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă” tot de atunci încep să se contureze şi
cerinţele purtării cuviincioase. Aşadar, trebuie să îi învăţăm pe copiii noştri (în calitate de părinţi sau
educatori) să aplice în practică (la şcoală, în familie, pe stradă, la spectacole, în vacanţă şi oriunde
altundeva) toate normele de comportare civilizată, pentru ca aşa vor şti să se comporte într-o multitudine
de situaţii şi vor căpăta încredere pentru a face faţă altora noi, îşi vor dezvolta un simţ al respectului de
sine şi încredere în propria persoană.
Bunele maniere n-au fost adaugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini într-un
sentiment profund, în acea armonie dintre comportare si etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi
moralitatea sa. Confucius, faimosul inţelept chinez, spunea că virtutea nu reprezintă nimic dacă nu se
naşte din curtoazie, adică din inimă. Omul va avea un comportament natural si agreabil, adică o purtare
civilizată numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul timpului. Pornind de
la principiul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit, putem afirma că orice om are dreptul de a fi
respectat dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur.

64
 Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă!

ED.BABA ANDREEA TEOFANA

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea
perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate
având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va
exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene.
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe
care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a
desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl
vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să
depună mai mult efort sau exerciţiu.
Exemplu:
La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe
fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să
provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău,
dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie
să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat
fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi
să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe
care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma

65
unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai
nesigur pe sine.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la
un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru
a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la
serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească
despre lucrurile pe care le-a făcut.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la
dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să
exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”
pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi,
dornici să înveţe, să descopere lumea.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

66
 Cei 7 ani de acasa

BADEA DIANA
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de
Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".

Ce pot invata copiii in cei sapte ani?

– deprinderi de autoservire
– ordine
– igiena
– curatenie si exprimarea propriilor nevoi
– exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative
– bune maniere si comportament
– limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire)
– modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator
(este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte, etc)
– consecventa in realizarea unei sarcini
– concentrare a atentiei
– perseverenta in realizarea uneri sarcini
– alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.
Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii:
– spiritul de competitive
– altruismul
– cooperarea
– atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.
Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si
pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu
va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva
mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a
copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu,
copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart
cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl
67
vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o
prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3
ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem
unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm
copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate
înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să
se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e
rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite,
întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
copilul învaţă prin imitaţie.

Vârstele
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se
cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces
de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia
corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la
cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul

68
 „Cei șapte ani de acasă...”

PROF. BADEA DENISA

SCOALA GIMNAZIALA”TUDOR ARGHEZI”PITESTI

Mediul în care copilul se dezvoltă psihic și fizic în primii șapte ani de viață se imprimă și se
depozitează în interiorul acestuia ca o condiție de bază care îl va defini ca om pentru tot restul vieții. Cu
alte cuvinte, primii șapte ani de viață pot fi numiți drept o „carte de vizită” sau un album a cărui file vor fi
mereu răsfoite. Cei șapte ani vor fi decisivi în modul de integrare al copilului în societate, în modul de
însușire a valorilor moral-civice.
Dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de agresivitate, impulsivitate, egoism,
copilul va deveni un indezirabil. Iar dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de calmitate,
răbdare, înțelegere, copilul se va putea adapta ușor în orice grup social.
În prima parte a celor șapte ani, copiii tind să imite tot ceea ce văd în jur, astfel orice activitate a
părinților sau a persoanelor din jurul acestora are o mare influență și o consecință totodată. Părinții trebuie
să știe că sunt precum o oglindă în fața copiilor lor, astfel stilurile parentale se reflectă în comportamentul
copiilor lor. Părinții trebuie să fie responsabili, să conștientizeze că în fond ei sunt niște educatori.
În cea de-a doua parte a celor șapte ani, copilul începe să dea dovadă de independență, să-și
dezvolte autonomia prin diverse reacții, unele mai bune, altele mai puțin bune. De exemplu: atragerea
atenției prin opoziție, negativism, contrazicere, imitare adulți prin preluarea unor cuvinte sau gesturi,
creșterea gradului de maturizare în gândire sau comportament etc. Este de datoria părinților să
managerieze aceste situații, astfel încât copilul să preia doar elementele corecte, necesare procesului
devenirii ca persoană unică, independentă, funcțională.
Educația nu presupune o cursă în a vedea cât de repede scrie, citește sau socotește copilul. Primii
șapte ani nu ar trebui dedicați scrisului și socotitului, cum pentru mulți părinți aceste lucruri par
obligatorii. Mai degrabă, acești șapte ani ar trebui dedicați însușirii unor norme, reguli de comportament,
formării unor deprinderi esențiale în demersul viitor al copilului.
Primele deprinderi de formare a personalității copilului în familie constituie suportul dezvoltării
ulterioare. Totodată, în familie se dobândesc primele experiențe de cunoaștere și experiențe de viață.
Familia este prima care contribuie la însușirea limbajului, la formarea deprinderilor de comportament,
elemente esențiale pentru parcursul educativ al copilului din grădiniță. Climatul psihosocial, relațiile
intrafamiliale, nivelul cultural al familiei sau nivelul socioeconomic reprezintă factori determinanți în
dezvoltarea psihofizică a copilului. La grădiniță, copilul vine cu un bagaj bine definit pe care va construi
mai departe și va adăuga alte și alte lucruri. Astfel, familia este un real suport al grădiniței.
În concluzie, precizez importanța celor șapte ani de acasă prin faptul că aceștia sunt punctul de
plecare în educarea corectă a copilului și „cartea de vizită” care îl va însoți pentru tot restul vieții.

69
 Cei 7 ani de acasa si comportamentul copilul
Profesor învățământ primar :BADEA NICOLETA
Școala Gimnazială Carol I
Curtea de Argeș , jud. Argeș
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se
spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute
mai totdeauna de inconștientul care le emite apoi constientului în situații similare de viaţă cu cele în care
au fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozițiilor care
îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba –
cum spunea Eric Berne).
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil ,, cu
cei șapte ani de acasă” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Există zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai
copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în
cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul
rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă.

70
 "Dar educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului"
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament"
Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare
și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copilul.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

71
 Importanţa celor 7 ani de acasă

Prof. Înv. Primar. Badiu Bianca Raluca

biancabadiu@gmail.com
Scoala Gimnazială „Teodor Murăşanu”-Turda , Judeţul Cluj.
Acest grup de cuvinte este utilizat adesea de cadrele didactice cu experienţă şi vechime în cadrul
învăţământului: ”cei 7 ani de acasa”, „unde este educaţia primită în cei 7 ani de acasa?”, „azi nimeni nu
mai are cei 7 ani de acasă”.
Cadrele didactice afirmă importanţa celor 7 ani de acasă care din păcate le lipsesc tinerelor
generaţii şi a viitorilor elevi ce urmează. Una dintre cauzele identificate este lipsa timpului petrecut în
familia nucleu şi punerea accentului pe valorile unei familii. Adesea cei mici au un program mult mai
încărcat decât al părinţilor care pentru a-şi oferii lor timp îi inscriu pe copii la diverse activităţi
extrascolare, după programul de şcoală sau de after school. Astfel timpul petrecut în cadrul familiei este
diminuat, adesea toate activităţile la care participă un copil se termină seara târziu şi părinţii prea putin
pot să se ocupe de acest aspect „cel al educaţiei de acasă”.
O altă cauză identificată este modul în care părintele îşi tratează copilul. Acesta lucrează şi încercă
să îi ofere copilului ceea ce i-a lipsit lui în copilărie, îi realizează toate preferinţele, îî cumpără adesea
diferite obiecte care lui în copilărie i-au lipsit. Astfel copilul dezvoltă un comportament nesănătos din
punct de vedere psihologic deoarece nu are capacitatea de a înţelege că într-o societate sau într-o
conunitate există reguli, unde nu totul este permis, nu primeşte intotdeauna ceea ce îşi doreşte şi că poate
fi refuzat.
O altă cauză identificată este neimplicarea vârstnicilor în creşterea şi educaţie celor tineri. Bunicii
şi-au pierdut rolul de a oferii educaţie nepoţilor , de a avea grijă de ei, de a-i învăţa cum să se comporte
într-o societate. Locul bunicilor este acum ocupat de către programele şi activităţile oferite de scolile care
au after. Aici copii îşi petrec majoritatea timpului la diverse activităţi şi implicaţi în proiecte. Astfel un
copil îşi poate petrece timpul la grădiniţă/scoală şi la cercul de copii mai mult decât un adult la locul de
muncă.
Părinţii sunt mulţumiţi de această situaţie deoarece copilul este într-un mediu sigur , este
supravegheat de un cadru didactic, de personal profesionist , îşi realizează temele , proiectele la scoală,
participă la diferite cursuri şi cercuri: de pictură, limbi străine, olărit, aeromodele, informatică, dans
modern etc. Copilul învaţă lucruri noi, este într-un mediu protejat şi supravegheat, iar pentru un părinte
care lucrează mult acest lucru este considerat vital,
Adulţi trebuie să înţeleagă că educaţia de acasă şi modul în care îşi petrec timpul în familie, îl
dezvoltă pe copil din punct de vedere psihic, social şi îî conturează personalitatea.Cei 7 ani de acasă sunt
consideraţi ca fiind o oglindă a educaţiei pe care copiii o primesc în cadrul copilăriei. Astfel copilul
ajunge la scoală având baza unor valori care sunt punctul de pornire pentru viitorul adult şi pentru modul
cum el se va comporta în cadrul unei comunităţi, respectiv în cadrul unui colectiv de copii . Scoala are
rolul de a-l învăţa cum să pună în practică anumite norme, valori morale şi reguli învăţate în familie.
Ambii părinţii trebuie să se implice direct în oferirea unei educaţii eficiente prin stabilirea de comun
acord a unor principii de creştere la care să se raporteze. Este important pentru copil să primească acelaşi
mesaj din partea celor doi părinţi atunci când se confruntă cu o problemă sau o dilemă legată de
comportament sau o anumită situaţie. Ambii părinţi trebuie să colaboreze prin stabilirea unor reguli de
comportament, prin oferirea de exemple privind practici eficiente pentru educaţia în familie, prin
transmiterea unor valori morale şi prin alegerea activităţilor pe care să le desfăşoare în cadrul familiei.
Timpul de calitate petrecut în cadrul familiei nucleu este cel mai important pentru deszvoltarea unui copil
pe toate planurile nu doar a „ celor 7 ani de acasă”.

72
 Importanţa celor şapte ani de acasă

Prof. Bădulescu Daniela Cristina

Şcoala Gimnazială “Sfinţii Constantin şi Elena”, Bucureşti

“Copiii nu sunt singurii care cresc. Şi părinţii cresc.”

Joyce Maynard

“Nu mă mai ȋnţeleg cu copilul meu!” auzim deseori de la părinţi. Un lucru grav. Dar cel mai grav
este că auzim expresia referitoare la vȃrste din ce ȋn ce mai mici. Mulţi părinţi cred că dacă aleg o bonă cu
multă experienţă, o grădiniţă cu o reputaţie bună ȋn cartier, pot ȋnlocui cei şapte ani de acasă. Bona şi
grădiniţa vor suplini educaţia dată de părinţi, ȋn timp ce aceştia se pot ocupa cu succes de afaceri sau de
propriile vieţi personale. De foarte multe ori părinţii cred că dacă le dau copiilor tot ce au nevoie (şi chiar
mai mult) ȋn plan material, şi-au făcut datoria faţă de cei mici. Mijloacele materiale contribuie la o bună
dezvoltare, dar lipsa comunicării are urmări la nivel emoţional, copilul si, mai tȃrziu, tȃnărul, ajungȃnd să
prefere un anturaj care să-i ofere o stabilitate de comunicare şi interese.
Ȋnainte de a cunoaşte educatoarea/ȋnvăţătoarea/profesoara, copilul ȋşi cunoaşte (ȋn general
părinţii). Este demonstrat că dacă părinţii folosesc agresiunea fizică ȋn relaţia cu copilul, acesta dezvoltă
la rȃndul său manifestări fizice violente. Dincolo de această agresiune fizică există şi cea verbală, mult
mai des ȋntȃlnită. Cuvintele grele adresate copilului ȋn primii ani de viaţă au un efect devastator, vor duce
la scăderea stimei de sine, la dezvoltarea stărilor anxioase, la apariţia depresiilor, la manifestări
asemănătoare prin adresarea aceloraăi cuvinte celor din jur ȋncepȃnd de la bunici la colegi de
grădiniţă/şcoală.
Un alt tip de comportament ce are impact negativ asupra copiilor este cel de a impregna o imagine
nerealistă despre frumuseţea copilului, talentele şi capacităţile sale, posibilităţile materiale ale familiei.
Confruntaţi cu realitatea dată de cei din jur (ȋn special copii de aceeaşi vȃrstă) pot dezvolta tulburări
depresive cu efect asupra dezvoltării emoţionale şi performanţei la ȋnvăţătură.
Un alt tip de comportament care poate influenţa negativ copilul ȋn primii ani de viaţă ȋl reprezintă
tensiunile, violenţele, certurile dintre adulţi. Asistȃnd la certuri repetate este foarte posibil ca şi copilul să
devină violent la rȃndul lui. Trebuie evitate discuţiile ȋn contradictoriu pe un ton ridicat, evitarea
cuvintelor jignitoare, lucruri pe care cei mici le pot imita şi adopta foarte uşor. Părinţii trebuie să petreacă
timp de calitate cu copilul, să ȋl protejeze de evenimente neplăcute, să evite dezacordurile dintre ei, să nu
implice copilul ȋn discuţiile apărute, să nu se jignească unul pe celalalt ȋn prezenţa copilului. Ȋn cazul unui
conflict ȋntre părinţi, aceştia ar putea să ajungă la un compromis ȋn faţa copilului pentru ai da acestuia
ocazia să ȋnţeleagă că se pot ivi şi conflicte, dar că ele se pot rezolva, iar el, copilul, nu este răspunzător
de neȋnţelegerile apărute, ajungȃndu-se la o atmosferă proprice dezvoltării sănătoase a copilului printr-o
comunicare eficientă şi bună.
O metodă des aplicată de părinţi pentru ȋnsuşirea celor şapte ani de acasă este pedeapsa. Copilul
copiază ȋn primii ani de viaţă ceea ce văd la adulţii din jur. Dacă părinţii deviază de la respectarea
regulilor stabilite ȋn cadrul familiei şi copilul va face la fel. Dacă el, copilul, este pedepsit, va acumula
frustrări care vor duce ȋntr-un final la un comportament violent. Pedeapsa trebuie să se constituie prin
impunerea unui set de restricţii prin care copilul să ȋnveţe limitele şi să le respecte. La rȃndul lor, şi adulţii
trebuie să respecte aceleaşi reguli. Părinţii trebuie să fie fermi ȋn impunerea regulilor, să fie promovate
valorile familiale şi ale societăţii ȋn care trăim, cunoscȃnd faptul că uneori societatea pedepseşte mai rău
decȃt o fac părinţii.
Orice tȃnăr care apelează la “Bună ziua!”, “Mulţumesc!”, “Te rog!”, “Scuză-mă!”, “Ȋmi daţi
voie?”, “La revedere!” ȋşi cȃştigă respectul societăţii. Lucruri simple ȋnvăţate ȋn CEI ŞAPTE ANI DE
ACASĂ.

73
 Cei șapte ani de acasă

Profesor: Băilă Elena

Școala Gimnazială Nr. 3 Sita Buzăului, jud. Covasna

După cum bine știm, educația omului începe din momentul zămislirii acestuia în pântecele mamei.
Medicii, psihologii și oamenii de știință care studiază sau urmăresc dezvoltarea psihomotorie a persoanei
umane spun că toate trăirile, emoțiile, bucuriile, tristețile și faptele mamei din perioada sarcinii își pun
amprenta asupra personalității pruncului. Din acest motiv, putem concluziona că educația unui om începe
cu educația mamei și continuă apoi în cunoscuții „șapte ani de acasă”. Părinții nu au autoritate asupra
copiilor ajunși la maturitate dacă nu au început să-i educe de la cea mai fragedă vârstă, deoarece educația
din pruncie și deprinderile căpătate din primii ani âși pun amprenta asupra acelei persoana pentru tot
restul vieții.
Trăim vremuri tulburi, confuze în care omul este debusolat, nemaifiindu-i clară învățătura despre
bine și rău. Principiile după care își călăuzeau viața odinioară înaintașii noștri (sfiala, corectitudinea,
dreptatea, puditatea, respectul) sunt considerate în zilele noastre „demodate”, „învechite”, „depășite”, ba
chiar subiecte preferate de swou-rile televiziunilor și, în general, de mass-media. Dacă părinții își
sfătuiesc copiii să nu mintă, să nu fie vicleni, să nu aibă un comportament obraznic sau vicios, reclamele,
multe dintre ele cu tentă erotică, îi îndeamnă să nu aibă limite în nimic pentru a fi „cool”.
În celebra carte „Harry Potter”, unul din personaje nu este primit în gașca protagonistului decât
atunci când începe să mintă.
Pentru ca „cei șapte ani de acasă” să prindă rădăcini în educația copiilor noștri, mai înainte de
toate trebuie ca noi, adulții, să ne cunoaștem pe noi înșine, să avem stabilite foarte clar principiile după
care vrem să trăim, iar acestea să le cunoască copiii noștri nu doar din sfaturile și cuvintele noastre ci din
faptele noastre.
Se povestește că, odată, de mult, o mamă rac și-a chemat copiii și le-a spus:
- Dragii mei, de astăzi înainte să mergeți și voi ca toate celelalte viețuitoare de pe pământ!
Puii de rac, ascultători fiind, s-au străduit din răsputeri să împlinească cererea mamei lor, însă nu
reușeau nicicum. Mama lor văzând că nu pun în practică dorința ei, i-a chemat din nou la ea mustrându-i:
- Măi copii, nu a-ți auzit ce v-am spus? Mergeți și voi înainte, ca celelalte viețuitoare. Nu mai
mergeți înapoi.
Puii de rac au răspuns:
- Mamă, noi vrem să facem ce ne ceri, dar arată-ne tu cum că noi nu știm.

Cea mai importantă parte a lucrării noastre constă în a-i da copilului toate posibilitățile pentru o
bună acomodare în viața socială. Aparținând unei comunități care se lărgește continuu, trecând de la
cercul mic familial la școală, apoi în comunitatea unde va lucra, copilul se va găsi succesiv față în față cu
probleme diferite, se va confrunta cu încercări pe care trebuie să le depășească, iar noi nu vom fi
întotdeauna lângă el pentru a-l ajuta să-și rezolve problemele și să depășească greutățile. De aceea este
foarte important tipul de educație pe care îl aplică părinții copiilor. Întâlnim trei tipuri de educație pe care
părinții zilelor noastre îl folosesc conștient sau mai puțin conștient, și anume:
1. Educația de tip autoritarian.
Părintele autoritarian se caracterizează prin: tiranie, abuz, punitivitate, control absolut restrictiv și tiranic.
Copilul supus unei astfel de educații este obedient, abuzat, exploatat, invizibil, suprasolicitat, cu
consecințe nefaste asupra comportamentului pe toată viața.
2. Educația de tip permisiv.

74
Părintele adept unei astfel de educații este spectator pasiv la faptele copilului, nepunitiv, cu tendințe de
acceptare la toate manifestările copiilor. Elocvente în acest sens sunt schițele lui Caragiale: „Vizită” și
”D-l Goe”.
3. Educația de tip autoritativ.
Este forma de educație ce implică libertate și responsabilitate. Părintele este cooperant, implicat, iubitor și
maleabil. Acest tip de educație este cel mai de dorit a fi aplicat pentru ca „cei șapte ani de acasă” să dea
roade pozitive în viitorul adult.

Cine închide ochii asupra anilor de educație din casă și-și pune nădejdea în minutele școlii, fără
să-și dea seama că scrisul, cititul și socoteala ajută numai jumătatea stăngă a creierului, acela din capul
locului asândește copilul și primejduiește viitorul.
Simion Mehedinți

75
 Cei şapte ani de acasă!

Bălăiţă Nuţa
Şcoala Gimnazială, com. Moldoveni
Auzim frecvent spunând “ai cei şapte ani de acasă” sau “nu ai cei şapte ani de acasă” Avem aici
de-a face cu tipul de educaţie informală.Cine ne dă cei şapte ani de acasă? Evident, că familia este cea
care joacă iniţial rolul de formator al copilului. În afară de familie sunt şi alţii cu care elevul vine în
contact şi anume, prieteni, vecini, oameni din parcuri, magazine, mijloace de transport, bibliotecă, loc de
muncă sau de joacă, etc Elevul suportă, influenţat fiind de categoriile enumerate mai sus sau prin
experienţa zilnică, un proces continuu prin care îşi formează atitudini, valori, abilităţi şi cunoştinţe care se
pot modifica de-a lungul vieţii sale. Este o educaţie incidentală, care se petrece fără a avea legătură cu
vreo instituţie.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie
să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta e răspunderea ta. Copilul trebuie obisnuit de mic cu
bunele maniere. Cei 7 ani de-acasă sunt cheia către succesul lui social.Un copil manierat se va descurca
mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc
cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este ca părinţii,
sa fie un bun model pentru el. Se incepe prin învatarea lucrurilor simple încă de la vârstă fragedă: să
salute, să spună „te rog” şi „mulţumesc.Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl
învaţă ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care părinţii, i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric
obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani
de-acasă”.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil
„bine crescut” regăsim învăţarea salutului ce reprezinta prima normă de conduită învăţată în familie,
începând de la etapa în care copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă
firesc cu „bună ziua”. De aseamenea,un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte fie ca sunt adulti sau
prietenii de joaca.Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi
pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa
comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se
conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea
ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale
lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem
„te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre,
nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de
lângă noi.
„Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie
să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea
exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de
dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi
76
spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.Bineînţeles că
toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi
bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului
nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le
predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca
în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul
rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

77
 Cei 7 ani de acasa sunt cartea de vizita a fiecaruia in viata

Balan Cornelia Dorina

Scoala Gimnaziala nr. 1 Rieni

Nimeni nu s-a nascut invatat; viata este o scoala pe care o urmam cu totii, zi dupa zi. Iar invatatura,
ca metoda de formare, are un rol covarsitor in viata fiecaruia, inca din pruncie.
Daca copilul tau nu stie sa deseneze, il inveti. Daca nu stie sa inoate, il inveti. Daca nu stie sa-si
lege sireturile, il inveti. Dar daca nu stie cum sa se comporte, il inveti sau il pedepsesti?
In cele mai multe cazuri, cuvantul disciplina este confundat cu cuvantul pedeapsa. Daca ne uitam in
dictionar vom descoperi ca radacina cuvantului disciplina vine de la cuvantul discipol. In forma sa cea
mai simpla, a disciplina inseamna a invata pe cineva, nu a pedepsi.
Copilul tinde sa imite comportamentul parintilor.
Nu are importanta daca ceea ce faci e bun sau rau, copilul priveste si imita. Atunci cand radem de
oamenii care sunt diferiti de noi, cand vorbim frumos despre vreun vecin, tipam la un sofer care franeaza
brusc in fata noastra sau luam gunoiul de jos si il ducem la cos, copiii privesc si invata.
Se spune ca o fapta are greutate mai mare decat o mie de vorbe. Actiunile noastre vorbesc mai mult
decat cuvintele noastre.
Parintii sunt primii care influenteaza copiii in situatiile de viata. De la parinti, copiii pot invata fie
autocontrolul, increderea si responsabilitatea, fie furia, invidia sau teama.
Exista cateva lucruri simple pe care parintii pot sa le faca pentru a intari relatia lor cu copiii si
pentru a-i hrani emotional.
Mai intai trebuie sa ne comportam asa cum ne asteptam sa se comporte copiii nostri. Daca
cerem celui mic sa ramana calm si sa discute despre o situatie, atunci si noi trebuie sa urmam acelasi
comportament.
In al doilea rand, o modalitate ajutatoare de a-l sprijini emotional este sa stabilim asteptari
rezonabile si realiste, in acord cu nivelul sau de abilitati. Pentru a face asta trebuie sa stim, ca parinti,
de ce este capabil copilul nostru la varsta lui. Daca mergem cu bebelusul de 1 an in magazin dupa ce am
facut o vizita prietenilor, iar el a pierdut somnul de dupa-amiaza, nu ne putem astepta ca el sa stea
cuminte si fericit pentru ca programul sau a fost dat peste cap. De aceea trebuie sa raspundem cu
intelegere unui asemenea comportament, nu cu frustrare.
In ultimul rand, amintiti-va ca sentimentele celui mic trebuie respectate. Ca parinti, daca avem o
zi proasta, ne simtim indreptatiti sa fim suparati. Atata timp cat ne exprimam emotiile intr-un mod
acceptabil, noi oferim un model de comportament copiilor nostri. Cand nevoile emotionale ale copiilor nu
sunt respectate, ei vor invata ca nu pot sa conteze pe noi pentru a-i intelege, a-i ajuta sau a-i sprijini.
Cei 7 ani de acasa reprezinta modelarea personalitatii fiecarui copil .
Iata ce trebuie sa faceti, dragi parinti, daca doriti sa aveti un copil cu personalitate si care sa aiba
succes in viata avand incredere si respect de sine:
Inainte sa reactionati la orice problema de comportament ar avea copilul, opriti-va, incercati sa va
calmati respirand timp de 30 de secunde, apoi intrebati-va: cum pot sa-l invat in loc sa-l pedepsesc? Sa
cumparati fulgi de cereale cu vitamine e partea usoara, sa-l hraniti pe copil cu vitamine emotionale poate
veni doar din abilitatea dumneavoastra de a raspunde cu calm in aceste situatii.
Nu uitati ca in momentele de furie, emotia intensa blocheaza ratiunea si memoria! Cele mai
rele lucruri pe care le putem face sau spune se intampla in aceste 30 de secunde! Incercati sa nu
reactionati in acest timp, retrageti-va intr-o alta camera sau intr-un spatiu departe de copil in acest
rastimp.
Ceea ce puteti spune sau face la manie poate traumatiza un copil, ii poate schimba ireversibil viata!
Educatia pe care o primeste un copil inca din pruncie isi va pune amprenta pe viata lui ca si adult ,
de accea ca si parinti trebuie sa avem mare grija la ceea ce oferim ca la un moment dat se va intoarce
inapoi.

78
 “Cei şapte ani de acasă”- reprezintă paşaportul care te va însoţi,
oriunde vei merge în viaţă.

Prof. Doina-Eugenia Bălan

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Profesorul psiholog Adina Mesaroş a explicat, cum influenţează primii ani din viaţă
comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit psihologului,
primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale
copilului.„Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat
să identificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât
pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor
bebeluşului, în special de către mamă,constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“?
Până la 6-7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie(să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe,
învăţată din regulile împuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un
grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile, emoţiile şi capacitatea de
relaţionare socială - sintetizează psihologul.
Educatia primita in familie creionează câteva ingrediente, care compun ceea ce se înţelege în mod
tradiţional,”un copil bine crescut”:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc, cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor,
ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea
acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la
leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin
afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva, ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni, şi îl va evita pe cel din
urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
79
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa şi exemplul personal, asta în
primul rând, iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Voi încheia acest scurt articol, în mare parte inspirat din materiale de specialitate, prin care am
încercat să reamintesc care este rolul familiei în educaţia copilului, în special rolul mamei, şi să nu uităm
să-i mulţumim de câte ori ne amintim, de cea mai dragă şi gingaşă fiinţă, MAMA. “Te iubesc mamă!”,
aşa ar trebui să începem o conversaţie cu cea care ne-a dat viaţă şi a încercat să facă tot ce a putut pentru
copilul de astăzi, părintele de mâine....

80
 Cei șapte ani de acasă

Prof.Bălan Dragomir Irina

Școala Gimnazială nr.6 Rm.Sărat,jud.Buzău

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Ba chiar el realizează că părinţii îi
acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă,
bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil
să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este
nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul
de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi
acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a
şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este
necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La
această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog,
mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
81
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Profesor Bălan Mihaela-Andreea

Profesor Obreja Carmen
Grădiniţa: “Bob de Grâu” - Sector 3, Bucureşti

”Copilăria este o boală de care scapi pe măsură ce crești” – William Golding

Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul
prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă
garanţii de moralitate, este prima şcoală care îl pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-
şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu
înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educația și
formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește
primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață
sănătoasă, în familie.
„Cei șapte ani de acasă” ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea
reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții
fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și
dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol
foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului.
În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și
dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind
atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui.
În acest sens, la grupă au fost organizate lecţii deschise unde au fost invitaţi părinţii să asiste la
activităţile noastre educaţionale şi practice. Ne propunem ca în relaţia educator-copil-părinte să existe o
armonie şi o comunicare eficientă, astfel încât să fie satisfăcute nevoile cognitive şi nevoile emoţionale
ale copilului.
În anii de școală, părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea
acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai
mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl
pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia
preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea
copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care
acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor.
La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiata.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa
mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi pentru că mâncăm tot ce ne dă
mami”. Astfel, va exista o încercare de concordaţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de
sine.
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani de acasă? deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curăţenie și
exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoţiilor, atât pozitive, cât și
negative, bune maniere și comportament/limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori
dezacord dintre părţile de vorbire), modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări
ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit,
este pedepsit pentru diverse fapte), consecvența în realizarea unei sarcini, concentrare a atenției,
perseverență în realizarea unei sarcini, alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva. Cu
toate că raţionamentul copilului încă nu este aşezat pe făgaşul logic, setea sa de cunoaştere îl face să fie
mereu preocupat de cunoaşterea realităţii. Această curiozitate se concretizează spre vârsta 4-5 ani în
lanţurile de întrebări “De ce”?. Întrebările copilului se extind de la obiectele şi fenomenele apropiate spre
cele îndepărtate.
82
 Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul este în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai
străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia
este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal,
asta în primul rând, iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Unele din
însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de competivitate,
altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini.
În concluzie, putem admite că familia are un rol important în conturarea personalităţii, având în
vedere faptul că educaţia oferită de familie reprezintă factorul principal în dezvoltarea copilului.

Bibiliografie selectivă:
- E. Bonchiş - Familia şi rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, Iaşi, 2004
- U. Șchiopu, E. Verza - Psihologia vârstelor - ciclurile vieții, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1995

83
 IMPORTANȚA CELOR
„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

Prof.Bălașa Flori
Școala Gimnazială Teasc, Dolj
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de
Dumnezeu să deţină rolul principal.
Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi
responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva
aspecte legate de educaţia creştină. Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe
copii de cunoaşterealui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de
credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt
exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau
un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate
modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu
ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât
din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele.
Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se
de nici un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că
ispitele care vin din toate părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu. Unii părinţi le citesc
copiilor din vieţile sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi
vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descrise în vieţile sfinţilor.
Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil
creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi
Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele
două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu,
care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Moș Crăciun
și „iepuraşul“și mai puțin, Ziua de Crăciun și Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de
ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri și
daruri din ce în ce mai diversificate, în fucție de vârstă.
Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă
curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de
sfinţenie; dar această părere nu corespunde realităţii!
E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vieţile oamenilor aleşi pe care i-a avut Biserica în
vremea noastră. Părinţi îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari duhovnici, mari asceţi,
unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte. Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o
Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din: România, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi,
sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai
acolo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu. Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta lor în loc de
desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi Împărăţia cerurilor.
Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care poate oferi
adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca, veşmintele şi
gesturile preoților/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă, toate
acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale
rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp
din ce în ce mai profundă.
Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul
porneşte atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de
neam în numele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de
84
eroii neamului. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de
sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor.
Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile
tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la Botez,
trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici un
ajutor pământesc nu îi poate fi de folos!
Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii,
filmului, modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul
are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă
părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are
tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează
exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi.
Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o
zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de
necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot
(cu lux de amănunte)!
Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care
părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor. Important este să aibă credinţă în
Dumnezeu, să se căiască pentru păcatele lor şi să alerge să ia dezlegare de păcate prin Taina Spovedaniei.
Rolul unui duhovnic bun, care să sfătuiască şi să mustre, care să dea binecuvântare pentru săvârşirea unor
fapte importante, este de neînlocuit.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem
împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune,
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care
îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de
viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică,
vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.

BIBLIOGRAFIE
Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

85
 Familia şi importanţa celor 7 ani de acasă

Prof.înv.primar: Balint Erika

Instituţia: Şcoala Gimnazială “Fraţii Neuman” Arad
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Profesorul psiholog Adina Mesaroş susţine că , primul pas în dezvoltarea
bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge
pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea
nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi
pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de
către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
Psihologul spune că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în
braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu
refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe,
mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”, punctează psihologul. În jurul
vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, spune Adina Mesaroş, cu
condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi
uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo.
Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea
interesant”, explică ea. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care
ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl
vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul
subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti,
pentru că el învaţă prin imitaţie.
Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special
jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că
trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este
pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”, exemplifică psihologul.
După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile
publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte
important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem,
pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care
face criza”, spune psihologul. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste
crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi
conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de
important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă
asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate
să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă psihologul.
După 5 ani înţeleg regulile.Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care,
prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se
formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de
întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda
familiei Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli
de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în
autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că
mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din
apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale
căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani),

86
se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu
greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia
către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei
din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.

87
 EDUCAȚIA TIMPURIE

Prof. înv. primar, BALINT LAURA

Şcoala Gimnazială „Mihai Eminescu” Arad

Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât
de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să
scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de
dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei
mai importanți, mai ales primii, când înveți ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute. În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în
societate, când vorbim cu una sau mai multe persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu
suntem puși într-o situație mai delicată. Un bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim
locul nostru unei persoane mai în vârstă ca noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești
ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată
cu timpul.
Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja
deprinse din familie. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional,
un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei
lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.

88
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp
– între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări,
eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l
insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-
ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că
soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul
personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Educația copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educațional. Fie că este
vorba despre viața de acasă, fie că vorbim despre educația de la grădiniță sau școală, copilul trebuie
învățat să înțeleagă și să respecte regulilele de comportament sau de interdicțiile pe care i le stabilesc
părinții sau educatorii.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani. Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă,
deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne
ideea de la bază a acestei expresii: normele de conduită se învață din familie.

89
 Secretul succesului în cei 7 ani preșcolari

Bálint Mária
G.P.P.Manócska- sectia Csipkerózsika
TÂRGU SECUIESC
Primii 7 ani au o importanță deosebită din punctual de vedere al dezvoltării copilului. În această
perioadă copilul manifestă o sensibilitate specială, pentru ca noi să putem dezvolta și forma anumite
aptitudini, trăsături. Până la vârsta școlară, trebuie să atingă un nivel de maturitate, de dezvoltare stabilită,
pentru a putea îndeplini sarcinile de învățare. Ce putem să facem în acest sens ?
1. Să respectăm ordinea zilei și regulile!
Evenimentele care se repetă, sistematizarea sunt extrem de importante pentru dezvoltarea
corespunzătoare al copilului. Face mai ușoară acomodarea cu programele care-l așteaptă, să privească
evenimentele vieții cu o așteptare pozitivă, pe de altă parte dezvoltă credința micuțului în siguranța lumii,
calculabilitatea acesteia, care mai târziu vor constitui fundamentul armoniei spirituale și încrederii în sine.
Sănătatea fizică, la rândul ei presupune ca micuțul să se culce, să se trezească, să se spele, să se joace și să
mânânce la ore stabilite. Dacă sistemul lui se adaptează la acesta, acesta va ajuta copilul, să însușească
regularitatea necesară mai târziu, în învățare, muncă. Chiar și manifestările ”isterice” legate de culcarea
de seară, de îmbrăcare, de masă vor înceta, măcar în parte, dacă copilul este conștient la ce se poate
aștepta legate de diferitele evenimente. Acest lucru facilitează în mod clar adaptarea, iar după un timp,
chiar el va fi cel care va pretinde respectarea obiceiurilor de către părinți. De sentimentul de siguranță al
copilului sunt strâns legate regulile care nu sunt nici prea lejere, nici prea rigide. Se liniștesc, dacă simt că
părinții le definesc hotarele, iar aceste granițe nu pot fi împinse de ici-încolo. Cu un stil de educație prea
severă, sau prea lejeră, părintele ăși pierde rolul calculabil, care oferă siguranță și astfel copilul devine
neliniștit și anxsios.
2. Să stabilim obiceiuri sănătoase!
Societatea noastră este caracterizată în general de un stil de viață nesănătoasă. Mișcare puțină,
muncă susținută, în mai multe schimburi, deseori și la sfârșit de săptămână. Dependențe la grămadă :
băuturi, jocuri, nicotină, cafea. Să ieșim din acest cerc vicios ! Alimentația sănătoasă este importantă
pentru toată familia. Să le asigurăm o cantitate suficientă de legume, fructe ! Deseori ne dăm seama acasă
că, copilul este mofturosa față de alimente, dar la grădiniță sau la restaurant mânâncă, spre mirarea
tuturor, tot ceea ce i se pune în față. Secretul constă în meniul presatbilit. Copilul poate să aleagă din ceea
i se pune în față pe masă. Să nu-l întrebăm la fiecare pas : Ce ai dori ? Deoarece răspunsul deseori va viza
niște dulciuri. Să gătim, să grădinărim împreună cu el. Astfel și el intră în legătură directă cu mazărea,
varza sau morcovul atât de neîndrăgit. Să facem mișcare cât mai des ! Excursiile, promenadele familiale
nu numai că sunt sănătoase, ci trăirile comune contribuie la întărirea sentimentului de familie. Să limităm
timpurile petrecute de copii în fața televizorului, calculatorului ! Este bine, să îvățăm copii, să nu pună
accent pe distracții pasive, oferite de-a gata, ci este mai bine să-și caute el singur îndeletniciri care să-l
distreze.
3. Să dezvoltăm abilități componente!
Dezvoltarea lingvistică: Dezvoltarea lingvistică este important din punctul de vedere al socializării,
aptitudinilor de scriere și de citire. Conform cercetărilor, cei care au capacități lingvistice mai bune, dau o
impresie mai bună, sunt considerați mai inteligenți, pot ajunge în posturi mai bune la locul de muncă.
Citirea regulată a basmelor, de poezii mici și ascultarea de cântece contribuie la dezvoltarea
competențelor lingvistice. Să povestim și să cântăm cât mai mult copiilor noștrii !
Coordonarea mișcărilor: Exersarea mișcărilor mari și subtile au un rol hotărâtor asupra dezvoltării
sistemului nervos. Jocurile de echilibristică, învârtirea, rotirea copiilor, balansarea nu este o simplă
coincidență, că sunt cele mai răspânite jocuri de bază pe întreaga lume. Pentru dezvoltarea mișcărilor
subtile, se practică din cele mai vechi timpuri strângerea boabelor de fasole, dar și ruperea de hârtie și
modelarea plastelinei. Nu strică, dacă la vârsta școlarizării copilul se acomodează cu folosirea
creioanelor! Să încurajăm desenul, deoarece prin această îndeletnicire, copilul se pregătește pentru
învățarea scrisului!

90
 Cei șapte ani de acasă

BALOG ERICA
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Dupa anii “90 acest concept a cam disparut din cotidian, pentru ca au aparut familii bogate si
atunci copii au primit o educatie prin strainatate, si din ce stiu eu pe la ei nu exista asa ceva, adica omul se
vede la maturitate dupa cei 7 ani de acasa.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasa, pe care cei batrani il invoca atunci cand este nevoie de acest
lucru? Pana in clasa primara, cam pe la 7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii cu familia si cei apropiati
in general. Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu pe viitor sa
poti intra in viata cu minim de lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti
familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni
pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostrii.
Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate daca
stii sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de aceeasi varsta cu tine.
Educația primită în familie scoate în evidență anumite trăsături pe care le are un copil „bine
crescut” adică cu „cei șapte ani de acasă”, acestea fiind:
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care
piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici
pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil
„bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice
vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi
cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm
simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.
Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că
recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi
demnitate.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa –
în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe
cel din urmă.
În concluzie, deși în fază incipientă, educația primită acasă, ne învață să fim oameni, ne învață
cum să ne comportăm în societatea în care trăim zi de zi, educația școlară, pe lângă învățăturile ce ni le
oferă prin diferite materii, nu vine în sprijinul educației primite acasă, continuând treaba părinților și
învățându-ne mai departe cum să fim oameni , din contră , educația școlară ne îngrădește creativitatea și

91
libertatea atât mentală cât și fizică și le dezvoltă elevilor spiritul competitiv, care in loc să lucreze ca o
echipă , să fie prieteni, sunt incurajați să fie individualiști.

92
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

înv. Vasilica Balu (Școala Gimazială Albești-Boiu, jud. Mureș)

„A învăța că în viață, mai ușor se poate învinge ura cu dragostea, minciuna cu
adevărul și violența cu abnegația, ar trebui să fie un element fundamental în
educația oricărui copil"(Mahatma Ghandi)
„Cei șapte ani de acasă” se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui
zi din clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un kinder devine părinte și începe să își
facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată?
„Cultura nu este urmare a școlii, ci a dorinței de o viață de a o dobândi.”
(Albert Einsten)
Importanța acestei expresii reiese din conștientizarea și aplicarea cotidiană constantă și progresivă
de către părinți și educatori tuturor copiilor pe întreg parcursul vieții. „Cei 7 ani de acasă” reprezintă
educația pe care copilul o primește de la părinti începând de la bunele maniere și continuând cu regulile
morale care îl vor defini ulterior ca adult. Toata lumea se gândește la un copil care are „cei 7 ani de
acasă” ca la un copil bine educat, care se comportă exemplar cu persoanele din jurul lui și care știe să facă
diferența între ce e bine și ce e rău. Se subînțelege că la baza acestei educații primare se află nivelul
cultural și moral al educatorilor, fie ei părinți, ori cadre didactice.
La baza „celor 7 ani de acasă” stau câțiva factori esențiali: valorile pe care se bazează familia și care
îi sunt transmise micuțului, dragostea părinților și specificul de dezvoltare al copilului ((particularitățiile
individuale, atingerea nevoilor bazale din piramida lui Maslow).
Un copil iubit și apreciat de către familie se va simți protejat și va avea un sentiment de siguranță
care îi va permite să aibă încredere în forțele proprii și să învețe să își asume regulile de comportament.
Dacă educarea copilului se va face într-un ambient deschis și relaxant, bazat pe iubire și încredere,
atunci acesta nu va percepe regulile ca pe o disciplină de fier și îi va fi mult mai ușor să le asimileze. În
completare se află nevoile minim-existențiale care sunt date de către factorii economici ai mediului de
viață al familiei.
„Ceea ce avem de învățat să facem; învățăm făcând." (Aristotel)
Este foarte important ca părinții să înțeleagă că educarea copilului trebuie adaptată etapelor de
vârstă, deoarece cel mic înțelege lumea într-un mod diferit la 3, 5 sau 7 ani.
Dacă până la vârsta de 2-3 ani copilul nu va fi capabil să vadă dincolo de nevoile lui, începând cu
vârsta de 3 ani și până la 5 ani acesta va începe să fie capabil să împartă jucăriile și să facă diferența
dintre a face un lucru bun și a face un lucru rău. Tot la aceasta vârsta copilul trebuie inițiat în arta bunelor
maniere, cea mai bună metodă pentru a face acest lucru fiind cea în care cel mic va participa la masă
alaturi de familie și va fi plimbat în anumite ipostaze din care poate deprinde regulile de purtare.
După vârsta de 5 ani cel mic va începe să petreacă mai mult timp cu persoanele din jur. Acesta este
momentul cheie unde el va învata să aibă un vocabular cât mai divers și bine conturat, dar și să își
dezvolte capacitatea de comunicare cu cei din jur și să își argumenteze punctul de vedere. Expresia „așa a
zis mama...”,folosită frecvent la acestă vâstă și nu numai, vine să susțină faptul că încă de la naștere
copilul dobândește „preconcepții”, „prejudecăți”, deseori acești termeni fiind folosiți cu sens negativ. Dar
au un sens concret și foarte important: este vorba despre lucruri pe care le credem despre lume încă de
mici pentru că așa ni le-au transmis părnții, iar noi nu am stat niciodată să ne gândim cu adevărat la ele la
vârsta copilăriei, de accea poartă denumirea de „pre-judecăți”, adică ne-au fost implementate, nu au
apărut în urma unui proces propriu de gândire.
Cheia succesului în educarea copilului o au părinții care trebuie să implementeze reguli și să nu se
abată de la ele. Atât mama, cât și tatăl trebuie să rămână fermi în deciziile pe care le iau și să îi spună
dinainte copilului ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Este de preferat ca aceste reguli să fie în
concordanță cu cele din mediul instructiv-educativ și social fracventat de către copil.
„ Educația este un ornament în vremuri de prosperitate și un refugiu în vremuri
de restriște." (Aristotel)
Maria Montessori este unul dintre puținii pedagogi care a schimbat radical gândirea în ceea ce
privește creșterea copiilor în secolul XX. Sfaturile ei memorabile ne vor ajuta în relația cu cel mic în

93
fiecare zi. Doresc să readuc în atenția cititorului cele 19 sfaturi ale Mariei Montessori în ceea ce privește
datoria de un bun părinte și educator:
1. Copiii învață din ceea ce îi inconjoară.
2. Când copilul este criticat, învață să condamne.
3. Când copilul este apreciat, învață să iubească.
4. Când copilul este tratat cu răutate, învață să fie agresiv.
5. Dacă ești onest cu un copil, copilul învață să fie corect.
6. Când copilul este ironizat, învață timiditatea.
7. Când copilul trăieste în siguranță, învață să creadă.
8. Când copilul este făcut de ruține, învață să se simtă vinovat.
9. Când copilul este acceptat, are încredere în sine.
10. Dacă ești tolerant cu un copil, învață să fie răbdător.
11. Când copilul este încurajat, învață să creadă în propriile forțe.
12. Când copilul trăiește într-o atmosferă prietenoasă și se simte util, învață altruismul.
13. Nu vorbi urât despre copil, fie că e prezent sau absent.
14. Dezvoltă doar ceea ce este bun la un copil, înlătură răul.
15. Întotdeauna ascultă și răspunde întrebărilor sau cererilor unui copil, e ceea ce te apropie de el.
16. Respectă un copil chiar și atunci când face o greseală. El va fi în masură să corecteze greșeala
destul de repede.
17. Întotdeauna fii gata să ajuți un copil care are nevoie de ajutor și să stai deoparte atunci când a
găsit ceea ce avea nevoie.
18. Ajută un copil să stăpânească lucrurile devreme, asigurându-te că lumea din jurul lui este plină
de afecțiune, pace și iubire.
19. Arată-i întotdeauna copilului cât poate fi de bun.
Prin urmare, expresia „Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume." ( M. Ghandi)
aduce în prim-plan obigativitatea adulților de a implementa toate normele etice care stau
la baza unei societăți, deoarece noi suntem societatea și doar noi înșine avem puterea,
prin educație, de a o ridica la un standard cât mai înalt de civilizație.

94
 IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

Prof.înv. primar Banciu Mihaela

Şcoala Gimn. Nr. 3 Sita Buzăului
Jud. Covasna
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă
frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu
să deţină rolul principal.
Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi
responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva
aspecte legate de educaţia creştină. Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii
de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de
credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu. Dacă îi vor vedea
rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât și la
grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi
sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce
o viață curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni.
Este o misiune destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează
doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să
înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul
se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)! Ar fi bine dacă părinţii şi-ar da
seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze
anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor
caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi. N-o poţi scoate la
capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când în centrul vieţii părinţilor stă
Dumnezeu, şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac, inimile copiilor nu au de
ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie, prilej de împlinire.
Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care
părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem
împreună gogoși/plăcinte!”), este de mare folos.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi
intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o
restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al
conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte
din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În
situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este
important, că nu interesează.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina,
95
cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici
în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit
copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să
descopere lumea. Prin urmare cei şapte ani de-acasă constituie piatra de temelie pe care se clădeşte viitorul
parcurs al vieţii „comorilor noastre”.

96
 Politețea – oglinda familiei

Prof. Bandac Lăcrămioara_Daniela

Liceul ”Ștefan cel Mare” Codăești, jud. Vaslui
”Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoși" (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii)
Comportamentul uman în familie şi societate are ca bază educaţia şi deprinderile acumulate în
primii ani de viaţă. Expresia ”cei şapte ani de acasă” cuprinde totalitatea elementelor de formare şi
educaţie din mediul familiei şi eventual din primii ani de grădiniţă sau şcoală.
Primele elemente ale comportamentului civilizat şi de bună creştere sunt oferite copiilor în familie
prin comportamentul părinţilor şi mai apoi prin sfaturi şi educaţie. Treptat, cei mici vor deprinde regulile
de bună purtare şi mai apoi bunele maniere atât de necesare convieţuirii în societate.
„Nu are cei 7 ani de acasă” replicam deseori atunci când facem referire la un copil nepoliticos, care
nu și-a însușit regulile de comportament civilizat în societate. Aceasta expresie definește tot ansamblul de
cunoștințe, deprinderi și achiziții acumulate în primii 7 ani de viața. Este perioada în care copilul
memorează și asimilează rapid informații, dezvoltându-și limbajul și gândirea. In copilăria mică, o
influența puternica o are familia și abia mai târziu, în perioada școlară, intra în rol anturajul, iar părerea
părinților contează din ce în ce mai puțin. Un copil bine-crescut se va adapta mult mai ușor în societate
decât unul căruia îi lipsesc ”cei 7 ani de acasă”.
La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa
mi-a spus bunica” ori „tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi”. Astfel va exista o încercare de
concordanta între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine.
Nu este de-ajuns doar să ne controlam limbajul și comportamentul în fața copilului, ci si exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că
asta nu înseamnă ca permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtam ori reacționam la cei din jur,
pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însa va trebui să ne
impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să
poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele
negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți ca cel mic
ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate
acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicam astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme
ori reguli de politețe, în special.
Aceasta expresie definește însa tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumulate în primii șapte ani de viață. Aceasta perioada de timp este considerată „culmea achizițiilor”,
este considerata una din perioadele de intensă dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj etc.
Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informații, de către cine și în ce mod.
Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui
Pentru învăţarea copiilor, părinţii trebuie să fie politicoşi cu ei, pentru că politeţea se învaţă, prin
puterea exemplului. Expresia ”te rog” nu trebuie să lipsească din nici o solicitare adresată copilului. La
culcare trebuie spus ”noapte bună” sau ”somn uşor”, iar la trezire ”bună dimineaţa”, ”poftă bună” la
masă, "mulţumesc" când este cazul.
Specialiştii în pedagogie recomandă părinţilor să-şi înveţe copiii să salute musafirii. Chiar şi un
simplu “bună ziua” sau “la revedere” este suficient pentru a face o impresie bună. Pentru cadourile
primite este bine să ştie că trebuie să spună "mulţumesc". Atunci când cere ceva, copilul trebuie să spună
"te rog". Astfel, cererea lui nu va suna a poruncă şi va fi considerată o bună manieră. Copilul nu trebuie să
se uite insistent la cineva sau să arate cu degetul către o persoană, mai ales dacă aceasta are un handicap.
97
 Socializare înseamnă şi faptul că este dispus să-şi împrumute jucăriile altor copii atunci când iese
afară la joacă. Aşa îşi poate face noi prieteni. Un alt element de bună purtare este neamestecul în
conversaţia ”celor mari”. Se poate face doar dacă este vorba de o urgenţă. Altfel trebuie să aştepte până
când adulţii termină de vorbit. Iar dacă este o urgenţă, să întrerupă întotdeauna discuţia cu “vă rog să mă
iertaţi că vă întrerup…”.
Ce pot învăța copiii în cei șapte ani? Deprinderi de autoservire, reguli de igienă și curățenie,
exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și
negative, bunele maniere și comportament, să folosească un limbaj corect. De asemenea pot învăța să
relaționeze cu ceilalți, să răspundă la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i
se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte etc), să fie
perseverent și consecvent în realizarea unei sarcini.
Unele din însușirile dobândite în aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de
competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini etc.
Educația primită acasă în prima copilărie are deci o importanta deosebita și lucrurile învățate în
acea perioada se transforma în valori respectate tot restul vieții. Părintele trebuie să-și îndrume copilul să
aleagă binele și adevărul, să-l învețe valoarea muncii si aprecierea ei, sa-i dea primele noțiuni despre
politețe, bun simt, generozitate, onestitate, respect. Pas cu pas, copilul le va deprinde și le va aplica, sub
atenta supraveghere a mamei și tatălui, deopotriva, până când ele vor deveni parte dintr-un comportament
natural, sănătos, al adultului de mai târziu.
Politețea este un cod care cuprinde multe reguli care variază în funcție de mediul social, de epoca,
de indivizi. Dar oricare ar fi aceste reguli, la tara sau la oraș, astăzi sau acum o suta de ani, într-o familie
de profesori sau de muncitori, atunci când cineva nu le respecta, se spune ca nu are bun simt. Bunul simt
este o calitate mult prețuită care dă o măsură a valorii individuale; a spune ca cineva are bun simț este o
apreciere care are în vedere și comportamentul individului, dar și însușiri precum bunătatea, altruismul,
dragostea de adevăr și dreptate.
,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei; Sădește un
obicei și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.” Samuel Smiles

Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
2002
2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
4. www.didactic.ro

98
 ELEVUL CU CEI 7 ANI DE-ACASĂ
prof.înv.primar Bandas Alina
Școala Gimnazială Satu Mare, Suceava
„Nu-nţeleg nici să mă pici
-Că zicala nu mă lasă –
Cum s-or comporta cei mici
Fără şapte ani de-acasă...”
(Teodor Maricaru- „Antologia epigramiștilor români”)

Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Bunele maniere sunt cartea noastră de vizită: de felul în care ne comportăm(atât acasă, cât și în
societate) depinde dacă ne putem lega noi prietenii, dacă ne integrăm în colectiv și, mai târziu, dacă avem
sau nu succes în viață. A avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-
cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu
vecinii etc.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Educația „celor șapte ani de acasă” reprezintă răspunsul la niște întrebări, de genul: • Cine salută
primul? • Cum ne îmbrăcăm? • De ce trebuie să fim punctuali? • Cum e bine să ne comportăm la masă? •
Cum se oferă un cadou şi cum se primeşte un cadou? • Cum trebuie să ne comportăm la un spectacol, la
o expozitie, într-o excursie, în magazin, la o petrecere etc? • Cum vorbim la telefon?etc.
Politeţea este „ceva“ care se învaţă. Şi se învaţă uşor. Primele reguli de politeţe se învață de la
părinţi şi bunici. Apoi, șe ascultă de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la toţi
profesorii. Toţi aceşti oameni le dau sfaturi copiilor zilnic:
• „Spune Bună ziua când te întâlneşti cu cineva cunoscut!“ – spune mama;
• „Nu vorbi cu gura plină!“ – spune bunica;
• „Pune-ţi batista la gură când strănuţi!“ – spune tata;
• „Spune te rog când ceri ceva!“ – spune doamna învăţătoare; şi multe, multe alte sfaturi.
Fiecărei circumstanţe îi corespunde un set de “reguli”. A avea bune maniere înseamnă:
• să avem o ţinută şi un limbaj impecabile;
• să ne comportăm cuviincios cu cei din jurul nostru;
• să fim politicoşi şi agreabili;
• să ne respectăm pe noi înşine şi pe cei din jurul nostru;
• să fim capabili să ne stăpânim emoţiile şi impulsurile;
• să dăm dovadă de încredere şi onoare;
• să fim concilianţi, să ştim să aplanăm conflictele şi să le evităm;
• să ne stabilim şi să respectăm propriile noastre principii morale;
• să deţinem simţul responsabilităţii;
• să fim diplomaţi, să ştim să acţionăm în orice situaţie;
Dacă sunt politicoşi cu toată lumea, în tot cursul zilei, copiii scapă de observaţii. Ba, mai mult, vor
fi apreciaţi şi lăudaţi. Ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Viaţa de zi cu zi va fi mai bună, mai
armonioasă şi chiar mai veselă. Aşadar, merită să se străduiască să fie politicoşi. Când greşesc nu trebuie
să se sperie, ci să caute să se corecteze. Când nu ştiu cum să se comporte într-o situaţie, trebuie să îi
întrebe pe cei mari cum să procedeze, fără să le fie frică sau ruşine.
Ce trebuie să știe un copil „de acasă”? Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să
fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat
99
care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți. Copilul cu cei șapte ani de-acasă va arăta cât de frumos își împlinește și își exprimă
personalitatea:
– va şti să fie cuviincios, dar, în acelaşi timp, şi dezinvolt;
– va şti să se comporte respectuos, dar fără a fi timid;
– va şti să se poarte natural, având încredere în sine, fără a se teme că „se face de râs”.
Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Bibliografie:
• Roxana Geantă- „Cei șapte ani de acasă”, editura Galaxia Copiilor, Aprilie 2016
• Michiela Poenaru- „Cei sapte ani de acasa. Codul bunelor maniere pentru copii”, editura
Coresi, 2009
• Delia Munteanu – ,,Politeţe şi bună cuviinţă”, Editura Ramida, Bucureşti, 1992
• http://www.copilul.ro
• http://www.didactic.ro

100
 CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ

Profesor Viorica Banea

Școala Gimnazială Ațintiș, județul Mureș
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Necesitatea educării tinerei generații pentru a face
față exigențelor societății, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de
cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă
cerinţelor societăţii.
Dar ce înseamnă comportament adecvat?
Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii?
Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea
sufletului omenesc.
Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile
etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate
de o convingere interioară.
Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi
recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută?
Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ?
Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte
asupra fondului moral al relaţiilor umane.
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai
goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată.
Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce
copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură,
este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.
În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă
cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.
Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au
rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani
de-acasă”.
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi
vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu
bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii,
fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe
pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la
şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce
oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor
de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni
adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.
Nu este corect să dăm vina pe alţii.
Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi
suntem părinţi.
101
 Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am
numărat odată printre aceştia.
Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a
tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul
expresiei “cei şapte ani de-acasă”. Oricum, procesul de educaţie nu se opreşte la o anumită vârstă. Nu e
niciodată prea târziu ca să înveţe ceva!

102
 EDUCAŢIA ÎNCEPE CU CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Banu Elena Cristina

Profesor învăţământ preşcolar
Şcoala Gimnazială Gura Bărbuleţului

“Educaţia nu reprezintă ce ai putut să memorezi, şi nici măcar cât de multe ştii. Educaţia îţi permite
să diferenţiezi cunoaşterea de necunoaştere . “ Anatole France
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
" Educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului". Oana-Maria Udrea .
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă
a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de
comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca
adult. Cei şapte ani de acasă pot şi trebuie să fie fundamentul conduitei copilului ce va deveni adult.
"Cei şapte ani de acasă" este o expresie pentru educaţia pe care părinţii o dau copiilor lor. Din
perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinţii tăi sunt cei mai importanţi, mai ales primii,
când înveţi ce este viată de fapt şi cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să înveţe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viaţă, o
atenţie sporită. Când acesta începe să priceapă şi să aibă raţiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri fiinţei nou născute.
În al doilea rând, aceşti şapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur şi simplu suntem puşi într-o situaţie mai delicată. Un
bun exemplu pentru o bună educaţie este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca
noi, sau deschidem uşa unei femei şi aşteptăm să intre. Aceşti ani i-am primit la vremea noastră, şi o să-i
dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
Cei 7 ani de acasă sunt esenţiali pentru a pune baza unei educaţii corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înţelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri
împărţite.
În acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune
maniere şi, dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă.
Important este ca părinţii să respecte cât mai mult formulele de politeţe, regulile de bune maniere în
familie, iar copiii îi vor imita cu precizie de 90%.
Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai uşor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă
micuţul cere o jucărie, trebuie obişnuit să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”,
„poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, are nevoie de cât mai multe exemple concrete, de preferat în
momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa trebuie insistat până acestea vor deveni o
obişnuinţă.
De asemenea părinţii ar trebui să ţină cont şi de aceste sfaturi utile:
- Să aibă grijă cum vorbesc în preajma copiilor, deoarece ei adoptă acelaşi limbaj ca adulţii.
- Să înveţe copiii să se adreseze adulţilor cu un anumit grad de formalitate, precum „doamna” sau
„domnule”, cu excepţia cazurilor în care cei mari îi roagă să le spună altfel.
- Să îi îndrume cum să salute sau să se prezinte corect, cum să se comporte în public şi de ce nu este
bine să întrerupă o discuţie.

103
 -Să felicite şi să recompenseze copiii de fiecare dată când fac un lucru bun, când respectă anumite
reguli, pentru că în acest mod vor reţine mult mai repede.
Societatea noastră duce lipsă de aceşti şapte ani de acasă, iar urmările sunt negative. Cei şapte ani
de acasă reprezintă o bază a educaţiei. Dacă lipseşte baza, ca la orice clădire, este grav.
Educaţia este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost cumpărată
din banii strânşi în cei şapte ani.

Bibliografie :
1. “Consilierea şi educaţia părinţilor “ ,Vrăşmaş Ecaterina Adina ,Editura Aramis ,Bucureşti 2002
2. “Educaţia preşcolară în România “ ,P.Emil ,R.Iucu, Polirom 2002

104
 Cei 7 ani de acasa: norme si valori esentiale pentru succesul viitorului copilului

Prof. Bărbieru Mihaela Frăguța

Școala Gimnazială D. Rădulescu. Oarja
Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa
consolideze normele deja deprinse din familie.
Cei 7 ani de acasa si comportamentul copilului
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
2 scenarii posibile
Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele,
copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi
cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi
contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica
ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi
paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele. Trebuie să
recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe
porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi
inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o
provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic
drept „cei şapte ani de-acasă”.
Ce sunt cei 7 ani de acasa?
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor?
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.
Educatia primita in familie
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
105
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

106
 Cei șapte ani de acasă

Prof. Barbu Diana-Livia

Școala Gimnazială ”Victor Ion Popa” Ivești, jud.Galați
”Educația nu reprezintă ce ai putut să memorezi, și nici măcar cît de multe știi. Educația îți
permite să diferențiezi cunoașterea de necunoaștere” (Anatole France)

S-a întâmplat de multe ori, încă din fragedă pruncie, să auzim în jurul nostru expresia ”cei șapte ani
de acasă”, fără să îi înțelegem rostul și fără ca cineva să aibă răbdarea să ne explice. Însă, pe măsură ce
anii trec și noi înaintăm în vârstă, sintagma începe să capete sens și nu mai avem nevoie de explicații, din
contră, începem să ne întrebăm ”Unde sunt cei șapte ani de acasă?”.
În fiecare zi observăm în jurul nostru din ce în ce mai multe persoane cu manifestări mai... ciudate
în comportament sau cu un limbaj care lasă de dorit, ceea ce duce cu gândul, inevitabil, la ”cei șapte ani
de acasă”. Nu știm dacă accesul nelimitat la lumea virtuală sau mediatizarea accentuată a cazurilor de
violență din școli au vreun rol în această direcție, însă suntem convinși că educația de acasă lasă mult de
dorit. Un copil se va adapta cu ușurință în societate în momentul în care va avea susținerea nelimitată și
necondiționată a familiei, atunci când va învăța că expresii precum ”te rog” sau ”mulțumesc” ar trebui să
fie nelipsite din vocabularul său. Relația afectivă dintre părinți și copil, valorile morale pe care se bazează
familia și pe care aceasta le transmite au un rol covârșitor în formarea caracterului și a personalității
viitorului adult.
Psihologii sunt de părere că, până la vârsta de 6-7 ani, copiii ar trebui să aibă un anumit grad de
autonomie, asfel încât să se îmbrace singuri, să se spele și să-și păstreze ordinea în lucruri, o dezvoltare
emoțională care să le permită să-și controleze emoția și fricile, un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din
regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, precum și
capacitatea de relaționare socială. Dacă aceste norme nu sunt deprinse, contactul cu lumea din jur va fi
dur și intervin probleme de comportament.
Din păcate, realitatea zilnică a familiei contemporane diferă mult de cea a generațiilor anterioare.
Părinții, concentrați pe carieră și pe asigurarea celor necesare unui trai cât de cât decent, lasă educația
copiilor în grija școlii, a cadrelor didactice, lucru total greșit, căci, în lipsa comunicării dintre școală și
familie, primul care are de suferit este copilul. Acesta poate fi supus de familie în cursa epuizantă a
obținerii de performanțe sau, dimpotrivă, nu mai e stimulat în dezvoltare de către părinți, care consideră
că sarcina este exculsiv destinată școlii.
Astfel, ajungem din nou la ”cei șapte ani de acasă”, care au o importanță vitală atât pentru
dezvoltarea copilului, cât și pentru părinți și societate, căci ei constituie baza educării și dezvoltării
adultului de mai târziu.

107
 Cei șapte ani de acasă

Prof. Barbu Liliana

C.S.E.I. „Sfânta Filofteia”
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spun majoritatea psihologilor.
Este esențial ca părinții să adapteze comportamentul față de copil în funcție de vârsta acestuia;
modul de adresare este automat diferit dacă este vorba de un copil de 2 ani sau unul de 6 ani. Părinţii
trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi
să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie
consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea
când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile
involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
Modelele sunt și ele deosebit de importante. . Părinţii sunt principalele modele pentru copil.
Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Si astăzi,
când copilul mic este și el bombardat de informații din ce în ce mai multe și mai variate singurul reper
responsabil cu selecția acestor informații rămâne părintele. Televizorul prezintă modele- copilul se
confruntă cu informații contradictorii- întreabă, încearcă să lămurească neconcordanțele. Părintele trebuie
să fie prompt în a rezolva aceste dileme prin vorbe dar și prin fapte.
O altă modalitate de formare a unor comportamente sănătose este prin recompensă și pedeapsă. Cea
mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea
mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să fie
lăudat ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în
administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o
ceartă.
„Cei 7 ani de acasă” nu este numai o expresie folosită atunci cănd apreciem pozitiv sau negativ
comportamentul unei persoane, este temelia unei educații care asigură premisa unei dezvoltări armonioase
și complete ulterioare. Totuși cred că educația celor 7 ani de început nu se termină niciodată și formarea
unei personalități echilibrate este un proces continuu toată viața noastră.

108
 Educația în familie

Prof.BARBULESCU COSMIN
COLEGIUL AGRICOL D.PETRESCU

Pedagogia este știința care studiază fenomenul educațional cu toate implicațiile sale asupra formării
personalității umane în vederea integrării sale în viața socială. Urmărind integrarea omului în societate,
educația se preocupă, în aceeași măsură, de formarea personalității care va permite fiecărui om să
asimileze în mod creator realizările sociale.
Prin caracterul său uman, educația este o acțiune care se desfășoară în mod conștient în
conformitate cu finalităţile stabilite în prealabil, are un sens intenţional care vizează un rezultat bine
conturat. În procesul acţiunii, subiectul (agentul) urmăreşte un scop anticipat sub forma unui proiect. În
terminologia designului educaţional, subiectul proiectează finalitatea acţiunii sub forma obiectivelor
educaţionale pentru ca, în funcţie de cele proiectate, să elaboreze strategia corespunzătoare realizării lor.
În funcţie de finalităţi, sunt selecţionate valorile care urmează a fi transmise şi sunt alese metodele şi
mijloacele cele mai potrivite pentru a realiza transmisia. Totul este subordonat scopului propus şi mai ales
rezultatului care urmează să fie obţinut. În cadrul educaţiei, oamenii planifică în plan mental ceea ce
ulterior vor desfăşura în mod concret, sunt animaţi de anumite intenţii, procedează în conformitate cu o
anumită comandă socială, se conduc după anumite principii şi norme, deci totul este organizat şi
programat, nimic nu se întâmplă haotic, totul este direcţionat. Formularea explicită a scopului este
deosebit de relevantă pentru demersul evaluativ. Asistăm astăzi la o deplasare a accentului de la „a învăţa
pentru a şti” la „a învăţa pentru a acţiona”, la o schimbare de viziune şi de stil didactic, la aplicarea unui
nou sistem de evaluare.
,,Viaţa şcolii stă sub semnul valorii şi valorizării” 1. După cum afirma autorul Constantin Cucoș, de
cum intrăm în grădiniţă, cineva ne verifică, ne povăţuieşte, ne mângâie pe creştet. Degetele ridicate,
bulinele ori steluţele roşii sunt însemne ale acestor preocupări. Nimic nu scapă acelei preocupări de a
conferi sau a atribui valori specifice actelor sau produselor noastre. ,,La tot pasul cineva emite pretenţii,
creează noi orizonturi, spune că e bine sau nu ceea ce ştim sau facem. Valorizarea este un semn că
lucrurile şi evenimentele nu ne sunt indiferente” 2. ,,Indiferenţa în actul educativ este un fel de crimă’' 3.
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că
indiferența familiei față de însușirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este
deasemenea o crimă. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei șapte ani de acasă.
Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil
și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului, așa precum spunea psihologul Oana Maria Udrea.
Părinții sunt modele pentru copil. Va fi ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre
exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. Deasemenea cea mai prețioasă recompensă pentru
copil nu este cea materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o
faptă bună.
,,Copiii devin ceea ce le spunem noi că sunt”. Larry Fields.
Ultimii ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are familia asupra formării
personalității copiilor. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum descoperim că această
influență este mai mare decât ne-am imaginat.
Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită reacționezi cum nu te așteptai, sau de cele mai multe
ori reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinții. Modelul

1
Constantin CUCOȘ, Teoria și metodologia evaluării, Iași, Edit. Polirom, 2008, p.15.
2
Constantin CUCOȘ, Teoria și metodologia evaluării, Iași, Edit. Polirom, 2008, p.15.
3
Idem, p. 15.
109
părinților se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacționa așa cum a văzut la mama
sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii,
trebuie mai întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții.. Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către
proprii noștri copii.
Familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi, componente și reguli structurale. Cele mai
importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o ființă umană. Ceea ce cred
părinții despre viață și împlinirea ei va determina felul în care își vor crește copiii.
Modul în care ne creștem copiii, contribuie la formarea concepției acestora despre ei înșiși. Acest
aspect este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe
care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
Copiii sunt foarte drăgălași, plini de energie dar uneori obositori. Să te ocupi de educarea lor poate
fi o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente când te simți depășit de situație și nu găsești
soluții privind comportamentul inacceptabil al copilului.
În general părinții consideră educarea copilului lor ca fiind dificilă pentru simplu motiv că aceștia
nu ascultă de observațiile făcute de ei sau datorită faptului că copilul prezintă un comportament total
inadecvat. Astfel există cazuri când părinții ajung să își urască proprii copii datorită comportamentului lor
inacceptabil. Doar că efectul este că, părintele urăște propriul copil, iar copilul ajunge să se urască pe
sine. Dacă părintele nu se așteaptă la ,,nimic bun” de la copilul său, copilul își va crea aceeași impresie
negativă despre el și într-adevăr nu va ieși nimic bun. În plus, părintele va fi nervos, frustrat, neputincios,
dezamăgit, iar copilul va prezenta pe lângă toate acestea și probleme emoționale. Acest scenariu negativ
poate fi dizolvat acordând copiilor noștri atenția necesară, acordând atenție mai ales comportamentelor
pozitive și lăudându-i ori de câte ori observăm un comportament pozitiv, chiar și atunci când
comportamentul ni se pare a fi neimportant (ex. și-a pus haina în cuier, și-a așezat frumos păpucii etc).
,,Cheia este să surprinzi pe cineva făcând ceva bun și apoi să-l lauzi pentru aceasta- lăudarea progresului
îi împinge pe oameni spre performanțele dorite.” Ken Blanchard
E mai ușor pentru părinți să recurgă la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să stabilească
limite. Acest lucru se întâmplă datorită dezinformării și a lipsei răbdării. Stabilind limitele în relația cu
copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul negativ și nu îl respinge pe el. Regulile și
limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă adesea
regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli însă
împiedică dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi
explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca copilul să înțeleagă.
De o importanță deosebită este și faptul ca părintele să se gândească serios și la alte modalități cu
mult mai eficiente de a-și pedepsi copilul, în afara pedepsei fizice și anume izolarea copilului sau
confiscarea unui lucru care îi place acestuia. Părintele poate să fixeze la copil comportamentul dorit
oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un pupic sau chiar un semn stabilit de comun acord cu
copilul- a ridica degetul mare de la mână, ,,ceva bun” etc).
Îndrumarea pozitivă e mai plăcută și te ajută să îți atingi mai repede scopul decât cea negativă.
Lăudând și acordând atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l. Dacă
îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.
,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei; Sădește un
obicei și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.” Samuel Smiles

Bibliografie:
,,Mai întâi caracterul” –îndrumător pentru seminar;
,,Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii”, Bakker I, Janssen H, București,
1998.
,,Teoria și metodologia evaluării”, Cucoș C, Iași, 2008.

110
 Importanţa celor…”şase ani de acasă”!

Înv.prof. BARTH MIA RODICA

Şcoala Gimnazială GHERŢA MICĂ, jud. Satu Mare
„Preţul omului stă în iscusinţa duhului său şi în cinstea purtării sale”
PROVERB ROMÂNESC

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de
Dumnezeu să deţină rolul principal.
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de
viaţă ai copilului sunt definitori prin formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l
învăţa să scrie, să citească şi a deveni un exemplu la şcoală.
Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei
şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
Necesitatea educării tinerei generaţii pentru a face faţă exigenţelor societăţii, ne obligă să urmărim
în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însuşirea unui
comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Această expresie ,,Cei şapte ani de
acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente, atitudini, acumulate în primii
ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată ,,culmea achiziţilor”, este considerată una din
perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare , de
informaţii, de memorare şi de insuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ ? Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să
fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat
care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
Educatia primită în familie
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:

Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care
piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.

Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la

rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.

Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile

copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.

Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
111
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui care serveşte masa.

Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune ci de respect şi demnitate.

Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce
mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz,
iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.
Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au
rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani
de-acasă”. Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor. Dacă fiecare
dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am
încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de
oameni, de caractere şi personalităţi.

Bibliografie
1.Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2.Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
3.www.didactic.ro

112
 Cei șapte ani de acasă

Prof. înv. primar : Bartha Lidia-Enikő

Școala Gimnazială Bogata
Comuna Bogata, Județul Mureș
Tuturor ne este cunoscută expresia ,,cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și
formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie.
Prima școală a copilului este familia. Ea este cea mai importantă dintre instituțiile educaționale.
Căminul este locul în care trebuie să înceapă educația copilului. Aici este prima lui școală unde primește
primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile, își formează primele deprinderi de viață
sănătoasă.
Avându-i pe părinți drept învățători, în familie copilul va învăța lecțiile care-i vor fi călăuză în viață
– lecții despre cinste, respect, ascultare, autocontrol. Influențele educaționale ale familiei constituie o
putere hotărâtoare spre bine sau spre rău.
Se spune că copilul este oglinda familiei. ,,Cei șapte ani de acasă” ne arată familia, mediul în care s-
a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Educația primită de copil în
această perioadă a vieții lui se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-
cognitivă.
Obiectivul oricărui părinte este de a asigura copilului său un caracter echilibrat. Acest obiectiv se
realizează într-un timp îndelungat, cu multă răbdare, perseverență și determinare. Părinții sunt cei care
prin exemplul propriu pun bazele formării și dezvoltării unui om de valoare.
Familia constituie mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai existenței personale, se
dezvoltă, se formează pentru viață având rolul central de asigurare a condițiilor necesare trecerii prin
stadiile de dezvoltare ale copilăriei care stau la baza structurării personalității individului. Ea este prima
instituție de educație morală și ,,cea mai necesară școală de omenie”.
Pentru orice persoană familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltare și
afirmarea lui, asigurând condiții de securitate și protecție, atât fizică cât și psihică, în orice perioadă a
vieții. Aici se conturează concepția despre viață și conceptul de sine.
Expresia ,,ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente
și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă este considerată ,,culmea achizițiilor”
fiind una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de
acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj etc.
Se numesc ,,cei șapte ani de acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de trei ani iar membrii ei au o influență foarte mare asupra lui. Prin lecții simple și
prin exemplul personal părinții trebuie să-și învețe copiii cum să-și conformeze viața celor mai înalte
standarde.
Din prima zi de viață părintele devine instructorul propriului lor copil dând dovadă de înțelepciune,
răbdare, iar activitățile ludice nu trebuie să lipsească din metodele lor de predare. Chiar din primii ani de
viață, părinții au datoria să le predea copiilor și lecția de bunătate, de respect, de prietenie, de ascultare. Și
părintele trebuie să știe să-și asculte copilul, să-i explice de fiecare dată hotărârile pe care le ia și care îl
privesc pe copil. Aplicând aceste lecții pot fi prevenite acele conflicte de mai târziu dintre voință și
autoritate, care contribuie la apariția în mintea tinerilor a înstrăinării și supărării față de părinți și a
împotrivirii lor față de orice autoritate.
În primii ani de viață, este important ca părinții să dedice copiilor cât mai mult din timpul lor, să
vorbească cu ei, să se joace, ,,să lucreze” împreună. Așa copilul va fi permanent supravegheat și nu va fi
lăsat în voia lui. Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională, să fie
conștienți că în climatul educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea,
afectivitatea și sobrietatea) toate însă cu măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării
umane.
Este datoria părintelui să aducă pe băncile școlii copii sănătoși, viguroși, pe care școala, prin aportul
ei pe linia instrucției, dar desăvârșind și opera de educație inițiată în familie să îi transforme în
personalități armonios dezvoltate, în cetățeni înzestrați cu spirit de răspundere, cu simțul datoriei și

113
potențial creator. Părinții trebuie să fie conștienți că ei sunt cei care încep transformarea persoanei
micuțului în personalitate.
Perioada numită ,,cei șapte ani de acasă” cuprinde prima și cea mai importantă ,,decolare” în marile
zboruri ale unei vieți omenești. Ea dă marele start pentru cea mai sublimă competiție a omului cu el însăși
– în propria sa devenire, autodesăvârșire și afirmare a sa ca valoare umană. Depinde în mare măsură de
părinți când și unde va fi aeroportul de aterizare.
În concluzie ,,cei șapte ani de acasă” sunt piatra de temelie a vieții viitoare. De acești ani depinde
cum va fi integrat viitorul adult în societate, cum va fi agreat de cei din jur și cum își poate ordona viața și
stilul de viață alături de cei dragi. Un adult care are în ,,bagajul” său cei șapte ani de acasă poate merge în
viață deschis și cu un viitor sigur.
Pornind de la proverbul ,,o vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul” aș transmite părinților următorul mesaj: ,,Copiii învață
neîncetat da la părinții lor. Felul în care controlați propriile sentimente devine un model pe care copiii
dumneavoastră și-l vor aminti toată viața”.

BIBLIOGRAFIE

1.Vrăsmaș Ecaterina Adina, Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București, 2002;
2.P.,Emil, R.Iucu, Educația preșcolară în România, Editura Polirom, Iași, 2002;
3.***Ghid de bune practici pentru educația timpurie a copiilor între 3 la 6/7 ani, M.E.C.,București,
2008.

114
 Importanța celor 7 ani de acasă

Profesor pentru învățământul preșcolar BEBEȘELEA MARIA

Școala Gimnazială Șugag – G.P.N. Mărtinie
Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Sintagma cunoscută, cei șapte ani de acasă este considerată sinomin cu educația pe care o primește
copilul de la părinți pâna merge la școală. Această perioadă se suprapune însă cu vărsta preșcolarității
ceea ce face ca pentru cei șapte ani de acasă să se facă responsabili atât părinții cât și cadrele didactice.
Copii învață în funcție de ceea ce facem noi ca adulți și mai puțin din ceea ce spunem. Copii sunt
buni observatori și imitatori a comportamentelor manifestate de către adulți. Noi modelăm
comportamentul copilului prin ceea ce facem, prin modul în care reacționăm la diferite situații. Dacă în
primii trei ani de viață părintele este unic responsabil pentru buna creștere a copilului, o dată cu pășirea
acestuia în mediul grădiniței și educatoarea devine părtașla formarea individului de mâine. Din această
cauză se impune ca între părinții și cadrele didactice să existe o reală colaborare, o relație bazată pe
comunicare sinceră. Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a
putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul
educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi
poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă
epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este
stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor.
Părinții împreună cu educatoarele trebuie să conlucreze pentru a crește un copil sănătos și echilibrat
mental și emoțional căci acțiunile înterprinse de aceștia în copilăria timpurie au o puternică și de durată
influență asupra progresulu individual al copilului și asupra progresulu națiunilor în sens larg.

Bibliografie
Petrovai, D. coord. ( 2012) Pentru un copil sănătos emoțional și social- Ghid practic pentru
educatorul care construiește încredere! Editura V&I Integral, București
file:///E:/New%20folder/cei_7_ani_deacasa.pdf

115
 Cei sapte ani de acasa
Scoala Gimnaziala „Dimitrie Sturdza”,Tecuci
Inv.Bejan Cristina

,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).
Sunt 7 zile ale săptămânii care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile,
Dumnezeu se odihneşte în a şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt
împreună. E o zi de odihnă, de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în
mijlocul familiei- cuibul cald şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt”
de valori umane se realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi,
rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa
caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea nu
trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede
aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7
culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm cu
energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de podoabele
pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării albastre şi
nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul cuprinsul necuprins.
Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii care ne luminează
sufletele.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este melodios.
Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale Gamei Do. Îi este
dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă este respectat . Nu se
împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă” în iubire. Înţelege şi
solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi înţelegere. Învaţă că
lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci când le foloseşte iubirea
celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru simplu, dar dureros- nu e
bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o monotonie, singurătatea
este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, e de preferat o oră în
parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături de alţi năzdrăvani
gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm, consimte să pună mâna pe
maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când a greşit.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă ca
Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de Zăpăcilă,sau
poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea de seară aduce
vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de moş Ene.
Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a şcolii.
,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a
încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”
(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).

116
 CALITĂŢILE UNUI PĂRINTE
Prof. înv. primar Bejan Mihaela
Colegiul Tehnic de Construcţii şi Protecţia Mediului Arad
Este cunoscut faptul că părintele este primul şi nelipsitul dascăl din viaţa copilului.
Comportamentul de la grădiniţă şi mai apoi de la şcoală al copilului este influenţat de ceea ce se întâmplă
acasă.
Părinţii şi educatorii trebuie să acţioneze în parteneriat, să ştie care este diferenţa dintre cuvintele
care încurajează şi cele care demoralizează; dintre cuvintele care invită la cooperare şi cele care incită la
confruntare; dintre cuvintele care îl pun pe copil în imposibilitatea de a gândi sau de a se concentra şi
cuvintele care descătuşează dorinţa de a învăţa.
Pedagogia modernă se întemeiază pe două elemente: unul este studierea şi formarea individualităţii,
cu alte cuvinte cunoaşterea fiecărui copil cu caracteristicile sale proprii, pentru a-l îndruma apoi în
funcţie de tendinţele lui recunoscute; celălalt constă în asigurarea libertăţii de acţiune.
Acţiunea educativă înseamnă creştere, dezvoltare, formare, socializare, culturalizare. Este un
fenomen complex, dificil, pentru că are în vedere persoana educată şi persoana care educă. În special
părintele, pentru a obţine rezultate bune în munca sa, este de dorit să probeze:
 Consecvenţă
Educaţia nu poate da rezultate, dacă părintele:
• Îşi schimbă mereu atitudinea faţă de copil, după diversele stări emoţionale;
• Ameninţă, fără să facă nimic din ce spune;
• Tratează aceeaşi faptă, când cu severitate, când cu indulgenţă;
• Îşi neglijează copilul o perioadă, aproape ignorându-l;
• Impune anumite restricţii nemotivate

 Înţelegere
De ce oamenilor mari le sunt permise indispoziţiile, toanele sau dorinţele? Copilul îşi pune o astfel
de întrebare atunci când părintele îl obligă să facă ceva împotriva voinţei sale.
Sunt cazuri în care, de exemplu, copilul nu poate mânca un anumit fel de mîncare, iar părintele îl
obligă s-o facă. În această situaţie, părintele îi va arăta copilului ce este spre binele lui, argumentând de
ce, în ce fel, cu ce efect.
 Autocontrol
Există părinţi care se înfurie repede. La cea mai mică abatere, adresează copilului cuvinte urâte,
jignitoare, ameninţă. Aceste atitudini însă nu conduc, obligatoriu, la îndreptarea comportamentului.
Numai autocontrolul adultului îndeamnă la atitudini similare.
• Dacă la cea mai mică greşeală, copilul este aspru pedepsit, urmarea firească va fi apariţia
sentimentului de ură şi a dorinţei de răzbunare. Pedeapsa nu împiedică o conduită greşită. Efectul
sancţiunii este doar de a-l face pe făptaş să fie mai prudent în săvârşirea delictului, mai abil în disimularea
urmelor sale şi mai ingenios atunci când vrea să nu fie prins. Odată pedepsit, copilul ajunge să fie mai
prudent, dar nicidecum mai onest sau mai responsabil;
• Este importantă recunoaşterea de către copil a spiritului nostru de dreptate;
• Pentru copil, consecinţa naturală a greşelii este suficientă pentru a o regreta;
• Tonul vocii este, negreşit, la fel de important ca şi cuvintele rostite. Cea mai abilă reacţie devine
nocivă atunci când e însoţită de un oftat, care lasă să se înţeleagă: „Iar ai facut-o lată... N-o să te înveţi
minte niciodată.” Cuvintele noastre care denotă respect trebuie însoţite de o atitudine plină de respect,
menită să semnaleze: „Am încredere în capacitatea şi judecata ta. În momentul în care eu indic problema,
tu vei sti ce să faci”.
Încrederea părinţilor în copil face minuni. Lipsa acesteia este comparabilă cu abandonarea lui într-
un mediu ostil. Dacă nu există încredere în copil, atunci nici el nu poate să aibă încredere în sine.
Neîncrederea în propriile forţe creează dependenţă faţă de părinţi, fraţi şi meditatori.

117
 BIBLIOGRAFIE
1. Faber, Adele, Mazlish, Elain, Comunicarea eficientă cu copiii: acasă şi la şcoală,
Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2013;
2. Montessori, Maria, Copilul în familie, Bucureşti, Editura Vremea, 2015.

118
 CEI 7 ANI DE ACASA
BEJENARU MIHAELA
Prin caracterul său uman, educatia este o actiune care se desfăsoară în mod constient în
conformitate cu finalităţile stabilite în prealabil, are un sens intenţional care vizează un rezultat bine
conturat. În procesul acţiunii, subiectul (agentul) urmăreşte un scop anticipat sub forma unui proiect. În
terminologia designului educaţional, subiectul proiectează finalitatea acţiunii sub forma obiectivelor
educaţionale pentru ca, în funcţie de cele proiectate, să elaboreze strategia corespunzătoare realizării lor.
În funcţie de finalităţi, sunt selecţionate valorile care urmează a fi transmise şi sunt alese metodele şi
mijloacele cele mai potrivite pentru a realiza transmisia. Totul este subordonat scopului propus şi mai ales
rezultatului care urmează să fie obţinut. În cadrul educaţiei, oamenii planifică în plan mental ceea ce
ulterior vor desfăşura în mod concret, sunt animaţi de anumite intenţii, procedează în conformitate cu o
anumită comandă socială, se conduc după anumite principii şi norme, deci totul este organizat şi
programat, nimic nu se întâmplă haotic, totul este direcţionat. Formularea explicită a scopului este
deosebit de relevantă pentru demersul evaluativ. Asistăm astăzi la o deplasare a accentului de la „a învăţa
pentru a şti” la „a învăţa pentru a acţiona”, la o schimbare de viziune şi de stil didactic, la aplicarea unui
nou sistem de evaluare.
Atât educatia cât si familia trebuie să urmărească acelasi scop: formarea personalitătii copiilor în
vederea integrării sale în viata socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învătarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că
indiferenta familiei fată de însusirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este
deasemenea o crimă. Educatia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relatiile cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei sapte ani de acasă.
Dar educatia primită în cei sapte ani de acasă depinde de câtiva factori: relatia afectivă dintre copil
si părinti, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia si pe care le transmite
copilului, asa precum spunea psihologul Oana Maria Udrea.
Ca adult, sesizezi uneori că, în situatii-limită reactionezi cum nu te asteptai, sau de cele mai multe
ori reactionezi după modelul care ti-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părintii. Modelul
părintilor se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reactiona asa cum a văzut la mama
sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii,
trebuie mai întâi să ne educăm pe noi însine, părintii.. Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către
proprii nostri copii.
Familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi, componente si reguli structurale. Cele mai
importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o fiintă umană. Ceea ce cred
părintii despre viată si împlinirea ei va determina felul în care îsi vor creste copiii.
În general părintii consideră educarea copilului lor ca fiind dificilă pentru simplu motiv că acettia
nu ascultă de observatiile făcute de ei sau datorită faptului că copilul prezintă un comportament total
inadecvat. Astfel există cazuri când părintii ajung să îsi urască proprii copii datorită comportamentului lor
inacceptabil. Doar că efectul este că, părintele urăste propriul copil, iar copilul ajunge să se urască pe
sine. Dacă părintele nu se asteaptă la ,,nimic bun” de la copilul său, copilul îsi va crea aceeasi impresie
negativă despre el .
E mai usor pentru părinti să recurgă la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să stabilească
limite. Acest lucru se întâmplă datorită dezinformării si a lipsei răbdării. Stabilind limitele în relatia cu
copilul, acesta va întelege că părintele respinge comportamentul negativ si nu îl respinge pe el. Regulile si
limitele sunt importante fiindcă oferă părintilor si copiilor sprijin si sigurantă. Copiii acceptă adesea
regulile dacă sunt clare si pe întelesul lor si dacă sunt aplicate în mod consecvent.

Bibliografie:
,,Mai întâi caracterul” –îndrumător pentru seminar;
,,Procedee de îmbunătătire a comunicării între părinti si copii”, Bakker I, Janssen H, București,
1998.
,,Teoria si metodologia evaluării”, Cucos C, Iasi, 2008.

119
 Prof. Inv. Prescolar Belcota-Cernescu Cornelia Anisca
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de
Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu"

Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.

120
 Importanţa celor şapte ani de acasă

Gradiniţa cu Program Normal Nr 2, Rm Vâlcea

Prof. Beldiman Ramona-Iuliana
Când spunem “cei 7 ani de acasă”, ne gândim la educaţia pe care un copil o primeşte în cadrul
familiei. Tot în cei 7 ani de acasă copilul îşi formează personalitatea şi comportamentul.
Când ne referim că un copil are cei 7 ani de acasă, spunem despre acel copil că este manierat, bine
crescut, ştie să salute, să mulţumească, să se comporte cu cei din jurul lui şi în societate, să înţeleagă
normele sociale, să îşi recunoască propriile greşeli.
Pentru ca un copil să se poată adapta mult mai repede şi mai usor în societate este nevoie de câţiva
factori esenţiali: educaţia, bunele maniere şi regulile morale iar pentru a-şi însuşi „cei 7 ani de acasă”
trebuie să ţinem cont de relaţia afectivă dintre copil şi parinţi, dezvoltarea copilului cât şi valorile morale
pe care se bazeaza familia şi la rândul ei i le insuflă copilului.
Familia este primul factor cu care un copil ia contact. Astfel comportamentul familiei faţă de copil
în primii ani de viaţă îl influenţeaza pe copil permitându-i să se dezvolte, să aibă încredere în fortele
proprii, să se simtă protejat, îngrijit. Un copil care este apreciat de părinţi percepe altfel regulile transmise
de aceştia, le percepe într-un mod pozitiv.
Pentru a-l putea învăţa pe copil bunele maniere şi o anumită conduită este nevoie de timp.
Întamplările din cadrul familial sunt cele mai bune momente în care se pot învăţa aceste maniere (vizita la
bunici, mersul la cumparaturi, mersul în parc, la locul de joacă, masa în familie, etc.). Din pacate, timpul
pe care copilul din ziua de azi şi-l petrece cu familia este din ce în ce mai puţin, deoarece acesta este
inclus în diverse forme educaţionale de la vârste mult prea fragede, astfel şcoala şi alte medii educaţionale
nu pot decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse în familie.
Degeaba îi spunem noi unui copil să nu mai ţipe, dacă el în casa, la părinţii lui aude numai certuri
sau degeaba îi atragem atenţia că nu a salutat sau nu a mulţumit pentru ceva dacă el în familia lui nu a
auzit aşa ceva.
Copilul trebuie încurajat să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte recompense, să-i asculte, să le dea
atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune, să îşi exprime emoţiile, să împartă,
să fie altruişti şi să empatizeze cu ceilalţi.
Manierele pe care părinţii din ziua de azi le insuflă copiilor lor nu mai sunt atât de rigide ca pe
vremea bunicilor pentru că e foarte important ca micuţul să ştie cum să vorbească şi să fie capabil să
înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o anumită comunitate.
Dacă în trecut se punea mare preţ pe politeţe, amabilitate,maniere acum valorile s-au schimbat.
Acum părinţii sunt sfătuiţi să-şi înveţe copiii să fie vigilenţi, să îşi asume responsabilităţi. Acum copilul
este încurajat la libera exprimare, să preia iniţiative.
În concluzie, copilul în sânul familiei trebuie înconjurat de dragoste şi de sprijin moral pentru ca
într-un final când acesta o să devinî un adult, el de fapt să devină un OM BUN.
Dragi părinţii, voi sunteţi principalele modele în viaţă pentru copiii voştri.

121
 Cei șapte ani de acasă

SAMBOR ANCA
În ultimul timp sunt tot mai des auzite cuvintele ,,cei șapte ani de acasă’’, dar din păcate însoțite de
negație. Ritmul alert al evenimentelor de zi cu zi scoate mai mult în evidență cifra fatidică șapte, care a
fost atât de mult folosită în operele scriitorilor români.
Cei șapte ani de acasă au importanța lor, frumusețea, dar și secretul de a fi descoperiți.
La primii ani, ne gândim la educația pe care copilul o primește în sânul familiei, la formarea
personalității și a comportamentului micului școlar. La început, fiind la momentul în care copiază
comportamente, un rol decisiv, în conturarea personalității copilului, îl are modelul părintesc. Astfel, este
foarte important să le oferim copiilor, în calitate de părinte, echilibru, afecțiune, înțelegere, ceea ce mai
târziu va apărea ca o reflecție în oglindă, în formarea viitorului adult.
În funcție de particularitățile de vârstă, putem să adaptăm diferite povestioare sau jocuri de rol, care
îl vor ajuta să-și dezvolte simțul binelui și al răului, ce se cuvine și ce nu într-un loc de joacă, la masă, la
grădiniță, acasă.
La vârsta de doi, trei ani copilul poate intra în lumea cuvintelor magice: te rog, mulțumesc, la
revedere, bună ziua, bună seara, la început prin imitație, apoi prin preluarea controlului și folosind
formulele de adresare în mod independent, ceea ce se va întâmpla între cinci si șapte ani.
,,Cei șapte ani de acasă’’, poate fi privit ca un joc care implică mai mulți participanți, și anume, în
aceiași măsură tata, mama și ceilalți membri ai familiei, implică reguli, sarcini și multă responsabilitate.
Dacă jocul va fi condus corect, fiecare participant va ieși câștigător, după cum spunea marele Constantin
Noica: ,,Într-o adevărată relație pedagogică, nu ști cine dă și cine primește’’.
Copilul are nevoie să înțeleagă importanța fiecărui membru al familiei, rolul și locul lui, îndatoririle
pe care le are, regulile pe care trebuie să le respecte, dar și consecințele care pot apărea în urma
nerespectării acestora. Este momentul în care copilul trebuie să se simtă apreciat, dar să-și cunoască
limitele, în ceea ce privește binele și răul, cunoscând faptul că uneori e permis să greșească.
Să nu uităm de frumusețea ,, Celor șapte ani de acasă’’, frumusețe pe care, se pare că n-o regăsim în
nicio altă vârstă. În acesată etapă din viața copilului se împletește stângăcia mogâldeței de-o șchioapă care
ne umple inima de veselie și ne face sa zâmbim, cu dorința de descoperire și de adaptare în lumea în care
începe să-și facă loc instinctiv.
Să nu uităm că ,,Toți oamenii mari au fost cândva copii’’ (Antoine de Saint-Exupery).
Referitor la răspunsul la propria-i întrebare a lui Antoine de Saint-Exupery ,,De unde sunt eu? Sunt
din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară!’’, noi, adulții pătrundem în lumea copiilor, dar
mai întâi trebuie să o înțelegem, să o apreciem, să o respectăm, iar pentru a face aceste lucruri este nevoie
de multă înțelegere, înțelepciune și răbdare.
Cheia folosită pentru a pătrunde în lumea copilăriei, necesită multă atenție, dar folosită cu mult tact
va duce la dispariția ușii dintre adult și copil și va crea o punte ușor de folosit, comunicarea.
Și dacă mai poposim în lumea ,,Micului prinț’’, aflăm că ,, Nu poți vedea bine decât cu inima’’.

122
 IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

Prof. Butnariu Coleta

Șc. Gimn. "C-tin Tomescu"Pleșești, jud. Suceava

De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem
despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar
putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani.
Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții
sale?
Fii tu un exemplu
Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol nu fă ce face popa, fă ce zice
popa . Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta
cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la
această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu
ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să
procedeze la fel.
Obișnuiește-l cu regulile. subtil!
Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești
curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu
trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele
acțiunilor lui. Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de
medicamente pentru a te face bine sau dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă
sânge sună mult mai bine decât Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?! Ai fi suprins cât de
inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă.
Învață-l despre egalitate
Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun
decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați
în aceeași măsură. Afirmațiile de genul dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii nu fac
altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei
în mod corespunzător.
Explică-i despre bunele maniere în public
Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să
atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie
deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele
de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună.
Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în
public.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

123
 Importanţa celor şapte ani de acasă

P.Î.P.Belecciu Aurica
Șc.Gimnazială Nr.2 Sîrbi
Vlăsinesti,Botoșani

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la părinți
la formarea personalității și comportamentul copilului până merge la școală.Când spu-nem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut,care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și
cu adulții.Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi confortabil în
prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de
a-l obişnui cu bunele maniere este să fiţi voi, părinţii, un bun model pentru el. Începe să îl înveţi lucrurile
simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună „te rog” şi „mulţumesc”. Dar buna creştere nu trebuie
să se oprească aici.
Va trebui să ştie ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere şi chiar într-o discuţie cu
un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă
respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect.
Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri
împărţite.
În acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune
maniere şi, dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă.
Important este ca părinții să respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune maniere în
familie.Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă
micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”,
„poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, aduceţi-i cât mai multe exemple concrete, de preferat în
momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistaţi până acestea vor deveni o
obişnuinţă.
Aşadar, cum îl înveţi bunele maniere?
A-l învăţa bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp şi vei avea multe ocazii să îl
îndrumi în direcţia corectă. Ţine minte aceste sfaturi:
- Chiar dacă a greşit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai
uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una-două lecţii de bune maniere pentru ca
problema să se rezolve.
- Explică-i clar şi învaţă-l ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să îi spui un scurt (şi pentru el
greu de înţeles): „Nu mai fi atât de grosolan”, spune-i: „Nu este politicos să râgâi la masă, dar, dacă o
faci, se cuvine să îţi ceri scuze”. Sau, dacă zbiară prin casa, nu-i spune: „Încetează cu ţipetele în casă”, ci
fii mai blândă, ca să înţeleagă în fond ce aştepţi de la el: „Te rog, nu mai ridica vocea în casă”.
- Dacă cel mic îşi exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puţin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. De exemplu, când el zice: „Iahh, îmi vine să vărs când văd chestia
asta verde”, tu corectează-l spunând: „Frumos ar fi fost să spui că nu îţi place deloc spanacul”.
- Fii înţelegătoare şi acceptă-i greşelile. Aminteşte-ţi că nu este încă suficient de matur pentru a şti
bine cum trebuie să se comporte în anumite situaţii. Şi noi, adulţii, greşim adeseori, darămite ei…
- Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, în familie. Nu îi ţine prelegeri şi nu îl critica în public, nu
îl umili şi nu îl jigni faţă de străini, chiar dacă greşeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de faţă
cu alţii dovedeşte că nici tu nu ai prea fost atentă la lecţiile de bune maniere.
- Oricum, procesul de educaţie nu se opreşte la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea tarziu ca să
înveţe ceva!
- Cei 7 ani de acasă,reprezintă o oglindă a educației,pe ca părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.
Bibliografie: - www.didactic.ro / www.copii.ro
- Ciofu Carmen - Interacțiunea părinți124
-copii,Editura Medicală
Amaltea,1998
 IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

P.Î.P.BELECCIU DANIELA MARIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ”PLATON CIUCĂ”BOROLEA
COM.HĂNEȘTI JUD.BOTOȘANI
Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul
care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un
copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze:
principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi
permisiuni.Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la
momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care
se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea
copilului.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi
pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile
decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte
din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se
raportează la lumea din jur.
Profesorul psiholog Adina Mesaroş a explicat, pentru „Adevărul“, cum influenţează primii ani din
viaţă comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit
psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor
imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea
vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem,
apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere
a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi”
Dr. Augusto Cury)
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
125
 PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ
AIBĂ ATITUDINI BLÂNDE
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă
este să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu
progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata
salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul
educativ în perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

126
 Despre importanța celor șapte ani de acasă
de prof. Benedek Ibolya-Krisztina

Este foarte important ca elevii să primească o educație și acasă, atât timp cât sunt acasă, înainte să
meargă la școală. Prin cei șapte ani petrecuți alături de părinți, ei pot învăța multe lucruri folositoare în
viață. Ei învață cum să salute oamenii, cum să vorbească frumos folosind ”mulțumesc!” și ”vă rog”, să
respecte oamenii din jurul lor și să fie ascultători față de părinții lor.
Tot atunci ei vor învăța să-și facă toaleta, să se spele pe dinți, pe mâini, să se îmbrace frumos și mai
ales curat.
Părinții le pot învăța să facă ordine în camera lor, între jucăriile lor și să-și ajute părinții cu treburile
casei oricât de mic lucru pot să facă ei. Părinții le învață ce este bine să facă și ce este rău, ce se cuvine și
ce nu,cum să se poarte politicos, să asculte când alții vorbesc, să vorbească când alții le întreabă și le
ascultă.
Ceea ce fac părinții, cum își educă copiii este deci foarte important pentru societate, căci tot acești
copii vor merge la școală, apoi vor lucra și vor fi spre lauda sau rușinea părinților lor. Ce fel de generație
vom crește, astfel de oameni vor fi în jurul nostru, vor conduce țara noastră, vor apăra țara, vor fi spre
binele sau răul țării.
Dacă copiii își respectă părinții, vor respecta și profesorii lor, iar profesorii vor putea să le învețe
mai multe lucruri cu mult drag. Nu este tot același lucru să predai unor elevi respectuoși cu faptul de a
preda altor elevi mai puțin respectuoși. Este adevărat că nu toți pot învăța la fel de bine, dar măcar să
poată învăța lucrurile esențiale cum ar fi cititul, scrisul și număratul. Dacă acest lucru se reușește și lângă
ea sunt adăugate respectul și morala, atunci este un caz câștigat.
Părinții contribuie cu mult la educarea copiilor și la formarea de valori bine definite de ei. Acolo
unde nu au o familie întreagă și fericită, unde nu primesc o educație bună, se vede în comportamentul
copiilor, în faptul că sunt nemulțumiți, stresați, dezinteresați și nerespectuoși.
Atmosfera din familie le apasă și le duc la școală, nu le lasă să se concentreze doar la ore. Și pentru
că de mici petrec multe ore în fața televizorului, a internetului devin dependenți de ele și mai ales devin
leneși în gândire, în învățare și așteaptă să primească totul pe o tavă, fără să muncească pentru ele.
Educația pe care o primesc acasă în cei șapte ani le este de folos foarte mult copiiilor și are
consecințe asupra formării lor, asupra identitații lor și asupra viitorului lor. Depinde ce fel de educație
primesc, astfel își vor forma mentalitatea, gândurile, valorile sociale sau morale. Ceea ce le înconjoară,
adică familia, școala, biserica și societatea au influență mare în formarea identității lor.
Deci copii pot deveni oameni de valoare sau invers.Și în școală profesorii pot lucra mult mai bine
cu elevii care au primit deja un minim de educație acasă. Nu este vorba despre știință, adică ce au reușit
părinții să le învețe acasă, ci despre a se comporta frumos cu oamenii din jurul lor și de a avea niște idei
practice despre igiena personală. Este real că nu toți copiii învață la fel de bine, căci nu au cum, dar
această educație minimă le este necesară pentru viață și vor puta să se adapteze mai bine la nevoile
sociale si morale ale vieții.
Când elevii vor deveni maturi, vor putea să rezolve cu multă ușurință problemele pentru că la multe
din aceste probleme au primit sfaturi sau au văzut cum le-au rezolvat părinții. Tot acasă în cei șapte ani
elevii pot să înceapă să învețe să-și exprime ideile, opiniile și preferințele, să pună întrebări, să caute
răspunsuri, să dialogheze cu alții și să poată lucra sau învăța cu cineva. Astfel copiiilor le va fi mai ușor să
se integreze la școală, în clasa lor și să devină prieteni cu colegii lor.
Copiii învață de la părinți să devină responsabili, comunicativi, sinceri, cinstiți, toleranți,
respectuoși și corecți. Având idei despre valorile amintite de mai sus și văzându-le și în practică la
familiile lor, ei încet-încet vor putea selecta între fapte și vor putea decide și urma pe acele fapte care sunt
demne de urmat.
O trăsătură foarte importantă la copii și care nu ar trebui să dispară când ei devin mai mari sau
adulți este curiozitatea. Dacă ea este prezentă la ei, le va ajuta mult de tot în învățare atât acasă, cât și la
școală. Cu această calitate ei își pot dezvolta identitatea și bineînțeles cunoștințele.

127
 Dacă acești copii au în familie reguli care sunt respectate de toți membri familiei, le este mai ușor să
le respecte și ei, iar în școală le devine facil să se adapteze regulilor și să le facă conștienți și cu multă
plăcere.
Consecința faptului că acasă ei fac orice lucru mic ajutând familia și învață sau se joacă împreună
cu părinții constă în dezvoltarea cooperării între elevi. În acest mod ei pot să se ajute unii pe alții, să
rezolve împreună niște exerciții, să comunice între ei, să se joace împreună, etc.
Prin urmare cei șapte ani de acasă au o importanță enormă în viața copiiilor, le hotărește viitorul lor,
are urmare asupra identității lor, influențează mult educația lor la școală și orientarea carierei lor, astfel
conducând până la formarea societății unde și ei se vor sau integra. Aparținerea la societatea respectivă va
înainta sau înapoia cultura, economia și alte teritorii ale acesteia.
Ceea ce depun părinții în acești copii seamănă foarte mult cu o sămânță care la timpul potrivit va
răsări și va da roade celor din jur, sau roade bune sau rele. Cu roadele bune se vor putea lăuda și părinții
pentru că în primul rând este meritul lor, dar roadele rele vor aduce rușine și necazuri părinților.

128
 ROLUL PĂRINȚILOR
ÎN PROCESUL DE ÎNVĂȚARE AL COPIILOR

Prof.înv.preșc. Bențe Camelia Maria

G.P.P. NR. 1 MARGHITA, Structură G.P.P. NR.2 MARGHITA

Cei mai mulți copii au doi educatori principali în viața lor - părinții și profesorii. Părinții sunt prim-
educatori până când copilul începe să frecventeze grădinița sau începe școala și ei rămân o influență
majoră asupra învățării copiilor pe parcursul școlii și în afara ei. Școala și părinții ambele au roluri
cruciale în dezvoltarea copiilor. Nu există nici un acord universal în ceea ce privește implicarea parintilor.
Aceasta poate lua multe forme, de la implicarea la școală (ca un guvernator, ajutând la clasă sau în timpul
pauzelor de masă) până la a-I citi copilului acasă sau a-l învăța cântece și poezii pentru copi, dar chiar și
asistarea la teme.
Cu toate că rolul unui părinte în procesul de învățare al copiilor evoluează în timp ce aceștia cresc,
un lucru rămâne constant: suntem modelele de învățare ale copiilor noștri. Atitudinea noastră cu privire la
educație îi poate inspira și le poate arăta cum să se ocupe de propria lor călătorie educativă. Voi expune în
continuare câteva idei și modalități de implicare benefică a părinților în procesul de educație al propriilor
copii:
Fii un model de învățare.
În primii ani, părinții sunt primii profesori pentru copii lor - explorează natura, citesc, gătesc și
numără împreună. Atunci când un copil frecventează învățământul de masă - formal, sarcina părintelui
este de a-i arăta cum grădinița poate completa și extinde tot bagajul de cunoștințe pe care au început
împreună să și-l formeze acasă, și cât de interesant și semnificativ poate să fie acest tip de învățare. În
timp ce copiii preșcolari cresc și devin copii de vârstă școlară, părinții devin antrenori de învățare ai
copiilor lor. Prin îndrumare și memento-uri, părinții își ajută copiii să-și organizeze timpul și să le sprijine
dorințele de a învăța lucruri noi, în interiorul și în afara școlii.
Acordă atenție la ceea ce iubește copilul tău.
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care un părinte îl poate face este să-și observe copilul.
Este vorbăreț sau este timid? Aflați ce-l interesează și ajutați-l să exploreze. Lăsați copilul să-ți arate
modul în care îi place să învețe. Adaptați-vă la modul și stilul său de învățare. Mulți copii folosesc o
combinație de modalități pentru a studia și învăța. Unii învață vizual, privind imagini, alții prin experiențe
tactile, cum ar fi construirea de blocuri-turn sau modelarea lutului, în timp ce alți au o memorie auditivă și
acordă atenție la ceea ce percep cu urechile. Și de accea ei nu pot învăța în același ritm ca frații lor sau ca
adulții. Acordând atenție la modul în care învață copilul, părinții pot reuși să stârnească interesul copiilor,
chiar să abordeze subiecte de discuție mai delicate desenând împreună, creând diagrame, construind
diferite machete, cântând cântece sau chiar inventând rime.
Repetați ceea ce copilul învață la școală.
Mulți profesori îi încurajează pe părinți să repete cu copiii ceea ce s-a parcurs în ziua respectivă la
grădiniță/școală, într-un mod non-presant si chiar să completeze cunoștințele copiilor care ar putea avea
nevoie de ajutor suplimentar. Acest lucru nu înseamnă să-i forțezi, să-i oblige oarecum să aibe succes, ci
se poate reduce la a aprofunda abilitățile de numărare, recunoașterea literelor, a unor norme de
comportament, în funcție de nevoile și nivelul de performanță atins de copil. Pot exista momente de
reactualizare a cunoștințelor, de fixare a acestora cu un intens caracter ludic, astfel încât copilul să-și
dorească să facă parte din acel joc și să nu se simtă obligat ca atunci când ceea ce se lucrează cu el să fie,
de fapt, o extensie a școlii.
Alocă timp pentru a citi împreună.
Citiți cu voce tare în mod constant chiar și copiilor mai mari. În cazul în care copilul este un cititor
reticent, citind cu voce tare îl vom expune la structura și vocabularul unei literaturi de bună calitate și ușor
interesul acestuia pentru lectură va crește. Citirea primelor două capitole ale unei cărți împreună pot ajuta,
deoarece acestea sunt de cele mai multe ori cele care stârnesc intersul actiunii prezentate în carte. De
asemenea, o altă modalitate poate fi aceea în care părintele citește cu voce tare un capitol, următorul
lăsându-l pentru copil. Este foarte important să lăsăm copiii să aleagă cărțile care le plac. Cărțile de serie
cu scris mare și desene numeroase sunt ideale pentru cititorii reticenți. Este mai bine să citești cărți
simple, interesante în detrimentul unor romane greoaie.

129
 Faceți conexiuni între ceea ce învață copilul și viața de zi cu zi.
Transpunerea procesului de învățare la experiența de zi cu zi a copilului, mai ales atunci când este
vorba de întrebări naturale ale copilului, va avea efecte de lungă durată deoarece copilul își va aminti cu
ușurință anumite lucruri mai greoaie în condițiile în are el le asociează cu lucruri familiar. Atunci când
gătim împreună putem face exerciții de măsurare matematică. Când ne deplasăm cu mașina putem
număra plăcuțele de înmatriculare ale celorlalte mașini sau putem vorbi despre județe și țări. Atunci când
pornim blenderul, putem explora și discuta despre modul în care acesta funcționează. Când copilul
studiază vremea, putem discuta despre cauzele care au dus la o temperatură atât de ridicată atunci când
eram pe plajă. Putem încerca să clădim genul de conversații “dau-și-primesc”, prin intermediul cărora
ascultăm ideile copilului în loc să-i turnăm informații în cap. Găsiți modalități adecvate vârstei, pentru a
ajuta copilul să facă legături între ceea ce a învățat și evenimente mondiale. Începeți prin a pune întrebări.
De exemplu, întrebați copilul dacă știe ceva despre un eveniment recent, și ce informații deține despre
acesta. Apoi întrebați ce ar putea face pentru a ajuta (cum ar fi trimiterea de provizii pentru victimele unor
inundații). Sau putem întreba copilul dacă a auzit despre o știre anume transmisă la televizor și astel
putem afla ce știe, dacă deține informațiile corecte, reale și îi putem explica din ce cauză se ajunge în
acele situații. Aceste lucruri îl vor ajuta pe copilul să devină mai prudent.
Încurajați copilul să preia controlul în ceea ce privește educația sa.
Ne dorim să se ocupe copiii de procesul de învățare și să devină responsabili pentru acesta. Vrem ca
ei să-și asume atât succesele cât și eșecurile. Dar noi suntem cei care trebuie să le aratăm modul în care se
pot angaja să învețe, ce beneficii pot obține, ce riscuri își asumă atunci când nu-și doresc să învețe și ce
repercursiuni pe termen lung poate avea acest lucruv asupra desăvârșirii lor personale și profesionale. Ar
fi ideal dacă am putea stimula motivațiile copilului pentru învățare astfel încât ele să devină interese
intrinseci și nu recompense externe.
Nu supra-aglomerați programul copilului.
Deși cu toții ne dorim să completăm cunoștințele și abilitățile copiilor dezvoltate și exersate în
cadrul formal al grădiniței/școlii cu activități externe, este important să fim judicioși cu privire la cât de
mult implicăm copilul după programul obligatoriu. Copiii au nevoie de momente de relaxare și repaus la
fel de mult pe cât au nevoie de activități extracurriculare. Dacă un copil are teme de pregătit pentru a doua
zi, face parte dintr-o echipă sportivă, ia lecții de canto și învață să cânte la un instrument muzical, tot
acest program poate să devină rapid o cursă de la un lucru lipsit de bucurie la altul. Prin urmare, este
necesar să monitorizăm copilul și să vedem dacă el se bucură cu adevărat de lucrurile pe care le face.
Dacă observăm că se implică în toate aceste programe doar pentru a ne face nouă pe plac, se impune să-i
aerisim programul și să urmeze doar acele cursuri care îl împlinesc.
Feriți-vă de televizor cât mai mult.
Vizionând o mulțime de programe tv nu oferă copiilor șansa de a-și dezvolta propriile lor interese și
de a explora pe cont propriu, deoarece copilul își face program după emisiunile sau desenele animate care
se difuzează la anumite ore. În schimb, timpul petrecut citind o carte, jucându-se cu prietenii sau cu
diverse jucării le permite copiilor să învețe cum să-și organizeze timpul și să-și dezvolte abilitățile și
interesele proprii.
Învățați și dumneavoastră câte ceva nou.
A învăța ceva nou ca adult reprezintă sigur o modalitate foarte bună de a modela procesul de
învățare al copilului. Învățați o limbă nouă, construiți ambarcațiuni sau citiți despre un subiect mai puțin
cunoscut. Arătați-i copilului despre ce învățați și cât de mult vă luptați și vă străduiți pentru a reuși.
Astfel, putem înțelege mai bine prin ce trece copilul, iar el își va putea îmbunătăți abilitățile de studiu
urmărindu-și părinții în timp ce aceștia învață. S-ar putea stabili chiar și un timp de studiu comun.

BIBLIOGRAFIE:
• Andrei Cosmovici, Psihologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
• Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dictionar al vieții de familie, Editura Științifică,
București, 1991;
• Stănciulescu, E. , Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași, 1998;
• Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Maica Magdalena, Ed. Deisis, 2006;
• Adrian Tănăsescu-Vlas, Viaţa de familie, Ed. Sophia, Bucureşti, 2009;

130
 • Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea
Universitară, Bucureşti, 2006.

131
 Importanța celor șapte ani de acasa

Profesor înv. preșcolar Beșchea Adriana Maria

Grădinița cu program preșcolar Nr. 5 Săcele – Brașov
Copilul este asemenea unei bucăţi de aluat din care poţi modela după voie diferite forme, este
asemenea unei mlădiţe, pe care, dacă o plantăm şi o lăsăm să crească la voia întâmplării, ea va creşte
strâmbă, noduroasă, aplecată după voia intemperiilor. Dacă însă mlădiţa este îngrijită de aproape,
sprijinită, curăţată de buruieni ea creşte bine, dreaptă, puternică şi rodește. Tot aşa se întâmplă şi cu
copiii. Cei șapte ani de acasă sunt cei mai importanți din viața lor. Sunt piatra de temelie a vieții unui om.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective,
motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg de la sine, există factori care pot influenţa
această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de
felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
În activitatea de educație, în special cea de familie, climatul este rezultatul raporturilor dintre
membrii familiei. Aceste raporturi și caracterul lor pot forma un climat pozitiv sau negativ educației,
adică formării copilului ca cetățean, ca profesionist, ca om.
Raporturile dintre părinți și copiii acestora sunt, raporturi educative,cu repercursiuni asupra formării
lor, lucru de care trebuie să fie conștienți toți părinții. Atitudinile, comportamentele, vorbele adulților, ale
părinților, influențează atitudinile, comportamentul și modul de a fi al copiilor.
Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, de
specificul de dezvoltare a copilului precum și de valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului. Trăirea în spiritul onestității, promovarea valorilor morale, iubirea de Dumnezeu şi semeni
influențează evoluţia ulterioară a individului.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Consecvenţa părinților în educarea copilului este foarte importantă . Dacă mama îl învaţă reguli
elementare de comportare în societate , tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să le folosească.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei, părinţii fiind, de fapt, primele și cele mai importante modele pentru copilul lor. Ce se învaţă
în copilărie se sedimentează mult mai bine şi de aceea copiii vor deveni oameni cu o moralitate puternică
sau nu .Totul depinde de puterea exemplului părintesc. Felul în care părintele sau părinții se poartă, atât
între ei cât și în relațiile cu alții, felul în care merg, se îmbracă, vorbesc, mănâncă, se comportă în diferite
ocazii … totul este observat de copil și copiat la scară mai mică sau mai mare. Degeaba îi spunem
copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. La fel de ineficient este să îi
atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Niciunde, poate, mai mult ca în educație, simțul măsurii și al echilibrului nu sunt mai necesare.
Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională și că dacă în natură sunt
necesari și utili toți factorii meteorologici ( căldura dar și frigul, ploaia dar și seceta ,vântul dar și acalmia)
fiecare avându-și rolul său, tot așa și în climatul educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia
(severitatea-dar și blândețea, afectivitatea –dar și sobrietatea, larghețea dar și strictețea ), toate însă cu
măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Cu trecerea timpului,copilul devenit adult o să transmită la rândul său sfaturile primite copiilor,
nepoților și celor dragi ca și ei să aibă la baza vieții cei șapte ani de acasă ce îi vor ajuta să pășească în
viață sigur.

132
 Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă!

Prof.înv.preșcolar BIDALACH ANY ALINA

G.P.N. SIMINICEA
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de
astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de
copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de
la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă,
pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între
demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi
părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o
cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai
este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a
grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În
situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa
cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele
de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la
grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene.
Ce pot face părinţii?
-merg împreună cu cel mic să cumpere fructe; îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr de
fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.); pregătesc împreună compot sau salată de fructe; îi pot atribui sarcini
copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind un cuţit de
plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la
grădiniţă
Ce învaţă/exersează copilul?
-recunoaşte fructele, exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui
personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc; exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a
mesajului oral; îşi îmbogăţesc vocabularul
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi
pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a
desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl
vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să
depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă.
Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să
facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice
cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti
despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă
bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm
câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că
data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este
important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra
copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este
foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la
grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca
133
părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe
să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în
sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi
bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un
„interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru
a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la
serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească
despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la
grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere
sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei
copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor
ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze
corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să
interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de
urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi:
a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. -
să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul,
nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului,
susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se
folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice
(numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze
imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori,
mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.)
b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în
care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate,
gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a
vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc.
c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi
să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai
să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi
diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi
un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala
de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul,
plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de
învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a
putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere
lumea.

Bibloigrafie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

134
 EDUCAȚIA ÎNCEPE ÎN SÂNUL FAMILIEI

Prof.înv.primar Bidalach Liliana

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că
un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţi.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de
Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o
colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social,
mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas.
Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece
dintr-o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină.
În băncile din clasele I se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din multe
puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai gălăgioşi, şi
mai tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri!
Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în
felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei
amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii
care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor
de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli
educative din primii ani de viaţă a acestor copii.
Iată de ce socotim util să vă prezentăm pe scurt ce condiţii trebuie să îndeplinească mediul familial
pentru a asigura dezvoltarea armonioasă fizică şi neuropsihică a copilului antepreşcolar şi preşcolar.
Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos, care ştie să
spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie, atât în societate, cât şi în viaţa particulară.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală, cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină. Aşadar, cei şapte ani de-
acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare, care ajută un adult să se integreze şi să fie acceptat.
Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor, e foarte important ca micuţul să
135
ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o
anumită comunitate. Bineînţeles, în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de altruism, adică cel mic
să arate că îi pasă de ceilalţi, că ştie să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în ajutor atunci când este
rugat. Nu este vorba numai de etichetă, de cum să se îmbrace, să mănânce şi să se poarte în anumite
situaţii. Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el, că are valoare ca om.

136
 PUTEREA EXEMPLULUI PARENTAL

Prof. înv. primar BINCHICIU ILEANA

Școala Gimnazială „Mihai Eminescu” Arad
„Copilul nu datorează părintelui viața, ci creșterea” (Nicolae Iorga)

Ritmul vieții moderne atentează violent asupra regimului de viață al copilului. Adulții au obligația
de a proteja sufletul atât de firav al copilului supus tot mai multor factori de stres din familie, școală,
societate.
Expresia „cei 7 ani de acasă” își are originile în perioada în care copiii mergeau la școală la 7 ani.
Când se folosește expresia respectivă, se fac aprecieri despre cât de bine sau prost crescut este un copil.
Din păcate se folosește tot mai mult „lipsesc cei 7 ani de acasă”.
Deși modelarea caracterului copilului nu mai este exclusiv responsabilitatea familiei în primii 7 ani
de viață, ea joacă totuși rolul fundamental în ceea ce privește adultul care se pregătește să devină.
Psihologii consideră că este esențial ca familia să petreacă cât mai mult timp cu copilul, oferindu-i
siguranță, liniște, iubire.
Copilul trebuie să știe că este iubit și respectat.
Copiii trebuie să fie asigurați că iubirea familiei este adevărată, necondiționată. Atunci când copilul
simte că este iubit, nu numai că i se satisface cea mai profundă nevoie emoțională, dar va fi mult mai
receptiv la sfaturile și îndrumările părinților.
Cu cât un copil se simte mai iubit, cu atât este mai ușor de disciplinat. Motivul este că acel copil
trebuie să se identifice cu părinții lui pentru a le accepta sfaturile fără resentimente, ostilitate și obstrucție
(comportament pasiv-agresiv).
Regulile de conviețuire socială vor fi deprinse încet, încet, prin expunerea zilnică și inevitabilă la
rigorile și cerințele mediului în care crește.
Politețea și bunele maniere se deprind prin observarea exemplului pe care îl oferă adulții. Atunci
când părintele salută constant, folosește cuvintele magice „te rog”, „mulțumesc” și copilul o va face,
intrându-i în obicei ca ceva absolut firesc. Copiii imită și atitudinea pozitivă a adultului, dar și cea
negativă, reținând foarte ușor și modul de exprimare al acestuia.
Regulile de bună purtare, ca și cele caracteristice unei mese liniștite în familie, se învață la fel,
urmând exemplul adulților din anturajul apropiat.
În afara exemplului pozitiv pe care trebuie să îl ofere, este de datoria părintelui să fie constant, altfel
copilul va crede că regulile nu sunt importante și că nu sunt pentru toată lumea.
Deoarece părinții sunt răspunzători pentru comportamentul copiilor, uneori chiar mai mult decât vor
să recunoască, trebuie să descopere căi variate pentru a-i ajuta pe aceștia să evite un comportament greșit.
La îndemâna oricărui părinte este jocul, care constituie modalitatea principală prin care copilul
învață primele noțiuni despre lumea înconjurătoare și despre relațiile cu persoanele din jur.
Deoarece jocul este o acțiune făcută din plăcere, copilul reține mult mai bine ceea ce învață și i se
întipărește pentru mai mult timp.
„Părinții buni alimentează corpul, părinții inteligenți alimentaeză personalitatea” (Augusto
Cury)

137
 Importanța celor șapte ani de acasă

Prof. Bîrghișan Stela

Școala Gimnazială ,,Ovid Densusianu” Făgăraș
,, Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din
ea, dimpotrivă, una reală și plină de armonie.”
(Eugen Heroveanu)

Copilăria reprezintă o perioadă foarte importantă pentru viitorul adult. În perioada copilăriei
influențele educative sunt hotărâtoare. La vârsta mică se pun bazele dezvoltării personalității.
Încă de la naștere, fiecare etapă din viața copilului își pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice și intelectuale.
Vârsta preșcolară reprezintă o perioadă destul de lungă în care se produc însemnate schimbări în
viața afectivă a copilului. Emoțiile și sentimentele însoțesc toate manifestările lui, fie că este vorba de
jocuri, de cântece, fie de îndeplinirea sarcinilor primite de la adulți. Fiecare dintre ele ocupă un loc
important în viața copilului și exercită o puternică influență asupra conduitei lui.
Părintele trebuie să învețe metode de relaționare cu propriul copil specifice particularităților lui
psihologice, etapei de vârstă și de dezvoltare pentru a fi capabil să-i înțeleagă pe deplin nevoile și
dorințele.
Primii 5 ani din viața copilului sunt cei mai importanți, anii de formare. În momentul în care copilul
atinge vârsta de șase ani, structurile esențiale ale personalității sale sunt deja formate.
În cei șapte ani de acasă fiecare copil primește educația de la părinți. De fapt, părinții sunt cei care
contribuie la formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală. În momentul în
care spunem că un copil are cei șapte ani de acasă, ne gândim la un copil bine crescut, care știe să se
comporte frumos cu orice persoană cu care intră în contact și în orice situație în care este pus.
Un copil manierat, bine crescut este apreciat de cei din jurul său. Tot timpul s-a făcut diferență între
un copil bine crescut și un copil care nu are cei șapte ani de acasă.
Astfel, părinții devin modele pentru copil. Părinții sunt cei care trebuie să explice clar copilului ce
este bine să facă și ce nu este bine să facă.
Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și
părinți, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului.
De aceea, vârsta copilăriei, ,, vârsta de aur”, pe care mulți dintre adulți o consideră o joacă, este, de
fapt, ,, un joc”cât se poate de serios, în care cei mici învață lucruri noi care le sunt foarte utile în viață.
Această ,, joacă” de-a viața nu este, însă, una ce implică relaxare și distracție superficială și totală, ea
implică cea mai mare răspundere pe care o poate avea un adult în întreaga sa viață și de aceea trebuie
privită ca atare. De aceea, indiferent de motivația pe care au avut-o adulții pentru a deveni părinți, ei ar
trebui să cunoască în amănunt și în profunzime ce presupune acest rol. Rol care nu poate fi interpretat de
două ori, iar consecințele în caz de eșec educațional pot fi dezastruoase și ireversibile pentru lumea
interioară și fragilă a unui copil.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației oferite de părinți copiilor. Cred că niciun
părinte nu-și dorește să aibă un copil care să dea dovadă de proastă creștere.
În concluzie, educația este haina cea mai de calitate pe care un om o poate îmbrăca.

138
 Cei şapte ani de-acasă

Prof. pentru înv. primar Bîrsan Petronela

Școala Gimnazială Constantin Erbiceanu
Comuna Erbiceni, județul Iași

De când lumea şi pământul această, sentinţă precum că cineva, o persoană oarecare, nu neapărat un
copil sau elev, are sau nu are cei şapte ani de-acasă, i se aplică fără drept de apel când este încălcată cu
gravitate sau nu, o regulă, o conduită de bună purtare, indiferent de natura ei, fie că este vorba de o
normă ca politeţea, ţinuta vestimentară neadecvată, igienă necorespunzătoare sau nerespectarea regulilor
din cadrul grupului de prieteni, din cadrul grupului de colegi, din familie, regulile privind deplasarea pe
drumurile publice etc.
Îmi aduc aminte cu drag de propria copilărie, de bunica mea care îmi atrăgea atenţia asupra grijii
pentru respect faţă de tot ce ne înconjoară indiferent că este vorba de oameni,animale, plante, lucruri etc.
Când nu găseam răspuns la întrebările care mă acaparau, măcinau ea era google-ul meu, cea care le ştia
pe toate şi avea întotdeauna dreptate, pentru că ea ca mine fusese dar eu ca ea încă nu, așa reușea să mă
convingă că ce știe este adevărat și corect.
Am întrebat-o ce înseamnă cei şapte ani de acasă de ce şapte și nu alt număr. Îmi aduc aminte că
mi-a răspuns, nu pot spune de unde știa(sursa), că datorită faptului că elevii intră în clasa I, adică la
şcoală la șapte ani,iar până la împlinirea acestei vârste se presupune că copilul primeşte educaţie în
familie.
Ce-i drept în zilele noastre copiii intră mult mai devreme de șapte ani în contact cu mediul
educaţional şi/sau instituţional. Copiii intră la creşe, grădiniţe care au mai nou pe lângă grupa mică,
mijlocie şi mare şi grupa baby care cuprinde copii de 2 ani. Asta înseamnă că societatea este într-un
continuu proces de evoluţie şi progres. Cred că indiferent dacă copilul merge de la 2 ani în învăţământul
preşcolar şi frecventează cu regularitate şi poate stă mai mult de 4 ore pe zi( mă refer la grădiniţe cu
program prelungit ) și nu de la vârsta de șapte ani, tot ce ţine de reguli morale, reguli de conduită chiar
dacă se învaţă și la şcoală ele trebuiesc consolidate acasă. Şcoala poate eventual corecta anumite aspecte
dar singură nu poate oferi o educaţie completă.
Deseori, unele derapajele comportamentale ale elevilor sunt puse doar în culpa școlii. Dacă prin
anii 1980, eu ca elev sau copil, greşeam cu ceva drept mustrare mi se atrăgea atenţia, că nu am cei şapte
ani de acasă, adică mai concret eram apostrofată cu sintagma, nu te-a învăţat acasă părinţii tăi că nu e
frumos aşa… Acum mai nou observ cu stupoare că dacă un elev sau copil are un comportament care
încalcă regulile de purtare este întrebat, nu te-a învăţat la şcoala cum să te comporţi… Societatea
probabil va avea tendința de a pune pe umerii școlilor în timp, pe lângă învățarea disciplinelor obligatorii,
( istorie, geografie ș.a.) și învățarea ( nu doar corectarea anumitor greșeli sau completarea anumitor
lipsuri) bunelor maniere, a normelor de comportare în societate, normelor de politețe etc. Nu știu dacă se
va reuși mutarea centrului de greutate a celor șapte ani de-a casă din familie spre școala sau dacă este
viabil acest lucru.
Știu cu certitudine că pentru a putea trăi într-o lume mai bună trebuie cu toții să respectăm reguli,
norme, legi etc.

139
 Bibliografie :
1. Cucoș Constantin, Pedagogie, Editura Polirom Iași, 2002
2. Cucoș Constantin, coord. Psihopedagogia pentru examenele de definitivare și grade
didactice,Editura Polirom Iași, 1999
3. www.copii.ro
4. www.scribd.com
5. www.didactic.ro

140
 Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă!

PRO.ÎNV.PRESC. BÎRSETE LIDIA , Grăd.P.P.Veseliei, Gherla

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi
este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii
lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la
serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă,
pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între
demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi
părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o
cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai
este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a
grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În
situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa
cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele
de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la
grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest
sens. Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -îi
propun să ceară vânzătorului un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) -recunoaşte fructele,
exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a
formulelor de solicitare etc. -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -îi pot atribui sarcini
copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de
plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la
grădiniţă -exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral -îşi îmbogăţesc
vocabularul Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la
grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte
ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte,
aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor
ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele
de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar
trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să
identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi
vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său
(„Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să
cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt
sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”).
Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra
copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este
141
foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la
grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca
părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe
să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în
sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi
bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un
„interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru
a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la
serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească
despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la
grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere
sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei
copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor
ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze
corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să
interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de
urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a
Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă
iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor,
şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească
despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă
abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) -
să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete
din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.)
b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le
folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust,
miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a
vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o
anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită
literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de
pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi
ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea
exemplele pot apărea în orice situaţie.

Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF,

142
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ...

Prof. BLAGA MONICA

Liceul Greco-Catolic ”Iuliu Maniu”, Oradea
Motto:
”O educație bună este izvorul întregului bine în lume”
I.Kant
Acasă... Ce reprezintă acest concept pentru un copil? Siguranța, afecțiunea, liniștea, pacea
interioară, echilibrul, stabilitatea și continuitatea. Toate acestea sunt baza sau suportul dezvoltării
armonioase a ființei umane. Plămădit din dragoste, fiecare copil se dezvoltă influențat de cei trei factori
importanți: ereditatea, mediul și educația. În primii ani de viață aceștia se regăsesc acasă, în familie.
Familia este prima instituție de educație morală cu care copilul vine în contact zi de zi, este
”prima școală a emoțiilor” este acea comunitate de viață și de iubire necondiționată în care se formează
primele conduite. Părinții reprezintă modelul la care se raportează copilul. Aceștia îl învață, îl
influențează pozitiv, îl determină să se implice activ în formarea sa. Orice părinte urmărește în primul
rând ”fericirea” copilului său. Acest obiectiv implică în cele din urmă reușita socială. Astfel prin sfaturile,
povețele, îndemnurile pe care copilul le primește direct sau indirect în fiecare zi părintele urmărește să
transmită atitudini, norme valori de conviețuire socială.
”Cei șapte ani de acasă” încep din fragedă pruncie prin alint și cântec care aduc liniștea și căldura
sufletească în sufletul copilului, apoi în perioada preșcolară învață disciplina prin povești, poezii și reguli
de conduită: salută, mulțumește, folosește cuvintele ”te rog frumos” și ”scuză-mă”,” spune adevărul în
orice situație”, acestea îi dau copilului sentimentul apartenității la comunitate. Jocul, principala activitate
a primilor ani de viață trebuie desfășurat sub supravegherea părinților, în același timp trebuie alese jocuri
instructiv-educative care să-i formeze copilului deprinderi, să-l învețe bucuria reușitei dar și gustul
înfrângerii. În această perioadă a vieții el va deprinde spiritul dreptății, respectului și demnității, ce
înseamnă să primească și să ofere ajutor și iubire, învață binele, adevărul, toleranța.
Psihologia ne arată că orice reacție a adultului își are originea în experiența primilor ani de viață
petrecuți acasă cu familia. Ea are rolul de a-l introduce pe copil în societate, deoarece acesta culege
primele impresii și reacții din mediul înconjurător. Modelul de comportament este transmis din generație
în generație, de aceea generația adultă trebuie să implementeze în personalitatea celui pe care îl formează
practici educative, construcții cognitive și afective. În același timp părinților le revine misiunea de a-l
învăța să-şi îndeplinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii.
Fiecare adult a fost cândva copil și de aceea trebuie să facă apel la memorie, să-și amintească ce
l-a ajutat în dezvoltarea sa armonioasă și echilibrată sau care sunt factorii considerați de el cu impact
negativ asupra evoluției personalității sale. Ce societate sănătoasă și armonioasă ar exista în lume dacă
fiecare părinte ar pune preț pe importanța primilor ani petrecuți alături de ei ca mentori! Mintea și
sufletul copilului sunt asemeni unui burete care aspiră comportamentele și obiceiurile celor din jur prin
imitație. Primii imitați sunt părinții, astfel copilul va avea aceleași conduite și obiceiuri, aceleași păreri,
idei, concepții, el va mima și gesticula asemeni lor.
Oare familiile contemporane mai reprezintă modele pentru tânăra generaţie? Mai îndeplinesc ele
funcţia de transmitere a modelelor sociale sau culturale? Trebuie să credem că da, și în această epocă a
tehnologiei, aceasta nu poate suplini grija și dragostea, sfaturile și căldura sufletească, ocrotirea și
răbdarea pe care doar părinții le pot oferi.
În concluzie totul începe și se dobândește mai întâi în familie în ”cei șapte ani de acasă”, aceștia
își pun amprenta asupra destinului fiecărui om. Însușiți corect, copilul va crește liniștit, responsabil și
împlinit.

143
 CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ!

BOANCĂ LOREDANA FLORINA

COLEGIUL AGRICOL ”DR. C. ANGELESCU” BUZĂU

,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau
al unui dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).

Intresul marilor cercetători ai psihologiei omului se îndreaptă asztăzi cu precădere catre studierea
vârstei copilăriei ca fiind baza dezvoltării personalității omului adult.De felul în care se va realiza
educația copilului aflat în prima fază a dezvoltării depinde viitorul societății de mâine.
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o ofera copiilor,Specialiștii susțin
că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viața ai copilului sunt definitorii pentru
formarea lui ca adult.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care aceștia îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament, Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
În rest acești 7 ani de acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor.
De acești ani depinde de cum va fi integrat în societate, cum va fi agreat de cei din jur si bineânțeles cum
își va ordona viața și stilul de viață alaturi de cei dragi. La rândul său odata cu trecerea timpului, când va
deveni mai înțelept, o sa dea si el aceste sfaturi copiilor, nepoților și celor dragi, ca și ei să aibă la baza cei
7 ani de acasă, să poată merge în viață deschis și cu un viitor sigur.
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din
ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor
de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături
de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele
de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o
nouă etapă a viţii lui.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut în ziua respectivă ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut
să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească
144
despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la
întrebarea „Ce ai făcut azi?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe
această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a
povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu
seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va
învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri copilului.
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un
bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca
noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i
dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul
.În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

145
 Cei șapte ani de acasă – educație eternă

Bob Cristina – Nastasia

Profesor pentru învățământul primar
Școala Gimnazială Chiuiești
Județul Cluj

„Copilăria durează toată viață. Ea se întoarce mereu pentru a însufleți secțiuni mari ale vieții
de adult. Poeții ne vor ajuta să găsim copilăria vie din noi, această lume permanentă, durabilă, de
neclintit.” spune Gaston Bachelard
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament, subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele
părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu
sunt percepute conștient decât de copii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de
inconștientul care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date.
Felul în care un copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse
de către părinți, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Părinţii îşi educă copiii (pe lângă exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii /
fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci,contraporunci, programe şi permisiuni. Unele din aceste
tipuri de fraze pot conține mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite
şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceiaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de
mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Se consideră că la nivel
nonverbal, mesajele parentale sunt date pana la vârsta de 3 ani. Din motive didactice și terapeutice, aceste
mesaje au fost ordonate pe categorii și redate textual deși majoritatea sunt percepute ca senzații.
Terapeuții sunt intens preocupați de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de
mai târziu.
„Cei şapte ani de acasă” ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi
educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii
frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Vorbesc din experiența de mamă, prietenă a mai multor familii cu
copilași de vârsta copiilor mei sau mai mari și din experiența de cadru didactic. Ca mamă, încă din
primele zile în care am fost dăruită cu primul meu copil, preocuparea principală, în mintea mea, a devenit
educarea copilului. Citeam articole, eram foarte atentă la comportamentul prietenilor fața de copilașii lor,
urmăream atitudinile, modul de adresare, modul în care le explicau anumite chestiuni. Apoi ajunsesem să
observ comportamentele părinți – copii, sau invers în locurile de joacă pentru copiii, parcuri, etc. Mai
degrabă devenise o obsesie pentru mine ideea ca trebuie să-i ofer fiului meu cea mai bună educație.
După o perioadă de frământare, mi-am dat seama că fiul meu nu este „un bibelou într-un glob de
sticlă” ferit de greutățile vieții cotidiene. Mi-am dat seama ca trebuie să-l educ în așa fel încât să îmbin
bunul simț cu capacitatea de a se descurca singur în viață și totodată să îl învăț să aibă o personalitate
puternică. Este adevărat, trăsăturile de personalitate / caracter se moștenesc, însă pot fi modelate dacă
acest lucru se realizează de timpuriu. Astfel, l-am învățat să salute, l-am învățat cuvintele esențiale pentru
a arăta că ești un copil cu cei șapte ani de acasă, „te rog” și „mulțumesc”, l-am îndrumat să încerce să ia
singur decizii, iar atunci când aceste erau greșite le dezbăteam îndelung și îi arătam care era decizia bună
pentru el. L-am îndrumat să își spună punctul de vedere, însă de fiecare dată să aducă argumente în acest
sens. L-am învățat să relaționeze cu ceilalți, să vorbească politicos, i-am îndrumat pașii spre credința în
Dumnezeu, l-am învățat bunele maniere, l-am îndemnat să fie deschis cu ceilalți, nu un introvertit, i-am
arătat diferite comportamente inadecvate pentru un copil politicos și manierat, iar din discuțiile purtate pe
marginea celor observate am reușit să îl determin să distingă comportamentele bune de cele rele. Bunele
maniere învățate în copilărie îi vor modela comportamentul de mai târziu din societate. L-am învățat să

146
vorbească cu blândețe cu toți din jurul său, l-am îndrumat să ne povestească tot ce i se întâmplă, bun sau
rău, nu l-am lăsat să simtă greutățile vieții, însă nici nu i-am oferit tot ce a vrut. L-am învățat să prețuiască
munca, să nu risipească banul, de la trei anișori l-am învățat că totul are un preț, pentru orice jucărie, carte
sau ceva ce el își dorește, trebuie să ofere ceva în schimb. Lupta grea pentru formarea unei astfel de
educație am dus-o cu bunicii, care vroiau ca nepoțelul lor să primească totul din plin.
Învățarea unui copil de la o vârstă fragedă a bunelor maniere, a comportamentului civilizat, este de
fapt formarea unui drum, a personalității sale, o pregătire pentru viață. Copilul este tentat să adopte
comportamentul văzut în jurul său, în mediul său de dezvoltare. În zilele de azi, creșterea unui copil și
oferirea unei educații cu principii sănătoase este o adevărată provocare pentru un părinte. Dacă pentru
părinții mei, meseria de părinte avea o frumusețe aparte, pentru mine este o provocare, deoarece trebuie să
îmi învăț copilul să se ferească de rău, să îl determin să ocolească violența și limbajul vulgar, să fie
capabil, de la vârste fragede, să se descurce într-o lume în care copiii nu mai au copilărie, jocurile
copilăriei sunt înlocuite cu tableta, telefonul sau mai rău. Copilul zilelor noastre trăiește înconjurat de „o
lume” a crimelor, a violenței, în care predomină puterea pumnului și limbajului trivial, mass media
prezintă zilnic această „lume”. Copilul deschide televizorul, iar la ore de maximă audiență prezintă știri
de neimaginat, copilă de un an violată de tată, sau altele asemenea. Însă nimeni din media nu se gândesc
cât timp îi ia unui părinte să îi explice copilului de zece ani (care printre altele știe să caute în dicționar ce
înseamnă un anume cuvânt) că acel tată este iresponsabil, ca suferă de o boală sau altele asemenea.
În concluzie, copilul trebuie învățat să își trăiască copilăria, să învețe să se joace în natură, să
învețe să fie copil, să fie învățat să se comporte adecvat cu cei din jurul său, să respecte iar cei de lângă el
îi vor răspunde în același mod, cu bunătate și blândețe, cu accent pe spusele lui Constantin Brâncuși: „
Când nu mai ești copil, ai murit de mult.”

147
 Cei şapte ani de acasă

Prof. înv.primar Olimpia Maria Bobar

Şcoala Gimnazială Sohodol, Alba
,,Fiecare copil este unic”
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării
copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa
iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în
toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în
care trăieşte primii ani din viaţă. Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care
trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte
în educaţie este în dauna copilului.
Părinţii au o foarte mare influienţă asupra copiilor în primi şapte ani de viaţă, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îsi
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, aşadar, să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le
considerăm noi necesare şi care îi vor ajuta, sa devină oameni respectoşi şi demni de respect la rândul lor.
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi,
mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de
mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”. De
câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este
oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat
locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj. Copilul este pregătit să primească informaţii, de aceea, este
important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Mai putem spune ca educaţia
unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie.
Părinţii sunt primii educatori deoarece:
• ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii;
• familia este modelul pe care copilul îl imită, modul de viaţă al familiei este
principalul reper în viaţă al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei;
• comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului,
formarea personalităţii lui.
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani?
– deprinderi de autoservire;
– ordine;
– igiena;
– curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi;
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative;
– bune maniere şi comportament;
– limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părţile de vorbire);
– modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător
(este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte)
– consecvenţa în realizarea unei sarcini;
– concentrare a atenţiei;
– persevereţa în realizarea uneri sarcini;
– alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
148
 Ce ar trebuie să ştie:
Până la 3 ani:
• să salute şi să răspundă la salut ("buna ziua", "buna seara", "la revedere").
• să spună "mulţumesc", "te rog”, "cu plăcere"
• sa dea mâna cu cineva
Între 3 şi 5 ani:
• să spună"Pardon"
• să bată la uşă când intră într-o încăpere
• să ceară permisiunea ("Mami, îmi dai voie să..." sau "Pot să...")
Între 5 şi 7 ani:
• să îşi ceară scuze atunci când greşeşte
• să ştie să ofere şi să primească un dar
• să nu întrerupă conversaţia adulţilor
• să întrebuinţeze corect tacâmurile

Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta
şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum
sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.

149
 Influența educației de acasă asupra atitudinii de la școală

BOBE GABRIELA NICOLETA

MOTTO : ,, Ceea ce complica pedagogia familiei este numarul de jurisdictii carora trebuie sa li se
supuna copilul .”
ANDRE BERGE
Rolul factorilor educatiei in prevenirea si combaterea violentei in scoala si familie
Cauze
Societatea a evoluat mult. Poate prea mult !Atenta mai ales la progresul general,la bunastare ,
societatea contemporana a pierdut din vedere individul. E-adevarat ca violenta a existat dintotdeauna, ea
fiind strans legata atat de esenta umana ( radacinile ,,animalice”)cat si de functionare societatii - din ce in
ce mai nepasatoare.
Exista un complex de cauze: genetice, incultura , lipsa de educatie, biologice, psihilogice…
Forme de manifestare
Faptul ca elevul nu se-ntelege cu parintii ,cu profesorii si colegii duce la inadaptare
comportamentala si la incalcarea regulilor a) familiei , b) scolii ,c) grupului social din care (mai )face
parte.Deci, va cauta o cale de scapare sa fie lasat in pace: minciuna, copiatul la ore,violenta verbala,
chiulul, bruscarea celorlalti,refuzuri de a saluta , de a-si scrie, de a fi acasa la o anumita ora,fumatul
ostentativ in fata celorlalti. Ce mai urmeaza? Furt, vagabondaj,spargeri ,talharii,consum de
droguri,alcool,tutun.Final : un individ plasat la marginea societatii, o problema ,, legala”! Vinovatii ? NOI
TOTI!

Ce se poate face ?
A. Legatura cu familia : * cunoasterea parintilor inca din clasa I ;
• informarea acestora asupra transformarilor suferite de copilul lor odata cu inaintarea in
varsta scolara mica ;
• intelegerea relatiilor dintre parinti, dintre parinti si copil / copii, a celor dintre frati ;
• cunoasterea mediului de viata , a influentelor ce vin spre copil dinspre bunici, si alte rude
aflate in preajma acestuia , a tipului acestor influente (reprimatoare, active/pasive,nesigure,refractare la
tot ce e nou ).
B. Relatia elevului cu profesorii . Ar trebui sa fie deschisa , echilibrata,corecta , fara
sub/supraaprecierea capacitatilor reale ala elevului ; sadirea increderii copilului in fortele proprii
;observarea si alimentarea motivatiei corecte pentru reusita scolara si conduita corecta a elevului.
C. Framantarea launtrica a copilui ar trebui sa fie semnalul unei discutii cu profesorul
consilier al scolii. Ar trebui sa existe unul responsabil si serios in toate scolile !
D. ,,Ziua portilor deschise “ – o zi de scoala asistata si de parinti .Avantaje:
• parintii se pot cunoaste direct ;
• copilul se simte important (,, Mama n-a fost la munca azi”./,, Tata a fost aici!”);
• parintii observa relatiile dintre copii , prieteniile , raspunsul la cerintele scolii , nivelul de
pregatire al clasei si al propriului copil .
E. ,,Regulile clasei” – vazute de el .,,Comportament frumos”, ex. : luni - ,,Ziua reintalnirii ;
marti- ,,Sa ne ajutam colegii !”, etc.

CONCLUZIE
# Discutati cu elevii dumneavoastra ! Invatati sa- i si ascultati !
# Daca nu se pot exprima public, lasati-i sa scrie ce-i framanta , ce probleme au , chiar sub
protectia anonimatului .
# Nu-i judecati !
# Spuneti-le si ce au facut bine , nu numai ce au gresit!
# Modulati-va tonul vocii si folositi cuvinte atent alese . Nu-i speriati , nu-i jigniti , nu-i umiliti !
# Fiti mai mult educatori decat profesori !

150
 FAMILIA – TEMELIA ÎN FORMAREA UNEI PERSONALITĂŢI DE SUCCES

Profesor învățământul preșcolar BOBOREL IULIANA MARINELA,

Grădinița cu P. P. ”Tudor Vladimirescu”, Craiova
’’Eu sunt copilul.Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă. Dă-mi, te rog, acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire. Educă-mă,
te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume………”
(din Child’s Appeal, Mamie Gene Cole)

Citatul evidenţiază importanţa dimeniunii morale a educaţie primite în familie, întrucât în familie
copilul îşi începe ucenicia pentru viaţă. Citatul este un fel de stigăt al viitorului adult, este un semnal
transmis de acesta către familia sa pentru a putea deveni o binecuvântare pentru societatea în care tăieşte.
Aşadar familia este cea care ţine în mâini destinul copilului şi implicit al societăţii; este cea
responsabilă de protecţia şi de satisfacerea trebuinţelor elementare ale acestuia. Educaţia primită în
familie trebuie să urmărească o anumită finalitate şi anume formarea unei personalităţi de succes a
copilului pentru a se putea integra în societate.
“Meseria” de părinte este greaşi ca orice meserie trebuie învăţată. Părinţii sunt primii educatori ai
copiilor iar educaţia primită de la aceştia se răsfrânge asupra comportamentului copiilor, asupra modului
acestora de a interacţiona cu cei din jur. Membrii familiei sunt responsabili de evoluţia moral – civică a
copilului lor; de la familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice şi dezvoltarii copilului.
În evoluţia psihica a copilului cel mai important rol îl au exemplele pozitive din familie, deoarece
la această vârstă, rolul exemplului este foarte important. Marele pedagog John Locke afirma cu tărie
puterea exemplului în familie „Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ce nu vreţi să imite”.
În familie cultivarea dragostei de bine, adevăr, frumos are nevoie de acţiune şi nu verbalism, de
activitate şi nu de dialog.
În mai toate cazurile binele ajuns la copil este sub diverse formule ca „e bine să faci aşa!” sau „nu
e bine ce faci!”; acestea generând în mintea lui de fiecare dată întrebarea „de ce nu e bine?”. Copilul
trebuie să înţeleagă binele prin acţiune, cu semnificaţie de normă de comportare, nu de ordin ce trebuie
ascultat. Spre exemplu interdicţia de a nu se juca pe stradă va trebuie înlocuită prin măsuri concrete
precum crearea unui alt loc de joacă sau participarea alături de părinţi la jocuri mai captivante.
Cultivarea dragostei pentru adevăr de către părinţi este o consecinţă între vorba şi fapta acestora.
Părinţii nu pot cultiva dragostea pentru adevăr dacă instalează în sufletul inocent al copiilor frica de
pedeapsă.
În ceea ce priveşte cultivarea dragostei faţă de frumos în familie, aceasta poate fi privită ca un
aspect al pregătirii bunului gust al celor mici faţă de îmbrăcăminte, ţinuta fizică, cadrul locuinţei, precum
şi faţă de frumuseţea modului de comportare cu cei din jur. Peste ani această dragoste de frumos a celor
mici va fi întâlnită în ordine, curăţenie, decenţă în înfăţişarea fizică şi demnitate în comportare.
În concluzie familia este cel mai important grup din toate grupurile sociale, deoarece influenţează
şi modelează personalitatea umană. Familia este piatra de temelie a cărei influenţă marchează esenţial
dezvoltarea individului de mâine.
"Căci ei vor fi în lume şi în viaţă,
Aşa cum noi le-am spus şi arătat,
Iar ei, la fel vor da povaţă
Şi-un lung popor e-acum de noi format."
(Traian Dorz)

151
 Să construim împreună cei șapte ani de acasă!

Prof. înv. preşcolar: Boca Alexandra - Florina

Grădiniţa cu P.N. „Arlechino” Structura II

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de
acasă.
Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele
deprinderi de viață sănătoasă, în familie.
Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „educatori” din
viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul
ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de
implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului.
În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și
dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind
atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui.
Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să
știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se
dezvolta și a-și construi un viitor de succes.
Un rol deosebit de important pentru reuşita în viaţă îl are educaţia. Prin educaţie ca fenomen social
înţelegem transmiterea experienţei de viaţă de la o generaţie la alta, cunoaşterea bunelor maniere şi
comportarea în societate conform cu aceste deprinderi.
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate
implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Felul în care părintele se comportă şi vorbeşte cu copiii are o influenţă mare asupra dezvoltării lor.
În momentul în care părinţii laudă copilul în mod constant, asigură copilului o dezvoltare cu
încredere în sine corespunzătoare. Dar atunci când părinţii sunt critici şi inconsecvenţi, sau chiar
neiubitori, copiii invariabil vor creşte subevaluându-se.
Lăudarea şi recompensarea comportamentului adecvat este mult mai benefic decât critica constantă.
Îmbrăţişarea copilului sau lăudarea lui pentru un comportament adecvat îl va încuraja pe copil să vadă că
a te purta bine, plăcut, blând, atrage recompense. De asemeni încurajează încrederea în sine.
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe
care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a
desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl
vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să
depună mai mult efort sau exerciţiu.
În cadrul unei activități cu tema “Bogățiile toamnei”, copilul a avut de colorat fructele de
toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar
trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să
152
identifice cauza erorilor „Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi
vorbeşti despre el?”. Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său
„Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”, dar să corecteze eroarea „Vom merge să
cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!” şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect „Sunt
sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”. Este
important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra
copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine.În mod constant copilul încearcă să
înveţe de la părinte cum să se descurce în lume. De multe ori copilul imită felul de a se comporta şi de a
vorbi al părintelui. Părintele este cel mai important model pentru copilul său. Dacă părintele îi arată
copilului respect, bunătate, onestitate, prietenie, ospitalitate, generozitate şi oferă complimente des, există
mari șanse ca şi copilul să facă la fel.
Copiii au nevoie de încurajări frecvente şi explicarea a ceea ce se aşteaptă de la ei.

Bibliografie:

1. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Editura Polirom, 2002;
2. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998;
3. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004;
4. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
2002;
5. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998;
6. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002;
7. www.didactic.ro.

153
 Copiii, oglinda noastră

Prof.înv.primar Bodor Hajnalka

Şc.Gimnazială „Miron Cristea”
Loc. Topliţa, Harghita
„Să ţii în palmă sufletul unui copil este, cu siguranţă, un privilegiu. Să fii important în viaţa unui
copil este, poate, un dar divin.”
J.J.Rousseau
În ziua de azi, părinţii, cu greu îi pot face pe copii să se poarte frumos. Realitatea impune aplicarea
unor noi metode cu scopul de a-i influenţa pe copii şi de a-i motiva pentru a coopera. Micile pedepse,
precum bătaia la fund, palmele, jignirile, privaţiunile, umilirea celor mici în public, constituie metode
depăşite şi clar, ineficiente, de disciplinare a copiilor. Pedeapsa poate controla purtarea rea, dar nu are
puterea de a induce un comportament dezirabil şi nici măcar de a diminua dorinţa copilului de a se purta
urât. Apostrofarea moralizatoare reprezintă o armă capabilă să transforme pe cel mai autonom copil într-o
marionetă direcţionată spre exterior.
În vreme ce critica este un avertisment dat copiilor noştri că au deviat de la drumul fixat pentru ei,
apostrofarea este o confirmare a faptului că a ajuns la o destinaţie greşită. Apostrofările redau, de fapt,
simţămintele noastre negative, furia sau dezamăgirea. Acestea sunt urmate de sarcini absurde impuse de
părinţi. (ex: să scrie de 10 ori „Bună ziua”).
Acţiunile şi reacţiile noastre în calitate de adulţi- părinţi sunt legate de felul în care copilul învaţă să
se comporte în toate etapele dezvoltării sale. Reacţia noastră la comportamentul copilului trebuie să fie
încurajarea, adică să acordăm multă atenţie unui anumit mod de comportare cu care suntem de acord,
acela se va repeta, deoarece copilul crede, de cele mai multe ori, că este cea mai eficientă metodă de a ne
capta atenţia. Nu acordăm nicio atenţie copilului când este cuminte, atunci când se joacă în linişte, pentru
că ne rezolvăm alte treburi prin casă. Nu-i acordăm atenţie, ne vedem de treba noastră. Aşa că micuţul
nostru nu se bucură de atenţia noastră când este cuminte, în schimb, va descoperi că se poate bucura de
atenţie atunci când nu se comportă civilizat. El va învăţa să se poarte altfel încât să atragă atenţia, chiar
dacă este o atenţie negativă. Dacă, pentru a primi atenţie, trebuie să urle în public sau să se trântească pe
jos, asta va face.
De aceea, înainte de a încerca să schimbăm comportamentul copilului, este necesar să înţelegem în
cele mai mici amănunte cum ne comportăm noi cu copilul. Atunci când ne ocupăm de o problemă de
comportament al micuţului este necesar să privim situaţia din două perspective. Prima este de natură
comportamentală. Ce fac eu, ca adult, să încurajez comportamentul pe care îl doresc? De cele mai multe
ori, reacţia mea este cauza pentru care problema continuă. Cea de-a doua perspectivă este legată de
nelămurirea noastră: de ce se comportă aşa copilul? Uneori, copiii se poartă necivilizat din diverse
motive, alteori, pentru că reacţionează la atmosfera emoţională a familiei. Comportamentul copiilor poate
fi o reflectare a unor probleme din cadrul familiei.
Prin comportamentul lor, este posibil, ca ei să ne spună un lucru pe care nu-l pot exprima prin
cuvinte.
Este important să reţinem faptul că în relaţia cu micuţul, noi suntem adulţii şi îi permitem să fie
ceea ce este, să se comporte aşa cum se comportă. Din punct de vedere al copilului, provocarea pe care
ne-o oferă este, de obicei, de natură comportamentală, dar din punct de vedere al adultului, aceasta capătă
încărcătură emoţională.
Sentimentele, stările de moment, ne împiedică să ne acordăm puţin răgaz şi să gândim cum ar trebui
şi atunci reacţionăm. Apelăm la ceartă, ridicarea vocii, la pedepse. În momentele în care reacţionăm faţă
de copil dând frâu liber sentimentelor( supărare, furie, dezamăgire), trebuie să recunoaştem că nu avem
nici noi, ca adulţi, autocontrol. Cu cât copiii sunt mai puţin ţinuţi în frâu, cu cât mesajele pe care le
primesc în legătură cu comportamentul lor sunt mai puţin clare şi mai puţin constante, cu atât ei se vor
comporta într-un mod care dă impresia că au scăpat de sub control, că deţin puterea în familie, dar de
fapt, ei cer să fie ajutaţi şi mai ales, înţeleşi.
A fi părinte înseamnă a asigura un echilibru în toate, iar căutând acel echilibru, uneori suntem prea
toleranţi sau, dimpotrivă, exageraţi. Depinde de noi, adulţii, cum îmbinăm reacţiile cu măsurile luate,
astfel încât copilul să ne înţeleagă mesajul, să-l adopte şi să-l menţină.
154
 Este normal ca uneori, să fim derutaţi şi neliniştiţi, deoarece meseria de părinte reprezintă acea
latură a vieţii care este însoţită de cele mai multe ori de provocări. Noi trebuie să decidem dacă dorim să
înfruntăm aceste provocări ca pe un lucru pozitiv, ce trebuie tratat cu optimism şi entuziasm, sau ca pe o
serie de sarcini dificile, obositoare, care consumă mult timp şi sunt frustrante. Este important să reflectăm
asupra modului cum vedem copilul ca individ şi cum ne vedem pe noi înşine ca părinţi, deoarece
atitudinile şi concepţiile pe care le vom avea, vor determina tot ceea ce se întâmplă în familie.
Este necesar să însoţim copilul pe drumul lung al evoluţiei şi dezvoltării sale, fără a transpune
asupra lui problemele noastre, pentru cu nu el este responsabil de acestea. El este doar copil, viitorul vieţii
noastre, oglinda noastră.

155
 ,,Familia şi grădiniţa în conturarea personalităţii copilului"

Prof. înv. preşcolar BOERIU DIANA MARIANA,

Grădiniţa cu P.P. Nr.1 Zalău
O atitudine comună a educatorilor este că părinţii ar trebui să se implice activ în educaţia copiilor
lor. Pentru a realiza acest obiectiv, familia şi cadrele didactice nu pot munci izolat, părinţii au nevoie de
cadre didactice şi cadrele didactice au nevoie de părinţi (Christenson, 2004, apud Porter, 2003). Cadrele
didactice acceptă responsabilitatea de a discuta cu familia despre educaţia copilului, iar, părinţii trebuie să
susţină instituţia de învăţământ. Cu toate acestea, angajarea părinţilor presupune activitate mai degrabă
paralelă decât comună (Elliott, 2003, apud Porter, 2003). Această modalitate nu este însă una funcţională.
Acest model poate eşua întrucât părinţilor li se dictează cum ar trebui să îşi educe copiii şi, astfel, apar
disfuncţionalităţi în relaţia cu acei părinţi care nu se conformează. O relaţie de adversitate şi confruntare
se stabileşte, conducând în cele din urmă fie la interacţiuni negative, fie la interacţiuni mai puţine între
cadrele didactice şi părinţii nonconformişti (Rimm-Kaufman & Pianta 1999, apud Porter, 2003).
Filosofia centrată pe familie susţine că cele două medii educaţionale împart sarcini comune în
privinţa educaţiei tinerei generaţii. Astfel, puterea este egal distribuită, printr-o colaborare în vederea
îndeplinirii obiectivelor educaţionale, prin folosirea unor strategii comune de planificare şi împărţirea
responsabilităţii programelor educaţionale. Modelul centrat pe familie implică statut egal, care se referă la
valorizarea şi combinarea ideilor celor doi parteneri. Evaluarea acestui model se focalizează pe punctele
tari ale copiilor şi familiilor. Există o serie de probleme care vizează modelul în sine. În primul rând,
presupunerea că profesioniştii sunt diagnosticienii cu drepturi depline ale nevoilor familiei încalcă
principiul colaborării adevărate. În al doilea rând, nu s-a demonstrat eficienţa sa în totalitate. Un studiu a
arătat că nu există beneficii esenţiale în planul dezvoltării pentru copiii cu cerinţe educative speciale, nu
se reduce stresul parental şi nu se îmbunătăţeşte interacţiunea părinte-copil, în cazul în care programele
educaţionale s-au centrat asupra familiei şi nu asupra copilului (Mahoney & Bella, 1998, apud Porter,
2003). În al treilea rând, practica educaţională a centrării pe familie este rar întâlnită în educaţia timpurie,
grădiniţă şi şcoala primară. În concluzie, acest model impune expectanţe inadecvate cadrelor didactice,
mai ales când trebuie să susţină familii cu diverse probleme.
Funcţia familiei nu este de a ajuta copilul, ci de a angaja o persoană specializată în vederea
dezvoltării unor abilităţi ale copilului care să-i permită adaptarea la mediul şcolar. Cadrul didactic este
răspunzător în faţa părinţilor. Comparând acest model cu organizarea unei excursii, se poate constata că
părinţii sunt în afara traseului, profesioniştii susţin mapa ca un ghid, pentru ca familia să poată ajunge la
destinaţie satisfăcută (Osher & Osher 2002, apud Porter, 2003).
Chiar dacă se ştie că relaţiile cu familiile sunt importante şi conduc la rezultate pozitive, multe
educatoare găsesc extrem de dificilă facilitarea implicării părinţilor în educaţia copiilor. Un factor cheie în
dezvoltarea relaţiilor cu familia este modul în care educatoarea se preocupă de stabilirea parteneriatului.
Părinţii consideră că sunt consultaţi rareori în problemele importante privind educaţia copilului şi relaţiile
familie-cadru didactic (Swick, 2004, Lawson, 2003, Epstein, 1992, apud Knopf & Swick, 2007).
Numeroase studii au evidenţiat că încrederea în educatoare influenţează semnificativ percepţiile
părinţilor despre calitatea educaţiei (Mensing, French, Fuller & Kagan 2000, apud Knopf & Swick, 2007)
şi tendinţa acestora din urmă de a fi sensibili la interacţiunile iniţiate de cadrele didactice (Dunst, Frivette
& Deal, 1994, apud Knopf & Swick, 2007). Stabilirea încrederii este dependentă de menţinerea unor
relaţii pozitive şi se construieşte prin intermediul unor interacţiuni puternice între cadrul didactic şi
familia copilului.
Educatoarele care manifestă o atitudine pozitivă spre părinte şi copil şi care sunt receptive la
nevoile familiei vor crea o relaţie de respect cu părinţii. Relaţiile pozitive părinte-educatoare par să
promoveze pattern-uri recurente care permit dezvoltarea încrederii reciproce.
Cadrul didactic trebuie să fie un model atât pentru copil, cât şi pentru părinţi. Deşi familia continuă
să aibă impactul cel mai mare asupra copilului, în perioada frecventării grădiniţei, aria socială se lărgeşte
(Dumitrana, 2000). Uneori, este dificil pentru părinte să accepte că regulile de la grădiniţă sunt mai
respectate decât cele ,,de acasă”; de aici, derivă necesitatea existenţei unei colaborări între familie şi
grădiniţă.

156
 Relaţiile educatoare-copil implică procese de interacţiune în cadrul grupei de preşcolari şi
contribuie la dezvoltarea unor sentimente de eficacitate, apariţia unor comportamente adecvate ale
copiilor (Mantzicopoulos, 2005).
Concluzia materialului este că, parteneriatul familie-grădiniţă are rol esenţial în dezvoltarea
personalităţii preşcolarului.

157
 AUTORITATEA REALĂ ŞI FALSA AUTORITATE PARENTALĂ

Prof.înv.primar COSMINA BOGASIERU

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 4 LUGOJ
În multe familii, se consideră că autoritatea se vădeşte în efectul supunerii. Cu asemenea copii
supuşi, părinţii sunt liniştiţi şi, în fapt, propria lor linişte este scopul lor real. Autoritatea stabilită pe
asemenea premise poate fi uşor contestată.
Există mai multe tiouri de falsă autoritatem printre care:
• Autoritatea prin supunere: este cel mai înspăimântător fel de autoritate. Acest fel de autoritate
este, de obicei, exercitat de tată; el strigă întotdeauna când este acasă, este întotdeauna furios, produce o
furtună la orice gestm cât de firav, este cu mâna pe băţ sau pe curea, pedepseşte orice „abatere”. Această
teroare paternă ţine întreaga familie în teamă şi dezvoltă la copii minciuna şi laşitatea, îi învaţă să fie şi ei
cruzi, la rândul lor.
• Autoritatea prin ţinere la distanţă: există părinţi care sunt cu adevărat convinşi că, pentru a
avea nişte copii supuşi, trebuie să îi ţină la distanţă, să vorbească cât mai puţin cu ei şi să li se arate
superiori. Tatăl se retrage în biroul său, mănâncă separat, are propriile sale distracţii şi îşi transmite
ordinele către familie, prin mamă. Acest lucru se întâmplă şi cu mamele; ele îşi duc propria viaţă separată
de cea a copiilor lor.
• Autoritatea prin lăudăroşenie (fudulie): este o varietate a ţinerii la „distanţă”. Tatăl sau mama
se laudă acasă că el singur face şi drege şi nimeni nu este mai important ca el.
• Autoritatea prin pedanterie: părinţii le dau atenţie copiilor, lucrează împreună cu ei, dar
lucrează ca nişte birocraţi. Consideră că fiii şi fiicele trebuie să le accepte fiecare cuvânt cu încântare, ca
ceva sfânt. Ordinele sunt date cu voce rece şi, fiind date trebuie îndeplinite ca o lege., cât mai curând.
Asemenea părinţi se tem de obicei ca fiii şi fiicele lor îşi vor da seama că şi ei sunt oameni supuşi greşelii
şi de aceea sunt şi mai rigizi: „Dacă am spus o dată aşa, aşa rămâne!”. Preocuparea principală a părinţilor
se referă la ei înşişi, iar viaţa şi interesele reale ale copiilor trec neobservate.
• Autoritatea prin raţionamente: părinţii îşi chinuiesc copiii cu discuţii şi instrucţiuni fără sfârşit,
extrem de plicticoase pentru copil. Aceşti părinţi sunt convinşi că înţelepciunea pedagogică înseamnă
predică.
• Autoritatea prin dragoste: mulţi părinţi sunt convinşi că dacă îşi iubesc copiii, se vor supune, aşa
că încearcă să le câştige dragostea printr-un exces de mângâieri, cuvinte iubitoare, revăsrări de afecţiune.
De câte ori copilul face o poznă, este întrebat: „Tu îl iubeşti pe tata?”. Mama se laudă cunoştinţelor, în
faţa copilului: „El iubeşte teribil pe mami şi pe tati! Este un copil atât de iubitor!”. În aceste situaţii, copiii
realizează că îşi pot păcăli părinţii când vor, totul e să pară că sunt iubitori; acest calcul rece dezvoltă
nesinceritatea şi egoismul.
• Autoritatea prin blândeţe: supunerea din partea copiilor este câştigată prin sărutări, flatări, exces
de blândeţe şi cedare. Tatăl şi mama apar copiilor deghizaţi în îngeri ai bunătăţii, care permit orice; se tem
de orice fel de conflict şi vor pace în familie, de aceea sunt gata să sacrifice orice pentru a obţine. Curând,
copilul va dicta în familie; non-rezistenţa parentală deschide uşa larg către dorinţele, cererile, capriciile
copilului.
• Autoritatea prin prietenie: foarte adesea, înainte de naşterea copiilor, părinţii hotărăsc să fie
prietenii copiilor lor, ceea ce, în general, este foarte bine. Totuşi, părinţii trebuie să rămână membri mai
mari ai familiei, iar copiii- membri mai tineri. Foarte adesea, însă, copiii îşi strigă pe nume părinţii, îi
întrerup nepoliticos, obiectează la fiecare pas. Acestea nu înseamnă însă prietenie, căci lipseşte respectul
reciproc.
• Autoritatea prin mituire: este considerată cel mai imoral fel de autoritate. Părinţii spun: „Dacă
eși cuminte, am să îți cumpăr asta sau aia”. Este normal ca într-o familie să existe încurajări, recompense
sau premii, dar în niciun caz copilul nu trebuie să fie recompensat pentru cumințenie și relații bune cu
părinții.

158
 Cei 7 ani de acasă
PROF. BOIANGIU EMANUELA LUIZA
GRĂDINIȚA CU P.P. NR. 20
DROBETA TURNU SEVERIN
La ce ne gândim când spunem ,,Cei 7 ani de acasă”? Depinde de persoană. Unii se gândesc la
educaţia pe care copilul o primeşte acasă (de la părinţi), alţii la formarea personalităţii, comportamentului
copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine
crescut, care se comportă frumos cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Este important şi mediul familial în care
creşte şi se dezvoltă un copil, dar şi educaţia primită în instituţiile de învăţământ. Părerea mea! Educaţia
este foarte importantă pentru un copil ajutându-l să se adapteze, să se integreze în societate. Copilul va
relaţiona mult mai bine cu cei din jurul său. Dar, aşa cum afirmă psihologul Oana-Maria Udrea de la
Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu",
,,educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului”.
Şi sunt întru totul de acord cu această afirmaţie. Cel mai important factor este relaţia afectivă dintre copil
şi părinţi. Un copil iubit de părinţi, îngrijit, va creşte frumos, se va dezvolta corespunzător. Aşadar, acasă
se pun bazele educaţiei unui copil. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul
absoarbe din mediul apropiat, familial, primele impresii care vor determina majoritatea raporturilor pe
care copilul le va stabili cu lumea exterioară. Familia este mediul natural cel mai favorabil pentru
formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi
psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine. De asta
se spune că familia este celula de bază a societăţii. Familia este prima şcoală! Ulterior, instituţiile de
învăţământ consolidează comportamentele deprinse deja din familie. Cei 7 ani de acasă de cele mai multe
ori se observă din felul cum interacţionează copilul cu cei din jurul său, cum se comportă în anumite
situaţii. Părinții au o influenţă foarte mare asupra copiilor în primii 7 ani de viață. În aceşti ani ei transmit
celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei odată cu integrarea în societate, acolo unde
își vor forma alte comportamente noi. Este important, așadar, să le transmitem copiilor învățămintele pe
care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos, politicos, adică educat. Astfel,
va lăsa o impresie bună celor din jurul său şi va fi şi el, la rândul lui, respectat şi apreciat. Specialiștii
sustin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult. Fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Părinţii îşi educă copiii (pe lângă exemplul personal) folosind tot felul de
metode (unele auzite, altele văzute la alţii sau chiar în propriile lor familii şi consideră că au funcţionat în
cazul lor, deci, sunt bune şi pentru copiii lor, alţii se documentează din materiale ştiinţifice….etc). Dar,
unii părinţi pierd din vedere un lucru foarte important. Şi anume, că nu întotdeauna ce consideră un
părinte este şi benefic copilului, nu trebuie să procedăm ca X-ulescu pentru că ,,Uite ce bine l-a educat pe
Gigel!”, nu trebuie să ,,copiem” alţi părinţi sau să urmăm buchea cărţii. Fiecare copil este diferit,
deosebit, iar un părinte care-şi iubeşte copilul cu siguranţă va şti şi să-l educe corespunzător. Am citit
undeva ceva ce mi-a rămas în minte. Nu-mi mai amintesc unde sau cine a scris dar am reţinut idea: ,,Toţi
copiii îşi iubesc părinţii, dar nu toţi părinţii îşi iubesc copiii. Unii copii îşi iubesc părinţii cu ochii
deschişi, alţii cu ochii închişi”. Interesant, nu? Consider că şi adevărat. Copiii iubiţi de părinţi cresc cu o
siguranţă aparte, au încredere în forţele proprii, simt că sunt apreciaţi de părinţi, că aceştia sunt preocupaţi
de ceea ce face el, că-i interesează. Copiii au nevoie de un mediu liniştit, sănătos pentru a se dezvolta
armonios. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli
realiste, echilibrate, astfel, atunci când copilul va merge într-o instituţie de învăţământ va şti sau îi va fi
uşor să se adapteze, să respecte regulile, să se integreze. Se consideră că la nivel non verbal, mesajele
parentale sunt date până la vârsta de 3 ani. Unii părinţi se pricep să interacţioneze cu copilul, alţii nu.
Copiii sunt buni receptori ai schimburilor emoţionale din cadrul familiei. Copilul ,,prinde” mesajul a ceea
ce crede el că se întâmplă şi cum lumea lui este bazată pe observarea şi interacţiunea cu părinţii, învaţă
159
cum să simtă în privinţa lor înşişi, ce reacţii vor primi de la ceilalţi, cum să-şi exprime sentimentele.
Mesajul emoţional este puternic, poate schimba raportul eu-ceilalţi, iar consecinţele sunt profunde. Se ştie
că părinţii sunt modele pentru copil. La fel educatorul, învăţătorul, profesorul. Toţi contribuie la
,,modelarea”, la educarea lui. Aşadar, se spune ,,cei 7 ani de acasă” pentru că, copilul îşi petrece cel mai
mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra
lui. Copilul este pregătit să primească informaţii, de aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de către cine şi în ce mod. Ştim foarte bine că copiii imită. Nu este de ajuns doar să ne
controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie,
dezamăgire, tristeţe etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Va trebui să ne impunem anumite restricţii,
conduite, moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să tragă învăţăminte atât din situaţiile
frumoase din viaţa noastră, cât şi din cele negative. Pe măsură ce cresc, copiii sunt implicaţi în situaţii de
viaţă din care învaţă lecţii emoţionale astfel putând discerne între anumite sentimente. Cei 7 ani de acasă
reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Prin lipsa celor
7 ani de acasă oamenii etichetează pe aceia care se prezintă într-o formă nemodelată, de exemplu, cei care
sunt neglijenţi în îmbrăcăminte, cei lipsiţi de atitudini politicoase, cei ce nu ştiu să se comporte adecvat la
masă, cei care sunt dezordonaţi în obiceiuri. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia
copilului său este una foarte mare. Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui
om.

Bibliografie: Codul bunelor maniere pentru copii

Articol psiholog Oana-Maria Udrea

160
 ImportanŢa celor 7 ani de acasĂ
BOITOR MARIA VASILICA

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Este adevarat că nu prea mai exista cei 7 ani de-acasă.Trecând peste realitatea că nu prea mai există
cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai
fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu
este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât
printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia
normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să
confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu
la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu
ceilalţi.
Eu cred că se acordă mult prea multă imporţănta unui concept ce datează din străbuni. În primul
rând, termenul e expirat...se considera că pâna la 7 ani copilul statea acasă, eventual cu mama, iar la 7 ani
pleca la şcoală, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la gradiniţă şi de
la 6 la şcoală.
Apoi, în cei 7 ani se "predau" lecţii grele de educaţie care pregăteau copilul pentru acel prag de
desprindere. Multe energii, timp, nervi şi frustrări copilăreşti se derulau...părinţii ţineau mult la acea
educaţie, copiii o înghiţeau pe nemestecate. Astăzi, 7 ani de acasă simbolizează un anumit standard,
minim dar cumva obligatoriu, în care trebuie să se încadreze odraslele noastre. Care se încăpăţănează să
accepte încadrarea şi au dureri dorsale privitor la dorinţele noastre. E drept, şi părinţii s-au adaptat, mulţi
au renunţat la standardele astea, de voie sau de nevoie, dar a rămas aşa, o umbră de parfum de trecut, un
fel de deziderat şi, de ce să nu recunoaştem, un fel de termen de comparaţie.
Cert este că educaţia trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul său de evoluţie, aşa că la 7 ani
unii copii sunt de pus în ramă iar alţii...mai puţin.

161
 Dragostea de părinte

Prof. Boldea Maria Lucia

Colegiul Național ”Coriolan Brediceanu”, Lugoj
Formarea personalității și a comportamentului copilului începe odată cu intrarea acestuia în
familie și continuă până la maturitate. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un
copil bine crescut, la un copil bine educat. Această educație el o primește în primii ani ai vieții sale de la
părinți. O educație bine făcută îl va ajuta pe copil să se descurce mai bine în societate, în relețiile cu cei
din jur. O educație bine primită depinde de relația afectivă care există între părinți și copil. "Dragostea cu
care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre
învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea.
Educația trebuie adaptată la nivelul de vârstă al copilului și trebuie făcută cu multă dragoste și
responsabilitate. Există mai multe etape de dezvoltare a copilului de care trebuie ținut cont.
De la 0 la 3 ani
În această perioadă lumea este percepută de copil diferit. El nu se gândește la ce e bine și ce e rău,
el vede doar propriile nevoi și de aceea este foarte puțin probabil că el va împărții cu altcineva lucrurile la
care ține și pe care el le consideră importante. La această vârstă copilul cere atenția celor din jurul său și îi
solicită să se joace cu el și nu acceptă un refuz din partea acestora. Cu toate acestea este necesar să fixăm
niște limite deoarece trebuie să învețe că nu tot timpul se poate cere orice, că trebuie să aibă rabdare, să
aștepte. La această vârstă el învață să fie politicos prin imitarea celor din jur. Tot în această perioadă
copilul face progrese imense din punct de vedere fizic, intelectual și emoțional. Cu multă îndemânare și
instinct copilul învață tehnici de viață: mersul pe jos, jocul cu mingea, făcutul la oliță, contactul cu cei din
jur.
De la 3 la 5 ani
La această vârstă copilul învață prin copiere și imitare. El urmează instrucțiuni simple, exemple pe
care le observă fiind mereu în mișcare și explorând mediul înconjurător. Cel mai ușor la această vârstă
copilul învață prin joacă și activități distractive. Prin joacă el se înțelege mai bine cu alți copii și cu alte
persoane adulte. Prin joacă el își formează noi abilități și învață noi deprinderi. Tot ceea ce este nou
pentru el îl ajută să își dezvolte vocabularul și imaginația. Copilul trebuie mereu încurajat să se joace.
Trebuie găsite jocuri care să-i facă plăcere copilului, astfel că petrecând mai mult timp cu el, prin joacă
acesta se simte fericit și în același timp învață. Tot în acesastă perioadă se pot învăța bunele maniere.
Acest lucru este un proces de durată și trebuie răbare din partea părinților. Cele mai bune momente sunt
atunci când servim masa, când mergem la doctor, când mergem la magazin, când stăm de vorba cu
cineva. Prilejul de a-l educa pe copil se ivește mereu, trebuie să avem răbdarea necesară de a-i explica ce
este bine și ce nu.
De la 5 la 7 ani.
La această vârstă copilul nu își mai petrece tot timpul alături de părinți. La această vârstă copilul
trebuie ajutat să își aleagă prietenii. Este momentul să îi explicăm copilului ce valori trebuie să caute la un
prieten. Copilul trebuie stimulat să își facă prieteni, să construiască legături cu cei din jur. Astfel el se
dezvoltă din punct de vedere social și emoțional. El trebuie încurajat totodată să se exprime, iar atunci
când greșește trebuie avut grijă ca observațiile să nu se facă în public. Părinții au datoria să îl încurajeze
mereu pe cel mic pentru ca el să își urmeze pasiunile, speranțele, plăcerile și visele. Discutați mereu cu el
despre ceea ce îi place și ceea ce nu-i place și de ce.
În procesul de cunoaștere a lumii înconjurătoare părinții au un rol deosebit de important. Meseria
de părinte nu este una ușoară, insă dacă ne facem timp pentru a fi alături de ei și a le explica mereu ce e
bine și ce nu, dacă ne implicăm în jocurile și activitățile lui astfel încăt să-i stimulăm și să-i descoperim
plăcerile și pasiunile la final vom avea un copil inteligent, ascultător și încrezător în forțele proprii.

162
 Respectă ca să fii respectat

Prof.Bolduț Gabriela Simona

Șc.Gimnazială Nr.3 Chiribiș
An școlar: 2016-2017
De fapt, ce sunt cei 7 ani de acasa, pe care cei batrani ii invoca atunci cand este nevoie de acest
lucru? Pana in clasa primara, cam pe la 7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii, cu familia si cei apropiati
in general. Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu, pe viitor, sa
poti intra in viata cu minim de lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti
familia si pe cei mai in varsta. Mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni
pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostri.
Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate,
daca stii sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de aceeasi varsta cu tine.
Nu se poate vorbi de un copil in perioada prescolara ca nu are bune maniere. Se spune de unii
oameni ca sunt lipsiti de “cei sapte ani de acasa”. In cazurile acestea este vorba de o lipsa a modificarilor
calitative psihice care trebuiau sa urmeze armonios modificarile cantitative ale cresterii. Dar forma si
fondul calitativ nu se stabilesc definitiv si irevocabil doar in primii sapte ani de viata. In tot timpul
copilariei si adolescentei educatia poate modifica trasaturile negative ale copilului.
Prin lipsa celor sapte ani de acasa, oamenii eticheteaza pe aceia care se prezinta intr-o forma
nemodelata, aprecierile facandu-se asupra formei si asupra fondului omenesc. In aceasta categorie sunt
introdusi cei neglijenti in imbracaminte, cei lipsiti de atitudini politicoase, cei ce nu stiu sa se comporte
adecvat la masa, adica cei stangaci sau dezordonati in obiceiuri. In cazurile acestea aprecierea este
oarecum gresita si pur formala. In realitate trebuie considerati ca “lipsiti de cei sapte ani de acasa” cei
care in copilarie nu au progresat din punct de vedere psihic sau al comportarii normale in viata, fara a
constitui totusi cazuri patologice. Educatia trebuie sa urmareasca, pe langa obiective, sa faca din fiecare
copil un adolescent politicos.
Manierele bune sunt obtinute de copii in contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imita ceea ce vad
si aud. Nu se poate cere copiilor alta comportare decat cea observata la parintii lor. Straduinta de a face
din copii niste animale bine dresate nu este prea fericita. Utilizarea formelor de politete este strans legata
de obiceiurile parintilor. Este o greseala ca un tata sa oblige copiii sa spuna dupa masa “Multumesc!” fara
ca el la randul lui sa constituie un exemplu in acest sens.
Exista in multe familii obiceiul ca un copil sa fie departat de contactul cu oameni straini. Daca
sosesc musafiri copiii sunt invitati sa treaca in alta camera. A lua regulat aceasta masura este o greseala.
Un copil, prin contactul cu lumea exterioara constata ca exista si alte firi si diverse obiceiuri. Parintele
poate sa aprobe sau sa dezaprobe, dupa plecarea musafirilor, in fata copiilor gesturile sau cele spuse de
invitati, dar acest obicei nu este prea politicos. Copilul va lua nota de spusele celor mari si va completa
interesul lui pentru cunoasterea lumii. Trebuie sa exist un acord intre desfasurarea armonioasa a vietii de
familie si obiectivele trairii sociale.
Un om certat cu bunele maniere suporta consecintele neindemanarii sale in miscari si cele ale
aspectului dezagreabil cu care se prezinta intre oameni. Bunele maniere trebuie sa fie compuse din
atitudini care se iau in mod automat si nu prin ratiune. Ele trebuie sa aiba ca baza politetea, delicatetea,
tactul, bunatatea. Bunele maniere transformate in legaturi sociale trebuie sa fie adaptate la viata colectiva.
Desigur ca se vor intreba multi: “Cum trebuie sa se comporte parintii ca un copil sa capete cei sapte ani
de acasa?”. In mod normal, psihicul unui copil este influentat de conditiile lui de viata si de educatia
primita in casa parinteasca. Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului nervos central. Educatia
trebuie sa duca la obtinerea treptata a dezvoltarii inhibitiei corticale, adica la retinerea unor manifestari
negative.
Dupa varsta de 3 ani copiii incep sa aiba o activitate nervoasa mai activa si pot fi influentati de
procesul educatiei si al instruirii primite de la parinti in casa. Nu orice cunostinta sau sfat primit devine
pentru copil convingatoare si indemn la o comportare pozitiva. Personalitatea lui incepe sa se manifeste
de la varsta denumita prescolara. Exemplele bune din viata familiala vor influenta in mare masura
comportarea lui psihica. Educatia copilului trebuie sa fie astfel orientata, incat el, insusindu-si modurile
de actiune ale parintilor, sa se calauzeasca dupa ele in practica.
163
 Au loc important in educarea copilului pana la 10 ani au jocurile si jucariile. O fetita are o papusa.
Parintii trebuie sa vegheze ca fata sa o intretina in conditii bune, sa o ingrijeasca. Nu trebuie sa se admita
stricarea jucariilor. Ruperea si murdarirea lor sunt atitudini care pot obisnui copilul cu dezordinea si lipsa
de igiena. In jocurile colective, parintii nu trebuie sa admita certurile, purtarea nedisciplinata si expresiile
urate intre copii. Trebuie sa se favorizeze jocurile in care copilul poate avea un rol civilizat. Copiii se pot
juca de-a spitalul, in care medicul da “Buna ziua!”, spune vorbe blande si incurajeaza pe bolnavi. Se pot
juca de-a scoala , in care profesorul saluta copii si spune “Multumesc” dupa fiecare raspuns.
In jocuri cu obiecte din viata, copiii trebuie sa joace roluri de oameni a caror purtari sunt demne de
imitat. In scop educativ, parintii pot da copiilor diverse insarcinari casnice. Ei pot fi insarcinati cu
procurarea de alimente casnice, in care caz nu se vor permite nereguli sau minciuni in manuirea banilor.
O sarcina precisa si bine organizata place copiilor si are valoare educativa. Se va dezvolta la ei
sentimentul datoriei, grija pentru inlaturarea greutatilor casnice, obligatia de a vorbi frumos cu alti
oameni. Daca dirijarile bune sunt fructuoase, din pacate exista si exemple proaste de care trebuie feriti
copiii. Ambianta familiala influenteaza temperamentul copilului. Daca in casa este buna intelegere si
veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm si de buna dispozitie. Cu cat copilul este mai mic,
cu atat este mai influentat de mama. Dupa 5 ani, tatal trebuie prin autoritatea lui, sa intervina mai activ,
copilul inregistreaza in mod subconstient toate starile lor sufletesti.
Nu trebuie sa se confunde caracterul cu temperamentul, desi intre ele exista legaturi si ele se pot
influenta reciproc. Nici caracterul si nici temperamentul unui copil nu se naste vicios, sau demn, curajos,
vanitos, ipocrit, dar poate deveni asa pe parcursul vietii. Mediul da formare definitiva a omului, dupa cum
si el influenteaza mediul. Educatia influenteaza in mod covarsitor formarea caracterului unui copil.
Personalitatea copilului da coloritul caracterului. Caracterul este multilateral. Pentru a aprecia la justa
valoare caracterul unui copil, trebuie sa-l apreciem dupa atitudinea lui fata de munca scolara, fata de
membrii familiei, fata de persoana lui.
Copilul care este lipsit de caracter, are si un dispret fata de munca, este lenes si lipsit de spirit de
initiativa, prezinta o inclinatie spre o munca de rutina, nu este loial fata de prieteni. Copilul cu caracter
bun este modest si politicos cu oamenii cu care vine in contact, are o comportare prietenoasa cu cei din
jurul sau, este corect in relatiile cu ceilalti copii, nu se imbraca extravagant, este manierat si in vorbire nu
foloseste fraze rasunatoare. Modestia lui nu-l impiedica sa fie autocritic si foarte pretentios fata de sine
insusi. Are incredere in fortele lui proprii. Nu umileste pe nimeni, totusi traieste intr-o independenta
rationala. Un copil cu un caracter frumos nu respinge contactul cu alti oameni, judeca si accepta sfaturile
si indrumarile pe care le considera folositoare.
Un colectiv familial bine inchegat are in formarea caracterului o mare influenta. Copilul nu este
influentat atat de sfaturile, cat de exemplele pe care le constata in familia sa. El este mai influentat de ceea
ce vede, decat de ceea ce i se spune. O morala plicticoasa mai mult dauneaza decat foloseste. Pentru a
stimula la un copil o justa indrumare in formarea caracterului, el trebuie ajutat sa fie constient de
insuficientele lui de caracter si asigurat ca orice defect poate fi lichidat, daca vrea. Copilul trebuie sa
asculte de educatorii sai, iar acestia trebuie sa-l laude, desigur cand este cazul, pentru a-i ridica moralul.
Se dau mereu sfaturi unui copil sa fie cinstit si sa nu fure. Cinstea poate fi socotita ca un caracter
etic, dar nu poate fi considerata o insusire morala. Aceasta premisa este utila formarii unui caracter bun
Se confunda de multe ori caracterul cu temperamentul, ceea ce nu este just. Unii psihologi vorbesc de un
caracter tare, de unul slab, de un caracter emotiv, de unul agresiv, etc. In cazurile acestea nu poate fi
vorba de caractere, ci de un temperament individual.
Copilul de caracter trebuie sa fie simtitor, sa voiasca si sa gandeasca. Trebuie sa fie prietenos cu
colegii, trebuie sa se conformeze formelor de viata corecte, adevarate, in masura in care le cunoaste si le
aproba. Rolul parintilor este sa aprecieze justa valoare a caracterului copilului sa stie sa se daruiasca lui
prin iubire. Numai astfel se vor obtine consideratia, iubirea si supunerea la indemnurile constructive pe
care le dau copilului.

164
 Cei 7 ani de acasă...

Prof. înv. primar:Bolocan Doina-Șc. Gimn.:”Mircea Dragomirescu”, Medgidia-

structură:Șc, prim. „Iuliu Prodan”,Valea Dacilor
„Lumea e condusă din camera copilului”,(Tholuck)

Realitatea de zi cu zi a familiei de astăzi este diferită de cea a generațiilor anterioare.Părinții își

petrec din ce in ce mai puțin timp alături de copiii lor,majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuțiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care copilul depășește
sfera familiei și intră într-o colectivitate(creșă,grădiniță, școală) începe o nouă etapă a vieții lui,dar si a
părinților.
Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului.Prin
comportament,prin limbajul pe care-l utilizează,prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem astfel
cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere.Atunci când mama este prea tolerantă la anumite
situații,iar tatăl este prea dur, copilul nu știe cum este corect să procedeze dacă și cei maturi au păreri
împărțite.Este primordial ca părinții să respecte regulile de bune maniere în familie,să folosească formule
de politețe și cu siguranță copilul va proceda la fel.Dacă părinții ar cunoaște aceste reguli,vom avea in
mod categoric o societate mai cultă.
Există mai multe etape ca un copil să deprindă aceste reguli.Dacă un copil va cere o
jucărie,deprindeți-l să spună printre primele cuvinte formule de politețe:”te
rog”,”poftim”,”mulțumesc”.Trebuie aduse cât mai multe exemple concrete,de preferat în momentele în
care încalcă vreo regulă de bună purtare si așa insistă până când acestea vor deveni obișnuință pentru el.
Cănd spunem”Cei 7 ani de acasă”,spunem educația pe care copilul o primește de la părinți, spunem
formarea personalității si comportamentul copilului până merge la școală.
Când vorbim că un copil are „7 ani de acasă „spunem că este un copil bine crescut,care știe să
salute,să spună mulțumesc,te rog,care se comportă cuviincios cu copiii si cu adulții.
Educația,bunele maniere,regulile morale sunt succesul adaptării copilului în societate.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc
cei 7 ani de acasă.
Educația primită în cei 7 ani de acasă depinde de câțiva factori:
-relația afectivă dintre copil și părinți;
-specificul dezvoltării copilului;
-valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite apoi copilului.
Baza formarii unui comportament corespunzător copilului este relația afectivă cu părinții.Dragostea
cu care părinții îsi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte și să aibă încredere în propriile
forțe.Copilul iubit și dorit de părinți încă de la conceperea acestuia se simte protejat, îngrijit, iar această
idee de siguranță îi crează deschiderea spre învațarea și asumarea regulilor de comportament.Copilul care
se simte apreciat de părinți percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceștia.
Astfel, el realizează că părinții îi acordă atenție că sunt preocupați de ceea ce
face.Totodată,educarea copilului într-o atmosferă deschisă,bazată pe iubire și încredere face ca regulile să
se transforme în disciplină de fier.
Educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului.Pentru că el înțelege în mod diferit
lumea la 3 ani,5 ani,7 ani.Este foarte important să fixăm limite,astfel copilul să învețe ce înseamnă
așteptarea,amânarea dorințelor.La această vârstă îi putem învăța formule de politețe,copilul învată astfel
prin imitație.
Părinții sunt modele pentru copil. În zadar îi spunem copilului să nu mai țipe prin casă, dacă el aude
frecvent certuri între părinți.Sau este ineficient să îi atragem atenția că nu a spus „mulțumesc” la
magazin,dacă niciodată în familie nu a auzit acest cuvânt.
După cum am demonstrat până acum într-o manieră succintă,rolul familiei în educația copilului din
primii 7 ani de viață este esențial. Familia este celula de bază a societății.
Totul se începe și se învață mai întâi în familie.

165
 Dacă copilul nu învață să iubească în familie,de la părinții săi,unde va învața să iubească?
Principala condiție ca un copil să primească educația corectă o reprezintă capacitatea părinților de a o face
și în același timp intensitatea si sinceritatea părinților.
Dar asta înseamnă că orice copil care nu a primit o educație aleasă este condamnat la un eșec
social,cultural si spiritual?.
Se pare ca aceasta depinde de puterea de autoeducare a copilului dar si de persoanele cu care intră
în contact:educatoarea, învățatoarea,psihologul etc.

Bibliografie:
Psihologie generală,Andrei Cosmovici,Ed Polirom,Iasi,1996
Părinți și copii,Ed Bizantină,2005
Psihopedagogie preșcolară și școlară,Gheorghe Tomșa,București,2005

166
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. înv. Primar Boloș Mihaela

Școala Gimnazială “Ioan Slavici”, Oradea
Motto: “Copilăria nu este de la naștere până la o anumită vârstă, iar
la o anumită vârstă copilul a crescut și ia toate lucrurile copilărești și
le pune la o parte. Copilăria este regatul unde nu moare
nimeni. “Stephanie Meyer

În viaţa copilului cea mai intensă perioadă de progresare este cea de la naștere până la perioada
preşcolară. Dupa aceasta perioadă doar rectificăm.
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Tuturor ne este cunoscută
expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în
viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative,
își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie.
„Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate
acestea reprezentând bagajul lui educativ.
În educarea ,,puiului de om”,familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție. Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități
clare și diverse.
Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin
excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil
pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi
psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
Se spune ca copilul este oglinda familiei. Încercare părintelui de a-şi învaţa copilul să vorbească
frumos , este în zadar , când el înșiși spune cuvinte urâte la nervi. În mintea copilului cel mai bine se va
întipări imaginea mamei nervoase, tatălui nervos.Încărcarea emoţională al unei astfel de moment este atât
de mare încât suprimă înțelegere emoție.
În familiile care trăiesc în dragoste, înţelegere, in famiilie unde ginerele sau nora este primit cu
respect, cu dragoste, bine vointa, acolo cu respectul faţă de vârstnici nu este nici o problemă. Copilul este
receptiv faţă de bunici înţelege că ei sunt părinţii părinţilor. Ei sunt importanţi, nu pentru că au cumpărat
maşină sau casă, ci pentru că sunt oamenii care au crescut, au educat şi nu în ultimul rând iubesc părinţii
lui, pe ei se pot baza, oricând aduc un sacrificiu.
În cazul contrar în sufletul copilului se produce o catastrofă, se simte înşelat, se simte mituit cu
cadouri, dar în mintea lui el nu v-a înţelege cum îşi permite bătrâna această urâtă, s-o vorbească prin spate
pe mama, tatăl meu, acest gest nu este adorabil- şi atunci bunici pot să ceară pupici de la nepoţi, nu vor
primi şi nici nu vor realiza din ce motiv.
Mai târziu numai atunci vor conta când vor da cadouri, iar părintele nici nu îşi dă seama că copilul
a devenit materialist. Atunci nu se va opri la băuturi uşoare, va avea nevoie de alcool şi de droguri.
În acel moment vine întrebarea: ”Unde am greşit?” Iar răspunsul:” La început.”

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4.www.didactic.ro
167
 Repere ale creşterii şi dezvoltării anatomo -fiziologice la copiii de vârstă preşcolară

Prof. Bondoc Luminița

Grădinița P.P. nr.1 Călimănești
Perioada preşcolară cuprinde o serie de etape ale dezvoltării ontogenetice pe parcursul cărora
formele şi funcţiile organismului sunt supuse unor modificări foarte importante.
Perioada de la naşterea copilului până la vârsta de 7 ani se caracterizează prinr-o semnificativă
activitate motrică a copilului, dar şi prin dinamism. Contactul cu realitatea creşte pe măsura numărului de
mişcări şi acţiuni pe care le însuşeşte copilul, favorizând condiţiile necesare pentru dezvoltarea fizică şi
psihică a acestuia.
Dezvoltarea psihică a copilului se desfăşoară în strânsă legătură cu dezvoltarea întregului organism,
în special cu dezvoltarea sistemului nervos.
Reperele creşterii şi dezvoltării anatomo-fiziologice sprecifice preşcolarilor sunt următoarele:
-procesul de creştere în înălţime este amplificat în primii ani de viaţă, la fel şi cel de creştere în
greutate. ,,Perioada de creştere lentă se situează între 4-5 ani, când creşterea anuală este de 6%, urmând o
uşoară mărire a ritmului de creştere între 6-7 ani 1.” La vârsta de trei ani talia unui copil va ajunge între 91-
92cm, iar la sfârşitul vârstei preşcolare va ajunge la 117 – 118 cm;
-la nivelul greutăţii corporale, adaosul anual este de 2 kg. La vârsta de 3 ani copilul cântăreşte în
medie 14 kg, iar la 7 ani va ajunge la aproximativ 22 kg.
-fetele vor avea o talie cu 1 cm mai mică decât cea a băieţilor, iar greutatea cu 0,5-1 kg mai mică
faţă de băieţi, lucru care poate să difere în funcţie de prezenţa mai multor factori externi cum ar fi:
alimentaţia, igiena, starea de sănătate. 2
Viteza de creştere a anumitor părţi ale corpului va duce la schimbarea proporţiilor sale. În timp ce
la vârsta de doi ani, capul constituie 1/5 din corp, la 6/7 ani ani el va constitui circa 1/6 din corp.
Inegalitatea creşterii diverselor părţi ale corpului se va extinde şi asupra altor părţi ale organismului:
abdomen, bazin, membre inferioare şi superioare, dar şi asupra altor organe şi ţesuturi: musculatură,
schelet, piele. În înfăţişarea preşcolarului va exista o disproporţie între dezvoltarea capului şi dezvoltarea
membrelor inferioare.
Se observă consecinţele asupra stabilităţii şi echilibrului copilului, acesta se împiedică des, îşi pierde
echilibrul, cade, deşi urmările acestor căzături nu sunt grave.
Sistemul muscular prezintă şi el inegalităţi, muşchii lungi ai membrelor superioare şi inferioare
procesează mult mai uşor decât ai mâinii scurţi, lucru evidenţiat prin mişcările ample pe care preşcolarul
le săvârşeşte- mers, alergare, lovire.
Adultul trebuie să stimuleze cu atenţie muşchii copilului, stimulare care se regăseşte prin
dezvoltarea centrilor nervoşi care le reglează activitatea. Cea mai semnificativă modificare o întâlnim la
nivelul sistemului nervos.
Creierul îşi măreşte volumul. Dacă la naştere el are o greutate de circa 370 g, la 3 ani greutatea
acestuia se triplează, iar spre sfârşitul preşcolarităţii va reprezenta 4/5 din greutatea lui finală, ajungând la
o greutate de 1200g.
Dacă la începutul dezvoltării, accentul a căzut pe segmentele interioare, periferice, acum accentul
cade pe segmentele superioare ale sistemului nervos care se dezvoltă, mai ales scoarţa cerebrală. Datorită
creşterii scoarţei cerebrale, creşte viteza şi numărul reflexelor condiţionate.
La preşcolaritatea mică se dezvoltă zonele corticale: lipsa de vlagă, somnolenţa, nereacţionarea la
stimulările mediului. Datorită dezvoltării zonelor corticale ale vorbirii se extinde limbajul.
Deşi aparatul digestiv este în totalitate dezvoltat, acesta este foarte puţin distins la nivel funcţional.
Este semnificativ biochimistul intern al organismului care prezintă o transformare interesantă
deoarece timusul- glanda creşterii se diminuează- însă se intensifică funcţiile glandei tiroide şi hipofize.
Astfel se constată de ce ritmul de creştere este mai anevoios, dar şi de ce stabilitatea şi mobilitatea
copilului este mai mare. Tiroida va intensifica procesele metabolice.
Aparatul respirator este evoluat, în timp ce frecvenţa respiratorie este crescută: 40-50 resp/min. O

1
Roşca, Al., Chircev, A., Psihologia copilului preşcolar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.50
2
Golu, M.- Fundamentele psihologiei, Ed. Fundaţia România de Mâine, 2000, 78
168
particularitate aparte a aparatului respirator o constituie îngustarea căilor respiratorii superioare. 3
Aparatul cardio-vascular are o frecvenţă cardiacă cuprinsă între 130-140 bătăi/min. Funcţionarea
propice a muşchiului cardic este facilitată de presiunea sanguină diminuată, deoarece vasele sanguine sunt
largi şi sângele circulă cu uşurinţă conform părerilor expuse de Roşca. 4
Dezvoltarea fizică armonioasă a preşcolarilor în cadrul grădiniţei este asigurată de mărirea succesivă
a capacităţii de coordonare morfo-funcţională. La toate acestea îşi aduc aportul şi factorii naturali şi
exerciţiile fizice.
Căile respiratorii, deşi slab dezvoltate, vor duce la creşterea frecvenţei respiraţiei (26-30 de
bătăi/minut), lucru sesizabil şi la nivelul musculaturii intercostale care necesită oxigenarea permanentă
datorită slabei dezvoltări.
Perioada preşcolară cuprinde o serie de etape ale dezvoltării ontogenetice pe parcursul cărora
formele şi funcţiile organismului sunt supuse unor modificări foarte importante atât din punct de vedere
morfologic, dar şi din punct de vedere funcţional.

3
Roşca, Al., Chircev, A., Psihologia copilului preşcolar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.55
4
Roşca, Al., Chircev, A., Psihologia copilului preşcolar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.56
169
 Familia și cei șapte ani de acasă

Prof. înv. pr.: Bora Ana-Maria

Liceul “Radu Petrescu”, Prundu-Bârgăului, Bistrița

Familia reprezintă locul în care individul se dezvoltă, unde își petrece o mare parte din timp,
unde devine practic ființă socială. Indiferent de organizarea familiei, de identitatea sa etnică, religioasă ori
politică, aceasta se caracterizează prin dinamism și printr-o mobilitate continuă. Familia este un sistem
dinamic, care cunoaște transformări permanente. Membrii ei se dezvoltă, evoluează împreună și adaugă
elemente care îmbogățesc în permanență viața familială. Cu toate aceste schimbări însă, se poate spune că
„instituția familiei rămâne stabilă” (Băran – Pescaru, A, 2004, p. 83). Totodată, se poate afirma că
termenul de „familie” nu mai surprinde realitatea caracteristică a generațiilor precedente, tocmai datorită
acestei schimbări. De-a lungul timpului, familia a fost definită în mai multe feluri, dar „familia, în orice
societate, este o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături de
căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau cea psihosocială”
(Mitrofan, I, 1998, p. 17).
Rolul educației realizate în familie este acela de a dezvolta aptitudini de bază și competențe
sociale în primii ani, ulterior copiii fiind preluați de către școală, pentru instruirea didactică. Familia
pregătește și susține copilul din punct de vedere academic (în afara școlii), emoțional, comportamental,
social, financiar.
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre
cunoștințele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, elevul le
datorează educației primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din
punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic ș.a. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului
aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiectele
casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor.
Copilul obține rezultatele școlare în funcție de modul in care părinții se implică în procesul de învățare.
Părinții trebuie să-i asigure copilului mijloacele materiale și de spațiu necesare studiului, trebuie să-și
ajute copilul din punct de vedere cognitiv. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin,
nefiind indicată substituirea copilului de la sarcinile școlare. Tot în familie se formează cele mai
importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și
atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține.
Dezvoltarea personalității copilului și a formării lui în conformitate cu idealul social și cel
personal este influențată de diferențele de ordin economic, social, cultural care există între familii.
Familia însă, în ciuda acestor diferențe, prezintă anumite însușiri comune. Condițiile de viață ale copilului
sunt influențate de comportamentul părinților. Familia trebuie sa aibă disciplina ei. Toate problemele se
pot rezolva mai ușor într-un climat de prietenie și de înțelegere. În afara acestor elemente pe care copilul
le preia în mod natural, prin imitație și contagiune, din familie, părinții trebuie să-și dezvolte și să-și
asume în mod conștient o serie abilități și responsabilități.
Pentru copii, familia reprezintă mediul socio-educativ în care se realizează socializarea
primară. Conținutul socializării primare se structurează în jurul unei dimensiuni cognitive (presupune
însușirea limbajului precum și un prim mod de a înțelege lumea înconjurătoare) și a unei dimensiuni
afective (se referă la identificarea afectivă a copilului cu persoanele apropiate lui (părinți, rude, „altul
semnificativ”)) (Stănciulescu, 1996).
Familia îndeplinește și alte funcții educative, în afară de funcția de socializare. Funcțiile
educative ale familiei au fost sintetizate după cum urmează:
• funcția instituțional formativă, realizată prin influențe directe de tipul răspunsuri la
întrebări, explicații, informații, dar și indirect, prin mediul informațional din familie;
• funcția psihomorală, realizată prin modelele de conduită oferite de părinți, dar și prin
discuțiile purtate cu copiii pe marginea anumitor conduite;
• funcția socio-integrativă, prin implicarea copiilor în activitatea familială, prin acordarea
autonomiei de acțiune, dar și printr-un climat familial dominat de relații de încredere și sprijin reciproc,
conlucrare între generații, în care maturitatea de gândire a adulților se îmbină cu entuziasmul și energia
tinerilor;
170
 • funcția cultural-integrativă, prin implicarea copiilor în viața culturală și prin mediul
cultural al familiei (Mitrofan, 1991).
În concluzie, părinții realizează socializarea primară a copiilor lor, prin trei mijloace de
influențare importante:
• reglarea directă a comportamentului copilului (de exemplu: încurajări, controlul efectuării
temelor, supravegherea executării sarcinilor primite etc.);
• comunicarea cu copilul (schimbul de informații, comunicarea de opinii, confidențe, etc.);
• cooperarea, participarea la activități comune (vizite, ieșiri, jocuri, etc.).
Contribuția familiei la realizarea acestor sarcini poate fi foarte diferită, în funcție de
caracteristicile particulare ale familiei respective.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei și un punct comun pe care îl are
aceasta cu școala este orientarea școlară si profesională. Cei mai mulți părinți sunt bine intenționați în
alegerea unei școli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, intențiile pozitive sunt
sursa greșelilor lor deoarece, acestea nu țin loc de competență și de pricepere.
În societatea actuală, aflată în modificări permanente de dinamică a relațiilor în familie, în
care vechea structură a familiei nu mai reprezintă o majoritate, apărând tot mai multe structuri de familie
alternativă (familii reconstituite în urma divorțurilor, familii monoparentale, copii proveniți din mai multe
căsnicii, etc.). În aceste condiții, părinții se simt incompatibili cu modelele de identificare pentru copiii
lor, motiv pentru care lasă în sarcina școlii întreaga responsabilitate.

BIBLIOGRAFIE
 Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dicționar al vieții de familie, Editura
Științifică, București, 1991.
 Stănciulescu, E. , Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași, 1998.

171
 IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASA

Prof. înv. primar,

Borcilă Crstina Daniela
Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.Valeria Mahoc

Educaţia copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educaţional. Fie că este vorba
despre viaţa de acasă, fie că vorbim despre educaţia de la grădiniţă sau şcoală, copilul trebuie învăţat să
înţeleagă şi să respecte regulilele de comportament sau de interdiţiile pe care i le stabilesc părinţii sau
educatorii.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin
dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege,
în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în
care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma
adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea
şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic
sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin
afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile
noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor,
respectful
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.
Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că
recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi
demnitate.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de
slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să
le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca
în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul
rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei
172
7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se
comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul care se simte apreciat de părinţi
percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că
sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi
încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit
la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom
prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a
luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să
răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte
la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa
încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La
această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta.
Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă
trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur
pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice".
Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua,
te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea
mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl
lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea
pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o
palmă.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. W"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului".

173
 ’’ Mesajul celor sapte ani de acasa ‘’

Prof. înv. primar: BORDEI NICOLETA, metodist ISMB

Şcoala Gimnazială nr. 150, Bucureşti
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasa, pe care cei batrani il invoca atunci cand este nevoie de acest
lucru? Pana in clasa primara, cam pe la 7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii cu familia si cei apropiati
in general. Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu pe viitor sa
poti intra in viata cu minim de lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti
familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni
pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostri.
Daca ii respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in
societate.
Acesti 7 ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor. De
acesti ani depinde de cum vei fi integrat in societate, cum vei fi agreat de cei din jur si bineinteles iti poti
ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi. La randul tau, odata cu trecerea timpului, cand vei
deveni mai intelept, o sa dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepotilor si celor dragi, ca si ei sa aiba la baza cei
7 ani de acasa, sa poata merge in viata deschis si cu un viitor sigur.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
În opinia psihologilor părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să
stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să
spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori,
darămite copiii.
Educatia de acasa nu poate fi inlocuita de nici o institutie de invatamant. Ea reprezinta baza pentru
tot ceea ce va construi scoala, in anii ce vor urma, iar parintii trebuie sa stie ca lor le apartine intreaga
responsabilitate pentru ca cel mic sa creasca frumos.
Cei 7 ani de acasa nu fac referire doar la bunul simt si educatie, ci si la cunostintele generale, la
intregul bagaj de informatii pe care copilul le primeste acasa, in sanul familiei.
Ce trebuie stiut?
Incepand cu varsta de 1 an, copilul va incepe sa vorbeasca - cuvintele vor fi scurte, fara coerenta.
De la 2 ani insa, cei mici vor incepe sa puna intrebari, aratandu-si curiozitatea clara fata de lumea ce ii
inconjoara. Raspunsurile parintilor vor fi explicative, si nu se vor limita doar la "da" si "nu". Astfel,
copilul va avea de invatat din fiecare discutie.
Copilul va fi indemnat, pe cat posibil, spre jocuri creative, constructive, de analiza. Astfel, pe langa
recreere, cel mic isi va dezvolta si cunostintele.
Copilului i se va permite contactul cu alti copii. Interactiunea cu acestia il va ajuta sa socializeze
mai usor.
Copilului i se va explica diferenta dintre bine si rau, prin exemple pe intelesul lui, prin povesti si piese de
teatru pentru cei de varsta lui.
Copilul nu va fi pedepsit prin bataie. In viziunea gresita a multor parinti, bataia este cea care poate
corecta un comportament gresit. Nimic mai fals! Prin astfel de reactii, copilul este indemnat sa faca la fel
fata de cei din jurul lui. Este bine stiut faptul ca un copil batut va deveni un matur violent.
Educatia de acasa este o investitie pe termen lung, atat pentru copil, cat si pentru parinti si societate.

174
 In mod clar, atunci cand studiem comportamentul unui copil, dar si al unui adult, cei sapte ani de
acasa parca ne vorbesc! Ne spun foarte clar cat de bine familia a reusit sa formeze un copil cu valori
morale adevarate!

175
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof.Înv. Primar Boriţă Carmen Dorina

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un anume context, dar trebuie să ţinem cont de faptul că fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune
amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Există factori care pot influenţa această
dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în
care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
A educa un copil nu înseamnă doar a-l învăţa să scrie şi să citească , ci se reflectă în toate
domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă.
Chiar dacă nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme
educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună
purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării
este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii
educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Astfel , familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil. Crescând în şi alături de familia sa,
copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri,
valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile
copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului; sancţionare educativă, constructivă a
comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor
şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
Chiar dacă în prezent , valorile s –au schimbat , a avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne
comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu
profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii ,etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe
care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simti mai confortabil în
prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă.
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are o conduită frumoasă cu cei din jur,
ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
Aceşti 7 ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor. De
aceşti ani depinde de cum vei fi integrat in societate, cum vei fi primit de cei din jur şi bineînţeles îţi poti
ordona viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi.
Impreună, părinţi, bunici, cadre didactice trebuie să luăm atitudine şi lăsând nepăsarea de o parte,
să devenim adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.
Să nu acuzăm părinţii, să nu acuzăm nici dascălii, ci impreună , cu dragoste şi stăruinţă, să redăm
sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

BIBLIOGRAFIE :

1.CARMEN CIOFU - INTERACŢINEA PĂRINŢI –COPII, ED. MEDICALĂ AMALTEA ,

1998
2. V.COROI,M. FLORESCU, M. URSACHE - 7 ANI DE ACASĂ , ED
.MEDICALĂ,BUCUREŞTI , 1968
WWWsuntparinte
www didactic.ro

176
 IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof.inv.preşc. BOROŞ IOANA BIANCA

Şcoala Gimnazială nr. 1 ABRAM-JUD.BIHOR

Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul
copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru
fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe
care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm
scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem
unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite
clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului.
Când ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi
pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele
devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în
funcţie de care îşi structurează personalitatea.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim

177
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
Părinţii inteligenţi işi stimulează copiii să-şi invingă temerile şi să aiba atitudini blande
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.“Cum pot
să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este să ne
observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu progresele
lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata salturile în
dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul educativ în
perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

Bibloigrafie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

178
 Cei 7 ani de acasă

Prof. înv. prescolar, Bortoi Florina

Gradinita cu program prelungit NR. 21 Brasov
Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.
Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.

179
 Educatia copilului nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la
școal. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în relatiile cu ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-I permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce
a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne
implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului.

180
 Cei sapte ani de acasa

BOSTAN MARIANA
GRADINITA CU P.P. “PRICHINDEL” GALATI

Realitatea este ca se pune pe umerii parintilor o responsabilitate foarte mare deoarece de noi,
parintii, depinde ca adolescentul si apoi adultul sa asimileze in acesti ani ai copilariei toate
comportamentele unei bune cresteri.
Prin “cei sapte ani de acasa” intelegem un copil care stie sa foloseasca salutul, comportamentul
adecvat in public, comportament adecvat in preajma prietenilor, intelegerea normelor sociale, reguli la
masa, recunoasterea greselilor, tact si tolerant.
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu
poate saluta decât prin ridicarea mâinii şi apoi invatand salutul cu „buna ziua”.
Comportamentul adecvat in public. Un copil cu „cei sapte ani de acasa” ştie să răspundă la
întrebări şi să poarte o conversaţie, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul adecvat in preajma prietenilor. Un comportament adecvat nu se
demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere
şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru viata de adult. Prin joc copilul învăţa, exerseaza şi testeaza
comportamente corecte. Un copil cu „cei sapte ani de acasa ” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se
conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi prin faptul ca participa activ in viata de familie ,
copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce este bine si ceea ce nu este bine în societate. Un copil
bine crescut cunoaste si aplica regulile nescrise ale societatii in care traim: asteptam la rand la magazin, la
farmacie, la doctor, spunem intotdeauna „te rog” , „multumesc” si „cu placere,respectam drepturile
celorlalti, nu facem zgomot sa-i nu-i deranjam pe altii , respectam regulile noastre si a celor din jur.
Manierele la masă. Un copil educat stie sa foloseasca tacamurile la masa, sa manance cu gura
ichisa pentru a nu-i deranja pe cei din jur , respecta pe cei cu care ia masa soi pe cel ce o serveste.
Recunoaşterea greşelilor. Pentru a deveni un adult bine crescut de copil acesta trebuie sa
foloseasca expresiile „imi pare rau” si „te rog frumos”, dar in primul rand trebuie sa le auda la parinti.
Astfel, va invata sa recunoasca greselile si sa fie sinceri cu cei din jur.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Toate acestea de mai sus sunt rezultatul unor ani multi de experienta , unde exista incercari dar si
esecuri dar in final vor aparea si reusitele. Uneori este greu sa insuflam copilului comportamentul pe care
ni-l dorim pentru ca sunt si zile in care totul pare in zadar si ca tot ce ai incercat sa-l inveti pe copil pare
sa nu lase urme. Dar in final exemplul personal si efortul sustinut nu vor ezita sa dea roade.

181
 Familia, factor decisiv de socializare şi educaţie pentru copii

Botezatu Elena-Gabriela-GPN. NR.18 Buzău

,,Celula familială nu este nici atotputernică în privinţa devenirii membrilor săi, dar nicio simplă
,,curea de transmisie’’ lipsită de iniţiativă. Pentru copiii săi, ea este într-un anume fel, un spaţiu de trecere
în care ei trebuie să înveţe înainte de toate, să genereze propria autonomie şi să devină cetăţene şi
cetăţeni capabili să contribuie la binele colectiv.’’ (Stănculescu, Elisabeta)
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului. Viaţa în familie este
prima şcoală a emoţiilor, învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile
noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm
speranţele şi temerile.
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul
prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă
garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi
împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu
înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. În cadrul
familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii,
respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Primul
factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l
introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de
interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze.
Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi
contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La
ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere
material şi spiritual.
,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le
va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze
pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau)
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar
s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit
cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă,
să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de
cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia
reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente
ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice
(cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului
sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare. Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie.
Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a
deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va
căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul.

182
183
 Copilul și…cei șapte ani de acasă

Institutor: Alexandra Buhai

Școala Gimnazială „Vasile Scurtu”, Parva
„Un copil educat la școală este un copil needucat.” afirma George Santayana. Educaţia, bunele
maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Tocmai de aceea, este foarte
important ca educația copilului să aibă loc încă din familie. Apartenenţa familială este esenţială pentru
construirea unei identităţi individuale. Ea presupune că există o transmitere către copil a istoriei familiale,
a credinţelor, valorilor şi mai ales că acest copil îşi găseşte un loc în acea familie şi este învestit ca
membru al acesteia. În această situație, vorbim despre cei șapte ani de acasă. Cei șapte ani de acasă sunt
esențiali în formarea caracterului unui copil, aceasta fiind perioada în care micuțul deprinde obiceiuri
sănătoase și maniere elegante.
Realizarea educației în familie si dezvoltarea unei identități individuale depinde de câțiva factori și
anume: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se
bazează familia şi pe care le transmite copilului. O bună relație afectivă cu părinții constituie baza
formării unui comportament potrivit cerințelor actuale ale societății. Modul în care copilul se dezvoltă și
capătă încredere în el și propriile forțe depinde de dragostea cu care părinții îl înconjoară. Acesta își
creează deschiderea spre învățarea și asumarea regulilor de comportament, învață să aprecieze în mod
pozitiv regulile transmise de părinți, prin intermediul sentimentelor de protecție, siguranță, încredere,
atenție și iubire, venite din partea familiei. Totodată, este necesară fixarea unor limite, deoarece copilul
trebuie să învețe ce înseamnă așteptarea sau amânarea dorințelor.
De asemenea, este foarte important să se pună accentul pe învățarea bunelor maniere. Ceea ce-l
ajută foarte mult pe copil în îndrumarea sa corectă, reprezintă întâmplările de zi cu zi, din spațiul familial.
Comportamentul părinților este deosebit de important în educarea copilului, părinții fiind modele pentru
copiii lor. Copilul trebuie încurajat să se exprime, să fie lăsat să termine ceea ce are de spus și să nu i se
facă observații în public. De asemenea, este necesar ca părinții să-și exprime mulțumirea și fericirea ori
de câte ori copilul face o faptă bună, deoarece acestea reprezintă cea mai prețioasă recompensă pentru cei
mici. Tot prin intermediul sentimentelor, de dezamăgire sau tristețe, pot fi aplicate și pedepsele, atunci
când este cazul, pentru că acestea dau rezultate mai bune decât o ceartă. Totodată, ar fi indicat ca părinții
să-i explice copilului ce are voie să facă și ce nu, să stabilească reguli echilibrate și precise și să-i spună
dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Foarte important este să existe consecvență în educarea
celui mic, din partea amândurora.
Cei șapte ani de acasă ar trebui să constituie o bază fundamentală pentru o viață închinată
frumosului, adevărului și încrederii pentru viitoarele generații, deoarece societatea are nevoie de oameni
care să gândească și să acționeze frumos.
Când ne gândim la cei șapte ani de acasă, ne referim la educația primită de către copil din partea
părinților, la formarea comportamentului și a personalității acestuia. Putem să vorbim despre un copil care
are cei șapte ani de acasă, în momentul în care acesta dă dovadă că știe să salute, să mulțumească, să
ceară voie, să se comporte respectuos și cuviincios cu adulții dar și cu cei de vârsta lui.

184
 Cei şapte ani de-acasă!

Prof. Înv. Primar Bradea Teodora

Liceul Teoretic nr. 1 Bratca
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Dar educaţia primită în cei 7ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului. Politeţea este ceva care se învaţă ...şi se învaţă uşor. Primele reguli de politeţe se învaţă în
familie, de la părinţi, de la bunici, apoi de l doamna educatoare, de la domna învăţătoare şi de toţi
profesorii noştri. A avea cei şaprte ni de-casă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă în
tot cursul zilei, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu
vecinii...
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea
în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.
Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos,
iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea
surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece
copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo
de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă
voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el
nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El
ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-
3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se
cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces
de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia
corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la
cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
185
 Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

186
 "Cei șapte ani de-acasă”
Prof. Înv. Primar SCHIAU ELENA
Prof. BRĂDILĂ LAURA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ DAIA ROMÂNĂ, ALBA
,,Să nu-i educăm pe copiii noştri pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi
mari şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se adapteze”.

(Maria Montessori -”Descoperirea copilului”)

Aş începe cu definiţia codului bunelor maniere care este alcătuit dintr-o mulţime de legi, de fapt de
convenții, având toate un numitor comun: a nu-l deranja și a nu-l inoportuna pe semenul tău, ci,
dimpotrivă, a-l face să se simtă bine în preajma ta. Formele de manifestare ale politeții pot să difere de la
o țară la alta , dar și de la o epocă la alta , în funcție de mediul social și de împrejurări.
Codul bunelor maniere se poate rezuma la binecunoscuta expresie populară "Cei șapte ani de acasă"
sinonimă pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Acesta se învață de la vârstă fragedă în familie , ambii părinții, fiind principalii factori ai învățării
acestor norme de conduită. Dar se continuă și la școală , fiind susținută din ambele părți, astfel copilul
fiind beneficiarul unor cunoștiințe care-l vor modela , forma pentru viață.
Suntem și părinți și cadre didactice și suntem conștiente de ”misiunea ” pe care o avem ,de
responsabilitatea majoră care ne obligă să luăm decizii în scurt timp , chiar pe loc , decizii bune ,
potrivite care să aibe o finalitate bună, dacă se poate la acel moment . Există tot felul de manuale , ale
profesorului , ale electricianului ,ale calității, însă manualul părintelui , al părintelui modern , nu există.
Acesta îl ” croiește” după felul și personalitatea copilului , vizând aspecte care duc la bună starea
sufletească a copilului și buna lui dezvoltare emoțională și fizică.
Responsabilitate este majoră, și de noi părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine
să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie –
„bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi binecrescut
nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele
subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Dacă până nu demult cei șapte ani de acasă însemnau norme mai stricte de genul care doar se
refereau mai mult la bunul simț și la regulile de igienă corporală , de exemplu: .să asculți pe cineva când
iți vorbește, să nu vorbești cu gura plina, să te speli pe mâini după ce ai fost la toaletă...sau când vii de
undeva, să spui adevarul , să nu fi agresiv, să dai buna ziua,la revedere ,să iți asumi responsabilitatea
pentru ce faci ,să respecți pe cei din jur , să nu scuipi pe stradă , să nu vorbești urât , să nu te întinzi pe
masă când manânci,astfel o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa, să nu te urci cu picioarele încălțate în pat să respecți
proprietatea personală și a celorlalți (să nu strici/distrugi) ,să spui mulțumesc , să te speli pe dinți
seara/dimineața ,să nu te scobești în dinți/ori alte părți... când vorbesc cu cineva sau cu public, însă acum
societatea modernă își schimbă sau mai bine zis își adaptează codul celor șapte ani de acasă astfel că se
mai pot adăuga și următoarele norme precum acelea ca elevul/copilul să-și poată evalua obiectiv poziția
în raport cu o situație. (Trebuie să știe ce-i place, ce-i trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea sa faca,
etc.), să știe să își susțină părerile și să-și apere interesele fără a deranja pe cei din jur. (Să folosească
un limbaj politicos, să nu se miorlaie, să nu fie obraznic, dar să exprime ceea ce simte, nu să evite să-și
spună părerea) ,să fie atent și implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situațiile cu
potențial periculos și, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva. (Începând de la
salutul persoanelor cunoscute, continuând cu atenția acordată traficului, pietonilor, adică să nu meargă pe
strada cu căștile în urechi, trimițând SMS-uri, izbindu-se de alți pietoni si ignorând culoarea roșie a
semaforului, de exemplu... iar ca ajutor, nu stiu, sa adune fructele cuiva care și-a rupt sacoșa, să urce în
pom după o pisică speriată…., să știe să piardă (și automat, să-și focalizeze frustrarea spre ceva
constructiv) dar și să caștige cu eleganță (fără a-l umili pe cel care a pierdut) recunoaşterea
greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are
nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi
187
sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate, tact şi
toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip
de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul
sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Sunt de părere că aceste norme trebuie însușite și respectate în primul rând de părinte , care înainte
de a cere copilului , trebuie să le respecte el însuși , astfel rezultatul va fi foarte bun . O metodă de
educație bazată pe libertate trebuie să intervină spre a-l ajuta pe copil să o cucerească și trebuie să aibă ca
scop eliberarea copilului de legăturile care îi limitează manifestările spontane. Pe măsură ce va înainta pe
calea aceasta, manifestările lui spontane vor arăta mai clar adevărul, dezvăluind specificul copilului.
Iată de ce prima formă a intervenției educaționale ar trebui să aibă ca obiect călăuzirea copilului pe
calea independenței”. (Maria Montessori -”Descoperirea copilului”). Am citit într-un mic tratat de
psihologie că este minunat dacă vom ” intra în cizmele copilului” , adică înainte de a-i cere lui ceva , noi
trebuie să vedem , să înțelegem cât de greu sau ușor îi este , cât de mult îi folosește , cât de bine am
explicat copilului , ce a înțeles el ,și mai ales dacă I se potrivește și îi folosește.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Lucrurile astea se învață mai mult prin copierea parinților și a altor educatori, mai degrabă decât
din predici si povești. Așa că e de maximă importanță ca parinții să fie un exemplu pentru copii la fel și
educatorii lor , profesorii și învățătorii.
Ca un revers al problemei , a temei propuse spre dezbatere aș putea continua cu întrebarea :” cine
mai respectă astăzi codul bunelor maniere , acesta este desuet sau bagatelizat?”
Evident discuția are urmarea firească a unei ușoare polemici cu note de umor. În ziua de astăzi ,
modelele oferite de societate și promovate fără discernământ de o mass media avidă de audiență , fără a/i
păsa de repercursiunile și impactul pe durată nedeterminată, sunt preluate de puști și adolescenți fără
discernământ. Exemplele negative sunt la tot pasul , mass media , într/un joc aproape copilăresc ,aduce
în prim plan toate tarele acestei perioade, ale acestei societăți , însă , ca un efect invers , în loc a atrage
atenția la ce este negativ în subiectul prezentat, reușesc să ”promoveze” într-un mod subtil tot ceea ce
este negativ și de evitat.
Competiția între povețele mamei și ”exemplele” oferite fără discernământ de presă și societate ,
este acerbă . De cele mai multe ori câștigă rupul în care copilul activează , modelele prind mai ușor, au
mai multă ” credibilitate”. Dar nu trebuie să evităm adevărul. Faptul că recunoaștem că există o
problemă și o acceptăm , este un prim pas spre rezolvarea acesteia . Apoi metoda trebuie aleasă , fie
acasă, fie la clasă potrivit temperamentului subiectului nostru. Nu este ușor , dar nici imposibil , astfel că:
”Educaţia nu este ceva făcut de profesor, ci ... ea este un proces natural care se dezvoltă spontan în fiinţa
umană. Nu este însuşită prin ascultarea vorbelor, ci în virtutea experienţelor prin care copilul acţionează
asupra mediului său.

188
 "Cei șapte ani de-acasă”
Prof. Înv. Primar SCHIAU ELENA
Prof. BRĂDILĂ LAURA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ DAIA ROMÂNĂ, ALBA
,,Să nu-i educăm pe copiii noştri pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi
mari şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se adapteze”.

(Maria Montessori -”Descoperirea copilului”)

Aş începe cu definiţia codului bunelor maniere care este alcătuit dintr-o mulţime de legi, de fapt de
convenții, având toate un numitor comun: a nu-l deranja și a nu-l inoportuna pe semenul tău, ci,
dimpotrivă, a-l face să se simtă bine în preajma ta. Formele de manifestare ale politeții pot să difere de la
o țară la alta , dar și de la o epocă la alta , în funcție de mediul social și de împrejurări.
Codul bunelor maniere se poate rezuma la binecunoscuta expresie populară "Cei șapte ani de acasă"
sinonimă pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Acesta se învață de la vârstă fragedă în familie , ambii părinții, fiind principalii factori ai învățării
acestor norme de conduită. Dar se continuă și la școală , fiind susținută din ambele părți, astfel copilul
fiind beneficiarul unor cunoștiințe care-l vor modela , forma pentru viață.
Suntem și părinți și cadre didactice și suntem conștiente de ”misiunea ” pe care o avem ,de
responsabilitatea majoră care ne obligă să luăm decizii în scurt timp , chiar pe loc , decizii bune ,
potrivite care să aibe o finalitate bună, dacă se poate la acel moment . Există tot felul de manuale , ale
profesorului , ale electricianului ,ale calității, însă manualul părintelui , al părintelui modern , nu există.
Acesta îl ” croiește” după felul și personalitatea copilului , vizând aspecte care duc la bună starea
sufletească a copilului și buna lui dezvoltare emoțională și fizică.
Responsabilitate este majoră, și de noi părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine
să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie –
„bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi binecrescut
nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele
subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Dacă până nu demult cei șapte ani de acasă însemnau norme mai stricte de genul care doar se
refereau mai mult la bunul simț și la regulile de igienă corporală , de exemplu: .să asculți pe cineva când
iți vorbește, să nu vorbești cu gura plina, să te speli pe mâini după ce ai fost la toaletă...sau când vii de
undeva, să spui adevarul , să nu fi agresiv, să dai buna ziua,la revedere ,să iți asumi responsabilitatea
pentru ce faci ,să respecți pe cei din jur , să nu scuipi pe stradă , să nu vorbești urât , să nu te întinzi pe
masă când manânci,astfel o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa, să nu te urci cu picioarele încălțate în pat să respecți
proprietatea personală și a celorlalți (să nu strici/distrugi) ,să spui mulțumesc , să te speli pe dinți
seara/dimineața ,să nu te scobești în dinți/ori alte părți... când vorbesc cu cineva sau cu public, însă acum
societatea modernă își schimbă sau mai bine zis își adaptează codul celor șapte ani de acasă astfel că se
mai pot adăuga și următoarele norme precum acelea ca elevul/copilul să-și poată evalua obiectiv poziția
în raport cu o situație. (Trebuie să știe ce-i place, ce-i trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea sa faca,
etc.), să știe să își susțină părerile și să-și apere interesele fără a deranja pe cei din jur. (Să folosească
un limbaj politicos, să nu se miorlaie, să nu fie obraznic, dar să exprime ceea ce simte, nu să evite să-și
spună părerea) ,să fie atent și implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situațiile cu
potențial periculos și, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva. (Începând de la
salutul persoanelor cunoscute, continuând cu atenția acordată traficului, pietonilor, adică să nu meargă pe
strada cu căștile în urechi, trimițând SMS-uri, izbindu-se de alți pietoni si ignorând culoarea roșie a
semaforului, de exemplu... iar ca ajutor, nu stiu, sa adune fructele cuiva care și-a rupt sacoșa, să urce în
pom după o pisică speriată…., să știe să piardă (și automat, să-și focalizeze frustrarea spre ceva
constructiv) dar și să caștige cu eleganță (fără a-l umili pe cel care a pierdut) recunoaşterea
greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are
nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi
189
sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate, tact şi
toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip
de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul
sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Sunt de părere că aceste norme trebuie însușite și respectate în primul rând de părinte , care înainte
de a cere copilului , trebuie să le respecte el însuși , astfel rezultatul va fi foarte bun . O metodă de
educație bazată pe libertate trebuie să intervină spre a-l ajuta pe copil să o cucerească și trebuie să aibă ca
scop eliberarea copilului de legăturile care îi limitează manifestările spontane. Pe măsură ce va înainta pe
calea aceasta, manifestările lui spontane vor arăta mai clar adevărul, dezvăluind specificul copilului.
Iată de ce prima formă a intervenției educaționale ar trebui să aibă ca obiect călăuzirea copilului pe
calea independenței”. (Maria Montessori -”Descoperirea copilului”). Am citit într-un mic tratat de
psihologie că este minunat dacă vom ” intra în cizmele copilului” , adică înainte de a-i cere lui ceva , noi
trebuie să vedem , să înțelegem cât de greu sau ușor îi este , cât de mult îi folosește , cât de bine am
explicat copilului , ce a înțeles el ,și mai ales dacă I se potrivește și îi folosește.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Lucrurile astea se învață mai mult prin copierea parinților și a altor educatori, mai degrabă decât
din predici si povești. Așa că e de maximă importanță ca parinții să fie un exemplu pentru copii la fel și
educatorii lor , profesorii și învățătorii.
Ca un revers al problemei , a temei propuse spre dezbatere aș putea continua cu întrebarea :” cine
mai respectă astăzi codul bunelor maniere , acesta este desuet sau bagatelizat?”
Evident discuția are urmarea firească a unei ușoare polemici cu note de umor. În ziua de astăzi ,
modelele oferite de societate și promovate fără discernământ de o mass media avidă de audiență , fără a/i
păsa de repercursiunile și impactul pe durată nedeterminată, sunt preluate de puști și adolescenți fără
discernământ. Exemplele negative sunt la tot pasul , mass media , într/un joc aproape copilăresc ,aduce
în prim plan toate tarele acestei perioade, ale acestei societăți , însă , ca un efect invers , în loc a atrage
atenția la ce este negativ în subiectul prezentat, reușesc să ”promoveze” într-un mod subtil tot ceea ce
este negativ și de evitat.
Competiția între povețele mamei și ”exemplele” oferite fără discernământ de presă și societate ,
este acerbă . De cele mai multe ori câștigă rupul în care copilul activează , modelele prind mai ușor, au
mai multă ” credibilitate”. Dar nu trebuie să evităm adevărul. Faptul că recunoaștem că există o
problemă și o acceptăm , este un prim pas spre rezolvarea acesteia . Apoi metoda trebuie aleasă , fie
acasă, fie la clasă potrivit temperamentului subiectului nostru. Nu este ușor , dar nici imposibil , astfel că:
”Educaţia nu este ceva făcut de profesor, ci ... ea este un proces natural care se dezvoltă spontan în fiinţa
umană. Nu este însuşită prin ascultarea vorbelor, ci în virtutea experienţelor prin care copilul acţionează
asupra mediului său.

190
 CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ – CHEIA SUCCESULUI SOCIAL

Prof. înv. primar: BRAGYE ADINA

Școala Primară Nr. 1 Roit, Jud. Bihor

„Fiecare copil pe care îl instruim este un om dăruit societății.” (Nicolae Iorga)

Familia este veriga cea mai trainică a societății. Ea a fost, dintotdeauna, apreciată ca fiind o
importantă instituție socială, datorită rolului ei hotărâtor în ceea ce privește formarea copilului pentru
viață.
Familia este prima școală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuințele elementare ale
copilului și de protecția acestuia, exercitând o influență atât de adâncă, încât urmele ei rămân întipărite
pentru toată viața în profilul moral-spiritual al acestuia. Acțiunea ei pe întreaga perioadă a dezvoltării
copilului include și toate laturile formării personalității. Ea reprezintă unul din mediile de socializare și
educare din cele mai complete datorită posibilităților ce le are de a-l introduce pe copil în cele mai
variabile situații și de a acționa asupra lui prin cele mai complexe și firești mijloace.
Familia oferă copilului primele informații despre lumea ce-l înconjoară, primele norme și reguli de
conduită, dar și climatul socio-afectiv necesar trebuințelor și dorințelor sale. Oferind copilului un climat
de profundă securitate în condițiile căruia se poate dezvolta armonios, grupul familial îi conferă totodată
un ideal de sine, o imagine liniștitoare a propriului eu, un antidot pentru neliniștile sale interioare. Numai
o familie unită și care prezintă conduite armonioase este capabilă să asigure un climat educativ propriu
dezvoltării conduitelor normale și pozitive ale copilului. Bunele maniere îi modelează comportamentul în
societate și îl învață ce înseamnă respectul.
Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin
acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii
familiei, precum și prin climatul psiho-social existent în familie. Dacă micuțul cere o jucărie, trebuie
obișnuit să spună, printre primele cuvinte, formulele de politețe: ,,te rog”, ,,poftim”, ,,mulțumesc”. De
asemenea, încă de la vârstă fragedă, copilul trebuie să salute, să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o
vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat.
Ei, copiii care răsar asemenea florilor, cresc ocrotiți de dragostea părintească, se înalță vegheați de
căldura familiei unde învață primele taine ale lumii înconjurătoare, aceștia vor reprezenta stâlpul societății
de mâine și astfel la rândul lor, când vor deveni părinți vor da exemplu copiilor lor. Prin comportament,
prin limbajul pe care îl utilizează, prin felul de a comunica cu semenii înțelegem cât de bine au fost
explicate regulile de bune maniere.
Mediul în care copilul se dezvoltă psihic și fizic în primii șapte ani de viață se imprimă și se
depozitează în interiorul acestuia ca o condiție de bază care îl va defini ca om pentru tot restul vieții. Cu
alte cuvinte, primii șapte ani de viață pot fi numiți drept cheia succesului social.

191
 SĂ CLĂDIM ÎMPREUNĂ ... CEI 7 ANI DE-ACASĂ

Institutor BRAIC CARMEN – ELENA

Școala Gimnazială ”Miron Cristea”, Toplița, Harghita
,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă ,
te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume".
( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)

Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
”şapte ani de-acasă”.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care
piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici
pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un
copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor
specifice vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi
cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm
simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.
Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că
recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de
respect şi demnitate.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa
– în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va
evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
192
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult aşteptate. Fii un părinte implicat şi
devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu copilul!

10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani

1. Învaţă-l să se poarte frumos!
2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el!
4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie!
6. Nu abuza în niciun fel de copil!
7. Învaţă-l să-şi exprime emoţii şi sentimente!
8. Învaţă-l să spună mereu adevărul!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău!
10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta!

193
 Șapte ani de acasă…

Prof. înv. preșcolar: BRICEAG OPRIȚA

GPN Mihăești,
Jud. Olt
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care
fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața și cum trebuie să treci prin ea.
În opinia mea, cei şapte ani de acasă înseamnă ca o familie să fie întreagă, părinţii să-şi educe
copiii, pentru a avea un simţ, respect, corectitudine: să nu furi, să nu jigneşti. Societatea noastră duce lipsă
de aceşti şapte ani de acasă, iar urmările sunt negative. Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a
educaţiei. Dacă lipseşte baza, ca la orice clădire, este grav.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute.
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un
bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca
noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i
dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
Educaţia copiilor în familie este foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează aşa
cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului,
pentru a asigura un trai decent familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul
copiilor. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii
straşnice, în familie. Aceasta este cauzată şi de faptul că unii copii sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri
sau de nişte părinţi maturi, mult prea ocupaţi. Nu putem vorbi de educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt
educaţi.
Educaţia copiilor în primii ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales în familie, este una de bază.
Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă. De aceea, mulţi dintre psihologi,
pedagogi şi specialişti au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte importantă, în
dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de până la 4 ani. Copiii de astăzi sunt foarte agitaţi,
nonconformişti. Cauza acestei stări de lucru este educaţia nepotrivită şi timpul insuficient pe care părinţii
îl acordă copiilor. Părinţii angajează foarte repede bone pentru îngrijirea copiilor şi, astfel, educaţia îşi
pierde adevăratul ei sens, adevăratul ei înţeles. Părinţii trebuie să aibă mai clar trasate priorităţile şi
atitudinile în cadrul familiei, ţinând cont de riscurile pe care le presupune societatea de astăzi.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

194
 IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

Prof.înv.primar Briglezan Loredana

Liceul Tehnologic “Octavian Goga”
Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute. Spre exemplu, mulți dintre noi mâncam tot ce vedeam de pe
jos, dar pentru asta este părintele în spatele nostru să ne dea peste mânuță și să ne spună "caca".
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un
bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca
noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i
dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.
Expresia care face referire la cei 7 ani de acasă este deja cunoscută tuturor.
De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem
despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar
putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani.
Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții
sale?
Fii tu un exemplu
Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol nu fă ce face popa, fă ce zice popa .
Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta
cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la
această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu
ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să
procedeze la fel.

Obișnuiește-l cu regulile. subtil!

Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești
curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu
trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele
acțiunilor lui. Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de
medicamente pentru a te face bine sau dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă
sânge sună mult mai bine decât Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?! Ai fi suprins cât
de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă.

Învață-l despre egalitate

Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic
mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie
respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii nu
fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei
în mod corespunzător.

Explică-i despre bunele maniere în public

Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să
atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie
deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele
195
de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună.
Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în
public.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

196
 IMPORTANŢA CELOR
,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

P.I.P. BRINZAN FLORICA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 DOBROTESTI
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul
copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru
fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe
care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm
scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem
unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face
pianist”(Mihail Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi
descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite
clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
197
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele
devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în
funcţie de care îşi structurează personalitatea.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr.
Augusto Cury)

Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă
este să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu
progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata
salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul
educativ în perioada următoare.

198
 ROLUL ADULŢILOR ÎN DEZVOLTAREA ABILITĂŢILOR
SOCIO-EMOŢIONALE LA PREŞCOLARI

Prof. în înv. preșcolar: Broșteanu Roza

Liceul Tehnologic Petre Baniță Călărași
Structură:Grădinița de copii Sărata
„ Emoţiile reprezintă imaginea sufletului nostru, a interiorului nostru şi fără ele nu am fi mare lucru.
Toata viaţa noastră este marcată de emoţii!”La un moment dat emoţiile au fost conceptualizate doar în
termeni negativi –ca procese disruptive, ciudate, care interferează cu funcţionarea eficientă a oamenilor.
Viziunea pozitivă a emoţiilor cataloghează emoţiile ca fiind de folos adaptării şi mai presus de toate ca
parte esenţială a relaţiilor interpersonale.
Copiii învaţă despre emoţii mai ales în contextul relaţiilor. Relaţiile interpersonale apropiate sunt în
mod invariabil „afaceri” emoţionale- pline de ură sau de iubire, tristeţe sau bucurie- care le oferă copiilor
posibilitatea de a observa nu doar cum anume fac faţă emoţiilor şi sentimentelor lor ceilalţi oameni, ci şi
modul în care propriile comportamente emoţionale îi afectează pe ceilalţi.(H.R.Schaffer, 2005).
Dezvoltarea socială vizează debutul vieţii sociale a copilului, capacitatea lui de a stabili şi menţine
relaţii cu adulţii şi cu cei de aceeaşi vârsta cu ei. Interacţiunile sociale determină modul în care copiii îşi
formează o imagine asupra propriei persoane şi asupra celor din jur.
Dezvoltarea socială şi emoţională reprezintă fundamentul relaţiilor şi interacţiunilor care dau
semnificaţie experienţelor copiilor de acasă, de la grădiniţă, din comunitate. „Oamenii sunt fiinţe sociale.
În toate etapele vieţii oamenii interacţionează unul cu celălalt. A învăţa cum să fii în jurul celorlalţi este
esenţial. Copiii îşi contruiesc cunoaşterea lumii prin interacţiunea socială. Copiii sănătoşi din toate
culturile dezvoltă ataşament faţă de adulţii importanţi pentru ei.” Încă din primele momente ale vieţii
copiii stabilesc relaţii interpersonale cu cei din jur, în special cu părinţii. Calitatea acestor interacţiuni
influenţează dezvoltarea socio-emoţională a copiilor, existând o strînsă legătură între planul social şi cel
emoţional.
Relaţiile sociale ale copilului cu adulţii vizează capacitatea copilului de a avea încredere şi a
interacţiona cu uşurinţă cu aceştia, precum şi capacitatea lor de a recunoaşte diferite roluri sociale pe care
adulţii le deţin.
Ce presupune dezvoltarea abilităţilor socio-emoţionale ale copiilor? Abilităţile emoţionale presupun
existenţa a trei mari capacităţi: de a înţelege emoţiile, de a le exprima şi de a le regla. Pentru a recunoaşte
şi înţelege emoţiile, copiii trebuie să le experimenteze în mediul lor social.
Dezvoltarea abilităţilor socio-emoţionale are o importanţă deosebită în facilitarea formării şi
menţinerii relaţiilor cu ceilalţi, a adaptării la medii precum cel al grădiniţei şi ulterior al şcolii şi în
prevenirea apariţiei problemelor emoţionale şi de comportament.
Un pas important în dezvoltarea socio-emoţională este recunoaşterea emoţiilor la ceilalţi. Abilitatea
de a citi sentimentele celorlalţi pe baza comportamentelor pe care le manifestă constituie o parte esenţială
a relaţiilor sociale. Abilitatea de a recunoşte expresiile emoţionale reprezintă un fundament pentru
achiziţia ulterioară a unor informaţii suplimentare despre emoţii, precum cauzele şi consecinţele
emoţiilor, manifestările lor cele mai subtile, regulile sociale privind emoţiile şi etichetele emoţionale
utilizate în limbajul la care copilul este expus.
Copiii învaţă pentru prima dată despre emoţii şi depre relaţii, în familie. Felul în care ceilalţi
interacţionează cu ei chiar de când sunt bebeluşi le transmit mesaje despre modalitatea de a exprima
emoţii, despre circumstanţele în care emoţiile pot fi exteriorizate şi despre tipurile de acţiuni pe care le
pot realiza pentru a se adapta situaţiilor care determină apariţia emoţiilor.
Totodată acest grup intim-familia-este cadrul de bază în care cei mai mulţi copii sunt introduşi în
viaţa socială, unde sunt dobândite regulile comportamentului interpersonal care va continua să le
servească drept bază de securitate atunci când întâlnesc lumea de afară (H.R.Schaffer, 2005). La rândul
său, mediul extrafamilial stimulează dezvoltarea a nenumărate nuanţe de stări afective, inclusiv de natură
intelectuală, evaluativ morală, care se află într-un proces de socializare.
Un alt adult important din viaţa preşcolarului, care deţine un rol esenţial în dezvoltarea
personalităţii sale în special pe plan socio-emoţional, este cadrul didactic din grădiniţă-educatoarea. Deşi

199
împrumută mult din încărcătura afectivă a relaţiei părinte-copil, noua relaţionare cu adultul pe care
preşcolarul o are odată cu intrarea în grădiniţă are trăsături aparte constituite în special din rolul pe care
educatoarea îl are în procesul de învăţare.
Totodată atât părintele cât şi cadrul didactic au un rol important în facilitarea integrării sociale ale
copiilor. De exemplu, fiind o autoritate în faţa copiilor educatorul poate să determine grupul să accepte un
copil atunci când observă că există tendinţa din partea celorlalţi de a-l izola, dar în acest mod problema nu
va fi rezolvată. Grupul s-ar putea să aibă resentimente faţă de copil
deoarece prezenţa lui a fost impusă. Dacă părinţii sau educatorii observă că de multe ori copilul stă
mai retras şi este marginalizat de către grup aceştia trebuie neapărat să intervină. Marginalizarea este un
predictor pentru apariţia problemelor emoţionale şi comportamentale.
Atât cadrele didactice cât şi părinţii constituie modele semnificative pentru copii, modele pe care
aceştia le vor imita atât în plan comportamental cât şi pe plan emoţional. Astfel adulţii au un rol important
în dezvoltarea abilităţilor socio-emoţionale ale copiilor.
Existră trei căi majore prin care adulţii din viaţa copilului reuşesc să transmită mesaje privind
caracterul socio-emoţional uman. Acestea sunt:
Antrenamentul- se referă la instrucţiunile directe pe care le dau părinţii: „Zâmbeşte când o vezi pe
bunica”, „Băieţii sunt puternici şi nu trebuie să plângă”.
Modelarea – vizaeză modalitatea prin care copiii îşi imită părinţii şi alte modele învăţând de la
aceştia prin observaţie, care sunt modalităţile adecvate de comportament. Felul în care adulţii îşi
exeteriorizează emoţiile reprezintă o bogată sursă de informaţie şi influenţează expresivitatea copiilor.
Învăţarea contingenţelor- este printre cele mai importante şi eficente surse de influenţă socială în
special prin dialogurile emoţionale care au loc între copii-părinţi încă din primul lor an de viaţă.(chiar
dacă este vorba despre un limbajul nonverbal)
Astfel, rolul adultului este de a-şi exprima emoţiile liber, astfel încât copiii să poată asocia situaţiile
cu emoţiile şi expresia facială specifică, deoarece o manifestare inadecvată a emoţiilor atrage după sine
asocierea greşită şi implicit recunoaşterea greşită a emoţiilor ceea ce duce la apariţia unor dificultăţi în
relaţiile sociale. Exprimarea adecvată a emoţiilor este foarte importantă deoarece ajută la menţinerea
relaţiilor sociale.
Adulţii pot influenţa dezvoltarea acestor abilităţi prin reacţiile pe care le au la emoţiile exprimate
de copii, prin modalitatea prin care îşi exprimă propriile emoţii şi nu în ultimul rând prin discuţiile pe care
le poartă cu copiii pe această temă.
Expresivitatea părinţilor este relaţionată cu răspunsul empatic, dar şi cu reglarea, emoţionalitatea
şi funcţionarea socială a copiilor. Astfel, expresivitatea parentală pozitivă dezvoltă sentimentele de
securitate ale copiilor, de control şi încredere în mediu ceea ce minimizează preocuparea sau îngrijorarea
copiilor şi creşte probabilitatea ca aceştia să ia în considerare şi să răspundă la emoţiile celorlalţi.
Modul în care adulţii reacţionează la exprimarea emoţională a copiilor determină exprimarea sau
inhibarea emoţiilor viitoare ale acestora. Expresivitatea emoţională a adulţilor devine un model pentru
copii, în ceea ce priveşte exprimarea emoţională. Astfel din acest punct de vedere există trei mari
tipologii a copilului:
Copiii securizaţi- care au învăţat că exprimarea emoţională, fie ea pozitivă sau negativă, este
acceptabilă pentru părinţii lor, şi ca urmare se simt liberi să le exprime direct şi deschis;
Copiii evitativi- tind să aibă o istorie de respingeri repetate ale expresiilor lor emoţionale, în special
a celor negative; ca rezultat aceştia îşi dezvoltă o strategie de ascundere a oricărui semn de distres, chiar
dacă îl trăiesc la fel de mult ca ceilalţi copii, asta pentru a nu fi ignoraţi sau dispreţuiţi;
Copiii rezistenţi- cei care au învăţat că expresiilor lor emoţionale li se răspunde inconsistent şi că
efectele pe care acestea le produc sunt din această cauză, nepredictibile. În consecinţă ei îşi dezvoltă o
strategie de exprimare exagerată, mai ales pentru emoţiile negative, deoarece acestea au cea mai mare
şansă de a provoca atenţia adulţilor.
Interesul copiilor pentru emoţii şi înţelegerea acestora se dezvoltă în timpul interacţiunii sociale în
special prin discuţiile cu adulţii (părinţi sau educatoare). Aceste conversaţii îndeplinesc o serie de funcţii.
Ele permit copiilor să îşi înfrunte propriile emoţii, ajută la explicarea comportamentului altor oameni,
sporesc la înţelegerea mai multor emoţii. Totodată conversaţiile oferă copiilor insight în natura şi
circumstanţele relaţiilor interpersonale şi posibilitatea de a împărtăşi experienţele emoţionale cu alţii şi de
a le încorpora în relaţie.

200
 Modul în care adulţii discută problemele legate de emoţii poate transmite sprijinul şi acceptarea lor
şi poate contribui la conştientizarea de către copil a diferitelor stări emoţionale pe care le experimentează.
Un alt rol foarte important care revine adultului este acela de a facilita socializarea emoţiilor
copiilor. „Dezvoltarea emoţională se bazează pe fundamente biologice comune; cu toate acestea cursul ei
este modelat de diverse experienţe sociale. Astfel modul în care emoţiile sunt exprimate poate să difere
radical de la o societate la alta.” (H.R.Schaffer, 2005). În acest context rolul adulţilor este acela de a
transmite copiilor conceptul de reguli de exprimare care se referă la normele culturale pentru manifestarea
externă a emoţiilor cât şi circumstanţele în care pot fi manifestate.
Prin aceste reguli, oamenii devin predictibili unii altora ştiind ce semnificaţie are fiecare
manifestare particulară a emoţiilor, facilitând în acest fel comunicarea şi socializarea între oamenii care
fac parte din acelaşi grup social.
Totodată sarcina adulţilor este şi aceea de a dezvolta capacităţile de reglare emoţională şi socială ale
copiilor. Capacităţile de reglare sunt responsabile de gestionarea reacţiilor sociale şi emoţionale pozitive
sau negative şi permit distresul provocat de relaţiile sociale inadecvate care provoacă emoţii
disfuncţionale. În acest context, copiii recurg de cele mai multe ori la căutarea apropierii fizice faţă de
adult, în scopul reducerii situaţiei care le produce disconfort social şi emoţional.Acest mecanism de
reglare depinde de intensitatea relaţiei pe care copilul o are cu adultul ceea ce îl va încuraja sau nu să
caute sprijinul acestuia.
În concluzie, adultul are un rol esenţial în dezvoltarea socio-emoţională a copiilor, fiind în
mare parte modelator ai comportamentelor şi emoţiilor copiilor.

BIBLIOGRAFIE:
Catrinel A. Stefan, Kallay Eva –„Dezvoltarea competentelor emotionale si sociale la prescolari.
Ghid practic pentru educatori”, Editura Asociaţia de Ştiinte Cognitive din România,2007
H. Rudolph Shaffer- „ Introducere în Psihologia copilului” Editura Asociaţia de Ştiinte Cognitive
din România, 2005
UNICEF şi CPE – Dezvoltarea abilităţilor sociale şi emoţionale ale copiilor până la 7 ani-Ghid
pentru cadrele didactice din învăţământul preşcolar, 2007

201
 Cei şapte ani de acasă

Brumă Sorinela Manuela

Şcoala gimnazială Muncelu de Sus
Director, Profesor de istorie-geografie

„Şapte ani de acasă” este o zicală românească folosită şi astăzi în vorbirea curentă.
A avea „şapte ani de-acasă” înseamnă a fi bine crescut, a avea o comportare civilizată, conform cu
normele societăţii.
A-i lipsi cuiva „cei şapte ani de-acasă” are înteles peiorativ.
Zicala aceasta are de fapt un înteles mai adânc, mai cuprinzător. Deşi aprecierea priveşte copilul sau
în genere individul despre care este vorba, ea reprezintă în acelaşi timp şi aprecieri asupra modului în care
părinţii s-au ocupat de creşterea lui. Este deci un calificativ dat părinţilor, strădaniilor lor şi rezultatelor
obţinute.
În aceeaşi măsură, zicala subliniază faptul că „cei şapte ani de-acasă” sunt hotărâtori pentru
dezvoltarea de mai târziu.
Într-adevăr, copilul trece prima probă a forţelor şi calităţilor sale, la vârsta de 7 ani, când intra în
şcoală.
De nivelul de maturizare a copilului din punct de vedere fizic, intelectual, afectiv şi moral depinde
reuşita sa în munca de învăţare sistematică şi de încadrare în societate.
Desigur, toţi părinţi doresc ca, atât în şcoală, cât şi în viaţă, copii lor să se afirme cât mai bine; ei
trebuie să ştie însă că această reuşită depinde în foarte mare măsura de istoria primilor 7 ani, de modul în
care a fost îngrijit şi educat copilul, de deprinderile şi cunoştiinţele acumulate în acest timp.
Pentru realizarea unui om cu depline posibilităţi de afirmare pe toate planurile vieţii sociale trebuie
avute în vedere următoarele:
• Dezvoltarea fizică bună;
• Dezvoltarea neuropsihică sub toate aspectele: senzorială, motorie, intelectuală, afectivă, socială şi
morală cât mai completă, astfel încât să se asigure atingerea nivelului normal, corespunzator fiecarei
etape.
Numai dezvoltarea armonioasă pe toate planurile poate asigura copilului o personalitate cu adevărat
valoroasă, utilă mai târziu societăţii, cât şi pentru sine.
Desigur că aceste scopuri nu pot fi realizate în întregime în primii şapte ani pe care copilul îi petrece
în general în familie, însă ceea ce primeşte copilul în această perioadă ca îngrijire şi educaţie formează
temelia întregii sale vieţi de mai târziu.
Desigur că sunt multe condiţii necesare creşterii unui copil, dar cele mai importante sunt:
a) Stabilitatea familiei.
b) Climatul afectiv din familie.
c) Capacitatea educativă a părinţilor.
d) Asigurarea factorilor materiali.
Creşterea copilului impune părinţilor o serie de obligaţii, dintre care amintesc:
a) Acordarea de îngrijiri de bună calitate care să asigure o dezvoltare fizică normală şi
sănătoasă robustă.
b) Educaţia aleasă, care să-i înlesnească moral adaptarea şi încadrarea în societate.
c) O instruire temeinică care să-i permită însuşirea de cunoştiinţe şi deprinderi de muncă, pe
baza cărora îşi va câştiga existenţa sa şi a familiei pe care o va întemeia la rândul său.
Acţiunile de îngrijire şi cele de educaţie se împletesc atât de strâns în primii şapte ani de viaţă, încât
nu pot şi nu trebuie despărţite.
202
 În primele luni de viaţă, creşterea copilului impune în primul rând îngrijiri şi în mai mică măsură
acţiuni educative. Totuşi, chiar de la vârsta cea fragedă, trebuie să existe preocuparea educativă. Pe
masură ce copilul înaintează în vârstă, îngrijirile date de părinţi se diminuează, în sensul că treptat, la o
bună parte din îngrijiri copilul începe să colaboreze, la un moment dat devenind independent şi servindu-
se singur. Dar pe masură ce scade munca de îngrijire, sporesc sarcinile educative propriu-zise: formarea
deprinderilor de igienă, de comportare civilizată, de învăţare.
Copiii sunt continuatorii vieţii părinţilor, ai vieţii omeneşti în general.
Ei sunt menirea de a spori neincetat marile cuceriri ale tehnicii si ale culturii omenesti.
La rândul ei, omenirea oferă fiecărei noi generaţii o zestre culturală şi materială mai bogată decât a
înaintaşilor săi, asigurând astfel copiilor un viitor din ce în ce mai bun.
Creşterea copiilor, ca să dea rezultatele dorite, impune însă o muncă neobosită, de lungă durată şi de
mare răspundere.
În creşterea copilului, părinţii trebuie să se sprijine pe principii ştiinţifice, să urmărească scopuri
precise şi să asigure condiţiile de mediu necesare bunei sale dezvoltări.
Deci, reuşita în viaţa de mai tarziu a copilului depinde de munca depusă de părinţi în aceşti primi
şapte ani pentru îngrijirea şi educarea sa, precum şi de masura în care ei îşi însuşesc cele transmise de
părinţi.

Bibliografie
1. V. Coroi, Magda Florescu Maria Ursache, 7 ani de acasă, Bucureşti, Editura medicală,
1968
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
2002
3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
4. Osterrieth Paul, Copilul şi familia, Bucureşti, EDP, 1973

203
 IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ
Prof. Buboiu Bianca
C.Ş.E.I Cristal Oradea

Copilăria este prima şi cea mai importantă etapă a dezvoltării umane, ,,caracterizată printr-un intens
ritm de dezvoltare biologică, psihică şi socială” (Bonchiş, p.57). În această perioadă cel mic este supus
numeroaselor stimulări, intră în contact cu diverşi factori care îşi vor lăsa amprenta asupra dezvoltării sale
de ansamblu. Influenţele provenite din triada: ereditate, mediu şi educaţie constituie pârghia de conturare
şi dezvoltare a viitoarei personalităţi.
,,Fiecare copil se naşte cu un potenţial unic care trebuie revelat” (Maria Montessori), revelaţie a
cărei începuturi trebuie căutate în copilărie, mai ales în primii şapte ani de viata.
Prima experiență socializatoare a oricărui copil se realizează în cadrul familiei unde suferă
influențele formative ale parinților, pe care le ,,internalizează profund în structura personalitătii
lui”(Chipea, 2000, p.109) - atitudinile, valorile transmise de către părinți reprezentând baza viitoarelor
relații cu lumea externă.
Familia, privită ca o unitate fundamentală a sistemului social, constituie aşadar pentru copil prima
formă de interacţiune socială, de stabilire a relaţiilor, care îi permite dezvoltarea sentimentului de
apartenenţă (Lidz, 1968). Diversele probleme (lipsa mamei, un mediu social nefavorabil, o figură paternă
dură sau absentă, discrepanţele dintre generaţii, etc) apărute în primii şapte ani de viaţă ai copilului duc la
o ruptură în ordinea socială firească, cu repercursiuni negative asupra dezvoltării ulterioare.
In perioada 1-7 ani există un ,,bum” de dezvoltare, caracterizat prin apariţia limbajului, maturizarea
psiho-motrică, conturarea primelor elemente ale conştiinţei de sine. Toate acestea constituie elemente ce
se răsfrâng şi asupra dezvoltării emoţionale, care spre sfârşitul primilor şapte ani cunoaşte şi o oarecare
stabilizare. Figura maternă are un rol covârşitor încă de la naştere, relaţiile copil-mamă fiind considerate
de numeroşi autori ,,prototip al raporturilor de mai târziu”(Bonchiş, 2000, p.101). Mama este considerată
primul factor de interacţiune socială al copilului, care împreună cu tatăl creionează direcţiile de evoluţie
ale dezvoltării celui mic. Aşadar, un rol important în maturizarea psiho-emoţională a copilului revine
familiei, care, în încercarea de a educa emoţionalitatea trebuie să aibă în vedere înlăturarea emoţiilor
negative, evitând astfel riscul transformării lor în trăsături dominante ale viitoarei personalităţi. Totodată
se impune cu necesitate respectarea particularităţilor de vârstă şi a celor individuale, dozarea
corespunzătoare a sarcinilor de lucru adresate copilului.
Cei mici manifestă admiraţie pentru adult, de aceea se observă cu precadere la această vârstă
comportamentele imitative. Copilul este fascinat mai mult de ceea ce face părintele, nu de ceea ce spune,
prin urmare adultul trebuie să dea dovadă în manifestări de răbdare, stăpânire de sine. Totodată atitudinile
manifestate vizavi de copil constituie sursă de influenţă a viitoarelor relaţii sociale ale acestuia
(Chelemen,2013). Atitudinile încurajatoare duc la instalarea încrederii în sine, la iniţiativă, la autonomie,
pe când atitudinile de descurajare, de supunere, cele supraprotectoare dublate de limitarea libertăţii
copilului se asociază cu neîncredere în forţele proprii, vinovăţie, timiditate, dependenţă, care, cu trecerea
anilor se vor cristaliza în manifestări rebele, violente, chiar tendinţe de vagabondaj (Bonchiş, 2000). Cele
mai favorabile atitudini ale adultului pentru dezvoltarea autonomiei intelectuale, afective şi sociale, sunt
acelea care încurajează comunicarea, discuţiile şi rezolvarea problemelor.
Formele de încăpăţânare sau opoziţie manifestate de copil în perioada antepreşcolară şi preşcolară
au adesea cauze de natură educativă, fiind rezultatul unor atitudini greşite ale părinţilor, concepţii total
eronate privitoare la creşterea şi educarea celui mic. Literatura de specialitate prezintă mai multe tipuri de
părinţi, în special de figură paternă. Astfel, (Bonchiş, 2000, p.102): tatăl ,,dominator”(care pretinde un
respect excesiv, nu acceptă să fie contrazis) va dezvolta un copil timid, neîncrezător, supus, dependent;
tatăl ,,bomboană” a cărui copil va evada din faţa celui mai mic efort; tatăl ,,demisionar”, absent,
neinteresat de soarta familiei- va dezvolta un copil incapabil a se conforma unor cerinţe şcolare sau
imperative sociale.
Părintele trebuie, prin puterea propriului exemplu să fie un model demn de urmat. Limbajul utilizat,
manifestările comportamentale, ţinuta morală, fizică, constituie exemplu pentru copil, iar fixaţia pe care o
face în primii ani asupra unui părinte începe după vârsta de cinci ani a se nuanţa cu noi modele, preluate
dintre contactele sociale şi culturale cu care intră în interacţiune.
204
 Prin urmare, ansamblul influenţelor exercitate în primii şapte ani de viaţă ai copilului joacă un rol
important în dezvoltarea acestuia, ele putând facilita sau dimpotriva- îngreuna acceptarea socială a celui
mic.

Bibliografie:

Bonchiş, E. (2000). Copilăria. In Dezvoltarea umană, coord. Bonchiş, E. Editura Imprimeriei de

Vest, Oradea, pp. 55-148.
Chelemen, I. (2013). Educația integrată în Peter, K și Kiss, J. F.(coord) Psihopedagogie specială
aplicată, Editura Universității din Oradea, Oradea
Chipea, F. (2000). Familia contemporană.Tendințe globale și configurații locale.Editura
Expert,București
Lidz, T. (1968).The Person: His and Her Development Throughout the Life Cycle, New York,
Basic Books, pp. 13-16.
http://www.desprecopii.com/info-id-3376-nm-Ce-este-metoda-Montessori.htm
https://www.unicef.org/ecuador/Desarrollo_emocional_0a3_simples.pdf

205
 Cei şapte ani de acasã
Familia şi rolul ei în formarea unei personalitãţi de succes

Educatoare: Bucur Alexandra

Grãdiniţa PN- Caţa, Jud. Braşov
Menirea educaţiei este aceea „ de a înãlţa pe culmi mai nobile de viaţã-omul” (Gentil, G. The
Reform of Education).
Problema educaţiei este abordatã astãzi în strânsã legãturã cu problematica lumi contemporane,
lume caracterizatã prin importante transformãri, prin cerinţe şi aspiraţi specifice, prin schimbãri în toate
domenile.
Educaţia trebuie sã se manifeste în permanenţã ca o acţiune unitarã, coerentã, iar implicarea
acestui deziderat rezidã în strãnsã legãturã dintre familie şi mediu educaţional. Acest lucru impune ca
pãrinţi sã fie parteneri egali în educaţia copilului.
Meseria de pãrinte este grea. În condiţiile unei admosfere familiare echilibrate şi prienice
dezvoltãri copilului, familia este în primul rând cadrul existenţei biofizice al acestei dezvoltãri. Un
anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltãrii fizice sãnãtoase şi armonioase înseamnã asigurarea uni
program al zilei care sã respecte ore de somn, alimentare, activitãţi, joc, plimbãri. Un judiţios echilibru
al acestora în raport cu disponibilitãţilor copilului preşcolar trebuie sã evite supra solicitarea fizicã şi
mai ales nervoasã a organizmului foarte fragil.
Un bun dobândit şi mult apreciat, câştigat de cãtre copil în primul rând în familie este
comportamentul moral ca rezultat al unui sistem de cerinţe precise, categorice dublat de un permanent
respect pentru copilul care trebuie sã se simtã iubit şi ocrotit.
În accepţiunea cea mai largã a expresiei „cei şapte ani de acasã” se înţelege de fapt suma
trãsãturilor pozitive structurate în dinamica comportamentului: cinste, politeţe, sârguinţã, sociabilitate,
iniţiativã creatoare, dispoziţie de colaborare, etc., dupã cum un pãrinte bun înseamnã: rãbdare, calm,
înţelegere, un fond afectiv numit în termeni obijnuiţi dragoste faţã de copil.
Cultivarea la copil a dragostei de bine, de adevãr, trebuie sã se desfãşoare adaptat vârstei, trebuie
avut în vedere şi circumstanţe particulare, printre care cele mai de seamã sunt împrejurãrile concrete lae
fiecarei mãsuri sau acţiuni cu caracter educativ. Cultivarea dragostei de bine, de adevãr are nevoie, mai
ales, de acţiune şi nu de verbalism, de activitate şi nu de dialog, de descoperirea virtuţilor de cãtre copil
şi nu de oferire a lor de cãtre pãrinţi.
Binele ajunge la copilul mic, de cele mai multe ori, sub formula „e bine sã faci aşa!” şi mai ales –
„nu e bine ce faci!”. Dar , copilul se întreabã de fiecare datã „de ce nu este bine?”. Curent, la aceastã
întrebare pãrinţi rãspund: „nu am timp sã discut, aşa am zis, aşa faci, dacã nu faci aşa ai s-o pãţeşti!”.
Apropierea copilului de bine (cu semnificaţia de normã de comportare şi nu de ordin ce trebuie
ascultat) constituie calea spre înţelegerea binelui cu participare şi cu satisfacţile ce decurg. Interdicţia de
a nu se juca pe stradã sau pe trotuar cu mingea trebuie sã fie înlocuitã cu mãsuri concrete evidente,
creundu-se un alt loc, sau oferindu-i prilejul unor jocuri mai captivante cu participarea directã chiar a
pãrinţilor.
Pentru a putea descoperi „binele” care mai târziu va deveni „principalitate, cinste, spirit de aţi
ajuta aproapele criteri de evaluare a comportãrii” este necesar ca în familie sã existe un cod de conduitã
bazat pe o egalã respectare a normelor atât de cãtre copii, cât şi de cãtre pãrinţi. Cerând copiilor sã
acţioneze într-un anumit mod, pãrinţi trebuie sã constituie modelul şi imboldul în aceea direcţie şi nu
factor derutant.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale de oarece ea modeliazã şi
influenţeazã persoana umanã. Transformarea individului în persoanã adicã în individ cu „status social”
este întâi de toate opera familiei.
Mediul familiar este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi al cãrui
influenţã îi marcheazã esenţial dezvoltarea ca individ etichetat cu „ cei şapte ani de acasã”. Legatura
copilului cu familia este extrem de puternicã şi de ne înlocuit admosfera afectivã din familie are o
influenţã hotãrâtoare asupra dezvoltãri psihice în mica copilãrie. Nãzuinţele copilului se formeazã în
mica copilãrie prin exemplul celor din jur. În familie copilul învaţã limbajul şi comportamentul social,
îşi formeazã aspiraţi şi idealuri, convingeri şi altitudini, sentimente, trãsãturi de voinţã şi caracter.
206
 În tot deauna ambianţa, climatul din familie influenţeazã, în raport cu natura sa , personalitatea
copilului. Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma: „nu trebuie sã
faceţi în faţa copilului nimic din ce nu vreţi sã imite”.
Zestrea de echilibru relaţional şi adaptativ pe care copilul o moşteneşte din tiparul reprezentat de
familia sa este cea mai sigurã investiţie pe terenul viitoarei lui personalitãţi asigurându-i detenta realizãri
de sine şi a succesului în general. Dacã este crescut într-un climat tensionat, conflictual, instabil copilul
copilul se poate inhiba ba chiar se poate maturiza afectiv şi conjuctiv. Urmarea este fie o puternicã
motivaţie prosocialã de evitatre a tot ce se aseamãnã cu cele trãite acasã, fie într-o motivaţie antisocialã
ca expresie a nevoi de pedepsire a celor din jur, de rãzbunare, de urã rezultat al frustrãrilor afective
acumulate în primi ani de viaţã.
Iubirea unui pãrinte, adesea în exces şi inexplicabilã nu poate justifica erorile de comportament şi
de atitudine în raport cu copilul, mai ales cã ele decurg din impasul relaţilior pãrinte-copil, pãrinte cu el
însuşi, pãrinte cu part5enerul de viaţã. Dacã într-o familie se cultivã nesãbuit dorinţele, pretenţile
copilului, dar se neglijeazã dezvoltarea iniţiativei, implicãri personale în activitate, echilibru, apar grave
disfuncţionalitãţi în relaţiile copiilor cu cei din jurul sãu, instalându-se unele trãsãturi de caracter
precum: egoism, lipsa de sensibilitate şi atenţie faţã de ceilalti.
Pãrinţi trebuie sã cunoascã, sã devinã conştienţi de influenţa pe care o exercitã prezenţa lor în viaţa
copilului sã fie convinşi cã educaţia ce trebuie datã copilului, pentru societatea actoalã este diferitã de
cele pregedente, cã societatea viitoare va fi diferitã de cea actoalã, iar copilul trebuie pregãtit
corespunzãtor. Prin investigaţia psihicã a copilului sãu pãrintele va descoperi imensul lor potenţial şi
apoi de a-l valorifica în opera de formare a unei personalitãţi de succes.
„ Cãci ei vor fi în lume şi în viaţã,
Aşa cum noi le-am spus şi arãtat,
Iar ei, la fel vor da povaţã,
Şi-un lung popor e-acum de noi format.”
(Traian Dorz)

207
 CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ

Profesor învățământ primar și preșcolar- Bucur Felicia-Sanda

Școala Gimnazială „Petre N. Popescu”
Vînători, Mureș
Există trei factori fundamentali care contribuie la dezvoltarea personalității: ereditatea (datul
genetic), mediul în care trăim și educația. Legătura între ereditate şi mediu este făcută de educaţie.
Aceasta intervine, dirijează şi organizează acţiunile factorilor de mediu în raport cu gradul de maturizare
şi dezvoltare a funcţiilor psihice ale copilului.
Copilul este ca o floare. Pentru a se dezvolta este nevoie ca sămânța să fie pusă într-un pământ
fertil. Apare un firicel care crește doar dacă are parte de lumină, apă, aer, căldură și nu în ultimul rând, de
iubire. Este nevoie să fie protejat de frig, să i se dea cantitatea optimă de apă, să se înlăture buruienile
care ar putea să-i înfrâneze dezvoltarea.
Aşa cum pentru dezvoltarea armonioasă a florii este nevoie ca sămânţa să fie plantată într-un
pământ fertil, este nevoie de apă, hrană, lumină, aer, căldură, îngrijire și ocrotire din partea omului, tot aşa
dezvoltarea fizică şi psihică a unui copil este rezultatul interacţiunii complexe dintre ereditate, mediu şi
educaţie.
În ansamblul mediilor educative, familia ocupă un loc aparte, având o influență covârșitoare
asupra dezvoltării copilului.
Cronologic vorbind, este primul mediu educațional din viața ființei umane, extinzându-se pe tot
parcursul vieții și funcționând paralel cu alte medii educative în care este integrat copilul (gradinița,
școala, anturajul, centrele de copii si tineret, etc.). Prin funcția ei educativă, familia contribuie decisiv la
formarea și dezvoltarea personalității copilului.
Celebra expresie „cei șapte ani de acasă” exprimă impactul educației din familie asupra evoluției
ulterioare a individului. Atmosfera afectivă din familie are o influență hotărâtoare asupra dezvoltării
psihice în mica copilărie. În primii ani de viață copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacții
emotive care vor determina direcționarea activității și atitudinilor de mai târziu. Privită ca nucleu social,
familia este prima care influențează dezvoltarea copilului deoarece își pune amprenta pe întreaga sa
personalitate iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei. În altă ordine de idei, rolul familiei este
acela de a pregăti copilul pentru viață oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele
deprinderi, pentru transmiterea principalelor cunoștințe asupra realității și pentru formarea primelor
principii de viață.
Principala condiție ca un copil să primească o educație corectă reprezintă capacitatea noastră, a
părinților, de a o face. Dacă în familie, nu doar se vorbește despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect,
toleranţă, ci copilul şi simte cum e să fii iubit, este obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i
respecte, să spună adevărul, să aprecieze binele şi frumosul, acest copil va creşte iubitor, politicos,
tolerant și responsabil.
Deci, haideți părinți, să cultivăm iubirea, dreptatea, sinceritatea, frumosul, binele și în “grădina
vieții”, “semințele” se vor transforma în „flori” care vor bucura sufletele celor din jur prin frumusețea
culorilor și a miresmelor pe care le răspândesc.

208
 Importanţa relaţiilor de familie în viaţa copilului

Educ. Bucur Mariana

Gradinita cu P.N. ’’Prichindel’’
Loc. Cuza – Voda,Galati
Este recunoscut faptul că dezvoltarea integrată a copilului se află în dependenţă cu respectarea
nevoilor specifice ale copilului. Practica educaţională recunoaşte trei nevoi fundamentale:
• Nevoia de securitate afectivă, care constituie baza autonomiei în procesul de asumare a
independentei copilului;
• Nevoia de diferenţiere, de recunoaştere a identităţii copilului, construirea imaginii de sine, care se
stabileşte doar în măsura în care el experimentează.
• Nevoia de explorare, de stăpânire a mediului, în contextul în care nevoile afective şi de
diferenţiere sunt satisfăcute.
Influenţa familiei asupra dezvoltării copilului ca fiinţă socială se datorează
următoarelor considerente: acţiunea familiei asupra copilului se exercită de timpuriu şi familia este
calea prin care se canalizează orice altă acţiune de socializare a copilului.
Pentru a determina structura relaţiilor din cadrul familiei trebuie luate în considerare:
• relaţiile dintre părinţi (inclusiv statutul marital al părinţilor: cuplu legal constituit, consensual sau
divorţ / familie monoparentală);
• relaţiile dintre copii (în cazul în care avem de-a face cu familii care au mai
mulţi copii) determinate de: ordinea naşterii, diferenţa de vârstă dintre copii, sexul copiilor;
• relaţiile dintre părinţi şi copii (relaţiile dintre un părinte şi copiii de acelaşi sex, potenţialele
diferenţe de relaţie dintre părinţi cu primul născut);
• relaţiile familiei cu bunicii materni sau paterni, implicarea acestora în
creşterea şi educarea copiilor şi importanţa intervenţiei în structurarea relaţiilor din cadrul familiei.
Nimic din atitudinea adultului nu trebuie să îi trezească copilului sentimente de vinovăţie pentru
ceea ce simte în raport cu membrii familiei sale. Este important să poată avea încredere să vorbească
despre ceea ce simte.
Controlul comportamentului copilului
Indiferent de vârsta la care se află copilul, suntem puşi în situaţia de a-i ajuta să învăţe diverse
comportamente. Uneori este vorba despre comportamente noi (să se spele pe dinţi, să mănânce cu
tacâmurile, să respecte o regulă etc.), alteori sunt comportamente pe care copiii le cunosc, dar cărora
dorim să le creştem frecvenţa (să salute, să spună „mulţumesc“ sau „te rog“). Mai sunt şi situaţii în care
dorim să eliminăm sau să reducem o serie de comportamente negative cum ar fi: lovirea altor copii,
folosirea un limbaj vulgar, dezordinea etc.
Iată cum învaţă copilul un comportament:
• prin observarea adulţilor sau a celorlalţi copii: Un copil învaţă cum să se spele pe dinţi observând
părintele care face acest lucru;
•prin imitarea comportamentelor celorlalţi:Un copil învaţă să spună„te rog“după ce primeşte ceva
dacă şi adultul facea acelaşi lucru de fiecare dată când cere ceva;
• prin modelul oferit de adulţi sau ceilalţi copii: Un copil învaţă cum să arunce mingea la coşul de
baschet privind alţi copii sau adulti;
• prin consecinţele pe care un comportament le are: Un copil alege să se
ducă la bunica pentru că aceasta îi dă întotdeauna dulciuri. „Mergem la bunica“ este urmat de
consecinţa „primesc dulciuri“,ceea ce face ca şi altă dată să vrea să meargă la bunica.
Atunci când dorim să învăţăm un copil un anume comportament, trebuie să avem în vedere câteva
lucruri:
• Copilul trebuie să fie în stare să facă ceea ce încercăm să îl învăţăm.
Mulţi părinţi aşteaptă din partea copiilor lor să înveţe lucruri care depăşesc capacitatea lor şi uită de
vârsta şi de stadiul de dezvoltare. Există tendinţa de a aştepta de la copil mult mai mult decât este el
pregătit să ofere.
• Copilul trebuie să fie pregătit să înveţe.
De prea multe ori, încercăm să învăţăm copiii câte ceva în momente în care
209
 aceştia nu sunt pregătiţi să înveţe. Nu trebuie să învăţăm copilul ceva atunci când este obosit sau
supărat.
• Copilul trebuie încurajat în tot ceea ce dorim să-l vedem făcând.
Pentru orice progres făcut copilul trebuie încurajat, lăudat şi recompensat. Întărirea este orice
stimul, acţiune sau comportament care apare imediat după un comportament şi are funcţia de a creşte
probabilitatea apariţiei acelui comportament. Întăririle se stabilesc în funcţie de copil şi în funcţie de
comportamentul pe care vrem să îl formăm.
Pe lângă toate acestea, atunci când ne propunem să-l învăţăm un comportament, trebuie să ne
gândim şi la felul în care transmitem copilului anumite mesaje, felul în care vorbim. Iată cum putem face
acest lucru:
• Focalizându-ne pe aspectele pozitive ale copilului. („Excelent!Ai reuşit!“ )
• Criticând comportamentul, nu copilul: („Nu-mi place când te cerţi cu copiii“ )
• Acordând importanţă progreselor făcute de copil şi aspectelor pozitive ale situaţiei. („Îmi place
felul în care...“)
• Acceptând diferenţele individuale: fiecare copil învaţă diferit un
comportament şi reacţionează diferit într-o situaţie.(„Mă bucur când tu...“)
• Arătându-i zilnic încredere în sine („Sunt sigur/ă că vei putea să...“)
• Având aşteptări realiste faţă de copil, aşteptări adaptate nevoilor şipotenţialului lui de dezvoltare.
(„Sunt mândru/ă când...“ )
• Evitând comparaţiile şi competiţiile dintrecopii(„Pentru mine eşti special!“)
Pentru a învăţa un comportament, copilul are nevoie şi de consecvenţă, ceea ce înseamnă că atât
mama cât şi tata, şi bunica, toţi cei sunt implicaţi în educaţia copilului vor aplica aceeaşi metodă şi vor
comunica copilului acelaşi mesaj. Ceea ce este foarte important este că regulile stabilite sunt aceleaşi
pentru toţi membrii familiei

210
 REGULILE ȘI IMPORTANȚA CELOR 7ANI DE ACASĂ

Prof.BUCUŢĂ FLORINELA-RAMONA

Școala Gimnazială „Grigore Tabacaru” Hemeiuş, Bacău

Unde se termină libertatea lui şi unde începe controlul tău?

Un copil fără libertate, ţinut din scurt, va deveni fie sumisiv, fie revoltat atunci când va avea prilejul
şi forţa necesară ca să o facă (de exemplu, în adolescenţă ). În acelaşi timp, un mediu lipsit de reguli, îl va
transforma pe copil într-un „monstruleţ răsfăţat” care îi va teroriza pe cei din jur. Deci, ambele variante,
duse la extrem, sunt nocive. O altă variantă, este aceea a hiperprotecţiei cu scopul de a-l feri de oameni răi
şi răutăţi. Dar, tu trebuie să-ţi ajuţi copilul să descopere bunătatea şi răul din oameni şi să lupte împotriva
răului, în timp ce analizează realitatea. Acest proces nu poate avea loc în timp ce el este închis într-un
„castel de cristal”.
În fiecare familie, educaţia copilului trebuie să pornească de la principiul empatiei: cum să mă
comport astfel încât să-i înţeleg pe ceilalţi, să le decodific corect emoţiile, să-mi spun părerile şi să
acţionez fără să-i rănesc.
Aceste principii vor fi învăţate de copil prin acceptarea unui set minimal de reguli (Regulile
familie), care sunt în general, reguli de bun simţ sau ale celor „7 ani de acasă”.
Astfel, orice copil de grădiniţă trebuie să cunoască regulile:
Stop-Opreşte-te!
Aşteaptă-ţi rândul!
Cere şi nu lua cu forţa!
Spune mulţumesc şi apreciază !
Întreabă-mă!
Ai dreptul/Am dreptul!
Aceste reguli minimale au rolul de a-l ajuta să se adapteze grupului social odată cu intrarea în
grădiniţă, să se protejeze pe sine şi pe ceilalţi. Dar, să vedem, ce înseamnă fiecare regulă:
Regula „Stop-Opreste-te!” se aplică în situaţiile în care comportamentul copilului este total
neadecvat sau potenţial periculos (de exemplu, cotrobăie în geanta oaspeţilor, fuge de lângă tine pe stradă,
este agresiv cu un alt copil etc ).
Regula „Aşteaptă-ţi rândul!” are rolul de a-i creşte rezistenta la frustrare (când apare un obstacol în
calea unei dorinţe ), deoarece răbdarea este o calitate specifică învingătorilor. În acest sens, e
recomandabil să amânăm împlinirea unor dorinţe, să-l învăţăm să-şi aştepte rândul etc.
Regula „Cere şi nu lua cu forţa!” o aplicăm de la vârste foarte mici când observăm tendinţa
firească a bebeluşului de a-şi însuşi jucăria altui copil. Pe un ton blând, verbalizam regula, de fiecare dată
când e nevoie: „Te rog să ceri, nu e voie să luăm cu forţa!”
Regula „Spune mulţumesc şi apreciază ” se aplică de asemenea timpuriu şi la fel, vom verbaliza
mulţumirea în locul copilului care încă nu ştie să vorbească, dar vom exprima în acelaşi timp şi
nonverbal, emoţia pe faţa noastră. Nu mă refer aici la acel „mulţumesc de politeţe”, ci la situaţiile când
trebuie să aprecieze că celălalt l-a ajutat sau a făcut ceva frumos pentru el. Este vorba despre a fi
recunoscător şi a învăţa să-i produci o bucurie prin „mulţumescul” tău, celui care merită.
211
 Regula „Întreabă-mă! ” îi dă dreptul copilului să ceară lămuriri, să-şi spună părerea, să-şi exprime
dorinţe. În felul acesta va învaţa să se informeze şi să acţioneze adecvat.
Regula „Ai dreptul/Am dreptul” o folosim pentru a-i oferi permisiunea de a-şi exprima emoţiile şi
de a separa în acelaşi timp, comportamentul inadecvat de emoţie. Adică, îi spunem:” ai dreptul să fii
supărat, dar nu e voie să mă loveşti/să spargi jucăria etc”. Este valabil şi pentru situaţiile în care părintele
îşi exprima dreptul de veto:„Am spus NU”, adică nu mai există cale de negociere.
De exemplu, când refuzam să-i cumpărăm o jucărie şi nu este indicat să pornim o sesiune de discuţii
„pro şi contra” cu el. Este o regulă care stopează şirul nesfârşit al interventiilor şi întrebărilor copilului, de
genul: „Dar de ce nu vrei să-mi iei jucăria? Te rog! Vreau jucăria! Etc”.

212
 DIN MÂNĂ ÎN MÂNĂ

Profesor BUDA MIHAELA ALINA – C.Ș.E.I. ”PRIMĂVARA” REȘIȚA

Au existat momente în viața mea, în care, temele de reflecție s-au impus, impresionându-mă, ca
efect al unor povești triste și derivate din nereușitele personale ale personajelor în cauză. Atunci, mai mult
ca oricând, m-au năpădit gândurile, problematizând asupra propriei mele existențe, imaginându-mi, cum
ar fi fost viața mea dacă aș fi avut neșansa să cresc în afara familiei mele?! Cine și ce aș fi devenit, fără
modelele care m-au însoțit de-a lungul timpului, în prima mea copilărie și nu numai? Cum m-aș putea
defini astăzi, dacă ieri părinții mei nu mi-ar fi, udat rădăcinile în toți cei 7 ani, atât de semnificativi
pentru devenirea mea ca om?
Rememorând, știu exact ce am simțit atunci și mai simt încă, ca pe o moștenire, puterea exemplului
acționând asupra mea la fiecare pas:
• Puternică – pentru că m-au determinat să cred că sunt specială, tot timpul cu
soluțiile în buzunar;
• Valoroasă – pentru că m-au făcut să înțeleg că numai munca îți conferă satisfacții;
• Prețuită – pentru că m-au învățat să îi respect pe ceilalți;
• Iubită – pentru că am înțeles că numai ”dăruind, vei dobândi”.
Moștenirea achiziționată în cei 7 ani de acasă m-a ajutat să înțeleg mai repede normele de bază ale
unui comportament social compatibil cu societatea actuală.
Formarea de deprinderi, dezvoltarea de capacități, implicarea abilităților câștigate în atingerea de
performanțe, precum și identificarea de aptitudini, pe care școala le-a configurat pe un suport deja
instalat, toate acestea au avut menirea să definească ca personalitate.
La rându-mi părinte, din perspectiva adultului care și-a ales profesia tangentă la dezvoltarea și
recuperarea copiilor cu dizabilități, știu exact cum doresc să se desavârșească copilul meu și ce aptitudini
să îl ajut să își dezvolte. Alfel spus, deși acum numai la 3 ani, văd în el adultul de mâine care, în
perspectivă va putea:
- să aprecieze cu obiectivitate toate problemele cu care se va confrunta de-a lungul vieții;
- să fie capabil să decidă singur asupra situațiilor care îl vor favoriza, fără a-i leza pe ceilalți;
- să se bucure cu demnitate de succesul sau insuccesul unor evenimente;
- să își pledeze singur cauza, să își apere argumentat punctele de vedere derivate din propria-
i convingere;
- să fie altruist, împărțind cu ceilalți emoțiile și sentimentele întâmpinate.
Acceptând ideea, deja consacrată, că fiecare adult se comportă în concordanță cu ceea ce familia lui
a reușit să construiască ca sursă de referință pentru modelarea caracterului propriilor copii, mă consider o
persoană iubită de Dumnezeu și favorizată de soartă, pentru tot ce am moștenit, tocmai din perspectiva de
a preda ștafeta la momentul oportun.

213
 IMPORTANȚA CELOR SAPTE ANI DE-ACASĂ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ BĂDULEȘTI- CRANGURILE

PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR
BUGAN IONELA CATALINA
A avea ,, cei şapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos și cu bunăcuviință tot timpul,
în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinții, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi
pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile
decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte
din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se
raportează la lumea din jur.
Niciun părinte nu-și dorește ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creștere, acasă sau în societate.
Și, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial și până la conduita celui mic la școală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizita la rude.
Cei sapte ani de acasa nu se refera doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept
politete, ci la o intreaga suita de obiceiuri sanatoase pe care, daca un copil le va deprinde acum, le va
practica ulterior pe parcursul intregii sale vieti. Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Ea este
nucleul în care copilul se formează ca om, având un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi
spiritual al copilului.
Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va
raporta la societate. Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă (doar în cazul
unui sistem nervos foarte puternic asistăm la formarea unui spirit anarhic în familie şi societate); părinţii
care-l vor răsfăţa vor avea un tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu (unii ajung
delicvenţi); părinţii care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor
forma un tânăr dezorientat, încă păţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale. Evident, căldura din
familie educă mult mai bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinţilor obţin exact
efectul contrar .
Între factorii educaţiei familia a fost şi este considerată ca factor prioritar
şi primordial deoarece în ordinea firească a lucrurilor educaţia începe din familie motiv care l-a
determinat pe Loisel să afirme că „ in familie si pe genunchi mamei se formează ceea ce este mai valoros
pe lume-omul de caracter”.
Dacă în familie învățăm să ne ajutăm, să ne respectăm, ne putem alege corect prietenii și putem
învăța să apreciem corect oamenii din jurul nostru. Acasă și în casă se învață relațiile de colaborare, care
în grupul de prieteni și în
școală devin relații de prietenie și de competiție, unde fiecare trebuie să joace corect, fără invidie și
fără răutăți. În cazul în care competiția este pierdută, trebiue să ne mobilizăm forțele, pozitiv, pentru a
câștiga o altă competiție.
Pot să apară astfel și intenții și îndemnuri negative, dar când cei 7 ani de acasă sunt bine construiți
pe temelia caracterului fiecăruia, acestea rămân în faza de îndemnuri fară punere în practică, iar
prieteniile legate între copii devin mai puternice decât competițiile și nu pot fi doborâte de conflictele
iscate datorită întrecerilor. Fiecare zi este frumoasă când nu este întunecată de norii negrii ai supărării și
ai răutăților dintre oameni. Dacă suntem conștienți că fiecare poate contribui la înfrumusețarea vieții
grupului din care face parte, cei 7 ani de acasă își vor dovedi eficiența, atât în familie, cât și în societate;
înțelegerea, respectul și toleranța vor reuși să treacă peste părerile diferite ale celorlalți, să evite
conflictele ce pot să apară. E nevoie să ascultăm părerile celorlalți și să avem puterea să-i convingem de
bunul mers al lucrurilor, în favoarea bunului simț.
Școala este, în mod sigur, locul care umple de emoții inimile multor copii. Important este ca aceste
emoții să fie pozitive. Conform Regulamentului de Organizare și Funcționare a Unităților de Învățământ,

214
,,școala asigură pregătirea copilului pentru a-și asuma responsabilitățile vieții, într-o societate liberă,
democratică”. Aici copilul învață cum să relaționeze adecvat cu alții, cum să
se organizeze, ce înseamnă să respecți un program, învață să ia decizii, să-și stăpânească anumite
dorințe, să renunțe la o serie de lucruri, să socializeze, să se integreze în colectivitate, să se adapteze
corespunzător.
Omul matur, fie că este părinte sau dascăl, trebuie să fie un exemplu prntru copii. Adică, disciplina
din familie, punctualitatea, programul ce trebuie respectat și, mai ales, fară violență, contribuie la
înrădăcinarea celor 7 ani de acasă, la obținerea de roade benefice și o practică a bunelor maniere, în
familie și în societate.
Copilul trebuie învățat că nimic nu i se cuvine pur și simplu, că totul trebuie obținut după fapte și
merite, în funcție de devotamentul și afecțiunea depusă, ca un șnur de mărțisor, care bucură inimile
tuturor, indiferent de vârstă și loc. ,,Pentru a trăi între oameni, trebuie să ști să te porți ca oamenii”,
spunea J.J. Rousseau, fiind cât se poate de adevărat și de real indiferent de context.

215
 Arta de a oferi cei şapte ani de acasă

Bozdog Loredana Anamaria, Şcoala Gimnazială Giarmata, Jud.Timiş

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Adeseori auzim, de bine sau de rău, expresia „cei şapte ani de acasă”. „Acasă”, e un mod general de a
spune, căci educaţia copilului nu se face doar acasă. Un copil se educă şi îşi formează deprinderile de bază în viaţa
de zi cu zi, în toate mediile pe care le parcurge în evoluţia sa: acasă, la bunici, în vizitele la prieteni, cunoscuţi, la
cumpărături, etc.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie.
Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu
tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de
învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita
de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
În toate experienţele trăite şi toate mediile explorate de copil, acesta are un partener de nădejde: Familia.
Putem spune astfel şi traduce “cei şapte ani de acasă” în “cei şapte ani din familie”.
Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare
decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor
unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
consolideze normele deja deprinse în familie.
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului
sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia se reflectă ulterior în toate domeniile de dezvoltare: socială,
psihologică, intelectual-cognitivă.
În cei şapte ani de acasă se traduc eforturile părinţilor de a fundamenta personalitatea copilului. Sunt
deprinderi, care odată însuşite vor face parte integrantă caracterului copilului, sunt aripile făurite şi susţinute de
părinţi cu care copilul va zbura şi va explora viaţa de adult.
“Copilăria. O imensă nevoie de mirare.”- Victor Hugo
Aici, mirare se poate traduce prin nevoia de cercetare. Viaţa de zi cu zi vine cu o ofertă bogată de cercetare,
în vederea satisfacerii nevoii de mirare. Cum ştim să învăţăm copilul să facă faţă cercetărilor şi provocărilor din
viaţa cotidiană?
Prin puterea exemplului. Bunele maniere, de exemplu se învaţă cel mai bine prin puterea exemplului. La
vârsta mică, educaţia se realizează mai mult prin imitare, prin copierea părinţilor şi ai altor educatori din viaţa
copilului, mai mult decât prin predici ţinute şi poveşti. Părinţii sunt modele pentru copiii lor.
Părinţii au la îndemână o serie de modalităţi şi pârghii de a prinde copilul în mrejele educaţiei.
Comunicarea cu copilul este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; comunicarea poate aduce încredere,
comunicarea prin lecturare ne poartă în lume de basm şi poveşti, comunicarea ne face să exprimăm bucuriile şi
tristeţile, emoţiile şi sentimentele, căci numai aşa va reuşi să rezolve conflicte şi să-şi controleze treptat impulsurile.
Comunicarea ne învaţă importanţa de a spune adevărul, căci de ce nu, si lui Pinochio i-a crescut nasul, spunând
minciuni.
Arta conversaţiei cu copilul trebuie cultivată şi dezvoltată în ani, şi numai prin dragoste necondiţionată şi
răbdare. Copilul trebuie iubit indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă
natură! Putem demonstra aceste lucruri prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări etc.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului
nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai
copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor
aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să
dea roadele mult-aşteptate.
Odată formaţi cei şapte ani de acasă traduşi în personalitatea şi caracterul copilului, sunt siguranţa şi
satisfacţia oricărui părinte de a asigura bazele unei reuşite în viaţa de adult. Reuşita nu înseamnă obligatoriu confort
sau situaţia financiară bună, ci mai ales, stabilitate emoţională, viaţă socială, reuşită profesională în raport cu
propriile aspiraţii, un echilibru între eu-l personal şi societate.
Cei şapte ani de acasă, se regăsesc mai ales în modul în care ştie să facă faţă unor situaţii greu de înfruntat,
în modul în care e capabil să facă alegerile corecte în viaţă, să facă faţă provocărilor de orice natură; asta înseamnă
o educaţie responsabilă ce duce la creşterea unui adult responsabil, asta înseamnă un “cei şapte ani de acasă” cu
adevărat valoros.

216
 CEI ŞAPTE ANI DE- ACASĂ!

Prof.inv.prescolar Buhusi Lucica

Gradinita cu P.N. Dobroslovesti,Jud.Vaslui
,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii
care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a
şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă,
de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald
şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se
realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi,
rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa
caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea
nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede
aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7
culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm
cu energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de
podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării
albastre şi nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul
cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii
care ne luminează sufletele.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este
melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale
Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă
este respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se
,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de
ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă
atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un
lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci
doar o monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi
sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile
parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-
l păstrăm, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară
iertare când a greşit.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă
ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de
Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea
de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de
moş Ene.
Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a
şcolii.
,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a
încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).

217
 EDUCAȚIA FORMALĂ, NONFORMALĂ ȘI INFORMALĂ

Profesor Bujgoi Anișoara

Colegiul Tehnic “Alexe Marin”-Slatina
Educația formală este educația intenționată, sistematică și evaluată, încredințată specialiștilor din
domeniul acceptat instituțional, juridic, statal și social, al educației (profesori, învățători, educatori,
lectori, etc). Acest tip de educație cuprinde totalitatea influențelor și acțiunilor organizate sistematic,
gradate cronologic și elaborate în cadrul unor institutii specializate, în vederea formării personalității
umane.
Din punct de vedere etimologic, termenul „ formală” își are originea în latinescul “formalis” care
înseamnă “organizat”, “oficial”. În acest sens, educația formală reprezintă educația oficială.
O definiție a educației formale a fost dată de către Philip Coombs, conform căreia educația
formală este “sistemul educațional structurat ierarhic și gradat cronologic, pornind de la școala primară și
până la universitate, care include, în plus față de studiile academice,
o varietate de programe de specializare și instituții de pregatire profesională. Educația formală, ca
formă oficială, este întotdeauna evaluată social. Evaluarea realizată în cadrul educației formale trebuie
să urmarească dezvoltarea capacităților de autoevaluare ale elevilor și studenților.
Educatia formală este importanță prin faptul că facilitează accesul la valorile culturii, științei, artei,
literaturii și tehnicii, la experiența social-umană, având un rol decisiv în formarea personalității.
Trăsături caracteristice:
- este institutionalizată și se desfășoară în cadrul unui sistem oficial de învățământ;
- este proiectată riguros, derulată și evaluată sub forma documentelor școlare cu caracter oficial;
- este prioritară din perspectiva politicilor naționale privind dezvoltarea resurselor umane, fiind
principala țintă a politicilor educaționale;
- este evaluată social, potrivit unor criterii socio-pedagogice riguroase și vizează cunoașterea atât a
rezultatelor activității instructiv-educative, cât și a procesului educațional;
- este organizată sub formă de activități instructiv-educative concrete în cadrul sistemului de
învățământ;
- este coordonată de un corp profesional specializat, specialiști pe domenii de studiu și persoane
investite special cu facilitarea învățării;
Limitări ale educației formale:
- centrarea pe performanțele înscrise în programe lasă mai puțin timp imprevizibilului și studierii
aspectelor cotidiene, cu care se confruntă elevii;
- există tendința de transmitere-asimilare a cunoștințelor în defavoarea dezvoltării-exersării
capacităților intelectuale și a abilităților practice;
- orientarea predominantă spre informare și evaluare.
Educația nonformală cuprinde totalitatea acțiunilor organizate în mod sistematic, dar în afara
sistemului formal al educației. Această formă de educație este considerată complementară cu educația
formală sub raportul finalităților conținutului și a modalităților concrete de realizare.
Din punct de vedere etimologic, termenul de "nonformal" își are originea în latinescul "nonformalis",
preluat cu sensul "în afara unor forme special/oficial organizate pentru un anume gen de activitate".
Nonformal desemnează o realitate educațională mai puțin formalizată dar întotdeauna cu efecte normativ-
educative.
Educația nonformală a fost definită de către J. Kleis drept "orice activitate educațională intenționată
și sistematică desfășurată de obicei în afara școlii tradiționale, al cărei conținut este adaptat nevoilor
individului și situațiilor speciale, în scopul maximalizării învățării și cunoașterii și al minimalizării
problemelor cu care se confruntă acesta în sistemul formal (stresul notării în catalog, disciplina impusă,
efectuarea temelor)".
Trasături caracateristice:
- este variată și flexibilă, opțională și facultativă;
- diferențiază conținutul, metodele și instrumentele de lucru în funcție de interesele și capacitățile
participanților;
- valorifică întreaga experiență de învățare a participanților.
218
 Aceste tipuri de activități se realizează în mediul socio-cultural ca mijloace de divertisment,
petrecere a timpului în mod constructiv sau de odihnă active. Sunt destinate tuturor categoriilor de vârstă:
atât copiilor (pedagogie), cât și adulților (andragogie).
Avantajele utilizării educației nonformale
- este centrată pe procesul de învățare nu pe cel de predare, solicitând în mod diferențiat
participanții;
- dispune de un curriculum la alegere, flexibil și variat propunându-le participanților activități
diverse și atractive, în funcție de interesele acestora, de aptitudinile speciale și de aspirațiile lor;
- contribuie la lărgirea și îmbogățirea culturii generale și de specialitate a participanților, oferind
activități de completare a studiilor;
- asigură o rapidă actualizare a informațiilor din diferite domenii fiind interesată să mențină
interesul publicului larg, oferind alternative felxibile tuturor categoriilor de vârstă și pregătirii profesionle,
punând accentul pe aplicabilitatea imediată a cunoștințelor și nu memorarea lor;
- antrenează noile tehnologii comunicaționale, ținând cont de progresul societății;
Educția informală este considerată ca fiind educație incidentală și include totalitatea
influențelor neintenționate, eterogene și difuze, prin care fiecare persoană dobândește cunoștințe, abilități
și aptitudini din experiențele sale zilnice.
Din punct de vedere etimologic, denumirea termenului de educație informală provine din limba
latină, "informis/informalis" fiind preluat în sensul de "spontan", "neașteptat". Ca urmare, prin educație
informală înțelegem educația realizată spontan.
Trăsături caracteristice:
- spontaneitatea contextului în care se realizează, generând un efect discontinuu și nesistematic;
- atractivitatea și diversitatea stimulilor care fac impactul relevant și semnificativ pentru subiect;
- absenta restricțiilor sau standardelor, care stimulează nevoia de cunoaștere autonomă;
- varietatea;
- caracterul dominant al valorilor promovate.
Cele trei forme ale educației contribuie la dezvoltarea personalității tinerilor și pot contribui la
dezvoltarea durabilă a societății prin intercondiționare. Astfel, educația formală are de câștigat dacă
reușește să integreze creator, multe din influențele specifice educației nonformale și informale. Pe de altă
parte, acumulările educației formale pot contribui la dezvoltarea și eficacitatea celorlalte două modalități:
nonformală și informală. Concluzionând, între cele trei tipuri de educație trebuie să existe relații
continuue și peramanente de interdependență.

219
 IMPORTANŢA CELOR
,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

PROFESOR INV.PRIMAR BUJOR ANISOARA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ FRUMOASA
“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.
Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” - Antoine de Saint-Exupery

Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul
copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru
fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe
care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm
scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem
unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face
pianist”(Mihail Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi
descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite
clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele
devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în
funcţie de care îşi structurează personalitatea.
220
 “Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr.
Augusto Cury)
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ
ATITUDINI BLÂNDE;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;

Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă
este să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu
progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata
salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul
educativ în perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

BIBLIOGRAFIE:
Cum sa ne crestem copiii ? Danion Vasile , Editura Sophia, Bucuresti , 2012

221
 COLABORAREA ÎNTRE ŞCOALĂ ŞI FAMILIE

Prof.înv.primar BUJOREAN MARIA RAMONA

Şcoala Gimnazială “Sorin Leia Tomeşti”
,,A-ţi învăţa copiii să facă binele înseamnă a le lăsa moştenirea cea mai preţioasă.’’ (Mantegaza)

Familia şi şcoala sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei, iar între aceştia şi mediul extraşcolar
sau extrafamilial pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei. Ambele contribuie prin mijloace
specifice la formarea tineretului. Rolul familiei în educaţia copilului nu încetează la vârsta şcolarităţii.
Este greşită concepţia unor părinţi, de felul: ,,l-am dat la şcoală, înveţe-l dascălul’’. Şcoala şi dascălul nu
pot suplini cu totul lipsa de preocupare a unui părinte. Efortul educativ îşi găseşte eficienţa dorită atunci
când între cei doi factori, şcoală şi familie, există o conlucrare în interesul comun al educării copilului.
Experienţa ne oferă permanent exemple edificatoare despre consecinţele care decurg din neparticiparea
părinţilor la continuarea procesului educaţional alături de şcoală.
Anumite caracteristici ale procesului educaţional determină prezenţa părinţilor alături de învăţători
în clasele primare, dar şi în continuare.Iată câteva caracteristici:
a. educaţia este determinată de o serie de factori, printre care familia are un rol important, ca
unul din factorii activi;
b. factorii participanţi în actul educaţional trebuie să acţioneze în concordanţă cu obiectivele
propuse, iar relaţia dintre obiectivele urmărite de familie şi cele urmărite de şcoală să devină comune de
vreme ce ambii factori slujesc, în cele din urmă, societatea, iar obiectivele societăţii devin ţinte comune
şi pentru familie;
c. caracterul unitar al acţiunilor pedagogice este una din condiţiile majore ale reuşitei şcolii
şi, implicit, ale reuşitei elevilor şi părinţilor;
d. continuitatea exerciţiului formator, până la atingarea’’ţintelor ’’, este de asemenea, tot atât
de importantă, ca cele enunţate. Diminuarea sau întreruperea activităţii unui singur factor perturbă
activitatea celorlalţi factori prinşi în sistem;
Relaţia care se creează între părinţi şi şcoală este determinată, de modul în care intră în acţiune
factorii participanţi în procesele şcoalare. Autoritatea învăţătorului, la modul teoretic, se impune la cotele
cuvenite atât în faţa elevilor, cât şi în faţa părinţilor. Totuşi învăţătorii şi părinţii sunt două medii diferite
ca statut şi nivel socio-cultural.Subiectivismul multor părinţi şi limitele lor caracteriale determină,
deseori, situaţii conflictuale, uneori agresiune, mergând până la injurii şi plângeri la forurile superioare.
Sunt părinţi care comentează în termeni negativi, în prezenţa copilului , ’’metoda’’ de lucru a
învăţătorului ori cerinţele faţă de efectuarea temelor, dozarea acestora etc.(R. Vincent, p.260). În aceste
cazuri, părinţii se manifestă foarte de acord cu învăţătorul, care abdică de la deontologia profesională,
acordând calificative supraestimative copilui, ori libertăţi mult prea permise, spre a satisface ambiţiile
părinţilor. De aici, două consecinţe la fel de grave: prestigiul său este ştirbit, iar formarea caracterului
elevului va fi prejudiciată, prin favorizarea acceptării falsului.
Alte situaţii care pot altera relaţiile dintre învăţător şi părinţi sunt acelea care permit să se creeze un
fel de complicitate între cei doi factori, în modul de a-l sancţiona pe copil, cu o severitate excesivă pentru
cea mai mică abatere , sub pretextul ’’exigenţei’’.
În acest mod, sunt ascunse carenţele educaţionale atât ale părinţilor, cât şi ale învăţătorului, iar
copilului îi vor fi barate posibilităţile de afirmare a personalităţii (R. Vincent, 261). Colaborarea
părinţilor alături de învăţător, în procesul formării copilului în toate planurile personalităţii sale,
presupune cunoaşterea reciprocă şi punerea de acord în orice demers pedagogic.
Unitatea de opinii dintre cele două instituţii –şcoală-familie- nu poate fi realizată decât în
colaborare. În domeniul colaborării şcoală-familie, punctul de plecare este cunoaşterea prealabilă a
părinţilor de către învăţător. Componenţa socio-culturală a părinţilor fiecărei generaţii de copii poate fi
diversificată.
Sunt unii părinţi care îşi propun să ajute şcoala, ajutându-se pe ei, de fapt, cu condiţia ca ei să
cunoască obiectivele educaţionale ale şcolii. Şcoala trebuie să-i informeze, descriindu-le tipurile de
comportamente realizabile într-o etapă dată şi, în acelaşi timp, să le explice modalitatea de acţiune, pentru
ca metodele de influenţare să nu fie în contradicţie cu cerinţele pedagogice.O altă categorie de părinţi este
222
formată din cei care nu manifestă interesul necesar faţă de evoluţia copilului şi, ca atare lasă toată grija
şcolii.
Părinţii, indiferent de nivelul lor de cultură şi educaţie sunt cei care trebuie sa înveţe de la
educatorul copilului, pentru a cunoaşte direcţia şi ritmul la care trebuie să se alinieze.
Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă şi ar fi păcat ca prin acţiunea noastră să
uniformizăm aceste individualităţi. Personalitatea elevului este în formare, deoarece este rezultatul unei
evoluţii lungi, care are loc, în primul rând, în condiţiile interacţiunii cu mediul social.

Bibliografie:
Vincent, R., Cunoaşterea copilului, (trad.), E.D.P., Bucureşti, 1972
Stern, H.H., Educaţia părinţilor în lume, Institutul pentru Educaţie al UNESCO, (trad.), E.D.P.,
Bucureşti 1972
Elvira Creţu, Psihopedagogia şcolară pentru învăţământul primar, Aramis, Bucureşti 1999

223
 DESPRE IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

BULARCA MARIA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ “MIHAI EMINESCU” VALEA MARE-COVASNA

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Educaţia, bunele
maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.
“Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune, pentru ca
grija şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios
dezvoltat psihic şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în
bune relaţii, se preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care
sunt şi trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi
vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt
copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza
să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se
gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune “bună ziua”, “te rog”, “mulţumesc”, “la revedere”.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie").
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o
vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur
în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente
din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot
atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i se dezvolte mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Trebuie încurajat să se exprime, să fie lăsat să termine ce are de spus şi
nu i se facă observaţii în public.Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează
climatul necesar pentru munca intelectuală a şcolarului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea
mare sau “dădăceala” au efecte dăunătoare asupra copilului.
224
 Datoria părinţilor este de a-i ajuta.Copiii pot şi trebuie să înveţe “cum” trebuie să-şi pregătească
lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa.Ca părinţi iubitori putem face şi greşeli în educarea
copiilor, încât dorindu-le binele,să le facem rău. Unii părinţi sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze şi să-
i răsfeţe mereu. Trăind într-o astfel de atmosferă devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă, sunt tot timpul “agăţaţi
de fusta mamei”; în acelaşi timp însă, devin mici tirani, devin pretenţioşi, neascultători, greu adaptabili la
regulile vieţii sociale, în afara casei, între colegi. Dacă părinţii sunt foarte severi, cu o atitudine
permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt continuu lipsiţi de duioşie, de afecţiune, trăiesc permanent
cu teamă în suflet, stare care duce la apariţia unor tulburări de dizarmonii ale dezvoltării sale psihice, ale
personalităţii. Aceşti copii vor deveni la rândul lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor
sociale vor fi întotdeauna lipsite de afecţiune.
Unii părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea
severi, când prea îngăduitori. Sunt mai rare familiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea
aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul
protector, gata de a-l răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte.
Foarte frecvent, o astfel de situaţie este creată prin diferenţa de atitudine între părinţi şi bunici,
aceştia din urmă protejând copilul faţă de cerinţele disciplinare ale părinţilor. În aceste cazuri copiii sunt
nelămuriţi, nehotărâţi cu privire la ce este bine şi ce este rău, având o comportare neechilibrată şi
oscilantă, neputând înţelege ce atitudine să ia în diferite ocazii, în familie sau în relaţiile cu străinii.
Psihicul copilului este sensibil faşă de situaţiile anormale care se petrec în familie. El simte cele mai
mici schimbări de afecţiune faţă de el şi între părinţi, este puternic tulburat de certuri, neînţelegeri.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura
căminului părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi
formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea
părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă
sunt neascultători sau greşesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au
greşit, vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim
copilul care a greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va
îndepărta sufleteşte de noi.

Bibliografie
- Educaţia în familie. Repere şi practici actuale,Ionescu,M., Negreanu,Ed. Cartea Universitară,
Bucureşti, 2006,
-Psihologie generală, Andrei Cosmovici,Ed.Polirom,Iași, 1996

225
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!

Prof.Bule Sanda Florina

C.N.,,Octavian Goga” Marghita
,, E un copil bine crescut!” Sau ,,acestui copil îi lipsesc cei şapte ani de acasă!”, iată expresii pe care
le aud copiii sau chiar adolescenţii în diverse momente şi împrejurări de viaţă. Însă cu toţii ar trebui să
înţelegem că expresia ,,cei şapte ani de acasă” are caracter generic deoarece educatia poate modifica
trăsăturile negative ale copilului din primii ani ai copilăriei şi până în adolescenţă.
Toţi copiii au tendinţa de a imita comportamentul adulţilor din familie şi de aceea, pentru formarea
,, celor şapte ani de acasă”, exemplele sunt mai folositoare decât discursurile. Se spune că obiceiurile
deprinse în anii copilăriei îl urmăresc pe adolescent şi sunt definitorii pentru formarea lui ca adult iar când
acestea sunt cele corecte, viaţa lui va fi mult mai uşoară şi frumoasă.
Evident, fiecare părinte îşi doreşte ca propriul copil să fie un exemplu de bună purtare, începând de
la comportamentul în familie şi până la conduita în societate (şcoală, stradă, teatru, în vizită). Normele de
conduită însă, se învaţă din familie. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi
să consolideze normele deja deprinse din familie. Nu se poate cere copiilor alt comportament decât cel
văzut la părinţii lor. A spune ,,bună ziua”, ,,te rog” şi ,,mulţumesc”, sunt aspecte pe care copilul le va
copia, dacă va vedea la părinţi supunere faţă de asemenea reguli. La fel, copilul va spune ,,imi pare rău”
dacă îi va auzi pe cei din familie, învăţând astfel că recunoaşterea greşelilor nu este un semn de slăbiciune
ci de respect şi demnitate.
Consider că în anii în care punem temelia caracterului copilului nostru, pe lângă deprinderile de
bază pe care le-am amintit deja, este important să-l învăţăm, dar nu teoretizând, alte câteva lecţii esenţiale
pentru devenirea lui ulterioară: despre bunătate, învăţându-i să ajute şi nu să râdă de cineva diferit de ei
din orice punct de vedere, despre răbdare, arătându-i că o plăcere personală poate suporta amânare şi nu
trebuie să bată din picior pentru că doreşte ceva ,,aici şi acum”, despre bună cuviinţă, văzând în noi,
părinţii, respect pentru semeni şi pentru bunurile lor printr-un comportament manierat. La aceste lecţii o
putem adăuga şi pe cea despre altruism, arătându-i că dacă va vedea şi interesul celuilalt nu doar
propriul interes, va clădi o prietenie sau poate lecţia despre optimism pe care copilul nostru o va învăţa,
devenind o fire optimistă, cu o gândire preponderent pozitivă, doar dacă va fi înconjurat de părinţi
încrezători care văd mereu ,,partea plină a paharului”.
Prin urmare, petrece timp cu copilul tău! Fii un părinte implicat şi devotat iar ,,cei şapte ani de
acasă” vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!

Bibliografie: www.copilul.ro
www.desprecopiii.com

226
 CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ

Înv. Bulhac Mihaela Clarisa

Şcoala Gimnazială” Şt.O.Iosif”-Tecuci,Galaţi

Educaţia copiilor în anii petrecuţi cu precădere în familie este extrem de importantă, dar, din
păcate, copiii de astăzi nu prea mai au parte de părinţi, în adevăratul sens al cuvântului. Părinţii sunt
foarte ocupaţi şi, astfel, deşi, teoretic, pentru fiecare părinte copilul său reprezintă prioritatea numărul
unu, în realitate lucrurile stau cu totul altfel. Răutăţile şi lipsa de educaţie ale unui copil se văd mult mai
devreme de vârsta maturităţii, dar, la vârsta maturităţii, şi copiii, şi părinţii sunt surprinşi, pentru că îşi dau
seama că nu se mai pot îndrepta foarte multe sau este foarte greu de schimbat un anumit tip de
comportament.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei şapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.
Printre principalele “ingredient” care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Desigur că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului
nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le
predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca
227
în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul
rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor
de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni
adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.Nu este corect să dăm vina pe alţii.Să nu
acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem
părinţi.Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am
numărat odată printre aceştia.Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate
prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă,
putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.
Aceşti şapte ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor.
De aceşti ani depinde de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur si bineînţeles îţi
poţi ordona viaţa şi stilul de viaţă alaturi de cei dragi. La rândul tău odată cu trecerea timpului, când vei
deveni mai înţelept, o să dai şi tu aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la bază cei
şapte ani de acasă, să poată merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. www.copii.ro
4. www.scribd.com
5. www.didactic.ro

228
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof.înv. primar, Bumbăcea Cristina

Liceul Teoretic
Filipeştii de Pădure Prahova

,,Educaţia constituie acţiunea generaţiilor adulte asupra celor tinere, cu scopul de a forma acestora
din urmă anumite stări fizice,intelectuale şi mentale necesare vieţii sociale şi mediului special pentru care
sunt destinate.’’(Durkheim)
Educaţia este activitatea constientă prin care individul este influenţat printr-o triplă
acţiune:îngrijire,îndrumare şi cultivare în direcţia creării valorilor culturale şi a sensibilizării individului
faţă de acestea.În primii şapte ani de viaţă se începe acţiunea de transformare pe termen lung a fiinţei
umane în perspectiva unor finalităţi (în sens pozitiv sau negativ), începe dirijarea evoluţiei individului
spre stadiul de persoană umană format, autonomă şi responsabilă.Pe fondul unei afecţiuni prost înţeleasă
unii părinţi preferă să-şi ştie copilul dependent de ei ,să le controleze toate acţiunile,şi nu-i lasă să facă
nimic.Părinţii îi îmbracă ,îi încalţă, le efectuează multe din activităţile care i-ar ajuta să aibă contact cu
obiecte,fapte care i-ar ajuta să capete deprinderi,priceperi de autonomie,de persoană responsabilă.Copiii
devin nişte neîndemânatici.Îşi pot căpăta deprinderile necesare doar dacă vor fi lăsaţi să se descurce
singuri în perioada şcolară mică.
Copilul mic trăieşte primele experienţe în relaţiile cu cei din jur la care trebuie să se adapteze şi să
acţioneze nu numai în funcţie de dorinţele sale ci să ţină seama şi de cerinţele,dorinţele celorlalţi.Prima
formă de adaptare se produce la nivelul familiei.Urmează adaptarea la nivelul grupului de joacă,la grupul
de colegi de la grădiniţă.În timp copilul simte nevoia să acţioneze în grup .În grup trebuie respectate nişte
reguli,trebuie să coopereze,să-şi acordeze dorinţele proprii cu cele ale grupului,să-şi însuşească norme
sociale şi să actioneze în funcţie de acestea.Dacă provine dintr-o familie echilibrată,copilul se va modela
după regulile grupului,îşi va însuşi acele norme sociale care-l fac să se adapteze.Dacă în familie există un
dezechilibru,atunci copilui ori va deveni un introvertit, preferând să aibă cât mai puţine lgături cu
membrii grupului,ori îşi va manifesta în grup frustrările:devine agresiv cu ceilalţi copii,le ia sau le strică
jucăriile.
Copilul care simte că pierde din afecţiunea părinţilor, sau observă că persoanele mature din viaţa lor
mai împart afecţiunea cu un frate mai mic se victimizează pentru a atrage atenţia asupra lor.Asta se
întâmplă dacă nu li se explică de mici,,în timpul celor şapte ani de acasă că fiecare din fraţi e iubit în
egală măsură de către părinţi şi că fratele sau fraţii sunt prieteni de joacă,sunt egali în inima părinţilor
.Lipsa unor astfel de explicaţii repetate sau a altora asemănătoare duce la manifestări asemănătoare la
şcoală.Aceşti copii pretind întreaga atenţie a cadrului didactic şi dacă nu o primesc fabulează inventând
incidente trăite.Acestea sunt aduse la cunoştinţa cadrului didactic.Dacă nu primesc feed-beak-ul dorit
încearcă ,,ajutorul ‘’părinţilor spunându-le aceeaşi poveste pentru a interveni pe lângă cadrul didactic.
Pentru a putea integra şi coopera eficient cu cei din jur ,copilul trebuie să atingă un anumit nivel al
socializării în care nu sunt suficiente numai nişte calităţi în planul dezvoltării psihice ci şi un mod de
percepere a calităţilor celor cu care vine în contact. Dacă imaginea de sine este corectă,se face raportarea
la alţii socializarea este mai avansată,fără tensiuni.
În cei şapte ani de acasă încep să se contureze comportamentele persoanei.Familia este cea care
pune bazele sensibilităţii, iniţiativei, egoismului,tolerează sau nu
încăpăţânarea,aroganţa,altruismul,neglijenţa,cooperarea,forme specific de comportament,îi diferenţiază pe
copii,conturează un tip de personalitate care se va regăsi într-o oarecare măsură la viitorul adult.
Părinţii dar şi ceilalţi adulţi din viaţa copilului constituie modele de comportament în planul
personalităţii,al stilului comportamental şi sunt însuşite prin imitaţie şi apoi reproduse.Relaţiile părinţilor
,comportamentul ,atitudinile pe care le manifestă se vor reflecta în comportamentul copiilor. Aceste
aspecte din familie devin sursă de raportare a copilului la sine şi la alţii,înţeleg rolul pe care îl au în
familie şi apoi într-un grup,modelul părinţilor devenind mai târziu model pentru viata propriei familii.

229
 Bibliografie:
Ioan Cerghit,I.T.Radu,E.Popescu,L.Vlăsceanu-Didactica,Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1997
Constantin Cucoş-Pedagogie,Ed.Polirom,Iaşi,2000
Emil Verza,Florin Emil Verza-Psihologia vârstelor,Ed.Pro Humanitate,Bucureşti,2000

230
 DESPRE IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. Bumbănac Ancuța

Cei 7 ani de acasă? Ne întrebăm uneori ce înseamnă, dar și câți dintre noi putem afirma că îi avem!
Chiar dacă nu există o definiție exactă, a avea cei șapte ani de acasă presupune a ști să te comporți
în societate și a da dovadă de respect în diverse situații contextuale. Desigur, cei șapte ani de acasă nu se
transmit ereditar, ci constau atât în formarea unei personalități care să ateste bunul-simț, cât și în purtarea
cuviincioasă. Acestea depind într-o mare măsură de mediile sociale în care se nasc și trăiesc indivizii, însă
educația este primordială pentru a avea o bază solidă.
Familia este primul grup social cu care ia contact o ființă umană. Rolul ei este de a forma și
fructifica un sistem axiologic bine clădit, astfel încât să fie facilitată construirea și dezvoltarea bunelor
maniere, dar și a regulilor morale. Dacă această bază este construită sub influența unor procese afective
cu puternice tonalități pozitive, cheia succesului în formarea celor șapte ani de acasă este asigurată.
După aceea, individul va interacționa în diferite medii sociale, demonstrând că are sau nu cei șapte
ani de acasă. Prin aceste relaționări, întreg sistemul psihic se dezvoltă.
Wittmer afirmă că „interacțiunile sociale condiționează dezvoltarea intelectuală a copilului, iar
relațiile elevului cu profesorul și colegii influențează foarte mult evoluția atitudinilor, a conduitelor și a
cunoștințelor învățate”. Acest citat demonstrează rolul pe care îl are școala în formarea unor personalități.
Cu toate acestea, familia poartă întreaga responsabilitate a dobândirii celor șapte ani de acasă.
Copilul vede în părinții lui modele de urmat. Dacă știe cum să se comporte în viața de zi cu zi și să
transmită propriile norme morale copilului său, părintele va reuși cu siguranță să se bucure de rezultatul
obținut. Dar dacă un părinte cere copilului să nu mai țipe prin casă, atâta timp cât el se ceartă zilnic cu alți
membri ai familiei sau îi cere să fie politicos, dar el nu face asta niciodată, atunci toate regulile din lume
vor fi în zadar.
Atfel, cei șapte ani de acasă se clădesc pe o relație afectuoasă dintre părinți și copii, bazată pe
dragoste și încredere reciprocă, dar și pe sentimentul de siguranță. Acestea împreună vor contribui la
crearea deschiderii spre învățarea și asumarea regulilor de comportament.

231
 Cei şapte ani de acasă

Prof.înv.primar Bumbaru Mariana Lenuţa

Şcoala Gimnazială “Iulia Haşdeu” Galaţi
Motto: ”A aştepta să culegi altceva dintr-un pământ decât ceea ce a fost semănat în el este o
copilărie.” (Mihai Eminescu)

“Doamna învăţătoare, ce ar trebui să ştie copilul meu când va începe şcoala?” Aceasta este
întrebarea pe care mi-o adresează majoritatea părinţilor când vin să-şi înscrie copilul la şcoală. Răspunsul
meu dintotdeauna a fost şi va rămâne acelaşi: Nimic altceva decât să aibă cei şapte ani de-acasă, respectiv
şase ani la ultima generaţie, de când cu clasa pregătitoare. “Atât? se miră unii părinţi. Păi, la alte şcoli li
se cere să ştie să citească, să scrie, să socotească…”
Şi eu ce mai fac la şcoală? mă gândesc eu mereu. Încă din şcoala normală am fost fascinată de
menirea învăţătorului de a pune stiloul în mâna copilului şi de a-i dezvălui tainele nemaipomenite ale
cărţilor şi ale cunoaşterii în general. Trebuie să recunosc că sunt nedumerită şi oarecum frustrată când
constat că nu-i pot descleşta copilului mâna strâmbă cu care ţine stiloul de parc-ar fi un linguroi prea greu
şi prea plin pentru mânuţa lui firavă cu care a fost forţat de la 2-3 ani să mâzgălească nenumărate fişe la
grădiniţă şi chiar acasă, de către părinţi dornici de performanţă, de concurenţă cu orice chip.
Bunul meu simţ şi pedagogia pe care am învăţat-o la şcoala normală m-au făcut să cred cu
convingere că în primii 6-7 ani de viaţă copilul trebuie să se joace şi jucându-se să înveţe să se comporte,
să salute, să comunice cu cei din jurul său, să îi respecte pe ceilalţi şi să se respecte pe el însuşi. Cu alte
cuvinte, să prindă rădăcini adânci care să-l susţină în furtunile şi în tumultul vieţii.
Mirarea părinţilor la răspunsul meu, exprimată pe un ton uşurat ,,Atât?”în primii ani de învăţământ
mă descumpănea. “De ce, vi se pare puţin?” era răspunsul meu invariabil. Ce mare lucru, să aibă cei şapte
ani de-acasă, trebuie să fi gândit, rând pe rând, din generaţie în generaţie părinţii.
Iată că este mare, mare lucru. Constat că, pe măsură ce trec anii, generaţiile de elevi care ne trec
prin mâini au din ce în ce mai puţin şapte ani de-acasă. Din ce în ce mai puţini ştiu să salute politicos, să îi
asculte pe ceilalţi cu răbdare, să nu întrerupă permanent conversaţia, să fie atenţi şi respectuoşi cu cei din
jur, să aibă, mai exact, bune maniere.
Familia este cea care pune bazele viitorului om, baze pe care şcoala şi societatea doar le modelează.
Astfel, în familie copilul învaţă zi de zi cum să se comporte civilizat, cum să salute politicos, cum să
mănânce şi să se poarte în societate. Învaţă să iubească necondiţionat şi să respecte familia şi ţara, să aibă
încredere în oameni şi în sine însuşi. Învaţă corectitudinea, responsabilitatea, sinceritatea, ordinea,
cumpătarea şi toleranţa, dar nu în ultimul rând, învaţă bunătatea şi omenia.
Am observat de-a lungul timpului că un copil care nu ştie să salute respectuos, spre exemplu, chiar
dacă învaţă la şcoală şi exersează zilnic această deprindere, nu devine un reflex necondiţionat, aşa cum se
întâmplă în cazul copiilor care învaţă de mici să fie politicoşi. La fel se întâmplă şi cu alte deprinderi
precum disciplina, corectitudinea, acestea nedevenind principii de viaţă ferme.
În prezent, din păcate, familiile au din ce în ce mai puţin timp liber, dar şi mai puţină consecvenţă şi
fermitate în educaţia pe care o dau copiilor. Există un dezechilibru între stilurile parentale ale mamei şi
ale tatălui, în sensul că unul are un stil autoritar, cu limite înalte, celălalt un stil relaxat, cu limite scăzute,
copilul pendulând între cei doi părinţi care greu se pun de acord unul cu celălalt. Astfel, rezultatul deseori
este un copil fără încredere în el însuşi, lipsit de multe ori de afecţiune şi echilibru, care nu ascultă de
nimeni, este irascibil şi foarte sensibil şi de cele mai multe ori devine la şcoală un copil problemă, cu mari
nevoi de consiliere.
Sarcina familiei este, aşadar, una foarte grea: să dea copilului rădăcini şi, în acelaşi timp, să-i dea şi
aripi. Un copil cu 7 ani de-acasă este un copil echilibrat, prietenos, onest, creativ, curajos şi iubitor.

232
 Cei sapte ani de acasa

BUNGA ANDREEA
GRADINITA CU P.P. “PRICHINDEL” GALATI

In zilele noastre cei sapte ani de acasa nu prea mai exista deoarece copiii sunt integrati inca de la
varste foarte mici in diverse forme educationale: crese, gradinite.
Realitatea este ca se pune pe umerii parintilor o responsabilitate foarte mare deoarece de noi,
parintii, depinde ca adolescentul si apoi adultul sa asimileze in acesti ani ai copilariei toate
comportamentele unei bune cresteri.
Prin “cei sapte ani de acasa” intelegem un copil care stie sa foloseasca salutul, comportamentul
adecvat in public, comportament adecvat in preajma prietenilor, intelegerea normelor sociale, reguli la
masa, recunoasterea greselilor, tact si tolerant.
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu
poate saluta decât prin ridicarea mâinii şi apoi invatand salutul cu „buna ziua”.
Comportamentul adecvat in public. Un copil cu „cei sapte ani de acasa” ştie să răspundă la
întrebări şi să poarte o conversaţie, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul adecvat in preajma prietenilor. Un comportament adecvat nu se
demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere
şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru viata de adult. Prin joc copilul învăţa, exerseaza şi testeaza
comportamente corecte. Un copil cu „cei sapte ani de acasa ” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se
conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi prin faptul ca participa activ in viata de familie ,
copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce este bine si ceea ce nu este bine în societate. Un copil
bine crescut cunoaste si aplica regulile nescrise ale societatii in care traim: asteptam la rand la magazin, la
farmacie, la doctor, spunem intotdeauna „te rog” , „multumesc” si „cu placere,respectam drepturile
celorlalti, nu facem zgomot sa-i nu-i deranjam pe altii , respectam regulile noastre si a celor din jur.
Manierele la masă. Un copil educat stie sa foloseasca tacamurile la masa, sa manance cu gura
ichisa pentru a nu-i deranja pe cei din jur , respecta pe cei cu care ia masa soi pe cel ce o serveste.
Recunoaşterea greşelilor. Pentru a deveni un adult bine crescut de copil acesta trebuie sa
foloseasca expresiile „imi pare rau” si „te rog frumos”, dar in primul rand trebuie sa le auda la parinti.
Astfel, va invata sa recunoasca greselile si sa fie sinceri cu cei din jur.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Toate acestea de mai sus sunt rezultatul unor ani multi de experienta , unde exista incercari dar si
esecuri dar in final vor aparea si reusitele. Uneori este greu sa insuflam copilului comportamentul pe care
ni-l dorim pentru ca sunt si zile in care totul pare in zadar si ca tot ce ai incercat sa-l inveti pe copil pare
sa nu lase urme. Dar in final exemplul personal si efortul sustinut nu vor ezita sa dea roade.

233
 CEI SAPTE ANI DE ACASA!

Prof.inv.presc:Burda Alexandra Geanina

Grădinita Cu Program Normal-Gradinile,Jud.Olt

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea
sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate
implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Exemplu:
În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă
copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca
pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa
ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două
exemple în acest sens.

Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul?

-merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -recunoaşte fructele, exersează număratul,
-îi propun să ceară vânzătorului un anumit exersează comunicarea cu adultul, folosirea
număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) pronumelui personal de politeţe, a formulelor de
solicitare etc.
-pregătesc împreună compot sau salată de -exersează deprinderile igienico-sanitare, de
fructe receptare a mesajului oral
-îi pot atribui sarcini copilului: să spele -îşi îmbogăţesc vocabularul
fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele
în bucăţele folosind n cuţit de plastic
-în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga
pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la
grădiniţă

Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi
pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce
activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte,
aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor
234
ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a
recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”,
răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de
situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi
despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca
unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să
spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună
la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea
să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în
ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.
Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi:
a) În natură:
- să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc.
- să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba,
pământul, nisipul, apa etc.
- să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul
apelor etc.
- să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc,
despre gustul lor ş.a.

235
 Cei 7 ani de acasa pentru copii

BUREZOIU ALEXANDRA FLORENTINA

Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa
scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala.
Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc.
Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.
10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani
1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului!
3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii;
limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei!
4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi,
treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele!
5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i
copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin.
6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund"
si concentreaza-te pe disciplina pozitiva!
7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale
pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate.
8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la
tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui!
9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de
acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de
performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i
zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari
etc.

Sa vorbim putin si despre cei 7 ani de acasa. Dupa anii “90 acest concept a cam disparut din
cotidian, pentru ca au aparut familii bogate si atunci copii au primit o educatie prin strainatate, si din ce
stiu eu pe la ei nu exista asa ceva, adica omul se vede la maturitate dupa cei 7 ani de acasa.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasa, pe care cei batrani il invoca atunci cand este nevoie de acest
lucru? Pana in clasa primara, cam pe la 7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii cu familia si cei apropiati
in general. Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu pe viitor sa
poti intra in viata cu minim de lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti
familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni
pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostrii.
Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate daca
stii sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de aceeasi varsta cu tine.
Acum, dupa cum am vazut in viata, sunt multe persoane care pur si simplu nu pot fii respectate,
pentru ca nu stiu sa se comporte in lume si care probabil nu au cei 7 ani de acasa, care sa-i confere un
echilibru si respect fata de cei din jur. Multi datorita comportamentului ciudat fata de semenii lor, se
autoizoleaza de cei din jur si tind sa dispara asa treptat din viata sociala, de multe ori alcoolul fiind
singurul prieten de suferinta.
In rest acesti 7 ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor.
De acesti ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur si bineateles iti
poti ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi. La randul tau odata cu trecerea timpului, cand vei
devenii mai intelept, o sa dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepotilor si celor dragi, ca si ei sa aiba la baza
cei 7 ani de acasa, sa poata merge in viata deschis si cu un viitor sigur.

236
 Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament".
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a
copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu,
copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.
Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat
pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom
avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece
copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău.
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai
rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este
nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta.
Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama
vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este
suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl
lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
aşteptarea, amânarea dorinţelor.
La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te
rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.

237
 Importanţa celor şapte ani de acasă la preşcolari

Profesor învăţământ preşcolar: Burgheaua Rodica Mihaela

Grădiniţa P.P.” Sf. Sava” Iaşi
“Copilăria este o lume aparte; pentru noi o lume ciudată, fantastică, ireală, pentru cei ce fac parte
din ea dimpotrivă, una reală și plină de armonie.” – Eugen Herovanu
De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „ nu are cei şapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme
ori reguli de politeţe, în special. Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată „culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de către cine şi în ce mod. Se numesc „cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă
asupra lui. Bebeluşul este ataşat de mama şi de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi
exprimate de către copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la
diverşi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteţi observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.”
Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine.
Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc.), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că
asta nu înseamnă că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur,
pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne
impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să
poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele
negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic
ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate
acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curăţenie şi
exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi
negative, bune maniere şi comportament, limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori
dezacord dintre părţile de vorbire), modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări
ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit,
este pedepsit pentru diverse fapte, etc.), consecvenţa în realizarea unei sarcini, concentrare a
atenţiei, perseverenţa în realizarea unei sarcini, alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă
ceva. Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de
competiţie, altruismul, cooperarea,atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc. Iar altele influenţează
dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta
foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii.
Înainte de a judeca o persoana şi de a-i pune o etichetă, gândiţi-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde în
spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ ă de către ceilalţi.
De la vârsta de 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul
binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în
faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar
conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele
maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este
însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma
copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial.
238
 Între 5 şi 7ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
În concluzie, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

239
 Familia și importanța celor 7 ani de acasă

Prof. înv. preşcolar: Buruiană Iuliana, Grădiniţa cu P.P ,,Step by Step” Galați
Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute constient decât de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul
care le emite apoi constientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul în care un
copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Părinţii îşi educă copiii (pe langă exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii/fraze:
principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi
permisiuni.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc
cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre
copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le
transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea. Baza formării unui comportament
corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi
vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt
copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza
să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se
gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar constientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.

240
 Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazine dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o cearta sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate în
principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să
fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat
care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.

241
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
SAU CEI ȘAPTE ANI DE ORIUNDE

Prof. documentarist Buruiană Mădălina

Școala Gimnazială ”Ștefan cel Mare” Zemeș
Județul Bacău

Cei șapte ani de acasă sau aș spune astăzi cei șapte ani de oriunde. Oare acest oriunde poate acoperi
buna creștere, comportarea civilizată?
Puterea exemplului poate să constituie un mijloc de formare al caracterului copilului. Și nu doar
atât...
Înțelesul adânc al acestei zicale ”cei șapte ani de acasă” ne duce cu gândul atât la copil cât și la
părinți, bunici, mătuși, chiar și vecini, toți acei adulți din preajma copilului iar calificativul/aprecierea
asupra modului în care fiecare din cei menționați s-au ocupat de creșterea acestuia vine odată cu
comportamentul, atitudinile și caracterul copilului.
Neîndoielnic, acești cei șapte ani de acasă sau de oriunde sunt hotărâtori în dezvoltarea copilului.
Acest lucru se vede atunci când micuțul merge la școală. Reușita lui în viață depinde într-o foarte mare
măsură de acești primi șapte ani în care este construită structura de bază – ce va continua el în societate ca
adult, ce aspirații va avea nu numai pentru el dar și pentru țara în care trăiește, cum va contribui la
valorile culturale și cum le va păstra pentru cei care vor veni din urmă.
Desigur, pentru ca munca depusă de părinți, și nu numai, să dea roade, se impune multă
responsabilitate pe durată nelimitată. Aici intervine dragostea părinților față de copii. Ei o au întotdeauna,
chiar și când pleacă de lângă ei. Atunci când părinții pleacă în străinătate, primul lucru pe care îl simte
copilul este teama de a rămâne singur. Abia mai târziu conștientizează necesitatea plecării la muncă a
celui drag pentru asigurarea unui trai decent. Însă dragostea părintească, lipsa mamei/tatălui, nu pot fi
înlocuite în totalitate – de aici ceea ce urmează: revolta, nepăsarea în comportament, dorința de a ieși în
evidență, de a fi diferit de colegi, dar și acel strigăt neauzit de ajutor, de a fi sprijinit de educator, pentru a
putea să nu devieze de la drumul cel bun și a nu fi etichetat cu ceea ce numim ”proastă purtare”.
Ce îi lipsește de fapt copilului? Climatul familial, stabilitatea – pe care nu i-o poate da nimeni, doar
părinții. Aceștia sunt obligați moral să creeze un climat stabil, bazat pe înțelegere, armonie, mulțumire,
mai exact un cadru propice dezvoltării normale a oricărui copil.
Niciun părinte nu urmează o școală a părinților dar acest lucru nu îl împiedică să aibă o capacitate
educativă suficientă încât priceperea de a ști ce trebuie făcut, cum trebuie procedat în toate problemele
impuse de creșterea copilului, implică atât cunoștințe teoretice cât și practice. Totul este să îți dorești să fii
un părinte bun. Creșterea copilului este o artă.
Părinții nu sunt singuri în formarea priceperilor de a crește copiii, ei sunt sprijiniți de medici
specialiști, psihopedagogi, consilieri. Pentru ca aceste strădanii ale specialiștilor să aibă rezultate trebuie
ca părinții să dorească să învețe, să se perfecționeze, să dorească să știe mai mult, tocmai pentru a oferi
copilului mai mult, să descifreze posibilitățile copilului, să își folosească toată îndemânarea în a-l face pe
copil să accepte cu plăcere sau măcar cu înțelegere anumite lucruri necesare bunei sale dezvoltări.
Fără trei componente de bază: priceperi/cunoștințe, deprinderi de muncă și arta de a ”cârmui”
copilul, efortul părinților în creșterea și dezvoltarea acestuia sunt insuficiente. La aceasta se adaugă:
răbdarea, dragostea necondiționată, simțul răspunderii, sănătatea dar și asigurarea factorilor materiali,
obligația morală a părinților de a avea cu ce să îi crească pe copii.
Toate acestea reprezintă baza formării personalităţii, a unui comportament corespunzător, sunt
cheia către adaptarea copilului în societate.
Dacă se realizează o educație bună în cei șapte ani de acasă sau de oriunde, școala şi alte medii
educaţionale pot, mai târziu, doar să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.

„Există, fără îndoială, tineri cu judecată și bătrâni fără minte; căci nu timpul ne învață să gândim,
ci o educație timpurie și predispoziția.” (Democrit)

242
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ ÎN EDUCAŢIA COPIILOR

Ed: Burzo Aurica Grădiniţa P. P. Nr.2 Bistriţa

Astăzi nu prea poţi spune că mai există,,cei 7 ani de-acasă,, , deoarece copiii sunt incluşi în diverse
forme educaţionale de la 2 ani, totuşi conduita se invaţă de acasă. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot
ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Educaţia primită in familie
este punctul de plecare in reţeta ,,copilul bine crescut,,. Ingredientele aceastei reţete după mine, ar fi
următoarele: salutul, comportamentul in public,cu prietenii,normele sociale,manierele de la
masă,toleranţa si nu in ultimul rând atunci cand greşeşte ,copilul trebuie sa-şi recunoască greşeala şi să îşi
ceară urgent scuze.
Salutul este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul salută
prin agitarea mâinii şi continuă pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, apoi are răbdarea necesară să îşi aşteapte rândul fără să-l întrerupă pe cel care
vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii,cu apropiaţii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
Jocurile copiilor,jocurile de rol sau cele spontane, sunt experienţe care aduc destindere şi voie bună şi îi
pregătesc pe copii pentru rolul de adult, prin sarcinile pe care le dezvoltă. Tot jocurile sunt ocazia de a
învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă,
înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul faţă de cel
ce ia masa cu tine şi de cel ce serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” , şi ,, te rog să mă scuzi că-ci am greşit faţă de tine ,, este la
fel ca şi „te rog”, o expresie magică care face minuni. Pentru a o folosi, copilul are nevoie să o audă şi
din partea adulţilor din jurul său, părinţii şi cadrele didactice. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor
şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. \
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa , în timp , între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte şi care deschide răni.
În activitatea cu părinţii dedicată zilei de 8 Martie la GRUPA MARE B ,,FLORILE,, din 6 .03.2017
,copiii au realizat pentru mămici frumoase coşuleţe cu flori . În această activitate am avut ocazia de a
vedea comportamentul copiilor faţă de cea mai iubită fiinţă ,MAMA.

243
244
 Sunt părinte. Cum mă descurc?

Prof. consilier Buşoi Camelia- Felicia

Şcoala Gimnazială Nr.1 Motru
Jud. Gorj

“ Copiii vor ajunge ceea ce credeţi voi despre ei.”-Lady Bird Johnson
Fiecare copil este unic. Străbate lumea in lung şi in lat şi nu vei gasi doi copii, nici măcar gemeni,
identici. Nu este deloc uşor să inţelegi caracteristicile individuale ale copilului şi, in acelaşi timp, să îl
inţelegi exact aşa cum este el. În aceste condiţii, “misiunea” parinţilor in ceea ce priveşte creşterea şi
educarea copiilor este una uriaşa.Chiar dacă, nu există un manual care să cuprindă instrucţiuni în ceea
ce priveşte creşterea şi educarea copilului este important ca părinţii să ştie că, trebuie să modeleze
comportamentul copilului cu blândeţe şi inţelepciune prin deprinderi care îl vor ajuta să se dezvolte la
adevaratul său potenţial. Misiunea de a modela o altă fiinţa umana este de o importanţa copleşitoare –
una pe care niciun părinte nu şi-ar dori să o îndeplinească cu superficialitate. Psihologul Louise Hart
spunea:” Copiii noştri ne oferă ocazia de a deveni parinţi aşa cum ne-am dorit mereu să fim”.
În societatea contemporană, “cei şapte ani de acasă” sunt de fapt, trei ani de acasă, deoarece,
începând cu vârsta de trei ani copilul ia contact cu primul mediu instituţionalizat, şi anume, gradiniţa,
urmând ca, la vârsta de şase ani să înceapă şcolarizarea propriu- zisă. Astfel, putem afirma faptul că,
mediul familial se împleteşte cu mediul social şi cei “ şapte ani de acasa” sunt de fapt, “şapte ani de
acasă- gradiniţă- şcoală”.
Pentru a creşte şi a se dezvolta armonios, copiii au nevoie, in viaţa lor, de multe lucruri, dar, mai
intâi de toate, ei au nevoie să-şi înţeleagă parinţii- parinţi care ar trebui să poată fi caracterizaţi astfel:
 Parinţi care acordă un TIMP special fiecărui copil in parte. Timpul bun, de calitate petrecut
alături de copilul tău nu este niciodată timp pierdut, iar acest timp va împlini nevoia de dragoste a
copilului.
 Parinţi care ÎNTELEG unicitatea fiecărui copil şi nu aşteaptă nici prea mult, nici prea puţin
din partea copilului lor, acordându-i încrederea de care are nevoie, permiţându-i copilului să facă alegeri
şi să poarte responsabilitaţi adecvate vârstei lui.
 Părinţi care sunt CONSECVENŢI în ceea ce le cer copiilor şi suficient de CATEGORICI
(PUTERNICI) încât să impună reguli şi cerinţe de bază. Părintii care sunt consecvenţi şi manifestă tărie
de caracter sunt, de obicei, foarte respectaţi pentru pozitia adoptata. În acelaşi timp ei pot acorda copiilor
mai multă libertate de a se mişca, de a explora, de a se exprima şi de a se juca, pentru că deţin un
control “planificat” asupra casei şi terenului de joacă.
 Părinţi care îşi ÎNCURAJEAZĂ copiii. Prin încurajare, orice copil poate fi ajutat să
răspundă solicitarii de a purta responsabilitaţi încredinţate cu chibzuinţă, cu interes şi cu entuziasm.
Altfel spus, copiii au nevoile lor , iar satisfacerea acestor nevoi depinde de părinţi. Nu există părinţi
rău intenţionaţi vis-à-vis de copiii lor, ci, doar, părinţi atenti şi mai putin atenţi la nevoile copiilor.
În concordanţă cu cele prezentate mai sus, putem afirma faptul că, părinţii care îşi propun să urmeze
aceşti paşi, sunt părinţi care ţin cont de nevoile copiilor lor. Aceste nevoi pot fi rezumate astfel:
• Nevoia de iubire
• Nevoia de a i se acorda incredere
• Nevoia de a fi liber să experimenteze viaţa
• Nevoia de a fi stimulat
Copiii reprezintă nişte mici comori trimise pe pământ. Poate că au nevoie de puţină şlefuire, dar
adevarata lor valoare a fost aşezată in interiorul lor.
Ţinta ta, ca parinte, este de de a-i ajuta pe copii să creasca şi să devină oameni fericiţi, competenţi,
curajoşi şi demni.

Bibliografie
Kay Kuzma, Întelege-ţi copilul,Editura Viaţă şi sănatate, 2011
Kay Kuzma, Ascultarea de bunăvoie, Editura Viaţă şi sănatate, 2010

245
 CALITĂȚI ȘI COMPETENȚE PROBATE DE FORMATOR ŞI FORMABIL ÎN
NOUA CONJUNCTURĂ DE INFORMATIZARE A EDUCAȚIEI

Elena-Alina Busuioc
Prof. Înv. Primar
Școala Gimnazială „George Bacovia” Bacău
Şcoala, privită în ansamblul ei, are menirea de a pregăti oameni care să facă cu succes faţă
provocărilor vieţii actuale. Ca şi în alte domenii de activitate şi educaţia a trebuit să-şi regândească
obiectivele pe termen mediu şi lung, să-şi adapteze conţinuturile, metodele şi mijloacele utilizate. Pentru
aceste reforme însă este nevoie de o stategie bine gândită, implementată cu mult efort, negăsindu-se
soluţii miraculoase care să dea rezultatele scontate imediat.
Permanenţa şi continuitatea demersurilor educaţionale, atît cele formale cât şi cele informale, privite
în context cultural-educaţional, sunt deopotrivă un principiu educaţional cât şi o condiţie esenţială de
dezvoltare a omului pe parcursul vieţii. Acţiunea educaţională nu mai este localizată exclusiv în perioada
copilărie - tinereţe, ci ea poate acoperi întreaga perioadă a vieţii omului. Toată lumea însă trebuie să
depună efort pentru ca învăţământul să devină performant, în acord cu problematica lumii moderne, ceea
ce nu înseamnă că reformând ceva, uităm tot ce a fost anterior. Construim noul pe temelia vechiului, care
este îmbunătăţit, adaptat, înnnoit.
Educaţia pentru viitor vizează pregătirea noilor generaţii pentru integrarea cât mai bună în lumea
actuală. Aşadar rolul formator al învăţământului este extrem de ridicat.
În aceste noi condiţii, programele şcolare au fost adaptate, ariile curriculare extinse, conţinuturile de
învăţare mai bine şi atent selectate. Aceasta duce inevitabil, la creşterea volumului de informaţii ce
trebuie încorporat în structuria proprie de personalitate, ceea ce ne duce cu gândul şi la necesitatea
stocării şi prelucrării acestei informaţii, deci la necesitatea
utilizării calculatorului în procesul instructiv-educativ.
Tehnologiile digitale sunt deja integrate cu real succes educaţie, la toate nivelurile sistemului şcolar,
astfel că actorii educaţionali au fost nevoiți, din mers, să facă faţă schimbării şi inovării. Utilizarea
Internetului şi a tehnologiilor moderne reprezintă o formă complexă de integrare a educaţiei informale în
educaţia formală.
Formabilul, adică elevul, studentul, adultul, nu trebuie să se transforme într-un „robot” care să ştie
doar să folosească computerul, să acceseze pagini web; el trebuie să dea dovadă de capacitatea de
concentrare, răbdarea, atenţia, abilităţile practice, spirit critic, să fie capabil să realizeze conexiuni logice
între diverse tipuri de informaţii şi cunoştinţe accesate prin intermediul softurilor educaţionale.
Formabilul trebuie să fie ghidat de o motivaţie intrinsecă, de dorinţa de a explora, de a deveni
element activ în cadrul comunităţii virtuale de învăţare. El trebuie să îşi antreneze inteligenţa pentru a-şi
construi noi structuri interne, pentru a colabora permanent cu cel ce îl formează, pentru a avea
deschiderea necesară către interacţiunea cu ceilalţi în realizarea sarcinilor intelectuale cu finalitate
colectivă.
Teoretic toţi avem accesul la informaţie, dar depinde de noi dacă înlocuim tomurile groase cu
laptop-ul care ne conectează cu tot ceea ce este nou în orice domeniu de activitate. Cel educat are puterea
de decizie asupra asimilării informaţiilor şi de interiorizare a acestora, având abilitatea şi disponibilitatea
de a încorpora fluxul de informaţii. Pentrua ceasta este necesar să aibă formată competenţa minimă de
utilizare a comunicării specifice în spaţiul virtual.
Formatorii ar trebui să posede pe lângă cunoştinţele teoretice şi practice aferente disciplinei
studiate şi abilitaţi de utilizare a TIC. De asemenea ar trebui realizate mai multe cercetări metodice
privind implementarea TIC în educaţie.
În crearea softurilor educaţionale, formatorii trebuie să cunoască şi ţină seamă de fundamentele
pedagogice şi psihologice ale învăţării umane.
Este imperios necesar ca formatorul să deţină competenţe psihopedagogice, ce sunt asigurate de
ansamblul capacităţilor necesare pentru a construi personalitatea elevilor. Trebuie să aibă capacitatea de a
determina gradul de dificultate al materialului, capacitatea de a-l face accesibil prin metode şi mijloace

246
adecvate, de a crea noi modele de influenţare instructiv- educativă, în funcţie de cerinţele fiecărei situaţii
educaţionale.
Formatorul este nevoit şi el să îţi ajusteze modul de gândire şi stilului de lucru la clasă.
Profesorul trebuie să fie capabil să modularizeze informaţia disciplinei pe care o predă, să o
adapteze la contextul actual, însă trebuie să dea dovadă de o bună capacitate de organizare, sistematizare.
Cu ajutorul calculatorului, profesorul trebuie să aibă capacitatea de a realiza transferul cunoştinţelor spre
cel pe care îl formează cu ajutorul noilor tehnologii.
Formatorul trebuie să aibă competenţa necesară de a exersa gândirea elevilor şi de stimulare a
creativităţii lor. El trebuie să ghideze cu măiestrie, să coordoneze şi să orienteze cât mai eficient transferul
fluxului de informaţii de la formator spre elev, cu ajutorul calculatorului.
Formatorul trebuie să utilizeze calculatorul pentru a-şi organiza mai bine şi mai riguros situaţiile de
învăţare astfel încât elevii să găsească cele mai ingenioase şi mai bune soluţii la problemele supuse
dezbaterii. În lecţiile electronice, suporturile de curs, PPT-urile utilizate să simuleze anumite procese, să
demonstreze anumite experimente ce anterior se realizau în laboratoare.
Totodată formatorul trebuie să aibă în vedere şi elementele feedback-ului, chiar dacă utilizează mult
noile tehnologii. Trebuie să poată elabora jocuri, exerciţii care solicită elevului perspicacitatea, atenţia
distributivă, creativitatea. Toate acestea le poate realiza prin programe de o foarte bună calitate grafică,
care trebuie să fie şi atractive.
Formatorul are menirea de a realiza şi adapta softuri educaţionale care să ajute elevul în învăţarea
independentă, în studiul individual. Dar totodată trebuie să fie foarte atent şi riguros în folosirea noilor
tehnologii, pentru a nu segmenta şi automatiza excesiv materia de studiat. El trebuie să aibă capacitatea
de a-l ghida pe cel ce îl formează, spre formarea unei viziuni globale asupra materiei, spre organizarea,
sistematizarea informaţiei. Deasemeni să realizeze o corelaţie şi conexiuni inter şi transdisciplinare, lucru
ce se poate realiza uşor prin intermediul calculatorului.
Profesorul este figura centrală a educaţiei, trebuind să renunţe la rolul său tradiţional şi să se
transforme într-un planificator al activităţilor de grup. El trebuie să înveţe să-şi alieze computerul în
acţiunea educativă, să facă din acesta un catalizator al interacţiunii dintre elevi.
Indiferent de specialitatea lor, formatorii din educaţie trebuie să înţeleagă că acest instrument,
calculatorul, va transforma tehnologiile didactice mai mult chiar decât a făcut-o apariţia tiparului.
Computerul aduce în sala de curs calitatea sa de mijloc de învăţământ interactiv.

Bibliografie
 Cucoş, C., Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
 Ceobanu, M., C., Managementul clasei de elevi – suport de curs;
 Iucu, R.B., Managementul clasei de elevi – aplicaţii pentru gestionarea situaţiilor de criză
educaţională, Ed. Polirom, Iaşi, 2006;
 Jinga, I., Istrate, E., Manual de pedagogie, Ed. All, Bucureşti,2008;
 Marcus, S., Empatia şi relaţia profesor-elev, Ed. Academiei, bucureşti, 1987;
 Okpala O., Ellis, F., „A clear link between school and teacher characteristics, student
demographics, and student achievement”, 2005;
 Sălăvăstru, D., Didactica psihologiei, Ed. Polirom,Iaşi, 2006;
 Sălăvăstru, D., Psihologia educaţiei, Ed. Polirom, Iaşi; 2004;
 Văideanu, G., Educaţia la frontiera dintre milenii , Ed. Politică, 1988;
www.scient direct.com
www.simplypsychology.org

247
 IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof.înv.primar Butaș Daniela

Școala Gimnazială „Ioan Slavici”, Oradea
Motto: „Florii i se cere parfum iar omului politeţe”
(proverb indian)
“Copilăria e o stare fără vârstă, ea ține de infinit, este singură felie care topește întregul univers
înconjurător, vârstă în care nu spaimele de moarte îl macină pe om, ci spaimele de care se înfioară și
gâzele, parte și ele din acest întreg fabulos numit natură. Copilăria este seismograful care anunță
cutremurele intime de mai târziu; în funcție de ea, omul se comportă într-un anumit fel când e matur, și nu
altfel.” spune Petre Sălcudeanu
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi
competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite
clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului.
Când ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi
pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră.
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
 Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
 Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
 Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
 Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
 Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
 Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este
important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
Închei prin a menționa faptul că roadele muncii din copilărie se văd mai târziu și așa cum eu
mulțumesc părinților mei cât și cadrelor didactice care m-au ghidat în viață, așa îmi doresc pentru viitor
ca și copiii din jurul nostru să mulțumească la rândul lor celor care le-au călăuzit pașii.

248
Bibliografie:
Dumitrana, M. (2000) - Dezvoltarea psihică umană, Bucureşti:V&I Integral
*** (2008) – Ghid de bune practice pentru educaţia timpurie a copiilor între 3 la 6/7 ani, MEC, Bucureşti;
www.didactic.ro

249
 Scrisoare către părinți

prof. Ioana Butoi

Școala Gimnazială „Vasile Alecsandri” Brăila
Copilul este bunul nostru cel mai de preţ. Fără el nu avem viitor. Tot ceea ce suntem şi ceea ce
facem este sintetizat în el. Nu avem dreptul să zicem că o acţiune, un gând sau vreo faptă a copilului
nostru ne dezonorează. De ce ? Pentru că el este aşa cum l-am educat noi să fie. Nu suntem mulţumiţi de
el ? De ce ? Aşa suntem noi în mod inconştient. Dacă îi ceri să aibă un anumit comportament, atunci
poartă-te şi tu la fel. Nu-i cere integritate, când tu nu ştii să-ţi respecţi cuvântul dat.
„Ce-i şapte ani de acasă”… Auzi mereu această expresie. Ar trebui să ştii că cei şapte ani sunt, de
fapt, cei „n” ani. Educaţia se face din momentul conceperii, până în momentul în care părinţii vor închide
ochii.
În momentul în care te hotărăşti să ai un copil, trebuie să ştii că îţi asumi o mare responsabilitate.
Toată personalitatea ta trebuie să sufere o schimbare, deoarece vei fi responsabil pentru o fiinţă. Nu
trebuie să-i asiguri doar o masă caldă şi un acoperiş deasupra capului. Hrana şi căldura pe care i le dai
trebuie să fie atât pentru suflet cât şi pentru trup. Crezi că e de ajuns ? Nu. Învaţă să-l asculţi, învaţă să
comunici cu el. Acceptă-i personalitatea şi nu încerca să o schimbi. Doar arată-i ce-i bine şi ce-i rău,
prezintă-i avantajele şi dezavantajele unui anumit comportament, lasă-l pe el să hotărască ce-i mai bine
pentru el.
Tu trebuie să fii sprijinul lui, modelul lui. Nu-l considera un copil, o persoană care nu pricepe şi nu
înţelege ce-i spui. Acest lucru se întâmplă doar din cauza ta, pentru că nu-i explici tu în aşa fel încât el să
priceapă.
Din fragedă pruncie copilul învață-l să fie el însuși. Pentru aceasta trebuie să ai în vedere
dezvoltarea de atitudini și valori, dezvoltarea unor competențe de observare autocritică, de relaționare,
asumarea de responsabilități și recunoașterea drepturilor celorlalți.Cel mai mult ar trebui să te intereseze
dezvoltarea personalității în vederea integrării sociale.Ce activități speciale ar trebui să desfășori? Nu
acest lucru ar trebui să te preocupe, ci atractivitatea lor. Atractivitatea este de fapt, dominanta acestor
activități, ce trebuie să țină seama de interesele, înclinațiile, preocupările și preferințele lor, ceea ce are un
efect pozitiv asupra unor procese afective. Sunt considerate atractive acțiunile cu o finalitate clară,
realizabilă, cele în care copiii au un rol activ, cele care au un grad sporit de autenticitate, cele care se
caracterizează prin simplitate și eleganță. Un obiectiv important pentru tine ar trebui să fie armonizarea
laturii cognitive cu cea afectivă, comportamentală, atitudinală și socială.
Și totodată să ai în vedere niște principii sănătoase de viață legate de copilul tău. Varietatea și
diversitatea, ca principii ale unei acțiuni eficiente decurg din necesitatea pe care o resimt copiii de a-și
valorifica înclinațiile lor.
Lucrurile acestea ţi le-am spus nu ca să te descurajez, ci ca să te fac să înţelegi că îţi asumi o mare
responsabilitate atunci când ai un copil. Am văzut multe cazuri în care această responsabilitate a fost luată
în derâdere, sau, mai bine zis, nu a existat, fiind înlocuită de inconştienţă. Rezultatele au fost catastrofale,
şi nu s-au simţit pe loc, ci mult mai târziu, fiind o reacţie în lanţ, determinând consecinţe din ce în ce mai
grave.
Dacă, printr-o întâmplare nefericită, ai făcut un pas greşit, atunci nu fugi, ci asumă-ţi
responsabilitatea pentru ce ai făcut.

250
 Cei sapte ani de acasă

Prof. Butusina Marian Ionel

Colegiul National Economic “Theodor Costescu ”
Drobeta Turnu Severin , judetul Mehedinti
Responsabilitatea unui parinte in ceea ce priveste educatia copilului sau este uriasa. În mare
parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul
tinerilor şi nu numai, au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase. Principala condiţie ca un
copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de a o face, şi în acelaşi timp,
intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice copil care nu a primit o educaţie
aleasă este condamnat la un eşec social şi spiritual. Se pare că aceasta depinde de puterea de autoeducare
a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în contact cu tineri care au
avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să se integreze, dovedind
răbdare şi altruism.
„Cei şapte ani de acasă” –acestă frază ne vorbeşte foarte multe de familia, credinţa, concepţiile
oricărei persoane, de mediul în care s-a format individul. Familia este rădăcina educaţiei. Aşa cum cît de
corect ai sădit un pom, şi pe cît de adînc a fost sădit, adică este rezistent, aşa rol îl are şi familia în
educarea tinerii generaţii. Cum natura a plămădit în pîntece individul, aşa şi familia plămădeşte, numai că
la nivel spiritual.Familia este un factor primordial de informare şi de creare a copiilor şi tineretului. Ea are
rolul de al introduce pe copil în societate, de a implementa practici educative, construcţii cognitive. De
observat faptul că, familia implementează mai mult valori practice, decît teoretice. Familia este mediul cel
mai sănătos şi are o influenţă mare asupra individului. Individul, în cadrul familiei se dezvoltă
multilateral, cuprizînd mai multe ramuri de activitate. Un mediu tonifiant, va ajuta la o înţelegere mai
adecvată a societăţii, omenirii, o educaţie bună va ajuta la crearea unui individ util societăţii. O societate
prosperă va favoriza îmbogăţirea individului cu valori şi concepţii noi.
Familia are rol mai mult să formeze decît să aducă la cunoştinţă. Este foarte importantă educaţia din
copilărie, deoarece individul, ia primele impresii din mediul înconjurător, care, la vîrsta frageda a
copilului, este familia. Tot din mediul familial, copilul, ca un burete, mai ia conduitele şi obiceiurile celor
din jur. Individul va repeta şi va imita oamenii din jur, va avea aceleaşi păreri, idei, concepţii. Copilul va
mima, gesticula exact ca persoanele din jur.

251
 Să construim împreună cei 7 ani...de-acasă!
Prof.înv.primar, Buzatu Lilana
Școala Gimnazială „Anghel Saligny” Focșani
„ Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
In momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Exemplu:
În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii
vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca
pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea
ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene.
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe
care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a
desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl
vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să
depună mai mult efort sau exerciţiu.
Exemplu:
La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe
fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să
provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău,
dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie
să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat
fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi
să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea
pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma
unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai
nesigur pe sine.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la
252
un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru
a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la
serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească
despre lucrurile pe care le-a făcut.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună
la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să
exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.
Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi:
a) În natură:
- să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc.
- să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba,
pământul, nisipul, apa etc.
- să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul
apelor etc.
- să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc,
despre gustul lor ş.a.
- să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire
echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente)
- să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din
natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din
seminţe, frunze etc.)
b) În gospodărie:
- să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim,
mărime, culoare, formă etc.
- să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect
- să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”,
„De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc.
c) În drum spre grădiniţă:
- să numere maşinile de o anumită culoare
- să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în
numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe
tăbliţele maşinilor”)
- să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe
drum...”)
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra
„semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici
sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step - IOMC - UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiuneapărinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
253
 CEI SAPTE ANI DE ACASA

Prof.inv.presc:Buzoianu Madalina
Gradinita cu P.N “Rita-Gargarita”, Agigea
Achizitiile pe care copilul le face in primii sapte ani de viata sunt baza personalitatii complexe pe
care si le formeaza in timp. Factorii care contribuie la formarea setului primordial de achizitii sunt:
familia, gradinita si scoala in conexiune si nu in ultimul rand determinarea conditiilor sociale.
Tatal are rol de indrumator ferm dar bland, mama echibreaza cu rolul ei de ingrijire si de sprijin
afectiv. Cei doi parinti sunt stalpi de baza pentru copilul care deschide ochii spre cunoasterea lumii, cei
doi sunt indrumatorii spre descoperirea ei. Inexistenta unuia dintre ei, sau neimplicarea la fel de mult duce
la dezechilbru emotional al copilului.
Traditia celor sapte ani de acasa ne atentioneaza ca modelul parental de comportament, exemplul
tatalui prin calm si fermitate, al mamei de afectiune si grija sunt mai apropiate de necesitatile reale ale
copilului. Acesta nu are discernamant, nu cunoaste binele si raul sau granitele de trecere dintre categoriile
morale de baza.
Aceste subtilitati de ordin psihologic, probate de parinti prin experienta trebuie sa constituie cheia
modelelor lor comportamentale.
Iata unde intervine conexiunea cu gradainita, al doilea factor al formarii persoanlitatii, in formarea
si indrumarea de modele parentale. Prin consiliere pshiologica si educatie, gradinita ajuta parintii sa isi
indeplineasca rolul responsabil si greu ,dar frumos, acela de a fi stalpi ai construirii personalitatii
copilului. Familia si gradinita trebuie sa colaboreze pentru a stabili norme sociale generale,limite de
conduita,repere formate din valori pe care tanara generatie sa le imbratiseze. De foarte multe ori, in
special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne
gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel
considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in
special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini
acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata „culmea achizitiilor”,
este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel
mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta
asupra lui.
Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de
catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli,
modul de a raspunde la mediu se pot observa la copil, asemeni unei oglinzi.
La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.”
Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine.
Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca
asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur,
pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne
impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa
poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele
negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic
ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate
acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate.
In cei sapte ani de acasa copiii pot invata: deprinderi de autoservire, ordine, igiena,curatenie si
exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si
negative, bune maniere si comportament , limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori
dezacord dintre partile de vorbire), modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari
254
ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit,
este pedepsit pentru diverse fapte, etc), – alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.
Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: spiritual de
comptitie, altruismul, cooperarea,atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini. Iar altele influenteaza
dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta
foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii.

BIBLIOGRAFIE:
1. Ghid de bune practici pentru educatia timpurie a copiilor intre 3-6/7 ani”,Bucuresti, E.D.P
2008
2. Anca Bulboaca, Gratiela Visan, Florentina Radulescu”Revista invatamantului
prescolar”,editura Arlequin,Bucuresti,2011
3. Michiela Poenaru “Cei sapte ani de acasa-codul bunelor maniere pentru copii”, Bucursti,
editura E-publisher,2010

255
 Importanța celor șapte ani de-acasă

Prof.Cadar Emilia Dorina

”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in

familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din
spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat
de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le
emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au
fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns
al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul
(şi numai un miracol îl poate schimba”( Eric Berne).
Cea mai importantă perioadă din viața unui om sunt primii șapte ani de viață.Este perioada în care
copilul poate deprinde un comportament civilizat sau nu.Este perioada marilor întrebări și nedumeriri.În
acest interval de timp părinții au o foarte mare influență asupra copiilor prin transmiterea propriilor valori
pe care aceștia urmează să le respecte odată cu integrarea în societate unde își vor asuma obiceiuri noi.
Este important, așadar, să le transmitem micuților învățăminte pe care le considerăm noi necesare și care
îi vor ajuta să devină oameni respectuoși și demni de respect la rândul lor.
În această perioadă apelăm de multe ori la o vorbă din popor care spune ,,Să nu faci ce face popa ci
să faci ce zice popa”, deoarece, oameni cu defecte și calități cum suntem, e greu să ne concentrăm pentru
a nu greși uneori în preajma copiilor, astfel ei vor vedea și un comportament mai nepotrivit.Puterea
exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă ne dorim ca cel mic să nu arunce gunoaie pe
stradă, trebuie să fim noi primii care nu fac acest lucru, iar mai târziu vom observa atitudinea lor critică
față de cei care nu respectă aceste reguli.Nu este ușor nici ca părinte nici ca dascăl, să-l faci pe cel mic să-
și însușească cele mai bune comportamente, cel mai îngrijit limbaj.Un copil căruia i se vorbește încă din
burta mamei, i se cântă și i se spun poezii, va deveni cu siguranță un copil cu înclinații artistice, curios
pentru a afla lucruri noi, va fi vesel și va găsi bucurie în orice lucru mărunt din jurul său reușind să-și
atragă mulți simpatizanți, un copil popular.Regulile de bună creștere nu trebuie predate copiilor, ele
trebuie să fie văzute de aceștia la cei din mediul în care trăiesc.Predarea se va face de la sine.Trăind într-
un mediu corespunzător, unde cuvintele magice rezonează cu comportamentul adecvat, copiii vor învăța
să zâmbească unui alt copil care i-a dat jucăria lui, să spună mulțumesc mamei pentru că i-a pus mâncarea
în farfurie, să spună tatălui la revedere când pleacă la muncă sau sărut mâna bunicii când aceasta vine în
vizită.Atunci când unui copil îi interzicem să facă un anumit lucru, nu facem altceva decât să-i stârnim
curiozitatea, îl determinăm să caute un prilej de-a încerca lucrul interzis când nu-l observăm.Nu trebuie
să-i interzicem celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să-i explicăm consecințele
acțiunilor lui.,,Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și te va durea și vei avea nevoie de
medicamente pentru a te vindeca” sau ,,dacă te urci acum în copac poți să cazi și să te julești și o să-ți
curgă sânge ”, sună mult mai bine decât ,,Tu chiar nu înțelegi că nu-i voie să pui mâna acolo
?!”.Inteligența copilului la acestă vârstă fragedă va surprinde pe totă lumea. Copilul trebuie familiarizat
cu termenul de egalitate cât mai devreme posibil.El trebuie să știe că un director nu este cu nimic mai
bun, mai priceput decât femeia de serviciu, amândoi muncesc pentru a-și întreține familiile lor și trebuie
respectați în aceași măsură.Afirmațiile de genul ,,dacă nu ești cuminte te voi da la țigani”, nu fac altceva
decât să-i inducă celui mic ideea că rromi sunt oameni răi și trebuie să se comporte cu ei ca atare.
Cei șapte ani de-acasă nu-i poate înlocui nimeni și nimic.Sunt anii care-și pun amprenta nu doar
asupra comportamentului copilului ci și asupra sufletului acestuia.Iubirea față de copil trebuie să fie
necondiționată.Iubirea împărtățită copiilor, le va da acestora siguranță și încredere în forțele proprii, va ști
că orice s-ar întâmpla familia îl va ocroti și-i va oferi sprijinul necesar.Copiii care nu primesc suficientă
256
atenție în familie, vor deveni irascibili ți nu se vor integra în societate.Aceștia vor căuta în permanență să
iasă în evidență și de cele mai multe ori prin comportamente negative.Vor fi și copii care se vor
interioriza fiind astfel marginalizați de colegi.
În altă ordine de idei, aș putea spune că trăsturile unui copil bine crescut sunt următoarele:
 știe să salute: este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în
care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 știe să se comporte frumos în public- un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări
şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbește.
 știe să se comporte frumos cu prietenii - manierele nu se demonstrează doar în preajma
adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe
cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte.
Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor
specifice vârstei lui.
 înțelege normele sociale - prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
 știe să se comporte la masă - o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor,
respectul comesenilor şi a celui/ celei care serveşte masa.
 știe să-și asume greșelile - „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.
Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că
recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi
demnitate.
 dă dovadă de tact şi toleranţă - Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de
slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face
diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl
va evita pe cel din urmă.
În încheiere aș sublinia faptul că părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce
nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să
spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori,
darămite copiii.

257
 FIREA COPIILOR. CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
CALBU IBOLYA ANDREA

Fiecare copil este diferit; acest lucru este exact ceea ce îl face să fie special. Există câteva lucruri
esențiale, comune tuturor copiilor: toți au nevoie de dragoste, de securitate, hrană și exercițiu. Fiecare
copil are nevoie să se simtă protejat și acceptat; are nevoie ca ceilalți să-l placă. Fiecare micuț simte
nevoia să fie călăuzit și chiar îi trebuie un anumit element de control din partea adultului, pe măsură ce își
dezvoltă încrederea în sine și face primii pași spre independență.
Toți copiii cresc și se dezvoltă după un același model. Ceea ce diferă este ritmul personal al
fiecăruia. Trebuie să știm că „mai repede” nu înseamnă în mod necesar și mai bine. Dezvoltarea are loc
pe mai multe paliere: fizic, intelectual, social și emoțional. Un copil poate apărea mai avansat într-un plan
și mai puțin într-altul. Spre exemplu, am în grupă o fetiță, Ana, care are 4 ani: ea are un vocabular
uimitor; în grădiniță, cea mai mare parte a timpului și-o petrece aplecată peste cărțile cu poze, încercând
să descifreze cuvinte; își scrie deja numele și încearcă să copieze cuvintele pe care le vede; învață repede
conceptele noi și își utilizează corect cunoștințele. Totuși, când iese afară la joacă și toți copiii aleargă, sar
și își exersează mușchii, Ana refuză să participle și uneori chiar plânge; mișcările ei sunt evident
neîndemânatice. Deasemenea, ea are multe neînțelegeri cu ceilalți copii. Putem concluziona așadar că, din
punct de vedere intelectual, Ana este peste anii săi, în schimb, referitor la alte arii ale dezvoltării, ea este
în urma celor de vârsta ei.
Sebi, un băiețel de 5 ani, este simpatic, prietenos și drăguț, zâmbitor mai mereu. Este generos, gata
să coopereze în jocuri și în muncă; îndeplinește bucuros ceea ce i se cere de către ceilalți copii, li se
supune cu plăcere. Totuși, nu are capacitatea de a asculta o poveste un timp mai îndelungat; îi este greu să
stea așezat mai mult timp sau să fie atent la ceva pe o perioadă mai lungă; puterea sa de concentrare este
limitată. Firește, aceste caracteristici îi afectează activitatea de învățare. Deși manifestă entuziasm pentru
cele mai multe activități din grupă, nu are răbdare să termine ceea ce începe ori să își mai aștepte rândul
atunci când regula o cere. Se vede deci, că procesele maturizării și dezvoltării nu se desfășoară simultan,
în toate aspectele lor. În această perioadă a evoluției sale, Sebi este mult mai avansat din punct de vedere
social și emoțional decât intelectual.
Un copil, și acest lucru se uită adesea, este o persoană integrală; când se vorbește de maturizarea lui,
se iau în considerație numai achizițiile intelectuale. Trebuie să ne amintim însă că, în acești ani timpurii,
dezvoltarea socială și emoțională a copilului este la fel de importantă ca și cea fizică și cea intelectuală.
Copilul învață, se simte liber de a face noi achiziții intelectuale numai atunci când se știe acceptat, atunci
când trăiește sentimentul de apartenență. Diferitele aspect ale dezvoltării copilului se interrelaționează.
Deasemenea, creșterea nu are loc cu necesitate, în mod lin și continuu. Există perioade de stabilitate,
urmate de altele dinamice, de schimbare; copilul crește, învață lucruri noi, achiziționează noi
comportamente, după care urmează o perioadă de ajustare, până când se instalează din nou echilibrul pe
un palier mai înalt de dezvoltare. Fiecare realizare pregătește copilul pentru următorul stadiu de evoluție.
În pofida atâtor deosebiri între copiii ce pășesc pe calea maturizării, călătoria este aceeași pentru fiecare
dintre ei; orice evoluție normală duce în direcția dezvoltării spre nivele superioare.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
258
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba mai mult, el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa
încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil.
La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru
asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama
vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este
suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl
lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea,
amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se
spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i se dezvolte mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus şi nu îi
facem observaţii în public. Replicile de genul „taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti” sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă, dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

„Educația este ceea ce supraviețuiește după ce tot ce a fost învățat a fost uitat”
(B. F. Skinner)

259
 Despre cei 7 ani de acasă

Prof.înv. primar :Calcea Nadia

"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un
bun
exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca
noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i
dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul
care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un
copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o
colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social,
mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas.
Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece
dintr-o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină.
În băncile din clasele pregătitoare se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi
din multe puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai
gălăgioşi, şi mai tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri.Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici
în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este
imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă în
comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. De ce să se încarce programul educativ, de exemplu, al unui copil de clasa pregîtitoare cu o
serie de deprinderi elementare pe care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă?
Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta
şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum
sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii
care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor
de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli
educative din primii ani de viaţă a acestor copii.
Iată de ce socotim util să vă prezentăm pe scurt ce condiţii trebuie să îndeplinească mediul familial
pentru a asigura dezvoltarea armonioasă fizică şi neuropsihică a copilului antepreşcolar şi preşcolar.
In rest acesti 7 ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor.
De acesti ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur si bineănteles iti
poti ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi
260
 În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

261
 IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

Prof.inv.preșcolar Calciu Vasilica Emilia

Gradinita cu P.N. Calugareasa, Gorj
„Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate,şi
de felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!”
Danion Vasile

Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine
în relaţiile cu cei din jur decâ unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasa.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu
care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre
învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme in
discipline de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.
262
 Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-I permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce a
făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne implicăm
și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului.

BIBLIOGRAFIE
Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

263
 STILUL PARENTAL, CONDIȚIE SINE-QUA-NON ÎN DEZVOLTAREA
COMPORTAMENTULUI LA PREȘCOLARI

Prof.Căldărușă-Borzași Elena-Maria
Grădinița cu Program Prelungit „Parfum de Tei” Cluj-Napoca

Motto:
„Copiii au nevoie de o rețea de părinți, profesori și alte mentori pentru a utiliza cultura
populară ca un instrument pentru creșterea pe termen lung în gândire complexă, limbaj complex,
conținut complex și o muncă inovatoare.”
David Williamson Shaffer, James Paul Gee, University of Wisconsin-Madison and Academic
Advanced Distributed Learning Co-Laboratory, 2005
Este imperios necesar să se stimuleze încă de la vârstele mici un comportament prosocial în
interacţiunile zilnice cu alţi copii cu ajutorul părinților și a celor din anturajul lor. Dacă se ia act la timp de
„carențele meseriei de părinte” și sunt antrenate acele variabile din mediul educaţional care ar fi
capabile să prevină şi să reducă efectele negative ale unei creșteri inadecvate, copilul va deveni omul
social și sociabil în viitor.
Abordarea acestei teme furnizează, la nivel practic, o serie de informaţii importante care vor oferi
posibilitatea identificării influenței stilului parental, ca o condiție sine-qua-non în educarea preșcolarilor,
evaluându-se tipul de interacţiuni pe care părintele îl manifestă în relaţia cu copilul său într-o perioadă de
timp bine marcată. Datele ar putea fi utilizate, în același timp, pentru obţinerea unor informaţii privind
modul în care preşcolarii, manifestă un comportament prosocial scăzut, ca indicator al adaptării la mediul
grădiniţei. De asemenea, comportamentul social la vârsta preşcolarităţii diferă la cele două genuri,
masculin și feminin.
Analiza unor comportamente pot să dezvăluie modul în care un părinte își crește copilul, încă de
la vârsta preşcolaritătii, îmbrăcând diverse forme, ținând cont și de genul copiilor și cum pot influența
viața lor viitoare. Ceea ce este important de reţinut este faptul că, pentru a reduce nivelul efectelor
negative ale unui comportament inadecvat, fie el manifest sau relaţional, este necesar să se intervină atât
asupra copiilor cât şi asupra părinților la timpul optim sau în timp util.
Studii internaționale recente au arătat că dezvoltarea emoţională şi socială a copiilor este puternic
influenţată de stilul parental, iar amprentele care-i vor „placa” toată viața se pune de la cele mai mici
vârste.Un comportament disruptiv sau care creează probleme, apărut în copilărie este unul din cei mai
buni predictori ai dereglărilor de comportament. Panoplia vieții unui om este derulată și influențată de
însemnele părintești, atât genetice, cât și socio-emoționale.
Conceptul de stil parental a fost inițiat de Diana Baumrind (1971; 1978) pentru a descrie
interacţiunile dintre părinţi şi copiii lor, sugerându-se totodată şi conceptualizări diferite ale stilului
parental. Categorizarea stilului parental a influenţat profund cercetările privind comportamentele
parentale şi efectele lor asupra dezvoltării copiilor. Diana Baumrind a identificat patru stiluri parentale:
- stilul autoritar - părinţii care sunt punitivi şi se focalizează mai degrabă pe câştigarea
supunerii copilului vizavi de solicitările parentale şi nu pe răspunsul la solicitările copilului;
- stilul permisiv sau indulgent - părinţii care răspund foarte mult la solicitările copilului,
dar care nu stabilesc nişte limite rezonabile în ceea ce priveşte comportamentul copilului;
- stilul democratic - părinţii care sunt flexibili şi răspund la cerinţele copilului, dar care
întăresc anumite standarde rezonabile de conduită;
- stilul neglijent - părinţii subimplicaţi în relaţiile cu copilul lor şi care răspund minimal
fie la nevoile copilului, fie la comportamentul acestuia.
Gradarea comportamentului de parenting poate fi catalogat astfel:
1. Dacă gradul de preocupare al părinţilor pentru educarea copiilor creşte şi conştientizarea
acestora pentru depunerea unui efort susţinut în realizarea succesului şcolar este puternică, atunci
preșcolarul va avea un comportament prosocial puternic și o socializare bună;
2. Dacă stilul parental se pliază pe cerințele copiilor în funcție de gen, feminin și masculin,
atunci rezultatele comportamentului prosocial va fi cel scontat.
264
 3. Dacă educaţia creativității acasă și în grădiniță constituie o formă importantă în formarea
personalităţii atunci aceasta se poate realiza doar cu participarea activă a familiei;
4. Dacă şcoala are fonduri insuficiente, atunci lipsa materialelor didactice conduce la
monotonie şi implicit la indiferenţă din partea copiilor;
5. Cu cât educatoarea are o atitudine corespunzatoare pentru stimularea creativității/empatiei
conclucrând cu părinții, cu atât copiii vor manifesta o atracţie faţă de procesul educativ,
cu atât crește eficiența activității educative.
BIBLIOGRAFIE
Batâr, D., (2015), Educaţia - analiză şi posibilităţi de investigaţie sociologică (curs), Sibiu;
Cucoş, C., (2001) – Pedagogie ,Editura Polirom, București;
Ionescu, M., Radu, I. (2001), Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca;
Russell, A., Hart, C. H., Robinson, C. C. & Olsen, S. F., (2003), Children’s sociable and aggressive
behavior with peers: A comparison of the US and Australia, and contributions of temperament and
parenting styles. International Journal of Behavioral Development;
Sava, F. (2004). Analiza datelor în cercetarea psihologică. Metode statistice complementare,
Editura ASCR, Cluj-Napoca.

265
 Despre „cei șapte ani de acasă”

Călugăreanu Daniela Cristina – GPN nr. 51, Ploiești

„Cei șapte ani de acasă”, sau, poate chiar „cei trei ani de acasă”, căci, majoritatea copiilor, la
această vârstă încep să meargă la grădiniță, dacă nu, mai devreme, la creșă.....Deci, despre care „ani de-
acasă” putem vorbi, azi, când prin această expresie ne referim la educația primită de copii în familie?
Educația primită acasă, de fapt, nu se oprește la trei, șapte sau „n” ani, ci este un proces care
continuă și după intrarea copilului la grădiniță și școală, deoarece educația presupune construirea pas cu
pas, an cu an, a personalității copilului, a ceea ce este și va deveni el pe parcursul dezvoltării sale globale,
până la maturizarea completă. Copilul continuă să invețe norme, comportamente în familie, observând și
asimilând permanent modele de comportamente în diferite contexte de viață.
Este adevărat că familia este prima școală a copilului în care normele de conduită se deprind pentru
întâia dată, urmând să se confirme și consolideze mai apoi în mediile instituționale ulterior parcurse de
copil. Deși școala are și ea un rol important în formarea personalității globale a copilului, ea este chemată
în primul rând să-i învețe pe copii literatură, matematică, istorie, geografie, artă și sport. Școala nu este
chemată să crească copii, ca un părinte (deși e de dorit ca ea să fie asimilată de elevi ca „o a doua
familie”), ci să întărească educația primită acasă. Cuvintele „bună”, „mulțumesc”, „te rog”, respectul (față
de colegi, profesori, natură), cinstea, adevărul, ordinea și multe alte valori, ar trebui învățate acasă, ca o
bază care să permită construcția educației pe mai departe, în școală.
Iată deci, cât de importanți sunt „cei șapte ani de-acasă” pentru dezvoltarea și educarea copilului.
Astăzi, când părinții sunt din ce în ce mai ocupați, angrenați în activități profesionale care le ocupă
mai mult decât cele opt ore conform contractului de muncă, iar creșterea copilului se face cu sprijin de la
bunici sau bonă, când acesul la internet (tabletă, calculator, telefon) este la îndemâna copilului, educația
lui este influențată de toți acești factori. Influențele se pot manifesta în ambele sensuri, fie in bine, fie în
rău, și asta se vede în achiziţia normelor unui comportament social corect sau incorect. Este necesară,
deci, insușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi conștient că cel mic vede, copiază, analizează și
interiorizeză ceea ce fac adulții din preajma sa, părinții, în primul rând, și că mai tarziu va exterioriza
toate acestea in diverse ocazii si va fi judecat, acceptat sau respins de către societate.
Parenting modern și personalitate neîngrădită, părinți care nu spun niciodata „nu” , sau educația
veche, tradiționalistă? În trecut se punea mare preţ pe regulile de politeţe, maniere elegante, ascultare;
acum sunt valorizate asumarea responsabilităţilor şi iniţiativa personală.
Vedem din ce în ce mai mult că azi este la modă așa-numita „educație liberă”. Părinții preferă să se
lase liber comportamentul copiilor, să nu intervină și să nu interzică practic nimic. Cuvintele „nu ai voie”
nu sunt folosite deloc, chiar sunt „tabu”. Mai târziu acești părinți se plâng că adolescenții se comportă
inadecvat în societate, purtându-se urât cu ceilalți, ba chiar și cu ei, părinții ce i-au crescut și educat așa.
Educația liberă are influențe pozitive pentru dezvoltarea copilului, pentru că permite manifestarea
neîngrădită a personalității copilului, încurajează inițiativele acestuia, independența, creativitatea,
libertatea de acțiune și exprimare. Însă, este necesară totuși fixarea unor limite dictate de bunul-simț,
igienă, respect, siguranță proprie și a celor din jur. Totuși, nu trebuie exagerat în a interzice și critica
permanent, a pedepsi foarte des comportamentele nedorite cu scopul de a le îndrepta, pentru a nu se
ajunge la situația in care copilul va devein un dependent, inadaptat, marginalizat, va avea tendințe de a
incălca normele sau nu va fi increzător in forțele proprii.
Dostoievski spune că "suprema pedagogie este casa parinteasca". Primii ani petrecuți de copil în
familie, când acumulează un bogat bagaj de cunostințe, deprinderi, comportamente și atitudini, adică cei
„șapte ani de acasă”, vor constitui fundația pentru construcția unui viitor ghidat de bine, frumos și
adevăr – valori fundamentale fără de care viața noastră nu are pe deplin sens.

266
 Familia și educația

Prof.Capătă Marioara-Cristina
Școala Gimnazială Șugag, jud.Alba
Alături de școală și organizațiile de tineret, familia este unul din factorii care se preocupă de
educația omului. De educația oamenilor se ocupă și alte persoane, instituții și organizații sociale, dar
influențele educative exercitate de acestea sunt mai puțin organizate decât cele care provin din familie,
școală și organizațiile de tineret.
mare parte dintre cunostințele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele
de comportament, elevul le datorează educației primite în familie. (Utilizarea in limbajul comun a
expresiei: "A avea cei șapte ani de acasă ).
Din perspectivă sociologică, familia este instituția fundamentală în toate societățile. Familia este
un"grup social relativ permanent de indivizi legați între ei prin origine, căsătorie sau adopțiune".
În societatea românească, suntem familiarizați cu anumite versiuni ale familiei: familia nucleu si
familia extinsă. Mai există și un al treilea tip de familie, familia poligamă.
1. Familia nucleu- constă în doi adulți de sex opus care întrețin o relatie sexuală aprobată de
societate, împreună cu proprii lor copii sau adoptați. Familia nucleu poate fi de două feluri: de orientare
și de procreare. Familia nucleu de orientare este familia în care ne naștem și în care ocupăm statutul de
copil. Familia nucleu de procreare este familia pe care o creăm prin căsătorie și obținem statutul de adult.
2. Familia extinsă (cosangvină) - constă din două sau mai multe familii nucleare unite prin legătura
părinte-copil, care include legăturile între frați si surori.
În cadrul familiei moderne se produc unele mutații, care constă în înlocuirea familiei formată din
trei generatii cu familia formata din doua generatii. De aici putem conclude ca bunicii participă din ce în
ce mai puțin la educația nepoților. Alte influențe sociale pot fi considerate migrația de la sat la oraș și
urbanizarea satelor.
Astfel cresc posibilitatile de folosire a mijloacelor audio-vizuale, contactul cu tehnica, preocuparile
culturale și sportive, și rezultă o schimbare în mentalitatea familiei. Nivelul de trai scăzut obligă ambii
părinți să iși găsească cel puțin un loc de muncă pentru a putea asigura un trai decent copiilor. În
asemenea condiții supravegherea copiilor este limitată, sau este încredințată altor persoane sau instituții
sociale.
Un caz aparte îl constituie familiile în care unul dintre părinți este șomer. Implicit, celălalt părinte se
ocupa mai mult de copii, dar problema majoră a acestei familii este asigurarea celor necesare pentru un
trai modest. Situația familiilor în care ambii părinți sunt făra loc de muncă este critică, deoarece cu două
ajutoare de somaj de abia se poate asigura hrana, neputându-se vorbi nici măcar despre un trai modest.
Rolul familiei este foarte important în primii ani de dezvoltare a copilului, din următoarele puncte
de vedere:
-Fizic
Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigura hrana și îmbrăcămintea copiilor, îi
ferește de pericole, le lasa timp de joacă, le creează condiții cât mai bune de odihnă și se îngrijește de
sănătatea lor. Un regim rațional de viață nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice.
Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală și socială și îl obișnuiește să utilizeze
factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului.
- Intelectual
In cadrul familiei copilul își însușește limbajul. Volumul, precizia vocabularului și corectitudinea
exprimării copilului depind de munca depusă de părinți în această direcție. Ca prim factor de educație,
familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (ex: despre plante, animale, ocupațiile
oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă și de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor.
Ea le dezvoltă spiritul de observație, memoria și gândirea. Părinții încearcă să explice copiilor sensul unor
fenomene și obiecte pentru a le putea înțelege. Copiii pun cele mai multe întrebări în jurul varstei de 3-6
ani, iar părinții îi ajută să-și însușească un număr mare de cunoștințe, răspunzând cât se poate de corect și
exact.
- Moral

267
 În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportamant: respectul, politețea,
cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile
încredințate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu
pentru copil. Părinții le spun copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e
urât în comportamente. Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său
și a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten.
- Estetic
Familia contribuie și la educația estetică a copilului. Părinții sunt cei care realizează contactul
copilului cu frumusețile naturii (culorile și mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului etc.),
cu viata socială (tradiții, obiceiuri străvechi ).
Mijloacele mass-media și în mod special televiziunea, exercită o influență puternică asupra
educației estetice. Nu se poate vorbi despre o influență strict pozitivă sau strict negativă; pe de o parte
există numeroase emisiuni culturale, de îmbogățire a cunoștințelor, dar pe de altă parte sunt difuzate
numeroase programe care pot deforma imaginația inocentă a copiilor într-un sens negativ.
Părinții trebuie să controleze atât timpul pe care copilul îl petrece în fața televizorului cât și
emisiunile pe care le urmărește. În unele familii preocuparea pentru cultura estetica a copilului lipsește cu
desăvârșire, iar în altele aceasta este exagerată. Dacă copilul nu are aptitudini și nici placere pentru
diferite arte (balet, muzica, teatru etc.), părinții trebuie să respecte opțiunea copilului.

BIBLIOGRAFIE

1.Băran-Pescaru, A.(2004) Familia, o perspectivă sociopedagogică, București, Editura Aramis

2. Goodman, N. (1992) Introducere în sociologie, București, Editura Lider
3. Mărgineanu, N. (1973) Condiția umană, București, Editura Științifică

268
 FAMILIA – CREUZETUL PERSONALITĂȚII

prof.înv.primar CĂPĂȚÎNĂ ADELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”MIHAI EMINESCU” ARAD
Socializarea este un proces continuu care începe încă din primele luni de viaţă şi care are rolul de a
ajuta individul să-şi contureze personalitatea conform unor norme şi valori, să se maturizeze şi să devină
o persoană socială, cu capacitate de discernământ, conştientă de rolul şi locul său în cadrul diferitelor
grupuri.
În cadrul familiei are loc socializarea primară, care prezintă atribute specifice, cum ar fi: caracterul
constrângător, cadrul informal în care se realizează, respectiv climatul de securitate afectivă.
Caracterul constrângător al acestui tip de socializare este dat de faptul că prezentarea realităţii este
făcută de către persoane semnificative (părinţi, fraţi, bunici etc.) cu care copilul se identifică. Datorită
marii încărcături afective a acestui gen de socializare, aceasta marchează individul pe toată durata vieţii
sale, mai ales că la vârstele mici copiii interiorizează modelele parentale fără un discernământ adecvat,
neputând să-şi aleagă alte exemple sau să reacţioneze în faţa situaţiilor traumatizante.
Aspectul informal este dat de suportul afectiv pe care familia îl oferă copilului şi pe care se pliază
trebuinţa de securitate specifică vârstelor mici. Sentimentul de siguranţă oferit de familie prin protecţie,
satisfacerea trebuinţelor elementare, coerenţă şi stabilitate, sentimentul acceptării necondiţionate, este
singurul care sprijină formarea unei personalităţi armonioase, independente, care să-şi asume propria
dezvoltare. Acceptarea necondiţionată a copilului îi formează acestuia stima de sine, încrederea în
propriile forţe, corelându-se, de obicei, cu învăţarea tolerării frustrărilor, ostilităţii sau aspectelor negative
ale propriei personalităţi.
Cel mai mare impact asupra copilului îl are coeziunea familiei, prin aceasta înţelegându-se legătura
emoţională existentă între membrii familiei. În acest sens se poate vorbi fie despre familiile ,,în criză”, în
care unul dintre părinţi lipseşte temporar din diferite motive ( închisoare, spitalizare de lungă durată, loc
de muncă aflat la mare distanţă etc.), fie despre cele de tip ,,cămin gol”, caz în care părinţii nu comunică
aproape deloc, nu au interese comune, conduitele lor fiind centrate pe nevoile şi aspiraţiile personale. Cu
un plus de riscuri se adaugă şi familiile cu disoluţii totale, datorită bolilor cronice ale ambilor părinţi,
alcoolismului, decăderii morale, agresivităţii, cazuri în care relaţiile familiale sunt grav deteriorate .
Familia reprezintă creuzetul în care are loc transformarea realităţii în funcţie de nivelul de
instrucţie şi educaţie al părinţilor. Influenţele sociale sunt filtrate şi prelucrate în cadrul familiei în
funcţie de resursele instrumentale şi expresive ale membrilor săi, respectiv în funcţie de nivelul cultural-
educativ al părinţilor. Orice copil este condiţionat de valorile specifice care sunt promovate în familia sa,
atât la nivel formativ şi psihomoral, respectiv formarea unor deprinderi şi priceperi, interiorizarea unor
modele de conduită ale părinţilor, cât şi la nivel socio-cultural, prin formarea competenţelor de relaţionare
cu ceilalţi, adulţi sau copii, a interesului pentru cultură, viaţă spirituală, ştiinţă, creativitate, interese
estetice etc.
Un alt aspect care influenţează dezvoltarea copilului îl reprezintă stilul educativ al familiei. De
acesta depinde, în mare parte, atât dezvoltarea cognitivă a copilului şi integrarea sa socială, cât şi reuşita
şcolară a acestuia.
Părintele, încă de la naşterea copilului, este cel care mediază relaţia copilului cu lumea, cel care, în
funcţie de experienţa şi nivelul său de dezvoltare, interpretează pentru copil diferiţii stimuli ce provin din
mediul de existenţă al acestuia. În ultimele decenii a fost detronată ideea conform căreia inteligenţa se
transmite ereditar de la mamă la copil, demonstrându-se, prin diverse cercetări, că mama influenţează
dezvoltarea inteligenţei prin mediul afectiv - educativ pe care îl creează. Conform cercetărilor lui M.
Gilly 1 există anumite caracteristici ale stilului educaţional care concură la o bună adaptare şcolară:
orientarea şi ghidarea copiilor în sarcini de explorare sau rezolvare de probleme, ajutor dat în evaluare
consecinţelor acţiunilor, aport informaţional şi feedback. Stilul autoritar, anxios, care nu respectă
opţiunile copiilor este de cele mai multe ori prezent la mamele copiilor inadaptaţi şcolar.

1
Michel Gilly ,Elev bun, elev slab , Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti, 1976 , pp. 39-95 , 235-266
269
 Un stil educativ parental care favorizează obţinerea reuşitei şcolare îmbină în mod fericit afecţiunea
şi susţinerea cu controlul activităţii şi o evaluare obiectivă, dar cu rol stimulator. Pentru o eficienţă
maximă trebuie ca între stilurile educative ale părinţilor să existe un acord, ca de altfel şi în ceea ce
priveşte traseul şcolar la copilului.
Un aspect particular al stilului educativ familial îl reprezintă tipul de disciplină parentală, care are o
importanţă foarte mare în cristalizarea obişnuinţei copilului de a respecta norma, regula. Reacţiile extreme
– autoritarismul, permisivitatea largă, neutralitatea – sunt stiluri de disciplină parentală care favorizează
eşecul în dezvoltarea socială a copilului; acesta va putea deveni responsabil şi se va integra social doar
dacă părinţii echilibrează tendinţele extreme. Cele mai eficiente practici parentale sunt cele care evită
constrângerile explicite, utilizându-se diferite metode (explicaţii, informaţii în legătură cu efectele) care
duc la sentimentul copiilor de a fi optat ei înşişi pentru comportamentul dorit de adulţi.

270
 „Cei șapte ani de acasă ! ”

Prof. înv. preșc.: Căpcănaru Ștefania

Grădinița ,,Căsuța Copilăriei,, Buftea, Jud. Ilfov
,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi
reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă , te
rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume"
( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)

Mediul în care copilul se dezvoltă psihic și fizic în primii șapte ani de viață se imprimă și se depozitează
în interiorul acestuia ca o condiție de bază care îl va defini ca om pentru tot restul vieții. Cu alte cuvinte,
primii șapte ani de viață pot fi numiți drept o „carte de vizită” sau un album a cărui file vor fi mereu
răsfoite. Cei șapte ani vor fi decisivi în modul de integrare al copilului în societate, în modul de însușire a
valorilor moral-civice.
Dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de agresivitate, impulsivitate, egoism,
copilul va deveni un indezirabil. Iar dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de calmitate,
răbdare, înțelegere, copilul se va putea adapta ușor în orice grup social.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în
prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de
a-l obișnui cu bunele maniere este ca părinții să fie un bun model pentru el. Copilul trebuie să învețe
lucrurile simple încă de la vârste fragede: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere
nu trebuie să se oprească aici.
Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție
cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă
respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți bunele maniere?
A-l învăța pe cel mic bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp. Iată câteva
,,sfaturi” în acest sens:
• Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că
tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aiba nevoie doar de una doua lecții de bune maniere
pentru ca problema să se rezolve.
• Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu.
• Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase,
nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi.
• Fii înțelegător și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru
a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori...
• Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în
public, nu îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o
scenă de față cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atent la lecțiile de bune maniere.
• Fii consecvent. L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este
evident că ar trebui să le folosească.
• Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu
ca să învețe ceva!
Pana la 3 ani, chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să confunzi
comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapă firească a dezvoltării sale. Pana la această vârstă nu
te aștepta să cunoască și să respecte mai mult de una - două reguli de politețe. Desigur, nu este prea
devreme să îl înveți să utilizeze formule ca "te rog", "mulțumesc", "bună ziua", "la revedere".
Încurajează-l să le folosească nu doar cu străinii, ci și cei din familie.
Între 3 si 5 ani,cu puțină creativitate, îl poți ajuta pe micuțul tău de să înțeleagă de ce unele
lucruri trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează jocuri în care el să fie
actorul principal. Propune-i să fie gazdă și tu musafir. Va învăța cum să își trateze invitații: să le
servească prajiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Găsește și alte situații în care
el să aivă diverse roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat,
șofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admiră.
271
 El se va distra, iar tu îți vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient
de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur.
Între 5 si 7 ani, odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru
că nu vei fi tot timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult
capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să
respecte manierele de baza la masă, să poarte o conversație cu adulții, să știe cum să facă
și cum să primească un compliment.
De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari. Poți începe
să îi supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce
are de spus. Folosește-te de exemple din viața de
zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă . Când greșește, atrage-i atenția și amintește-i ce are de
facut.
Intre 8 si 10 ani, este vârsta la care cei "7 ani de acasă" trebuie să se fixeze definitiv în
comportamentul copilului . Metoda pe care o poți folosi este cea clasică, adică a unei continue repetiții.
Dacă până acum i-ai mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de bună cuviință, acum a venit momentul când
trebuie să fii mai categoric. În unele cazuri poți recurge chiar la mici pedepse (îi interzici, de exemplu,
televizorul, nu îl mai lași să iasă afară la joacă cu prietenii, etc.).
De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare s-a comportat ireproșabil, merită o recompensă cât
de mică. Dacă a greșit, nu îl critica de față cu alte persoane străine. La această vârstă se simte foarte
stanjenit dacă i se face morala în public și va avea tendința să procedeze exact pe dos. Continuă să îi
cultivi respectul pentru cei din jur.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în
orice situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru
a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere
lumea.
În concluzie, precizez importanța celor șapte ani de acasă prin faptul că aceștia sunt punctul de
plecare în educarea corectă a copilului și „cartea de vizită” care îl va însoți pentru tot restul vieții.

Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

272
 SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI...DE-ACASĂ!

ȋnv.Căpraru Daniela
Şcoala Gimnazială Sascut,jud.Bacău
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare/ȋnvăṭătoare şi părinţi poate conduce la situaţii
în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei sau a şcolii.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Exemplu:
În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii
vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picta, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext
fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a
învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene.
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe
care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a
desfăşurat copilul şi vor şti cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor
ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună
mai mult efort sau exerciţiu.
Exemplu:
La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe
fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să
provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău,
dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie
să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat
fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi
să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe
care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma
unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai
nesigur pe sine.
Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
273
 Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la
un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru
a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la
serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească
despre lucrurile pe care le-a făcut.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la
dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să
exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”
pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi,
dornici să înveţe, să descopere lumea.

Bibliografie:
1.Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
2. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
3. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
4. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

274
 Educaţia în familie

Prof. Căpriţă Paraschiva

Colegiul Economic Buzău
Pedagogia este ştiinţa care studiază fenomenul educaţional cu toate implicaţiile sale asupra
formării personalităţii umane în vederea integrării sale în viaţa socială. Urmărind integrarea omului în
societate, educaţia se preocupă, în aceeaşi măsură, de formarea personalităţii care va permite fiecărui om
să asimileze în mod creator realizările sociale.
Prin caracterul său uman, educaţia este o acţiune care se desfăşoară în mod conştient în
conformitate cu finalităţile stabilite în prealabil, are un sens intenţional care vizează un rezultat bine
conturat. În procesul acţiunii, subiectul (agentul) urmăreşte un scop anticipat sub forma unui proiect.
În cadrul educaţiei, oamenii planifică în plan mental ceea ce ulterior vor desfăşura în mod concret,
sunt animaţi de anumite intenţii, procedează în conformitate cu o anumită comandă socială, se conduc
după anumite principii şi norme, deci totul este organizat şi programat, nimic nu se întâmplă haotic, totul
este direcţionat. Formularea explicită a scopului este deosebit de relevantă pentru demersul evaluativ.
Asistăm astăzi la o deplasare a accentului de la „a învăţa pentru a şti” la „a învăţa pentru a acţiona”, la o
schimbare de viziune şi de stil didactic, la aplicarea unui nou sistem de evaluare.
Atât educaţia cât şi familia trebuie să urmărească acelaşi scop: formarea personalităţii copiilor în
vederea integrării sale în viaţa socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învăţarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că
indiferenţa familiei faţă de însuşirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este o crimă.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de
acasă.
Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil
şi părinţi, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului, aşa precum spunea psihologul Oana Maria Udrea.
Părinţii sunt modele pentru copil. Va fi ineficient să atragem atenţia copilului să nu mai ţipe spre
exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. De asemenea cea mai preţioasă recompensă pentru
copil nu este cea materială, ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o
faptă bună.
,,Copiii devin ceea ce le spunem noi că sunt”. Larry Fields.
Ca adult, sesizezi uneori că, în situaţii-limită reacţionezi cum nu te aşteptai, sau de cele mai multe
ori reacţionezi după modelul care ţi-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinţii. Modelul
părinţilor se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacţiona aşa cum a văzut la mama
sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii,
trebuie mai întâi să ne educăm pe noi înşine, părinţii.. Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către
proprii noştri copii.
Familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi, componente şi reguli structurale. Cele mai
importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o fiinţă umană. Ceea ce cred
părinţii despre viaţă şi împlinirea ei va determina felul în care îşi vor creşte copiii.
Modul în care ne creştem copiii, contribuie la formarea concepţiei acestora despre ei înşişi. Acest
aspect este de o importanţă enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepţia pe
care o au aceştia despre ei înşişi. Toate opţiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
Copiii sunt foarte drăgălaşi, plini de energie dar uneori obositori. Să te ocupi de educarea lor poate
fi o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente când te simţi depăşit de situaţie şi nu găseşti
soluţii privind comportamentul inacceptabil al copilului.
În general părinţii consideră educarea copilului lor ca fiind dificilă pentru simplu motiv că aceştia
nu ascultă de observaţiile făcute de ei sau datorită faptului că prezintă un comportament total inadecvat.
Astfel există cazuri când părinţii ajung să îşi urască proprii copii datorită comportamentului lor
inacceptabil. Doar că efectul este că, părintele urăşte propriul copil, iar copilul ajunge să se urască pe
sine. Dacă părintele nu se aşteaptă la ,,nimic bun” de la copilul său, copilul îşi va crea aceeaşi impresie

275
negativă despre el şi într-adevăr nu va ieşi nimic bun. În plus, părintele va fi nervos, frustrat, neputincios,
dezamăgit, iar copilul va prezenta pe lângă toate acestea şi probleme emoţionale.
Îndrumarea pozitivă e mai plăcută şi te ajută să îţi atingi mai repede scopul decât cea negativă.
Lăudând şi acordând atenţie copilului avem mai mult succes decât certându-l şi pedepsindu-l. Dacă
îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.
,,Sădeşte un gând şi vei culege o acţiune; Sădeşte o acţiune şi vei culege un obicei; Sădeşte un
obicei şi vei culege un caracter; Sădeşte un caracter şi vei culege un destin.” Samuel Smiles

Bibliografie:
,,Procedee de îmbunătăţire a comunicării între părinţi şi copii”, Bakker I, Janssen H, Bucureşti,
1998.
,,Teoria şi metodologia evaluării”, Cucoş C, Iaşi, 2008.

276
 Cei șapte ani de acasă

Prof. CĂPUZARU ALINA MARIANA

LICEUL TEHNOLOGIC DACIA PITEȘTI

,, Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Semnificația cifrei șapte, așa cum apare în Dicţionarul de simboluri - Jean Chevalier, Alain
Gheerbrant, ,,numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al
unui dinamism total”, ne duce cu gândul la cât de importantă este această perioadă de șapte ani din viața
unui om .
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Chiar dacă părinţii îşi petrec din ce în
ce mai puţin timp alături de copiii lor, nu trebuie să uite că unele cuvinte cum ar fi ,,bună ziua’’, ,,te rog
frumos’’, ,,mulțumesc’’, și ,,pardon’’ și tot ceea ce ține de formulele de politeţe se învăță în cei șapte ani
de acasă. ,,Ai o viață întreagă ca să tot muncești, dar copiii nu sunt mici decât o singură dată.’’
proverb polonez.
Acasă, copii trebuie să învețe să fie onești, punctuali și muncitori, să fie solidari cu prietenii și să-i
respecte pe cei în vârstă și pe profesori. Deasemenea, acasă copii învață să trăiască într-un mediu curat, să
nu mănânce cu gura plină, să arunce deșeurile la gunoi, să nu se bată.
La școală copii învață limbi străine, matematică, istorie, geografie,științe și sport. La școală ei
completează ceea ce au dobândit acasă de la părinți. Cu toate că percepția părinților despre educație este
destul de diferită, în realitate rolul școlii în viața oricărui copil este foarte important, reușind astfel să il
pregătească pentru nevoile vieții de adult.
Educați depinde de relația afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare al copilului,
valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului. Părinții sunt modele pentru copil, el
imită ceea ce vede și aude în jurul lui..
Cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este cea materială, ci exprimarea mulțumirii și
bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. Copii trebuie să fie lăudați și încurajați tot
timpul. ! Trebuie iubiți indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă
natură! Nu trebuie să glumim pe seama lui, să îi punem porecle și să nu uităm să îi spunem zilnic că il
iubim, demonstrându-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, îmbrățișări etc.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Trebuie stabilite și impuse
anumite reguli. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune . Comunicarea
rămâne secretul unei relații solide între părinți și copii, dacă nu există comunicare, atunci apar și
problemele.
,,Copiii devin ceea ce le spunem noi că sunt”. Larry Fields.
În concluzie, expresia ,,Temelia bunei creșterii se pune în familie’’ rămâne valabilă, deoarece a
petrece cât mai mult timp cu micuțul tău înseamnă să fii un părinte implicat și devotat, iar cei șapte ani de
acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el!

,,Daca ești cuviincioasă Și la școală, negreșit,

Și te porți frumos mereu, Tu să fii sârguincioasă,
Că ai șapte ani de-acasă, Să-nveți ce n-ai reușit,
Să-și dea seama, nu e greu........ In cei șapte ani de-acasă!’’
(Aurora Luchian- Cei șapte ani de
acasă)

277
 Bibliografie /sitografie :
Bakker I, Janssen H, ,,Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii”,
București, 1998;
Ciofu Carmen, ,,Interacţiunea părinţi-copii”, Editura Medicală Amaltea, 1998 ;
Vrăsmaş Ecaterina Adina, ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis,
Bucureşti, 2002;
http://www.utilecopii.ro/articole/divertisment/citate-despre-copii-si-parinti
http://www.copilul.ro/poezii/alte-poezii-pentru-copii/Cei-sapte-ani-de-acasa

278
 7 ANI DE ACASA – MITUL COPIILOR EDUCATI

Prof. înv. primar Caraconcea Cristina Elena

Școala Gimnazială "Mircea cel Bătrân", Giurgiu

Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Când
spunem că un copil are “cei șapte ani de-acasă”, ne gândim la un copil bine crescut care știe să salute, să
spună:“te rog!” și “mulțumesc!”, care știe să respecte și se comporte civilizat cu cei din jur. Spunem : "are
cei 7 ani de acasă" pentru că petrece primii ani din viață acasă, cel mai mult timp este petrecut în familie.
Copiii din ziua de azi ʺpleacăˮ de acasă fără cei ˮ7 aniˮ. Trecând peste realitatea că nu prea mai
există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult
mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest
mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare
decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia
normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să
confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Deși părinții, încă de mici, le insuflă acestora bunele maniere, sub diferite forme, ei parcă ˮrefuzăˮ
să primească orice sfat, nu țin cont de nicio opinie. Sunt independenți și au o personalitate foarte
puternică.
Cu toate acestea, ce pot învăța copiii în cei șapte ani? Pot avea deprinderi de autoservire, de ordine,
de igienă, curățenie și exprimarea propriilor nevoi, pot exterioriza trăiri, sentimente și emoții atât pozitive,
cât și negative. De asemenea, deprinderi de bune maniere și comportament. Limbajul poate fi corect
transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părțile de vorbire). În cadrul familiei se
pune accent în primii ani de viață pe modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări
ale mediului înconjurător: fie că este certat de cineva, sau i se ia jucăria de către alt copil, sau nu primește
cadoul dorit, etc. Trebuie să existe consecvență în realizarea unei sarcini, să se pună accent pe
concentrarea atenției, perseverență în realizarea uneri sarcini. Atunci când vrea să facă ceva să se aleagă
corect motivele și motivațiile. Comportamentul părinților este copiat de copii încă din primii ani de viață,
este deci responsabilitatea acestora să le insufle respect, bune maniere copiilor.
Părinţii încep să-şi dea seama de rolul lor de “educatori” abia când copilul are doi ani, când cel mic
începe să vorbească şi să se hrănească singur, deoarece se constată că de cele mai multe ori, masa este
terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului, care începe să-şi descopere autonomia, şi
regulile pe care i le impun treptat adulţii. Pe de altă parte, copiii au, începând de la patru-cinci ani, o mare
dorinţă de a-i imita pe cei din jur, de a prelua reacţii comportamentale, pentru că sunt deprinse regulile de
bază ale comportamentului la masă, abia atunci când va începe să folosească tacâmurile, şerveţelul să se
şteargă la gură, să întrebe dacă poate să se ridice de la masă, iar în momentul în care i se va spune „nu
face asta!” sau „să faci aşa!”, copilul se va revolta şi va încerca să facă exact opusul, tocmai pentru a testa
limitele permisivităţii părinţilor sau ale anturajului. Credem că din această cauză, pedopsihologii
recomandă părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să le impună un anumit
model. Chiar deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă fragedă, atunci când
copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari, deoarece, pentru a-i adapta pe cei
mici la algoritmul politeţei în cadrul familiei, psihologii le recomandă părinţilor să impună un anumit
„ritm al familiei”, pe care toată lumea, inclusiv părinţii, trebuie să îl respecte. Să reţinem faptul că o masă
cu întreaga familie pe săptămână, de la care niciun membru să nu lipsească, poate constitui o excelentă
şcoală de bune maniere pentru cei mai mici membri ai familiei, pentru că atunci se învaţă, practic, cum
trebuie să stea la masă, cum să mănânce, cum să se comporte în situaţia respectivă, când poate să
vorbească, să înveţe să-i asculte pe ceilalţi, cum să se folosească de tacâmuri, să utilizeze formule de
politeţe.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. http://www.desprecopii.com
279
3. www.didactic.ro
4. www.copilul.ro
5. http://www.suntparinte.ro

280
 Cei șapte ani de acasă

Prof.înv.primar Cârstocea Melania

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi
pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile
decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte
din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se
raportează la lumea din jur. Primii ani din viaţă influențează comportamentul viitor al copilului şi, nu în
puţine cazuri, chiar a viitorului adult.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la
2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Este necesar să fixăm limite,
întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se
cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces
de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia
corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la
cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu
281
este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată
când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
În perioada ,,celor șapte ani de acasă”, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă
şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl
învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi
timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc
uneori, darămite copiii.

282
 FAMILIA-nucleul civilizației
Horațiu Mălăele

Prof.Catană Doina-Școala Gimnazială Garvăn

“Copilăria arată omul,după cum dimineața arată ziua.”

(Proverb englezesc)
Nu întâmplător am ales acest proverb,de fapt alesesem altul,dar acesta am simțit că mă
caracterizează.În acest articol nu aș vrea să scriu despre reguli, despre cum ar trebui crescuți copii sau să
dau sfaturi,la asta ne pricepem cel mai bine.
Aș vrea să vă împărtășesc câteva momente din copilăria mea,care zic eu că au contribuit mult la o
bună educație,despre modul în care am fost crescută și câtă valoare pot avea cei șapte ani de acasă.
Am deschis ochii în niște cămăruțe mici,undeva într-un sat din județul Tulcea,iar prima imagine
care îmi apare acum în minte este a bunicii mele,o bătrânică suavă,cu un glas dulce.Această ființă
minunată m-a crescut cu drag,de la primele gângureli până să merg la școală.Anii aceștia și-au pus
amprenta asupra mea,bunica nu mi-a impus reguli stricte,ea m-a învățat lucruri folositoare în viață.
Mereu îmi spunea “Cu un bună ziua sau un sărut mâna vei avea de câstigat în viața” sau “Să
vorbești frumos,Doamne –Doamne te privește mereu,să nu Îl superi”,cuvinte frumoase,rămase întipărite
în mintea mea.Mi-a insuflat mereu gânduri bune,m-a facut să am un suflet bun,să nu mă cert,să nu
urăsc.M-a învățat ce-i respectul,să fiu cu frică de Dumnezeu,să apreciez tot ceea ce mă înconjoară și să
fiu mulțumită de cât am.
Acești ani m-au transformat în omul care sunt astăzi,un om responsabil, respectuos și luptător,sunt
mândră de ceea ce am realizat pâna acum,de faptul că nu am avut nici un reproș de nicăieri și că nu am
dezamăgit pe nimeni,toate astea se datorează unei bune educații,contribuția bunicii mele,pentru asta îi
multumesc.Ar fi multe de povestit,acesta e esențialul,cei șapte ani de acasă contează foarte mult.

“Copilăria e cadoul pe care ni-l dă viața!”

283
 Cei șapte ani de acasă

Prof. Catană Ion Florin

Prof. Catană Elena Mirabela
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Cei şapte ani de acasă se referă în primul rând la nivelul de educaţie şi socializare al copilului şi,
binenţeles, la ceea ce înseamnă primii paşi spre această educaţie pe care trebuie să ţi-i dirijeze părinţii, iar
tu, în calitate de copil, începi achiziţiile. Nu este uşor să oferi educaţie unui copil, dar este aproape
obligatoriu. Procesul acesta de socializare, de deprindere trebuie să înceapă de la o vârstă cât mai mică.
Amprenta acestor educaţii trebuie să se vadă în evoluţia ulterioară a copilului şi a personalităţii lui.
Socializarea poate fi definită ca un proces de comunicare interactivă a valorilor, normelor si
metodelor de comportament specifice unui grup sau unei societati, desfasurat in evolutia individului pe
parcursul intregii sale vieti. Socializarea este realizata in modalitati diferite, de oameni diferiti si intr-o
varietate de contexte sociale.. Procesul socializarii il formeaza pe individ pentru stimuli sociali si ii
dezvolta deprinderile si constiinta asumarii obligatiilor sociale.
„Cei şapte ani de acasă„ (socializarea primară) se leagă în primul rând de educaţia pe care o
primeşte fiecare acasă. Acum nu prea se mai poartă, pentru că foarte mulţi părinţi pleacă şi lasă copii de
doi sau trei ani la bunici, la mătuşi. Or, cei şapte ani de acasă înseamnă ca o familie să fie întreagă,
părinţii să-şi educe copiii, pentru a avea un simţ, respect, corectitudine: să nu furi, să nu jigneşti.
Societatea noastră duce lipsă de aceşti şapte ani de acasă, iar urmările sunt negative. Cei şapte ani de
acasă reprezintă o bază a educaţiei.
„Cei şapte ani de acasă„ sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al
doilea rând. Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să
facă deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai tarziu. Este
nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai
târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face
drumul în viaţă mai târziu.

284
 Familia și importanța celor 7 ani de acasa

Prof.Tudor Adelina Mihaela

Grădiniţa cu P.P.nr.22, Drobeta Turnu Severin
Cei 7 ani de acasa reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor in prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţţin că regulile de comportament si educaţie oferite in primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Specialiştii in psihologia copilului au afirmat că parintii nu acordă importanţa necesară educaţiei
copilului. Un tânar are nevoie sa îşii cunoasă propria personalitate si să fie conştient de poziţia pe care o
ocupă in societate. Prin inţelegerea exactă a elementelor care contribuie la dezvoltarea unui copil,
părintele poate sa controleze modul in care acesta îşi formează personalitatea.
Părinţii trebuie să răspundă nevoilor copiilor, in special cele emoţionale, care se concretizează in
dorinţa de a fi ascultaţi, ingrijiţi si apreciaţi. In funcţie de vârsta şi nivelul de dezvoltare al acestuia,
atitudinea părinţilor trebuie să fie corespunzatoare.A acorda atenţia necesară unui copil de doi ani
presupune mai multe eforturi din partea parintelui.
Acesta trebuie sa ii cunoască bine comportamentul si sa ii inţeleagă stările. Fie că este obosit sau ii
este foame, s-a lovit sau are nevoie de ateţtie, bebeluşul are nevoie de ingrijire continuă.
Pentru a putea percepe sentimentele copilului, părintele trebuie să fie capabil să transmită propriile
lui emţtii. Uneori este greu să inţelegem dorinţele celor mici si explicaţiile lor nu ne lamuresc. O analiză
mai atentă a situaţiei, a mediului in care trăiesc, a pasiunilor lui sau a persoanelor cu care interacţionează
ne poate lamuri. Chiar dacă sunt sinceri, aceştia trebuie să fie stimulaţi să-şi mărturisească gândurile.
Educţtia copilului este o provocare pentru orice părinte. Dacă invăţăm să facem o reprezentare clară
şi complexă a ţelului pe care vrem să il atingem atunci situaţiile pot fi mai simplu de abordat. Greşelile nu
trebuie să ne descurajeze. Mai devreme sau mai târziu vom ajunge să ne inţelegem copiii si să le acordăm
sprijinul necesar. Experienţa ne ajută să devenim părinţi mai buni şi să preluăm exemple din propria
educaţie.
Lumea nu este perfectă şi nici noi nu suntem părinţi perfecţi. Trebuie să avem grijă să nu
transmitem frustrările si nemulţumirile noastre. Defectele noastre trebuie să fie exemple negative pentru
copil iar calitătile noastre sa constituie un model demn de urmat. Ideea principală este să determinăm
sursa nemulţumirilor care ne afectează şi să ne controlăm atitudinea. Echilibrul este trăsătura perfecta care
defineşte educaţia copilului.
Dilema cu privire la cât de corect este realizată educaţia unui tânăr a fost dezbatută de foarte mulţi
psihologi. Părerea comună este aceea ăa fiecare cuplu trebuie să aplice metodele care se potrivesc
personalităţii copilului. Nu exista o lege strictă ci doar sfaturi care trebuie mai intâi analizate şi apoi
aplicate.
Familia promovează diferite valori care sunt transmise celor mici si care, la randul lor, le vor
transmite familiei pe care ţi-o vor intemeia. Copiii nu au nevoie de părinţi ideali; ei iţi doresc ca aceştia să
le reflecte dorinţele şi să le inţeleagă nemulţumirile, să ii ajute când sunt nelămuriţi si să îi aprecieze
atunci când merită. Schimbul reciproc de opinii pune bazele unei legături sincere intre părinţi şi copii şi îi
ajută să se cunoască mai bine.
Este esenţial să constientiăm că eşecurile noastre constituie un motiv de a ii incuraja pe tineri să
lupte pentru atingerea ţelurilor si să nu işi părăsească niciodată idealurile. În ciuda eforturilor noastre,
există situaţii care ne depăşesc dar care ne ajuta sa realizam ca, uneori , dezamagirile ne transforma in
oameni mai puternici. Mediul pe care il asiguram copiilor nostri este oglindirea dorintelor si aspiratiilor
noastre.
Părinţii trebuie să se concentreze asupra modului in care se desfasoaăa comunicarea in familie,
asupra felului in care copilul isi manifesta interesul sau dezinteresul cu privire la propunerile sau regulile
care se aplica in casa. Trebuie sa isi lase nemultumirile deoparte atunci cand discuta cu fiii lor si sa isi
canalizeze intreaga atentie asupra lor. Orice cuvant spus acestora transmite nu doar ideile parintilor ci si
sentimentele lor
Copiii au nevoie de reflectarea corecta a sentimentelor, nu doar pentru a intelege definirea lor, ci
pentru a isi cunoaste propria personalitate. Pentru a contribui cat mai corect la dezvoltarea lor, parintii

285
trebuie sa le impartaseasca sentimentele. Fie ca este vorba de entuziasm sau tristete, nervozitate sau
resemnare, reflectarea emotiilor contribuie la educatia acestuia.
Atunci când trec prin perioade de stres si schimbari, cand intampina o greutate sau sunt dezamagiti,
tinerii au nevoie de cineva care sa le inteleaga sentimentele si sa le transmita ideea ca totul face parte din
cursul normal al vietii. Prin definirea si reprezentarea acestor sentimente un copil devine constient de
persoana lui si de locul pe care il ocupa in societate.
Este foarte important sa il invatam ca sentimentul de ura poate fi exprimat si tolerat. Cand cineva isi
manifesta ura, orice persoana tinde instinctual sa se apere. Daca intelegeti ca acest sentiment este normal,
in cazul in care se incadreaza in limite, atunci veti fi capabili sa va faceti copilul sa inteleaga puterea de a
tolera si de a iubi. Prin absorbirea urii copilului dumneavoastra va educati copilul sa controleze acest
sentiment, sa il inteleaga si sa adopte o atitudine pozitiva fata de cei care o manifesta.
Pentru a fi capabil sa interactionezi cu ceilalti este necesar nu doar sa supravietuiesti, ci sa traiesti
intr-un mod care sa iti asigure fericirea si multumirea ca existi. Este important a invata un copil valoarea
relatiilor interumane si importanta interactionarii cu ceilalti. Parintii trebuie sa le prezinte copiilor
avantajele intemeierii unei familii si influenta celor pe care ii iubeste asupra modului in care gandeste si
se dezvolta.
Baietii si fetele trebuie sa beneficieze de o educatie care sa le permita sa inteleaga importanta
sentimentului de iubire. Prin sentimentele pe care le transmit acestora parintii, copiii vor invata sa simta si
sa transmita la randul lor emotiile. Nu doar parintii trebuie sa aiba grija de copil, acesta trebuie sa fie lasat
sa isi manifeste propria grija fata de ei. Permitand tanarului sa ofere, acesta va invata sa aprecieze ceea ce
i se ofera.
Nu exista parinti perfecti asa cum nu exista copii perfecti. In fiecare interactiune a noastra cu ceilalti
putem sa adoptam atitudinea gresita. Cautarea unui echilibru si incercarea de a fi cat mai buni in ceea ce
facem ne poate asigura succesul in educatia copilului.
10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani
1. Învaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabileţte ţi impune reguli si limite in comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide intre părinţi şi copii;
limitează timpul petrecut la televizor sau calculator si concentrează-te in educaţia lui pe arta conversaţiei!
4. . Învaţă-l să iubească lectura si cărţile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi,
treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i
copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin.
6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund"
si concentreaza-te pe disciplina pozitiva!
7. . Învaţă-l să işi exprime emoţii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale
pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate.
8. . Învaţă-l să spună mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la
tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de
acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de
performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i
zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari
etc.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Ed5. www.copii.ro 6. www.scribd.com

286
 Cei șapte ani de acasă

Prof. înv. preșcolar: Cepoiu Ionela

GPN. nr.4 Cheia- Măneciu

Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.
. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
287
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-I permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce
a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne
implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului.

Bibliografie: ,,
Teoria si metodologia evaluarii”, Cucos Constantin,Iasi ,2008.
,,Procedee de imbunatatire a comunicarii intre parinti si copii”- Bakker I , Janssen - Bucuresti,
1998.

288
 „Bunele maniere pentru cei mici”

Prof. Cerasela Campanu

GPN Nr. 1 Margineni, jud. Bacau

ARGUMENT
„Manners make man”(Comportamentul îl face pe om) – este celebra inscripţie gravată pe faţada
clădirii de la New College din Oxford, care cuprinde în câteva cuvinte calitatea cea mai de preţ pe care
trebuie să o aibă fiecare om, aceea de a fi manierat.
Se afirmă din ce în ce mai des că în vremurile pe care le trăim au început să se altereze tot mai
mult valorile tradiţionale. Continuăm să trăim într-o lume în care în discoteci tinerii dansează pe mese,
alţii pornesc noaptea pe motociclete cu casetofoane date la maxim de unde răsună o muzică neplăcută,
raşi în cap sau cu plete, o lume în care tânărul nu mai oferă locul în autobuz celui mai învârstă ci, din
contră îl împinge la urcare pentru a-şi croi primul loc, etc. - o lume pe care noi nu o înţelegem şi care ne
dă senzaţia că înnebunim pe zi ce trece.
În astfel de condiţii, mai merită să ne preocupăm de bunele maniere? Răspunsul e unul singur:
buna creştere nu este şi nu va deveni niciodată inutilă, pentru că ea îl face pe om să se respecte în primul
rând pe sine ca apoi să-i poată respecta pe cei din jur.
Alterarea comportamentului îşi află rădăcinile în etapa de vârstă preşcolară. O tot mai mare
libertate a copiilor, lipsa de supraveghere intenţionată şi conştientă din partea părinţilor, par să fie cauzele
cele mai frecvente generatoare ale comportamentului nedorit la copil.
Pornind de la aceste consideraţii şi de la faptul că educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l
învăţa să scrie, să citească şi să calculeze, ci şi la învăţarea felului în care trebuie să se comporte cu
ceilalţi, am ales introducerea unei activităţi opţionale care să pună bazele unui comportament adecvat,
adică a bunelor maniere – acestea fiind cheia către succesul social.

ARIA CURRICULARĂ: Opţional la nivelul mai multor arii curriculare

CATEGORII DE ATIVITĂŢI IMPLICATE:

Educaţie pentru societate
Educarea limbajului
Educaţie muzicală
Cunoaşterea mediului
Activităţi practice şi elemente de activitate casnică
OBIECTIVE CADRU
Cunoaşterea şi respectarea normelor de comportare în societate; educarea abilităţii de a intra în
relaţie cu ceilalţi;
Educarea trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter şi formarea unei atitudini pozitive faţă de sine şi
faţă de ceilalţi;
Dezvoltarea exprimării orale, înţelegerea şi utilizarea corectă a semnificaţiilor structurilor verbale
orale;
Formarea şi exersarea unor deprinderi de îngrijire şi ocrotire a mediului înconjurător, în vederea
educării unei atitudini pozitive faţă de acesta;
Formarea deprinderilor practic-gospodăreşti, folosirea cuvintelor şi expresiilor specifice acestora;
Formarea capacităţilor de exprimare prin muzică.

OBIECTIVE DE REFERINŢĂ
Să cunoască şi să respecte normele necesare integrării în viaţa socială, precum şi reguli de securitate
personală;
Să-şi adapteze comportamentul propriu la cerinţele grupului în care trăieşte (familie, grădiniţă,
grupul de joacă);
Să aprecieze în situaţii concrete unele comportamente şi atitudini în raport cu norme prestabilite şi
cunoscute;

289
 Să trăiască în relaţiile cu cei din jur stări afective pozitive, să manifeste prietenie, toleranţă,
armonie, concomitent cu învăţarea autocontrolului;
Să înţeleagă şi să transmită mesaje simple; să reacţioneze la acestea;
Să audieze cu atenţie un text, să reţină ideile acestuia şi să demonstreze că l-a înţeles;
Să aplice norme de comportare specifice asigurării sănătăţii şi protecţiei omului;
Să dobândească comportamente şi atitudini igienice corecte faţă de propria persoană şi faţă de alte
fiinţe şi obiecte;
Să capete abilitatea de a intra în relaţie cu cei din jur, respectând norme de comportament corect şi
util celorlalţi;
Să cânte cu dezinvoltură cântece pentru copii.
EVALUARE
Evaluarea finală se va realiza în luna mai a anului curent prin jocul didactic „ABC-ul bunelor
maniere”, care are următoarele obiective:
să conştientizeze consecinţele pozitive şi negative ale actelor sale asupra sa şi asupra celorlalţi;
să manifeste comportamente pozitive în relaţiile de grup;
să dezaprobe atitudinile negative şi comportamentul necuviincios.

Bibliografie
• Mușata Bocoș, Horațiu C. Catalano, Elena Mihai, Smaranda Florean (2008). ,,Step by
Step, un brand educațional de succes” Editura Karuna Bistrița
• A.Lovinescu (1968) ,, Elemente distractive în activitățile obligatorii din grădiniță” Editura
Didactică și Pedagogică, București
• Viorica Preda (2000).,,Educația pentru știință în grădiniță” Editura Compania, București.

290
 Cei șapte ani de acasă!

prof. Cernăuțan Zamfira,

Școala Gimnazială Constantin Tomescu, Pleșești, Suceava
„Bunul simț e geniul umanității” (Goethe)

De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere și bunul simț îi lipsesc cu desăvârșire,
spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Plecând de la definiția Dicționarului explicativ al limbii
române expresia „a nu avea cei șapte ani de acasă” înseamnă „a fi prost crescut”. În general, expresia
„cei şapte ani de acasă“ este folosită pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume: la
școală, la medic, la teatru, la film, etc. Psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici
au parte în familie, defineşte în mare măsură viitorul adult. Educația unui copil nu se limitează doar la a-l
învăța să scrie, să citeasca sau să calculeze. El trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta
e răspunderea părinților. Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui
în societate și nu numai.
Cei șapte ani de acasă îi dobândești în familie, iar această realitate reprezintă o responsabilitate
majoră a părinților. De ei depinde ca elevul de astăzi, adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi
asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Expresia de „bună creştere”
o înțelegem prin definiția pe care părinții i-o dau. Atât societatea cât şi educația fiecărui părinte determină
definiţia celor „şapte ani de acasă”. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că
ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu
i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă, etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi
exprime emoţiile fără teamă, să le ofere atenție, să comunice cu aceștia făcându-i să se simtă importanți și
responsabili. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze
corespunzător spaţiul, să le dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să
interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de
urmat pentru că toți copii imită comportamentul celor mari.
La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind
mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile
de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel
al familiei.
Atât grădinița cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Indiferența familiei față de însușirea
de către propriul copil al unor valori morale, pozitive, îl afectează pe acesta. Educația, bunele maniere,
bunul simț, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și părinți,
specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului.
Calitatea educației primite în familie, cei ”șapte ani de acasă”, depinde îndeosebi de nivelul educației
părinților și a membrilor familiei, care vin în contact cu copilul, în special sub aspect moral,
comportamental. În familie învățăm să fim umani. Acasă este locul unde crești, te dezvolți și unde se pun
bazele viitorului tău ca om. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia pentru adaptarea
copilului în societate. Când spunem că un copil are “cei șapte ani de acasă”, ne gândim la un copil bine
crescut care știe să salute, sa spună: “te rog !” și “ multumesc!”, care știe să respecte și să se comporte
civilizat cu cei din jur.
Părinții au o foarte mare influență asupra comportamentului copiilor în primii 7 ani de viață, când le
transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate,
acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților
învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de
respect la rândul său.
291
Bibliografie:
1. Constantin Cucoș - Psihopedagogie, Ed. Polirom, 2009
2. Dicționarul explicativ al limbii române
3. www.didactic.ro
4. http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa-317519.html
5. http://www.cich.ca/French/PDFFiles/FirstYearsFREWEB.pdf

292
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!

Prof. CERNUCAN LORENA

,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total.”(Chevalier, Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii care înseamnă
încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a şaptea şi o
transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă, de rugă, de
plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald şi ocrotitor
al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se realizează continuu,
aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi,
rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa
caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea
nu trebuie să se confunde cu o ”cocoloşire de cloşcă” pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea
repede aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7
culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm
cu energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de
podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării
albastre şi nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul
cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii
care ne luminează sufletele.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este
melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale
Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă
este respectat. Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se
,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de
ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă
atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un
lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci
doar o monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi
sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile
parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-
l păstrăm, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară
iertare când a greşit.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă
ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de
Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea
de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de
moş Ene.
Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a
şcolii.

293
 Cei șapte ani de acasă
(Din suflet, pentru mama!)

Prof. Teodora Ceti

Colegiul Național „Mihai Eminescu”, Constanța

„Îmi iubesc mama la fel cum copacii iubesc apa și soarele - ea mă ajută să cresc, să prosper și să
ating cele mai mărețe înălțimi.”
Terri Guillemets
În viață ne însoțesc tot felul de oameni: oameni care ne luminează fiecare zi cu vorbele, cu gesturile
și gândurile lor, oameni care ne dau o senzație permanentă de disconfort, oameni care ne înveselesc, care
ne întristează, care ne provoacă….În viață întâlnim oameni cu diferite ocupații: cizmari, vânzători,
bucătari, profesori, farmaciști, mecanici, instalatori, medici. Fără să fim pe deplin conștienți, fiecare din ei
contribuie la formarea noastră ca oameni!
Dar dintre toți oamenii cu care ne intersectăm existența cei care ne influențează în cea mai mare
măsură sunt cei mai apropiați, părinții, familia.
Familia rămâne o permanență, un reper, un loc de întoarcere. Datorită familiei devenim ceea ce
suntem, deoarece în interiorul ei ne formăm cele mai importante structuri: politețea, punctualitatea,
ordinea, grija față de cei dragi, răbdarea, demnitatea, “cei șapte ani de acasă”, iar ultima, dar nu cea din
urmă, iertarea. Familia este ca o casă, construită cărămidă cu cărămidă, zugrăvită cu armonie, înțelegere,
comunicare, respect și, cel mai de preț lucru, dragoste! În felul acesta îi dăm culoare zi de zi!
Baza formării comportamentului unui copil este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care
părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre
învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care
se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Realizează că părinţii îi
acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă,
bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model, prin exemplul personal) şi mesajul din spatele frazelor care i se
spun: principii, ordine, atribuiri, programe şi permisiuni.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. Treptat are loc
o restructurare a programului zilnic, cu alte repere orare, cu alte activități, cu alt cadru de desfășurare al
activităţilor.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc „cei șapte ani
de acasă”…..
Se spune doar că politețea nu costă nimic dar cumpără orice!
Să ne întoarcem deci, mereu privirea, sufletul și amintirile către casa copilăriei nostre și către primii
ani ai vieții!

294
 CEI SAPTE ANI DE ACASA – OGLINDA EDUCATIEI SI A
PERSONALITATII

Institutor Chatzidimitriou Georgiana

Vorbind despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei 7 ani de acasă, ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care
se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi nu numai .
Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Cand facem referire la expresia „cei sapte ani de acasa”, nu ne referim doar la acele semne
exterioare de respect caracterizate drept politete, ci la o intreaga suita de obiceiuri sanatoase pe care, daca
un copil le va deprinde acum, le va practica ulterior pe parcursul intregii sale vieti.
În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări
care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic
capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un
mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va
căpăta trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.
Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe
autoritate şi respect.
Un copil agitat, hiperactiv, nervos, poate fi un rezultat al unei atmosfere familiale incarcate,
tensionate . Copiii preiau in comportamentul lor ceea ce vad si aud in casa. Ca parinti, este de preferat sa
evitam vocile ridicate, tensiunea, nemultumirile exprimate in mod violent, reprosurile sau cuvintele urate.
Chiar daca a doua zi acestea nu se vad neaparat in comportamentul copilului, cu timpul isi vor pune
amprenta asupra personalitatii lui de mai tarziu. Orice discutie aprinsa sau zgomotoasa ii vor crea
impresia ca totul se rezolva prin confruntare, violenta, cearta.
Sintetizand, se pot creiona, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim :
• Salutul – cea dintai normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
• Comportamentul in public si cu prietenii - manierele nu se demonstrează doar în preajma
adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe
cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte.
Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor
specifice vârstei lui.
• Manierele la masă : O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
• Asumarea si recunoasterea greselilor : pentru ca un copil sa utilizeze in vocabularul sau
expresiile magice : „te rog frumos”, „Îmi pare rău” , „Scuza-ma”, el trebuie sa le auda de la adultii care il
inconjoara.
• Tact si toleranta: un copil care are cei sapte ani de acasa, nu va descalifica, nu va rade si nu va
trata diferentiat pe cineva cu dizabilitati fizice, situatie familiala sau meteriala deficitara.

295
 Cei șapte ani de acasă-cheia unui viitor fericit

CHELARU GEORGIANA

Educarea unui copil poate fi asemănată cu o frumoasă călătorie care, în același timp, prezintă și
unele dificultăți. Această călătorie figurativă pe care un părinte o parcurge alături de copilul său, trebuie
să fie o călătorie în care părintele îi oferă încurajare în orice pas, îndrumare, dar, cel mai important, acesta
trebuie să-i ofere toată iubirea de care dispune.
Pentru a reuși cu adevărat în viață și a fi fericiți, copiii trebuie să-și formeze un sistem de valori
morale și etice învățând, astfel, să discearnă între bine și rău. Părintele este singurul care poate să facă
acest lucru real în primii ani de viață al acestuia.
Un alt lucru care contribuie la buna-creștere și buna-funcționare a unui copil o reprezintă exemplul
pe care un părinte i-l oferă acestuia. Nu poți pretinde bunătate de la un copil dacă tu, ca și părinte, nu
dovedești că bunătatea te caracterizează. Acest lucru e foarte important deoarece nimic nu influențează
mai mult viața unui copil decât exemplul părinților lor.
Valorile, interesele, idealurile sau aspirațiile tale se reflectă nu numai în cuvinte, ci și în fapte. Încă
de când sunt foarte mici, copiii învață observându-și cu atenție părinții. Ei văd care sunt lucrurile
importante pentru părinții lor și, de cele mai multe ori, aceste lucruri devin importante și pentru ei. De
pildă, dacă un copil observă că părintele său este dispus să ofere ajutor unei persoane, este dispus să facă
sacrificii pentru binele altora, vorbește pozitiv și cu blândețe despre cei din jur, cu siguranță acest
comportament îl va caracteriza pe viitor și pe el, fiind dispus să-și ajute colegii, vecinii și oamenii care il
înconjoară.
Însă, în prezent, din cauza locului de muncă, a sarcinilor solicitante sau a altor activități care le
consumă timpul și energia, părinții sunte tentați să lase educația și instruirea copiilor lor pe seama altora,
de obicei, a profesorilor, a educatorilor și a bunicilor. Totuși, un părinte nu trebuie să uite niciodată că
iubirea și grija pe care o arătă față de copiii lor nu o arată nici o altă persoană în aceeași măsură și, chiar
dacă primesc toate aceste lucruri, dragostea părinților nu se aseamănă cu nimic.
Dacă, uneori, vedem în jurul nostru sau în clasa noastră un copil care nu reușește să se integreze în
colectiv din cauza unui comportamente neadecvat spunem, pe bună dreptate, că îi lipsesc cei șapte ani de
acasă.
Experiențele de mai târziu și influența anturajului completează ceea ce a învățat copilul acasă în
primii lui ani de viață. Este foarte important ca, încă din fragedă copilărie, să i se arate compasiune și
înțelegere în sânul familiei. Totodată, este important ca un copil să fie învățat să facă față sentimentelor
sale cu maturitate. Această maturitate o dobândește atunci când și el a primit iubire, atât prin gesturi, cât
și prin cuvinte și, astfel, se va dezvolta armonios pe plan mintal și emoțional.
Nu putem spune ca oferim suficientă iubire copilului nostru dacă nu petrecem timp cu acesta.
Așadar, trebuie să ne programăm activitățile pentru a petrece cât mai mult timp cu copilul nostru, citindu-
i povești, jucându-ne cu el, învățându-i lucruri utile pentru vârsta lor, deoarece numai așa putem forma un
viitor adult echilibrat din toate punctele de vedere.
Deci, dragi părinți, dacă ne dorim un viitor fericit, un viitor în care copilul nostru să fie integrat în
societate, să fie acceptat de cei din jurul lui, trebuie să gestionăm foarte bine această perioadă de șapte
ani, perioadă definitorie pentru un viitor adult fericit.

296
 IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof.înv.preșcolar CHELARU MIHAELA

GPN CERCHEZU

Cei şapte ani de-acasă consider că sunt cei mai importanţi, educaţia timpurie lasându-şi amprenta
asupra comportamentului copilului, chiar şi religia, obiceiurile familiei, nivelul de educaţie al părinţilor,
limbajul folosit în interiorul acesteia, uneori fiind imposibil de corectat în ceea ce priveşte acordul
gramatical deficitar, anumite cuvinte şi multe altele.
Cei şapte ani de-acasă însemnă credinţă în Dumnezeu, înseamnă să învăţăm, să socializăm, să ne
ajutăm semenii la nevoie, să cooperăm, să fim oameni drepţi şi pe care să te poţi baza în societate. Este
necesar ca religia şi credinţa fiecăruia să fie bine cunoscută şi definită, pentru că numai prin credinţă
putem fi mai corecţi, mai buni , mai atenţi cu cei din jur.
O zicală românescă spunea că dacă îi respecţi pe ceilalţi te respecţi practic pe tine, integrându-te
mai uşor în comunitatea din care faci parte, altfel rişti să te izolezi şi să fi un neadaptat şi un neînţeles de
cei din jur, diferiţi de tine. Să fii respectat de cei din jur este un lucru dorit şi plăcut , care îţi dă
satisfacţie, având un efect pozitiv asupra noastră a fiecăruia.
Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu
problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind
mediul în care copilul îşi desfăşoară aceste activităţi.
Modelarea personalităţii, pregătirea omului pentru integrarea socială, în mod conştient, sistematic,
organizat, se realizează în instituţii de învăţământ.
Sistemul de învăţământ este principalul subsistem al sistemului de educaţie şi se defineşte ca
ansamblu al instituţiilor specializate în proiectarea şi realizarea funcţiilor educaţiei prin conţinuturi şi
metodologii specifice, organizate formal şi nonformal.
Procesul de învăţământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de învăţământ şi este un
ansamblu de acţiuni exercitate în mod conştient şi sistematic de către educatori asupra educaţilor într-un
cadru instituţional organizat, în vederea formării personalităţii acestora în concordanţă cu cerinţele
idealului educaţional. Este cea mai înaltă formă de organizare şi desfăşurare a instruirii şi educaţiei,
determinată de prezenţa educatorului ca persoană investită de societate şi pregătită în mod special pentru
conducerea acestui proces.
Procesul de învăţământ se organizează şi se conduce în baza unor norme, legi, teze, principii
descoperite în practică şi generalizate de experienţa pozitivă a practicii educaţionale.
Principiile nu sunt elaborate subiectiv, întâmplător, după dorinţele cuiva, ci pe temeiul cunoaşterii
legilor funcţionării normale a predării şi învăţării. Ele izvorăsc din logica didactică, adică din logica
organizării optime a învăţării. Învăţarea optimă presupune respectarea mai multor legi: legea organizării
percepţiei, legi ale memoriei, uitării, exerciţiului, cauzei şi efectului, întăririi, asociaţiei, interiorizării.
Fiecare principiu exprimă anumite cerinţe care răspund unor necesităţi psihologice şi pedagogice,
prin respectarea lor, procesul de învăţământ dobândeşte temei ştiinţific, metodic, este sistemic, armonios.
Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale ar putea fi asimilat principiului
accesibilităţii şi exprimă cerinţa ca activităţile să corespundă vârstei şi particularităţii sau individualităţii
copilului. Preşcolarii se aseamănă între ei, dar fiecare are „istoria” lui, „drumul” lui concret.
Personalitatea fiecăruia se făureşte în joc, în scenarii organizate de educatoare, ţinându-se seama de
stadiul de dezvoltare atins de fiecare copil.
Copilul, luat ca entitate, e acela care „spune” educatoarei cum să-l ajute şi să-l îndrume în
activitatea de joc. Cunoscându-i bine individualitatea, educatoarea îl poate antrena diferenţiat în
activităţile comune şi libere. În acest fel, îi „procură” copilului bucurie, se înlătură suprasolicitarea sau
subsolicitarea, sunt antrenaţi copiii cu lacune, cu dificultăţi, cu înclinaţii speciale, este favorizată
capacitatea de învăţare, de relaţionare, de cooperare şi competiţie.
Educaţia trebuie făcută posibilă pentru orice copil, pentru orice persoană cu dizabilităţi, atât în
familie cât şi în grădiniţă, aceşti factori având un rol hotărâtor în dezvoltarea si socializarea acestor copii.

297
 În cadrul unei grădiniţe, cea mai importantă relaţie de colaborare este aceea dintre familie şi
educatoare. Această relaţie are ca scop asigurarea unui caracter pozitiv şi a coerenţei influenţelor
educative ale factorilor implicaţi în formarea copiilor, în funcţie de consultări şi hotărâri comune.
Calitatea acestei legături este dependentă de existenţa nevoii de colaborare a părinţilor cu grădiniţa sau de
stimularea acestei nevoi de către educatoare, dar şi de competenţa şi responsabilitatea cu care educatoarea
se angajează în această relaţie de colaborare.
Angajarea şi responsabilitatea familiei în educaţia copiilor este fundamentală pentru reuşita
participării educaţionale. La orice copil, gradul de interes şi de colaborare a părinţilor cu grădiniţa este cel
mai adesea direct proporţional cu rezultatele şi evoluţia copiilor.
Psihopedagogia modernă, centrată pe copil, se bazează pe convingerea că familia reprezintă
principalul educator, având potenţial maxim de modelare a personalităţii copilului.
Ca şi în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite, necesităţile lor de a fi sprijinite sau posibilităţile
de a oferi sprijin sunt diverse. Fiecare familie are potenţialul şi nevoile sale unice care trebuie valorizate
corespunzător de către grădiniţă.
Implicarea directă a părinţilor în lucrul efectiv cu preşcolarii, nu doar în calitate de observatori, ci
de participanţi activi, reprezintă un punct important al programului educaţional, asigurându-se astfel
continuitatea acestuia şi punându-se bazele unei învăţări autentice şi eficinte.

298
 CEI 7 ANI DE ACASĂ ! - EDUCAŢIA ÎN FAMILIE

Prof.înv. primar CHERECHEŞ CRISTINA

LICEUL TEHNOLOGIC ARDUD
SATU MARE

,,Copilăria. O imensă nevoie de mirare.’’

Victor Hugo
Pedagogia este știința care studiază fenomenul educațional cu toate implicațiile sale asupra formării
personalității umane în vederea integrării sale în viața socială. Urmărind integrarea omului în societate,
educația se preocupă, în aceeași măsură, de formarea personalității care va permite fiecărui om să
asimileze în mod creator realizările sociale.
Prin caracterul său uman, educația este o acțiune care se desfășoară în mod conștient în
conformitate cu finalităţile stabilite în prealabil, are un sens intenţional care vizează un rezultat bine
conturat. În procesul acţiunii, subiectul (agentul) urmăreşte un scop anticipat sub forma unui totoproiect.
În terminologia designului educaţional, subiectul proiectează finalitatea acţiunii sub forma obiectivelor
educaţionale pentru ca, în funcţie de cele proiectate, să elaboreze strategia corespunzătoare realizării lor.
În funcţie de finalităţi, sunt selecţionate valorile care urmează a fi transmise şi sunt alese metodele şi
mijloacele cele mai potrivite pentru a realiza transmisia. Totul este subordonat scopului propus şi mai ales
rezultatului care urmează să fie obţinut. În cadrul educaţiei, oamenii planifică în plan mental ceea ce
ulterior vor desfăşura în mod concret, sunt animaţi de anumite intenţii, procedează în conformitate cu o
anumită comandă socială, se conduc după anumite principii şi norme, deci totul este organizat şi
programat, nimic nu se întâmplă haotic, totul este direcţionat. Formularea explicită a scopului este
deosebit de relevantă pentru demersul evaluativ. Asistăm astăzi la o deplasare a accentului de la „a învăţa
pentru a şti” la „a învăţa pentru a acţiona”, la o schimbare de viziune şi de stil didactic, la aplicarea unui
nou sistem de evaluare.
După cum afirma autorul Constantin Cucoș, de cum intrăm în grădiniţă, cineva ne verifică, ne
povăţuieşte, ne mângâie pe creştet. Degetele ridicate, bulinele ori steluţele roşii sunt însemne ale acestor
preocupări. Nimic nu scapă acelei preocupări de a conferi sau a atribui valori specifice actelor sau
produselor noastre. La tot pasul cineva emite pretenţii, creează noi orizonturi, spune că e bine sau nu ceea
ce ştim sau facem. Valorizarea este un semn că lucrurile şi evenimentele nu ne sunt indiferente.
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că
indiferența familiei față de însușirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este
deasemenea o crimă. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei șapte ani de acasă.
Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil
și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului, așa precum spunea psihologul Oana Maria Udrea.
Părinții sunt modele pentru copil. Va fi ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre
exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. Deasemenea cea mai prețioasă recompensă pentru
copil nu este cea materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o
faptă bună.
Ultimii ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are familia asupra formării
personalității copiilor. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum descoperim că această
influență este mai mare decât ne-am imaginat.
Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită reacționezi cum nu te așteptai, sau de cele mai multe
ori reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinții. Modelul
părinților se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacționa așa cum a văzut la mama
sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii,

299
trebuie mai întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții.. Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către
proprii noștri copii.
Familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi, componente și reguli structurale. Cele mai
importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o ființă umană. Ceea ce cred
părinții despre viață și împlinirea ei va determina felul în care își vor crește copiii.
Modul în care ne creștem copiii, contribuie la formarea concepției acestora despre ei înșiși. Acest
aspect este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe
care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
Copiii sunt foarte drăgălași, plini de energie dar uneori obositori. Să te ocupi de educarea lor poate
fi o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente când te simți depășit de situație și nu găsești
soluții privind comportamentul inacceptabil al copilului.
În general părinții consideră educarea copilului lor ca fiind dificilă pentru simplu motiv că aceștia
nu ascultă de observațiile făcute de ei sau datorită faptului că copilul prezintă un comportament total
inadecvat. Astfel există cazuri când părinții ajung să își urască proprii copii datorită comportamentului lor
inacceptabil. Doar că efectul este că, părintele urăște propriul copil, iar copilul ajunge să se urască pe
sine. Dacă părintele nu se așteaptă la ,,nimic bun” de la copilul său, copilul își va crea aceeași impresie
negativă despre el și într-adevăr nu va ieși nimic bun. În plus, părintele va fi nervos, frustrat, neputincios,
dezamăgit, iar copilul va prezenta pe lângă toate acestea și probleme emoționale. Acest scenariu negativ
poate fi dizolvat acordând copiilor noștri atenția necesară, acordând atenție mai ales comportamentelor
pozitive și lăudându-i ori de câte ori observăm un comportament pozitiv, chiar și atunci când
comportamentul ni se pare a fi neimportant (ex. și-a pus haina în cuier, și-a așezat frumos păpucii etc).
,,Cheia este să surprinzi pe cineva făcând ceva bun și apoi să-l lauzi pentru aceasta- lăudarea progresului
îi împinge pe oameni spre performanțele dorite.” Ken Blanchard
E mai ușor pentru părinți să recurgă la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să stabilească
limite. Acest lucru se întâmplă datorită dezinformării și a lipsei răbdării. Stabilind limitele în relația cu
copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul negativ și nu îl respinge pe el. Regulile și
limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă adesea
regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli însă
împiedică dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi
explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca copilul să înțeleagă.
De o importanță deosebită este și faptul ca părintele să se gândească serios și la alte modalități cu
mult mai eficiente de a-și pedepsi copilul, în afara pedepsei fizice și anume izolarea copilului sau
confiscarea unui lucru care îi place acestuia. Părintele poate să fixeze la copil comportamentul dorit
oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un pupic sau chiar un semn stabilit de comun acord cu
copilul- a ridica degetul mare de la mână, ,,ceva bun” etc).
Îndrumarea pozitivă e mai plăcută și te ajută să îți atingi mai repede scopul decât cea negativă.
Lăudând și acordând atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l. Dacă
îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.

Bibliografie:
Cucoş, C., (1996), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
Mateiaş, A., (2003), Pedagogia pentru învăţământul preşcolar, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
Vrăsmaş, E.A., (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti

300
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

Prof.înv.primar Cherescu Claudia

Liceul Teoretic ,,Eftimie Murgu” Bozovici
Cei 7 ani de acasă în viaţa unui copil au o însemnătate mai mare decât 3-4 ani de studii
superioare.
Cei 7 ani de acasă îi asociem de cele mai multe ori cu educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi. În această perioadă are loc formarea personalităţii şi comportamentului copilului de la naştere şi
până merge la şcoală. Deseori spunem că un copil are cei 7 ani de acasă şi evident ne gândim la un copil
bine crescut, care ştie să se comporte civilizat să salute, să spună mulţumesc, te rog, să folosească
formulele de adresare corect, adică un copil care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui dar şi cu
adulţii.
Un factor important în educaţia primită până la 7 ani, în familie este relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, dar şi specificul de dezvoltare al acestuia. Un copil iubit de părinţi este un copil care se simte
întotdeauna protejat,iar aceasta îi crează o siguranţă în vederea învăţării şi asumării unor reguli de
comportament .
Pentru ca un copil să se poată adapta societăţii în care trăieşte trebuie să fie un copil educat,
manierat ,respectând regulile morale,el se va descurca în situaţiile care apar mult mai bine decât un copil
care nu are cei 7 anide acasă.
Învăţarea bunelor maniere este un proces de durată , care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai
bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial.
Mediul familial este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea
şi achiziţia normelor unui comportament social correct..
Pentru formarea ca adult, cei 7 ani de acasă sunt definitorii , de aceea , regulile de comportament
trebuie învăţate de către copil în aceşti primi ani . Educaţia pe care o oferă părinţii copiilor până la vârsta
de 7 ani reprezintă o oglindă a ceea ce părinţii oferă copiilor în prima parte a copilăriei .
Învăţarea bunelor maniere este primul pas pe care părinţii trebuie să-l facă în educaţie copiilor, dar
cel mai simplu mod de a-i învăţa pe copii bunele maniere este propriul exemplu al părinţilor .
O impotanţă deosebită pentru o relaţie solidă între părinţi şi copii o reprezintă comunicarea. Părnţii
trebuie să-şi facă timp pentru a conversa cât mai mult cu copii,limitând astfel accesul la calculator sau
televizor al copilului. Exemplele de bună creştere şi comportament civilizat îi primesc copii printr-o
comunicare directă cu părinţii şi nidecum dela televizor ori calculator .
Încă de mici copii trebuie să aibă o strânsă legătură cu cărţile, cât este mic i se citesc poveşti ,
ajungând mai mare, copilul trebuie să dorească să citească singur , îmbogăţindu-şiu astfel vocabularul şi
bucurându-se de propriile descoperiri .
Pentru ca un copil să se dezvolte armonios şi să primească toate învăţăturile pe care părinţii doresc
să i le spună, acesta trebuie să aibă o copilărie fericită ,el trebuie să se joace , să ştie să socializeze.
Exemplul celor şapte ani de acasă se reflectă de cele mai multe ori în comportamentul copilului în
societate, de aceea, un copil care este abuzat fizic ,emotional şi verbal va face la fel, astfel că educaţia
trebuie să se bazeze pe o disciplină pozitivă .
Un copil care are cei şapte ani de acasă va şti întotdeauna să –şi exprime sentimentele , emoţiile şi
va reuşi să rezolve conflictele într-un mod paşnic fără agresiviate.Prin educaţia pe care le-o oferă părinţii
copiilor, aceştia sunt un exemplu . Copilul imită tot ceea ce vede în jurul lui . O lecţie importantă pe
care copilul o învaţă de la părinţii lui este aceea de a spune întotdeauna adevărul ,iar cel mai bine copilul
învaţă prin puterea exemplului dat de părinţi . Dacă părintele îi promite copilui ceva şi se tine de
promnisiunea data, copilul va şti că promisiunile se respectă deoarece şi mami şi tati şi le respectă.
Cei 7 ani de acasă, oglindesc calitate timpului petrecut de către părinţi cu copilul lor , iar iubirea
arătată zilnic, prin gesturi tandre şi exemplele pozitive date de către părinţi reprezintă o modalitate prin
care copilul învaţă cum trebuie să se comporte mai târziu.

301
 CLIMATUL EDUCATIV ŞI INFLUENŢA LUI ASUPRA
FORMĂRII PERSONALITĂŢII COPILULUI

PROF. DIANA CHETRONE

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 BRĂHĂȘEȘTI,JUDEȚUL GALAȚI

Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru munca
intelectuală a şcolarului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau “dădăceala” au efecte
dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune nervoasă, mai ales în perioada testelor de evaluare sau
spre sfârşitul semestrelor, când starea de oboseală începe să se instaleze.
Datoria părinţilor este de a-i ajuta: copiii pot şi trebuie să înveţe “cum” trebuie să-şi pregătească
lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa.
Ca părinţi iubitori putem face şi greşeli în educarea copiilor, încât dorindu-le binele,să le facem
rău. Unii părinţi sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze şi să-i răsfeţe mereu. Trăind într-o astfel de
atmosferă devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă, sunt tot timpul “agăţaţi de fusta mamei”; în acelaşi timp însă,
devin mici tirani, devin pretenţioşi, neascultători, greu adaptabili la regulile vieţii sociale, în afara casei,
între colegi.Dacă părinţii sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt
continuu lipsiţi de duioşie, de afecţiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet, stare care duce la apariţia
unor tulburări de dizarmonii ale dezvoltării sale psihice, ale personalităţii. Aceşti copii vor deveni la
rândul lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor sociale vor fi întotdeauna lipsite de
afecţiune.
Unii părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea
severi, când prea îngăduitori.Sunt mai rare familiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea
aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul
protector, gata de a-l răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte.Foarte frecvent, o astfel
de situaţie este creată prin diferenţa de atitudine între părinţi şi bunici, aceştia din urmă protejând copilul
faţă de cerinţele disciplinare ale părinţilor. În aceste cazuri copiii sunt nelămuriţi, nehotărâţi cu privire la
ce este bine şi ce este rău, având o comportare neechilibrată şi oscilantă, neputând înţelege ce atitudine să
ia în diferite ocazii, în familie sau în relaţiile cu străinii.
Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferenţa faţă de ceea ce gândeşte copilul este o altă mare
greşeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă
din punct de vedere social.
În familiile dezorganizate copiii suferă şi prezintă tulburări nervoase, de somn, de poftă de mâncare,
sunt trişti, neliniştiţi. Astfel de reacţii au copiii în cazul când părinţii se ceartă frecvent, nu se înţeleg, dar
mai ales în cazul familiilor incomplete (prin deces, divorţ, lipsa îndelungată a unuia dintre părinţi).
Deosebite probleme se ridică în familiile reconstituite printr-o nouă căsătorie, între copilul din
prima căsătorie şi tatăl sau mama vitregă, între copiii proveniţi din casătoria anterioară a celor doi
parteneri. Dacă nu dau dovadă de înţelegere, de afecţiune, dacă nu încearcă să şi-i apropie, să-i privească
apropiat, aceştia devin dezadaptaţi, trişti, retraşi sau încăpăţânaţi, neascultători, ambele forme de reacţie
determinând scăderea randamentului şcolar, obţinerea de note slabe la învăţătură.
Psihicul copilului este sensibil faşă de situaţiile anormale care se petrec în familie.El simte cele mai
mici schimbări de afecţiune faţă de el şi între părinţi, este puternic tulburat de certuri, neînţelegeri.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura
căminului părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi
formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea
părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă
sunt neascultători sau greşesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au
greşit, vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim
copilul care a greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va
îndepărta sufleteşte de noi.Atunci când copilul aduce note mari, să-l răsplătim cu multă afecţiune,
302
bucurându-l cu laude, dar să nu condiţionăm obţinerea unor daruri, obiecte mult dorite, de rezultatele la
învăţătură şi nici să nu exagerăm răsplata, acordându-le prea multă independenţă de la o vârstă mică.Vom
obţine în acest fel modificarea în rău a comportării copiilor, care devin neascultători, încăpăţânaţi,
nestăpâniţi.
“Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune, pentru ca
grija şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios
dezvoltat psihic şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în
bune relaţii, se preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care
sunt şi trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat.
O mare importanţă are şi nivelul de instruire, bagajul de cunoştinţe al părinţilor, pentru buna
educare şi pentru a putea ajuta în pregătirea lecţiilor acasă.
Să avem grijă să nu rezolvăm noi, părinţii, temele copilului, ci doar să-l ajutăm, să-l îndrumăm prin
explicaţii cât mai corecte şi clare. Părinţii care rezolvă singuri problemele, desenează sau scriu, care
practic îl înlocuiesc în muncă fac o mare greşeală: copilul rămâne dependent, nu se obişnuieşte să judece
şi să lucreze singur, devine comod, răsfăţat şi, cu vârsta, va deveni leneş.
Prin menţinerea unor legături permanente, strânse cu şcoala, cu învăţătorul, ca şi prin urmărirea cu
atenţie discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar blând, pentru
a-l feri de exemple şi comportări rele, părinţii pot avea mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în
conturarea, formarea, dezvoltarea personalităţii acestuia.

303
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Chillik Hajnalka Ibolya

Liceul Teoretic „Constantin Șerban” - G.P.N. Nr.1 – Aleșd

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comport cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale
sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă
depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului,
valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la
părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în
fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii
preiau totul şi imită totul.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se
cuvine şi ce nu la o masă, într-o vizită, în parc sau la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un
proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocaziipentru a îndruma copilul în
direcţia corectă sunt întâmplările curente din spatial familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la
cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi,
pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon.
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-
a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit
cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă,
să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de
cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Când un copăcel mic trebuie să crească mare, îi îndrepți crengile unde vrei și încotro trebuie, ca să-
și formeze o coroană frumoasă, dar când acest copac a crescut mai mare decât tine și crengile lui au
crescut nu așa cum vroiai tu și cum trebuie, tu nu-i poți îndrepta crengile unde trebuie. Așa și cu oamenii,
adică trebuie să ai grijă de el de când e copil mic adică cei 7 ani de acasă, iar când a crescut mare și s-a
schimbat, tu nu-l poți ajuta să se schimbe cum trebuie, doar el singur trebuie să facă asta.
Familia trebuie sa fie un colectiv sănătos, între aceștia trebuie să fie relații de înțelegere, respect ,
intrajutorare, să trăiască în deplina armonie, să ducă o viață cinstită, onestă. A educa un copil nu este un
lucru atât de ușor. Într-un climat de respect reciproc, comunicarea este firească și eficientă iar alegerea
după competența și performanța nu mai este stimulată de o competență acerbă, ci de pasiune și de bucuria
dezvoltării personalității.
A fi părinte este deci mai mult decât o simplă calitate față de care ne putem exalta. Ea presupune
experiență, pricepere, răbdare, cu alte cuvinte toate insușirile care se cer pentru exercitarea unei adevărate
profesii “ profesia de părinte”. Iar pentru realizarea unor performanțe existența unui climat familial
favorabil și armonios și competența în educație reprezintă premise de bază.

304
 IMPORTANȚA CELOR
„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

Prof. Religie Ortodoxă, Carolina Chiriac

Școala Gimnazială Răcoasa,jud. Vrancea
Adesea, când găsim un gest ca fiind nepotrivit în comportamentul unei persoane, recurgem la
expresia „îi lipsesc cei şapte ani de acasă“ Ce înţelegem, de fapt, prin această expresie? Care este rolul
acestei perioade de formare, până la 7 ani, în viaţa noastră de mai târziu?
Familia este celula vieţii pe pămînt, cel dintâi asezământ de creștere morală a omului neapărat
necesar pentru bunăstarea societății, cea mai veche comunitate umană întemeiată de Tatăl ceresc, după
modelul tainic al Prea Sfintei Treimi. “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru
el” (Facere 2,18).
În sânul ei își primește copilul primele îndrumări de viață care îi rămân întipărite în suflet pentru
totdeauna.
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-
a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit
cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă,
să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de
cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.. Prin urmare modelul parental
ajută cel mai mult. Părinții sunt un exemplu pentru copii. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin
casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus
mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie..

305
 PROIECT NATIONAL-CEI SAPTE ANI DE ACASA”

Prof. Chiricioiu Andreea Adelina

Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie
să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar aceasta e răspunderea noastră, educatori şi părinţi
deopotrivă. Să-i obişnuim de mici cu bunele maniere. Acestea sunt cheia către succesul lor social.
A avea cei sapte ani de acasa inseamna a ne comporta respectuos si cu buna-cuviinta tot timpul, in
orice situatie, cu toata lumea: cu parintii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc.Trebuie sa
invatam: Cum salutam? Pe cine salutam? Cum ne imbracam? Cum ne comportam acasa? Dar la scoala?
Cum ne comportam intr-o vizita? Cum mancam? Cum facem cadouri? Cum ne comportam la
cinematograf, la teatru, in tren, in avion? Cum vorbim, despre ce vorbim, cat vorbim? si multe altele.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială .Multi dintre noi am uitat, in prezent ce inseamna« cei şapte ani de-
acasă » si spunem ca nu mai sunt la modă, îi considerăm expirati, i-am uitat, îi privim cumva peste umăr.
Şi e păcat, pentru că ei, cei « şapte ani de-acasă » conturează, de fapt, sfera axiologică în absenţa căreia
nu putem evolua. Aşa că mi-am propus să pledez pentru « cei şapte ani de-acasă ».
Un concept important fără de care nu am putea vorbi nici de creştere, nici de dezvoltare este acela
de îngrijire. Îngrijirea reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de părinţi, bunici sau comunitate,
în vederea asigurării sănătăţii, nutriţiei, dezvoltării psiho-sociale şi cognitive a copilului. Îngrijirea
copilului presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecţie, alimentaţie, asistenţă
medicală, dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare, securitate.
Cunoaşterea creşterii şi dezvoltării copilului este absolut necesară pentru înţelegerea atât a
fiziologiei, cât şi a patologiei vârstei, ele find complementare.
Creşterea se referă la schimbările specifce de ordin fizic şi creşterea în dimensiune.
Dezvoltarea este definită ca sporirea în complexitate sau modificarea de la forme simple la forme
mai complexe şi mai detaliate. Este un proces ordonat continuu în care copilul dobândeşte
cunoştinţe, achiziţionează deprinderi, are comportamente adecvate, adaptabile, se autodefineşte în raport
cu sine şi cu ceilalţi. Factorii ereditari şi de mediu, unici în cazul fiecărei persoane, influenţează ritmul şi
calitatea dezvoltării copilului – de aici diferenţierea atât de semnificativă a dezvoltării celor mici. Orice
om mare a fost copil
Noţiunea de etapă de dezvoltare defineşte totalitatea trăsăturilor specifice unei anumite etape de
viaţă comune pentru copiii de aceeaşi vârstă. În evoluţia lor, pe măsură ce cresc şi se dezvoltă, copiii
cunosc lumea prin simţurile şi corpul lor. Au nevoie de explorări repetate ale mediului ambiant,
de timp pentru integrarea informaţiilor. Respectul faţă de copil se demonstrează adesea prin recunoaşterea
nevoilor, competenţelor, abilităţilor şi comportamentelor sale de către cei care fac parte în mod constant
din mediul său de dezvoltare: părinţi, bunici, sisteme colective de educaţie, societate.
Atunci când ne referim la dezvoltarea copilului, trebuie să reţinem un aspect foarte important:
dezvoltarea este un proces individual şi, deşi etapele de dezvoltare sunt atribuite copilului în general, ţine
de unicitatea copilului.Mesaj cheie
Trecerea de la o etapă de dezvoltare la alta implică atât acumulări cantitative, cât şi salturi
calitative, acestea aflându-se într-o condiţionare reciprocă. Dezvoltarea are caracter ascendent,
asemănător unei spirale, cu stagnări şi reveniri aparente, fiind un proces integral. Toate dimensiunile
dezvoltării sunt interdependente, se află într-o strânsă determinare şi relaţionare, se influenţează reciproc
şi se dezvoltă simultan.
STUDIU DE CAZ
.Mioara, 3 ani şi jumătate, se află la cumpărături cu mama sa. Fetiţa pune în coş, alături de mama
sa, diverse produse alimentare. Ajunse în dreptul raionului de cosmetice, Mioara ia un creion dermatograf
şi îl bagă în buzunar. Mama o vede si o întreabă pe un ton răstit: „Ce ai furat acolo?“ şi neaşteptând
răspunsul fetei, bagă mâna în buzunarul hainei acesteia şi, smucind-o, scoate creionul dermatograf.

306
Mioara îi spune că nu ea a pus creionul acolo, ci păpuşa. Mama, evident nervoasă, continuă să o certe cu
ton ridicat. Fetiţa începe să plângă şi continuă să spună că păpuşa „este rea“.
Analizaţi comportamentul mamei şi al Mioarei, urmărind următoarele repere:
De ce credeţi că Mioara a luat creionul?
Ce era recomandat să facă mama în această situaţie şi de ce anume?
Ce repercusiuni poate avea asupra fetei reacţia mamei?
Ce putem face în situaţii ca cea din studiul de caz?
Primul element important este acela de a-i da copilului ocazia să se explice. Acest lucru înseamnă
să ne acordăm timpul să ne liniştim (Da! Privit de departe, micuţa noastră pare că a făcut un gest care
este penalizat social: a furat). Apoi întrebăm copilul care a fost intenţia sa „Poţi să-mi spui despre ce
vroiai să faci tu cu acel creion?“ După ce am pus această întrebare, cu un ton calm şi aşezaţi la nivelul
copilului, privindu-l în ochi, trebuie să îi lasăm timpul necesar să înţeleagă întrebarea şi să îşi construiacă
răspunsul!
Al doilea pas este acela de a ne asigura că am înţeles corect răspunsul copilului! Chiar
dacă exerciţiul prezentat anterior a venit ca o continuare a unui pasaj care ne vorbea despre tendinţa
copilului de a se indentifica din punct de vedere sexual, s-ar putea ca reacţia micuţei să fie legată de...
asemănarea creionului dermatograf cu un creion obişnuit! Să nu uităm că de la nivelul copiilor, lumea
este cu totul alta decât cea de la nivelul nostru, al adulţilor! Înţelegerea corectă a mesajului copilului este
esenţială, deoarece înseamnă alte minute bune, în care noi ne concentrăm la copil şi nu ne interesează
zgomotul din magazin sau ce ar spune cei din jurul nostru.Dacă răspunsul copilului confirmă că a fost un
gest conştient, ca a luat un produs de pe raft cu intenţia de a şi-l însuşi, trebuie să discutăm cu el. Când
spunem a discuta, nu înseamă că noi îi reproşăm şi el va fi obligat să asculte, căci nu vom avea nici o
şansă să înveţe ceva din această întâmplare (foarte obişnuită la această vârstă a copilului). Cu alte cuvinte,
îi putem explica ce anume a greşit, de ce anume, care pot fi consecinţele. Este bine să ne asigurăm că
înţelege tot ceea ce îi spunem: „tu, ce părere ai?“ şi îi dăm ocazia să explice şi cum vede el aceast
eveniment.
În termeni generali, este important să nu uităm că orice eveniment trebuie marcat pe loc, atunci
când s-a produs, nu „ajungem acasă şi discutăm“. Nu trebuie să lăsăm timpul să treacă: copilul
poate uita succesiunea evenimentelor şi nu ar mai putea argumenta sau, în cazul mai nefericit, copilul va
sta tensionat până acasă, gândindu-se la ce anume i se va putea întâmpla.
În cazul repetării gestului, îi aducem aminte copilului că acest lucru s-a mai întâmplat odată, că am
mai discutat pe marginea acestui subiect şi revenim asupra precizărilor făcute la acea dată. Copilul are
evoie de timp şi experienţe pentru a integra noţiuni: pentru el este greu să înţeleagă că a lua un creion
dermatograf sau a lua un măr din magazin fără să plăteşti înseamnă „a fura“. Şi apoi, copilului îi trebuie
timp să înţeleagă schimbul de obiecte, alimente, haine, jucării şi bani, precum şi valoarea acestora. Putem
merge acasă şi ne putem juca „de-a magazinul“ cu el, putem să jucăm rolul copilului care „IA“ un obiect
de pe raft.
Este important ca de fiecare dată să identificăm nevoile copilului, să-l întrebăm dacă îşi doreşte
ceva anume când mergem la magazin. Dacă dorinţele lui depăşesc posibilităţile sau intenţiile noastre, este
bine să negociem şi să stabilim ce anume cumpărăm. Nu trebuie să ne abatem de la ce anume am stabilit
ÎMPREUNĂ. Să nu uităm că un copil poate fi atras nu de obiect în sine, ci de ambalajul său, de natura sa
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute. Spre exemplu, mulți dintre noi mâncam tot ce vedeam de pe
jos, dar pentru asta este părintele în spatele nostru să ne dea peste mânuță și să ne spună "caca".În al
doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe persoane,
cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un bun
exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca noi,
sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm
mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.

307
 În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

308
 ,,Cei 7 ani de acasă”

Grădiniţa cu Program Prelungit “Florilor” Cumpăna

Judeţul:Constanţa
Educatoare:Chirilă Florentina
,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi,
dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui dinamism total.”
(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri)

Aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi,
rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa
caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea
nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede
aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l invăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la
şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu
ceilalţi.
În calitate de părinte, cu copiii mei, prin reguli impuse şi aplicate de la începutul copilăriei lor, am
obţinut rezultate bune în educaţia pe care le-am dat-o.
În calitate de educator, în activitatea cu copiii am încercat de cele mai multe ori să îndrept anumite
nereguli în educaţia copiilor veniţi din medii diferite de viaţă. În unele cazuri am reuşit performanţe
semnificative şi prin susţinerea părinţilor, dar am avut şi eşecuri în ceea ce priveşte educaţia copiilor.
Odată cu integrarea în grădiniţă încep să apară multe semne de întrebare legate de comportamentul
copiilor.Tipurile cele mai frecvente de probleme comportamentale de natură psihologică întâlnite la copiii
de vârsta preşcolară sunt:
• Opoziţionism faţă de regulile de disciplină şi cerinţele educaţionale. În majoritatea
cazurilor, acest comportament este consecinţa unor practici parentale greşite şi ineficiente sau a
unui mediu familial tensionat, conflictual sau dezorganizat şi sunt uşor de corectat odată cu
“stabilirea ordinii” în mediul în care trăieşte copilul.
• Agresivitate faţă de adulţi sau copii şi frecvent şi faţă de animale. Aceşti copii au în
general un temperament dezinhibat, extrovertit, determinat genetic, care îi predispune – în absenţa
unei modelări adecvate prin practici de disciplinare corecte – către astfel de comportamente
extreme. De multe ori, mediul însuşi în care trăiesc aceşti copii este plin de exemple de
agresivitate, atât verbală cât şi fizică, reprezentând “sursa de inspiraţie” pentru cei mici.
Agresivitatea la vârste mici este predictivă pentru probleme de comportament la vârste mai mari şi
în special la adolescenţă, şi de aceea în cazul acestor copii se impun măsuri urgente de identificare
corectă a cauzelor şi remediere.
• Crize de afect însoţite uneori de manifestări comportamentale extreme: plâns excesiv,
ţipete, agresivitate faţă de membrii familiei sau alţi copii sau chiar autoagresivitate (spre exemplu,
copilul se loveşte cu capul de pătuţ, podea sau perete, cu mânuţele peste faţă, sau se muşcă de
mânuţe). Cu toate că şi acest comportament este în general rezultat al unor practici de disciplinare

309
 greşite şi în special a lipsei de afecţiune faţă de copil, există cazuri în care, alături de alte
manifestări comportamentale, reprezintă semnele prezenţei unei tulburări de dezvoltare cu origine
neurologică.
• Timiditate, frica de separare de părinţi (în special de mama), refuzul de a vorbi cu alte
persoane decât cele cunoscute, sensibilitate emoţională crescută (plânge usor, se frustrează uşor),
refuzul de a merge la grădiniţă.
În ultimii ani, copii au devenit mai greu de stapânit, deoarece nu li se mai aplică reguli esenţiale în
educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani.
Noi adulţii suntem modelul de urmat al celor mici, aşa că noi trebuie să avem grijă cum ne
comportăm şi ce reguli urmăm în viaţă.

310
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE

Prof.înv.primar Chirilă Georgeta Mirela, Ș.G. Nr.1 Abram, Bihor

Pedagogia este știința care studiază fenomenul educațional cu toate implicațiile sale asupra formării
personalității umane în vederea integrării sale în viața socială. Urmărind integrarea omului în societate,
educația se preocupă, în aceeași măsură, de formarea personalității care va permite fiecărui om să
asimileze în mod creator realizările sociale.
Prin caracterul său uman, educația este o acțiune care se desfășoară în mod conștient în
conformitate cu finalităţile stabilite în prealabil, are un sens intenţional care vizează un rezultat bine
conturat. În procesul acţiunii, subiectul (agentul) urmăreşte un scop anticipat sub forma unui proiect. În
terminologia designului educaţional, subiectul proiectează finalitatea acţiunii sub forma obiectivelor
educaţionale pentru ca, în funcţie de cele proiectate, să elaboreze strategia corespunzătoare realizării lor.
În funcţie de finalităţi, sunt selecţionate valorile care urmează a fi transmise şi sunt alese metodele şi
mijloacele cele mai potrivite pentru a realiza transmisia. Totul este subordonat scopului propus şi mai ales
rezultatului care urmează să fie obţinut. În cadrul educaţiei, oamenii planifică în plan mental ceea ce
ulterior vor desfăşura în mod concret, sunt animaţi de anumite intenţii, procedează în conformitate cu o
anumită comandă socială, se conduc după anumite principii şi norme, deci totul este organizat şi
programat, nimic nu se întâmplă haotic, totul este direcţionat. Formularea explicită a scopului este
deosebit de relevantă pentru demersul evaluativ. Asistăm astăzi la o deplasare a accentului de la „a învăţa
pentru a şti” la „a învăţa pentru a acţiona”, la o schimbare de viziune şi de stil didactic, la aplicarea unui
nou sistem de evaluare.
,,Viaţa şcolii stă sub semnul valorii şi valorizării” 1. După cum afirma autorul Constantin Cucoș, de
cum intrăm în grădiniţă, cineva ne verifică, ne povăţuieşte, ne mângâie pe creştet. Degetele ridicate,
bulinele ori steluţele roşii sunt însemne ale acestor preocupări. Nimic nu scapă acelei preocupări de a
conferi sau a atribui valori specifice actelor sau produselor noastre. ,,La tot pasul cineva emite pretenţii,
creează noi orizonturi, spune că e bine sau nu ceea ce ştim sau facem. Valorizarea este un semn că
lucrurile şi evenimentele nu ne sunt indiferente” 2. ,,Indiferenţa în actul educativ este un fel de crimă’' 3.
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că
indiferența familiei față de însușirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este
deasemenea o crimă. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei șapte ani de acasă.
Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil
și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului, așa precum spunea psihologul Oana Maria Udrea.
Părinții sunt modele pentru copil. Va fi ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre
exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. Deasemenea cea mai prețioasă recompensă pentru
copil nu este cea materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o
faptă bună.
,,Copiii devin ceea ce le spunem noi că sunt”. Larry Fields.
Ultimii ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are familia asupra formării
personalității copiilor. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum descoperim că această
influență este mai mare decât ne-am imaginat.
Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită reacționezi cum nu te așteptai, sau de cele mai multe
ori reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinții. Modelul
părinților se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacționa așa cum a văzut la mama

1
Constantin CUCOȘ, Teoria și metodologia evaluării, Iași, Edit. Polirom, 2008, p.15.
2
Constantin CUCOȘ, Teoria și metodologia evaluării, Iași, Edit. Polirom, 2008, p.15.
3
Idem, p. 15.
311
sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii,
trebuie mai întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții.
Familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi, componente și reguli structurale. Cele mai
importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o ființă umană. Ceea ce cred
părinții despre viață și împlinirea ei va determina felul în care își vor crește copiii.
Modul în care ne creștem copiii, contribuie la formarea concepției acestora despre ei înșiși. Acest
aspect este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe
care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
Copiii sunt foarte drăgălași, plini de energie dar uneori obositori. Să te ocupi de educarea lor poate
fi o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente când te simți depășit de situație și nu găsești
soluții privind comportamentul inacceptabil al copilului.
În general părinții consideră educarea copilului lor ca fiind dificilă pentru simplu motiv că aceștia
nu ascultă de observațiile făcute de ei sau datorită faptului că copilul prezintă un comportament total
inadecvat. Doar că efectul este că, părintele urăște propriul copil, iar copilul ajunge să se urască pe sine.
Dacă părintele nu se așteaptă la ,,nimic bun” de la copilul său, copilul își va crea aceeași impresie
negativă despre el și într-adevăr nu va ieși nimic bun. În plus, părintele va fi nervos, frustrat, neputincios,
dezamăgit, iar copilul va prezenta pe lângă toate acestea și probleme emoționale. Acest scenariu negativ
poate fi dizolvat acordând copiilor noștri atenția necesară, acordând atenție mai ales comportamentelor
pozitive și lăudându-i ori de câte ori observăm un comportament pozitiv, chiar și atunci când
comportamentul ni se pare a fi neimportant (ex. și-a pus haina în cuier, și-a așezat frumos păpucii etc).
,,Cheia este să surprinzi pe cineva făcând ceva bun și apoi să-l lauzi pentru aceasta- lăudarea progresului
îi împinge pe oameni spre performanțele dorite.” Ken Blanchard
E mai ușor pentru părinți să recurgă la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să stabilească
limite. Acest lucru se întâmplă datorită dezinformării și a lipsei răbdării. Stabilind limitele în relația cu
copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul negativ și nu îl respinge pe el. Regulile și
limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă adesea
regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli însă
împiedică dezvoltarea copiilor. De o importanță deosebită este și faptul ca părintele să se gândească
serios și la alte modalități cu mult mai eficiente de a-și pedepsi copilul, în afara pedepsei fizice și anume
izolarea copilului sau confiscarea unui lucru care îi place acestuia. Părintele poate să fixeze la copil
comportamentul dorit oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un pupic sau chiar un semn stabilit de
comun acord cu copilul- a ridica degetul mare de la mână, ,,ceva bun” etc).
Îndrumarea pozitivă e mai plăcută și te ajută să îți atingi mai repede scopul decât cea negativă.
Lăudând și acordând atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l. Dacă
îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.
,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei; Sădește un
obicei și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.” Samuel Smiles

Bibliografie:
Bakker I, J. H, ,,Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii”, București, 1998.
Cucoș C, ,,Teoria și metodologia evaluării”, Iași, 2008.
Mai întâi caracterul –îndrumător pentru seminar;

312
 Importanța celor 7 ani de acasă
Prof. înv. Primar Chirteș Cristina
Școala Gimnazială Europa
Loc. Târgu Mureș

Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o
primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge
la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine
crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei
de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât
unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
"Dar educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia
afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se
bazează familia şi pe care le transmite copilului".
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu
părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte,
să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar
această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de
comportament". Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile
transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi
de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi
încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege
lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează
ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci
ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o
pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a
spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la
cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să
împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să
fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate
înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi
acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de
matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl
lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de
politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul
binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile
părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază
recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.

313
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu
la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de
durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma
copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de
membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care
copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau
cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi
mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată
purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii
de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l
să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile
de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în
public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin
casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că
nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării,
bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă
bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea,
nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama
îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie
respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile
involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

314
 Implicarea familiei în modelarea, formarea și educarea copilului

Prof. înv. primar Chirteș Liliana Severiana

Școala Gimnazială Nr. 24 Timișoara

„Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și

răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” – A. S. Makarenko

Importanța educaţiei dobândeşte în societatea contemporană noi conotaţii, date mai ales de
schimbările fără precedent din toate domeniile vieţii sociale.
Accentul trece de pe informativ pe formativ.
Educaţia depăşeşte limitele exigenţelor şi valorilor naţionale şi tinde spre universalitate, spre
patrimoniul valoric comun al umanităţii. Dezideratul educaţiei permanente tinde să devină o realitate de
necontestat.
Modelarea, formarea şi educarea copilului cere timp şi dăruire. Timpul istoric pe care îl trăim cere
oameni în a căror formaţie caracterul şi inteligenţa se completează pentru propria evoluţie a individului.
În şcoala contemporană eficienţa educaţiei depinde de gradul în care se pregăteşte copilul pentru
participarea la dezvoltarea de sine şi de măsura în care reuşeşte să pună bazele formării personalităţii
copiilor. Parteneriatul cu alți factori educaționali este absolut necesar iar familia ocupă un loc privilegiat.
Familia, “prima școală a vieții “ , este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele
deprinderi , dar și primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar
debutului socio-familial.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura
căminului părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi
formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea
părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii.
“Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune, pentru ca
grija şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios
dezvoltat psihic şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în
bune relaţii, se preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care
sunt şi trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat.
O mare importanţă are şi nivelul de instruire, bagajul de cunoştinţe al părinţilor, pentru buna
educare şi pentru a putea ajuta în pregătirea lecţiilor acasă.
Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru munca
intelectuală a şcolarului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau “dădăceala” au efecte
dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune nervoasă, mai ales în perioada testelor de evaluare sau
spre sfârşitul semestrelor, când starea de oboseală începe să se instaleze.
În multe familii, se consideră că autoritatea se vădeşte în efectul supunerii. Cu asemenea copii
supuşi, părinţii sunt liniştiţi şi, în fapt, propria lor linişte este scopul lor real. Autoritatea stabilită pe
asemenea premise poate fi uşor contestată.
Raporturile dintre părinți și copiii lor sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formării lor,
lucru de care ar trebui să fie constienți toți părinții. Fiecare reacție a părinților influențează atitudinile,
comportamentul și modul de a fi al copiilor.
Datoria părinţilor este de a-i ajuta. Copiii pot şi trebuie să înveţe “cum” trebuie să-şi pregătească
lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul
în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să-şi ajute copiii la învăţătura, să-l
îndrume prin explicaţii corecte şi clare. O mare greşeală a părinţilor este aceea că ei sunt cei care rezolvă
problemele, desenează sau scriu în locul copilului. În aceste cazuri copiii rămân dependenţi, nu se
obişnuiesc să judece şi să lucreze singuri, devin comozi, răsfăţaţi, şi cu timpul, devin leneşi. Deci, ajutorul
trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Cu timpul, părinţii
se vor limita la controlarea temelor de acasă şi a carnetului de note. Atitudinea părinţilor trebuie să fie una
de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.

315
 Prin menţinerea unor legături permanente, strânse cu şcoala, cu cadrele didactice, părinţii pot avea
mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în conturarea, formarea şi dezvoltarea personalităţii
acestuia.
Scopul oricărui adult implicat în educarea unui copil este ca acesta să ajungă la un echilibru dinamic
între interesele personale şi cele ale societăţii, între ceea ce vrea şi ceea ce vrem de la el.
“Viitorul este un edificiu misterios pe care-l construim astăzi pentru mâine; să-l făurim deci din
ceea ce avem mai bun în suflet, să-l făurim cu dragoste” .(Victor Hugo)

Bibliografie:
-Dolean, I., Dolean, D., “MESERIA DE PĂRINTE”, Editura ARAMIS PRINT, Bucureşti, 2002;
-Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., „EDUCAŢIA PĂRINŢILOR”, Strategii şi programe, E.D.P.,
Bucureşti, 1997;
- Colecția revistelor,,TRIBUNA INVĂȚĂMÂNTULUI”, anii 2004-2005;
-E., A., Vrasmas, “CONSILIEREA ŞI EDUCAŢIA PĂRINŢILOR”, Aramis, Bucureşti, 2002;

316
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ, DECISIVI ÎN FORMAREA VIITORULUI ADULT

Prof. înv. primar Cibu Eugenia

Şcoala Gimnazială Nr. 2 Sebeş
Jud. Alba
Şcoala şi familia urmăresc acelaşi scop educativ, respectiv formarea copiilor spre a deveni oameni
multilateral dezvoltaţi.
Pentru realizarea acestui scop unic este necesara unitatea de acţiune, concordanţa dintre mijloacele
specifice de influentare folosite de aceste doua institutii sociale.
Informarea şi formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca
fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de care dispune pentru
educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu
şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori si părinţi.In convorbirea cu parintii, profesorul
(invatatorul) trebuie sa dovedeasca mult tact. Sa aiba atitudinea unui prieten, nu a unui sef care da ordine.
Sa fie apropiat, sa gaseasca argumente potrivite si temeinice, ca parintii sa le accepte fiind convinsi de
utilitatea lor, dar sa nu renunte la convingerile sale daca acestea sunt bine intemeiate.Motivul principal
pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală şi, mai
târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii
parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe sa funcţioneze.
Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu
mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura
relaţiilor publice.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce
ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această
acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea la copii a
conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă elementul cheie în
socializarea copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la activităţile educative
(extracurriculare) şi cu privire la activităţile opţionale pe care doresc să le desfăşoare copiii (literatură
pentru copii). De asemenea, un rol foarte important il are prezenta bunicilor in viata copiilor. Acest lucru
are urmari benefice asupra intregului comportament al copiilor: acestia sunt mult mai stabili emotional,
invata mai bine la scoala, capata incredere in sine si relationeaza mai usor cu cei din jur. Bunicii sunt o
oaza nesecata de dragoste neconditionata de care nepotii se pot bucura din plin. Rolul acestora ia diferite
forme, de la prietenul cel mai bun, confidentul, pana la istoricul familiei, cel care mentine si transmite
legaturile si povestile din familie.
Legatura formata intre nepoti si bunici este unica tocmai datorita faptului ca acestia din urma nu
pun nici o conditie pentru atentia si dragostea lor. Spre deosebire de parinti, care au diverse exigente fata
de copiii lor, bunicii nu asteapta nimic in schimb. Acestia au tot timpul din lume pentru a acorda atentie
micutilor, iar rabdarea lor o depaseste cu mult pe cea a parintilor. Copilul se simte astfel in siguranta, iar
casa bunicilor devine un loc de refugiu si chiar de regasire.
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia
formală a copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate, ca parte a
sistemului social ce include şi familiile si comunitaţile.
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, în primul rând prin caracterul său. In ziua de azi educaţia este
un fenomen social de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii, către generaţiile
de copii şi tineri, in scopul pregătirii lor pentru integrarea in societate. Factorii instituţionali ai educaţiei
sunt şcoala, familia, biserica s.a.m.d., totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar in primul rând si în
cea mai mare măsura – oamenii. Între acestia primul loc il ocupă părinţii si educatorii. Şcoala este
instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv care
contribuie pentru formarea unui om apt capabil sa participe la dezvoltareasocietăţii, să ia parte activă la

317
viata, să fie pregătit pentru muncă . Menirea şcolii este nu numai de a înzestra elevii cu un bagaj de
cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoala este nu numai recomandabilă ci şi
obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de infruntat alte şi alte
probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele asigură într-
o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială.

318
 CEI 7 ANI DE ACASĂ.PĂRINȚII MODELE PENTRU COPII

CICU MIRELA-NICOLETA,PROFESOR ÎNV.PRIMAR ȘI PREȘCOLAR,,G.P.P.

CĂSUȚA POVEȘTILOR,PITEȘTI

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde si de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de . Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în
mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt
preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi
încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi
vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt
copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza
să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se
gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Vârstele
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi

319
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când
face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

320
 CEI 7 ANI DE ACASA – OGLINDA EDUCATIEI TRANSMISE IN FAMILIE
ESEU

Prof. Cigoli Mariana-Anisia

Şcoala Gimnazială „Vornicu Simion Tăutu” Comăneşti
Structura Humoreni
Jud. Suceava
Moto: „Nu naşterea ca atare te face tată,
nu purtarea în pântece te face mamă,
ci buna creştere pe care o dai copiilor”.

Cei 7 ani de-acasă reprezintă perioada de formare a personalităţii copilului în sânul familiei până
când acesta începe şcoala. În acest interval de timp copilul învaţă bunele maniere şi regulile morale
esenţiale adaptării lui ulterioare în societate.
Familia este „matricea primordială a culturii omeneşti”, locul în care „se trezesc şi încep să se
dezvolte puterile latente ale sufletului personal, copilul începând să iubească, să creadă şi să sacrifice; aici
se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale
ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare
personalitate sau un pungaş mărunt” 1.
Educaţia primită în primii şapte ani de viaţă depinde de relaţia afectivă a copilului cu familia, de
specificul dezvoltării sale şi de valorile pe care le deţine familia şi le transmite mai departe copilului.
Familia trebuie să ofere copilului ce are mai bun în materie de educaţie prin puterea exemplului, să
stabilească şi să impună o serie de reguli, să comunice cât mai eficient cu copilul, să-i deschidă orizontul
spre joc, mai târziu spre lectură şi cunoaştere, să-l înveţe să spună întotdeauna adevărul, determinându-l
să urască minciuna, falsitatea, conflictele, agresivitatea verbală şi fizică.
Educaţia în primii şapte ani de viaţă a copilului presupune însuşirea unor norme de conduită
obligatorie (salutul, comunicarea în public sau cu colegii de la grădiniţă / prietenii de joacă), înţelegerea
normelor sociale (ceea ce se cuvine să facă / ceea ce nu se cuvine să facă în societate), manierele la masă,
recunoaşterea greşelilor şi îndreptarea lor, diferenţierea între glumă şi jignire, dovada de toleranţă faţă de
cei din jur.
Părinţii vor petrece cât mai mult timp cu copilul, implicându-se în tot ceea ce îi place acestuia,
învăţându-l să-şi exprime sentimentele, gândurile şi emoţiile în varii moduri, benefice sănătăţii şi bunei
sale dezvoltări psiho-sociale, ca de exemplu practicarea unui sport sau exersarea unor arte, lăsând la libera
lui alegere.
Iubirea necondiţionată este definitorie pentru formarea copilului ca adult. El trebuie iubit de părinţi
indiferent de calificative, buline, greşeli comise din neştiinţă sau chiar intenţionat. Sărutul pe obrăjori sau
pe frunte înainte de culcare sau oricând face o faptă bună sau un gest frumos faţă de ceea ce ne înconjoară
reprezintă un act pe care orice părinte este dator să-l facă pentru propriul copil. Dacă nu în familie va
învăţa să iubească, de la părinţi, atunci de unde?
Protoiereul Valerian Krecetov afirma că „relaţiile conjugale, respectul, dragostea, tandreţea şi
căldura sufletească sunt 90% din educaţia copiilor, restul trebuie doar subliniat şi nici nu trebuie să vorbiţi
mult” 2.
Comportamentul copilului se învaţă prin observarea unor modele din familie sau din societate,
astfel încât părinţii trebuie să ofere cel mai bun model pentru copil. Aşa cum vor dori să fie copilul lor,
aşa vor trebui să se comporte în faţa lui. Un model eronat va conduce la un comportament deviant,
nesănătos, care e posibil să nu se mai reabiliteze niciodată, cum ar fi: neadaptare socială, depresie,
dependenţă, delicvenţă etc.
Copiii preiau şi imită tot ce văd în jurul lor, mai ales în familie, deci responsabilitatea celor 7 ani
de-acasă revine întru totul părinţilor. Ei sunt responsabili pentru educaţia copiilor pentru că ei sunt primii
1
Viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti,
2009.
2
Psihologia generală, Andrei Cosmovici, Editura Polirom, Iaşi, 1996.
321
educatori ai copiilor, primii formatori de oameni pe care societatea îi va avea la un moment dat... De
părinţi depinde viitorul unei ţări, apoi de profesori. Împreună vor construi o educaţie durabilă, beneficiarii
ei putându-se bucura de o viaţă mai bună într-o lume mai bună!

322
 Șapte pași spre fericire

Prof. Cîmpan Lucica(disciplina geografie)

Şcoala Gimnazială „Mihai Eminescu” Rădăuţi
Judeţul Suceava

Șapte nu este doar o cifră într-un șir de numere sau rezultatul unei ecuații, cu șapte începe practic
ecuația, poate chiar cea mai importantă ecuație și anume, viața. Suntem oameni, oameni cu calități și
defecte, bucăți cioplite în lut în care zac secrete nebănuite. Dar tot ceea ce suntem are un punct de plecare
și o perioadă de modelare. Omul e asemenea lutului din care olarul realizează creația lui, omul se
modelează ușor, rezultatul depinde de mâna olarului. Putem obține oameni excepționali sau oameni plini
de cicatrici și lipsuri.
Și totul începe cu șapte, cu cei șapte ani în care noi, bucăți de lut fiind suntem modelați spre a păși
în focul mistuitor al lumii. Bineînțeles că drumul nu este ușor, are nevoie de multă răbdare, de multă
comunicare, de multă încredere și dăruire. Pentru caracterul unui om, avem nevoie de multe unelte. Poate
că în această perioadă omul este ca lutul, dar caracterul său este ca piatra, odată sculptat așa va rămâne și
în viitor.
Suntem tentați să credem că viața ne schimbă, că viața ne maturizează, că ne învață să fim altfel.
Total de acord și fals totodată. Omul se schimbă și se maturizează în funcție de codul pe care îl deține,
încifrat în subconștientul său. Ca și adult vei fi tentat mereu să te gândești la primii ani din viața ta, să-ți
amintești cum erau părinții tăi, să te gândești cum ar fi procedat ei în situația de față și așa mai departe.
Și iată cum cei șapte ani de acasă, ani care par atât de nesemnificativi și de puțini, au un impact atât de
mare asupra viitorului adolescent și mai târziu asupra adultului. Suntem ceea ce vrem să fim, dar pe de
altă parte suntem și ceea ce am fost învățați să fim, suntem și ceea ce am fost educați. Un copil care va fi
învățat să respecte va respecta și se va respecta, un copil învățat să spună mulțumesc și iartă-mă, va ști să
facă aceste lucruri și să își asume greșelile, un copil crescut în dragoste și înțelegere va oferi asta mai
departe. Iată cum toate aceste acțiuni ale părinților au un” efect boomerang” și se reflectă în viața viitoare
a copiilor. Studiile arată că în primii șapte ani din viață copiii sunt foarte receptivi și capacitatea lor de
învățare și acumulare este maximă. Creierul acumulează foarte multe informații, își însușește acțiuni,
începe să facă diferența între bine și rău și începe să se dezvolte personalitatea copilului. Toate se leagă
între ele precum verigile unui lanț și pentru ca lanțul să fie unul rezistent avem nevoie de verigi
rezistente.
Ca părinte responsabilitățile din viața de zi cu zi ar trebui să cântărească mai puțin pentru că cea
mai mare responsabilitate este copilul. Un părinte trebuie să fie pregătit să gestioneze cu calm fiecare
etapă din viața micuțului. Trebuie să îi ofere afecțiune și atenție, dar să îi lase și acel spațiu personal,
acea autonomie care să-l ajute pe copil să se autocunoască, să învețe să nu depindă doar de părinți și să se
dezvolte emoțional și intelectual. Un copil îngrădit nu va fi capabil să își ia propriile decizii, să își asume
responsabilități și să înfrunte problemele atunci când va ajunge la maturitate. Crizele de personalitate nu
vor ezita să apară în primii șapte ani de viață. Acestea se vor manifesta în public, deoarece copilul știe că
este mediul cel mai prielnic pentru a obține ce vrea. Aici intervine părintele care trebuie să gestioneze
situația înțelept. Trebuie să dea dovadă de calm, de caracter puternic și să îi explice copilului că nu are
nevoie momentan de acel lucru. Copiii simt slăbiciunile părinților și un părinte care va ceda nu va face
decât să îi ofere copilului un avantaj pe care acesta va ști să îl utilizeze de fiecare dată când lucrurile nu
sunt după bunul lui plac. Adultul de mai târziu va regăsi aceste evenimente în subconștientul său și va
învăța să profite de cei din jur pentru a-și atinge scopurile, indiferent dacă acestea sunt sau nu de bună
credință.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială. Toate aceste lucruri copilul le asimilează fără ca părintele să își dea

323
seama câteodată. Este vârsta când copiii sunt extrem de receptivi și nu le scapă nimic, este perioada
întrebărilor fără sfârșit, bine cunoscutele ”Dar de ce?” ”De ce nu am voie?” ”Ce este aceasta?”, întrebări
la care părintele trebuie să răspundă cu răbdare și explicații care să clarifice neclaritățile copilului. Să fii
părinte implică puțină pedagogie, puțin mai multă chiar. Orice părinte trebuie să fie un bun profesor, un
bun prieten și un bun camarad de joacă.
Încrederea este una dintre principalele calități pe care trebuie să o dezvolte copilul în acești ani.
Încrederea de sine și apoi încrederea în cei dragi. Un copil trebuie încurajat și felicitat pentru lucrurile
care îi reușesc, pentru faptele bune și trebuie încurajat să spună și lucrurile mai puțin bune, fără să îi fie
frică. Un copil certat permanent și amenințat pentru ceea ce face rău, nu va mai avea încredere în sine și
își va ascunde faptele.Cum se reflectă asta în viața viitorului adult? Foarte simplu: un adult neîncrezător
și temător, un adult care nu poate să își depășească problemele, un adult stresat și depresiv. Jonas Salk
surprinde foarte bine această perioadă de 7 ani din viața fiecărui om. El spune astfel ”Părinții buni le dau
copiilor rădăcini și aripi: rădăcini pentru a nu-și uita originile și aripi pentru a zbura și a se folosi de ceea
ce i-au învățat.” Cred că asta înseamnă cei șapte ani de acasă: rădăcini ca să ai unde să te întorci, unde să
îți scormonești amintirile și aripi pentru a arăta cine ești și pentru a-i învăța și tu la rândul tău pe copiii
tăi valorile pe care tu le deții.
Un părinte trebuie să fie asemenea unei balanțe, să nu dea nici prea mult nici prea puțin, să fie
mereu drept și să se gândească că în joc este viitorul copilului său. Cu cât treptele pe care acesta le urcă în
evoluția lui sunt mai trainice, cu atât drumul lui va fi mai lin și va ajunge un om de succes, cu cât scările
vor fi mai subrede, cu atât copilul se va împiedica și drumul lui va fi mai greu. Să ne uităm cât de mult
face educația unui copil în primii ani din viață comparând un copil dintr-o familie de calitate, cu un copil
dintr-un mediu social cu probleme, care provine dintr-o familie în care există violență, în care se consumă
alcool și unde interesul părinților este limitat. Copilul din urmă va dezvolta o ură pentru toate aceste
lucruri și fie va descoperi înăuntrul său o ambiție să îți depășească condiția, fie se va închide în el și își
va periclita viitorul. Totul va depinde de mediul în care va fi expus copilul.
Sunt părinte și din experiență vă spun că nu e o meserie deloc ușoară. Este o meserie pentru care nu
ne pregătește nimeni, o meserie fără diplomă, o meserie care se învață pas cu pas și zi de zi. Este o
meserie unde nu ți se cere carte de muncă, calificare sau experiență, ci toate acestea se învață și cresc
odată cu copilul. Cei șapte ani de formare pentru copil sunt esențiali pentru ceea ce va deveni, pentru ceea
ce va visa, pentru ceea ce va spera. Dar tot din experiență vă spun că a fost și este cea mai frumoasă
meserie pe care aș fi putut să o am vreodată. Am învățat să mă redescopăr pe mine, să văd lumea altfel
prin ochii copiilor mei și să mă regăsesc pe mine în multe situații. Acești șapte ani sunt șapte pași spre
fericire, spre fericirea copilului și spre fericirea personală când ajungi să vezi că munca a dat roade, că
nimic nu a fost în zadar. Sunt anii cei mai frumoși, anii copilăriei, dar și cei mai fragili. Ce înseamnă să
fii un părinte perfect? Ei bine nu știu, nu mă consider un părinte perfect, perfecțiunea nu există și nu ar da
naștere la un copil pregătit pentru viață. Copiii se tem de perfecțiune, lor le place imperfecțiunea, jocul,
dezordinea. Însă în tot acest haos de idei, jucării și jocuri ei văd perfecțiunea adevărată. Cred cu tărie că
fiecare părinte este perfect așa cum este, trebuie doar să crească rădăcini puternice și să ofere aripi atunci
când trebuie.
Dragi tovarăși de călătorie, să avem puterea și iscusința de a duce ecuația la capăt, ca în final
rezultatul de după șapte ani să fie cel corect și așteptat. Să nu ne fie frică, chiar dacă pe parcurs în
rezolvarea acestei ecuații vom mai face greșeli sau vom încurca unele formule.Trebuie să ne oprim și să o
luăm de la capăt pentru a ajunge la soluția potrivită.Să avem mâini dibace care să modeleze și să
cioplească suflete frumoase, adulți excepționali și nu în ultimul rând oameni. Din mâna de lut care este
dată în grija noastră să rezulte o creație de care să fim mândri.

324
 IMPORTANȚA CELOR
„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

Prof. CÎMPEAN CARMEN

Şcoala Gimnazială,,GEO BOGZA” Bălan

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Necesitatea educării tinerei generaţii pentru a face faţă exigenţelor societăţii, ne obligă să urmărim
în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însuşirea unui
comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.
Dar ce înseamnă comportament adecvat?
Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii?
Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea
sufletului omenesc.
Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile
etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate
de o convingere interioară.
Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi
recunoaştem ? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută?
Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ?
Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte
asupra fondului moral al relaţiilor umane.
Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este important ca părinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7
ani de acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de
aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată,
educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se
transforme în disciplină de fier.

325
 Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.
Interacţiunea sociala din aceasta perioada de viaţa este esenţială pentru dezvoltarea din punct de
vedere biologic,psihic si social. Contactele umane si afecţiunea au rol deosebit in învăţarea
comportamentului uman. Familia este principalul agent al socializării. Ea este intermediarul intre
societatea globala si copil,locul in care se modelează principalele componenete ale personalităţii. Deşi
familiile realizează funcţii socializatoare comune,in realitate exista numeroase diferenţe intre modul in
care fiecare familie işi socializează copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (tradiţionala sau
moderna),de categoriile socio-profesionale ale părinţilor,de rezidenta. Calitatea educaţiei primite in
familie,acei”şapte ani de - acasă”, depinde îndeosebi de nivelul educaţiei părinţilor si a membrilor
familiei,care vin in contact cu copilul,in special sub aspect moral,comportamental. In familie învăţăm să
fim umani. Acasă înseamnă locul unde creşti,te dezvolţi si unde se pun bazele viitorului om.
,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei; Sădește un
obicei și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.”
Samuel Smiles

326
 Cei sapte ani de-acasa
Prof. Cimpoaie Mariana

Școala Gimnazială „Stroe S. Belloescu”, Pleșa

Județul Galați

Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să

calculeze. El trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e raspunderea
noastră, a părinților, a cadrelor didactice. Obisnuiește-l de mic cu bunele maniere. Sunt
cheia către succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale si se va simți mai
confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasa. Probabil că
cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fiți voi, parinții, un bun
model pentru el. Începe să il înveți lucrurile simple încă de la vârsta fragedă: să salute, să
spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici.
Va trebui să stie ce se cuvine ți ce nu la masă, într-o vizita, la o petrecere și chiar într-
o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în
societate și îl învață ce inseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect.
Așadar, cum îl înveți bunele maniere?

Ce faci și ce nu faci…
A-l învăța bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp și vei avea multe
ocazii să îl indrumi în direcția corectă. Ține minte aceste sfaturi:
• Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut
sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una două lecții
de bune maniere pentru ca problema să se rezolve.
• Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să îi spui scurt (și
pentru el greu de înțeles): "Nu mai fi atât de grosolan", spune-i: "Nu este politicos să râgâi
la masă, dar, dacă o faci, se cuvine să iți ceri scuze". Sau, dacă zbiara prin casă, nu-i
spune: "Incetează cu țipetele în casă", ci fii mai blandă, ca să înteleagă în fond ce astepți
de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea în casă".
• Daca cel mic iți exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin
politicoase, nu i-o reteza scurt, ci incearcă să reformulezi. De exemplu, când el zice: "Iahh,
îmi vine să vărs când văd chestia asta verde", tu corectează-l spunând: "Frumos ar fi fost
să spui că nu iți place deloc spanacul".
• Fii întelegătoare și acceptă-i grețelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de
matur pentru a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții,
greșim adeseori, darămite ei...
• Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl
critica în public, nu îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșala a fost destul de
mare. A-i face lui o scenă de față cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atentă la
lecțiile de bune maniere.
• Fii consecventă! L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6
ani este evident că ar trebui să le folosească.
• Oricum, procesul de educație nu se oprețte la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea
târziu ca să învețe ceva!
327
 Pânî la 3 ani
Chiar dacă cel mic este nazuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să confunzi
comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapă firească a dezvoltării sale. Pana la
vârstă de 3 ani nu te aștepta să cunoască și să respecte mai mult de una - doua reguli de
politețe. Desigur, nu este prea devreme să îl înveți să utilizeze formule ca "te rog",
"mulțumesc", "bună ziua" și "la revedere". Încurajează-l să le folosească nu doar cu
străinii, ci și în familie. Astfel, nu uita că, dupa ce îi oferi paharul cu apă pe care ți l-a
cerut, să îi amintești: "Acum, spune mulțumesc". Fii un bun exemplu pentru el - comportă-
te calm ți manierat, fără țipete și expresii deplasate și adresează-te politicos atât lui, cât și
celorlalți din casă. Astfel, devii tu însăți un exemplu. Pe de altă parte, nu uita să il feliciți și
să îl lauzi ori de câte ori micuțul se dovedețte bine crescut.

Intre 3 și 5 ani
Cu puținî creativitate, îl poți ajuta pe micuțul tău de 3 sau 4 ani să înțeleagă de ce
unele lucruri trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează
jocuri în care el să fie actorul principal. Propune-i să fie gazda și tu musafir.
Va învăța cum să iți trateze invitații: să le servească prajiturele sau, pur și simplu, să
poarte o conversație politicoasă. Gândește-te la situațiile cu care te confrunți tu zi de zi și
vei găsi pentru el numeroase roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin,
poate fi patron sau angajat, șofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o
admiră.
El se va distra, iar tu iți vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot
mai conștient de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din
jur. Folosește-te și de povești, de cărticele cu imagini, de muzică sau casete video cu
desene animate.

Între 5 și 7 ani
O data ce încep să meargă la gradiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru ca
nu vei fi tot timpul alaturi de el, va trebui sa ii dezvolti mai mult capacitatea de a comunica
cu cei din colectivitate, copii si adulti. Acum ar trebui sa cunoasca si sa respecte manierele
de baza la masa, sa poarte o conversatie cu adultii, sa stie cum sa faca si cum sa primeasca
un compliment.
De acum inainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari,
etc. Poti incepe sa ii supraveghezi interventiile in discutii si sa ii explici ca este politicos sa
il lase pe celalalt sa termine ce are de spus. Foloseste-te de exemplele din viata de zi cu zi,
de la gradinita, de pe strada, dar fara sa faci pe profesoara. Nu il ameninta, folosind
expresii ca: "Să nu te prind ca faci vreodata ca Andrei, că iți rup urechile". Cand greșește,
atrage-i atenția ăi amintește-i ce are de facut.

Între 8 si 10 ani
Este varsta la care cei "7 ani de acasa" trebuie sa se fixeze definitiv in
comportamentul copilului tau. Metoda pe care o poti folosi este cea clasica, adica a unei
continue repetitii. Daca pana acum i-ai mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de buna
cuviinta, acum a venit momentul cand trebuie sa fii mai categorica. In unele cazuri poti
recurge chiar la mici pedepse (îi interzici de exemplu, televizorul, nu il mai lați să iasă
afară la joacă cu prietenii, nu mai are voie o lună să vadă niciun film, etc.).
328
 De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare (în vizitî, la o aniversare, etc.) s-a
comportat ireproșabil, merita o recompensă, cât de mică. Dacă a greșit, nu il critica de față
cu alte persoane străine. La această vârstă se simte foarte stânjenit dacă i se face morala în
public și va avea tendința să procedeze exact pe dos. Continuă să îi cultivi respectul pentru
cei din jur.

329
 EDUCATIA COPILULUI
CEI SAPTE ANI DE ACASA

Prof. CIOACA VICTOR DACIAN

SCOALA GIMNAZIALA FRANCESTI
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea
grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai
din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca
părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure
că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor
desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei
pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile,
cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului
săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este
„Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata,
modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă.
Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la
grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest
sens. Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -îi
propun să ceară vânzătorului un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) -recunoaşte fructele,
exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a
formulelor de solicitare etc. -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -îi pot atribui sarcini
copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de
plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la
grădiniţă -exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral -îşi îmbogăţesc
vocabularul Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la
grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte
ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte,
aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor
ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele
de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar
trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să
identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi
vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său
(„Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să
cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt
sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”).
Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra
copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine.
Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
330
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească
despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la
întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai
comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot
începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se
copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel
copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la
dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să
exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care
părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi:
a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. -
să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul,
nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului,
susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se
folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice
(numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze
imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori,
mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.)
b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în
care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate,
gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a
vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc.
c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi
să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai
să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi
diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”)
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare.

Bibliografie:
Mitrofan, N., Agresivitatea, in Neculau, A.(coord.), Psihologie sociala, Iasi, Editura Polirom,
1996, p. 427-437.
Salavastru, D., Violenta in mediul scolar, in Ferreol, G., Neculau, A. (coord.), Violenta –
Aspecte psihosociale, Iasi, editura Polirom, 2003, p.119-137.

331
 Influența celor șapte ani de-acasă
în formarea personalității copiilor

Învățătoare: Cioara Gabriela

Șc. Gim. ”Simion Balint” Roșia Montană, jud. Alba
Cuvinte cheie:
personalitatea, conduită, criză de personalitate, nevoi speciale, comportament, limbaj
Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie
să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar aceasta este și răspunderea părinților, mai ales în primii ani
de viață. Practica, studiile și cercetările psihologice au demonstrat că expresia are cei șapte ani de acasă
exprimă un adevăr incontestabil și că primii șapte ani din viața fiacăruia influențiază în foarte mare
măsură dezvoltarea intelectuală, psihică, fizică, afectivă, cognitivă.
Dacă din primele zile ale copilului și până la vîrsta de șapte ani avem impresia că dezvoltarea
afectivă, motrică, intelectuală decurge normal și parcă de la sine, sunt factori care influențiază această
dezvoltare pe toate palierele. Acești factori, în mare măsură, țin de mediul familial și de felul în care
copilul interacționează și se raportează la cei din jur. Primii ani de viață influențiază comportamentul
viitor al copilului, apoi ca niște pietre de temelie susțin pe cea a adolescentului, a adultului, a omului
matur, în final. Copilul are nevoi speciale, de aceea este foarte important ca părinții, bunicii sau orice
persoană din preajma copilului care se implică direct în creșterea și educarea acestuia să cunoască și să
identifice ca apoi să găsească modalități de satisfacere a acestora pentru a nu provoca frustrări prin
rămânerea acestor neîmpliniri și neajunsuri. Pe lângă nevoile de hrană, îmbrăcăminte, căldură, dragoste,
igienă, etc trebuie foarte serios oferite momente de comunicare, explorare, autonomie, creerea de situații
în care intervin diverși stimuli iar prin joc se va dezvolta limbajul, perceperea obiectelor, atenția, etc care
duc la formarea unei personalități puternice și echilibrate. Termenul de personalitate este folosit pentru
a descrie o anumită persoană. O astfel de descriere sintetizează date de natură biologică( caracteristici
constituționale, predispoziții genetice, etc) psihologică (sentimente, atitudini, aspirații, etc) și socială
(relații sociale, valori culturale, etc)
Un moment important este momentul sau etapa în care apar crizele de personalitate după vârsta de
un an, criză care se menifestă în locuri publice. Copilul este egocentric și știe că dacă va face o criză
mama îi va satisface dorințele, poftele. Foarte important este să fie gestionate cât mai corect și să dețină
controlul lor prin explicații calme, distragerea atenției, cu răbdare și să fie foarte atenți pentru a evita
accidentarea fizică, lovirea copilului care apoi se va speria mai tare și va amplifica starea de criză. Prin
repetarea acestor crize după vârsta de un an și jumătate se va ajunge la dezvoltarea unor trăsături ale unui
copil răsfățat. În această perioadă copilul începe să conștientizeze identitatea sexuală, dezvoltarea
intelectuală, socială, dexteritatea chiar dacă se execută cu stângăcie în locuri, momente și cu obiecte
nepotrivite, exemplu: desenarea pereților, ruptul florilor, umblarea la obiete electronice, tablete, telefoane.
Este recomandat ca adulții să găsească și să creeze situații de joc care să satisfacă aceste curiozități și
dexterități, spre exemplu crearea unui colț de joacă unde poate copilul să picteze în voie, în curte, în
grădină un loc cu pământ sau nisip unde să se joace, să-i ofere o jucărie sau alte obiecte care se
ansamblează sau se desfac de tip lego, puzzle sau cuburi. Până la vârsta de trei ani poate să fie învățat să
salute și să răspundă la salut cu ”bună ziua”, ”la revedere”, să spună ”mulțumesc”, ”te rog”, ”cu plăcere”.
De la vârsta de trei-cinci ani, prin puterea exemplului copilul va înțelege ce înseamnă politețea.
Bunele maniere ale adulților îi vor modela copilului comportamentul în societate și îl învăță respectul față
de semeni. Copiii respectuoși vor fi tratați cu respect Dacă în familie se va vorbi cu ton calm, liniștit
același comportament îl va avea și el. Dacă va vedea violență verbală sau fizică, în grupul de joacă sau la
grădiniță va proceda la fel, dacă va împărți jucăriile, dulciurile, diferite obiecte cu frați sau alte persoane
așa va proceda și în colectiv. Formulele de prezentare, de adresare se pot însuși ușor de se aud zilnic în
familie și la cei din jur, dacă se aud jigniri, cuvinte urâte, apelative sau expresii nepoliticoase acestea se
vor regăsi și în limbajul și gesturile copiilor.
După vârsta de cinci ani se pot introduce reguli de conduită prin repetarea de ritualuri ușoare, spre
exemplu: trezitul de dimineață, mersul la baie, pieptănatul, îmbrăcatul, spălatul fructelor, etc. Apoi,
copilul va trebui învățat ce i se cuvine și ce nu în anumite momente și situații: exemplu în timpul mesei
să nu se șteargă cu mâna, să nu arunce mâncarea pe jos, să folosească tacâmuri, șervețele, etc, sau în
332
timpul unei vizite, la o petrecere sau chiar într-o discuție, să dea mâna cu cineva, să bată la ușă când intră
întro încăpere nouă, să ceară permisiunea pentru a face un lucru mai deosebit exemplu: ”mami, îmi dai
voie să...”, ”Pot să...”, să folosească batista sau șervețelele, să pună mîna la gură cînd strănută sau tușește,
etc.
Între vărsta de cinci și șapte ani deja poate învăța cum să răspundă la telefon cuviincios, să își ceară
scuze atunci când greșește, să știe să ofere și să primească un cadou, să nu întrerupă conversația adulților.
Atitudinea și comportamentele greșite precum și limbajul greoi ca pronunție dar și folosirea de cuvinte
mai puțin politicoase trebuie atent urmărită și corectate imediat cu tact. Este necesar a se arăta unde a
greșit și cum ar fi trebuit să procdeze și să vorbească corect, prin reformulări și încurajări nu prin critici și
certuri în public.
Dacă în anumite situații copilul greșește nu trebuie ținute prelegeri și nu se critică în public, pentru a
nu fi umilit și jignit față de străini, chiar dacă greșeala e destul de mare. Mustrarea se face în familie, doar
acasă. Trebuie multă înțelegere și acceptarea greșelilor deoarece și noi adulții greșim uneori. Învățarea
lucrurilor elementare reprezintă cheia către adaptarea viitorului adult la rigoriile vieții sociale și se va
simți mai confortabil și fără frustrări în prezența celorlalți.

Bibliografie:
Allport, G.W. (1981),Structura și dezvoltarea personalității, Ed. Didactică și pedagogică, București
Tucicov-Bogdan, A. 1972, Personalitatea copilului, Ed. Politică, București.
Zlate, M. (2009), Fundamentele psiholosiei, Editura Polirom.

333
 Importanţa celor şapte ani de acasă

Prof. înv. primar: Cioară Mariana

Prof. Stan Roxana
Şcoala Gimnazială Giurgeni, jud. Ialomiţa
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi
,la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Cei 7 ani de acasă sunt
esenţiali pentru a pune baza unei educaţii corecte a copilului. In functie de evolutia sa pană la această
varstă sunt emise judecăţi de valoare privind deprinderile, abilităţile şi valorile morale însuşite în această
perioadă.
,,Acasă “ reprezintă locul unde copilul primeşte primele ,, lecţii de viaţă”, aceşti primi ani din viaţă
acestuia,din sânul familiei, fiind fundaţia pe care se va clădi omul matur, desăvârşit de mai târziu, un
individ capabil să relaţioneze, să aducă propria contribuţie în societate.,,Acasă” înseamnă familie(mama,
tata, fraţi, bunici etc)., fiecare aducându-şi aportul în educaţia copilului.Desigur, rolul principal revine
părinţilor dar nici contribuţia celorlalţi nu este lipsită de importanţa. În primii ani de viaţă copilul are
tendinţa să imite şi atunci este nevoie să oferim un model comportamental corespunzător. De asemenea,
la baza formării copilului stă şi relaţia afectivă cu părinţii.
Un copil crescut într-un mediu familial armonios, înconjurat de dragoste se va dezvolta, va avea
încredere în sine, va fi deschis şi receptiv la ceea ce vede în jur. Simţindu-se protejat, iubit, îngrijit dar
totodată fiind şi răsplătit pentru realizările sale copilul va accepta mai uşor regulile de comportament ce
trebuie a fi însuşite încă de la o vârstă fragedă. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod
pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi
de ceea ce face. Totodată educarea copilului într-o atmosfera deschisă bazată pe iubire şi încredere face ca
regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Este necesar să ţinem cont şi de faptul că educaţia
trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.

334
 EDUCAŢIA ŞI ,,CE-I ŞAPTE ANI DE ACASĂ,,

Prof.înv.preşc Ciobanu Camelia

Şcoala Gimnazială Nr.1 /Grădiniţa cu P.P. Nr. 4
Săveni, Botoşani
,,Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.”
(Eugen Heroveanu)

”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute constient decât de copii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul
care le emite apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul în care un
copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este important ca parinţii să respecte regulile de bune maniere în familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.
Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.
335
 Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-i permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce
a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne
implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Calitatea educaţiei primite în familie,acei”şapte ani de-acasă”, depinde îndeosebi de nivelul
educaţiei parinţilor şi a membrilor familiei,care vin în contact cu copilul, în special sub aspect
moral,comportamental.În familie învăţăm să fim umani. Acasă înseamnă locul unde creşti,te dezvolţi şi
unde se pun bazele viitorului om.Educaţia ,bunele maniere , regulile morale sunt cheia către adaptarea
copilului în societate.Când spunem că un copil are “cei şapte ani de-acasă”,ne gândim la un copil bine
crescut care ştie să salute, să spună:“te rog !” şi “mulţumesc!”,care ştie să respecte şi se comportă civilizat
cu cei din jur.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3.P., Emil,
R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

336
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

Ciobanu Elena - Şcoala Gimnaziala” Luca Arbore” Vorona-Mare

Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea şi socializarea copilului,
deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile fiziologice şi
sociale şi împlinite etapele întregului său ciclu de creştere.
Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, educaţia primită de acesta până la şapte ani, fiind
determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară. Fiind, în primul rând, cadrul existenţei biofizice al
dezvoltării copilului, principalul obiectiv al familiei trebuie să fie, păstrarea sănătăţii, creşterea normală şi
călirea organismului. Un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltării fizice armonioase, înseamnă
asigurarea unui program zilnic care trebuie să respecte orele de somn, activitate, joc, plimbare, masă. Dar
copilul nu are nevoie numai de adăpost, hrană şi haine, familia şi căminul reprezintă pentru copil şi
“şcoala primilor ani” în care se pun bazele viitoarei sale conştiinţe, ale tuturor trăsăturilor care îl vor
defini ca om întreg, ca persoană cu statut social.
Părinţii reprezintă primii mentori reali în viaţa copilului, furnizându-i primele repere de orientare în
lume, primele informaţii şi învăţături despre lucrurile şi fenomenele din natură şi din societate, primele
sfaturi, norme şi reguli de conduită. Creşterea şi educarea copilului, cu ceea ce înseamnă “bun” pentru el,
se afla într-o dinamică permanentă de la o cultură la altă, de la o perioadă la alta. Părinţii trebuie să devină
conştienţi de influenţa pe care o exercită în viaţa copilului, să cunoască că educaţia dată propriului copil
este diferită de cele precedente, că societatea viitoare va fi diferită de celelalte, iar copilul trebuie pregătit
corespunzător.
Începând cu primii ani de viaţă, copilul preia de la părinţi gesturi, atitudini, limbajul, exemple de
comportament pozitive ca: sârguinţa, cinstea, politeţea, sociabilitatea, iniţiativa creatoare, dispoziţia de
colaborare. Toate acestea cer calm, înţelegere, răbdare, dragoste faţă de copil. Nu frica, nu teama trebuie
să-l determine pe copil să facă fapte bune. Pentru a descoperi binele trebuie să existe un cod de conduită
bazat pe egală respectare atât de copil cât şi de părinţi. Dragostea de “bine”, de adevăr, are nevoie mai
ales de acţiune, de descoperire a virtuţilor de către copil. Greşesc acei părinţi, care îi interzic copiilor de a
apuca, de a desface jucăriile, de a le pipăi, a le privi şi chiar de a le izbi. Activismul precum şi curiozitatea
acută de a cerceta tot ce-l înconjoară trebuie stimulate, încurajate, înţelegând copilul ca pe o fiinţă
autonomă.
Cultivarea dragostei faţă de frumos se realizează tot în familie prin pregătirea bunului gust al
copilului faţă de ţinută şi locuinţa sa, precum şi cea de frumuseţe în comportare şi relaţie cu cei din jur.
Orice experienţă de viaţă, orice relaţie afectivă vor fi resimţite în funcţie de bazele oferite de
familie. Familia reprezintă pentru copil, structura socio-afectivă de bază, principala structură protectoare
absolut necesară existenţei lui. Aici se învaţă limbajul şi comportamentul social, se formează convingeri,
aspiraţii, aptitudini, sentimente, trăsături de voinţă şi de caracter.
Climatul din familie influenţează personalitatea copilului, oferindu-i zestrea de echilibru relaţional
şi adaptiv. Acest climat din familie, se impune ca un filtru între influenţele educative exercitate de părinţi
şi achiziţiile psihico-comportamentale, realizate la nivelul personalităţii copilului. Toate frământările,
preocupările, ambiţiile părinţilor îl strivesc pe copil, într-un mediu familial dizarmonic, este dificil pentru
el ca să-şi găsească unitatea interioară.
Componenta afectivă, comunicarea verbală şi jocul cu copilul au un rol esenţial în relaţia părinte-
copil. Încă de la primele cuvinte, propoziţii, copilul simte nevoia să transmită părinţilor întâmplările din
viaţa lui. Dacă părintele va fi mereu ocupat, neatent, obosit şi–l va evita să-l asculte pe copil, acesta va
căuta răspunsurile în altă parte sau nu v-a căuta deloc, firul comunicărilor rupându-se. Numai fiind
aproape de sufletul copilului, luând parte la preocupările lui, părintele devine sfătuitorul, punctul de
rezistenţă şi încredere al copilului. Succesul relaţiei părinte-copil depinde de dragostea părintească, de
iubirea necondiţionată care presupune afecţiune, înţelegere, asigurarea unor raporturi relaţionale juste şi
echilibrate. Când copilul este iubit este mai uşor de disciplinat, de modelat. Fără iubire, copilul va muri
din punct de vedere emoţional, apărând tulburări caracteriale în dezvoltarea personalităţii. Mângâierile,
cuvintele de încurajare, lauda, blândeţea, atmosfera afectuoasă arată iubirea. Cu cât legătură emoţională
dintre părinte şi copil este mai puternică, cu atât posibilitatea unui comportament delicvent este mai
scăzută.
337
 Rolul părintelui în existenţa copilului este fundamental, dar numai în măsura în care el găseşte forţa,
secretul de a creşte un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat. Strategiile educative ale familiei,
determină în mare măsură personalitatea precum şi rezultatele şcolare ale copiilor,colaborarea dintre
părinți și ceilalți factori educativi fiind absolut necesară.Părinţii sunt cheia capacităţii copiilor de a învăţa
şi de a reuşi în viaţă. Se spune, că profesia de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practică
de toţi membrii comunităţii, însă puţini sunt cei care se străduiesc s-o înveţe sistematic. Cel mai frumos
dar pe care îl oferă părinţii copiilor, este propria sănătate emoţională, fizică, spirituală, intelectuală.
“Copilul are nevoie de familie , dar nu de orice fel de familie ”

338
 ,,CEI 7 ANI DE ACASĂ”-REFERAT
PROF.CIOBANU MANUIELA-LICEUL TEHNOLOGIC DĂRMĂNEŞTI
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului .
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil
să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este
nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul
de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi
acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a
şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este
necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La
această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog,
mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin
dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut .
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
Educația nu constă numai în a combate pornirile rele ale copilului,ci și a-l obișnui de mic să facă
binele.
Un vechi proverb românesc ne spune :<<ceea ce înveți de mic,nu uiți până la bătrânețe !>>
339
 Cei șapte ani de acasă!

Profesor CIOBANU MONICA GABRIELA

Grădinița cu P.P.,,Dumbrava minunată,,Giurgiu
Construcţia celor ,,7 ani de acasă,, este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de
parteneri.Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de împortanţa fiecăruia dintre noi, de
ce anume ne leagă, cine suntem ,,noi,, şi cine suntem fiecare dintre noi.Ce ştim să facem şi ce putem face
fiecare, pentru a reuşi împreună.
Rolul părinţilor este acela de a fi educatorii copilului lor.Unde şi când se termină rolul de educator
al părinţilor ?Când învăţăm , când relaţionăm, când iubim? Avem de învăţat de la copilul nostru? Când
putem spune: ,,iartă-mă,,! ,,am greşit ,, !Ştim oare totul despre copilul nostru ?
Atunci când ne referim la dezvoltarea copilului, trebuie să reținem un aspect foarte important -
dezvoltarea este un proces individual și , deși etapele de dezvoltare sunt atribuite copilului în general,
ține de unicitatea copilului.
Un lucru foarte imprtant de reținut sunt principiile dezvoltării copilului în primii ani de viață :
-dezvoltarea este secvențială;
-un domeniu de dezvoltare le influențează pe celelalte;
-copiii au ritmuri de dezvoltare diferită;
-dezvoltarea se desfășoară de la simplu la complex;
-modul de dezvoltare individuală depinde de caracteristicile înnăscute, dar și de mediu.
Nevoile copilului mic sunt foarte multe :de sănătate, de igienă, de nutriție, dar în situația copiillor
cu dizabilități, toată casa trebuie amenajată în așa fel încât copilul să poată avea acces în fiecare încăpere,
în siguranță, astfel încât să nu fie pus în situații de risc.Condițiile îl vor ajuta să dobândescă sentimentul
de autonomie (cadrul ușilor să permită trecerea scaunului cu rotile, ușile să aibă clanţa la nivelul
copilului, toaleta și baia să aibă bare de susţinere).
Identitatea copilului se fixează după adolescență, până atunci toate acțiunile pe care copilul le face
în construirea identității sale au nevoie de susținere.Este un proces dinamic care integrează pe parcursul
vieții diversele experiențe ale persoanei.
În grădiniță , educatorul trebuie să-i asigure copilului și familiei sale un sentiment pozitiv al
identității etnice și culturale.
Prin educația parentală părinții ,, se descoperă,, ca parteneri ai copiilor , îşi descoperă propiul
potențial de schimbare, se simt valorizați în rolul lor parental.Dar este foarte important să putem să
recunoaștem că avem nevoie de ajutor!
Să nu uităm că fiecare copil este unic şi că în munca de educaţie a copiilor, dar şi de susţinere a
părinţilor, este obligatoriu să reuşim să determinăm profilul relaţionar al familiei!
Copilul nu trebuie să fie niciodată pus în situaţia de a vorbi despre ,,pe cine iubeşte mai mult,,
dintre membrii familiei sale.Ba , dimpotrivă, copilul trebuie ajutat să înţeleagă că există mai multe forme
de a iubi, că este firesc să poată simţi că are dreptul să îi placă să îşi petreacă timpul împreună cu mama sa
când desenează, că îi place să meargă la plimbare cu tatăl său, că este fericit să se joace împreună cu
fratele său,că îi place ca bunica să-i gătească desertul preferat.
Evaluarea schemei de atașament al copilului ne poate forma o imagine despre comportamentul
copilului și despre modul în care acesta se va putea adapta la noul mediu cu care va interacționa.
Atunci când lovim un copil, îl învățăm să ne deteste și îi e teamă de noi.Nu trebuie să învățăm
copilul nici teama, nici ura.Din comportamentul nostru copilul trebuie să înțeleagă că părinții îl iubesc
necondiționat, îl iubesc așa cum e.
Atunci când atribuim unui copil o responsabilitate, trebuie să ne găndim că sarcina pe care i-o
încredințăm să fie suficient de simplă, încât să o poată îndeplini, fără a-l suprasolicita și, în același timp,
să fie suficient de dificilă încât să-l determine pe copil să –și folosească deprinderile , cunoștințele,
imaginația pentru a o putea duce la bun sfărșit.
Prin joc, copiii explorează ceea ce nu le este familiar și dezvoltă o cunoaștere care este în aceeași
măsură senzitivă, cognitivă și afectivă.Un copil privat de joc va avea carențe în structura personalității,
chiar dacă ulterior se va interveni prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu. Ca părinți
trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului.Când ne implicăm
340
activ în jocul copilului , punem temelia unei legături solide între noi și ei.Noi pătrundem în lumea lor, și
ei într-a noastră.
Jocul este trenul pe care copilul își manifestă personalitatea și interesele.
Să nu uităm că indiferent de forma și culoarea jucăriei aceasta este, în egală măsură, atât pentru fete
cât și pentru băieți.Nu există jucărie doar pentru fete sau doar pentru băieți.
Copilul trebuie să-și descopere aptitudinile și să creadă în visele ce se pot realiza.Noi trebuie să-l
ajutăm să-și găsească acest vis, să-l sprijinim și să ne bucurăm alături de el.Trebuie să avem grijă ca visul
său să fie unul frumos și să nu devină un coșmar !
Sarcina noastră, a educatoarelor și a părinților , este aceea de a ajuta copilul să-și dezvolte propriile
capacități și, mai puțin , să ne atingem propriile obiective.

341
 Importanţa celor şapte ani de acasă

Profesor învățământ primar Ciobanu Nicoleta

Școala Gimnazială Brastavățu
„Suprema pedagogie este casa părintească”
(Dostoievski)

Psihologul N.Marginean, căutând să facă un sondaj în privinţa influenţei pe care o are mediul şi
ereditatea asupra formării persoanei afirma: „Dacă ar fi ca acţiunea mediului social să fie egală cu cea a
eredităţii, anume 50% acordate mediului, 25% ar trebui puse în seama familiei .”( Psihologia persoanei,
Cluj, 1941) Şi aceasta se întâmplă pentru că aicea (în familie) se cultivă prima oară dragostea nefăţarnică,
autentică sau chiar jertfelnică, care e condiţia principală în educaţie.
Copilăria este o vârstă care are, fără îndoială, un statut aparte din mai multe puncte de vedere decât
celelalte vârste. Copilul nu are nici putere ca dultul, nici chibzuinţă ca vârstnicul, nici ştiinţă sau
capacitate de a domina suficient reacţiile emoţionale. El rămâne, oricum l-am privi, dependent de cei
mari, incapabil să se ajute singur, o fiinţă slabă trupeşte şi fragilă sufleteşte. Ca atare, copilul are nevoie în
primul rând de ajutor, iar dintre formele multiple de ajutor, pe care le reclamă, una dintre cele mai
însemnate sub raport sufletesc rămâne înţelegerea, atât din partea părinţilor, cât şi a educatorului.
Sunt încă destui părinţi care privesc foarte rectiliniu raportul dintre vârsta copilului şi modalitatea
de exercitare a autorităţii. Comunicarea dintre părinţi si copii este foarte importantă pentru că ajută la
formarea imaginii de sine. Copilul trebuie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce ar fi vrut să facă, ce i-a
plăcut, ce nu i-a plăcut etc. Pentru a-i înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia in care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmatii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important.
Cei şapte ani de acasă sunt esenţiali pentru a pune baza unei educaţii corecte a copilului. Prin
comportamentul, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a dialoga cu semenii lui înţelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori, mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tata este prea dur. Copilul însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este adevărat că nu prea mai există cei şapte ani de acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse
forme educaţionale încă de la vârsta mult mai fragedă, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele
de conduită se învaţă din familie. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
consolideze normele deja desprinse din familie.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla să dea dovadă de proastă creştere, în societate sau acasă.
Fiecare ar vrea ca fiica sau fiul să fie un exemplu de bună purtare la şcoală, la teatru, in vizite la rude etc.
“A fi bine-crescut” nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al
societăţii, cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia “celor şapte ani de-acasă’’
: salutul, comportamentul cu prietenii, manierele la masă, recunoaşterea greşelilor.
Educaţia copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educaţional. Fie că este
vorba despre viaţa de acasă, fie că vorbim despre educaţia de la grădiniţă sau şcoală, copilul trebuie
învăţat să înţeleagă şi să respecte regulile de comportament sau de interdicţiile pe care i le stabilesc
părinţii sau cadrele didactice. Indiferent de convingeri, experienţe sau atitudini, scopurile tuturor
părinţilor converg spre acelaşi rezultat: cu toţii ne dorim copiii bine pregătiţi, care să-şi găsească un loc
mai bun în societate.
Copilul are nevoie de ajutorul celor mari atât pentru a învăţa cât şi pentru a fi educat. Astfel, el
creşte la voia întâmplării, ca o buruiană, dând puţin rod sau niciunul. Cine îi poate oferi acest ajutor?
Părinţii, preotul, profesorii sau orice om bine intenţionat. Ei îi dau sfaturi cum să procedeze şi caută să le
urmeze.
Dar educaţia nu se face astfel de la sine. Adică, nu înseamnă că dacă un copil primeşte sfaturi bune
de la cei ce le pot da, va ajunge neapărat un copil bun. Mai este nevoie şi să le accepte şi apoi să le
urmeze. Aici intră în acţiune libera sa voinţă. Din acest punct de vedere, copiii se împart în trei categorii.

342
 Prima categorie este cea a copiilor care le refuză, care se împotriveşte de la bun început sfaturilor
folositoare, din încăpăţânare, înfumurare sau neînţelegere. Ei vor ajunge să facă mai departe o serie de
greşeli, să devină lipsiţi de caracter.
A doua categorie este cea a copiilor care se prefac că sunt de accord cu sfaturile primite, dar în sinea
lor le privesc rău şi nu le urmează. Ei sunt copiii prefăcuţi sau ipocriţi, considerându-se isteţi, deoarece i-
au înşelat pe sfătuitorii lor mai mari; în fapt, se înşală pe ei înşişi sau, cum se zice, “îşi fură căciula”. De
ce? Deoarece pierd prilejul de a-şi forma un character autentic cu care să răzbată prin greutăţile vieţii, în
vreme ce înşelătoria nu-i va duce prea departe sau oricum va fi plătită în primul rând prin ratarea propriei
vieţi.
A treia categorie este alcătuită din copiii ascultători, care înţeleg că este spre binele lor să primească
şi să urmeze sfaturile bune.
Este important ca cei şapte ani de acasă să cuprindă şi educaţia alimentară prin respectarea unor
reguli, formarea unor principia şi oferirea unor explicaţii cu privire la hrana sănătoasă.
Încă mai credem “că cei şapte ani de acasă” vor constitui fundaţia pentru construcţia unei vieţi
închinate binelui, frumosului şi adevărului pentru noile generaţii care vor veni, pentru că Pământul, nu-i
aşa, are nevoie să fie locuit de către oameni împăciuitori, care gândesc şi acţionează frumos.

Bibliografie
Anton Moisin, Arta educării copiilor și adolescenților în familie și în școală, Editura didactică și
pedagogică, București, 2008
Rose Vincent, Cunoașterea copilului, Editura didactică și pedagogică, București, 1972

343
 Formarea și educația începe cu cei 7 ani de acasă

Prof.Ciobanu Simona-Ionela
Procesul de încvățământ începe cu prima zi de școală, iareducația începe cu prima zi de viață.
Atunci când vorbim de cei șapte ani de acasă facem referire la educația pe care copilul o primește din
primele zile de viață în cadrul familiei. De cele mai multe ori auzim afirmându-se ,,nu are cei șapte ani de
acasă”, această afirmație a început, în prezent, să fie din ce în ce mai utilizată. Când? În momentul în care
observăm la cel de lângă noi că-i lipsesc bunele maniere, reguluile morale sau educația. Toate aceste
aspecte reprezintă biletul de trecere a copilului și de adaptare în societate.
Vorbim despre cei șapte ani de acasă pentru că eate perioada, cei șapte ani, în care copilul își
petrece majoritatea timpului cu cei din familie. Aici primește primele exemple de viață și își creează
propriul comportament în funcție de ce-l înconjoară. Părinții sunt cei care devin primele modele ale
copiilor în viață, el va copia comportamentul acestora. În cei șapte ani învață bunele maniere: ce se cuvine
și ce nu se cuvine la masă, în vizită, în parc, la grădiniță. A învăța un copil bunele maniere necesită o
periaodă îndelungată de timp, este un proces de durată care va prinde contur în fiecare zi.
Cei șapte ani de acasă reprezintă piatra de temelie pe care părinții o fixează la temelia vieții copiilor.
În prezent expresia ,,cei șapte ani de acasă” și-a pierdut semnificația. Părinții petrec din ce în ce mai puțin
timp cu proprii copii preferând ca aceștia să primească educația de la persoane calificate. Oare reprezintă
aceasta calea cea mai bună? În momentul în care copilul nu primește atenția celor dragi, celor apropiați va
ști el să facă difernța dintre bine și rău? Care sunr modelele pe care el le va urma? Normele de conduită se
învață în familie. Școala nu poate face decât să le confirme, să le consolideze sau să le șlefuiască.
Educația de acasă nu poate fi înlocuită de nicio instituție de învățământ.
Prin cei șapte ani de acasă nu se face referire doar la bunul simț și la educație, ci și la cunoștințele
generale, la toate informațiile pe care un copil le primește în sânul familiei.
Să nu uităm că este o responsabilitatea care se află pe umerii părinților, de părinți depinde copilul de
azi și adultul de mâine. ,,Buna creștere” nu reprezintă un standar general, ea capătă forma pe care părinții
i-o dau.

344
 Importanţa celor 7 ani de acasă

Ciociu Raluca Georgiana,

Profesor la Şcoala Gimnazială nr.24 “Ion Jalea”, Constanţa
“Prefer un om fără lux de cunoștinţe unui lux de cunoștinţe fără om” ( Petrarca )
Cȃnd vorbim de cei 7 ani de acasă, ne gȃndim la educaţia pe care copilul o primește acasă, grija pe
care i-o poartă parinţii ȋn special ȋn ceea ce are să-l definească mai tȃrziu ca OM. Incă din perioda
anterioară nașterii, mama ȋi poartă de grijă să -și dezvolte armonios creierul, organele vitale și ȋn cele din
urmă persnoalitatea. Cȃnd vorbim de un copil că are cei 7 ani de acasă, ne referim la un copil educat,
manierat, care știe să mulţumească, să salute și să-i asculte și pe ceilalţi, să-și ceară scuze atunci cȃnd
greșește, să fie organizat cu lucrurile sale atȃt acasă cȃt și ȋn societate și nu in ultimul rȃnd să fie darnic.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Părinţii sunt modele
pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între
părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu
aude niciodată acest cuvânt.
Si totuși cum ȋi recompensăm ȋn educaţie? Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când
face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Așadar este foarte important să-i
recompensăm, dar mai ales să fim consecvenţi ȋn educarea lor, căci acești ani sunt cei mai importanţi ȋn
viaţa unui copil.
Ce ȋnseamnă de fapt cei 7 ani de acasă...
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primul pas în
dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului.
Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să
indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât
pentru mamă, cât şi pentru copil.
După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile
publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte
important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem,
pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care
face criza. Psihologii atrag atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în
„simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii
sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru
dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă
pereţi desenaţi cu creioanele colorate. După 5 ani înţeleg regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le
placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat,
îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care
apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate.
Politeţea - oglinda familiei Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început
prim imitaţie, reguli de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea
fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau
dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu
345
ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care
ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se
învaţă şi formulele de adresare. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin
educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat),
un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i
permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla
fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare social.
Așadar, toate pornesc de acasă, școala ne ȋnvaţă copii să scrie, să socotească, ȋi ȋnvaţă limbi străine,
cultură, geografie, istorie, și ajustează educaţia primită acasă, ȋnsă niciodată nu poate subtitui educaţia
primită de la părinţi.

346
 CEI 7 ANI DE ACASA

Şc. Gim. „Antonie Mureşianu”, com. Bîra, jud. Neamţ

Gradiniţa Rediu
Ed. Ciocoiu Aida Ancuţa

„Natura ne aseamănă, educaţia ne deosebeşte”

Confucius

Expresia „cei şapte ani de-acasă” este folosită de cele mai multe ori, în popor, pentru a se referi la
educaţia oferită de părinţi din momentul naşterii, de formarea comportamentului şi personalităţii copilului
până merge la şcoală. Când copilul dovedeşte o bună creştere, este politicos, se comportă cuviincios cu
cei din jur, adulţi sau de vârsta lui, spunem că are cei „şapte ani de-acasă”.
Familia reprezintă primul mediu educaţional care influenţează destinul, dezvoltarea copilului.
Educaţia reprezintă un loc important în formarea şi dezvoltarea personalităţii omului. Evoluţia şi
dezvoltarea umană au trezit întotdeauna interesul cercetătorilor, întrebându-se asupra traseului pe care îl
străbate fiinţa umană de-a lungul devenirii ei. Bunele maniere, regulile morale şi educaţia reprezintă cheia
unei vieţi reuşite în societate.
Bazele formării şi educaţiei ca adult a copilului se formează în sânul familiei. Relaţia dintre copil şi
părinte este definită ca fiind una de dependenţă, dar , prin care adultul trebuie să ofere stimulii necesari
dobândirii independenţei. Copilul are nevoie de sprijin pentru a creşte şi pentru a se dezvolta, pentru a-şi
descoperi abilităţile şi pentru a-şi dezvolta competenţele. Pe măsură ce copilul dobândeşte abilităţi,
părintele trebuie ştie şi să fie capabil să se retragă din demersul său protectiv, pentru ca cel mic să şi le
consolideze.
Primele relaţii ale copilului sunt cele cu mama sa sau cu persoana care îi satisface nevoile de bază,
imediate: nevoile fiziologice (nevoia de aer, apă, mâncare, îmbrăcaminte, odihnă, etc). Aceste nevoi sunt
vitale. Odată ce nevoile biologice/fziologicce au fost satisfăcute, oamenii devin preocupaţi de siguranţa
lor fizică şi psihică, nevoia de securitate asigură integritatea fizică a unei persoane. Copilul pentru a
evolua, a îndrăzni, a căpăta incredere în el, are nevoie să se simtă în siguranţă alături de părinţi. După ce
au fost împlinite aceste nevoi, este posibil ca acea persoană să devină interesată de cotactele sociale.
Astfel apare nevoia de apartenenţă. Conform teoriei ierarhiei nevoilor, elaborate de A. Maslow, oamenii
au nevoie să intre în contact unii cu alţii, să se bucure de sprijin social. Copilul este deschis, interesat de
contactul cu ceilalţi, mai ales cu cei de vârsta lor. Părinţii trebuie să încurajeze această atitudine.
Următorul nivel este cel al nevoii de stimă care se referă la necesitatea unui individ de a se simţi valoros,
apreciat de cei din jur, competent şi respectat. Copilul nu trebuie să se simtă ridiculizat, discreditat,
defăimat sau evaluat negativ. Este importantă atitudinea faţă de el a părinţilor, a bunicilor, a cunoscuţilor
în general, a educatoarei sau a celorlalţi copii. El poate fi marcat de orice atitudine negativă. La vârste mai
mari, copiii ajung la nevoia de împlinire, la dorinţa de a-şi dezvolta potenţialul la maxim. Ei urmăresc să-
şi construiască o imagine de sine favorabilă, mulţumitoare şi să-şi dobândească capacitatea de
autocontrol.
Între copil şi părinţi se realizează schimburi interpersonale, ei influenţându-se unii pe alţii, crescând
şi dezvoltându-se impreună. În funcţie de aceste relaţii, copilul se raportează la lumea exterioară, învaţă,
explorează, integrează experienţele. Familia este modelul pe care copilul îl preia, modul de viaţă din
cadrul familiei rămânând principalul reper în viaţă a copilului.
Putem vorbi despre mai mulţi factori care influenţează atmosfera familială în care se dezvoltă un
copil: nivelul de înţelegere şi apropiere între părinti, modul de manifestare a autorităţii parentale, modul

347
în care este perceput şi luat în considerare copilul, dacă îi sunt ascultate părerile, opiniile, situaţia
economică a familiei, nivelul de educaţie, cultură al părinţilor, numărul de fraţi, etc.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare ale copiilor,dar nu trebuie să uităm că „fiecare
copil este unic”. A creşte un copil este una dintre cele mai dificile responsabilităţi şi pentru care, cei mai
mulţi părinţi au cea mai puţină pregătire. Dar, cu multă dragoste şi cu dorinţa de a se informa corect şi în
mod continuu, din surse specializate, cei care sunt responsabili de creşterea şi educarea copilului vor avea
rezultate mai mult decât satisfăcătoare, eforturi care le vor fi reompensate prin faptul că au format un OM
FRUMOS, din toate punctele de vedere.

348
349
 CEI 7ANI DE ACASĂ
 Ce sunt cei 7 ani de acasa?

 Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor?

 Educatia primita in familie

 Importanta educatiei informale si nonformale a copiilor

 Oare nu crestem o generatie de copii materialisti?

350
 Să construim împreună cei 7 ani...de acasă!

„Copilăria e o lume aparte pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac
parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându -se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea
grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai
din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca
părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii
în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de
obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în
dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la
începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate,
ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei
informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat
spaţiul etc.În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea
programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Exemplu:
În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea
perioadă copiiivor învăţa cântece, poezii, vor desena, picta, modela, vor compara mărimi şi forme,
toate având ca pretext fructele de toamnă.
Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la
grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest
sens.Ce pot face părinţii?
-Ce învaţă/exersează copilul?
-merg împreună cu cel mic să cumpere fructe
-îi propun să ceară vânzătorului un anumit
-număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) recunoaşte fructele, exersează număratul,
exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, formulelor
de solicitare etc. pregătesc împreună compot sau salată de fructe ,îi pot atribui sarcini copilului: să
spele fructele, să soată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind un cuţit de plastic în timpul
acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă -exersează
deprinderile igienico-sanitare, de
receptare a mesajului oral îşi îmbogăţesc vocabularul. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu
cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la
intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină
în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi
să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu.
Exemplu:
La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea
părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte,
în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor(„Îmi
place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată,
părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să
termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem
ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora
merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie
351
destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl
determine să fie şi mai nesigur pe sine.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea
imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut,
ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime
emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi
afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuzăsă mai comunice,
considerând că ceea ce spune nu esteimportant, că nu interesează.Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul
să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă
ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să
mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii
pot începe prin a povesti ei înşişi despre ceau făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se
copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel
copilulva învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.Foarte importante
sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilulîn contexte diferite de viaţă.
Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor
activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la
grădiniţă.Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi
de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au
nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace
în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor
comportament modele de urmat.
Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită
o pregătire minuţioasă ar putea fi:
a) În natură:-să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc.-să-i
lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul,
apa etc.-să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor,ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor
etc.-să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre
gustul lor ş.a.-să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare,
împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente)-să le stimuleze imaginaţia,
antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din
scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.)
b) În gospodărie:-să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care
le folosim, mărime, culoare, formă etc.-să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust,
miros, aspect-să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a
vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc.
c) În drum spre grădiniţă:-să numere maşinile de o anumită culoare-să privească atent maşinile şi să
semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să
spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”)-să se joace, atribuindu-şi
diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana,colega ta şi ne întâlneam pe drum...”)Fiecare moment poate fi
un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala
de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul,
plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-
i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie în
dreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de
„vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor?

Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.

352
 Educatia primita in familie
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:

Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care

piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să

susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.

Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici
pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil
„bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice
vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu

ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi
cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm
simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul

comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.

Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.

Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că
recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi
demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,

defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa –
în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe
cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Importanta educatiei informale si nonformale a copiilor
Raspunsul la aceasta intrebare difera in functie de o serie de factori, majoritatea depinzand de
conceptiile parintilor despre educatie, formare si parenting. Indiferent de convingeri, experiente sau
atitudini, scopurile tuturor parintilor converg inspre acelasi rezultat: cu totii ne dorim copii bine pregatiti,
care sa-si gaseasca un loc cat mai bun intr-o lume din ce in ce mai competitiva in care orice cunostinta in
plus poate face diferenta.

353
 Oare nu crestem o generatie de copii materialisti?

Ce mesaj dam copilului nostru? Ai bani ai parte sau ai carte ai parte? Haideti sa ne gandim la faptul
ca noi, parintii avem responsabilitatea de a ne pregati copiii pentru societatea in care vor trai. Si ca daca
noi crestem acum o generatie de copii materialisti, chiar ei vor suferi de golurile de caracter ale acelei
civilizatii.

Bibliografie :
1.Educaţia timpurie în România, Step by step –IOMC –UNICEF, Vanemmonde, 2004.
2.Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3.P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4.Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998.
5.Specificul dimensiunilor educatiei la varste mici.Editura SITECH,CRAIOVA 2011.
6.Ghidul parintilor Editura CORINT 2012
7. Problem pentru parinti,Probleme ale parintilor, Editura didactica si pedagogica Bucuresti -1976.
8.Familia azi o perspectiva sociopedagogica Editura ARAMIS 2004.

354
 Cei şapte ani de acasă

Prof.Ciornei Roxana
Colegiul Tehnic ’’Ion Mincu’’ Timisoara
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În
situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu
este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi
interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi
la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În
astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi
despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui
matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce
simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.
Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a
Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă
iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor,
şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească
despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a.
lneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele
pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină,
călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii
de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra
„semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici
sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă
ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de
Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea
de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de
moş Ene.
Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a
şcolii.
Bibliografie:

1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004

2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
4. www.copii.ro
5. www.didactic.ro

355
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Profesor Ciornenchi Andreea Florina

Profesor Obreja Carmen
Grădiniţa: “Bob de Grâu” - Sector 3, Bucureşti

‘’Educația este abilitatea de a asculta aproape orice lucru fără să-ți pierzi răbdarea sau încrederea în
tine‘’ - Robert Frost

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani
de acasă.
Se consideră că în această perioadă de început, părinţii constituie modele pentru copil. Degeaba îi
spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să
îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu
bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult
capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu
adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în
discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus
şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să
vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Modul în care adultul dirijează interesul, curiozitatea și spiritul de investigație caracteristice
copilului este determinant. De exemplu, sub formă de joacă, părinții acasă, pot familiariza copilul cu
lenjeria de pat și cu denumirea acesteia, desfășurând cu el jocul "Patul păpușii".
Astfel, copilului i se spune că a primit un cadou. Cutia în care este cadoul este frumos ambalată și
legată. Copilul este lăsat să o despacheteze singur, timp în care adultul manifestă interes deosebit. Această
atitudine mărește curiozitatea copilului și îl determină să participe cu plăcere la jocul-acțiune. În timp ce
se ridică capacul cutiei se face o pauză pentru a stârni curiozitatea celorlalți. Se scoate păpușa care este
îmbracată într-o pijama frumoasă. În cutie mai sunt: cearceaful de pat, cel de plapumă, o față de perna.
După o astfel de pregătire, se cere copilului să spună cu ce crede el că este îmbrăcată păpușa.
Împreună cu copilul se scot, pe rând, obiectele aflate în cutie, denumindu-le, apoi este pus și copilul să
spună cum se numesc: cearceaf, pernă, plapumă. După aceea i se comunică faptul că păpușii îi este somn
și trebuie să-i facă patul să se culce. Copilul este pus să denumească acțiunea pe care trebuie s-o facă și
356
obiectele pe care le folosește. Astfel, spune: punem cearceaful pe pat, apoi perna, după aceea plapuma.
Acum se poate odihni. În timpul acesta trebuie să se vorbească în șoaptă.
Este important să îl lăudăm pe copil ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. De mic, copilul
trebuie să fie învățat să-și ceară scuze, atunci când, fără voia lui, a greșit sau când este dojenit pentru o
faptă urâtă: "Scuzați-mă, vă rog, că am..." sau... "Te rog să mă scuzi că te-am lovit!".
În concluzie, pentru formarea și consolidarea oricărei deprinderi este necesar ca părinții să țină
seama de particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor, precum și de cele psihofizice. Căile și
modalitățile de educare trebuie adaptate vârstei și puterii de înțelegere a acestora.
Întrucât formarea și consolidarea deprinderilor se realizează în timp, este bine ca părinții să insiste
până la transformarea acestora în obișnuințe. Pe întreaga perioadă, se va manifesta unitate de vederi în
cerințe, perseverență, răbdare, înțelegere, dar și exigență. Procedând astfel, copilul, de mic, se va deprinde
cu o bună purtare. Iar aceasta va fi "cartea de vizită a familiei".

Bibiliografie selectivă:
- M. R. Niculescu - Curriculum educaţional, Editura Prohumanitate, Bucureşti, 2000
- F. E. Verza - Psihologia vârstelor, Editura Prohumanitate, Bucureşti, 2000
- M.E.C.T - Curriculum naţional-cadru de referinţã, Editura Corint, Bucureşti, 1998
- M.E.C.T. - Programa activitãţilor instructiv-educative în grãdiniţa de copii, Editura Integral, Bucureşti,
2005

357
 Importanta celor 7 ani de acasa
CIOTEA ANDREEA

Parintii trebuie sa vegheze in asa fel incat copiii lor sa capete un ansamblu de trasaturi morale si
intelectuale necesare formarii unei personalitati superioare.Educarea lor trebuie sa fie dirijata spre
obtinerea modificarilor de caracter favorabile unei comportari superioare individuale si sociale. De aceea
parintii trebuie sa lupte pentru ca orizontul moral si intelectual al copilului sa fie in continua largire.
Copilul nu trebuie considerat ca o statuie de bronz care are un loc fixat , din care nu mai poate fi
mutat. El trebuie sa fie activ si adaptabil , iar parintii au datoria permanenta de a-l face sa progreseze , sa
se perfectioneze si sa-si mareasca mereu valoarea umana. Formarea personalitatii la copil este dependenta
de inteligenta lui, de gusturile si elanurile lui, de instructajul primit anterior.
Ce sunt cei 7 ani de acasa, pe care cei batrani il invoca atunci cand este nevoie de acest lucru? Pana
in clasa primara, pana pe la 7 ani,copiii stau mai mult cu parintii, cu bunicii, cu familia si cei apropiati in
general. Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, incat pe viitor sa poti
intra in viata cu lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti familia si pe cei
mai in varsta, mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni pe care ii ai.
Respecta ca sa fi respectat este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostri. Daca ii
respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate, daca stii
sa ii respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de aceeasi varsta cu tine.
Cei 7 ani de acasa sunt pentru unii, pe buna dreptate piatra de temelie a vietii lor pe viitor. De acesti
ani depinde cum vei fi integrat in societate, cum vei fi acceptat de cei din jur, cum iti poti ordona viata si
stilul de viata alaturi de cei dragi.
Educatia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate.Un copil
manierat se va descurca mult mai bine in relatiile cu cei din jur decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de
acasa.
Dar educatia primita in cei 7 ani de acasa depinde de cativa factori: relatia afectiva dintre copii si
parinti, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazeaza familia si pe care le transmite
copilului.
Baza formarii unui comportament corespunzator al copilului este relatia afectiva cu parintii.
Dragostea cu care parintii isi inconjoara copilul ii permite acestuia sa se dezvolte, sa aiba incredere in
propriile forte.Copilul iubit de parinti se simte protejat, ingrijit, iar aceasta idee de siguranta ii creaza
deschiderea spre invatarea si asumarea regulilor de comportament.
Educarea copilului intr-o atmosfera deschisa, bazata pe iubire si incredere face ca regulile sa nu se
transforme in disciplina de fier.Parintii sunt modele pentru copil,dar trebuie sa accepte si greselile
involuntare. Sa nu uitam ca si adultii gresesc uneori, daramite copiii.

358
 Cei şapte ani de acasă

CIRMACI FELICIA CARMEN

,,Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile ființei și la care
omenirea aleargă fără încetare să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate,
de frumusețe, de perfecțiune.” – Francesco Orestano

Ce reprezintă cei şapte ani de acasă?

Cei şapte ani de acasă reprezintă, în esenţă, atelierul părinţilor, amenajat cu dragoste în acel loc
tainic şi frumos numit familie, în care se pregăteşte, ceas de ceas o operă de artă mai aparte: viitorul om
pregătit pentru o viaţă raţională şi demnă, capabil să facă faţă cerinţelor din ce în ce mai puţin predictibile
ale viitorului.Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de
la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că
un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Învăţarea bunelor maniere încă din copilărie reprezintă cheia către adaptarea viitorului adult la
rigorile societăţii şi succesul lui în viaţă.Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi
se va simţi ma confortabil în prezenţa celorlaţi, decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă.
Bunele maniere îi modelează copilului comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă
respectul faţă de semeni, iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect.

,,Un copil poate să învețe oricând un adult trei lucruri: cum să fie mulțumit fără motiv, cum să nu
stea locului niciodată și cum să ceară cu insistență ceea ce își dorește.” – Paulo Coelho

Ce influenţează educaţia în cei şapte ani de acasă?

Factorii care influenţează educaţia cei şapte ani de acasă sunt:relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Copiii generaţiei actuale iubesc succesul rapid, proiectoarele mass-media chiar dacă trăiesc în
anonimat, vor să fie personaje importante, care cuceresc rapid faimă şi nu ştiu să găsească frumosul în
micile aspecte ale vieţii.(generaţia ,,hamburgerului emoţional”)
Aceste tipare pot fi depăşite prin câteva reguli pe care părinţii trebuie să le aibă în vedere:
• Modelul
Unul din cele mai importante lucruri în educaţie este să-l faci pe un copil să-l admire pe cel care îl
educă. Părinţii sunt mereu modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
• Motive de fericire
Învăţaţi-vă copiii să găsească în lucrurile mici, motive majore de fericire.O persoană superficială
din punct de vedere emoţional are nevoie de evenimente mari ca să se bucure.O persoană profundă
găseşte bucurie în lucrurile ascunse, în fenomene aparent imperceptibile: în dansul flututilor, în mişcare
norilor, în îmbrăţişarea unui prieten.
• Dialogul
Comunicarea permanentă cu copiii este de neînlocuit.Faceţi-vă un obicei din a dialoga şi a spune
poveşti.Captaţi-vă copiii prin inteligenţă şi afecţiune, nu prin autoritate sau bani.Părinţii inteligenţi
dovedesc că florile cele mai frumoase apar după iarna grea.Astfel de părinţi devin modele pentru o viaţă
plină de victorii.

359
 Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.

Bibliografie:
,,Zâmbet de copil”-coordonatori Cristina Badea, Tanţa Cucu Câmpina, 2011;
Codul bunelor maniere- Editura Donaris, 2008

360
 Mama şi tata ,,echipa constructivă” în educaţia copilului

Profesor învăţământ primar: CÎRMACI LILIANA CORNELIA

Şcoala gimnazială Frătăuţii Vechi, Judeţul Suceava
Până la 6-7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate – în principal prin educaţia primita,,acasă”, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile, emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială.
A intrat în firea lucrurilor, nu e mică surpriza ca, mai ales în preajma zilei de 8 Martie copiii să fie
pregătiţi să ofere o imagine cât mai frumoasă despre mama, despre protectoarea şi minunata ei dragoste.
Unii amintesc în treacăt şi de ,,scumpele” lor bunici.
Dar tatăl? Nimeni nu se mai gândeşte la iubirea tatălui; poate nici el însuşi.
Cred că a a vorbi despre tată şi despre iubirea lui ar fi benefic pentru toată lumea; în primul rând ar
fi benefic pentru copil, în al doilea rând pentru tată.
Când un copil este pus ca alături de iubirea de mamă să descrie şi iubirea de tată se produce o
schimbare faţă de obişnuinţele zilnice. Copilul este pus să-şi descrie tatăl aşa cum îl vede el. Multe dintre
comportamentele copiilor sunt un rezultat direct al modului în care copilul a fost educat. Mulţi nu acordă
foarte mare importanţă rolului de părinte sau îl fac aşa cum cred ei ca e mai bine, acest lucru având uneori
consecinţe nefavorabile pentru copii.
Atitudinea tatălui îl sensibilizează şi îl influenţează pe copil. Dar şi tatăl este cel care, în timp, va
căuta să devină ceea ce este el în ,,ochii”/ ,,sufletul” copilului, iar rezultatul nu va fi în final decât unul
benefic.
Tatăl nu are un concept al educaţiei, nu a făcut din educaţie o preocupare de sine stătătoare, o
reflecţie, o delimitare, o problemă. Pentru tată ,,educaţia se face de la sine”.
Şi tata este cel care îi poate prezenta copilului reguli de bună-purtare. Practicarea regulilor bunei-
cuviinţe este deci, nu numai o problemă de instrucţie, de educaţie, ea este în acelaşi timp o chestiune de
exersare a voinţei, a tăriei de caracter, căci impune fiecăruia o disciplină, o luptă cu propriile slăbiciuni, o
nevoie de ordine, de ierarhizare a gândurilor şi a faptelor. Cu cât copilul dobândeşte mai devreme o astfel
de conduită, cu atât mai bine va fi pentru el, pentru cei din jur, pentru societatea în care va trăi. Să nu
uităm însă căt de mult ,,atârnă” în balanţă trăsăturile temperamentale şi de caracter ale copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu ambii părinţi.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat şi îngrijit, iar acestea îi dau ideea de siguranţă. Simţindu-se
apreciat de părinţi copilul percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Părinţii sunt modele
pentru copil ( degeaba îi spunem copilului să nu ţipe, dacă în casă va auzi permanent tonul ridicat al
părinţilor).. Divergenţele de opinie sunt fireşti, dezacordul între părinţi în ceea ce priveşte educaţia
copilului este ceva cât se poate de firesc. Important este ca în această muncă de echipă care este educarea
şi creşterea unui copil, fiecare dintre coechipieri să conştientizeze că atingerea ţelului final este mai
importantă decât principiile şi orgoliile personale.
Aşadar o mică parte din ,,arta de a reuşi în viaţă” a copilului este ca acesta să primească educaţia
în mod egal de la ambii părinţi, să scrie şi să vorbească despre ei şi despre dragostea dintre ei.
„A fi şef” este un dicton ce nu trebuie aplicat în educaţie - ,,a fi prieten”, însă aduce cu sine
rezultate mult mai practice şi mai bune pentru dezvoltarea psihică a copilului.

361
 Cei şapte ani de acasă…

Prof.Ciubotaru Adriana ,Şcoala Gimnaziala MIRON COSTIN, Galaţi

Astăzi este ziua mea.
Împlinesc şapte ani.Mă simt fericit că am crescut şi că cei din jur mă privesc altfel.Că am
crescut.Sunt un copil mare care,de acum am şi responsabilităţi.După cei şapte ani de acasă mă pregătesc
să merg la şcoalşă.Şi ce-am facut în cei şapte ani de acasă? Căci aud o replică …care mă deranjează.
Eu cred că am cei şapte ani de acasă.
În primul an…de acasă…eram mic şi am fost învăţat să vorbesc şi să fac primii paşi.În al doilea an
,de acasă, am învăţat să mănânc singur.Mare realizare.Vedeam în ochii părinţilor o mândrie inexplicabilă
şi o mare bucurie. În al treilea an…de acasă…vorbeam mai bine,nu mă mai loveam de lucruri şi îmi
plăcea atenţia pe care toţi mi-o ofereau.Şi dragostea lor şi sfaturile şi grija pe care o aveau de mine.
În al patrulea an…de acasă…am descoperit grădiniţa.Dar nu mi-a plăcut la început,pentru că
doamnele nu aveau timp să mă îmbrăţişeze sau să mă ia în braţe şi îmi era dor de braţele mamei şi de
zâmbetul tatei.
În al cincilea an …de acasă…am descoperit că îmi era dor de colegii de la grădiniţa şi că în fiecare
zi aflam lucruri noi despre natură,despre animale, despre cum trebuie să trec stradă,cum să mă port în
parc sau la cofetărie.Multe lucruri am aflat atunci.
În al şaselea an..de acasă…am descoperit alfabetul şi cifrele şi formele geometrice .Îmi aduc aminte
cu câtă nerabdare aşteptam ca doamna educatoare să ne citească ceva.Orice.Vocea ei ne purta în savană
sau în junglă alături de personaje imaginare..
Aceasta este povestea pe care elevii clasei a V-a B de la Şcoala Gimnazială Miron Costin ,Galaţi, au
gândit-o ,au realizat-o atunci când ,în timpul orei de dirigenţie am adresat întrebarea: Ce înseamnă pentru
voi cei şapte ani de acasă?
Am ascultat cu interes opiniile lor,gândurile lor şi am constatat că ,deşi nu arată acest lucru,pentru
aceşti copii,pentru toţi copii, anii petrecuţi în sânul familiei au fost memorabili.
Pentru că şi-au reamintit cu acest prilej momente minunate:cum au învăţat să meargă,cum îi săruta
mereu bunica şi lor nu le plăcea,cum mergeau în parc cu părintii şi se loveau ,cum au fost învătţaţi să
iubească pentru că au fost iubiţi şi încurajaţi.
Cu toate acestea ,ni se pare că elevilor nostril le lipseşte ceva,ceva ce ar fi trebuit să aibă de
acasă,de aceea dăm vina uneori pe cei şapte ani de acasă. Cred că doar nu punem întrebările potrivite şi
nu stabilim relaţiile potrivite.
Am fost surprinsă să aflu cu câtă gingăşie elevii mei relatau despre mama sau despre tata,despre
ceea ce au învăţat de la unul sau de la celalalt.Şi atunci a urmat întrebarea fireasca: de ce nu arătaţi că
aveţi cei şapte ani de acasă? De ce aveţi un comportament care ,ne face pe noi ,adulţii, să dăm vina pe
părinţi că nu v-au educat suficient de bine?
Probabil pentru că aşa e la modă.Să nu îi asculte pe părinţi.Să fie obraznici şi impertinenţi,să nu
aibă respect pentru cei mai în vârstă….Probabil pentru că nu punem noi întrebările potrivite şi nu stabilim
relaţiile potrivite pentru a descoperi sufletele minunate ale elevilor noştri.
Pentru a demonstra părintilor dragostea şi respectul copiilor am organizat ,cu ocazia Mărtişorului o
lecţie deschisă dedicată mamelor.Activităţile sunt înfăţişate mai jos în cateva imagini şi rânduri.
Un clopoţel răsuna gingaş în palma mea,
E pentru tine ,mamă,
În dar de ziua ta.
Frumosul ghiocel aduce pe petale
Surâsul meu şi razele de soare.(Susanu Sebastian)
Clipele magice ale copilăriei sunt fermecate când vocea ta domoală mă dojenea sau mă
încuraja,Draga mea mamă,o dată pe an simt cât de mult te preţuiesc pentru că există dascălii mei care
,oprindu-se din iureşul lectiilor,ne îndrumă către cele mai preţioase fiinţe din viaţa
noastră.Mama.Familia.Şi îţi ofer toată dragostea mea. (Diana Movila)

362
 Suflet preţios şi bun a cărui inima bate doar pentru mine,pentru a-mi fi bine şi pentru ca toate
dorinţele mele să se împlinească. (Simion Bianca)
Dragă mamă,cred că Dumnezeu a pus într-o mamă toată lumina şi bunatatea şi înţelepciunea lumii
din care să îmi iau puterea de a creşte mare. (Dragomir Alecsia).
Îmi amintesc când erai tânără.Erai frumoasă.Azi eşti şi mai frumoasa.Eşti mama mea.(Ilie Vladut)
Cerul s-a strâns în ochii tăi.Lumina vine din inima ta.Dragostea ta e aerul meu.(Cristian Andrei)
Cred că nu s-au inventat atâtea cuvinte care să transmită toată iubirea şi respectul pe care ţi-l port şi de
aceea mă folosesc de orice moment pentru a-ţi arata sentimentele mele .

Te privesc şi îmi găsesc liniştea.Binecuvântarea ta este lumina mea. (Teodor Anda)

363
 Importanța celor șapte ani de acasă

Grădinița cu program prelungit,nr.1 Slatina

Prof.înv.preșcolar:Ciucă Irina
„Educația unui copil constă în ceea ce trăiește copilul în familie.Copilul trăiește faptele părinților
(care-i vor servi de model) și mesajul din spatele frazelor care i se spun.Mesajele ascunse nu sunt
percepute conștient decât de copii foarte inteligenți,ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care
le emite apoi conștientului în situații similare de viață cu cele în care au fost date.Felul în care un copil
percepe și stochează în inconștient mesajul ascuns al propoziților care îi sunt spuse de către figurile
parentale,îi vor pecetlui destinul(și numai un miracol îl poate schimba”.
Eric Berne

Familia ,este prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștințe,primele deprinderi
dar și primele modele comportamentale ,echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-
familial.Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.Părinții își
educă copiii (pe lângă exemplu personal) prin următoarele categorii de propoziții /fraze): principii, ordine,
atribuiri, porunci(injocțiuni), contraporunci(contrajocțiuni), programe și permisiuni. Unele din aceste
tipuri de fraze pot conține mesaje ambivalente(frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite
și cu înțeles opus)sau disjuncte(două enunțuri în aceeași frază care se exclud reciproc.Acest gen de
mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului.La nivel nonverbal mesajele
parentale sunt date până la vârsta de trei ani.Din motive didactice și terapeutice,aceste mesaje au fost
ordonate pe categori și redate textual deși majoritatea sunt percepute ca senzații.Terapeuții sunt intens
preocupați de mesaje distructive care pot induce copilului patologia psihică de mai târziu.
Un rol important în educația copilului îl reprezintă climatul familial care poate fi un climat
pozitiv(favorabil) sau un climat negativist (nefavorabil),de aceea trebuie să existe raporturi pozitive în
mediul familial.
Educația copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblu educațional.Fie că este
vorba despre viața de acasă, fie că vorbim despre educația de la grădiniță sau școală,copilul trebuie
învățat să înțeleagă și să respecte regulile de comportament sau de interdicțiile pe care i le stabilesc
părinții sau educatorii.Aceste reguli trebuie să fie clare,concrete,constante,coerente reprezentând aici
modelele părinților(copiii imită comportamentul părinților) și consecvente.Este dovedit științific că până
și copiii mici imită expresiile mamelor lor,iar mamele afișează deseori expresii faciale exagerate atunci
când le vorbesc copiilor.Stern (1977) a arătat că bebeluși de câteva săptămâni se angajează în interacțuini
cu mamele lor,în care imită expresiile acestora.
Plânsul este un mijloc de comunicare , pentru un copil neajutorat locomotor aceasta este o strategie
esențială de supraviețuire.Mamele își dezvoltă adesea o capacitate de înțelegere a plânsului copilului
lor,diferențiind situațiile în care copilul este flămând,are dureri sau este furios.Una din cele mai
importante variante de comunicare între mamă și copil,asupra căreia s-au concentrat numeroși cercetători
este contactul vizual.Fitzgerald (1968) a constatat că dilatarea pupilelor,care este o cale prin care
semnalăm inconștient afecțiunea față de alte persoane,este un semnal pe care îl transmit și copiii,mai ales
față de părinții lor începând chiar de la vârsta de patru luni.Înainte de această vârstă îl afișează la vederea
oricărei figuri.Acest aspect sugerează două lucruri mai întâi că persoanele care interacționează cu copilul
vor primi și alte mesaje în afară de zâmbet care să și copilului îi face placere
interacțiunea,în al doilea rând se observă că pe la patru luni copilul trebuie să aibă preferințe în
privința persoanelor din jurul lor.
Atunci când analizând fenomenul de durată al dezvoltării copilului putem observa că acesta
presupune un proces de socializare ,în care copilul învață să se conformeze normelor societății și să
acționeze adecvat.Deși acest proces poate implica expectanțe diferite de la o societate la alta ,se pare că
natura foarte socială a copiilor presupune o disponibilitate foarte mare de a învăța și de a răspunde la
influențele sociale.Există trei modalități de încurajare a socializării la copil,prin procesul de imitare și
identificare,prin educația directă,implicând pedepse și recompense și prin transmiterea expectanțelor
sociale.Majoritatea teoreticienilor învățării sociale consideră că procesul de imitare și de identificare este
cel mai important dintre cele trei.
364
 Evaluarea schemei de atașament a copilului aflat la vârsta de un an este înalt predictivă pentru
comportamentul copilului la grădinită.Copiii care la vârsta de 4-5 ani dovedesc o relație de atașament
sigură cu mama lor vor fi cooperanți ,iubiți de ceilalți copii din colectivitate,plini de energie,pricepere și
resurse.Copiii cu relație de atașament anxioasă,evitantă,vor manifesta comportamente ostile,antisociale
vor fi izolați afectiv și vor căuta prea multă atenție.Copiii cu atașament nesigur vor fi
tensionați ,încordați ,impulsivi,cu sentimente de neputință,ușor de frustat și vor cere multă atenție de la
persoanele din jur.
Cercetările recente au subliniat importanța atașamentelor care se formează între copii și ceilalți
adulți în special cu tatăl.Referitor la rolul tatălui,Parke arată că există o diferență mică între reacțiile
mamelor și cele ale taților față de copii lor (Parke și O'Learly,1976).
De aceea,orice părinte responsabil înțelege importanța educației copilului dar și consecințele pentru
dezvoltarea lui ca adult.Iar educația are la bază o serie de reguli care formează ansamblul
educațional.Fiecare părinte are o serie de reguli pe care încearcă să le aplice când este vorba de educația
copilului său.Uneori aceste reguli nu sunt respectate întodeauna.Copiii cu tendința de a forța limitele și de
a sfida uneori, de aceea aceste încălcări trebuie să aibă consecințe logice-asfel ele vor fi mereu forțate și
repetate.Când consecințele încălcării regulilor impuse vor fi logice și rezonabile,copilul își va dezvolta
simțul responsabilități.
Părinții trebuie să fie un exemplu pentru copilul său,un părinte responsabil își obișnuiește copilul să
respecte regulile subtil,îl învăță despre egalitate,îi explică despre bunele maniere în public.
Părinții au o influență mare asupra copiilor în primi șapte ani de viață,când le transmit celor mici
propriile valori pe care urmează să le respecte și ei odată cu integrarea în societate,acolo unde își vor
forma alte obiceiuri noi.
Este important,așadar să le transmitem micuților învățăminte pe care le considerăm noi necesare și
care îl vor ajuta să devin un adult respectos și demn de respect la rândul său.

Bibliografie:
Șchiopu,U;Verza,E.,Psihologia vârstelor,ciclurile vieții,Editura Didactică și
pedagogică,București,1997
-Munteanu,A.Psihologia Copilului și Adolescentului,Editura Augusta,Timișoara,1993

365
 Cei șapte ani de acasă

Școala Gimnazială Nr.1 Gurbediu

Prof. Înv. primar Ciuciu Dana Olimpia
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în principal, cu scopul de a descrie comportamentul
inadecvat al unei persoane într-o situație dată. Psihologii spun că educaţia pe care copiii o primesc, în
familie, în primii șapte ani de viață, are un mare efect asupra viitorului lor ca adulți, deoarece deprind
obiceiurile părinților, adaptează un anume stil de viață, învață să-și exteriorizeze sau nu sentimentele, cum
să relaționeze cu alți oameni și deprind bunele maniere și un comportament civilizat.
Copilul se află în stadiul în care este pregătit să primească informații, să observe ce este în jur și să
reproducă. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de către cine și în ce
mod. Așadar, se numesc „cei șapte ani de acasă” deoarece copilul iși petrece majoritatea timpului în carul
familiei, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele prin care să se identifice cu o persoană foarte
apropiată. Din acest motiv, copilul va căuta să se identifice cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama,
am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa mi-a spus bunica”; sau probabil: „Tata e la fel ca mine, suntem
puternici amândoi.” Astfel va exista o încercare de corelare între imaginea impusă de ceilalți și cea a
cunoașterii de sine.
Realitatea de zi cu zi a familiilor contemporane este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii
îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu dilema
echilibrului dintre atribuţiile din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil
depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La
începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate
din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, precum şi al mediului în care se
desfăşoară aceste activităţi.
Interacțiunea socială din această perioadă de viață este esențială pentru dezvoltarea din punct de
vedere fizic, psihic și social. Interacțiunea umană și afecțiunea au rol deosebit în învățarea
comportamentului uman. Familia este principalul agent al socializării, ea reprezintă interfața între
societatea globală și copil, locul în care se modelează principalele componenete ale personalității. Deși
familiile realizează funcții socializatoare comune, adevărul este că există numeroase diferențe între modul
în care fiecare familie iși educă copiii și îi formează pentru a se integra într-o comunitate umană. Aceste
deosebiri sunt date de tipul de societate, de categoriile socio-profesionale ale părinților, de rezidență.
Calitatea educației primite în familie, acei ”șapte ani de-acasă”, depinde îndeosebi de nivelul
educației părinților și al membrilor familiei, care vin în contact cu copilul, în aspecte de natură morală,
comportamentală și intelectuală. În familie învățăm să fim umani. Educația, bunele maniere și regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Cea mai importantă răsplată pentru copil nu este de natură materială, cum ar fi dulciurile, jucăriile
sau banii, ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată atunci când face o faptă bună.
Din acest motiv este importantă stimularea prin laudă a copilului pentru a-l învăța un comportament
exemplar. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea,
nemulţumirea părintelui sau ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie
să explice clar copiilor ce au voie să facă şi ce nu, să stabilească în mod realist un set de reguli, echilibrate
şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Este important ca amândoi părinții să fie
implicați în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea
când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile
involuntare, dar să îi arate copilului cum să le corecteze. Să nu uităm că şi adulţii greșesc uneori.
Așadar, ”cei șapte ani de acasă” reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în
prima parte a copilăriei, precum și “fundația” pentru construcția unei vieți închinate binelui, frumosului și
adevărului.

366
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

367
 „Cei șapte ani de acasă...”

Prof.inv.primar Ciucure Loredana

Scoala Gimnaziala Nr.3 Lugoj
Cei șapte ani de viață pot fi o „carte de vizită” sau un album a cărui file vor fi mereu răsfoite. Cei
șapte ani vor fi decisivi în modul de integrare al copilului în societate, în modul de însușire a valorilor
moral-civice..
În prima parte a celor șapte ani, copiii tind să imite tot ceea ce văd în jur, astfel orice activitate a
părinților sau a persoanelor din jurul acestora are o mare influență și o consecință totodată. Părinții trebuie
să știe că sunt precum o oglindă în fața copiilor lor, astfel stilurile parentale se reflectă în comportamentul
copiilor lor. Părinții trebuie să fie responsabili, să conștientizeze că în fond ei sunt niște educatori.
În cea de-a doua parte a celor șapte ani, copilul începe să dea dovadă de independență, să-și
dezvolte autonomia prin diverse reacții, unele mai bune, altele mai puțin bune. De exemplu: atragerea
atenției prin opoziție, negativism, contrazicere, imitare adulți prin preluarea unor cuvinte sau gesturi,
creșterea gradului de maturizare în gândire sau comportament etc. Este de datoria părinților să
managerieze aceste situații, astfel încât copilul să preia doar elementele corecte, necesare procesului
devenirii ca persoană unică, independentă, funcțională.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor
Educația nu presupune o cursă în a vedea cât de repede scrie, citește sau socotește copilul. Primii
șapte ani nu ar trebui dedicați scrisului și socotitului, cum pentru mulți părinți aceste lucruri par
obligatorii. Mai degrabă, acești șapte ani ar trebui dedicați însușirii unor norme, reguli de comportament,
formării unor deprinderi esențiale în demersul viitor al copilului.
Primele deprinderi de formare a personalității copilului în familie constituie suportul dezvoltării
ulterioare. Totodată, în familie se dobândesc primele experiențe de cunoaștere și experiențe de viață.
Familia este prima care contribuie la însușirea limbajului, la formarea deprinderilor de comportament,
elemente esențiale pentru parcursul educativ al copilului . Climatul psihosocial, relațiile intrafamiliale,
nivelul cultural al familiei sau nivelul socioeconomic reprezintă factori determinanți în dezvoltarea
psihofizică a copilului
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine.. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă.
În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice,
dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune
nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce
îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o
discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu,
folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă
că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre
lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul, să-i ajute în conceperea şi
alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-
a învăţat. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi
de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au
nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace
în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor
comportament modele de urmat.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”

368
pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi,
dornici să înveţe, să descopere lumea.
Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total. Sunt 7 zile ale săptămânii care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat
lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care
toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă, de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de
împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului,
învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg
una după alta.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

369
 Importanța celor șapte ani de acasă

CIUFU OANA VALENTINA

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea
perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate
având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va
exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă
două exemple în acest sens.
Ce pot face părinţii?
-merg împreună cu cel mic să cumpere fructe
-îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) Ce
învaţă/exersează copilul?
-recunoaşte fructele, exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui
personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc.
-pregătesc împreună compot sau salată de fructe -îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să
scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de plastic
-în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la
grădiniţă
-exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral
-îşi îmbogăţesc vocabularul
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe
care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a
desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl
vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să
depună mai mult efort sau exerciţiu.
Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor,
mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz,
este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place
desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată,
părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să
termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem
370
ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora
merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie
destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl
determine să fie şi mai nesigur pe sine.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la
un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru
a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la
serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească
despre lucrurile pe care le-a făcut.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la
dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să
exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.
Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi:
a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. -
să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul,
nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului,
susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se
folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice
(numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze
imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori,
mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.)
b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în
care le folosim, mărime, culoare, formă etc.
- să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect
- să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”,
„De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc.
c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare
- să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în
numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe
tăbliţele maşinilor”)
- să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe
drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în
orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”
pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi,
dornici să înveţe, să descopere lumea.

371
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com

372
 MESERIA FĂRĂ DIPLOMĂ

Ciule Iulia, Profesor Învățământ Primar

Școala Gimnazială Nr.1 Letca , Județul Sălaj

Părintele reprezintă “axis mundi” pentru copilul său și este cea mai importantă
persoană .Este persoana care contribuie la construirea unui trup sănătos, a unui spirit
iscusit și a unei firi educate .Ocupația de părinte este una fără diplomă , este cu normă
întreagă și de aceea părinții ar trebui să-și asume multă responsabilitate în educarea
copiilor lor.
Cei șapte ani de acasă constituie piatra de temelie în educarea copilului, ani în care
părintele este direct răspunzător de dezvoltarea acestuia.
Părinții trebuie să fie un model de moralitate atât în familie cât și în afara ei.
Un bun părinte trebuie să cunoască nevoile copilului în fiecare stadiu de dezvoltare
și cu siguranță acest lucru este posibil dacă părintele petrece cât mai mult timp cu copilul
și menține starea de bine a acestuia. Părintele trebuie să se asigure că formarea
deprinderilor de comportament: politețea,ordinea , vorbirea decentă, curățenia au fost
corect însușite. Un părinte ordonat, curat va fi primul model pe care copilul îl va urma.
Stabilirea unor anumite reguli , implicarea copilului în stabilirea lor precum și
recompensele și pedepsele aplicate în cazul încălcării lor vor duce la disciplinarea
copilului . Modalitățile de disciplinare diferă de la copil la copil .
De asemenea copiii trebuie să-și cunoască responsabilitățile și trebuie determinați să-
și ducă la îndeplinire sarcinile ce le revin.
O dezvoltare armonioasă a copilului are loc într-un climat în care copilul găsește
liniște, armonie, înțelegere afecțiune, flexibilitate, supraveghere, consecvență.
Până când copilul va deveni o persoană responsabilă ,părintele este persoana pe lângă
care acesta pășește, de care se sprijină și cu care se identifică.

373
 „Familia modernă şi provocările copilăriei”

Autor: prof. CIULU MIHAELA

Grădiniţa P.P. nr. 18 Iaşi
Pentru cei care iubesc copiii, fie ei părinţi sau educatori, bucuria educaţiei reprezintă o mare
provocare, deoarece a-i iubi pe copii înseamnă a le dori binele, atât cel prezent cât şi cel viitor. Perioada
cea mai propice pentru toate aceste demersuri este mica copilărie. De la naştere şi până la 6/7 ani, copilul
se află într-o perioadă de maximă plasticitate a sistemului nervos, în care el receptează cu uşurinţă,
experimentează şi asimilează experienţe şi comportamente dezirabile, care constituie baza personalităţii
de mai târziu.
Familia de astăzi este o realitate diferită de familia generaţiilor anterioare, marcată de profunde
mutaţii în plan social, economic etc. Părinţii petrec acum mult mai puţin timp cu copiii lor şi, în
consecinţă se simt foarte frustraţi din cauza efortului de a realiza un echilibru între viaţa de familie şi
profesia lor. Presiunile fantastice la care sunt supuşi părinţii, îi fac mai puţin capabili să-şi cunoască, să-şi
înţeleagă să-şi asculte copiii, în consecinţă, nevoia lor de implicare în educaţia copiilor este mult mai
mare. Grădiniţa vine în sprijinul familiei, propunând acesteia variate strategii de implicare a părinţilor în
procesul de socializare şi de învăţare al copiilor. Acest prim pas trebuie dublat de părinţi, prin încetinirea
ritmului vieţii lor cotidiene, prin conştientizarea faptului că ei reprezintă modele pentru proprii copii, că e
absolut necesar ca fiecare copil să aibă şansa unei educaţii de calitate.
Relaţia grădiniţă-familie presupune însă şi existenţa unor elemente diferite, a căror prezenţă va
incita pe adulţii din preajma copiilor, determinându-i să coopereze într-o mai mare măsură. Aceste
elemente sunt: metodele diferite, punctele de vedere diferite, valorile diferite, experienţe diferite,
motivaţii diferite, relaţie cu copilul, diferită. Există câteva căi pentru rezolvarea conflictelor intervenite în
relaţia grădiniţă-familie: “cunoaşterea reciprocă, comunicarea periodică şi efectivă cu aspecte formale şi
informale, cooperarea în anumite activităţi, acceptarea reciprocă, înţelegere şi toleranţă faţă de diferenţe,
evaluarea permanentă şi periodică a relaţiilor comune, sprijinul acordat familiei, în raport cu creşterea şi
educarea copilului, ca o componentă a procesului didactic, atmosfera întâlnirilor şi activităţilor cu părinţii
să fie destinsă, nonformală şi pozitivă.” (Voica, P., C., 2010, p. 72) În funcţie de ethosul familiei, de
calitatea familiei, de caracteristicile, atitudinile şi modul de comunicare al familiei, putem vorbi despre o
comunicare optimă între cei doi poli ai colaborării, de o implicare justă în sprijinirea procesului
instructiv-educativ din grădiniţă.
Putem evidenţia, în ultimii ani, o creştere evidentă a preocupării părinţilor, pe plan mondial dar şi în
ţara noastră, cu privire la cunoaşterea unor noi modalităţi de transmitere a cunoştinţelor, atitudinilor,
valorilor, deosebit de necesare pentru configurarea unui stil parental cât mai eficient. Părinţii
conştientizează nu doar complexitatea vieţii cu care se confruntă ei, ci îşi formulează noi interogaţii cu
privire la procesul de educare a copilului în familie, la formarea disciplinei, a controlului, a caracterului, a
afecţiunii, în general a personalităţii acestuia. În vederea conturării celui mai eficient stil de parenting,
familia valorifică informaţiile şi valorile tradiţionale ale societăţii din care face parte, dar adoptă
concomitent şi valori sau practici moderne, care ţin cont de nevoile copilului în toate etapele sale de
dezvoltare.
Părinţii trebuie să-şi conştientizeze rolul pe care îl au (de mamă, respectiv tată), responsabilităţile
care decurg din asumarea acestor roluri; un părinte eficient este un părinte reflexiv, care nu aplică în
educaţia propriului copil reţete verificate de alţii, ci le adaptează stilului său de parenting, construindu-şi
astfel o practică parentală proprie. În acest mod, părinţii sesizează ce este diferit în rolul părintelui
tradiţional, faţă de părintele partenerial. Provocarea de a deveni părinte ne dezvăluie măsura în care
părinţii sunt pregătiţi să facă faţă creşterii şi educării copiilor, dar şi problemele cu care se confruntă:
prejudecăţi, credinţe, îndoieli, griji, temeri, modele proprii. Tentaţia de a considera că ceea ce cred este
corect şi bine, este prezentă la majoritatea părinţilor şi constituie o piedică în abordarea cu deschidere a
individualităţii, a unicităţii propriului copil. În consecinţă, se impune ca părinţii de azi să descopere noi
modalităţi de interacţiune cu copiii, cu familia, să se adapteze nevoilor tuturor membrilor săi, oferindu-le
acestora propriul model de educaţie, de relaţionare şi convieţuire. Preocuparea de a deveni un părinte bun,
de a manifesta un stil parental eficient, este un deziderat posibil, prin capacitatea părintelui de a se centra
pe copil, de a face parte efectiv şi afectiv din viaţa acestuia, de a-l accepta necondiţionat, de a-l încuraja,
374
de a fi capabil de schimbare, de revizuire a concepţiilor despre educaţie, de a se perfecţiona continuu în
rolul de părinte, de a considera prezenţa copilului o experienţă din care, atât părinţii cât şi copiii, se vor
îmbogăţi sufleteşte.

Bibliografie:
Voica, P., C., (2010). Comunicare şi comportare în duetul şcoală familie. Deva, Editura ALE

375
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASA

AUTOR: Prof. Ed. Claudia Benedek

Grădiniţa cu Program Prelungit nr. 15 Sibiu
„Diploma celor şapte ani de acasă ai
copilului exprimă calificativul părinţilor”
(Valeria Mahok)

Aş începe aşa: totul pleacă de la cei şapte ani de acasă. În aceşti ani se bun bazele formării omului
aşa cum va fi el pe parcursul întegii vieţi. Stâlpii existenţei noastre se formează în primii şapte ani, şi
anume: respecul, manierele, comunicarea, încrederea, entuziasmul, empatia, altruismul. Acestea nu vor
mai putea fi dobândite niciodată la aceeaşi intensitate ca în primii ani petrecuţi în sânul familiei.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra vieţii sale afective şi
intelectuale. Până la 6-7 ani, prin educaţia primită acasă, un copil îşi dezvoltă autonomia (se îmbracă
singur, se spală singur, mănâncă singur), învaţă reguli de politeţe absolut necesare integrării în viaţa
socială, îşi dezvoltă un limbaj care să-i permită o comunicare eficientă, îşi dezvoltă sensibilitatea, modul
de controlare al fricilor şi emoţiilor şi, nu în ultimul rând, capacitatea de relaţionare socială.
V.aţi întrebat vreodată cum am creşte fără cei şapte ani de acasă? Ce s-ar întâmpla cu noi dacă nu
am primi educaţia de acasă? Probabil am rămâne „în voia sorţii”. Mulţi nu conştientizează impactul
familiei asupra dezvoltării armonioase a unui copil. Nimeni nu poate să înlocuiască căldura familiei,
sfaturile primite de acasă şi părinţii (familia) în sine. Oricât de bine pregătit este un cadru didactic şi
oricât de multe informaţii valoroase le transmite copiilor, nu poate substitui familia şi deprinderile primite
acasă, pentru că „educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte în sânul familiei” (Eric Berne).
De aceşti şapte ani de acasă deprinde cum va fi copilul integrat în societate, cum va fi acceptat de
cei din jur şi, bineînţeles, cum îşi gestionează şi ordonează propria viaţă.

376
 Educația în familie

Proferor înv. preșcolar Cleja Emanuela - Rodica

Grădinița cu program normal nr. 2 Telciu

Copii aud, văd și simt ce se petrece în jurul lor: gesturi, vorbe, atitudini și acestea, treptat se
constituie în modelele care pătrund adânc în conștiința lor, se fixează pentru mult timp, sau pentru
totdeauna contribuind la formarea experienței lor de viață. Exemplele pe care le oferim constituie puncte
de reper într-o lume pe care ei abia încep s- o înțeleagă. Datorită gândirii sale concrete copilul, care învață
să cunoască lumea pas cu pas, are nevoie de exemple, de modele pe care să le imite, știut fiind că această
înclinație a copilului de a imita e normală, naturală și pe baza ei copilul își însușește priceperi și
deprinderi noi, beneficiind de experiența celor mari. Însemnătatea exemplului a fost subliniată de mari
pedagogi care l- au considerat unul dintre cele mai bune și mai temeinice mijloace de educație.
Locul exemplului, printre celelalte metode educative, nu este mereu același. El se schimbă în
funcție de vârsta și firea copilului. La vârsta preșcolară exemplul constituie metoda de bază. Marea
putere educativă a exemplului se datorește caracterului său concret intuitiv care corespunde
particularităților gândirii copiilor la această vârstă. Exemplul are calitatea de a acționa rapid, de multe ori
zeci de cuvinte nu reușesc să-l facă pe copil să înțeleagă ceea ce un exemplu concret convinge într-o
clipă. Influența puternică a exemplului rezultă și din faptul că el nu se adresează numai simțurilor și
gândirii, ci și sentimentelor și de aceea ideea pe care o exprimă exemplul respectiv este reținută pentru
multă vreme.
Viața, mediul în care se dezvoltă copilul oferă cele mai diferite exemple: unele pot constitui izvor
de învățăminte frumoase, utile, altele, modele pentru fapte și purtări necorespunzătoare. Multe exemple le
vin copiilor din mediul familial. Familiile în care domnesc buna înțelegere și respectul reciproc oferă
minunate exemple de conduită pentru copilul lor. Dar nu toți copiii au acest noroc, familia aducând în
viața copilului atmosferă încărcată de amenințări, jigniri, violență si implicit la exemple negative pentru
educația copilului. Uită, oare, copiii aceste fapte petrecute sub ochii lor? Depinde de firea lor, unii sunt
sensibili, impresionabili și păstrează pentru multă vreme în sufletul lor un fapt, alții par mai nepăsători și
acele fapte par a trece neobservate, falsitatea acestor aprecieri se vădește surprinzător, chiar când nu te
aștepți, pentru că ele rămân, oricum, în subconștient marcând alte comportamente defavorabile pentru
copil și pentru societate.
Pornind de la aceste realități, misiunea educatoarei nu este de loc ușoară. Ea reprezintă pentru copil
un exemplu, un model de viață. E de înțeles că noi, ca educatoare, trebuie să ne controlăm faptele,
atitudinile, să nu uităm că ele sunt înregistrate și reproduse de copii. De câte ori ne regăsim în mișcările,
gesturile și vorbele copiilor. Marele pedagog A.S. Macarenco atrăgea atenția: ,,Să nu credeți că educați
copilul numai atunci când vorbiți cu el, când îl povățuiți sau porunciți. Îl educați în fiecare moment…felul
cum vă îmbrăcați, cum vorbiți cu alți oameni, despre alți oameni, cum vă bucurați, cum vă întristați, cum
râdeți…toate acestea au pentru copil o mare însemnătate’’.
În munca de educare a copiilor putem folosi cu succes și exemplele ce izvorăsc din paginile cărtilor,
revistelor, din filme. Prin caracterul lor accesibil și atractiv poveștile, povestirile, poeziile plac copiilor și
sunt ușor reținute la această vârstă, disputând de trăinicia celor văzute și auzite, iar exemplele frumoase
sunt primate cu bucurie de copii și transformate în moduri proprii de comportare. Acum se pot forma, la
copii, primele aprecieri, sub aspect moral, ale comportarii (chiar dacă sunt elementare, ele constituie un
început).
Dându-i exemple pozitive, în primul rând în interiorul familiei în care trăiește, folosind cu
pricepere exemplul, explicându-i,pe măsura puterii lui de înțelegere, de ce o purtare este corectă și alta
este incorectă, cum e privită în societate o deprindere urâta în raport cu alta frumoasă, îl ajutăm pe copil
să înțeleagă sensul moral al faptelor, îl învățăm să se apere singur de influențele rele, să disprețuiască
purtările urâte, să evite prieteniile nesănătoase.

377
 ”CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”

Clim Mihaela Ecaterina

G.P.P. ”Steluțele Mării” Constanța
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Psihologii sunt de părere că dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se
dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această
idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul
care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el
realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului
într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină
de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la trei ani, la cinci sau la șapte ani. La doi ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e
rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a aruncat mai multe jucării pe jos, iar alt
copil a luat și el o jucărie, şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să
răspundă că acela care a aruncat mai multe jucăriii a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se
gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la doi-trei ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de doi ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de doi ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la doi-trei
ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la trei la cinci ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi
al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ( mă ignoră sau îmi acordă atenţie ), apreciază recompensele, dar conștientizează
și semnificația pedepsei. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care
cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor
orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar
o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a
putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul
educativ al grădiniței și cel al familiei. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va
prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt
întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele
la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între cinci şi șapte ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu
bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i se dezvolte mai mult
capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu
adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în
discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de
spus şi să nu i se facă observaţii în public.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
378
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
3. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com

379
 IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

Prof. Clipa Elena-Cornelia

Şcoala Gimnazială Rotunda, Suceava

“Un copil nu datorează părintelui viaţa, ci creşterea.”

(Nicolae Iorga)

Notorietatea expresiei ”cei 7 ani de acasă”, nu mai reprezintă un tabu pentru societatea
contemporană. Deşi pare un clişeu, această expresie stă pe buzele tuturor oamenilor la un moment dat în
viaţă. Trăind într-o eră a vitezei şi a consumismului, tindem să ne conducem vieţile sub pecetea
mediocrităţii, ipocriziei şi a superficialului. Prin urmare oamenii sunt stăpâniţi de dorinţa de a avea cât
mai mult, de multe ori scopul scuzând mijloacele, fapt ce este tangenţial cu lipsa de sentimente şi cu
pasiunea pentru incultură.
În consecinţă, tot acest amalgam de sentimente confuze, valori inşelătoare şi acţiuni promiscue,
promovează un stil de viaţă incert, lipsit de esenţă, dăunător ideii de civilizaţie. De ce? Conceptul de
civilizaţie ar trebui să implice trei caracteristici esenţiale: adevăr, frumuseţe şi bunătate. Toate trei
definesc fiinţa umană propunând-o ca nucleu al unei societăţi.”A fi sau a nu fi om”-aceasta este marea
dilemă a omenirii, întorcându-ne la importanţa celor 7 ani de acasă, veşnic aduşi în discuţie, atunci când
tindem să ne exprimăm nemulţumirea sau mai degrabă dezamăgirea cu privire la comportamentul copiilor
sau al tinerilor din ziua de azi. De regulă, acestă expresie a căpătat o nuanţă peiorativă, stabilind natura
unui om în funcţie de educaţia primită de la familia sa.
Nevoia de modele este înscrisă în ADN-ul uman, astfel, încă de la naştere, copiii caută să se
formeze după chipul şi asemănarea propriilor părinţi, punând pe umerii acestora o povară asumată din
moment ce au decis să aducă pe lume o nouă fiinţă. Această amprentă pregnantă a părinţilor, care dozează
şi defineşte personalitatea fiecărui copil, vine la pachet cu pregătirea copilului pentru viaţă şi viitor. De
aceea, o familie este ca un sistem educaţional, în care părinţii, în calitate de educatori, ar trebui să-i înveţe
pe copii cum să gândească, sau cum să se poarte, ci nu ce să gândească. În acest caz, copiii sunt învăţaţi
atât cum să-şi câştige traiul cât şi cum să-şi trăiască viaţa.
Există însă foarte multe contra-exemple în societatea noastră, când lipsa celor 7 ani de acasă sau
lipsa implicării părinţilor în educarea propriilor copii este mai mult decât evidentă. Părinţii se nasc în
acelaşi timp cu proprii lor copii. Ei, la rândul lor învaţă cum să le asigure copiilor condiţii şi materialele
necesare pentru a se dezvolta armonios, atât fizic, psihic, dar şi emoţional. Însă, atunci când interesul
pentru educarea copiilor lipseşte cu desăvârşire, în absenţa unor modele umane pozitive, copiii umblă
derizoriu în capcana falselor adevăruri şi năzuinţe.
Tinerii de azi trec printr-o criză a valorilor. Aceştia nu mai deosebesc binele de rău, ajungând se se
comporte asemenea unor roboţi meniţi să caute o viaţă întregă fericirea în bunăstare şi hedonism. Tinerii
aceştia, celule ale unui viitor presupus optim, fac tot ce pot pentru a evita neplăcerile vieţii, supunerea faţă
de o autoritate, răsplata efortului fizic şi psihic pentru a dobândi succesul, crezând că totul li se cuvine.
Aceşti indivizi care îşi duc traiul după premiza ”carpe diem”, care genereză situaţii conflictuale, datorate
incapacităţíi de a menţíne armonia în relaţiile interumane, sunt se pare, cel mai probabil, rezultatul
inevitabil al absenţei “celor 7 ani de acasă.”

380
 Cei sapte ani de acasa

Profesor inv. primar Coarna Amalia

„Educația nu e cât de mult ai memorat sau cât știi. E capacitatea de a face diferența între ce știi și ce
nu știi.” — Anatole France

“Arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora
care dispun de ele” este definiţia educaţiei în concepţia lui Platon.
Educaţia, bunele maniere, valorile morale sunt cele care ajută copilul să facă faţă exigenţelor
societăţii.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, ritmul de dezvoltare a copilului, valorile morale pe care familia le transmite copilului.
Fundamentul unui comportament corespunzător al copilului este dragostea pe care părinţii o
transmit copilului, permiţându-i acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în el. Copilul iubit de părinţi se
simte protejat, iar această siguranţă îl ajută în asumarea regulilor de comportament.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli
echilibrate şi să îi spună ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Este la fel de important ca amândoi să fie
consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună “te rog”, tatăl nu va trece cu vederea
când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători în faţa unor greşeli
involuntare. Să nu uităm că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă, iar activităţile desfăşurate împreună sunt cele mai bune ocazii de socializare.
Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia fiecărui părinte, ţinând cont şi de interesele copiilor.
Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i dea posibilitatea să exploreze, să
descopere, să se joace în diferite locuri, şi să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.
Ce înseamnă să fii un om bun? Dar să fii punctual? Cum ne facem prieteni? Ce înseamnă să spui
adevărul?
Sunt întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să recunoască valorile
morale care stau la baza unei societăţi.
“Cei şapte ani de-acasă” sunt din ce în ce mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată
însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în
bună măsură viitorul adult.
Ajungem la concluzia că educaţia, în toate formele ei, se poate realiza prin contribuţia noastră, a
tuturor: părinţi, bunici, profesori.
Stă în puterile noastre ca prin dăruire şi răbdare, să redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-
acasă”.

381
 Copiii, sunt mâinile cu care prindem cerul

Prof. înv. primar Coca Ecaterina

ŞCOALA GIMNAZIALĂ GRUMĂZEŞTI

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este
melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale
Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă este
respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă”
în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi
înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci
când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru
simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o
monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate,
e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături
de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm,
consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când
a greşit.
Fiecare copil se naşte cu o zestre genetică, dar si cu una psihică ce se remarcă din felul în care îşi
manifestă plăcerile şi neplăcerile. Limbajul lui este limitat şi nu ştie să-şi stăpânească emoţiile, arătându-
ne deschis tot ce simte. Prin educaţie i se formează personalitatea definită de manualele de psihologie ca
fiind combinaţia, unică pentru fiecare dintre oameni, a componentelor, temperament, caracter, aptitudini.
Felul de a fi - vesel, supărăcios, vioi, domol trădează firea sau temperamentul care este un dar,
copilul născându-se cu anumite trăsături psihice. Acestea nu pot fi schimbate dar, dacă ele sunt accentuate
alunecând spre extreme, se pot ameliora prin educaţie. De exemplu, dacă copilul este timid, se întrevede
riscul ca el să piardă şansele pe parcursul vieţii, din lipsa curajului de a acţiona.Va trebui să înveţe
comportamentul potrivit pentru a reuşi. Va fi învaţat ce să facă şi cum să facă, va fi stimulat să încerce din
nou, până când va reuşi şi până când se va simţi în largul lui realizând acea activitate. Lăudarea reuşitei,
chiar cu un simplu bravo , îi va consolida încrederea în sine. Pentru copilul încăpăţânat, sau cu alte
manifestari negative, ce împiedică buna comunicare şi obţinerea de rezultate optime, educaţia va fi în
sensul inhibării atitudinii respective. I se va spune ce comportament se aşteaptă de la el, i se va repeta, va
exersa, va fi mustrat, până când va adopta comportamentul dezirabil ce va deveni obişnuinţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportamen.
Prin şlefuirea trăsăturilor native, educaţia are scopul de a armoniza gândul, cuvântul şi fapta
copilului. În condiţii ideale, educaţia poate crea un om cu caracter care spune ce gândeşte şi face ceea ce
spune că face. O educaţie negativă, antisocială - poate prin contactul cu un anturaj neadecvat - generează
lipsa de caracter a omului care una gândeşte, una zice şi alta face. Atenţie însă la puterea pe care o are
exemplul personal. Pentru că la început copiii învaţă prin imitaţie, este foarte important ca cei ce fac
educaţie să se poarte aşa cum pretind de la cei mici.
Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea
profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lume
382
 Şi e important, de asemenea ca independenţa copiilor să fie stimulată, pentru că dacă în mica
copilarie e mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme, ori va
încerca totul, ca să-şi afirme independenţa, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenţă. Pe când, dacă e
obişnuit de mic să înfrunte nişte situaţii şi să facă nişte alegeri (evident, pe măsura lui, şi controlate de
adult) îi va fi mult mai uşor să ia hotărâri în ceea ce-l priveşte.
Tot la capitolul parinţi, felul în care i se vorbeşte şi felul în care este ascultat, îl va învaţa cum să
facă şi el, la rândul lui, asta, de o manieră pe cât posibil politicoasă.
Suntem, răspunzători pentru felul în care arată societatea în care trăim, pentru prezentul şi viitorul
nostru. Omul este cel mai complex computer, programabil pentru armonie şi echilibru sau pentru
dezechilibru incontrolabil, dotat însă spre deosebire de calculatoarele obişnuite - cu puterea de a decide
în privinţa alegerii pe care o face.

383
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

Prof. Corcan Paulina

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 1 ORAVIȚA,Caraș-Severin
Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.
Valeria Mahok
Sunt educatoare de mulți ani, lucrez la o grupă cu program prelungit cu copii de la 2-3 ani până la
plecarea lor la școală.Așa am ajuns să văd comportamentul copiilor nu numai dimineața la activități,ci și
la masă,la pregătirea pentru somn și la trezire.
Pe an ce trece “zestrea” copiilor e tot mai mică.Cei 7 ani de acasă s-au împuținat,iar buna creștere a
fost inlocuită de răsfăț.Copilul nu știe să se imbrace sau dezbrace,mănâncă cu mâna,așteaptă să îi șteargă
cineva nasul,chiar dacă are 5 sau 6 ani.Dascălii observă progresul copiilor și apreciază fiecare pas înainte
pe care aceștia îl fac sub îndrumarea lor.Zi de zi lucrează la acest scop propus la venirea copiilor in
școală.Nimeni nu dorește niște ființe dresate,ci un comportament politicos,respectarea unor reguli in
familie,in școală,in societate ,reguli ce trebuie impuse și respectate și de adulți.
Copiii copiază ceea ce văd in casă,ambianța familială influențează temperamentul copiilor.La
inceput,mama are cea mai mare influență asupra lor,iar după 5 ani,tatăl trebuie să intervină mai activ
pentru a i se simți autoritatea.Exemplul lor bun este mult mai folositor in formarea celor 7 ani de acasă
decât orice alt exemplu.
Jocurile și jucăriile au un rol foarte important in educația copiilor. Părinții ar trebui să urmărească
jocul și să participe la el,să nu permită ruperea jucăriilor sau murdărirea lor, deoarece astfel este
incurajată dezordinea . Jocurile favorizează folosirea salutului ,a expresiilor frumoase,a rolurilor pozitive,
a cuvintelor fermecate - TE ROG,POFTIM,MULȚUMESC, repetate cât mai des.Copiii care sunt
incurajați și câștigă incredere in ei au deschidere spre învățare și respectarea de reguli de comportament
cerute de adulți.Atmosfera de bună înțelegere din familie,de dragoste și incredere nu impun respectarea
regulilor ca o disciplină de fier, aceasta vine de la sine.
Recompensa și pedeapsa fac și ele parte din construirea celor 7 ani de acasă ,insă dulciurile,banii și
jucăriile nu sunt cele mai bune,aprecierile verbale, mulțumirea și bucuria părinților sunt mai importante,
așa cum dezamăgirea,tristețea sau supărarea sunt mai eficiente decât o palmă.
Eu,ca educatoare,îmbin la clasă aprecierile verbale,stimulentele și uneori fructe sau dulciuri. Le
explic și părinților ce fericiți sunt copiii când sunt lăudați și recompensați cu buline și îi indemnăm și pe
ei să procedeze așa ,fără cadouri costisitoare.
Ceea ce mi se pare foarte important pentru succesul părinților este consecvența și răbdarea, dar și
ințelegerea micilor greșeli involuntare pe care copiii,dar și adulții le fac uneori.Cei 7 ani de acasă se vor
dovedi valoroși pentru viitorul adolescent care va fi o persoană agreată de cei din jur.

384
 Rolul adultului în viața copilului și importanța celor șapte ani de acasă

Prof. Înv. Preșc. Enache Georgeta

G.P.N. Cricău

Construcția celor șapte ani de acasă, reprezintă un proces complex, care necesită răbdare, înțelegere,
empatie, iubire și înțelepciune. Este foarte important să înțelegem faptul că în această perioadă copilul
dobândește cunoștințe, achiziționează deprinderi, se autodefinește în raport cu sine și cu ceilalți. Coilul își
însușește valori sănătoase și deprinderi de bază în toți acești ani. Pe lângă nevoile fiziologice, aer,
mâncare, odihnă, îmbrăcăminte, copilul are nevoie de securitate, care asigură integritatea fizică, nevoia de
apartenență. Nevoia de stimă și nevoia de autoîmplinire, care vizează construirea unei imagini de sine
favorabile, precum și dobândirea capacității de autocontrol. Rolul părinților este acela de a fi educatorii
copilului lor. Esențial pentru părinți este modul în care conștientizează importanța acestui rol și cum își
pot lăsa copiii să își gestioneze singuri eșecurile și bucuriile. Pe măsură ce copilul crește, nevoile sale de
educație capătă alte valențe. Copilul este tentat să își asume din ce în ce mai mult autonomia. El are
nevoie de explorarea unor noi medii, de noi experiențe, de socializare și de cultură. Prejudecățile adulților
duc la deformarea imaginii copilului despre sine, la stima de sine scăzută și la încercarea slabă în propriile
valori, capacități și aptitudini.
Părinții sunt primii educatori deoarece ei sunt primii cu care copilul intercaționează încă din prima
zi a vieții, iar modul de viață al familiei este principalul reper în viață al copilului. Este foarte importantă
comunicarea intrafamilială care influențează decisiv dezvoltarea copilului și formarea personalității lui.
Educația copilului este un demers care presupune un schimb de experiență, de valori și de competență
între toți adulții care îl susțin în demersul său de dezvoltare integrată. Una din competențele parentale
importante pentru fiecare dintre noi este accea de a putea observa progresele copilului, reacțiile sale la
stimulii pe care îi oferim și nu în ultimul rand, deschiderea spre cunoaștere.
Familia reprezintă primul spațiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care crește. De aceea este foarte important respectul pentru moștenirea culturală a
fiecărei familii.
Bibliografie:
1.Sălăvastru , Dorina, Psihologia Educației, Ed, Polirom, 2004;
2. Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale, Ed. Polirom, Iași, 1997;
3. Zlate, M., Psihologia socială a grupurilor școlare, Ed. Politică, București, 1972.

385
 Cei șapte ani de acasă!

Prof. Înv. Preşcolar Coca Georgeta

Grădiniţa Colegiul Naţional „Mircea Eliade” Reşiţa

Totul pleacă de la cei 7 ani de acasă…

1. Să fii Respectuos și Manierat

2. Să știi să Comunici: să știi să asculți și să știi cât si când să vorbești
3. Să Saluți
4. Să știi să Dăruiești
5. Să ai Încredere
6. Să iți Pese.
7. Să înveți că Viața este o Călătorie pe care e bine să o faci cu bucurie și entuziasm.
Dar toate acestea, fără anumite reguli, sunt greu de realizat. Fie că este vorba despre viaţa de
acasă, fie că vorbim despre educaţia de la grădiniţă sau scoală, copilul trebuie învăţat să înţeleagă şi să
respecte regulilele de comportament sau de interdicţiile pe care i le stabilesc părinţii sau educatorii.
Fiecare părinte are o serie de reguli şi încearcă să le aplice când e vorba despre educaţia copilului său. Iată
cinci reguli pentru reuşita educaţiei copilului tău:
1. Regulile trebuie să fie clare
Orice regulă pe care o impunem copilului trebuie să fie clară şi explicată copilului. El trebuie să
ştie ce este permis, şi ce nu.

2. Regulile trebuie să fie concrete

Atunci când facem reguli pentru copil, acele reguli trebuie să fie cât mai concrete şi nu evazive. E
mai bine să spuneţi copilului să îşi strângă jucariile din sufragerie decât să îi spuneţi să facă ordine în
sufragerie.
3. Regulile trebuie să fie constante
Nu e uşor să păstrezi regulile constante însă este de mare importantă asigurarea unei linii de
constanţă în principii. Dacă toleraţi un anume comportament într-o zi, iar în ziua următoare nu îl mai
tolerati , copilul va fi dezorientat. Constanţa regulilor dă copilului un sentiment de siguraţă. A fi ferm şi
constant nu înseamnă rigiditate.
4. Regulile trebuie să fie coerente

386
 Părinţii sunt modele pentru copil şi de aceea trebuie să aibă şi să respecte şi ei la rândul lor nişte
reguli de viaţă şi comportament. Copilul învaţă de la proprii săi părinţi cum să îşi respecte părinţii prin
exemplul pe care aceştia îl dau.
5. Regulile trebuie să fie consecvente
Copiii au tendinţa de a forţa limitele şi de a le sfida uneori. De aceea, aceste încălcări trebuie să
aibă şi nişte consecinţe logice , altfel ele vor fi mereu forţate i şrepetate. Când consecinţele încălcării
regulilor impuse vor fi logice şi rezonabile, copilul îşi va dezvolta simţul responsabilităţii.
Copiii încearcă să încalce regulile şi este perfect normal. Ca act educaţional însă, părintele trebuie
să înţeleagă că regulile fac parte din procesul educaţiei copilului şi trebuie respectate, pe cat posibil. Asta
înseamnă o educaţie resonsabilă şi asta duce la cresterea unui adult responsabil.
Orice părinte responsabil înţelege importanţa educaţiei copilului, dar şi consecinţele pentru
dezvoltarea sa ca adult.
Nu ezitaţi să îi reamintiţi copilului regulile casei sau regulile de educaţie pe care le-aţi stabilit.
Puneţi- vă de acord, ambii părinţi cu aceste reguli, este foarte neproductiv ca mama să accepte încălcarea
regulilor stabilite de tată , sau invers.

Bibliografie:

1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004

2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

387
 Copiii ,cartea de vizită a părinților

Codeci Florentina Roxana

Școala Gimnazială Băiculești
”Noi, cei mari, uităm adesea că am fost copii. Şi lucrul acesta ar trebui să ni-l aducem aminte, mai
ales când ne găsim în faţa copiilor.”
Alexandru Vlahuţă

Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul
trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea
înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă
atenţie , începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide
în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca
părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează , fără a recurge la un „interogatoriu”. De
multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să
refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii
pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară , adresându-se copilului
cu seriozitate , ca unui matur , pentru ca acesta să simtă că îl respectă , că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa
să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită . Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături
de copiii lor , majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la
serviciu.
Părinții sunt modele pentru copil . Va fi ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre exemplu,
dacă acesta aude frecvent certuri în familie. Deasemenea cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială , ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună . Este important
ca părinții să respecte regulile de bune maniere în familie , să folosească formulele de politețe și cu siguranță ,
copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli , vom avea în mod categoric o societate mult mai cultă.
Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor , trebuie să fie explicate pe etape . Dacă micuţul vă cere
o jucărie , obişnuiţi-l să spună , printre primele cuvinte , formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De
asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe exemple concrete , de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de
bună purtare şi aşa insistăm până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei .
Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață sunt definitorii în
formarea lui ca adult.
De aceea :
1. Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabileste și impune reguli și limite în comportamentul copilului!
3. Comunică căt mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii;
limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversatiei!
4. Învață-l să iubeasca lectura și cărțile - începe încă de cănd e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat,
lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului
să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" și
concentrează-te pe disciplina pozitivă!
7. Invață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale
pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
8. Învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la
tine! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă
vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de
performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle și spune-i
zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățisări
etc.
388
 Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
Întrucât formarea și consolidarea deprinderilor se realizează în timp , este bine ca părinții să insiste
până la transformarea acestora în obișnuințe. Pe întreaga perioadă se manifesta o unitate , astfel
formându-se baza cu care pleacă copilul în viață , sau ”cartea de vizită a familiei”, așa cum sunt definiți
cei 7 ani de-acasă .
Această ”carte de vizită”are la bază :
Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi
urmeze scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră
extraordinară la temelia caracterului sau.
Bunătatea:este esențial ca cei mici să nu râdă niciodată de semeni , să se poarte cuviincios cu cei
din jur , mai ales faţă de cei cu nevoi speciale să poarte cu grijă.
Să nu invidieze: cunoaşteţi adulţi care reuşesc să aibă o relaţie omenească cu cineva doar atunci
când respectivul este… un pic mai prejos decât ei? Altfel, sunt roşi de invidie. Trebuie să fim cu luare
aminte, să nu comparăm, să nu încurajăm excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să înveţe că îşi
este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din calităţile lui.
Bună cuviinţă:e dificil de predat , cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai copilului bune
maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public.
Din nou, pilda comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte.
Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie
bine, iar un astfel de sfat pare ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să
lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am
dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa! L-am învăţat să semene sămânţă de prieten!
Autocontrolul: Ce bine-ar fi dacă toţi am reuşi să ne-o însuşim ! Poate că este lucrul cel mai greu
de realizat și pentru noi adulții , dar nu imposibil.
Gândire optimistă : ”. Când în casă pluteşte optimismul, copilul va învăţa să gândească pozitiv
prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm măcinaţi de gânduri rele, dacă suntem permanent
îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi puiul nostru în timp.
Tebuie să fim conștienți că nu există o ”rețetă” universală în educarea copiilor , dar trebuie să
încercăm să sădim în sufletul lor sentimente nobile ,care mai târziu să facă din ei exemple demne de
urmat .

389
 CEI 7 ANI DE ACASA

Prof. Invatamant primar, Codrea Simona-Carmen

Scoala Gimnaziala nr. 169, sector 6, Bucuresti
Copilul se naște și învață de la părinți să se adapteze social înțelegând regulile, așteptarea, amânarea
dorințelor și vorbirea politicoasă. Tot aici intră și înfrânarea impulsurilor și acceptarea micilor frustrări
gradual.
Fixarea limitelor prin argumentarea lor într-un limbaj accesibil copilului, învățarea prin imitație și
mult bagaj de răbdare sunt chei ale succesului.
Apelând la literatura pentru copii pot descrie chiar ei, copiii, aceste reguli analizând faptele și
consecințele personajelor după o frumoasă lectură primită de la părinți.
Poveștile cu tâlc („Șoimii”, „Îngerul”, „Obstacolul din drum” , „Adevărata bogăție” etc.), vorbele
înțelepte, fabulele („Câinele și cățelul”, „Boul și vițelul” etc ale lui Grigore Alexandrescu sau „Greierele
și furnica” de Alexandru Donici), poveștile „Pinocchio” de Carlo Golodi, „Puf Alb și Puf Gri” (poveste
populară), poeziile („Tanu” de Elena Farago, „Gospodina” de Otilia Cazimir), ghicitorile sunt câteva
exemple pe care le pot folosi părinții/educatorii pentru o bună educație în această perioadă minunată a
copilului. Copiii absorb mai ușor informațiile din acestea, atrași fiind de mister și fantastic. Un impact
major și benefic asupra copiilor, oferă învățămintele necesare pentru o educație corectă și un caracter
puternic, dar le dezvoltă și creativitatea. Copiii vor primi răspunsuri la multe întrebări ascultând acele
„scripturi”.
Sunt momente unice pentru copil când părintele îi oferă atenție, îi citește, îi explică și îl ajută să
„redescopere” tainele lumii.
Acasă nu e necesară disciplina de fier și nici laissez faire. E foarte dificil pentru un părinte obosit și
ajuns acasă cu grija unor termene limită de servici sau a unei competiții acerbe la locul de muncă, ori cu
un salariu nemotivant la efortul depus să mai poată menține un echilibru în autoritatea de părinte...
E greu, dar îi e dator copilului său pe care îl iubește atât de mult!
Cei șapte ani de acasă reprezintă și dragostea, protecția și confortul de trai și educație primite de la
familia sa. Sunt importante pentru dezvoltarea sa armonioasă. Un copil fericit care cunoașt regulile
sociale se adaptează ușor și imediat, devine independent și puternic.
Le suntem datori copiilor noștri iubire, încredere și răbdare. Multă răbdare! Astfel va evolua mai
mult decât va crede părintele său, astfel se poate autodepăși și va putea avea grijă mai târziu și de părinții
lui. Startul din familie în primii șapte ani de viață este foarte important pentru dezvoltarea ta psihică,
relațională, fizică, deci implicit și a intelectului, și a emoționalului.

390
 CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ- OGLINDA EDUCAȚIEI

Prof. Cojocar Larisa- Cătălina

Școala Gimnazială Știrbăț, comuna Udești,
Județul Suceava
Educația este „haina cea mai de calitate”, pe care un om o poate îmbrăca, iar această haină a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.
„Cei șapte ani de-acasă” reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima
parte a copillăriei.
Specialiștii susțin că regulile de comportament și de educație oferite în primii șapte ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
„Cei șapte ani de-acasă” sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile
cu ceilalți, și anume, dacă știe să salute, să spună mulțumesc, te rog, dacă se comportă cuviincios cu cei
de vârsta lui și cu adulții.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la
școală, ci educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: psihologică, socială, intelectual-cognitivă.
Părinții sunt cei care trebuie să-i învețe pe copii să se poarte frumos, iar acest lucru nu se poate realiza
decât prin puterea exemplului personal. Dacă mediul ambiental în care se dezvoltă copilul este stresant,
acest lucru îl va afecta, fapt care va duce la formarea unui viitor adult nervos, recalcitrant, lipsit de bunele
maniere.
Anii pe care îi petrecem cu copiii noștri sunt cei mai importanți, mai ales atunci când aceștia învață
ce este viața și cum trebuie să treacă prin ea. Orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din
primele zile de viață, o atenție sporită. Atunci când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele
este cel responsabil pentru a-i explica diverse lucruri ființei nou-născute, întrucât copilul mic este
receptibil la tot ceea ce este nou pentru el. „Cei șapte ani de-acasă” înseamnă imitație și învățare după
modelul dat de părinți. Dacă părinții îi vor oferi copilului un climat liniștit, în care respectul și vorba bună
primează, atunci acesta va da dovadă la rândul său de o bună creștere, oferind respect celor din jur.
Un om certat cu bunele maniere suportă consecințele neîndemânării sale în mișcări și cele ale
aspectului dezagreabil cu care se prezintă între oameni. Bunele maniere trebuie să fie compuse din
atitudini care se iau în mod automat, și nu prin rațiune. Ele trebuie să aibă ca bază politețea, delicatețea,
tactul și bunătatea.
În calitate de părinte al unui băiețel de zece ani, am observat că exemplele bune din viața familială
au influențat în mare măsură comportamentul psihic al copilului meu. Am încercat să-i insuflu o stare de
bine, să-i dau exemple de bună practică, astfel încât, însușindu-și modurile mele de acțiune, să se
călăuzească după ele în viață.
Pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii și profilului spiritual-moral, al personalității
propriilor copii, se menține toată viața.
Trebuie să le spunem copiilor că „vorba dulce mult aduce” și că, respectându-i pe alții, te respecți
pe tine însuți.
Pentru a avea bun simț, nu trebuie să ai studii superioare, ci doar de „cei șapte ani de acasă”.

391
 CEI 7 ANI DE ACASĂ – OGLINDA FIECĂREI FAMILII

Prof.Înv.Preșc. Cojocariu Gabriela

”Copiii sunt ca și oglinda; tot ce văd și aud, ei fac.
Fii o reflexie bună pentru ei”. – K. Heath –

Am ales citatul de mai sus pentru a sublinia cât de importanți suntem noi adulții in dezvoltarea
fizică și psihică a copilului.
În cea mai mare parte copiii vin pe lume în cadrul unei familii. Natural, biologic, copilul are
întotdeauna doi părinți. Atunci când unul dintre părinți lipsește sau comportamentul său este
necorespunzător, primul lovit va fi copilul .
În cadrul familiei, relațiile trebuie să fie cele care să ajute copilul, adică să-i creeze sentimentul de
siguranță , să-i asigure modele pe care să le urmeze, să fie ajutat să se adapteze în societate prin însușirea
limbajului, mersului, conduitelor morale.
Reușita în educația copilului depinde de armonia cuplului, de atmosfera din familie generate de
părinți și copii, de înțelepciunea părinților și de dorința lor de cooperare cu factorii sociali (grădiniță,
școală).
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca
regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Pregătirea pentru viaţă a omului de mâine începe din primele luni de existenţă şi primii chemaţi să
pună bazele educaţiei sale sunt părinţii, familia.
Cristalizarea principalelor trăsături ale viitorului matur începe în primi ani de viaţă. După această
vârstă şcoala şi societatea intervin, contribuie, dar factorul hotărâtor îl constituie bazele educaţiei primilor
ani,în familie.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 2-3 ani, la 3-5 sau la 5-7 ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi.
La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru
asta. Tot în această perioadă îi arătăm cum şi când se folosesc formulele de politețe( bună ziua, te rog,
mulţumesc, la revedere) iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă lucrurile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său , apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu
adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, cu familia. Copilul
trebuie încurajat să se exprime, să termine ce are de spus. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi
nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
În concluzie , părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
392
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

393
 IMPORTANŢA CELOR ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

COJOCARIU IOANA-MARIA,
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ZVORIȘTEA, JUD. SUCEAVA

“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.

Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” - Antoine de Saint - Exupery

Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul
copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru
fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe
care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm
scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoaştem
unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face
pianist”(Mihail Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi
descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite
clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura personalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele
devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în
funcţie de care îşi structurează personalitatea.
394
 “Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi”
Dr. Augusto Cury)

Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă
este să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu
progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata
salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul
educativ în perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumulate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a
tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.
Noi, toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei ,,cei şapte ani de-acasă”!

395
 Importanța celor „șapte ani de acasă”

Profesor învățământ primar Cojocaru Cornelia

Școala Gimnazială Vișina Nouă
Cei șapte ani de acasă reprezintă educația pe care a primit-o copilul de la părinții săi, educație cee îl
va ajuta în drumul său spre școală și viață.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Printre primele reguli de bună purtare sunt: „Spune te rog și mulțumesc”, „Când te așezi la masă,
scoate-ți, te rog, șapca”, „Când îți vin prieteni în vizită, nu uita să-i prezinți părinților tăi”. Codul bunelor
maniere îl conduce pe copil în toate activitățile sale.
Există trei principii care formează fundamentul tuturor manierelor:
-respectul înseamnă să fii atent la celălalt și să-l înțelegi exact așa cum este: în cultura lui, cu
obiceiurile, cu slăbiciunile și cu deprinderile lui. A arăta respect înseamnă a-i trata pe oameni cu grijă și
înțelegere.
-considerația înseamnă să-ți pese de ceilalți, să te gândești la felul în care îi va afecta
comportamentul tău.
-sinceritatea înseamnă ceva mai mult decât a nu spune minciuni. Înseamnă a afla adevărul și a-l
împărtăși, iar dacă adevărul este dureros, să găsești o cale prin care să-l prezinți într-o lumină pozitică, pe
cât posibil.
Atunci când mama întreabă: „Nu-ți plac morcovii?”, în loc să spună: „Sunt nașpa!”, ceea ce ar
putea fi adevărat, poate spune „Morcovii nu sunt legumele mele preferate, dar puiul a fost grozav!”, ceea
ce ar fi, de asemenea, adevărat.
Indiferent care ar fi situația și unde s-ar afla copilul, dacă decide să poarte respect, considerație și
sinceritate, înseamnă că a ales calea corectă. Relațiile cu familia și cu prietenii s-ar îmbunătăți. Și chiar
dacă uneori se pare că repectul, considerația și sinceritatea copilului aduc avantaje altei persoane, vor fi
benefice și pentru el. Acesta va avea o senzație de bine atunci când va ajuta pe altcineva să aibă o zi mai
bună sau tratându-l așa cum ar vrea el să fie tratat.
Școala este primul loc în care bunele maniere încep să aducă foloase copilului. O modalitate de a-i
face pe ceilalți să îl respecte este de a-i respecte el însuși. Există câteva reguli principale care îl vor ajuta
să transforme școala într-un mediu plăcut.
1. Efortul de a-i saluta pe colegi și pe profesori cu un salut și un zâmbet.
2. Supunerea rânduielilor clasei în ceea ce privește îmbrăcămintea, petrecerea recreațiilor
3. Așezarea corectă în bancă.
4. Păstrarea curățeniei în spațiile comune: toaleta, biblioteca etc.
Cei 7 ani de acasa înseamnă:
1. Să-și poată evalua obiectiv poziția în raport cu o situație. (Să știe ce îi place, ce îi trebuie, când se
află în pericol, ce nu poate să facă)
2. Să știe să își susțină părerile și să își apere interesele fără a-i deranja pe cei din jur. (Să folosească
un limbaj politicos)
3. Să fie atent și implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situațiile cu potențial
periculos sau să poată oferi un ajutor la timp cuiva.
4. Să știe să piardă (și să-și focalizeze frustrarea spre ceva constructiv), dar și să câștige cu eleganță
(fără a-i umili pe cei din jur).
Aceste lucruri se învață prin copierea părinților, care devin astfel un model de urmat.

Bibliografie
Emily Post, Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Corint, 2014
396
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. DANIELA COJOCARU

LICEUL TEHNOLOGIC DORNA CANDRENILOR
SUCEAVA
Când vine vorba despre educația pe care ar trebui să o primească copiii în primii ani de viață, există
nenumărate opinii, teorii și sensibilități. Filosoful John Locke, în cartea Eseu asupra intelectului omenesc
(1690), referindu-se la sursele cunoașterii, menționează: ”La început (la naștere), mintea e ca o coală albă
de hârtie (lat. tabula rasa) pe care se întipăresc ideile provenite din experiență”. Mintea copilului este
asemenea unui burete care absoarbe toate informațiile, comportamentele, cuvintele, automatismele,
gesturile, obsesiile celor din jur.
Primii care, cu voie sau fără, scriu pe foaia de hârtie care este mintea copilului, sunt părinții și cei
alături de care acesta începe să se dezvolte fizic, psihic, emoțional. Familia dă astfel copilului o direcție
pe care acesta o va urma, în cele mai multe dintre cazuri, pentru tot restul vieții. Copilul devine astfel o
copie, mai mult sau mai puțin fidelă, a adulților lângă care trăiește și, neexistând încă un control conștient
și o înțelegere corectă a modelului, copilul preia în totalitate comportamentele adulților, chiar și pe cele
mai puțin dezirabile.
Ar fi de preferat ca direcția dată de familie să fie cea corectă, astfel încât, atunci când copilul trebuie
să meargă la cămin/grădiniță/școală, el să aibă deja câteva noțiuni minimale de comportament în grup și
să îi fi fost transmis, în mod real, un set minim de valori autentice: bine, adevăr, frumos. Cel mai adesea
lucrul acesta se întâmplă; familia oferă copilului direcția potrivită, urmând ca școala în ansamblul său să
continue educația copilului, să îi dezvolte comportamentele dezirabile și să corecteze comportamentele
mai puțin dezirabile, să nuanțeze valorile etice, să dezvolte spiritul competitiv, sa transmită cunoștințe.
Este firesc pentru orice copil să aibă modele de comportament din propria familie. De obicei, tatăl
este modelul pentru băieți iar mama pentru fetițe. Odată cu începerea școlii, modelul familial este
completat de un model din școală.
Dacă între primele însemnări făcute de familie pe coala albă de hârtie care este mintea copilului și
ceea ce școala urmează să scrie acolo, există o potrivire perfectă, dezvoltarea copilului va fi unitară,
perfect predictibilă și pe deplin mulțumitoare, întrucât va putea atinge un maxim de potențial intelectual
de care dispune copilul. Daca însă, între cele două există o diferență, formarea și dezvoltarea copilului va
fi incompletă, neuniformă, conflictuală.
În concluzie, cei șapte ani de acasă înseamnă un efort comun de direcționare corectă împărțit între
familie și școală prin intermediul căruia se creionează primele linii ale viitorului copilului. Tocmai din
acest motiv, familia și școala trebuie să vorbească aceeași limbă, sarcinile trasate de una dintre părți să fie
întărite de cealaltă, regulile fixate sa fie respectate, pentru că scopul ultim al acestui demers este formarea
Omului.

397
 FAMILIA ȘI IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASA

Prof. Cojocaru Manuela Aurora

Școala Gimnazială D. Rădulescu. Oarja
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul
care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul in care un
copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze:
principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi
permisiuni.
Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente
diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care se exclud
reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului.
Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta de 3 ani. Din motive
didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt
percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului
patologia psihica de mai tarziu.”
”Toti copiii isi iubesc parintii (sunt dependenti emotional de ei) dar nu toti parintii isi iubesc copiii.
Insa, unii copii isi iubesc parintii cu ochii deschisi, altii cu ochii inchisi. Cat timp dureaza iubirea
copiilor? Toata viata, daca parintii se iubesc autentic intre ei. Daca acestia nu s-au iubit, iubirea copilului
devenit adult, devine din ce in ce mai confuza. Putini realizeaza constient ca parintii lui nu s-au iubit
niciodata. Insa, inconstient, multi copii deventi adulti vor reactiona, in moduri neplacute pentru parintii
impostori sentimental. Si asa capata sens ceea ce spunea Isus acum 2mii de ani: „Cine nu uraste pe tatal si
pe mama sa, nu e demn de Mine”, adica, cine e dependent emotional de parinti, cine si-a facut d-zeu din
oameni, fie ei parinti, soti, sotie, si nu are ochii deschisi, isi merita soarta. ”
Intuitia este considerata vocea sufletelor, este o parte naturala si importanta din noi.Fara intuitie nu
reusim sa ne gasim drumul spre scopul vietii noastre.Daca stim sa ne ascultam sufletul nostru
intiutiv,Vom stii sa pasim in viata cu inima usoara, bucuroasa,Cu inima de copil.Bucuria este primul
semn al intuitiei.Traind o viata intuitiva este cea mai puternica unealta a noastra!Observati subtilitatea!
Nu este greu sa ne urmam intuitia. De fapt, este chiar usor!Intuitia este mai degraba o serie nesfarsita de
„placeri mici” care ne fac viata maiusoara si magica.Ce placeri mici intuitive ati experimentat astazi?Fiti
constienti de diferentele dintre ceea ce este real si ceea ce este de fapt doarproiectia propriilor voastre griji
si frici. Nu confundati cele mai mari griji si cele maiadanci frici cu realitatea. Daca veti face asta, veti
elimina toate posibilitatile demanifestare ale gratiei divine in vietile voastre.
De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem
despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar
putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani.
Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții
sale?
Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol nu fă ce face popa, fă ce zice
popa . Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta
cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la
această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu
ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să
procedeze la fel. Obișnuiește-l cu regulile. subtil!
Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești
curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu
trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele
acțiunilor lui. Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de

398
medicamente pentru a te face bine sau dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți
curgă sânge sună mult mai bine decât Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!
Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Învață-l despre egalitate. Atunci când
vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât
doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în
aceeași măsură. Afirmațiile de genul dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii nu fac
altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu
ei în mod corespunzător.
Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să
atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie
deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu.
Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din
contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe
viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Părinții au o foarte mare influență
asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le
respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important,
așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să
fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

399
 Cei şapte ani de acasă!
Referat

Prof.Cojocaru Ştefania-Victoriţa
Grădiniţa”Căsuţa Copilăriei”
Buftea-Ilfov
Prin caracterul său uman, educația este o acțiune care se desfășoară în mod conștient în
conformitate cu finalităţile stabilite în prealabil, are un sens intenţional care vizează un rezultat bine
conturat.
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială.
Grădiniţa trebuie să fie locul în care copilul învaţă să lucreze independent pentru a fi capabil să
investigheze mediul său înconjurător, unde este încurajat pentru a-şi stimula imaginaţia, creativitatea şi
interesul pentru cunoaştere, pentru a exprima opinii şi stări sufleteşti personale, pentru a le motiva şi a
reacţiona pozitiv în relaţiile lui cu cei din jur.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forţe.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea
spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia.
Familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi, componente și reguli structurale.
Cele mai importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o
ființă umană. Ceea ce cred părinții despre viață și împlinirea ei va determina felul în care își vor
crește copiii. Modul în care ne creștem copiii, contribuie la formarea concepției acestora despre ei înșiși.
Acest aspect este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de
concepția pe care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor
lor persoane.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar între grădiniţă şi familie , trebuie să se
informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi
utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre
cum decurge o zi la grădiniţă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa
ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă
.
Familia este principalul agent al socializării. Ea este intermediarul între societatea globală şi copil,
locul în care se modelează principalele componenete ale personalităţii.
Calitatea educaţiei primite în familie, acei”şapte ani de-acasă”, depinde îndeosebi de nivelul
educaţiei părinţilor şi a membrilor familiei, care vin în contact cu copilul, în special sub aspect moral,
comportamental.
În familie învăţăm să fim umani. Acasă înseamna locul unde creşti, te dezvolţi şi unde se pun bazele
viitorului om. Educaţia bunelor maniere , a regulilor morale, sunt cheia către adaptarea copilului în
societate.

Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

400
 Importanța celor șapte ani de acasă

Școala Primară nr. 1 Toboliu, Bihor

Prof. înv primar, Alina COLAR
,,Copiii, sunt mâinile cu care prindem cerul″, H.W.Beecher
Atunci când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani
de acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
,,Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi
educaţia ecesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii
frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu,
în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal.
Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie,
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier. Educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea
în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.
Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos,
iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea
surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece
copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo
de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă
voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el
nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El
ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-
3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul învață bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
401
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori.
Așadar, pentru dezvoltareaarmonioasă a celor mici, trebuie să existe o strânsă legătură între ceea ce
copilul a învățat acasă și ceea ce învață la școală.

Bibliografie:
• Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012
• www.didactic.ro

402
 ZIUA MĂRȚIȘORULUI ȘI ZIUA MAMEI - ÎMPLETIREA TRADIȚIEI CU
DORINȚA DE CREAȚIE ARTISTICĂ A ELEVILOR

Prof. înv. primar Coleș Corina

Școala Gimnazială Nr.1 Lerești
Comuna Lerești, jud.Argeș
Parteneriatele educaţionale valorifică potenţialul de creativitate al dascălilor care doresc să
transmită elevilor valorile prieteniei, omeniei, să le dezvolte capacităţile de comunicare cu cei din jurul
lor. De aceea atât în instituția noastră, cât și în alte școli, se desfășoară diferite activități cu prilejul unor
evenimente. Începutul de primăvară, alături de Zilele Babei, ne aduce Mărțișorul și Ziua Mamei,
sărbătorite sub numele: ,,Mărțișorul- Bucuria primăverii” și ,,E ziua ta, mămico...”
ARGUMENT:
Păstrarea tradiţiei populare, specific românească de a întâmpina anotimpul primăvara oferind celor
dragi şi nu numai, un simbol de suflet - mărţişorul, favorizează dezvoltarea personală a copilului,
atitudini de altruism, înţelegere, gândire pozitivă nediscriminatorie.
La 8 Martie, in România, nu se sărbătorește doar Femeia ci și Mama. Lărgirea orizontului de
cunoaştere al copiilor privind „Fiinţa nepereche- Mama ”: aspect fizic, caracteristici morale, munca
mamei împărţită între servici şi casă, obiceiuri/tradiţii legate de această sărbătoare internaţională,
valorizarea ecourilor acţiunii pentru a lărgi sfera sentimentelor umane.
Am hotărât să împletim tradiţia cu dorinţa de creaţie și artistică a elevilor, să-i stimulăm şi să-i
încurajăm spiritul creativ scoţând „la lumină” tot ce e mai bun şi mai frumos într-un suflet de copil!
SCOPUL:
Cultivarea şi valorificarea potenţialului creator al copiilor
OBIECTIVE:
 Formarea simţului literar-artistic al copiilor ;
 Stimularea activităţii de lucru în echipă
 Conştientizarea afectivităţii de grup ca suport al prieteniei;
 Identificarea propriilor valori şi a grupului/comunităţii din care fac parte;
 Stimularea şi promovarea capacităţilor creatoare ale elevilor prin organizarea de expoziţii;
 Stimularea activităţii de cercetare privind istoricul, tradiţiile şi legenda mărţişorului;
 Stimularea interesului elevilor pentru înţelegerea şi păstrarea tradiţiilor legate de sosirea
primăverii;
 Antrenarea efectivă a copiilor în desfăşurarea unor acţiuni cu caracer extraşcolar de
factură afectiv-civică, cu accente de respect şi dragoste pentru cea mai iubită fiinţă de pe pământ:
MAMA.
 Omagierea fiinţei nepereche: MAMA.

RESURSE UMANE:
- Preșcolari si elevi din clasele: C.P- a VIII- a, ai Școlii Gimnaziale Nr.1 Lerești;
- Cadre didactice implicate: educatoare, învățătoare, profesor desen, profesor muzică;
- Personal didactic și nedidactic al școlii;
- Părinți, mai ales mame

403
 DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚILOR:

Nr.crt. Denumirea şi conţinutul activităţii Loc de Termen Îndrumători

esfădşurare
1.  Mărţişor – semnificaţie, legende, Sali de clasă 20-26 februarie -educatoare;
tradiţii - convorbire euristică; -învățătoare
2.  ,,Legenda mărţişorului” – sali de clasă 24 februarie -educatoare,
povestire, -învățătoare,
Învățarea unor cântece dedicate -prof.ed.
mărțișorului, mamelor și doamnelor muzicală
profesoare ;
3.  “Fantezie şi îndemânare”- sali de clasă 25 februarie - educatoare,
confecţionare de mărţişoare, felicitări; 8 martie -învățătoare,
-prof.desen
4. ,,Mărţişorul- Bucuria primăverii” holurile şcolilor 1- 8 martie educatoare,
- expoziţie de mărţişoare şi felicitări; -învățătoare,
-prof.desen
5.  Să cântăm mamelor, doamnelor 8 Martie educatoare,
profesoare –învăţarea unor cântece sali de clasa -învățătoare,
dedicate mamei;
Program artistic susținut de clasele
gimnaziale- ,,E ziua ta, mămico...” -prof.ed.
sala de sport muzicală

6.  Realizarea portofoliului, acordarea Sala de clasa 9 martie consilier

unor diplome educativ

EVALUARE:
-audiţii literare şi muzicale, poezii, urări şi gânduri pentru mama, cântece ;
-felicitari și mărțișoare, diplome, poster, expoziţii;
-analiza lucrărilor independente ;
-program artistic în prezenţa personalului didactic și nedidactic al școlii, a mamelor

404
405
 Cei șapte ani de acasă

COLTOFEAN IONELA LILIANA

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament ". Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi
vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt
copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza
să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se
gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru
copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau
este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată
acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
406
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
În concluzie părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

407
 Importanța celor “7 ani de-acasă”

Educatoare: Coman Elena Marina

Un gând biblic spune astfel:” Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, și când va îmbătrâni
,nu se va abate de la ea”(Proverbe 22,6).Este foarte adevarat daca ne gândim că perioada primei copilării
este foarte importanta în formarea copilului.Această perioadă este numită “cei 7 ani de-acasă” tocmai
pentru că copilul petrece cea mai mare parte a timpului acasă.Chiar daca nu în cazul tuturor copiilor se
întamplă așa,majoritatea își petrec măcar până la varsta de trei ani timpul acasă ,în familie.
Perioada celor 7 ani,a primilor 7 ani din viață este o perioada fundamentală în creșterea și devenirea
unui om pentru că reprezintă etapa în care se pun bazele personalității.În această perioadă se pot transmite
cel mai bine valorile morale ,sociale unui copil.El poate fi modelat cu usurință,iar modelele pe care le
primește în acești ani,îl vor influența pe parcursul întregii vieți,de aceea chiar și cand va îmbătrâni va
urma același traseu.
Sunt și cazuri în care copilul nu primește cele mai bune valori în primii ani din viață,iar modelele
care i-au influențat viața nu au fost cele mai potrivite,iar crescând copilul și mai tarziu adultul să-și
dorească altceva.Intervine autoeducația și educația primită în școală,dar va fi foarte greu să-și însușeasca
alte valori decat cele primite în “cei 7 ani de-acasă”.
În cei 7 ani de acasă copilul își formează cele mai importante deprinderi și dobandește anumite
achiziții necesare omului de mai târziu:învată să vorbească,învață să comunice,învață să meargă,începe
să fie autonom (manancă,se imbracă,se spală singur,etc.),învață să-și exprime sentimentele,să-și facă
prieteni,învață cele mai importante reguli din codul bunelor maniere.Copilul care nu învață aceste lucruri
în acesată perioadă nu este un copil dezvoltat normal. Va putea învața aceste lucruri și mai târziu ,dar va
fi mai greu pentru el.El va întampina probleme în anii ce vor urma: fie nu va fi acceptat de către alți copii
,fie va fi ironizat sau va rămane în continuare un copil cu probleme speciale.
Fiecare etapa din viața unui om este importantă,însă etapa celor “7 ani de acasă” are o importanță
covarșitoare pentru că reprezintă perioada în care se pun bazele omului de mai târziu.Sunt mulți oameni
care au probleme de personalitate care își au radăcina chiar în lucruri nerezolvate din prima copilărie și
neconștizându-le, le este imposibil să le rezolve.Însa chiar și cei care le conștientizează și descoperă
cauzele anumitor comportamente,le vor rezolva foarte greu și uneori nu în totalitate.De aceea persoanele
care au un impact asupra copiilor de această vârstă,au o mare responsabilitate pe care trebuie să și-o
asume.
Copiilor trebuie să li se ofere modele demne de urmat pentru că ei învață foarte mult prin imitație
la această vârstă.
În concluzie ” cei 7 ani de-acasă “ sunt foarte importanți pentru că copilul este in acestă perioadă
usor de modelat precum lutul moale pe care il poți modela cum vrei.Când se întarește ,nu mai poți
modifica forma acestuia;tot așa și copilul care trece de aceasta perioadă ,este mai greu de schimbat.El ce a
învățat aceea va face și va fi!

408
 Departe în copilărie, acum în prezent

Prof.înv. preșc. Coman Maria

Grăd. Cu P.P. ,,Scufița Roșie’’
Alba Iulia
,, Cei șapte ani de acasă,, , repetiția care este folosită de oameni pentru a aproba sau dezaproba un
comportament. De ce, fiecare consideră că pe vremea ,,copilăriei mele’’ educația făcută de părinții noștri
sau bunicii noștri era mai bună decât educația pe care o fac părinții în ziua de astăzi? Desigur, concepția
despre ,, bunele maniere’’ diferă de la generație la generație, dar nu trebuie condamnată. Fiecare părinte,
bunic face tot ce crede că este de cuviință pentru ca fiul, nepotul său să fie considerat un exemplu de
comportament în societate.
Dacă mergem ,,înapoi în copilărie’’ copilul, mai ales cel de la țară era crescut într-o educație
,,riguroasă,, , folosindu-se parcă niște ,, tipare’’ moștenite din familie și aici aș aminti:
- respecți părinții, bunicii folosind termenii: dumneata, dumneavoastră;
- respecți frații mai mari adresându-te cu: nea, tete, neică;
- respecți întocmai sfatul primit fără drept de contrazicere;
- îți aștepți rândul la cumpărături (papuci cu diferite ocazii, haine) după fratele mai mare;
- accepți pedepsa împreună cu fratele chiar dacă nu erai vinovat.....
,, Cei șapte ani de acasă ,, nu prea mai există pentru că, copiii sunt incluși în diferite forme de
învățământ fragede. Rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învață în familie.
Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele desprinse din
familie.
Mediul familial oferă copilului principalele reguli de bună purtare, iar vârsta copilăriei este esențială
în conturarea și achiziționarea normelor unui comportament corect. Deci, părinții sunt responsabili ca
adolescentul, tânărul și adolescentul de mâine să-și asume în acești primi ani ai copilăriei toate
componentele unei bune creșteri.
Copilul i-a modelul părintelui ca tipar în viață dar, acesta depinde de contextul cultural-istoric
obiectiv al societății, dar și de standardele subiective ale părintelui.
Un copil bine crescut:
- salută;
- are un comportament civilizat în public;
- socializează cu ceilalți copii respectându-i totodată;
- înțelege și respectă normele sociale;
- este manierat la masă;
- recunoaște greșelile;
- dă dovadă de tact și toleranță.
,, Educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost cumpărată
din banii strânși în cei șapte ani.’’

409
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Referat
Prof. Înv. Preşc. Condrea Elena
Întâlnim zi de zi tineri, adulţi şi copii care ne impresionează plăcut printr-o ţinută vestimentară
curată , vorbesc cu un ton moderat , salută cuviincios, într-un cuvânt se comportă civilizat, dovedind
astfel o bună educaţie. Însă ni se întâmplă să fim martori şi ai unor situaţii în care copii , tineri, adulţi
dovedesc lipsa bunelor deprinderi şi uită să folosească cele mai elementare reguli ale bunei cuviinţe,
aceste atitudini fiind etichetate ca lipsite de bunele deprinderi civilizate numite „cei şapte ani de acasă”.
Cele mai multe acumulări în plan moral , afectiv , voliţional se realizează până la vârsta de şase -
şapte ani când copilul dovedeşte o mare putere de asimilare, mai ales prin imitaţie şi o deosebită
sensibilitate, mobilitate, receptivitate. Aceste trăsături dezvoltate şi consolidate trebuie apoi desăvârşite în
celelalte etape de vârstă. Pentru a obţine rezultate bune în educaţie părinţii şi ceilalţi factori educativi
trebuie să ţină seama că dezvoltarea copilului se realizează în mod treptat şi continuu , că fiecare vârstă
este marcată de anumite caracteristici , că între cerinţe şi acţiuni educative formulate de părinţi şi bunici,
să existe unitate de vederi. Prin urmare, părinţii trebuie să se aplece cu dragoste şi înţelegere asupra
copilului şi să-l îndrume fără să uite că primii şapte ani sunt anii cu cele mai bogate acumulări cantitative
şi calitative .
A.S. Makarenko acordă o importanţă deosebită puterii exemplului pe care familia îl are în educaţie,
afirmând că ,, bazele educaţiei se pun până la cinci ani şi ceea ce aţi făcut până la cinci ani reprezintă 90%
din întregul proces educativ; după aceea educaţia omului continuă, prelucrarea acestuia continuă, dar, în
general,voi începeţi să gustaţi roadele, căci florile pe care le-aţi îngrijit au fost până la cinci ani”. Nu
trebuie să înţelegem însă că personalitatea copilului este deja formată până la vârsta de cinci ani, ci să se
desprindă rolul hotărâtor al părinţilor şi al celorlalţi factori în educaţie, pentru punerea bazei personalităţii
lui. De aceea aceşti primi ani de viaţă atât de importanţi din toate punctele de vedere sunt numiţi , CEI
SAPTE ANI DE ACASĂ.
Cei mici sunt tentaţi să copieze comportamentul părintelui decât să-l asculte cu sfinţenie atunci
când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă.
J.Look spunea: ,,Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite.”
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în
mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i,
conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor
sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de
adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut”
îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor,
ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea
acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la
leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin
afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi
a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi,
un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau
orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
410
Este adevărat că eticheta nu mai este la modă, dar politeţea, buna-cuviinţă şi mai ales bunele deprinderi
formate de-a lungul anilor, dovedesc faptul că ,,cei şapte ani de-acasa, fac parte din zestrea dobândită prin
educaţia primită în famile sau prin autoeducaţie.Autoeducaţia este o acţiune permanentă şi la îndemâna
tuturor!

BIBLIOGRAFIE

1. Andrei Bârnă, În puterea noastră autoeducaţia, Editura Albatros, Bucureşti.

2. E. Bătrânu, Educaţie în familie, Editura Politică, Bucureşti.
3. Silvia Dima, Cei şapte ani de-acasă, în:Aşa cresc stejarii, Editura Ion Creangă, Bucureşti,
1991.
4. Silvia Dima, Cei şapte ani de- acasă, Editura didactică şi pedagogică, R.A. Bucureşti, 1992.
5. Mihai Golu, Aurel Dicu, Introducere în psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1972.

411
 Cei şapte ani de acasă

Prof.Condurache Gianina Sorina

Şcoala Gimnazială nr.1Cătămărăşti-Deal
Botoşani
Fenomenul educațional cu toate implicațiile sale asupra formării personalității umane în vederea
integrării în viața socială este studiat de pedagogie.Educația se preocupă de formarea personalității, care
va permite fiecărui om să asimileze în mod creator realizările sociale.Ea se desfășoară în mod conștient în
conformitate cu finalităţile stabilite în prealabil, are un sens intenţional ce vizează un rezultat bine
conturat.
De cum,, intrăm în grădiniţă, cineva ne verifică, ne povăţuieşte, ne mângâie pe creştet. Degetele
ridicate, bulinele ori steluţele roşii sunt însemne ale acestor preocupări. Nimic nu scapă acelei preocupări
de a conferi sau a atribui valori specifice actelor sau produselor noastre. ,,La tot pasul cineva emite
pretenţii, creează noi orizonturi, spune că e bine sau nu ceea ce ştim sau facem. Valorizarea este un semn
că lucrurile şi evenimentele nu ne sunt indiferente” 1. ,,Indiferenţa în actul educativ este un fel de crimă’' 2.
Familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în vederea integrării sale
în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului, învățarea unor valori
morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că indiferența familiei față
de însușirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este deasemenea o crimă. Educația,
bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil
și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului.
Părinții sunt modele pentru copil. Va fi ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre
exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. Deasemenea cea mai prețioasă recompensă pentru
copil nu este cea materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o
faptă bună..
Se știe că întotdeauna familia ne influențează, acum descoperim că această influență este mai mare
decât ne-am imaginat.
Modelul părinților se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacționa așa cum a
văzut la mama sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa
corect copiii, trebuie mai întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții.. Astfel vom fi un model moral bun de
urmat de către proprii noștri copii.
Cele mai importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o ființă
umană. Ceea ce cred părinții despre viață și împlinirea ei va determina felul în care își vor crește copiii.
Modul în care ne educăm copiii în cei şapte ani de acasă, contribuie la formarea concepției acestora
despre ei înșiși. Acest aspect este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii
depinde de concepția pe care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor
asupra propriilor lor persoane.
Să te preocupe educarea copiilor poate fi o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente
când te simți depășită de situație și nu găsești soluții privind comportamentul inacceptabil al copilului.
Educarea copilului poate fi dificilă pentru unii părinţi deoarece aceștia nu ascultă de observațiile
făcute de ei sau datorită faptului că copilul prezintă un comportament total inadecvat.
Cei şapte ani de acasă îşi pun amprenta asupra educaţiei copilului.Pentru părinte mai uşor să recurgă
la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să stabilească limite. Stabilind limitele în relația cu
copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul negativ și nu îl respinge pe el. Regulile și
limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă adesea
regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli însă

1
Constantin CUCOȘ, Teoria și metodologia evaluării, Iași, Edit. Polirom, 2008, p.15.
2
Idem, p. 15.
412
împiedică dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi
explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca copilul să înțeleagă.
Părintele poate să fixeze la copil comportamentul dorit oferindu-i recompense . Lăudând și
acordând atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l.

413
 PROIECTUL EDUCAŢIONAL
Cei șapte ani de acasă!

Constantin Cecilia Damaris – profesor limba engleză

Liceul Teoretic Filipeștii de Pădure, județul Prahova
Educația începe în prima zi de viață a copilului. Toți părinții își doresc ca odraslele lor să dea
dovadă de bună creștere și să fie exemple de bună purtare atât în mediu familial cât și în societate. Când
utilizăm expresia „cei șapte ani de acasă” ne ducem cu gândul la educația pe care copiii o primesc de la
părinți, la formarea personalității și a comportamentului acestora până în momentul în care ei vin în
contact cu mediul școlar. Când apreciem un copil ca având cei șapte ani de acasă, ne gândim la un copil
care a deprins un set de norme de conduită și reguli morale. Regulile de comportament și educație
dobândite de copil în primii ani de școală sunt esențiale pentru formarea lui ca adult.
Familia reprezintă mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare și dobândește
un comportament social corect. Ulterior, mediul educațional nu poate decât să confirme și să fixeze
normele însușite în familie. Prin urmare, părinții au o responsabilitate majoră în însușirea de către copii a
unor norme de comportament care sa reprezinte un model de bună creștere.
De asemenea, nimic nu este mai important în educația unui copil decât exemplul pe care îl dă
părintele prin propriul său mod de viață. Părintele este cu adevărat o oglindă pentru copil. Limbajul,
purtarea, faptele sunt reflectate de copii prin imitarea părinților de către aceștia. Un băiețel va imita de
multe ori un mers identic cu al tatălui său iar o fetiță va avea grijă de păpușile ei în modul în care o vede
pe mama ei că o îngrijește și se joacă cu ea. Sau este inutil să îi atragem atenția copilului că nu a spus
mulțumesc la magazin în condițiile în care el nu aude acest cuvânt în familie.
Familiei îi revine responsabilitatea de a satisface nevoile fizice, de bază ale copilului, cum ar fi
nevoia de hrană, de odihnă, îngrijire și igenă precum și nevoile afective ce includ: aprecierea, admirația și
tandrețea, timpul acordat, aprobarea și implicarea în diferite activități agreate de către copil. Specialiștii
subliniază importanța dimensiunii afective în educația unui copil. Relația afectivă constituie baza formării
unui comportament adecvat al copilului. Dragostea pe care părinții o manifestă față de copil îi permit
acestuia să se dezvolte armonios, să fie încrezător în forțele proprii. Copilul care are parte de dragostea
părintească se simte iubit și protejat iar această siguranță îi facilitează deschiderea spre învățare și spre
însușirea regulilor de comportament. Prin aprecierea arătată de către părinți copilul percepe în mod
pozitiv regulile transmise de către aceștia. În același timp, educarea copilului într-o atmosferă plăcută,
deschisă, bazată pe dragoste determină copilul să nu perceapă aceste reguli și norme ca pe un fapt
obligatoriu ci ca pe un lucru constructiv.
În ceea ce privește normele de conduită pe care trebuie să le aibă un copil bine crescut, trebuie
precizat că aceste reguli reprezintă asocierea contextului cultural-istoric obiectiv al societății cu
standardele subiective ale fiecărui părinte. Însă pot fi stabilite câteva reguli de comportament care
definesc expresia „cei șapte ani de acasă”.
În primul rând, un copil bine crescut va saluta. Salutul reprezintă prima normă de conduită învățată
în familie. Comportamentul în public reprezintă o altă normă importantă. Copilul trebuie să știe sa
răspundă la întrebări, să susțină conversația și să își aștepte rândul fără să întrerupă partnerul de
comunicare. De asemenea, manierele nu se expun doar în fața adulților dar și în fața partenerilor de joacă.
Jocurile reprezintă oportunitatea de a învăța și exersa comportamente corecte. Un copil bine crescut își va
respecta partenerii de joacă și se va conforma regulilor jocului.
Nu în ultimul rând, prin imitarea părinților și cu perseverență în practică, copilul va înțelege și va
respecta normele sociale cunoscute în societatea în care trăim precum și normele nescrise cum ar fi:
așteptarea rândului la medic sau la magazin, respectarea drepturilor, credințelor și valorilor celorlalți.

414
 Cei șapte ani de acasă!

Constantin-Ionescu Iuliana
Cu toții am auzit expresia ,,ai cei șapte ani de acasă” sau ,, nu ai cei șapte ani de acasă”. Dar ce
înseamnă ,,cei șapte ani de acasă”?
Mediul familial este primul mediu educativ și socializator pe care îl cunoaște copilul și a cărui
influiență îi marchează esential dezvoltarea ca individ.
Legătura copilului cu familia, este extrem de puternică și de neînlocuit. Considerată în
substanțialitatea efectelor pe care le produce, familia îndeplinește importante funcțiuni în procesul general
al integrării copilului în mediul social, fapt ce se reflectă asupra dezvoltării sale:
~ creează o dependență absolută a copilului de membrii microgrupului familial: din punct de vedere
psihic, material;
~ datorită profunzimii relațiilor de tip afectiv, impactul emoțional pe care îl exercită este maxim;
~ familia oferă primele modele comportamentale, creează primele obișnuințe și deprinderi –nu
întotdeauna bine conștientizate și nici întotdeauna pozitive în conținut;
~ familia creează o anumită matrice existențială, un stil comportamental care se imprimă asupra
întregii care se imprimă aupra întregii evoluții a individului și care va genera, de asemenea, rzistență la
schimbările ulterioare care se impun;
~ influența educativă pee care o exercită familia este implicită, face parte integrantă din viață.
Plasarea copilului în grădiniță, inaugurează dilatarea universului său existential, care se desfășoară
în proximitatea unui nou regizor, cel al educatoarei, ce consolidează retușează sau corectează profilul
dobândit în familie. Ca orice dascăl, și o bună educatoare este rezultatul unei fericite joncțiuni dintre
charisma nativă(cunoscută sub numele de vocație), instruirea psihopedagogică și experiență.Vorbind
despre educația la vârsta preșcolară, un loc aparte îi aparține creativității, adică acelui fenomen care
mobilizează într-o ,,sinteză magică”, cum se xprima S. Arieti (1976), întreaga personalitate a copilului, cu
tot ceea ce are ea mai bun în plan intelectual și nonintelectual.
Cu toate că sistemul de disciplinare convergent practicat de adult nu a reușit să domesticească până
la rutină fântânile creatoare natural ce freamătă în orice copil, acest capital promițător și atât de generos
nu trebuie abandonat în voia hazardului.
Având în vedere marea deschidere a preșcolarului față de activitate, în general și față de acest joc
particular, educatoarea are la îndenână o paletă largă de forme prin care poate exprima și dezvolta zestrea
nativă a copilului. Esențial pentru dezvoltarea psihică a copilului este comunicarea sa cu adultul. În
noțiunea de ,,comunicare” trebuie să cuprindem nu numai comunicarea verbală, ci toate relațiile ce se
stabilesc între copil și adult.
Copilul începe să-și însușească experiența altor oameni încă înainte de a învăța să vorbească. În
formele sale emoționale, comunicarea copilului cu adultul se efectuează oarecum cu ajutorul obiectelor.
În majoritatea lor, obiectele care îl înconjoară sunt făcute de om și îndeplinesc o anumită funcție în viața
oamenilor. La început, relațiile copilului cu toate aceste obiecte se stabilesc cu ajutorul adultului: adultul
hrănește copilul, cu lingurița, el îi apropie obiectul spre cu care se îndreaptă copilul, el agită zornăitoarea
etc. Prin urmare, relațiile copilului cu lumea externă sunt mijlocite la început de acțiunile adultului. Sub
conducerea adultului, copilul învață să mănânce singur cu lingura, să-și încalțe pantofiorii, să se șteargă
cu prosopul etc. Lăsat de unul singur cu toae aceste obiecte, el n-ar ajunge să le întrebuințeze în mod
adecvat. Așadar activitatea copilului cu obiectele și comuicarea cu adultul sunt încă de timpuriu factorii
care determină dezvoltarea sa psihică.
Dacă pană la 3 ani, comunicarea copilului cu adultul este mai puțin organizată și mai puțin
sistematică, mai târziu procesul de comunicare cu adultul devine mai complex, luând treptat forma
sistematică și organizată de instrucție și educație. Totodată se conturează noi forme de activitate : jocul și
învățătura. Jocul devine acivitatea predominantă la vârsta preșcolară în timp ce învățătura constituie
activitatea predominantă a vârstei școlare. Alături de joc, la vârsta preșcolară, un rol important îl au
activitățile obligatorii. Ele constituie mugurii învățării, care va deveni mult mai sistematică și mai
organizată la școală.Copilul preșcolar poate să asculte de multe ori aceeași poveste, să repete același
joc sau aceleași mișcări fizice, fapt care duce la consolidarea deprinderilor sale. Practica a dovedit, pe de
415
altă parte, că atunci când regulile jocului sunt însușite de copii, când acesta nu mai cere de la ei eforturi,
deoarece sarcina pusă de joc se rezolvă prea ușor, copiii își pierd interesul pentru activitatea respectivă.
Acest fapt indică necesitaea introducerii unor noi variante, a unor reguli și cerințe noi.
De altfel, se întâlnește des situația când copiii însiși crează variante noi, mai complicate, ale
jocurilor cunoscute anterior. Introducerea unor variante noi, fixarea unor sarcini și cerințe noi îndeamnă
copilul la găsirea modului de rezolvare. Activitatea defășurată în acest sens, efortul depus în aflarea
soluțiilor, însușirea modului de comportare elaborat etc., duc la o nouă treaptă de dezvoltare a copilului.
Printre însușirile psihice esențiale și relativ stabile, care se manifestă în conduita și activitatea
omului, un loc îl ocupă parcularitățile de temperament și trăsăturile de caracter.
Prin temperament înțelegem particularitățile individuale ale oamenilor deosebirile existente dintre
ei, în ceea ce privește aspectul dinamic al proceselor și însușirilor psihice. Astfel, unii oameni gândesc
rapid, pe când alții manifestă încetineală în gândire; unii își exprimă foarte viu emoțiile și sentimentele,
alții, dimpotrivă, nu-și exteriorizează stările emotive, deși le trăiesc tot atât de intens.
Prin urmare, trăsăturile încep să se constituie încă de la vârste fragede. Dezvoltarea într-o strânsă
unitate a reprezentărilor, noțiunilor și judecăților morale, a atitudinilor și sentimentelor morale, a
obișnuințelor de comportare morală, constituie baza dezvoltării ulterioare a trăsăturilor pozitive de
caracter la copiii de vârstă școlară.

416
 REFERAT
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

NUME: CONSTANTIN MANUELA MONALISA

Pentru puiul de om, cei șapte ani de acasă sunt unici în viață. Ne aducem aminte, mai târziu, adulți
fiind de educația, responsabilitățile și bucuriile trăite.
Într-o familie închegată, bazată pe respect reciproc, pe siguranță și încredere se formează rădăcinile
unui copil de care societatea noastră se va mândri peste ani și ani.
Ca și părinți responsabili trebuie să ne responsabilizăm copilul, altfel el nu va sti să se chibzuie de
ajuns. Vor fi momente când acesta nu va ști ce să facă. Totul se face treptat, din puiul de om în devenire
va fi adultul demn de respect.
Noi părinții suntem cei care formăm viitorul. Vor fi și ei, la rândul lor părinți, iar cultura și
rădăcinile își vor pune amprenta pe alte și alte generații frumoase. Întotdeauna, cartea de vizită a omului
constă în cei șapte ani de acasă. Felul cum se manifestă, cum vorbește, eleganța caracterului se strecoară
din familie. Investiția în educția unui copil trebuie să nu dispară niciodată, să fie veșnică. Dacă dorim
ceva bun, atunci să educăm frumos, să ne manifestăm frumos, să rămânem frumoși în suflet. Totul
depinde de tine, adultule ce formezi caractere, părinte ce dorești binele copilului tău!

417
 Importanta celor 7 ani…de-acasă!

Prof. Sorina CONSTANTIN

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârstă lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurcă mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosfera deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face că regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Potrivit psihologilor, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el
înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani.
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil
să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este
nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul
de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi
acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a
şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este
necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La
această vârstă îl putem învaţă formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog,
mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţă
comportamentului sau ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învaţă bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învaţă bunele maniere este însă un proces de durata, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndrumă copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bonă sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
418
 După anii “90 acest concept a cam dispărut din cotidian, pentru că au apărut familii bogate şi atunci
copii au primit o educaţie prin străinătate, şi din ce ştiu eu pe la ei nu există aşa ceva, adică omul se vede
la maturitate după cei 7 ani de acasă.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei bătrâni îl invocă atunci când este nevoie de acest
lucru? Până în clasa primară, cam pe la 7 ani, stăm mai mult cu părinţii, bunicii cu familia şi cei apropiaţi
în general. Cei din familie încearcă să te sfătuiască şi să te educe cum ştiu ei mai bine, că tu pe viitor să
poţi intră în viaţă cu minim de lecţii despre viaţă în general. Cum să respecţi bunicii, cum să respecţi
familia şi pe cei mai în vârstă, mai departe la şcoală respectul faţă de profesori, colegi şi cercul de prieteni
pe care îl ai. Respectă că să fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinţii noştrii.
Dacă respecţi pe cei din jur, te respecţi pe ţine şi ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă
ştii să respecţi pe cei din jurul tău, chiar şi pe cei de aceeaşi vârstă cu ţine.
Acum, după cum am văzut în viaţă, sunt multe persoane care pur şi simplu nu pot fii respectate,
pentru că nu ştiu să se comporte în lume şi care probabil nu au cei 7 ani de acasă, care să-i confere un
echilibru şi respect faţă de cei din jur. Mulţi datorită comportamentului ciudat faţă de semenii lor, se
autoizolează de cei din jur şi tind să dispară aşa treptat din viaţă socială, de multe ori alcoolul fiind
singurul prieten de suferinţă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului".
În rest aceşti 7 ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatră de temelie a vieţii pe viitor.
De aceşti ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur şi bineateles îţi
poţi ordona viaţă şi stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul tău odată cu trecerea timpului, când vei
devenii mai înţelept, o să dai şi tu aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, că şi ei să aibă la baza
cei 7 ani de acasă, să poată merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur.

BIBLIOGRAFIE
Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

419
 IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof.înv.preşc.: Constantin Veronica

Grădiniţa cu program normal Cazaci, judeţul Dâmboviţa

Când vorbim despre “cei şapte ani de acasă”, ne referim la educaţia pe care copilul o primeşte de
la părinţi, la un copil educat, bine- crescut şi mai concret, la dobândirea unor deprinderi necesare în viaţa
de zi cu zi, şi anume:
• Deprinderi igienico- sanitare (de autoservire);
• Deprinderi de comportare civilizată şi de politeţe;
• Deprinderi de ordine şi curăţenie.
Cei şapte ani de acasă reprezintă perioada în care copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia
şi în care membrii acesteia au cea mai mare influenţă asupra lui.
Pentru a forma o deprindere este necesară multă răbdare atât din partea părinţilor cât şi a
educatoarei, şi mai ales este necesar un echilibru între severitate, toleranţă şi timp.
Regula celor şapte ani de acasă se învaţă fără constrângeri, prin comunicare, îndrumare şi multă
răbdare din partea părinţilor. Progresele copilului în dobândirea acestor deprinderi este lentă, dar este
necesar să înţelegem că acestea se înrădăcinează pe măsură ce copilul creşte şi se sedimentează în
caracterul acestuia pe termen lung.
Familia are rolul cel mai important în formarea deprinderilor. Oglinda educaţiei pe care părinţii o
oferă copiilor o reprezintă comportamentul copiilor în public. Uneori este necesar să i se repete de mai
multe ori copilului ceea ce are de făcut.
Pentru formarea deprinderilor este nevoie de voinţă, timp şi de concentrare mai mare a copilului la
ceea ce are de făcut, ca apoi, aceste deprinderi să devină un automatism al mişcărilor şi o exercitare a lor
într-o anumită succesiune.
Fiecare părinte sau educatoare trebuie să cunoască bine etapele de formare a deprinderilor, acestea
corespunzând stadiilor dezvoltării psihoindividuale a copiilor. În acest sens, este bine să se facă aprecieri
pozitive şi să se încurajeze copiii care execută corect operaţiile respective. Astfel, se creează o motivaţie
adecvată faţă de acţiune, iar copiilor li se cultivă încrederea în forţele proprii.
Activitatea fundamentală în grădiniţă este jocul. De aceea, la această vârstă multe deprinderi se
pot forma în timpul şi cu ajutorul jocului. Cu efect stimulator pot fi folosite lauda şi îndemnul. Atunci
când se urmăreşte trezirea interesului copilului pentru o anumită deprindere, este de preferat ca tonul să
fie calm, plin de bunăvoie, blândeţe şi înţelegere. În niciun caz nu trebuie folosit un ton ridicat, deoarece
acesta declanşează copiilor reacţii de respingere a acţiunii. Şi laudele trebuie folosite cu măsură, iar pe
măsură ce deprinderea este însuşită, din ce în ce mai puţin, până când nu va mai fi nevoie de ele.
Pentru a-i stimula pe copii să se comporte civilizat, se poate duce la spălător sau la masă o jucărie
preferată, care “vrea să-i vadă cum se spală”, “cum se dezbracă”,etc. Copiilor li se spune că dacă nu se
comportă frumos, jucăria respectivă pleacă supărată. În vederea consolidării deprinderilor, se pot folosi:
povestiri, poezii, lecturi după imagini, jocuri de rol şi chiar ghicitori.
Deprinderile de ordine şi curăţenie sunt deosebit de importante. Ele se reflectă în activitatea
fiecărei persoane prin felul în care îşi organizează munca, programul zilnic, şi chiar în gândire. Prezenţa
acestora şi modul în care s-au format se pot observa şi în viaţa de familie. Este deosebit de important să se
înceapă formarea deprinderilor de ordine şi curăţenie concomitent cu celelalte deprinderi. Pentru formarea
deprinderilor de ordine şi curăţenie este necesar ca părinţii şi ceilalţi adulţi din familie să constituie un
model de urmat: să aibă hainele curate, nepătate, călcate, iar când se dezbracă, să le lase în ordine; batista
să fie întotdeauna curată, părul să fie pieptănat. Pe măsură ce copilul creşte şi se deprinde cu ordinea şi
curăţenia, este bine să se crească şi exigenţele faţă de ţinuta sa, astfel încât la 4- 5 ani să putem spune că
este un copil îngrijit.
Însuşirea deprinderilor de comportare civilizată şi de politeţe este un aspect de bază în procesul
instructiv- educativ. Preşcolarii participă la diferite activităţi în mod organizat; ei trebuie să acţioneze
conform sarcinilor primite din partea educatoarei şi să respecte disciplina. În vederea realizării acestei
capacităţi se pot desfăşura cu copiii jocuri care dezvoltă răbdarea, stăpânirea de sine, perseverenţa. Pentru

420
formarea deprinderilor de comportare civilizată este necesar ca toţi membrii familiei să arate concordanţa
de păreri şi atitudine. Nu i se poate cere copilului să se comporte civilizat, să respecte liniştea, dacă
ceilalţi nu o respectă. Exemplul personal (părinte, membrii de familie, prieteni) este hotărâtor!
Pentru formarea şi consolidarea oricărei deprinderi este necesar ca părinţii să ţină seama atât de
particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor, cât şi de particularităţile psihofizice ale acestora.
Căile şi modalităţile de educare trebuie adaptate vârstei şi puterii de înţelegere a acestora.
Deoarece formarea şi consolidarea deprinderilor se formează în timp este bine ca părinţii să insiste
până la transformarea acestora în obişnuinţe. Pe întreaga perioadă se vor manifesta unitate de vederi în
cerinţe, perseverenţă, răbdare, înţelegere, dar şi exigenţă. Procedând astfel, copilul, încă de mic, se
deprinde cu o bună purtare. Aceasta este “cartea de vizită a familiei”.
Pentru a se ajunge la automatizarea mişcărilor, acestea se repetă de mai multe ori, iar pe măsură ce
se formează deprinderile, se cere prelungirea treptată a intervalelor dintre exerciţii. În aceasta perioadă,
deosebit de importantă este atitudinea consecventă de care trebuie să dea dovadă părinţii şi educatoarea.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil bine educat, manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, va fi sociabil, se va
integra cu uşurinţă într- un colectiv de copii, dar şi de adulţi. Educaţia primită în cei şapte ani de acasă
depinde de relaţia afectivă dintre părinţi şi copil, de valorile pe care se bazează familia şi pe care le
transmite copilului. Copilul este pregătit încă de la naştere să primească informaţii, dar este foarte
important mediul în care sunt transmise acestea, de către cine şi în ce mod.

BIBLIOGRAFIE:
Barbacariu, Cristina- Maria, Barbacariu Maria, Bărbulescu, Nelu, Dumitrescu, Mariana-
“Consiliere parentală în grădiniţă”, Editura Diana, 2016

421
 Cei șapte ani de acasă

Prof.înv.primar:Corcheș Lavinia Florina

Liceul Teoretic ,,Ana Ipătescu” Gherla
Expresia ,,Cei şapte ani de acasă” defineşte tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente,
atitudini, acumulate în primii ani de viaţă ai unui copil. Această perioadă este considerată una din
perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de
informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj.
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Familia reprezintă primul spaţiu formativ
pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut și în care creşte. De aceea, este
foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia. Educația
nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi să devină un exemplu la şcoală. Ea se reflectă în toate
domeniile de dezvoltare socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei şapte ani de acasă sunt adesea
caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunea cu ceilalţi. Fiecare părinte ar vrea ca și
copilul său să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul
în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală sau în alte.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primi şapte ani de viaţă, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îsi
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, aşadar, să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le
considerăm noi necesare şi care îi vor ajuta să devină oameni respectuoşi şi demni de respect la rândul
lor.
Când spunem că un copil are ,, Cei şapte ani de acasă” ne imaginăm un copil bine crescut care ştie
să salute, să spună ,,mulţumesc”, ,,te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Un copil manierat se va descurca în relaţiile cu cei din jur, de cât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de
acasă.
Să nu uităm că fiecare moment poate fi un prilej din care copilul nostru să înveţe, de aceea
exemplele pot apărea în orice situaţie. Trebuie doar ca atenţia noastră să fie îndreptată asupra
„semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici
sunt curioşi, dornici să înveţe lucruri noi, să descopere lumea.

422
 FAMILIA ȘI ROLUL EI ÎN EDUCAREA ELEVILOR

Prof. înv. primar: Dodu Andreea-Liana

Şcoala Gimnazială Șpring
Județul ALBA
“Dumnezeu ne-a dat cuvântul, ca să ne putem ascunde gândurile.” (Machiavelli)
“Instruirea minţii este la fel de necesară ca hrana pentru corp.” (Cicero).

Pornind de la citatele de mai sus, educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către
adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur
decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune literatura de specialitate. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia
pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până
merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care
ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Considerăm că dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă
încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă
îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte
apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în
fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente
din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot
atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când
face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Adaptarea la viaţa de şcolar: Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa
copilului. Dacă nu a mai fost într-o colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în şcoală este prima lărgire
importantă a mediului său social, mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas. Dar noul apare şi
în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece dintr-o dată la un regim de
activitate dirijată, de disciplină.
În băncile din clasele pregătitoare şi întâi se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar
diferiţi din multe puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi
mai gălăgioşi, şi mai tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri! Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu,
nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este
imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă în
comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.

423
 Împreună cu copiii clasei întâi, la ora de Muzică şi Mişcare, am învăţat un cântecel foarte frumos,
benefic pentru educaţia lor şi pentru înţelegerea noţiunii de “cei 7 ani de acasă”, care le-a plăcut foarte
mult. Versurile cântecului “7 ani de-acasă” sunt:
1. Sunt destul de mic şi un pic peltic 4. Spun, Bună Dimineaţa! când mă
Dar un lucru e recunoscut trezesc
Acasă la plimbare şi-n orice împrejurare După ce mănânc, spun, Mulţumesc!
Sunt bine crescut! Ciocănesc când vreau să intru într-o încăpere
Eşti bine crescut! Şi atunci când plec, spun, La revedere!
Spui, La revedere!
2. Spun, Bună Dimineaţa! când mă
trezesc 5. Spun, Bună Dimineaţa! când mă
După ce mănanc, spun, Mulţumesc! trezesc
Ciocănesc când vreau să intru într-o încăpere După ce mănânc, spun, Mulţumesc!
Şi atunci când plec, spun, La revedere! Ciocănesc când vreau să intru într-o încăpere
Spui, La revedere! Şi atunci când plec, spun, La revedere!
Spui, La revedere!
3. Vreau să ştiţi că eu sunt atent
mereu
De ceilalţi din jurul meu îmi pasă
Şi chiar de-s mai mic, că am pot să zic
Şapte ani de-acasă!
Ai şapte ani de-acasă!
Deprinderi elementare: Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie
să ţină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în
educaţie este în dauna copilului. Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se
face mai anevoios la vârsta şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor
cerinţe cu totul noi pentru el, cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar. În afară de satisfacerea
trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit, îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie
de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc. Îngrijirea făcută fără participare
lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
În concluzie, dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi
de viaţă a copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea
mic, nu înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“
purtarea urâtă sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt,
greşelile educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
BIBLIOGRAFIE:
1. Marinescu, Aurelia, Codul bunelor maniere astăzi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013.
2. Hartley-Brewer, Elizabeth, Cum să crești un copil fericit. Strategii pozitive de educație
parentală, Editura All, 2015.
3. Bonchiș, Elena, Familia şi rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, Iași, 2011.

424
 Primii ani din viată-cum ne îndrumăm copiii ?

Prof.lb.franceză: Ileana CONSTANTINESCU

« De tous les devoirs des parents, le principal est la bonne éducation de leurs enfants »
Jean Baptiste Blanchard

Așa cum o arată Blanchard în cele de mai sus, una dintre cele mai importante îndatoriri pe care
părinții o au față de copiii lor, este educația pe care le-o oferă. Conceptul celor șapte ani de acasă este
foarte cunoscut. Este o perioadă delicată din pricina faptului că în acest moment al vieții atât părinții cât
și copiii trec prin schimbări destul de importante pentru prezentul și viitorul lor. Cei șapte ani reprezintă
din punct de vedere cronologic, perioada cuprinsă între venirea pe lume a copilului și prima zi de școala.
Din acel moment la educația acestuia participă în egală măsură învățătorul, a cărei importanță este
definitorie.
Discutând despre cei șapte ani de acasă, constatăm că rolul familiei este de a contribui la formarea
personalității și comportamentului copilului prin formarea unor reguli morale care vor deveni cheia
succesului copilului în societate.
Marc Aureliu, în Gânduri despre mine însumi, afirmă : « Dacă se înșala, instruiește-l cu
bunăvoință și arată-i greșeala pe care a făcut-o. Dar dacă nu poți face acest lucru, nu da vina decât pe tine
sau poate chiar nici pe tine ». Un copil simbolizeză tot ceea ce este viu. Odată venit pe lume acesta te
duce într-o călătorie minunată, o expediție palpitantă. Rolul părintelui în Lumea Copilului este
covârșitor. Copiii sunt ființe însetate de acțiune, de cunoaștere, de explorare. Uu „mulțumesc mamă”
pentru ce ai facut din/pentru mine este ceea ce trebuie să rostească un copil devenit adult. În primii ani de
viață ai educabilului, sarcina părintelui seamănă mai degrabă cu cea a unui actor condamnat să preia în
fiecare azi multiple roluri. Unul dintre cele mai importante lucruri este evitarea formării unei prăpastii
între a educa un copil și a-l aprecia pentru ceea ce este, între a-l orienta după un model de educație
preconceput și a-l lua așa cum este, cu defectele și calitățile sale. Ceea ce trebuie să înțeleagă copiii
noștri, este că imporant este să fii și nu să ai. Tiparul „ești cineva dacă ai ceva ” poate fi dăunător, copilul
nemaixandu-se pe ceea ce dorește să devină, pe valorile sale, pe latura spirituală, ci mai degrabă pe latura
materială.
Încă de la naștere, fiecare copil poartă în el o forță, fiecare copil este unic, copilul are o vocație, un
ideal, un vis, o chemare de a fi ceea ce trebuie. Părintele și mai târziu profesorul nu trebuie să înăbușească
aceste forțe înnăscute ci dimpotrivă, să ajute copilul să le descopere și să le canalizeze.
Pe parcursul celor șapte ani de acasă, părinții trebuie să îndrume copilul, să meargă cu acesta pe
același drum, să-i devină prieten indiferent de vârstă. Părinții trebuie să se ocupe de ceea ce înseamnă
placerea de a învăța, să descopere competențele dominante pentru ca, mai apoi, să îl ajute să îsi dezvolate
abilitățile principale. Schimbarea de atitudine este iminentă când vine vorba despre implicarea în
demersul dezvoltării ființei copilului.
După proverbul chinezesc „Răbdare! Cu timpul iarba devine lapte”, trebuie să se ghideze părinții.
Există copii diferiți pe care trebuie să îi tratăm diferit. Un copil poate avea un temperament sangvin
(optimist, încrezător), coleric (iritabil, hotărât), melancolic (trist, deprimat) sau felgmatic (apatic).
Îndrumarea copilului este o acțiune ce se desfățoară zi de zi, ea este cu precădere mai intensă în
primii ani de viață, fapt ce o demostrează tipologiile diferite de copii: comportamnetul unul copil care a
beneficiat de atenția și sprijinul familiei va fi întotdeauna diferit de cel al unui copil care din nefericire nu
a avut familia alături.
În concluzie, cei șapte ani de acasă reprezintă piatra de temelie a ceea ce urmează să construiască
copilul, perioadă în care sunt construite valorile morale necesare succesului de mai târziu. O bună
conduită în societate poate valora mai mult decât ne putem imagina.

Bibliografie
Caron, Gérard, Îndrumarea copilului, Ed. Lucman, 2001
Caouette, Charles, Éduquer pour la vie, Ed. Écosociété, Montréal, 1997

425
 IMPORTANȚA CELOR
„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

CONSTANTINESCU DIANA MARIA

„Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de
felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!”
Danion Vasile

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu,în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de
Dumnezeu să deţină rolul principal.
Familia este numitǎ “mica biserică” sau “ biserica de acasǎ” arǎtȃnd astfel importanţa acesteia.
Părinţii au datoria sǎ-şi creascǎ și sǎ-și îngrijeascǎ cu dragoste copiii, sǎ-i înveţe frica de Dumnezeu, sǎ le
fie modele de urmat, prin viaţa , fapte și credinţa lor.
Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea
lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în
care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu.Dacă îi vor vedea rugându-
se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât și la grădiniță/școală!Văzând
că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi sărbătoare copiii vor
iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Copii în aceastǎ etapǎ a vieţii
descoperǎ prin imitare, copiazǎ gesturile şi atitudinile adulţilor. Dar, din nefericire, modelele pe care le
imită copiii astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă.Nu ar fi nimic rău să aibă
ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată,care are un mesaj bun, folositor pentru oameni.
Dar aproape toate modelele copiilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună parte
dintre aceştia nu ezită să-L pomenească pe Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu
o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor.
Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e
destul de greu ca un viitor tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Mult mai uşor se vor
apropia aceștia de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un
rol foarte important în formarea personalităţii copiilor, a tinerilor.
Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de nici
un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile
sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de
lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descrise în vieţile sfinţilor.
De aceea copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui
Dumnezeu a făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o
mulţime de minuni pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne
ale dragostei lui Dumnezeu.
Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil
creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi
Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele
două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Cei mai mulţi copii sunt dornici să
vină Moș Crăciun și „iepuraşul“și mai puțin, Ziua de Crăciun și Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor
avea nevoie de ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa
„iepuraşilor“, cu cadouri și daruri din ce în ce mai diversificate, în fucție de vârstă.Sigur că nu trebuie să
ne lipsim copiii de bucuriile materiale, trupeşti, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor!
Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă
curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de
sfinţenie; dar această părere nu corespunde realităţii! În clipa în care lumea va fi lipsită de sfinţi, va veni
sfârşitul, însă până la acest sfârşit, Duhul Sfânt are şi va avea în fiecare vreme oameni care Îl cheamă şi la
care vine.
426
 E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vieţile oamenilor aleşi pe care i-a avut
Biserica în vremea noastră care nu au vrut să se lepede de Dumnezeu. Să cunoască tinerii cum alţii
la vârsta lor în loc de desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi Împărăţia cerurilor.
Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care poate oferi
adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca, veşmintele şi
gesturile preoților/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă, toate
acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale
rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp
din ce în ce mai profundă.
N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când
în centrul vieţii părinţilor stă Dumnezeu, şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot
ceea ce fac, inimile copiilor nu au de ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej
de bucurie, prilej de împlinire. Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere
oricât de mare din care părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor..
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei , chiar începând cu vârte mici. Munca făcută cu
măsură “Să pregătim masa”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele”, însoţită
de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor
materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care îl împinge pe om la eforturi fără rost,
pentru a-l îndepărta de viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate
fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.
Casa creștinului este pista creștinului de pe care el pleaca în relaţiile din afara familiei. De accea ,
comportamentul din interiorul familiei este ca o “carte de vizitǎ” cu care se prezintǎ pentru tot restul
vieţii.

Fiul meu, nu uita învǎţǎtura mea și inima ta sǎ pǎzeascǎ sfaturile mele,

Cǎci lungime de zile și ani de viaţǎ și propǎșire ţi se vor adǎuga.
Mila și adevǎrul sǎ nu te pǎrǎseascǎ; leagǎ-le îprejurul gȃtului tǎu, scrie-le pe table inimii tale;
Atunci vei afla har și bunǎvoinţǎ înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.
Pune-ţi nǎdejdea în Domnul din toatǎ inima ta și nu te bizui pe priceperea ta
Pe toate cǎile tale gȃndește la Dȃnsul și El îţi va netezi toate cȃrȃrile tale.
Nu fii înţelept în ochii tǎi; teme-te de Dumnezeu și fugi de rǎ;
Aceasta va fi sǎnǎtate pentru trupul tǎu și o înviorare pentru oasele tale.
( Pilde 3,1-8)

427
 ,,Formarea” celor 7 ani de acasa

Prof înv. preșcolar Cordea Rodica Ecaterina

G.P.P. Nr.13 Alba Iulia

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, însă realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii
îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind
mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile
de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel
al familiei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să fie informați de catre
educatoare- la începutul fiecărei săptămâni: ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi
utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Pot primi informaţii despre cum decurge o zi
la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc..De asemenea în cadrul
activităților de consiliere a părinților să se poarte discuții referitoarea la formarea unui comportament
respectuos și respobnsabil încă de la grădiniță prin exemplele pe care adulții le oferă copiilor.
Psihologi consideră că educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el
înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e
bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama
le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut
rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta
deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate
vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să
împartă voluntar jucăria cu alt copil.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei. Acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la
masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va
prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt
întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele
la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
428
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

429
 Anii copilãriei
Prof. înv. primar Corduneanu Marius Lucian
Şcoala Gimnazialã “Hatmanul Şendrea” Dolheştii Mari, Suceava
Copilãria este începutul ascensiunii spre cunoaştere, spre luminã, spre frumos. Nu existã om care sã
nu-şi întoarcã cu emoţie gândurile spre anii copilãriei. Sã nu uitãm cã într-un fel este prima şcoalã a vieţii,
cea în care copilul îşi dobândeşte premisele întregii sale dezvoltãri de mai târziu. Elementele vieţii
intelectuale, estetice şi morale prind contur acum. Atunci când creştem un copil, când dorim binele
acestui copil, este foarte important sã ştim cât interes trebuie acordat pregãtirii intelectuale, îmbogãţirii
cunoştinţelor şi cât trebuie acordat formãrii caracterului, personalitãţii. Dragostea pãrinteascã trebuie sã
fie dreaptã în raport cu copiii, prin îmbinarea generozitãţii cu severitatea fermitãţii. Fermitatea acţiunilor
pãrinteşti poate avea valenţe educative, ea întãrind la copil convingerea în caracterul întemeiat al
demersurilor educative. Dacã nu e fermã în hotãrârile luate, atitudinea pãrinţilor, poate deforma copilul,
fãcând din el un tiran egoist şi impertinent. Dar trebuie avut grijã sã nu se cadã în extrema cealaltã, a
severitãţii excesive, a duritãţii, a atitudinii dictatoriale faţã de copii, deoarece acestea pot ridica bariere de
neîntrecut între generaţii.
Sã nu uitãm cã nu numai copiii sunt de educat şi educabili, ci şi vârstnicii, pãrinţii şi dascãlii, au şi
ei de învãţat în curgerea anilor. Pãrintele trebuie sã se formeze, în primul rând pe sine şi sã-şi învingã
propriile neajunsuri.
Educând, el se autoeducã mereu!

430
 Cei șapte ani de-acasă

prof.Corduneanu Rodica
Școala Gimnazială ,,Nicolae Labiș”Mălini, Suceava

,,Pomul se cunoaște după roade, iar omul după fapte!”- așa sună un vechi proverb românesc și cu
adevărat, fiecare în viață dă dovadă de ceea ce este și cine este cu adevărat, în funcție de ceea ce face.
S-au scris multe tratate de-a lungul vremurilor despre ceea ce înseamnă să fii om, cui se datorează
acest lucru, cât de importante sunt toate acestea... dar fiecare om are o altă poveste pentru că fiecare om
este unic. Cu toții ne amintim de modul în care am fost crescuți și educați de mama noastră dragă, cum ne
certa și apoi ne mângâia când eram mici și cum o mai face încă, deoarece pentru ea tot copii suntem.
Bărbații poate se supără, dar adevărata creștere a unui copil este dată de mama, în cele mai multe
cazuri. Prin natura ei, femeia este înzestrată cu mai multă răbdare în creșterea și educarea copiilor, chiar
dacă și ea are servici, chiar dacă și ea este obosită, poate mai mult, tot ea se apleacă cu mai multă grijă și
iubire peste pătuțul copilașului să-l vadă cum zâmbește chiar și atunci când doarme și să-l mângâie.
Viața ne oferă multe surprize, întâmplări neprevăzute, mai bune sau mai rele, dar nu poți uita
niciodată momentele în care ai învățat să spui ,,Bună ziua!”, ,,Mulțumesc!”, ai învățat să îi ajuți pe cei
care au nevoie și nu să îți bați joc de ei, ai învățat că și păsările și animalele au un suflet și nu trebuie
rănite, că azi ești supărat, dar mâine sigur vei zâmbi, că sunt și oameni buni care trebuie prețuiți și sunt
demni de a fi urmați, dar sunt și oameni răi pe care trebuie să-i ocolești... și așa, șirul acestor lucruri poate
continua la infinit. Dar ceea ce s-a întipărit în sufletul și mintea ta cu dragostea mamei, nu poate fi uitat
niciodată și te salvează atunci când ești pe marginea prăpastiei.
Eu am învățat de la mama mea să cânt și o fac cu mare drag, am învățat să desenez animale, pomi,
case și o fac și acum ca și atunci, am învățat să fac păsărele din aluat, iar acum le fac pe pasca de la Paști
tot la fel, ba chiar mi se pare că prin ele zâmbește mama și mă fac și pe mine să zâmbesc. Iar când
vorbesc cu ea la telefon îmi spune ,,Își aduci aminte ....” sau aceste lucruri le spun eu, pentru că nu am
încetat să mă simt un copil și imi place să mă mai ajute încă, cu sfaturi și povețe.
Pentru unii oameni copilăria nu a fost prea fericită și e greu să mai pătrundă acea rază de lumină din
sufletul mamei în viața lor, dar acest fapt nu este o scuză pentru a nu te purta așa cum trebuie în diferitele
momente ale vieții. Tocmai faptul că nu ți-a plăcut ce ai văzut trebuie să fie un imbold de a nu face și tu la
fel.
Educația are un rol foarte mare în viața noastră, dar ea se așează pe temelia pusă de mama în
sufletul și mintea noastră. Dacă avem o temelie solidă precum casa zidită pe stâncă, vom rezista în fața
intemperiilor vieții și vom câștiga răbdare și curaj cu care vom putea ajunge la mal fericiți.

431
 Cei mai importanţi ani de-acasã

Prof. înv. Preşcolar Corduneanu Sofia Valeria

Şcoala Gimnazialã Mitocu Dragomirnei, Suceava
Educaţia unui copil nu se limiteazã doar la a-l învãţa sã scrie, sã citeascã şi sã calculeze. El trebuie
sã înveţe şi cum sã se comporte cu ceilalţi, iar asta este rãspunderea pãrinţilor. Copilul trebuie obişnuit de
mic cu bunele maniere, deoarece acestea vor fi cheia cãtre succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în
prezenţa celorlalţi decât unul cãruia îi lipsesc cei şapte ani de-acasã. Cea mai buna modalitate de a-l
obişnui cu bunele maniere este modelul pe care acesta îl vede în pãrinţi. Încã de la vârste fragede, copilul
trebuie învãţat sã salute, sã spunã “te rog” şi “mulţumesc”. Dar buna creştere nu trebuie sã se opreascã
aici. Copilul va trebui sã ştie ce are voie sã facã şi ce nu are voie la masã, într-o vizitã, la o petrecere, într-
o discuţie cu un prieten apropiat. Ei trebuie sã ştie cã dacã vor fi respectuoşi cu ceilalţi, vor primi acelaşi
respect şi din partea celorlalţi.
Pânã la 3 ani un copil ar trebui sã ştie sã salute şi sã rãspundã la salut, sã spunã “mulţumesc”, “te
rog”, “cu placer”, sã dea mâna cu cineva.
Între 3 şi 5 ani trebuie sã spunã “pardon”, sã batã la uşã când intrã într-o încãpere, sã cearã
permisiunea, sã foloseascã batista.
Între 5 şi 7 ani trebuie sã rãspundã cuviincios la telefon, sã îşi cearã scuze atunci când greşeşte, sã
ştie sã ofere şi sã primeascã un dar, sã nu întrerupã conversaţia adulţilor, sã întrebuinţeze corect
tacâmurile.
A-l învãţa pe un copil bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp. Bunele maniere îi
vor modela comportamentul în societate şi îl vor învaţa ce înseamnã respectul.

432
 CEI 7 ANI DE ACASĂ
-rezumat-

PROF. CORINA PARASCHIV

PROF. DANIELA DAN
GRĂDINIȚA P.P. NR. 36, TIMIȘOARA

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte
de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când
spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute,
să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc
cei 7 ani de acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu
părinţii. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de
aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Este
necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune
bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu
la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de
durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în
direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus
mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea,
este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce
are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va
întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea
copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită
să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile
involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

433
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. CORINA PARASCHIV

PROF. DANIELA DAN
GRĂDINIȚA P.P. NR. 36, TIMIȘOARA
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani
de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de
Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a
copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu,
copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.
Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat
pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom
avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece
copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo
de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă
voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el
nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El
ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-
3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice".
Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună
ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Vârstele
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se
cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces
de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia
corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial.
Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente
în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El
merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este
necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui
să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de
434
aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime,
lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că
eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe
copilul.

Modele
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Recompensa și pedeapsa
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau ezultate mai bune decât o
ceartă sau o palmă.
Sfatul psihologului
În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să
facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl
învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi
timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc
uneori, darămite copiii.

435
 Oglinda părinților - Cei șapte ani de acasă

Profesor învățământ primar Cornea Anișoara

Școala Gimnazială ”Lucian Grigorescu” Medgidia

Educația copilului începe din familie, membrii acesteia punând o amprentă covârșitoare asupra
bunelor maniere ale viitorului școlar. Multe cadre didactice susțin că cei șapte ani de acasă au cam
dispărut, întâlnind din ce în ce mai des copii foarte răsfățați, obraznici și impertinenți. Părinții sunt direct
implicați în educarea copiilor deoarece e petrec mult timp cu ei, iar modelarea unei atitudini politicoase și
a unei empatii sunt esențiale pentru un viitor elev.
Copilul este o fiinţă cu însuşiri calitativ diferite de cele ale adultului şi are în mod legitim dreptul de
a ocupa o poziţie privilegiată şi de a se bucura de un “tratament” specific. Sănătatea, dezvoltarea şi
educaţia copilului trebuie să fie în centrul preocupărilor familiei.Dezvoltarea personalităţii copilului este
rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, şcolari, comunitari .Cel mai important factor, indiferent de
modul de organizare, este mediul familial întemeiat pe un sistem de interacţiuni afective intense, care este
apt de a reacţiona la trebuinţele copilului, de a participa şi favoriza elaborarea personalităţii, a imaginii
sale de sine şi despre lume. În familie copilul îşi satisface nevoile sale primare, îşi manifesta frustrările
inevitabile, îşi investeşte toate resursele emoţionale şi învaţa să şi le controleze,învata bunele maniere
La primul contact cu școala, bunele maniere ale unui copil se observă din interacționarea lui cu
cadrele didactice și ceilalți colegi: știe să salute, vorbește politicos, are grijă de lucrurile personale, nu ia
obiecte care nu îi aparțin, muțumește. Părinții care își prgătesc copilul pentru intrarea într-un colectiv le
amintește mereu aceste minime reguli până ce copilul și le însușește. Alți părinți recurg la crearea de
scenarii și jocuri (ex: ”de-a școala”), verificând astfel dacă aceștia au înțeles.
În cadrul familiei copilul își însușește limbajul. Volumul, precizia vocabularului si corectitudinea
exprimarii copilului depind de munca depusa de părinți în această direcție. Familia oferă copilului
aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (ex: despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiecte
casnice etc.). Le dezvoltă spiritul de observație, memoria și gândirea. Modalitatea de exprimare a
părinților este de asemenea, foarte importantă. Dacă ei le vorbesc frumos, pe un ton calm, mulțumind, și
copilul va apela la ele și vor deveni automatisme. De asemenea, trebuie să le explicăm copiilor că nu
trebuie să folosească cuvinte jignitoare, să-i trateze pe colegi în mod egal.
Familia care nu reprezintă un bun mediu educativ
Familia descompusă -familia care rămâne descompusă în urma unui divorț sau a unui deces, nu
este un mediu educativ ideal. Dar totuși condiția de viață a copilului orfan de un părinte depinde foarte
mult de puterea de dragoste a celui rămas, dar care nu poate compensa dragostea celui dispărut. În trecut
divorțul era extrem de dăunător pentru copii. Cercetările actuale par să indice că, acei copiii se simt mai
bine dacă părinții nefericiți divorțează decât dacă stau împreună într-o atmosferă de furie, amărăciune,
violență și ură.
Familia reconstituită- Recăsătorirea creează o familie reconstituită sau combinată formată din doi
părinți, din care cel puțin unul aduce în această unitate familială nouă unul sau mai muli copii dintr-o
căsătorie anterioară. Cuvintele mamă si tată vitreg sunt deja expresii peiorative. Atunci când copiii provin
din două familii diferite, mama va proteja pe ai săi, iar tatăl pe ai lui, plângându-se fiecare împotriva
copiilor celuilalt. În acest context merită să ne punem câteva semne de întrebare: Cine asigură disciplina
în această familie? Dar educația? Care sunt îndatoririle parintelui biologic căruia i s-a luat copilul? Ce
autoritate are acesta? Răspunsul la aceste întrebări variază de la caz la caz.
Violența în familie -Maltratarea partenerului și a copiilor are loc în toate clasele sociale, dar
posibilitatea maltratării crește o dată cu problemele financiare. Cazurile de maltratare a copiilor sunt în
creștere. Ca și în cazul maltratării unuia dintre soți, sunt responsabili mai ales bărbații. În multe cazuri, cei
care maltratează au fost maltratați în copilărie, astfel perpetuând un ciclu de violență. Copiii maltratați
sunt frustrați de dragoste, pierd bucuria de dragoste și înțelegere a semenilor, sănătatea lor psihică fiind
pusă la îndoială.
Colaborarea dintre școală și familie
După cum spunea Maria Montessori, „Copilul care se naște nu intră într-o ambianță naturală, ci
într-o civilizație”. Școala colaborează cu familia în domeniul învățării elevului, în domeniul
436
comportamentului, în domeniul dezvoltării lui fizice și intelectuale, morale și estetice, în domeniul
deprinderilor și priceperilor de muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităților libere, angajării
copilului în diferite domenii de activitate în afară de clasă și școală. La ședințele cu părinții vorbim pe
larg despre modul în care aceștia își pot ajuta copiii la învățarea lecțiilor, dar mai ales în controlul temelor
de acasă. Totodată părinții trebuie să cunoască dacă copilul lor are o comportare corectă față de
învățătoare și de colegii de clasă, dacă purtarea lui pe stradă și în alte locuri este una corespunzătoare. „A-
ți învăța copiii să facă binele înseamnă a le lăsa moștenirea cea mai prețioasă” (Mantegazza).Școala
trebuie să răspundă nevoilor părinților și să le ofere acestora sprijinul necesar pentru ca ei să se poată
implica în procesul de învățare al copiilor.
Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activități ale școlii cu
aceasta (lectorate cu părinții, ședințe, consultații, vizite la domiciliul elevului, serbări școlare). Părinții
trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat, care-i poate ajuta prin atitudinea
nepărtinitoare pe care trebuie să o afișeze. Așadar, e o sarcină a școlii să identifice situațiile-problemă din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului și să
conștientizeze că relația de colaborare școală-familie este determinantă în educarea copiilor. Educația în
familie devine astfel un proces de pregătire pentru viață, prin întâmpinarea și rezolvarea problemelor de
viață.
Bibliografie:
Bonchis, Elena, Psihologia Copilului & Parenting, Editura Polirom, București, 2011

437
 IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

PROF.ÎNV.PRIMAR: CORNEAN MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ COPĂCELE
MOTTO
,,Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din
adâncurile ființei și la care omenirea aleargă fără încetare să-și
potoleasc setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de
frumusețe, de perfecțiune. – Francesco Orestano ’’

În diversele științe socio-umane, familia reprezintă celula societății, locul unde individul își
formează personalitatea și i se pun bazele educației, e locul unde primește, pe lângă afecțiune, și
cunoștințele privitoare la tradiție și cultură.
Familia este factorul care stă la baza societății, fiind elementul modelator pentru orice individ.
Familia este ,, piatra de temelie’’ de la care pleacă orice individ , o rampă de lansare în viața cotidiană, în
orice tip de societate. În toate timpurile , familia a ocupat locul cel mai de preț în sufletul fiecărei
persoane ,insuflându-i valorile morale .
În cadrul familiei un individ își primește educația și anume ,, Cei șapte ani de acasă” cu care , mai
târziu, va ieși în societate.Acel individ va fi o persoană asemănătoare celor care l-au educat, de cele mai
multe ori aceste persoane fiind părinții individului sau familia acestuia .El va căpăta din trăsăturile celor
care l-au educat și l-au învățat să se comporte în societate. O familie îți modelează psihicul și te ajută să
depășești piedicile din calea fericirii tale.
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi
educaţia necesară vieţii în lume.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, atunci când le
transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate,
acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților
învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de
respect la rândul său.
Părinții trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproșabilă, de integritate și educație
aleasă, fiind formatorii unei generații, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model. ,, În educația
copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înșine. Evident, căldura din familie educă mult mai
bine decât orice cuvinte și dimpotrivă , cuvintele anoste ale părinților obțin efectul contrar.”
De cele mai multe ori atunci când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu
desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei șapte ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești
un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea
caracterului său în acești șapte ani.
În concluzie părinţii ar trebuii să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului .

438
 CEI ŞAPTE ANI DE- ACASĂ!

Prof.inv.primar COROBAN DANIELA NATALIA

SCOALA GIMN. NR.3 STINCESTI
Cei şapte ani de acasă sunt cea mai de preţ comoară pe care părinţii o dau copiilor lor. Anii pe care
îi petreci alături de familie sunt cei mai importanţi. Încă din prima zi de viaţă părintele îi acordă copilului
cea mai mare atenţie. Cei şapte ani de acasă îi arată mai târziu în societate, când vorbesc cu una sau mai
multe persoane,cum se comportă când sunt pusi într-o situaţie delicată, cum rezolvă diferite probleme in
viaţă.
In jurul copilului gravitează cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi, rude,
educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare,micuta faptură întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa caldă,
dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea şi îndrumarea copilului este
esenţială pentru că atunci micuţului îi vor creşte repede aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării. El
trebuie lăsat să descopere singur “cheia cunoaşterii”,după cum ne învaţă şi marele nostru scriitor Ion
Creangă în povestea Domnu Trandafir.
Şi pentru că am deosebita plăcere de a lucra cu suflete tinere pe care am datoria şi dorinţa de a le
modela,mă gândesc la cei şapte ani de acasă pictaţi în cele cu şapte culori ale curcubeului! Mână-n mână
cu copilul noi dascalii trebuie să îi invăţăm să iubească iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm cu
energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de
podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica şi să privim zarea albastră
şi nemărginită pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa, de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul cuprinsul
necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii care ne
luminează sufletele, că după fiecare noapte vine zi,că după furtună iese întotdeauna soarele.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este
frumos, minunat, extraordinar. Trebuie să îl învăţăm să urce voiniceşte treptele vieţii. Îl învăţăm ca îi va fi
dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă este respectat. Nu se
împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se vede şi simte iubirea.
Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi înţelegere.
Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci când le
foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi,indiferent cât este de
mic, învaţă un lucru simplu dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui
o melodie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate,
e de preferat o oră în parcul de joacă, la tobogane, cu bicicleta pe uliţele satului sau prin aleele
parcului,alături de alţii asemenea lui. Acolo învaţă că spaţiul public este al tuturor şi că trebuie toţi să-l
păstreze, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară
iertare când a greşit.
Profesorul meu de pedagogie ne spunea ca sufletul copilului este o tablă neagră pe care dascălul
scrie cu cretă albă.Fără familie,fără colaborare între cele două nu se poate face educaţie.
În concluzie,copilul învaţă în această perioadă foarte importantă din viaţa lui că trebuie să îmbrace
cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost cumpărată cu banii strânşi in CEI
ŞAPTE ANI DE ACASĂ!

439
 Rolul familiei în dezvoltarea socio - emoţională a copilului

Prof.înv. primar Coroi Manuela Irina

Şcoala Gimnazială nr . 169 Bucureşti
„Familia este asocierea stabilită în mod natural pentru satisfacerea nevoilor zilnice ale
omului.” Aristotel
Familia reprezintă nucleul instrumental fundamental al structurii sociale mai largi,
în sensul că toate celelalte instituţii depind de influenţele acesteia . Familia are rolul de a asigura
copilului mediul potrivit de viaţă, afecţiune,dragoste, ocrotire, să reprezinte modelul de viaţă pe care
copilul, încă de la naştere începe să şi-l însuşească. Părinţii sunt modele importante pentru copiii lor şi au
rol deosebit în dezvoltarea socială, etică şi emoţională a acestora. Cine ar dori mai mult şi din toată
inima, binele şi fericirea copilului şi cine ar putea iubi mai mult, mai sincer,mai generos decât părinţii.
Misiunea de a fi părinte este deosebit de grea şi întotdeauna există teama de a nu face greşeli.
Pregătirea copiilor pentru căpătarea independenţei şi pentru integrarea social presupune participarea
la activităţile familiale şi asumarea unor responsabilităţi prin care fiecare îşi îndeplineşte statutul şi rolul
în familia sa. Activităţile la care participă mai frecvent copiii împreună cu părinţii se desfăşoară cotidian,
altele sunt periodice sau ocazionale. Prin aceasta se constată indirect şi timpul pe care îl petrec copiii în
mod activ, împreună cu părinţii, cu familia lor şi situaţiile mai frecvente de cooperare în familie. Apar
astfel moduri şi modele comune de viaţă şi de educaţie în familie care conduc la distingerea unor
indicatori ce pot caracteriza stilul de viaţă şi stilul de educaţie în familie.
Familie este una din principalele manifestări ale educaţiei informale care se realizează implicit,
permanent, cu sau fără intenţie conştientizată, prin utilizarea cotidiană a resurselor obişnuite, cu
îndeplinirea funcţiilor normale ale vieţii de familie. Stilul educaţiei familiale este un construct care
captează variaţiile (mai cu seamă normale) experienţelor parentale de a socializa şi de a controla copiii în
viaţa de familie.
Socializarea în familie se realizează printr-o serie de procese de învăţare deoarece familia este o
mică societate iar legătura de afecţiune dintre membrii ei este atât de mare, încât ea ajunge să trăiască
oarecum ca un organism de sine-stătător, cu o personalitate aparte. De asemenea, ,,socializarea în cadrul
familiei presupune existenţa
mai multor componente, după cum urmează:
• normativă - transmiterea principalelor norme şi reguli sociale;
• cognitivă - dobândirea deprinderilor şi cunoştinţelor necesare acţiunii ca adult;
• creativă - prin care se formează capacităţile de gândire creatoare şi de a da
răspunsuri adecvate în situaţii noi;
• psihologică - dezvoltarea afectivităţii necesare relaţionării cu părinţii, cu viitorul
partener, cu propriii copii şi cu alte persoane”.( N.Mitrofan, 2003, p.87)
Funcţionarea familiei ca mediu afectiv, social şi cultural se bazează în mare parte pe comunicare.
Numeroase studii şi cercetări concrete se referă la rolul major al familiei în însuşirea limbii, a diferitelor
limbaje (de exemplu nonverbale) şi în general a competenţelor de comunicare cotidiană.
Dobândind încă de la vârsta preşcolară capacitatea de a comunica cu cei din jur, de a-şi exprima în
mod inteligibil gândurile, ideile, impresiile, copilul îşi formează o bază pentru activitatea şcolară şi pentru
viaţa socială de mai târziu.
În procesul instructiv-educativ limbajul reprezintă un mijloc de comunicare, dar şi un mijloc de
cunoaştere, deoarece prin intermediul lui se transmit cunoştinţe şi se lărgeşte orizontul copiilor cu noi
reprezentări.
Prin limbaj copilul transmite propriile sale nevoi, cerinţe, elaborează şi comunică propriile gânduri,
îşi manifestă bucuriile şi supărările şi îşi organizează activităţile sale.
Imposibilitatea de a comunica prin limbaj atrage după sine stagnarea dezvoltării personalităţii
copilului, ceea ce duce la modificarea relaţiilor lui cu oamenii şi cu realitatea înconjurătoare. Utilizând
limbajul, copilul poate să gândească, să analizeze, să compare, să clasifice şi să tragă concluzii asupra
unor probleme ce se cer rezolvate. Astfel îşi dezvoltă gândirea, vocabularul şi modul de exprimare.
Câteva reguli de urmat pentru părinţi şi pentru ceilalţi adulţi care participă la educaţia copilului ar fi
:
440
 • Fii un model de viatţă demn de urmat pentru el. Nu uita ca micuţul are tendinţa de a imita
gesturile, vorbele şi faptele oamenilor în jurul cărora trăieşte şi creşte. Cum tu eşti mereu în preajma lui,
este important să te comporţi cu el şi în faţa lui exact aşa cum ai vrea ca el să se poarte când va creşte.
• Comunică adecvat cu toţi cei din jurul tău şi ai grijă cum te comporţi în interacţiunile cu
ceilalţi. Sunt lecţii pentru dezvoltarea lui socială pe care copilul le reţine imediat şi le va pune în practică
mai tarziu.
• De asemenea, comunică deschis cu el. Foloseşte expresii şi termeni care descriu emoţiile şi
trairile tale, astfel încat să îl ajuţi pe el să şi le identifice şi să le asocieze cu stări, comportamente,
grimase, gesturi.
O tehnica importanta pentru dezvoltarea socio-emotională a copilului este aceea de a iniţia tot felul
de joculeţe prin care copilul să identifice emoţii, trăiri şi sentimente. Nu doar că învaţă care sunt acestea,
dar, în timp, reuşeşte să şi le identifice singur şi să le recunoască şi la cei din jurul lui.
Întâlnirile de joacă şi integrarea micuţului în grupuri de copii, încă de la vârste fragede, reprezintă o
metodă simplă şi eficientă prin care îl ajuţi pe copil să-şi dezvolte principalele aptitudini sociale.
Aceste întâlniri şi interacţiuni cu micuţi de vârsta lui, care au interese comune cu el, îţi oferă
"materialul de lucru" necesar pentru a-l educa pe copil din punct de vedere social.
Te poţi folosi foarte uşor de experienţele prin care trece, dar şi de puterea exemplului. Copilul va
înţelege mai bine că a-ţi aştepta rândul sau a nu îl întrerupe pe celălalt când vorbeşte sunt reguli sociale
esenţiale în interacţiunile cu ceilalţi dacă este pus în faţa unei astfel de situaţii şi le simte pe pielea lui.
Părinţii au ocazia să îl înveţe pe micuţ cum să se joace frumos cu alţi copii şi să îi creeze
oportunităţi pentru a fi generos şi a împărţi jucăriile cu ceilalţi sau a face schimb între ele. Nu va fi uşor si
va trebui ceva răbdare şi timp, dar până la urmă micuţul va învăţa să socializeze.
Maniera în care părintele îşi educă copilul este specifică, unică, originală, reflectând nivelul de
cunoştinţe pe care îl posedă, atitudinile sale, concepţia despre educaţie pe care o posedă.
Stilul parental este probabil cea mai importantă problemă a sănătăţii publice pe care societatea
noastră şi-o pune. Stilul parental adoptat în educaţia copilului îşi pune
amprenta asupra dezvoltării psihice a acestuia, principalele domenii comportamentale
care o definesc fiind cel cognitiv şi social-afectiv. Atmosfera familială variază puternic de la o
familie la alta. Maniera în care acesta influenţează personalitatea copilului este incontestabilă. Se
consideră că de o arie de cuprindere mai largă decât atmosfera familială dispune climatul familial.
Climatul familial este definit ca „formaţiune psihică foarte complexă, cuprinzând ansamblul de stări
psihice, moduri de relaţionare inter-personală , atitudini, nivel de satisfacţie ce caracterizează grupul
familial o perioadă mai mare de timp” (N. Mitrofan, 1991). De aici rolul primordial universal şi
permanent al familiei, ca şi numeroase şi importante consecinţe în cele mai variate domenii
socioculturale.
Malinovski (1944) consideră că educaţia este una dintre nevoile fundamentale, alături de nevoia de
subzistenţă, înrudire, adăpost, protecţie, activitate,igiena ale fiinţei umane de pretutindeni şi dintotdeauna;
familia (nucleară) reprezentând răspunsul cultural imediat la aceste nevoi. In primii ani de viaţă, în care
sunt aşezate bazele personalităţii umane, familia reprezintă întreaga “societate” a copilului. Abordată din
perspectiva educativă, familia este prima şcoală a vieţii, aşadar temelie în devenirea fiinţei, condiţionând
soliditatea oricărei construcţii ulterioare. Pe o temelie solidă, se ştie, poţi înălţa oricât, edificiul nu se va
prăbuşi.

BIBLIOGRAFIE :

Osterrieth Paul - ,, Copilul şi familia ’’- Editura Didactică şi Pedaogică Bucureşti 1973
Jinga I. , Negreţ I .- ,, Familia , acest miracol insulator ’’- E.D.P. 1999
Mihăilescu I. - ,, Rolul familiei în dezvoltarea copilului ’’- Editura Cartea Universitară Bucureşti
2006
Diana Ştefăneţ - ,, Ghid – Educaţia şi consilierea păriţilor ’’- Bucureşti 2006

441
 Valorile familiei

COROLIUC MIHAELA NICULINA

Şcoala Gimnazială Frătăuţii Vechi
Judeţul Suceava
Familia reprezintă pentru fiecare individ sfera privată a existenţei sale, locul unde se simte bine în
intimitatea celor dragi şi unde îşi poate reechilibra energia sufletească de care are nevoie în sfera socială.
Viaţa de familie este singurul loc unde prăpastia dintre egoism şi iubire se astupă, unde datoria şi
simpatia merg mână în mână, unde natura se dezvoltă din sine şi mai că devine cultură. Familia dă omului
un prilej hotărâtor să se elibereze din naivitatea şi mărginirea eului său, care îl ţine uneori legat întreaga
viaţă.
Educaţia în familie, primii ani de-acasă, influenţează puternic întrega existenţă a individului,
indiferent dacă el recunoaşte sau nu acest lucru. Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau
inconştient, le văd cu ochii minţii şi le urmează. Degeaba i se spune copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi şi este ineficient să îi atragem atenţia că nu aspus mulţumesc
dacă în familie nu aude niciodată acest lucru. “Respectă, respectă-te, ca să fii respectat”, spune un vechi
dicton. Încrederea, respectul şi dragostea reală a părintelui faţă de copil vor genera aceleaşi sentimente,
creând totodată climatul sigur al comunicării.
Apoi, tactul, răbdarea, modestia, autoritatea autentică constituie şi ele tot atâtea forţe sigure şi
inepuizabile ale părintelui conştient, care ştie că educatorul trebuie permanent să se autoeduce.
Familia în societatea noastră poate uneori oferi terenul propice unei maturizări precipitate, ce
influenţează negativ psihicul copilului, deformându-i universul socio-afectiv. Părinţii care sunt adepţii
autorităţii distante pierd din vedere valoarea deosebită a influenţei educative directe, a rolului factorului
afectiv în conturarea personalităţii copilului. Ei uită că “…sufletul omului se modelează datorită sufletului
unui altui om.” Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. O certitudine este că omul nu
este, ci devine. Lumea copilului se constituie treptat, valorile autentice nu sunt determinate de o forţă
extrinsecă, ci depind numai de noi, oamenii. Adorarea de sine trece pe nesimţite la copii, cărora le
otrăveşte întrega viaţa sufletească prin mândria de sine şi omoară în ei orice modestie. Îngustimea de
inimă faţă de ceilalţi, numai pentru a nu răpi nimic alor tăi, în cele din urmă plămădeşte o iubire tiranică
şi egoistă, care nu-i în stare să stârnească o recunoştinţă reală a membrilor familiei unul faţă de altul.
Copiii sunt ca bureţii. Învaţă neîncetat de la noi, suntem cele mai puternice modele pentru ei. Modul
cum ne exprimăm şi ne controlăm propriile sentimente devine un model pe care copiii noştri îl vor avea
pentru toată viaţa.

442
 Caracteristicile educaţiei religioase în formarea caracterului moral al copiilor
Autor : prof. Ioana CORUJAN
Școala Gimnazială Horea, Cluj-Napoca

Educaţia religioasă începe odată cu omul, aşa cum spune şi Mircea Eliade în “Istoria credinţelor şi
ideilor religioase”: “A fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios.”
Aspectul acesta este ilustrat şi în Sfânta Scriptură: “Să facem om după chipul şi asemănarea
Noastră.” (Facere 1.26) sau “Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi îl supuneţi” ( Facere 1.28), “din
toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua
în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Facere 2.15 – 17), cuvinte ce vin să ilustreze faptul că o dată
cu crearea omului, Dumnezeu îi dă acestuia şi legea, normele de viaţă după care să se călăuzească şi
libertatea voinţei.
Educaţia religioasă contribuie la formarea individului, la implicarea lui responsabilă în viaţa activă
şi în social, la îndreptarea lui spre Dumnezeu şi abordarea unui sens profund al vieţii şi al existenţei.
“Educaţia creştină este susţinută de iubire, de încredere, de libertate şi de harul lui Dumnezeu şi
are drept scop realizarea caracterului religios-moral cu desăvârşirea lui în personalitatea creştină.”1
Scopul ultim al formării religioase în tradiţia creştină este mântuirea, intrarea în Împărăţia cerească.
Noul Testament prezintă numeroase exemple educative:
“Drept aceea mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi a Fiului şi a
Sfântului Duh. Învăţându-le să păzească câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele
până la sfârşitul veacului.” (Matei 28.19 – 20)
Prin educaţia religioasă se urmăreşte nu numai împărtăşirea unor cunoştinţe ci şi zidirea caracterelor
morale, sădirea în sufletele elevilor a convingerilor religioase, fortificând conştiinţa datoriei faţă de
Dumnezeu. În şcoală se realizează o cultură şi o conduită religioasă a elevilor. Şcoala pregăteşte
sistematic individul în perspectiva intelectuală, morală, civică, estetică, iar componenta religioasă se
adaugă în mod firesc urmărindu-se complementaritatea şi continuitatea de ordin instructiv şi formativ.
“Religia reprezintă o formă de spiritualitate ce trebuie cunoscută de elevi. Nu te poţi considera
persoană culturală dacă nu cunoşti propriile referinţe religioase, dacă nu ştii nimic despre istoria
credinţelor şi religiilor, dacă nu înţelegi fenomenologia actului religios … în măsura în care elevii
îşi încorporează valorile specifice şi experimentează credinţa proprie, ajung la aceea capacitate
empatică necesară pentru a înţelege credinţa celuilalt, a respecta alteritatea confesională, a se
deschide celuilalt, a i se dărui, a-l preţui cu adevărat.” 2
Ca disciplină de învăţământ religia are un rol important în educarea tinerilor, deoarece în lumea
modernă există tendinţa de a considera viaţa morală independentă de exigenţele religiei. Educaţia
religioasă este temelia educaţiei morale.
Putem contura profilul moral al omului de la cea mai fragedă vârstă:
• Dumnezeu l-a creat pe om cu voinţă liberă. Prin educaţia religioasă desfăşurată în şcoală îi
cultivăm copilului conştiinţa binelui şi răului, îl ajută să distingă fapta bună de fapta rea.
• Orele de Religie îmbină educaţia individuală cu cea de grup: “Nu este bine să fie omul singur, să-i
facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2.18). Prin activitatea de grup îi putem dezvolta elevului iubirea
de aproapele, bunătatea, mila, blândeţea, recunoştinţa, cinstea, dreptatea. Rugăciunea în grup îi uneşte pe
elevi în credinţa lor în Hristos: “Unde-s doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu” (Matei
10.19 – 20)
• Cultivarea darurilor divine. Avem ca exemplu Pilda talanţilor. Munca plină de râvnă în cultivarea
darurilor primite se îmbină cu respectul faţă de trup şi suflet.
Religia aduce nădejdea dobândirii vieţii veşnice, oferă răspunsuri la întrebările fundamentale ale
vieţii şi arată ce a adus creştinismul în lume: credinţa mântuitoare în Domnul nostru Iisus Hristos,
libertatea de a alege binele de rău, legătura celor vii cu cei adormiţi, Sfânta Scriptură - cartea vieţii,
Biserica – aşezământul mântuirii, aşezămintele sociale, dezvoltarea culturii, un nou sistem pedagogic.
1 - Andrutsos Hr. , Dogmatica, p. 235
2 – Cucoş Constantin, Educaţia religoasă, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p.178

443
 Ora de Religie devine astfel o oră care îi face pe elevi să fie responsabili faţă de viaţa şi faptele lor,
faţă de actul educaţional, faţă de aproapele: “Voi sunteţi lumina lumii … , aşa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din
ceruri.” (Matei 5.14 – 16)
“ orice Sfântă Liturghie este şi o oră de religie, o lecţie de iniţiere creştină, iar orice oră de religie
trebuie să îndemne elevii spre participarea la Sfânta Liturghie. Mereu trebuie să căutăm şi să cerem de
la Dumnezeu “înţelepciune şi meşteşug în stare să ne ajute să găsim multe ieşiri acolo unde nu-i ieşire”
şi să îndreptăm sufletele elevilor încredinţaţi nouă.
Fericit este profesorul care-şi învaţă elevii să înţeleagă şi să se bucure că Dumnezeu a întemeiat
Biserica Sa pe Pământ, să aprofundeze şi să trăiască adevărurile de credinţă mărturisite de biserică.”3
În educaţia religioasă, profesorul trebuie să cunoască şi să ţină cont de etapele dezvoltării psiho-
fizice ale elevului.În perioada copilăriei, un rol covârşitor în educarea moral-religioasă a copiilor îl
constituie mediul familiar. Copilul observă şi înregistrează actele religioase şi morale pe care le vede în
familie şi în cercul cunoştinţelor sale. Într-o familie de credincioşi “educaţia religioasă a copiilor se va
realiza implicit prin difuzarea convingerilor şi prin participarea în comun la manifestările religioase.”4
Cu privire la acordarea educaţiei religioase încă din fragedă pruncie, Sfântul Ioan Gură de Aur
aprecia “cum se va deprinde copilul de mic, aşa va rămâne şi când se face mare; ca şi copacul pe care
de-l va îndrepta cineva de când e mlădiţă, rămâne drept; iară de-l va lăsa strâmb, când se va întări nu se
va mai îndrepta.”5
În perioada preadolescenţei şi adolescenţei, elevul evoluează de la faza “heteronomiei morale” la
“autonomie morală” (Jean Piaget), iar acum se pot semăna în sufletele copiilor sentimente nobile şi
adânci. Acum elevii asimilează şi pun în practică norme de comportament moral-religios. Raportarea la
normele biblice îl determină pe copil să-şi rezolve unele probleme de ordin moral şi existenţial.
Participarea la ceremoniile religioase nu mai este receptată ca o simplă obligaţie, ci ca o necesitate,
copilul devine responsabil de raportul dintre el şi Dumnezeu.
În perioada adolescenţei elevul îşi poate forma convingeri religios-morale temeinice sau poate să
cadă pradă multor tentaţii. Acum se manifestă simţul critic şi al aprecierii, acum elevii sunt capabili de
performanţă, de aprofundarea unor noţiuni de catehism într-un mod cu totul de excepţie. Adolescentul are
nevoie de modele de viaţă şi îşi conturează un ideal, de aceea profesorul de religie are un rol hotărâtor în
călăuzirea lui spre Dumnezeu.
Perioada adolescenţei “este o perioadă hotărâtoare în centrarea individului spre credinţa
religioasă.”6 M. Dubesse observă că “acum e momentul când de obicei se pierde, se câştigă sau se capătă
credinţa. Religia devine o formă de viaţă, a cărei expresie desăvârşită o constituie vocaţia. Dumnezeu
încetând de a mai fi o reflectare a imaginii părinteşti, întruchipează atunci valoarea supremă în care se
contopesc toate celelalte.”7
Promovarea educaţiei religioase în cadrul şcolii îi revine profesorului de religie. “Prin
personalitatea lui, prin însuşirile ce-l caracterizează, profesorul de religie realizează postulatele
Bisericii”8,
În lucrarea “Misiunea Bisericii şi Educaţia”, Vasile Timiş ilustrează trei etape fundamentale în
misiunea profesorului de religie:
“ - prima etapă – de a iniţia în credinţă, de a face ucenici ai lui Hristos prin vestirea Evangheliei
lui Hristos
- a doua etapă – celebrarea credinţei prin participarea la cult, prin fidelitatea faţă de sine şi
faţă de Biserică
- a treia etapă – contextualizarea şi manifestarea credinţei în viaţa personală şi socială. Ora de
religie îndeamnă la angajare, la vieţuirea în şi prin Hristos.

3 – Timiş Vasile, Misiunea Bisericii şi Educaţia, Ed. Presa Univ. Clujeană, Cluj-Napoca, 2004,p. 95
4 – Cucoş Constantin, Educaţia religioasă, conţinut şi forme de realizare, EDP, Bucureşti, p.138
5 – Sf. Ioan Gură de Aur, Despre creşterea copiilor, la Călugăr Dumitru, Catehetica, Ed. Instit, Biblic şi de misiune
ortodoxă, Bucureşti, 1976, p. 93
6. - Cucoş Constantin, Op. cit. p. 141
7 – Dubesee M., Etapele educaţiei, EDP, Bucureşti 1981, p. 107
8 – Călugăr Dumitru, Catehetul în îndrumări metodologice şi didactice, Ed. Instit. şi de misiune al BOR, Bucureşti,
1990, p. 65

444
 Într-o astfel de abordare, ora de religie devine o oră care îi face pe elevi să fie responsabili faţă de
viaţa şi faptele lor, faţă de actul educaţional, faţă de aproapele, după cuvintele Mântuitorului: «voi
sunteţi lumina lumii …, aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele
voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri» (Matei 5.14-16)”
Dacă familia are un rol primordial în sădirea şi dezvoltarea educaţiei religios-morale a copiilor,
profesorul de religie are datoria să continue evoluţia educaţiei şi să “insufle copilului dragostea sinceră
pentru Hristos şi pentru Maica Domnului”.
“Ceea ce facem ca părinţi sau profesori de religie este adeseori o lucrare ascunsă şi ne dă prilejul
de a face experienţa aspectului “înfricoşător” al libertăţii omeneşti: acela că nimeni nu poate impune
altuia dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. N-am vrea-o altfel, vrem să-L iubim pe Dumnezeu în mod
liber, lucru pe care-l dorim întregii umanităţi.” 9
Un alt aspect deosebit de important în progresul creştin şi spiritual al elevilor îl constituie
participarea la Sfintele Taine şi în special la Sfânta Taină a Spovedaniei şi a Împărtăşaniei. Grija pentru
deprinderea elevilor cu participarea elevilor la aceste
Sfinte Taine îi revine profesorului de religie, familiei şi preotului. Preotul prin taina Spovedaniei
trece dincolo de aspectul pedagogic al profesorului de religie, el devine sfătuitorul şi îndrumătorul
elevului în situaţiile concrete ale vieţii.
Astfel misiunea Bisericii interferează cu misiunea şcolii pentru că cele două instituţii urmăresc
dezvoltarea şi implicarea personalităţii şi a caracterului elevilor.
“Taina Mărturisirii este taina care are profunde implicaţii didactice, este taina care, pe lângă
dimensiunile soteriologice, are şi unele dimensiuni educaţionale care vin să întregească actul pedagogic
al instruirii, consilierii şi îndrumării elevilor.” 10
Privind acest aspect în ansamblul său putem concluziona că fiecare profesor de religie este dator
să-şi desfăşoare activitatea didactică din perspectiva eclesializării vieţii elevilor, înţelegând aici misiunea
Bisericii în societate, pentru ca viaţa de zi cu zi să fie conformă cu învăţătura lui Hristos. Demersul
didactic va avea finalităţile aşteptate în măsura în care vom rămâne fideli principiilor evanghelice şi vom
fi pregătiţi să apelăm şi să utilizăm metodele, tehnicile şi mijloacele de învăţământ ale didacticii moderne.
În lucrarea “Educaţia religioasă. Învăţături pentru copii şi tineri”, Irineu, episcop de Ekaterinburg şi Irbit
adresează un îndemn profesorilor de religie:
“Nu uitaţi să chemaţi mereu binecuvântarea lui Dumnezeu asupra muncii voastre de educaţie şi
având această binecuvântare, efortul, grija şi munca vă vor fi încununate de dobândirea unor copii
ascultători.”

9 – Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, cu traducere românească a cuvântului Sf.
Ioan Gură de Aur, despre educaţia copiilor, Ed.Deisis, Sibiu,2000, p.44
10 – Timiş Vasile, Misiunea bisericii şi educaţia, Presa Univ. Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p.170
445
BIBLIOGRAFIE
1. Sfânta Scriptură
2. Andrutsos Hr. , Dogmatica
3. Cucoş Constantin, Educaţia religoasă, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
4. Cucoş Constantin, Educaţia religioasă, conţinut şi forme de realizare, EDP, Bucureşti
5. Timiş Vasile, Misiunea Bisericii şi Educaţia, Ed. Presa Univ.Clujeană, Cluj-Napoca, 2004
6. Sf. Ioan Gură de Aur, Despre creşterea copiilor, la Călugăr Dumitru, Catehetica, Ed. Instit,
Biblic şi de misiune ortodoxă, Bucureşti, 1976
7. Dubesee M., Etapele educaţiei, EDP, Bucureşti 1981, p. 107
8. Călugăr Dumitru, Catehetul în îndrumări metodologice şi didactice, Ed. Instit. şi de misiune al
BOR, Bucureşti, 1990, p. 65
9. Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, cu traducere românească
a cuvântului Sf. Ioan Gură de Aur, despre educaţia copiilor, Ed.Deisis, Sibiu,2000, p.44
10. Timiş Vasile, Misiunea bisericii şi educaţia, Presa Univ. Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p.170
11. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase
12. Irineu, episcop de Ekaterinburg şi Irbit, Educaţia religioasă. Învăţături pentru copii şi tineri

446
 CEI ŞAPTE ANI DE- ACASĂ!
( Încă e valabilă expresia!)

Prof. înv. Prescolar COSERI FLORINA VALENTINA

Scoala Gimnaziala ,,Lazar Tampa” Almas
Gradinita PN Radesti
,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii care
înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a şaptea şi
o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă, de rugă, de
plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald şi ocrotitor al
copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se realizează continuu, aşa
cum zilele săptămânii curg una după alta.
Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi,
rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa
caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea nu
trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede
aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7
culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm cu
energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de podoabele
pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării albastre şi
nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul cuprinsul necuprins.
Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii care ne luminează
sufletele.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este melodios.
Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale Gamei Do. Îi este
dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă este respectat . Nu se
împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă” în iubire. Înţelege şi
solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi înţelegere. Învaţă că
lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci când le foloseşte iubirea
celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru simplu, dar dureros- nu e
bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o monotonie, singurătatea
este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, e de preferat o oră în
parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături de alţi năzdrăvani
gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm, consimte să pună mâna pe
maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când a greşit.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă ca
Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de Zăpăcilă,sau
poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea de seară aduce
vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de moş Ene.
Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a şcolii.
,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a
încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).

447
 Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă!

Prof. Cosma Adina Iuliana

Școala Gimnazială ,,Vasile Alecsandri” Baia Mare
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi, este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea, părintele trebuie să-și
facă timp pentru copilul său, căci educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească
și să calculeze, ci trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea familiei.
Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social.
Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Când
vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care
se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
,,Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
A-l învăța pe cel mic bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp. Iată câteva
,,sfaturi” în acest sens:
Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai
uitat ceva foarte important. Este posibil să aiba nevoie doar de una doua lecții de bune maniere. pentru ca
problema să se rezolve.
Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu.
Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci încearcă să reformulezi.
Fii înțelegător și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru a ști bine
cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori...
Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public, nu
îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de față
cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atent la lecțiile de bune maniere.
Fii consecvent. L-ai învățat de la doi ani să spună ,,te rog" și ,,mulțumesc"? La 6 ani este evident că
ar trebui să le folosească.
Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să
învețe ceva!
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a
putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere
lumea.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce a
făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne implicăm
și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!

448
 ,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui ,,fundația” pentru construcția unei vieți închinate binelui,
frumosului și adevărului.

449
 Cei șapte ani de-acasă sunt cele șapte miracole ale copilăriei

Prof. limba engleză Cosma Lavinia Georgiana

Liceul Tehnologic Special pentru Copii cu Deficiențe Auditive Buzău

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea
grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai
din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca
părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este
supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
A-l învăța pe cel mic bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp. Iată câteva
,,sfaturi” în acest sens:
• Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai
uitat ceva foarte important. Este posibil să aiba nevoie doar de una doua lecții de bune maniere pentru ca
problema să se rezolve.
• Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu.
• Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci încearcă să reformulezi.
• Fii înțelegător și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru a ști
bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori...
• Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public, nu
îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de față
cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atent la lecțiile de bune maniere.
• Fii consecvent. L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este evident
că ar trebui să le folosească.
• Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să
învețe ceva!
Pana la 3 ani, chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să confunzi
comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapă firească a dezvoltării sale. Pana la această vârstă nu
te aștepta să cunoască și să respecte mai mult de una - două reguli de politețe. Desigur, nu este prea
devreme să îl înveți să utilizeze formule ca "te rog", "mulțumesc", "bună ziua", "la revedere".
Încurajează-l să le folosească nu doar cu străinii, ci și în familie.
Între 3 si 5 ani,cu puțină creativitate, îl poți ajuta pe micuțul tău de să înțeleagă de ce unele lucruri
trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează jocuri în care el să fie actorul
principal. Propune-i să fie gazdă și tu musafir. Va învăța cum să își trateze invitații: să le servească
prajiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Găsește și alte situații în care el să aivă
diverse roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, șofer sau
prietenul unei persoane importante pe care el o admiră.

450
 El se va distra, iar tu îți vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de
modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur.
Între 5 si 7 ani, odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că
nu vei fi tot timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult capacitatea de a comunica cu cei din
colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de baza la masă, să
poarte o conversație cu adulții, să știe cum să facă și cum să primească un compliment.
De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari. Poți începe să
îi supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce
are de spus. Folosește-te de exemple din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă . Când greșește,
atrage-i atenția și amintește-i ce are de facut.
Intre 8 si 10 ani, este vârsta la care cei "7 ani de acasă" trebuie să se fixeze definitiv în
comportamentul copilului . Metoda pe care o poți folosi este cea clasică, adică a unei continue repetiții.
Dacă până acum i-ai mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de bună cuviință, acum a venit momentul când
trebuie să fii mai categoric. În unele cazuri poți recurge chiar la mici pedepse (îi interzici, de exemplu,
televizorul, nu îl mai lași să iasă afară la joacă cu prietenii, etc.).
De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare s-a comportat ireproșabil, merită o recompensă cât
de mică. Dacă a greșit, nu îl critica de față cu alte persoane străine. La această vârstă se simte foarte
stanjenit dacă i se face morala în public și va avea tendința să procedeze exact pe dos. Continuă să îi
cultivi respectul pentru cei din jur.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a
putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere
lumea.

451
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!

Prof. Cosmeanu Luminița,Grădinița P.P. nr.53, Constanța

În lumea solicitantă, complexă, în care trăim, familia reprezintă o ambianţă în care solicitudinea şi
întrajutorarea sunt linii directoare de conduită, obligatorii pentru toţi membrii care o alcătuiesc. Istoria vie
a umanităţii, sub dimensiunile sale biologică, psihologică, socioculturală, economică şi politică aparţine
familiei, coexistenţei bărbatului şi a femeii, a relaţiilor dintre ei, a relaţiilor cu copiii. Teoretic, în familie
îţi găseşti refugiul, liniştea, pacea, intimitatea, armonia; în realitate însă, oamenii au sentimente
amestecate, contrare, opinii diferite, dorinţe contradictorii. Este necesar să conştientizăm existenţa acestor
lucruri şi să acceptăm că armonia în familie nu este consecinţa faptului că toată lumea iubeşte pe toată
lumea, ci este consecinţa unui echilibru între cenzura impusă de familie şi autocenzura.
Atmosfera familială variază puternic de la o familie la alta. Maniera în care acesta influenţează
personalitatea copilului este incontestabilă. Se consideră că de o arie de cuprindere mai largă decât
atmosfera familială dispune climatul familial. Climatul familial este definit ca „formaţiune psihică foarte
complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaţionare inter-personală, atitudini, nivel de
satisfacţie ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp”. Acesta acţionează ca un filtru
între influenţele educaţionale exercitate de părinţi asupra copiilor şi personalităţii acestora. Acesta
prezintă o structură complexă, cu caracteristicile comune de care părinţii trebuie să ţină cont în acţiunile
lor educative.
Educaţia morală trebuie să urmărească obiectivul de a forma la copil un fel de a fi care să-i dea o
tărie sufletească, care să-i formeze o comportare onorabilă în familie, la şcoala şi în colectivul de prieteni
în mijlocul cărora trăieşte. Această comportare morală se poate eticheta cu denumirea de conştiinţă
socială superioară. Educaţia morală a copiilor în familie se formează prin cele mai importante deprinderi
de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel
mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept
şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze
în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil,
să fie un bun coleg şi prieten. Formarea conştiinţei morale naşte sentimentul datoriei, sentimentul de
cinste şi coeziune între membrii familiei.
Educaţia morală nu se limitează doar la străduinţa de a avea un copil cu idei juste şi umanitare.
Copilul nu trebuie instruit doar să cunoască sentimentele morale, ci trebuie să le şi aplice în viaţă, sub
influenţa împrejurărilor exterioare, sub influenţa educaţiei familiale şi culturii căpătate în şcoală, să-şi
formeze personalitatea sa morală. În evoluţia psihică a copilului trebuie să se simtă călăuza educativă a
părinţilor. Treptat, el trebuie să ajungă la o oarecare independenţă de gândire şi simţire încât la vârsta
şcolară, intrând în contact cu colectivul de colegi şi profesori, el capătă noi obligaţii sociale.
Climatul familial este sinonim cu atmosfera sau moralul familiei. Acest climat poate fi pozitiv sau
negativ. Influenţele educative exercitate de părinţi depind în mare parte de sensul pozitiv sau negativ al
acestuia. Astfel că, achizitiile psiho-comportamentale realizate de copii sunt influenţate de climatul
familial. S-a demonstrat că aceleaşi influenţe educative pot avea efecte diferite asupra copiilor, în funcție
de climatul familial în care acestea se exercită.
Familia trebuie să fie un colectiv sănătos, adică în componenţa sa să existe toţi membrii care
alcătuiesc în mod normal un asemenea colectiv (doi părinţi), între aceştia să fie relaţii de înţelegere,
respect, întrajutorare, să trăiască în deplină armonie, să ducă o viaţă cinstită, onestă. Opiniile celor doi
părinţi referitoare la copil trebuie să fie convergente, iar părinţii trebuie să fie un bun exemplu având în
vedere cât de puternic este spiritul de imitaţie la copii.
În comparaţie cu familia cu un singur copil, familia cu mai mulţi copii reprezintă un mediu educativ
mai bun. Dacă copilul este singur la părinţi el tinde să fie mofturos, egoist, capricios datorită părinţilor
care doresc să-i faca toate poftele.
În familiile cu mai mulţi copii, afecţiunea părinţilor se îndreaptă către toti copiii. Părinţii trebuie să
aibă o autoritate asupra copilului. Această autoritate nu trebuie obţinută cu ajutorul pedepselor sau a
violenţei şi nici printr-un exces de bunatate şi satisfacerea oricărei dorinţe.

452
 A educa un copil nu este un lucru atât de uşor. Unii părinţi, având concepţii învechite, cred că ei ştiu
cel mai bine să-şi educe copilul, neacceptând sfaturi din exterior. În prezent, există o mulţime de cărţi,
filme şi emisiuni special realizate pentru îndrumarea pedagogică a părinţilor.

Bibliografie
Baran-Pescaru, A., Familia azi. O perspectiva sociopedagogica, Editura Aramis, Bucuresti, 2004.
Băran, A. (2004). Parteneriat în educație. București, Editura Aramis.
Bistriceanu,C. (2006), Sociologia familiei, Bucureşti, Ed. Fundaţiei România de Mâine.
Vrăsmaş, E. (2002). Consilierea şi educaţia părinţilor. Bucureşti: Editura Aramis.
Bonchiş, E. ,( 2011), Familia şi rolul ei în educarea copilului,Iaşi, Ed. Polirom.

453
 IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

COSOR MIHAELA
,,Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.”
De cele mai multe ori copiii mi-au pus întrebarea : de ce 7 ani de acasă și nu 6 sau 8 ani.
Această cifră simplă din șirul numerelor naturale are o importanță majoră din punct de vedere
psihologic .Perioadele de vârstă în care tabloul psihocomportamental este relativ asemănător la toți copiii
au fost denumite stadii ale dezvoltării, ce se succed unele după altele . De aceea, o caracteristică majoră a
dezvoltării psihice este stadialitatea ei .
Stadialitatea este prezentă atât în abordarea genetică a vieții psihice, deci la nivelul procesualităților
psihice –ca stadii genetice, cât și în perspectivele transversale ce urmăresc unitatea diverselor aspecte ale
vieții psihice într-o etapă anume-ca stadii de vârstă sau psihodinamice. Stadiul de vârstă nu este identic și
nici nu se suprapune cu stagiile genetice ale diverselor procese psihice . Un stadiu de vârstă poate
cuprinde aspecte ce țin de două stadii genetice diferite ale acelorași procesualități psihice . De asemenea,
pot exista decalaje între diverse stadii genetice ale proceselor psihice din cauza ritmurilor de dezvoltare
diferite .
Vârsta cronologică nu corespunde cu vârsta biologică și nici cu cea psihică, iar aceasta din urmă
poate fi diferită pentru aspecte psihice diferite chiar dacă momentul cronologic este același . În precizarea
reperelor psihogenetice ca posibilități de explicare a dezvoltării psihice.
Stadiul sugarului
Criterii- activitatea fundamentală a individului : satisfacerea trebuințelor organice
- relațiile sunt reprezentate de reflexele necondiționate : de apărare, alimentar
- dependența totală de adult
Stadiul antrepreșcolarului
Criterii -activitatea fundamentală : manipulare obiectelor
- începerea primelor reflexe condiționate
- gradul de dependență de adult scade –se dezvoltă capacitatea de verbalizare și
deplasare independentă

Stadiul preșcolar
Criterii –activitate fundamentală : jocul-activitate specific umană ; se desfășoară pe bază de reguli
unanim acceptate , în joc copilul interpretează anumite roluri în conformitate cu care își alege
comportamentul adecvat
- stabiliște relații sociale , are obligații și drepturi
- gradul de dependență scade datorită constituirii conștiinței de sine și creșterii
caracterului critic al gândirii .
Toate aceste aspecte psihologice trebuie șlefuite și ajutate să dea roade într-un mediu adecvat cum
este familia și sub atenta îndrumare a părinților .
Politeţea - oglinda familiei . De pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prin imitaţie, reguli de
politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în
autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că
mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din
apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale
căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani),
se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu
greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în
gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost
învăţat să spună tuturor «tu»“.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să
fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat
care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială .
454
 Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem
că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.Educaţia, bunele maniere,
regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult
mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului .
Importanța celor 7 ani de acasa depinde în mare masură și de societatea în care individul crește și se
devoltă . O societate în care aceste valori ale celor 7 ani de acasă nu vor fi recunoscute și apreciate va
duce în viitor la o societate fără substanță și fără reguli .

455
 ROLUL PARINTILOR IN CEI 7 ANI DE ACASA

Prof.inv.prescolarCostache Cristina
Sc.Gim.I.D.Sirbu Petrila
„Dragostea parintilor te ajuta sa reusesti imposibilul ”
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos, “nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme
ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Aceasta perioada de timp este
considerată culmea achizițiilor, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasa” deoarece copilul își petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență
asupra lui.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea
în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău..
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu
poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde
atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e
bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să
fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această
vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc,
la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea
grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai
din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca
părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este
supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există
echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la
grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Acasă, părinţii
pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte
diferite ale vieţii cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a
realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor
456
cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă
parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe
viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte
importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la
grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca
părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe
să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în
sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de
interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie,
să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în
diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor
comportament modele de urmat. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în
grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot
atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată
asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei
mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

457
 CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ

Prof. Costan Mihaela

Școala Gimnazială Răcăciuni, jud. Bacău
Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății ne obligă să urmărim în
formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui
comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai
goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Specialiștii susțin ca regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață
ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu
la scoala. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
”mulţumesc”, ”te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școala. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți..
Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce
copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură,
este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.
În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă
cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina
bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la
această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-
acasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe
le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi
vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-
cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii,
prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a
tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.
Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

458
 Aripile copilăriei

Prof. Dorina Coste

Colegiul Național „Traian Doda“ Caransebeș, jud. Caraș-Severin
Când Adam și Eva, în urma neascultării, au fost alungați din Grădina Raiului, în tot restul vieții lor
au încercat să se raporteze la acea perioadă fericită în care au fost în contact direct cu Dumnezeu,
Părintele lor. La fel se întâmplă și cu adulții, care, după ce trec de perioada copilăriei, conștientizează că
au depășit cei mai frumoși ani ai vieții lor, anii în care mama și tata le erau aproape și îi călăuzeau cu
sfaturile lor.
Oare de ce sunt „cei șapte ani de acasă“ atât de importanți în devenirea unei persoane? De ce
„șapte“ și de ce „de acasă“?
În simbolistica religioasă, „șapte“ reprezintă cifra desăvârșirii: Dumnezeu a creat lumea în șapte
zile, șapte sunt culorile curcubeului pe care El l-a lăsat ca legământ făcut lui Noe, Iisus a rostit șapte
cuvinte pe cruce, în decursul istoriei au existat șapte sinoade ecumenice, menora, sfeșnicul din templele
evreilor, are șapte brațe etc., dar reprezintă totodată și un număr magic întâlnit în basme, copilăria fiind
perioada basmelor: șapte pitici în „Albă ca Zăpada“, în “Povestea lui Harap-Alb”, voinicul încalecă pe cal
„şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă“, adică 7X7 zile, balaurul lui Petre Ispirescu are
șapte capete, pernele pe care stă vicleanul bucătar de la curtea împăratului sunt tot în număr de șapte, alți
eroi călătoresc „peste șapte mări și țări“ etc.
„Acasă“ înseamnă familia, mediul în care ne desăvârșim, învățăm să mergem, să vorbim, să
interacționăm, dar și locul unde suntem mereu așteptați, locul unde primim iubire necondiționată, locul în
care ne întoarcem când, mari fiind, nu ne mai regăsim în lume. Acasă înseamnă raiul pământesc. De
aceea, orice tânăr care pleacă de acasă încearcă să-și construiască propriul „acasă“, care să se conducă
după reguli cunoscute. Despărțirea de casă, plecarea în lume reprezintă de fapt o inițiere, iar problemele
vieții, probe de supraviețuire.
În urma unui sondaj referitor la „cei șapte ani de acasă“, realizat în rândul elevilor cu vârste
cuprinse între 11 și 18 ani, s-au obținut următoarele păreri:
„ ...este educația oferită copiilor de către părinți, bunici, rude, felul în care vorbim acasă, la școală și
pe stradă. De aceea, „cei șapte ani de acasă“ sunt importanți, pentru că dacă un copil are un comportament
urât, poate fi dat afară din școală și astfel nu ar avea un viitor, adică nu ar avea casă, familie și poate
ajunge pe stradă.“ (C.V. 11 ani);
«„Cei șapte ani de acasă“ arată cât din mama și din tata se află în mine.» (C. A. 12 ani);
„.. cea mai importantă etapă din viața unui om, în care părinții oferă învățătura lor copiilor până
merg la școală. Această educație este foarte importantă, deoarece învățăm bunele maniere, respectul față
de adulți și față de toți oamenii, cum să salutăm, cum să ne îmbrăcăm, cum să mâncăm, cum să fim curați,
cum să vorbim și multe altele.“ (T. A. 12 ani);
„Eu mă comport urât uneori, dar știu când întrec măsura și îmi cer iertare. În acei șapte ani am
învățat ce să fac și ce nu.“ (C.A. 13 ani);
«Eu cred că pentru „cei șapte ani de acasă“ trebuie să fim recunoscători, în primul rând, părinților.»
(G.A, 13 ani);
„...sunt cei mai frumoși ani, anii în care primim de la părinți cele mai multe cunoștințe pe care ei le
știu deja despre lume .“ (T. G. 16 ani);
„Acești ani sunt cheia adaptării unei persoane în societate.“ (D.B. 17 ani);
„...disciplină, educație, bun simț, respect față de persoanele vârstnice, ajutor oferit celor aflați în
nevoie.“ (G.P 17 ani);
«Când te comporți ca om normal, când ești onest și sociabil, când dai dovadă de bun simț și respect
față de semeni, abia atunci se știe că ai „șapte ani de acasă.“» (T.R. 17 ani);
„Consider că nu se poate ieși în societate fără educația primită în primii ani ai vieții, pentru că am fi
niște oameni de nimic.“ (P.R. 18 ani).
Se constată, astfel, că indiferent de vârstă, toți oamenii împărtășesc același gând în ceea ce
privește perioada primei copilării: cei șapte ani de acasă sunt cei mai frumoși, cei mai importanți în
formarea comportamentului și al caracterului și cei care ne definesc ulterior personalitatea.

459
 CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ !

PROF. ÎNV. PRIMAR COSTEA NICOLETA

LICEUL TEHNOLOGIC JIDVEI
ŞCOALA GIMNAZIALĂ BĂLCACIU
,,Copilul este o frântură a vieţii neîntinate, este o floare deschisă luminii, este un îndemn la simplitate şi
frumuseţe.În el vorbeşte frântura de cer dată omului odată cu începutul.”
(Ernest Bernea)

Venirea pe lume a unui copil este o minune, o sărbătoare. În sânul familiei, asemeni unui cuib cald
şi ocrotitor, copilul este înconjurat de de cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi,
rude, vecini...OAMENI.Spre fiecare , copilul întinde braţele cu încrederea şi inconştienţa copilăriei,
oferind iubirea sa caldă. Aceştia au datoria de a oferi ocrotire,care este esenţială pentru creşterea şi
împlinirea copilului, fără ca aceasta să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului
nu îi vor creşte prea repede aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Primele trepte ale vieţii, copilul le urcă însoţiţ de părinţi, mânâ în mână cu ei.Casa părintească este
locul în care se simte cel mai bine, dar se simte şi în siguranţă.Aici, în mijlocul celor dragi , copilul învaţă
primele norme morale, care îl vor ajuta să se integreze în societate, în colectivitate. Va învăţa primele
,,cuvinte magice”: Bună ziua!, Te rog!, Mulţumesc frumos!, Aş putea...., Scuză-mă.
Însoţit de părinţi la locul de joacă, va învăţa că acel spaţiu trebuie să-l împartă cu alţi copii, va
învăţa să îşi impartă jucăriile cu alţi copii, să comunice cu aceştia, să mulţumească şi să-şi ceară iertare
când a greşit.
Dacă părinţii vor fi suficient de atenţi şi iubitori,iar iubirea nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi
dăunător, copilul va putea să înveţe că lacrimile ,,de crocodil” nu pot reprezenta nişte ,,arme” cu ajutorul
cărora el să obţină tot ceea ce doreşte.
Copilul este asemeni unui burete, el absoarbe atâta dragoste câtă i se oferă. Ca părinţi, nu trebuie să
fim orbiţi de această dragoste, şi să fim conştienţi că ,,omuleţul” acela micuţ este de fapt oglinda noastră.
În mijlocul celor dragi, copilul va învăţa să respecte dacă este respectat, va invăţa să nu mintă, dacă nu va
fi minţit, va învăţa să fie onest şi corect,dacă în felul acesta va fi tratat . Vă învăţa şi va înţelege
solidaritatea dacă cei dragi îl vor învăţa că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi înţelegere. Va
învăţa , dacă familia se va îngriji de asta, că nu e bine să fii singur, pentru că singurătatea este tristă şi
plictisitoare, şi va învăţa să îşi facă prieteni, să-i prefere pe aceştia în locul unor jucării scumpe şi
sofisticate. Va învăţa să-şi preţuiască prietenii, să-i respecte,dacă acasă va învăţa să-şi respecte părinţii,
bunicii, rudele, vecinii.
În cei ,,şapte ani de-acasă” copilul ar trebui să înveţe şi primele norme de igienă. Îi va plăcea să fie
curat, să respecte regulile de igienă personală, să ştie cum să se comporte la masă,să nu vorbească cu gura
plină, să nu arunce gunoiul pe jos.
Avem multe de învăţat în cei ,,şapte ani de-acasă”. Bagajul acesta de cunoştinţe ne va însoţi atunci
când vom intra în altă lume, aceea a a şcolii şi a cărţilor.

460
 Cei şapte ani de acasa!

Valentina Costea
Florina Ion
Şcoala Gimnaziala Pia Brătianu
Pâna la vârsta de 6-7 ani un copil trebuie să aibă dezvoltate un anumit grad de autonomie, sa poată
să se îmbrace singur, să se încalţe singur, să se spele singur etc., trebuie să deţină un grad de dezvoltare
emoţională, fiind capabil sa empatizeze cu cei din jur şi sa comunice cu cei din jur, să deţină un nivel
rezonabil de politeţe. Acestea, sunt din punctul nostru de vedere, principalele caracteristici pe care trebuie
sa le deţină un copil in momentul in care intră pe poarta şcolii la vârsta de 6-7 ani, caracteristici de care
este responsabilă până la acestă vârstă familia.
În familie copilul învaţă primele reguli, invaţă să se poarte frumos, prin imitaţie şi prin puterea
exemplului. Pentru a se dezvolta armonios copilul trebuie învăţat să comunice, să se bucure de copilărie,
să se joace, să iubească lectura, să iubească şi să fie iubit. Un copil care la începutul vieţii sale va învăţa
prin joc şi joaca toate acestea, va deveni un elev interesat de şcoală, un coleg empatic şi mai departe un
adult sănatos.
Educaţia trebuie să ofere fiecarui copil un set de experienţe necesare si utile în dezvoltarea
competenţelor pentru viaţă şi pregatirea lor pentru a deveni cetăţeni activi.
În primii ani de viaţă se petrec schimbări spectaculoase în capacităţile cognitive ale copilului. El
ajunge să cunoască şi să înţeleagă mai bine lumea din jurul lui şi îşi dezvoltă abilităţi de gândire,
observare, imaginaţie, rezolvare de probleme, copilul ia contact cu numerele, culorile, materiale lichide şi
solide, cu texturi diferite, cu instrumente diferite.
Dezvoltarea cognitivă este esenţială pentru viaţa de zi cu zi. Ea se referă la procesele prin care
copiii dobândesc capacitatea de a gândi, de a asimila şi a utiliza informaţia pe care o receptează.
Dezvoltarea capacităţilor psihice se realizează prin interacţiunea copilului cu mediul, totodată copiii
învaţă multe lucruri de la adulţi şi de la alţi copii. Acest proces de învăţare prin învăţare şi descoperire se
realizează pe multiple căi: limbaj, gândire logică, reprezentare spaţială, creativitate, muzica, implicarea
mişcărilor corpului etc.
Dezvoltarea socială şi emoţională reprezintă fundamentul relaţiilor şi interacţiunilor care
dausemnificaţie experienţelor copiilor de acasă, de la grădiniţă, din comunitate. Ea influenţează
semnificativ succesul copiilor în viaţă şi la şcoală.
Încă din primele clipe ale vieţii copiii stabilesc interacţiuni cu părinţii, alte persoane din familie, cu
alţi copii şi adulţi. Calitatea acestor interacţiuni stimulează dezvoltarea socioemoţională adecvată a
copiilor.
Relaţiile sociale pozitive se formează atunci când copiii înţeleg semnificaţia diferitor
comportamente, când sunt capabili să se adapteze diferitor contexte sociale şi sunt implicaţi în activităţi
de grup. Interacţiunile cu cei apropiaţi joacă un rol central în „sănătatea” socioemoţională a copilului,
oferind sentimentul de stabilitate, securitate, apartenenţă şi astfel stimulînd dorinţa de învăţare a copilului.
Relaţiile pe care le stabileşte copilul cu ceilalţi necesită siguranţă, receptivitate, disponibilitate şi confort
emoţional. Încetul cu încetul copiii dezvoltă abilităţi de cooperare, de negociere, de a conduce şi a fi
conduşi, de a lega prietenii, de a-şi exprima sentimentele într-o manieră acceptată de societate.
Prin interacţiunea cu alţi copii, copilul exersează cooperarea, capacitatea de a stabili şi a menţine
relaţii de prietenie, învaţă să ţină cont de dorinţele şi nevoile celorlalţi, învaţă să ii respecte pe copiii cu
care interactioneaza.
Dezvoltarea fizică normală, sănătatea, motricitatea sunt fundamentale pentru întregul proces de
învăţare şi reprezintă pietre de temelie pentru o viaţă activă şi un stil de viaţă sănătos. Mişcarea şi
dezvoltarea fizică au o contribuţie importantă la dezvoltarea creierului. Sănătatea fizică aduce energie,
echilibru şi disponibilitatea de implicare în experienţe de învăţare.
Ceea ce însoţeşte o dezvoltare fizică sănătoasă este însuşirea deprinderilor de igienă personală şi a
celor de securitate personală. Copiii învaţă de mici ce înseamnă un program de viaţă sănătos. Deprinderile
de somn, spălat, nutriţie, îmbrăcare şi activitate fizică se dezvoltă de la naştere şi constituie repere
importante în prevenirea îmbolnăvirilor.

461
 Copilăria timpurie reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa copilului, deoarece este
marcată de momente foarte importante pentru reusita sa ulterioara la şcoală şi în viaţă. Intervenţia
parintelui asupra copilului în această perioadă este fundamentală. Educaţia timpurie (pana la intrarea
copilului in scoala) se realizează în principal în mediul familial.
Educaţia copilului pana la intrarea lui in scoala este o necesitate în contextul social actual, deoarece
perioada cuprinsă între naştere şi 6/7 ani este cea în care copiii au cea mai rapida dezvoltare.

462
 Cei şapte ani de acasă

Prof. ȋnv. primar, Costin Elena

Şcoala Gimnazială nr. 1, loc. Independenta, jud Galați

Motto:
„Copilăria este o lume de miracole şi de uimire a creaţiei scăldate în lumină, ieşind din întuneric,
nespus de nouă şi proaspătă şi uluitoare. Copilăria se termină atunci când lucrurile ȋncetează să ne mai
mire.” Eugene Ionesco
Ce reprezintă cei 7 ani de-acasă? Reprezintă copilăria, reprezintă viața, reprezintă comportamentul!
Copilăria, singurul paradis pierdut!
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, pentru a descrie prima etapă a vieții de formare,
conduita unei persoane într-un context anume, educaţia din primii ani de viață, de care cei mici au parte în
familie şi care defineşte în bună măsură viitorul adult.
Fiecare etapă a vietii ȋşi pune amprenta asupra dezvoltării afective, motrice şi intelectuale a
copilului, „zestrea” cu care acesta porneşte ȋn viață.
Satisfacerea nevoilor ființei umane ȋncepe imediat după naştere. Când copilul plânge ȋnseamnă că
are o nevoie fundamentală – este forma lui de comunicare cu cei din jurul său, ȋn funcție de care
identificăm nevoia şi o satisfacem. Ȋn momentul ȋn care necesitatea nu este satisfacută, apar
discrepanțele/frustrările atât pentru mamă cât şi pentru copil. Acest punct constituie fundamentul relației
ulterioare ȋntre cei doi.
Principalul model in viață este părintele.
Având în vedere schimbările sociale actuale, a valorilor, copiii sunt crescuţi de bone sau în cel mai
fericit caz de bunici, a căror compartament s-a impregnat sau chiar coincide cu cel al adulţilor, copiii
riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în funcţie de conjunctură.
Chiar dacă există mulţi factori care pot influenţa această dezvoltare, factorul familial şi cei din jurul
lui au un rol primordial în dezvoltarea fizică, emoţională, comportamentală şi intelectuală a copilului, şi
nu în puţine cazuri formează viitorul adult. Familia reprezintă baza, rădăcinile creşterii copilului care dau
frâu exprimării emoţiilor, care construiesc abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în primii 7
ani de acasă.
Dacă acum câteva decenii politeţea reprezenta regula de bază a celor 7 ani de acasă, cum trebuie să
mănânci sau să bei, acum valorile s-au schimbat, cele care primează sunt inteligenţa şi vigilenţa.
Educația primită în cei 7 ani de acasă are o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural.
În această perioadă, micuţii ar trebui să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără a primi în schimb o
recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, agreat de toţi, fără
a dezvolta situaţii conflictuale şi mai ales răzbunarea, deoarece furia copilărească se exprimă iniţial prin
cuvinte pentru ca ulterior, ȋn perioada de pubertate sau ca adult, să se transforme ȋn acțiuni.
Comunicarea părinte-copil este extraordinar de importantă chiar dacă iniţial pare banală şi fără sens.
Simpla întrebare cum se simte, este o bază a relaţionării, a deschiderii sufletului. Întrebându-ne copilul
cum se simte atunci când este ajutat, vine ca un exemplu-răspuns la faptele sale, un exemplu categoric că
la fel de bine s-ar simţi şi cel pe care l-ar ajuta el.
Un plus educaţional, este acela de a învăţa copiii să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La
fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale.
Părinţii, cei din mediul de creştere trebuie să le formeze deprinderea de a-şi gestiona şi exprima
emoţiile precum furia sau frica, învăţându-i să-şi exprime furia prin cuvintele de genul „...sunt furios....”
ca apoi să motiveze trăirea emoţională. Încă de mici trebuie ȋnvățați că furia nu trebuie exprimată prin
acţiuni, să evite total violenţa.
Dacă un copil vede că obţinerea unui lucru, a unui favor se face prin stări emoţionale extreme
(trântit, ţipat, plâns.s.a), atitudinea lor nu trebuie încurajată şi explicat concret atitudinea nepotrivită. De
asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile afective, deoarece copiii îşi dezvoltă o serie de
instrumente. Dacă au nevoie de atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie
obraznici pentru a putea atrage atenţia.

463
 Asumarea responsabilităţilor începe mai întâi ca un joc, prin strângerea jucăriilor, ca apoi
responsabilitatea să crească treptat. Pornind de la strângerea jucăriilor, se continuă cu aşezarea mesei, cu
îmbrăcatul singuri, cu încălţatul, ajungând la final ca părintele să fie doar observator nu îndrumător.
Părinţii foarte ocrotitori sau prea critici le transmit mesaje greşite, cum că nu sunt în stare să facă
anumite lucruri, fapt care poate duce la apariţia inhibiţiilor, finalizând prin aceea că micuţul ajunge să nu-
şi mai asume nicio responsabilitate din dorinta sau teama că nu fac bine nimic.
Înainte de a educa un copil, trebuie educaţi părinţii care trebuie să conştientizeze că respectul se
câştigă nu se impune şi pentru a „beneficia” de copil care să aibă cei 7 ani de acasă trebuie să-l respecţi şi
să te adaptezi la nevoile lui fundamentale şi să-i acorzi toată încrederea.
Nimic în viaţă nu-i mai important decât educaţia ghemotocului în care pui suflet şi trudă.
Cei 7 ani de acasă nu se sfârşesc odată cu împlinirea fizică a vârstei biologice de 7 ani, ci se încheie
odată cu ultima suflare.
Adult fiind, îmi completez cei 7 ani de acasă în fiecare zi prin comportament, atitudine!

464
 FAMILIA - CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ - O PROVOCARE!

Înv. Costina Mariana

Școala Gim. „ Sfânta Varvara” Aninoasa -Hunedoara
După decembrie 1989 majoritatea mamelor, care au rolul primordial în cei șapte ani de acasă, au
continuat să se găsească la locurile de muncă, iar prezența rudelor ajutătoare, a bunicilor, mătușilor și
unchilor a fost și este și ea în scădere, deoarece chiar noțiunea de familie tinde să-și piardă vechile
valențe. A apărut mai apoi, cu grave consecințe în creșterea și mai ales formarea copiilor, plecarea a
milioane de români, la muncă, peste hotare. Astăzi, cei șapte ani de acasă, preluați în parte și de sistemul
incipient de învățământ, se afla în impas, iar acest fenomen este accentuat și de evoluția rapidă a
umanității, ca și de problemele pe care aceasta le-a generat. Uneori părinții, mai ales cei cu o pregătire
nedesăvârșită,și mulți din păcate, se găsesc în dificultate atunci când trebuie să le transmită copiilor chiar
și învățături elementare, ceea ce duce la o scădere a prestigiului lor față de cei mici, dar pe de altă parte și
la o maturizare mai grabnică a acestora.
Lipsa celor șapte ani de acasă se resimte însă la cei care n-au trecut prin această etapă a vieții sau au
beneficiat de ea doar parțial, dar și de întreaga societate. Au apărut și apar tineri siguri de ei, cu învățătura
la nivelul lumii, descurcându-se uneori uimitor prin „hățișurile“ vieții, dar care au intrat în viață lipsiți de
temelia formativă a celor șapte ani de acasă, care sunt ca laptele matern, poate fi înlocuit, dar în paguba
celei mai sănatoase creșteri a celui în cauză. Întreaga societate se resimte, căci comportamentul acestor
tineri vine, nu rareori, în contradicție cu buna creștere tradițională, ei fiind lipsiți de învățăturile
primordiale, dar mai grav este și faptul că cei șapte ani de acasă au și rolul de a duce la realizarea legaturii
dintre generații, de a asigura un echilibru și o continuitate.
Uitând că ei înșiși au fost crescuți și îngrijiți de cei astăzi maturi ori vârstnici, mulți tineri se
comportă cu lipsa de considerație și respect, ca și cum lumea a început cu ei, dau sentințe și condamnă
lucruri pe care nu le cunosc sau nu le înteleg pe deplin. În locuri publice, comportarea zgomotoasă ca și
cum ar fi singurii pe lume și același lucru în automobil, în trafic, sunt, de asemenea, efecte ale lipsei celor
șapte ani de acasă. Cedarea locului într-un mijloc de transport de către un tânar către un vârstnic sau o
femeie se constată extrem de rar. Iată numai câteva exemple ale unei purtări care arată limpede că cei care
au astfel de comportamente n-au trecut prin filtrul celor șapte ani de acasă.
Familia a fost, dintotdeauna, apreciată ca fiind o importantă instituție socială, pentru multiplele
funcții pe care le îndeplinește. Rolul ei în formarea structurilor de bază ale personalității copilului este
hotărâtor.Fiecare individ evoluează pe baza moștenirilor ereditare, iar din punct de vedere formativ, în
special în domeniul moral, caracterul și conduita generală poartă amprenta climatului familial și a
influențelor primare.Climatul familial este locul unde începe să se formeze personalitatea fiecăruia dintre
noi; „ familiile sunt necesare pentru că personalitatea umană nu este născută și fiindcă ea trebuie
construită”( T. Parson). Cele mai multe studii de specialitate recunosc rolul important pe care îl are
climatul familial în dezvoltarea personalității individului. Uneori familia acționează în direcție pozitivă
stimulând acest potențial, alteori acțiunea sa are un caracter negativ, blocând dezvoltarea acestuia.
Astfel în familie un copil ar trebui să învețe :
1.Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi
urmeze scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră
extraordinară la temelia caracterului său.
2.Bunătatea: una din primele lecţii pe care trebuie s-o învețe un copil este să nu râdă niciodată de
nimeni. Să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de
grijă.
3.Să nu invidieze: cunoaşteţi adulţi care reuşesc să aibă o relaţie omenească cu cineva doar atunci
când respectivul este… un pic mai prejos decât ei? Altfel, sunt roşi de invidie. Părinţi, trebuie să fie cu
luare aminte, să nu compare, să nu încurajeze excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să înveţe că
îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din calităţile lui.
4.Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă doar o
mamă vă poate spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai
copilului bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public. Din nou,
pilda comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte.
465
 5.Să nu îşi urmărească doar propriul interes: atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul
celuilalt, să lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi
empatic, i-am dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa! L-am învăţat să semene sămânţă de prieten!
6.Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Un copil trebuie să învețe să-și
stăpânească furia, poftele, dorințele.
7.O gândire optimistă : iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte
optimismul, copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm
măcinaţi de gânduri rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi puiul nostru în
timp.
Lecţiile acestea enumerate mai sus nu le-am inventat eu. Le-am învățat de la bunicii mei, apoi de
la părinți, ni le-au reamintit profesorii noștri, iar noi avem obligația morală să le transmitem mai departe
copiilor și elevilor noștri.
Ar fi fost de ajuns să spun că lecţia esenţială a celor şapte ani de-acasă este să îi învăţăm pe copii
ce e dragostea, dar pentru asta, nu-i aşa, e nevoie de o viaţă întreagă. Încerc de patru ani să fac acest lucru
și mă sperie gândul că mai am un an cu această promoție de elevi și nu o să reușesc.

Bibliografie:
1.Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2.Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
3. Michiela Poenaru, „Cei șapte ani de acasă. Codul bunelor maniere pentru copii”, Editura
ePublishers, 2009

466
 Cei șapte ani de acasă

Prof. Înv. Primar Costolaș Andreea - Ioana

Școala Primară nr.1 Roit, jud. Bihor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea
în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău..
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu
poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde
atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e
bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să
fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor.
Educatia copilului are la baza o serie de reguli care formeaza ansamblul educational. Fie ca este
vorba despre viata de acasa, fie ca vorbim despre educatia de la gradinita sau scoala, copilul trebuie
invatat sa inteleaga si sa respecte regulilele de comportament sau de interdictiile pe care i le stabilesc
parintii sau educatorii. Fiecare parinte are o serie de reguli si incearca sa le aplice cand e vorba despre
educatia copilului sau.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
467
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

Bibliografie:
1. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 ;
2. www.desprecopii.com
3. www.didactic.ro

468
 Importanţa celor şapte ani de acasă

Prof. înv. gimnazial, Costrăş Ana- Alina

Școala Gimnazială Rotunda, Liteni
Motto:
,,Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Cei şapte ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului.
Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem
cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite
situaţii, iar tatăl este prea dur, copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri
împărţite.
Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
,,mulţumesc”, ,,te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de
acasă.
Educaţia primită în cei şapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la trei ani, la cinci sau la şapte ani. dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de
politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin
imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Regulile de comportament și educație oferite în primii şapte ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.
469
 Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să își exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce a
făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne implicăm
și devotăm, iar cei şapte ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

470
 COPII FĂRĂ VINĂ
CEI SAPTE ANI DE ACASA

Prof. înv. primar Cotet Gheorghita

Colegiul National „Ionita Asan”- Caracal- Olt
Dascăle- cunoaşte, înţelege copiii şi vei deveni pentru ei „ lumina care zideşte”!

Cand vorbim despre „cei sapte ani de acasa” ne gandim la educatia pe care copilul o primeste de
la parinti, la formarea personalitatii si comportamentului copilului pana merge la scoala. Cand spunem ca
un copil are cei sapte ani de acasa ne gandim la un copil bine crescut care stie sa salute, sa spuna
multumesc, te rog, care se comporta cuviincios cu cei de varsta lui si cu adultii.
Acasti ani i-am primit la vremea noastra si ar trebui sa-i dam mai departe, ar trebui sa reprezinte
ceva ce nu moare- sa mearga mai departe odata cu timpul. Se pare ca o za din acest lant s-a rupt...
Dascalii din ziua de azi traiesc o realitate, educând o minoritate ce tinde sa devina majoritate , de
copii insingurati-copiii ramasi ,,singuri ”pentru ca parintii au plecat in strainatate sa le asigure viitorul
material. Dascalul trebuie sa preia si rolul parintelui si al psihologului si sa devina partener al copilului.
Poate ca de putine ori ne gandim la copii cu toata seriozitatea si pierdem din vedere ca lumea lor nu
e lumea noastra. Poate ,la varsta maturitatii nu am inteles ce pierdem cand am inceput a pierde copilaria .
Noua,adultilor ,coplesiti de grijile zilnice, ne este tot mai greu sa ne aducem aminte cum vedeam
lucrurile prin sufletul copilului care am fost .Bucuriile simple ,asa cum le au copiii ,bucuriile din mai
nimic , le simtim din ce in ce mai rar la noi .Si cand ne intoarcem din cand in cand in lumea copiilor ,,ne
jenam” sa fim cu adevarat naivi ,sentimentali ,asemenea lor.
Profesiunea de dascal este o profesiune vocationala ,care implica o anumita stare de spirit ,de
voiosie, de entuziasm ,de bunatate intr-un cuvant-tinerete sufleteasca
Dascalul ar trebui sa fie ,,un om fericit”sa aiba puterea de a lasa dincolo de poarta scolii necazurile
si grijile ce pot interveni in viata fiecarui om sa reuseasca sa se integreze in viata clasei ,cu preocuparile
nevoile si aspiratiile ei.
Apropierea de elevi este adevarata cheie a succesului scolar .Cunoscand copilul sub toate aspectele,
mediul in care traieste ,modul de viata familial pana la cele mai intime preocupari sau ganduri ale lui,
putem sa descoperim posibilitatile sale intelectuale si morale ,trasaturile de caracter ,astfel incat sa le
cultivam pe cele pozitive si sa le franam pe cele negative .
Cheia rezolvarii multor probleme cu care se confrunta copiii sta in familie.In intentia sa de formare
a personalitatii copilului , scoala pune accent pe formarea unui parteneriat familie-scoala ,dar viitorul
sumbru arata existenta ,de fapt, a unui singur parteneriat viabil ,dascal-elev ,in conditiile in care familia
exista doar in acte .Copiii singuri ,ai caror parinti sunt plecati in strainatate , se maturizeaza prea devreme
,ei preluand problemele adultilor .E greu sa-si pastreze copilaria in conditiile in care ,un copil venind de la
scoala e intampinat poate de niste bunici coplesiti de batraneti si nevoi ,poate de niste matusi si unchi
prinsi in problemele unei vieti grele , sau poate niste vecini care le sunt straini cu totul si nu-i inteleg sau
poate sunt asteptati doar de fratii mai mici pe care trebuie sa-i ingrijeasca .
Oricat de concentrati am fi asupra materiei pe care trebuie sa o predam ,nu trebuie sa trecem cu
vederea tristetea din ochii unor copii .De regula cand un copil creeaza probleme la scoala ,ceva nu este in
regula acasa .El devine uneori agitat , alteori absent in timpul orelor .
In zadar le cunoastem bine greselile de scriere sau de calcul ,daca ne vor ramane necunoscute
interesele , dorintele si sentimentele lor .
In etapa micii scolaritati ,datorita particularitatilor de varsta, dezvoltarea pe latura afectiva este mai
puternica in raport cu dezvoltarea pe latura rationala .De aceea se impune apropierea invatatorului de
copil cu dragoste ,pentru a evita orice cuvant ,orice afirmatie care ar putea jigni catusi de putin
personalitatea.
Copilul este extrem de receptiv si sensibil ,iar pentru a ajunge la sufletul lui e necesar sa-i oferim
posibilitatea sa se exprime ,sa-si deschida poarta spre lumea lui interioara .
Orice copil simte cand este privit cu incredere , cu dragoste si cand nu ,de aceea reactia lui fata de
cei ,,mari”este diferita .Stiind ca are alaturi un prieten,,un partener in dascalul sau ,copilul va capata
putere de munca ,va trece mai usor peste problemele pe care le are , poate , in familie.
471
 Daca la scoala nu gaseste intelegerea necesara ,ce vina poarta elevul pentru insuccesul sau ?
Ca dascal ,ca partener ,trebuie sa ne aplecam inima si urechea la tot ce doresc sa ne spuna in
nevinovatia lor de copil ,sa ni-i apropiem mai mult pentru a intui ce se intampla cu elevul in fiecare
moment ,sa-l ajutam pentru depasirea dificultatilor la timpul potrivit .Procesul instructiv educativ ar trebui
sa se desfasoare intr-o atmosfera bazata pe raporturi de incredere, ratiune ,demnitate ,apropiere sincera de
elevi si prin exemplu personal .
Incepand din primii ani de viata copilul preia de la cei din jur atitudini,gesturi ,limbajul ,exemple de
comportament (pozitive sau nagative) .
Este o reactie de imitatie .O data cu trecerea timpului ,cand copilul este capabil sa discearna intre
bine si rau ,isi alege modele preferate si cauta sa se indentifice cu ele .Ca dascali este important sa ne
straduim sa fim intr-adevar modele pentru elevii nostri ,prin competenta ,seriozitate ,daruire ,rabdare,tact,
intelegere, adica prin intreaga noastra comportare .
Parintii ,plecati la munca in strainatate , ar trebui sa inteleaga ca scoala nu-i poate substitui in rolul
pe care il au in raport cu propriii copii .Dascalul nu poate suplini lipsa de autoritate a unor parinti prin
batai, amenintari, sanctiuni etc .Nu poate suplini nici afectivitatea de care au nevoie copiii atunci cand se
afla in sanul familiei .
Exista oare pe lume alte fiinte care marita o mai mare si neconditionata iubire ?Exista oare pe lume
o investitie mai sigura decat cea in copii ,in dezvoltarea si promovarea inteligentei lor ,a sentimentelor lor
?
Exista dragoste pentru adevar pentru putere ,pentru progres ,pentru civilizatie si confort ,pentru
natura pentru animale etc si nu este deloc rau!Dar cine produce si promoveaza valorile materiale si
spirituale ? Si, mai cu seama, pentru cine ?
Educatia este cea mai de calitate haina pe care un om o poate imbraca, iar haina a fost
cumparata din banii stransi in cei sapte ani...

472
 Importanța celor șapte ani de acasă

Prof. înv.primar Cotos Maria

Școala Gimnazială Brodina
Părintii sunt cei care oferă copilului ceea ce este cunoscut generic drept cei șapte ani de acasă. În
realitate nu mai sunt șapte pentru că de foarte mici sunt incluși în diferite forme educaționale, dar rămâne
ideea de la bază acestei expresii, și anume că din familie se învată normele de conduită, familia este
mediul în care deprinde principalele reguli de bună purtare, mai mult prin imitare, decât conștient,
urmând ca școala sau alte medii educaționale să consolideze normele deja deprinse. Scopul este de a avea
copii bine pregătiti care să-si găsească un loc cât mai bun într-o lume din ce în ce mai competitivă. De
părinti depinde buna creștere a copilului. Importantă este preseverența acestora, astfel eforturile sustinute
nu vor întarzia să dea roadele mult așteptate.
Cei șapte ani de acasă contribuie la formarea personalităţii şi comportamentului copilului. Când
spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să
spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele
maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Dar educaţia primită în cei
șapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a
copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui
comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi
înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de
părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi
asumarea regulilor de comportament. Este necesar să fixăm si limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială, ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De
aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este
eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai
bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să
stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Parintii trebuie să vegheze
pentru ca copii lor să capete un ansamblu de trăsături morale și intelectuale necesare formarii unei
personalitati superioare. Educarea lor trebuie sa fie dirijată spre obținerea modificarilor de caracter
favorabile unei comportari superioare individuale și sociale. De aceea părintii trebuie să lupte pentru ca
orizontul moral și intelectual al copilului sa fie în continuă lărgire. Copilul nu trebuie considerat ca o
statuie care are un loc fixat, din care nu mai poate fi schimbată. El trebuie să fie activ și adaptabil, iar
părintii au datoria permanentă de a-l face să progreseze, să se perfectioneze și să-și mărească mereu
valoarea umană.
Formarea personalității la copil este dependentă de inteligența lui, de gusturile și elanurile lui, de
instructajul primit anterior în familie.

Michiela Poenaru, Ghidul bunelor maniere pentru parinti, Editura digitala, 2008

473
 Rolul familiei în educarea copilului

Prof. drd. Covaci Aurina

Liceul Tehnologic Nr. 1 Dobrești Bihor
Influența pe care o exercită familia asupra copiilor este multilaterală și deosebit de adâncă. Cea mai
însemnată parte dintre cunoștințele referitoare la natură și societate, deprinderile de igienă, precum și cele
de comportare estetico-morală, copilul le datorează familiei. Deseori urmele acestei educații rămân de-a
lungul vieții. Intensitatea influențelor educației primite în familie se traduce prin plasticitatea deosebită a
scoarței cerebrale la micii copii, lucru care permite imprimarea deosebit de adâncă și păstrarea
îndelungată a acestor influențe, prin durata experienței însușită în familie.
Familia a avut și are încă un rol imens în educația morală a copiilor. În familie se formează, încă
înainte de intrarea copilului în școală, cele mai de seamă deprinderi de comportare morală: respectul față
de părinți și de alți oameni, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și în atitudini, ordinea în
păstrarea lucrurilor, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate, etc. Exemplul personal al părinților și
îndrumarea permanentă a comportării copilului sunt principalele mijloace care ajută la realizarea acestor
sarcini.
În familie copiii își formează și noțiuni morale și sentimente morale. Părinții îi învață pe copii să
aprecieze comportarea semenilor și pe a lor proprie, le spun ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e
nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportare. Noțiunile acestea deși au o bază intuitivă îngustă totuși îi
ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportării celor din jur și a sa proprie.
Cultivând dragostea copilului față de familie, față de satul (orașul) în care trăiește și față de
împrejurimile acestuia, organizând plimbări în mediul apropiat spre a-i cunoaște frumusețile, participând
la manifestări cultural-artistice se pun temeliile educației patriotice a copiilor.
Atmosfera afectivă din familie (dragoste și atașament, devotament și spirit de sacrificiu) nu poate fi
creată în școală. Această atmosferă deschide adânc sufletul copilului la îndrumările date de părinți.
Familia are posibilitatea să cunoască mai adânc pe copil și poate să țină seama în mai mare măsură
de particularitățile lui individuale, în toate laturile educației. Educația în familie se desfășoară mai mult
individual, deci pot fi urmărite exact consecințele fiecărei măsuri educative, evoluția copilului sub orice
aspect, dificultățile pe care le întâmpină.

474
 IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE ACASA

Prof. Coviltir Georgeta-Daniela

Scoala Gimnaziala Andreiasu de Jos
Jud.Vrancea
Inca de la nastere, fiecare etapa din viaţa copilului afecteaza mai mult sau mai putin dezvoltarea lui
afectiva, motrica şi intelectuala.
In primele luni de viata pentru o dezvoltare buna a copilului trebuie sa-i satisfacem nevoile
immediate (mancat,somn).Copilul doreste sa fie purtat in brate pentru a vedea mai multe lucruri,a explora
deoarece mama este inalta si el are o alta viziune asupra lucrurilor din bratele ei,deci nu e bines a il
refuzam mereu.
Daca copilul este curios sa descopere ce contine sifonierul cu haine sau dulapul cu vase este bine
sa-l lasam sa vada, bineinteles supravegheat,si isi va pierde interesul,daca blocam usile, el va devein tot
mai curios si va incerca mereu sa vada ce ascundem acolo.
La varsta de 2-3 ani copilul este in perioada in care imita si repeat tot ce aude deaceea este bines a
nu fie certuri in familie iar parintii sa discute politicos formandui astfel copilului deprinderea de a se purta
cuviincios
Copilul nu trebuie sufocat cu dragoste sa nu fie lasat sa faca nimic singur pentru ca atunci va crede
ca nu este instare sa faca nimic fara mama,nici macar sa bea apa,dar nici sa fie lasat in voia sorti asfel
incat copilul sa nu fie ajutat si a fie lasat sa planga mult pentru ca atunci va dezvolta o” raceala” fata de
parinti.Copii care au frati sau surori mai mari sunt mai sociabili,invata mai bine,deoarece diferenta mai
mica dintre ei si frati ii fac sa inteleaga mai bine cum trebuie sa vorbeasaca si sa se comporte
Cand un copil face o criza intrun magazine pentru a i se cumpara o jucarie sau ceva dulce parintele
nu trebuie sa ii cumpere acel lucru ,ci sa il i-a sa ii explice frumos de ce nu poate avea acel lucru fara sa il
bata. Daca ii cumparam mereu copilului tot ce vrea pentru a preveni aceste crize, aceste crize se
transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung.
La varsta de 3 ani copilul invata formulele de adresare care I se vor intipari bine in minte si cu greu
se vor schimba. Sunt copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu
“dumneavoastră”, tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor doar “tu“.
Pe la varsta de patru ani copilul intra in perioada “de ce?”.Este bine sa raspundem cat mai multor
intrebari de genul acesta,deoarece chiar daca copilul nu intelege in totalitate toate explicatiile,el este la
varsta in care inmagazineaza foarte repede orice informatie si isi dezvolta inteligenta dar isi dezvolta si un
anumit respect fata de parinti care stiu atat de multe si va vrea pe viitor sa stie si el la fel.

475
 Importanța celor 7 ani de acasă

Cozma Ioana- Alexandra

Cei 7 ani de acasă reprezintă educația din acei mulți ani care urmează. Cei 7 ani sunt esențiali
pentru formarea și dezvoltarea viitorilor oameni, care la rândul lor vor avea de educat alți oameni. De
acești 7 ani de acasă depinde viitorul nostru.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Nu doar părinții sunt cei care îi educă, ci și restul familiei, profesorii, educatorii, biserica, și
societatea în general. Prin cei 7 ani de acasă se demonstrază și relația care a fost în acea familie. Părinţii
sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent
certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în
familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Din păcate, trăim într-o perioadă în care părinții nu mai au timp pentru copiii lor, nu pot să le ofere
cei 7 ani de acasă care sunt necesari. Părinții sunt tot mai preocupații de situația financiară a familiei și
uită lucruri importante pe care ar trebui să le dea copiilor. Ne mirăm de multe ori când auzim sau vedem
câte se întâmplă în jurul nostru, și totuși nu putem schimba nimic. Nu realizăm că și copilul nostru ar avea
nevoie de mai multă atenție, ar avea nevoie de un exemplu bun pe care să-l urmeze, ar avea nevoie de
familie aproape. Un copil nu are nevoie doar de bani, el nu are nevoie de orice lucru dorește, dar părinții
încearcă să îi ofere tot ce ei nu au avut, dar și-au dorit din lucrurile materiale, însă ei uită că au avut parte
de o educație aleasă din partea părinților, au primit cei 7 ani de acasă și fară să primească toate lucrurile
pe care le-au dorit.
Despre acest subiect se poate discuta foarte mult timp și niciodată nu se va ajunge la o soluție
potrivită pentru toată lumea. Fiecare părinte și familie va continua să își educe copiii cum vor considera ei
că este mai bine. Consider că suntem într-o perioadă în care putem să îmbunătățim educația copiilor,
putem să le oferim acei 7 ani de acasă cu mai multe avantaje față de educația pe care am primit-o de la
părinții noștrii.

476
 ,,CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

Ed. Cozma Ionela Maria

Grǎdinița cu P.N Hondol
« CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ REPREZINTĂ PAȘAPORTUL CARE TE ÎNSOŢEȘTE
ORIUNDE MERGI ÎN VIAŢĂ! «
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face
pianist”(Mihail Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi
descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Mediul în care copilul se dezvoltă psihic și fizic în primii șapte ani de viață se imprimă și se
depozitează în interiorul acestuia ca o condiție de bază care îl va defini ca om pentru tot restul vieții. Cu
alte cuvinte, primii șapte ani de viață pot fi numiți drept o „carte de vizită” sau un album a cărui file vor fi
mereu răsfoite. Cei șapte ani vor fi decisivi în modul de integrare al copilului în societate, în modul de
însușire a valorilor moral-civice.
Dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de agresivitate, impulsivitate, egoism,
copilul va deveni un indezirabil. Iar dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de calmitate,
răbdare, înțelegere, copilul se va putea adapta ușor în orice grup social.
În prima parte a celor șapte ani, copiii tind să imite tot ceea ce văd în jur, astfel orice activitate a
părinților sau a persoanelor din jurul acestora are o mare influență și o consecință totodată. Părinții trebuie
să știe că sunt precum o oglindă în fața copiilor lor, astfel stilurile parentale se reflectă în comportamentul
copiilor lor. Părinții trebuie să fie responsabili, să conștientizeze că în fond ei sunt niște educatori.
În cea de-a doua parte a celor șapte ani, copilul începe să dea dovadă de independență, să-și
dezvolte autonomia prin diverse reacții, unele mai bune, altele mai puțin bune. De exemplu: atragerea
atenției prin opoziție, negativism, contrazicere, imitare adulți prin preluarea unor cuvinte sau gesturi,
creșterea gradului de maturizare în gândire sau comportament etc. Este de datoria părinților să
managerieze aceste situații, astfel încât copilul să preia doar elementele corecte, necesare procesului
devenirii ca persoană unică, independentă, funcțională.
Primele deprinderi de formare a personalității copilului în familie constituie suportul dezvoltării
ulterioare. Totodată, în familie se dobândesc primele experiențe de cunoaștere și experiențe de viață.
Familia este prima care contribuie la însușirea limbajului, la formarea deprinderilor de comportament,
elemente esențiale pentru parcursul educativ al copilului din grădiniță. Climatul psihosocial, relațiile
intrafamiliale, nivelul cultural al familiei sau nivelul socioeconomic reprezintă factori determinanți în
dezvoltarea psihofizică a copilului. La grădiniță, copilul vine cu un bagaj bine definit pe care va construi
mai departe și va adăuga alte și alte lucruri. Astfel, familia este un real suport al grădiniței.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite
clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.

477
 Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Ce pot învăța copiii în cei șapte ani?
- deprinderi de autoservire;
- ordine;
- igienă;
- curățenie și exprimarea propriilor nevoi;
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor, pozitive și negative;
- bune maniere și comportament în diverse situații;
- limbaj corect transmis;
- modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător
(este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte, etc);
- consecvența în realizarea unei sarcini;
- concentrarea atenției;
- perseverența în realizarea uneri sarcini;
- alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însusirile dobândite în această perioada devin stabile pentru tot restul vieții:
- spiritul de competiție;
- altruismul;
- cooperarea;
- atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

478
 CEI ŞAPTE ANI DE - ACASĂ!
( Încă e valabilă expresia!)

Prof. Cracană Carmen Garofița

Școala Gimnazială Nr. 1 Concești - Botoşani
,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii
care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a
şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă,
de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald
şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se
realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi,
rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa
caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea
nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede
aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7
culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm
cu energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de
podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării
albastre şi nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul
cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii
care ne luminează sufletele.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este
melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale
Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă
este respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se
,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de
ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă
atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un
lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci
doar o monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi
sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile
parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-
l păstrăm, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară
iertare când a greşit.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă
ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de
Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea
de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de
moş Ene.
Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a
şcolii.
,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a
încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).

479
 Apel către părinți

Cracană Emilia
Școala Gimnazială „Ioan Grigore Teodorescu”
sat Ruseni, com. Borlești, jud. Neamț

„Dragii mei părinți,

Vă mulțumesc pentru că datorită vouă am acum ocazia să cunosc o lume cu totul nouă, o lume în
care sper să pot rămâne până la sfârșitul zilelor la fel de „curat” și de „ alb” cum sunt acum, o lume în
care am convingerea că mă voi bucura de multe experiențe interesante dacă veți ști să mă îndrumați.
Sunt foarte mic, dar sufletul meu știe că dragostea și afecțiunea pe care mi-o veți dărui
necondiționat mă vor ajuta să mă dezvolt normal și echilibrat atât din punct de vedere fizic, dar mai ales
din punct de vedere psihic și intelectual. Vorbiți mereu cu mine, citiți-mi povești scurte, chiar dacă vi se
pare ca la vârsta mea nu înțeleg mesajul! Să știți că în mintea și sufletul meu informațiile se aștern ușor și
sigur. Plimbați-vă cu mine pe afară în fiecare zi, căci aerul curat îmi fortifică organismul, îmi stimulează
respiraţia și îmi întăreşte imunitatea!
Să știți că după vârsta de un an voi avea tendința să imit pe oricine; de aceea controlați-vă fiecare
gest, fiecare cuvânt, aveți grijă de mediul social care mă va forma.
Adresați-vă folosind „cuvintele magice” pe care ulterior veți vrea să la folosesc și eu cât mai des.
Petreceți cât mai mult timp de calitate cu mine! Jucați-vă cât mai mult, explicați-mi cu răbdare regulile
jocului pentru ca mai târziu să știu cum să mă comport, cum să mă exprim, cum să mă disciplinez singur,
devenind încet-încet propriul meu stăpân. Nu încetați a-mi citi povești sau a-mi relata diferite istorioare
căci doar așa la școală voi face dovada unei creativități impresionante și a unei comunicativități utile în
dezvoltarea mea ulterioară.
Învățați-mă regulile de bază ale igienei personale pentru a mă putea bucura de sănătate cât mai
mult timp.
Nu folosiți în educația mea recompense ori pedepse, căci nu vreau să mi se imprime acest stil de
educație; eu vreau să învăț pentru a fi în fiecare zi mai bun decât în ziua precedentă, nu să mă comparați
cu alți copii.
Limitați-mi timpul petrecut în fața televizorului sau a computerului! Lăsați-mă să fiu explorator al
universului în permanentă extindere făcând exerciții alese liber și realizate după ceea ce îmi dictează
personalitatea; astfel, nu doar că îmi pun la muncă inteligența, curiozitatea și imaginația, însă și
caracterul, abilitățile de motricitate și răbdarea.
Pe măsură ce cresc, permiteți-mi să mă implic, după puterile mele, în viața de familie prin a face
ordine în camera mea, a spăla fructe și legume, a-mi pună frumos hainele după ce mă dezbrac și alte
activități care, cu timpul, sporesc în complexitate, ajutându-mă să devin o persoană responsabilă și sigură
pe sine.
Nu mă amăgiți niciodată, fiți corecți cu mine ca astfel să nu îmi dați prilej să învăț să mint!
Dacă vă simțiți binecuvântați pentru că mă puteți ține astăzi în brațe, arătați-I lui Dumnezeu
recunoștință, încercând să fiți părinții inteligenți care nu dau cadouri, ci dăruiesc propria lor ființă, care nu
alimentează doar corpul copilului, ci și (mai ales) personalitatea, care nu se limitează doar la a corecta
greșelile, ci își învață copilul să gândească; fiți acei părinți care nu doar vorbesc, ci care dialoghează ca
niște adevărați prieteni!

Cu nespusă iubire și nețărmurită speranță,

EU, COPILUL”

480
 ,,Importanta celor sapte ani de acasa ,,

Profesor pentru invatamantul prescolar Crenganis Elena-Gabriela

Gradinita nr.1 Buda-Blagesti
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) .
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor.
La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind
mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile
de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel
al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure
că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor
desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei
pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile,
cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului
săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Un exemplu concret il reprezinta derularea cursului de educatie parentala- Sa devenim parinti mai
buni!, derulat in cadrul unitatii de invatamant si in acest an scolar.
In calitate de educator parental am avut placuta surpriza ca toti parintii sa –si exprime dorinta de a
participa la acest curs ,manifestand un interes sporit in ceea ce priveste stabilirea unor reguli , a unui
program care sa cuprinda activitati diverse si nu in ultimul rand modalitati de apreciere si stimulare a
celor mici.
Un lucru semnificativ a fost reprezentat de faptul ca parintii au constientizat importanta timpului
petrecut alaturi de cei mici , fapt care a contribuit la cresterea stimei de sine a copilului, a increderii in
fortele proprii si la o mai buna comunicare intre parinte si copil.
Antrenarea parintilor in activitatile desfasurate in gradinita ,precum si implicarea directa a acestora
( participarea la activitatile demonstrative , prepararea unei prajituri cu copiii, organizarea unor excursii
tematice ) , sunt benefice si constructive stabilirii unor relatii de colaborare si respect intre familie si
cadru didactic.
Dar, inainte de toate consider ca o buna cunoastere a familiei de catre cadru didactic prin efectuarea
unor vizite la domiciliul copiilor, discutii libere cu parintii ,constituie punctul de plecare in stabilirea
relatiilor amiabile familie-scoala.
Un exemplu concret din activitatea cu parintii
Fiind educatoare in mediul rural si locuind in aceeasi localitate am initiat o activitate prin care am
urmarit totodata si creaea unui liant si intre parinti.
Duminica mergeam in vizita la o familie unde veneau si alte 4-5 mamici din apropiere impreuna cu
copiii, dansele stabileau la cine ne intalnim , preparam o prajitura simpla , discutam ,socializam .
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”
pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi,
dornici să înveţe, să descopere lumea.

481
 Educația în primii șapte ani de viață

CRENICEAN LORENA EMANUELA

Cu toate că primii șapte ani din viața noastră nu reprezintă mai mult decât, aproximativ, a zecea
parte din ea, frecvența cu care este pomenită această parte, în restul existenței noastre, o fac primordială.
Studii nenumărate efectuate în ultimii ani în multe și diferite domenii legate de această perioadă au
reușit să evidențieze importanța majoră a acestor ani în dezvoltarea armonioasă a individului, nu doar din
punct de vedere fizic, psihic și intelectual, ci mai ales moral. Dobândirea trăsăturilor de caracter este
pregnantă în anii aceștia. Aceasta adeverește vorba transmisă din strămoși „Are/ N-are cei șapte ani de-
acasă!”
În contextul actual, cei șapte ani de acasă (perioadă pe care copilul o petrecea în familie înainte de
începera școlii) s-au scurtat. Copilul ia contact mult mai devreme cu alte persoane (bonele, personalul
creșelor și grădinițelor) care își lasă amprenta în mare măsură asupra lui. Timpul petrecut de copil făra
părinți devine uneori mai mare decât cel petrecut cu ei. Părinții trebuie să țină cont de influența pe care o
are cel alături de care își petrece copilul timpul, acesta fiind în perioada în care observă și imită. De
asemenea, să nu uite că dascălii sunt musafiri invitați, adevărații dascăli sunt părinții. Prioritar pentru
părinți este să fie dascăli pentru copiii lor (ceea ce implică o educație dobândită) dar și o alegere selectivă
a dascălilor implicați în dezvoltare copilului.
Revenind la afirmația: „Are/ N-are cei șapte ani de acasă” , cu toții știm că aceasta nu este folosită
atunci când ne referim la fizicul unei persoane, nici atunci când se au în vedere capacitățile sale
intelectuale, ci atunci când este evidențiat caracterul acesteia. În trecut, apartenența unei persoane la „o
familie bună” era o garanție pentru intrare în anumite școli, case, familii, instituții, probabil datorită și
faptului că se cunoștea importanța influenței anilor petrecuți în „familia bună” asupra întregii existențe a
acesteia.
Modelarea caracterului în primii ani de viață este decisivă și influențează, ulterior, o multitudine de
aspecte pe întregul ei parcurs. Trăsături de caracter ca: cinstea, curajul, tenacitatea, bunătatea, mila,
dreptatea, iubirea, răbdarea, iertarea, etc. au fost pentru mulți rampe de lansare în diferite domenii pentru
realizări deosebite fie pe plan material, fie profesional, fie sportiv, fie civic, fie spiritual. Lipsa acestora a
fost și este, după cum vedem zilnic în prezentările mass-media, un prilej continuu de eșecuri, depresii,
sinucideri, chiar dacă realizările materiale sau intelectuale sunt fabuloase.
Un exemplu demn de urmat pentru un copil în formare face mai mult decât o mie de cuvinte și a
putea spune: „fă doar ceea ce fac eu” este cea mai eficientă metodă în implementarea trăsăturilor pozitive
de caracter în copil, în primii șapte ani de viața, ani care vor avea ecou tot restul vieții fie și numai
datorită expresiei: „CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!”

482
 IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof.înv.preşc. CRIŞAN RALUCA

ŞCOALA GIMNAZIALA STOENEŞTI-OLT
Sunt copil şi vreau să pornesc în viaţă,
Dar ce-nseamnă să am “şapte ani de-acasă”?
Îl întreb pe tata când soseşte seara,
N-are timp să-mi spună că-i gata mâncarea.
“ -Du-te tu mai bine, să-ţi explice mama!”
O întreb pe mama când masa o strânge.
“- O să vezi tu singur când OM vei ajunge!”
Rămân dus pe gânduri…cum să plec în lume
Şi să ajung OM când nimeni nu-mi spune
Ce cale să iau,lungă sau întoarsă,
Că să ştiu că am ŞAPTE ANI DE –ACASĂ?
Maria Tudorache

Lumea contemporană, nu numai prin ritmul rapid impus schimbării, ci şi prin complexitatea ei, prin
noutăţile pe care le realizează şi le prognozează, pune în faţa oamenilor de toate vârstele noi şi noi
probleme de ordin economic, cultural, ştiinţific etc. Acestei societăţi trebuie să-i facă faţă copilul de astăzi
şi familia sa. Educaţia, sub toate formele ei, este chemată să găsească soluţii prin care omul să se adapteze
rapid şi eficient la societatea viitorului. Cunoaşterea particularităţilor dezvoltării personalităţii, a factorilor
care contribuie la desăvâr-şirea acesteia, a problemelor pe care le ridică ea, contribuie în mare măsură la
găsirea unor soluţii adecvate.
Familia oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de
conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar satisfacerii trebuinţelor şi dorinţelor sale.,, Pecetea pe care
părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual-moral al personalităţii propriilor copii se menţine
toată viaţa” (M.Golu).
Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii nu numai prin faptul că ea este
primordială şi se menţine pe toată durata vieţii (cu intensităţi diferite), dar şi prin faptul că familia
mediază şi condiţionează comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale, în special cu
şcoala.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin
acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii
familiei, precum şi prin climatul psiho-social existent în familie. Modelele de conduită oferite de părinţi-
pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare- precum şi climatul socio-afectiv în care se exercită
influenţele educaţionale (,,cei şapte ani de acasă”) constituie primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. În urma cercetărilor s-a ajuns la concluzia că
stimularea intelectuală în primii ani de viaţă, climatul emoţional stabil din mediul social apropiat (familie
de cele mai multe ori), încurajarea şi suportul parental continuu sunt factori determinanţi în dezvoltarea
personalităţii copilului.
10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani
1. Învaţă-l să se poarte frumos!: bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului.
2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el! – comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii.
4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile!- începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi
treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie! – permite-i copilului să socializeze, să se distreze, să se relaxeze,
dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în niciun fel de copil! – (fizic, emoţional, verbal) evită educaţia cu ,,palma la fund’’ şi
concentrează-te pe disciplina pozitivă.

483
 7. Învaţă-l să-şi exprime emoţii şi sentimente! – numai aşa va reuşi să rezolve conflictele pe cale
paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.
8. Învaţă-l să spună mereu adevărul! – şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la
părinţi.
9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! – Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de
acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! – Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de
performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu-i pune porecle şi spune-i
zilnic că îl iubeşti!
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

484
 ,,CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ”

PROF.ÎNV.PREȘCOLAR: CRISTEA ADELA

GPN NR.2 UNIREA
Specialistii in psihologia copilului au afirmat ca parintii nu acorda importanta necesara educatiei
copilului. Un tanar are nevoie sa isi cunoasca propria personalitate si sa fie constient de pozitia pe care o
ocupa in societate. Prin intelegerea exacta a elementelor care contribuie la dezvoltarea unui copil parintele
poate sa controleze modul in care acesta isi formeaza personalitatea.
Parintii trebuie sa raspunda nevoilor copiilor, in special cele emotionale, care se concretizeaza in
dorinta de a fi ascultati, ingrijiti si apreciati. In functie de varsta si nivelul de dezvoltare al acestuia,
atitudinea parintilor trebuie sa fie corespunzatoare.
Acesta trebuie sa ii cunoasca bine comportamentul si sa ii inteleaga starile. Fie ca este obosit sau ii
este foame, s-a lovit sau are nevoie de atentie, bebelusul are nevoie de ingrijire continua.
Pentru a putea percepe sentimentele copilului, parintele trebuie sa fie capabil sa transmita propriile
lui emotii. Uneori este greu sa intelegem dorintele celor mici si explicatiile lor nu ne lamuresc. O analiza
mai atenta a situatiei, a mediului in care traiesc, a pasiunilor lui sau a persoanelor cu care interactioneaza
ne poate lamuri. Chiar daca sunt sinceri, acestia trebuie sa fie stimulati sa-si marturiseasca gandurile.
Educatia copilului este o provocare pentru orice parinte. Daca invatam sa facem o reprezentare clara
si complexa a telului pe care vrem sa il atingem atunci situatiile pot fi mai simplu de abordat. Greselile nu
trebuie sa ne descurajeze. Mai devreme sau mai tarziu vom ajunge sa ne intelegem copiii si sa le acordam
sprijinul necesar. Experienta ne ajuta sa devenim parinti mai buni si sa preluam exemple din propria
educatie.
Lumea nu este perfecta si nici noi nu suntem parinti perfecti. Trebuie sa avem grija sa nu
transmitem frustrarile si nemultumirile noastre. Defectele noastre trebuie sa fie exemple negative pentru
copil iar calitatile noastre sa constituie un model demn de urmat. Ideea principala este sa determinam
sursa nemultumirilor care ne afecteaza si sa ne controlam atitudinea. Echilibrul este trasatura perfecta care
defineste educatia copilului.
Dilema cu privire la cat de corect este realizata educatia unui tanar a fost dezbatuta de foarte multi
psihologi. Parerea comuna este aceea ca fiecare cuplu trebuie sa aplice metodele care se potrivesc
personalitatii copilului. Nu exista o lege stricta ci doar sfaturi care trebuie mai intai analizate si apoi
aplicate.
Familia promoveaza diferite valori care sunt transmise celor mici si care, la randul lor, le vor
transmite familiei pe care si-o vor intemeia. Copiii nu au nevoie de parinti ideali; ei isi doresc ca acestia
sa le reflecte dorintele si sa le inteleaga nemultumirile, sa ii ajute cand sunt nelamuriti si sa ii aprecieze
atunci cand merita. Schimbul reciproc de opinii pune bazele unei legaturi sincere intre parinti si copii si ii
ajuta sa se cunoasca mai bine.
Este esential sa constientizam ca esecurile noastre constituie un motiv de a ii incuraja pe tineri sa
lupte pentru atingerea telurilor si sa nu isi paraseasca niciodata idealurile. In ciuda eforturilor noastre,
exista situatii care ne depasesc dar care ne ajuta sa realizam ca, uneori , dezamagirile ne transforma in
oameni mai puternici. Mediul pe care il asiguram copiilor nostri este oglindirea dorintelor si aspiratiilor
noastre.
Parintii trebuie sa se concentreze asupra modului in care se desfasoara comunicarea in familie,
asupra felului in care copilul isi manifesta interesul sau dezinteresul cu privire la propunerile sau regulile
care se aplica in casa. Trebuie sa isi lase nemultumirile deoparte atunci cand discuta cu fiii lor si sa isi
canalizeze intreaga atentie asupra lor. Orice cuvant spus acestora transmite nu doar ideile parintilor ci si
sentimentele lor

485
 Rolul adultului în primii ani de viaţa a copilului

Educ. Cristea Ene Ileana

Gradinita cu P.N. ’’Prichindel’’’
Loc.Cuza –Voda ,Galati
Este adevărat, devii părinte atunci când copilul se naşte şi/sau atunci când numele tău este înscris pe
certificatul său de naştere. Ar fi o greşeală să ne limităm doar la atât. Părinţi devenim cu fiecare moment
petrecut alături de copilul nostru, cu fiecare moment pe care îl trăim în absenţa sa, dar cu gândul la el. Ne
este util să recunoaştem cu toţii că părinţii cresc copilul, însă copilul este în egală măsură cel care „îşi
creşte“ părinţii: fiecare (mamă, tată sau copil) creşte şi se dezvoltă în funcţie de celălalt. tău este înscris pe
certificatul său de naştere.
Relaţia dintre copil şi părinte este definită ca una de dependenţă, sensul de derulare a acestei relaţii
fiind cel de a oferi copilului stimulii necesari dobândirii independenţei. Mulţi sunt aceia care spun despre
copil : „este mic, ce înţelege el?!“ Este adevărat, copilul este mic, însă nu şi incapabil. Are nevoie de
sprijin pentru a creşte şi pentru a se dezvolta, pentru a-şi repera abilităţile şi pentru a-şi dezvolta
competenţele. Pe măsură ce un copil dobândeşte abilităţi, părintele trebuie să poată şi să ştie să se retragă
din demersul său protectiv şi să îl ajute pe copil să şi le consolideze.
De exemplu: pentru a putea merge, sugarul are nevoie de susţinere fizică şi nu numai. Căci el are
nevoie de încrederea că dacă va cădea, va fi susţinut, că va fi în siguranţă şi că nu va dezamăgi pe nimeni.
Treptat, copilul va învăţa să meargă şi va renunţa singur la mâna care îl sprijină.
Apoi, va avea nevoie doar să ştie că părintele este în apropierea sa, pentru a avea către cine să se
îndrepte în cazul în care se va simţi în nesiguranţă. Pe parcursul acestui proces, părintele trebuie să-l pună
pe copil în situaţia de a experimenta şi de a alege, dându-i ocazia să îşi cunoască limitele şi competenţele,
să îşi construiască un set de valori.
Transpus în viaţa de zi cu zi, acest lucru înseamnă că nou-născutul să fie alimentat la cerere, copilul
mic să aibă libertatea de a alege cu ce se îmbracă azi, cu ce jucărie se joacă, cu cine se joacă, când
doarme, iar adolescentul la ce cursuri doreşte să se înscrie, ce muzică ascultă sau cum îşi tunde parul. De
asemenea, înseamnă ca fiecare copil să ştie care sunt reperele şi regulile familiei şi cele ale comunităţii în
care trăieşte şi, prin extensie, care sunt valorile morale.
Roluri parentale
Primele relaţii ale copilului sunt cele pe care le are cu mama sa sau cu persoana care îi satisface
nevoile de bază. Comportamentul copilului este condiţionat de comportamentul, stilul de relaţionare al
adultului care îl îngrijeşte. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară
împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea
socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. Triada mamă – copil – tată oferă copilului posibilităţi de a se
defini pe sine, prin jocul comparaţiilor, al imitaţiilor, al rivalitatilor, de a-şi însuşi modele la care se poate
referi în mod constant în devenirea sa ca adult.
Acest cuplu (copil–mamă) se realizează schimburi interpersonale şi calitatea relaţiei depinde în
mare măsură de sensibilitatea adultului, de interacţiunile iniţiate de copil sau de către părinte, de
comportamentul copilului, de răspunsul la stimuli.
Părinţii sunt primii educatori deoarece:
• ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a
vieţii;
• familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viaţă al familiei este
principalul reper în viaţă al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei;
• comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului,
formarea personalităţii lui.
Modul în care fiecare părinte înţelege şi îşi poate asuma rolul de părinte,
mamă sau tată, depinde de foarte mulţi factori:
• factori culturali, suportul familiei extinse sau suportul social, condiţiile
economice ale familiei;
• tipul de relaţie (modelele de interacţiune) a părinţilor copilului cu proprii
lor părinţi, care pot determina calitatea relaţiei cu propriul copil;
486
 • tipul de relaţii familiale şi capacitatea de adaptare socială a cuplului
parental;
• dimensiunea familiei;
• patologia unuia dintre membri familiei (părinţi sau copil).
În primii ani de viaţă, copilul este strâns legat de mama sa, prin îngrijirile pe care aceasta i le
acordă, indiferent dacă vorbim de hrănire, igienă sau de momentele în care mama îi cântă sau îl adoarme.
Pe parcursul acestor momente, figura tatălui este uneori pasageră. Poate că
prezenţa sa este simţită mai mult sub raportul siguranţei afective pe care o resimte mama şi, prin
urmare, şi copilul.

Indiferent de modalitatea în care fiecare părinte înţelege să îşi asume

responsabilităţile ce decurg din rolurile parentale, acestea ar trebui să:
• să acopere nevoile copilului de educare şi îngrijire ale copilului
• să aibă un caracter predictibil pentru copil: acesta să ştie când şi cui să se adreseze, să poată ştii la
ce tip de reacţie se poate aştepta în anumite situaţii;
• să creioneze o constantă în comportamentul mamei şi al tatălui, între ei ca părinţi.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii .

487
 IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Cristea Maria Manuela, Grădiniţa cu P. P. Pinochio Zalău

“Cu haina celor şapte ani de-acasă
Să-ţi faci prezenţa mai frumoasă
Oriunde ai fi, te are în seama
Un crez şi-o inimă de mamă!
Tu, prin gândire şi prin faptă
Ai grijă s-o păstrezi curată!”

(“Haina celor şapte ani” - Constantin Iordache)

Când spunem că un copil are “cei şapte ani de acasă” ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună “mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
“Cei şapte ani de acasă” reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de
viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi să devină un bun exemplu
la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu
ceilalţi.
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor, “cei şapte ani de
acasă” fiind din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată, dar care, în mare
măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de
mult te bucurai când auzeai spunându-se: “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de acasă!”.Nu
este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.
Educaţia primită în aceşti şapte ani depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba i se spune copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi ori să i se atragă atenţia că nu a spus “mulţumesc” la magazin dacă în familie
nu aude niciodată acest cuvânt.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
forţele proprii. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Astfel, el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, este conştient când face un lucru
bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor faţă de comportamentul său, dacă părintele ignoră sau
apreciază comportamentul copilului, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia
pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la
masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bunicii şi, pentru că
nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i se dezvolte mai mult capacitatea de comunicare
cu cei din jur, copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze
punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să
vorbească la telefon.
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi
vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
Iată, câteva reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la şapte ani:

488
 1. Bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului, deci copilul trebuie învăţat să se
poarte frumos!
2. Regulile şi limitele nu trebuie să lipsească în ceea ce priveşte comportamentul copilului!
3. Comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii, aşadar ar fi indicat să
comunicăm mai mult cu copilul decât să petrecem timpul în faţa televizorului sau al calculatorului!
4. Copilul are nevoie să socializeze, să se distreze şi să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin,
deci nu este indicat să încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme!
5. Ar fi de pereferat să se evita educaţia cu "palma la fund" ci concentrându-ne pe disciplina
pozitivă şi neabuzând în nici un fel de copil!
6. Copilul va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe
la agresivitate, doar învăţându-l să îşi exprime emoţiile şi sentimentele!
7. Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui, aşadar ar fi bine să îl învăţăm să spună mereu
adevarul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la părinţi!
8. Ar fi indicat să petrecem cât mai mult timp posibil cu micuţii noştri, să fim părinţi implicaţi şi
devotaţi iar cei şapte ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!
10. Copilul trebuie iubit necondiţionat şi acest lucru să i se arate zilnic! Copilul trebuie iubit
indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură!
Ar fi indicat să i se demonstreze acest lucru prin gesturi tandre, cum ar fi sărutări pe frunte, pe
obrăjori, îmbrăţişări!

Bibliografie:
Cucoş, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2001;
Post, Emily, Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Corint Junior;
Vrăşmaş, Ecaterina, Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
Ciofu, Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
www.copilul.ro
www.didactic.ro

489
 Rolul părinților în dezvoltarea copilului

Prof. VIOLETA GABRIELA CRISTEA

Colegiul Tehnic de Alimentație și Turism „Dumitru Moțoc‟ Galați
Părinții au cel mai important rol în dezvoltarea și educarea copiilor și au cea mai mare influență
asupra acestora. Rolul unui părinte este destul de dificil. El are nevoie de pricepere, dăruire și deschidere
pentru a învăța. Singur sau în cuplu, el are nevoie de sprijinul familiei, al prietenilor și al colectivității.
Copilul, la rândul său, are nevoie de dragoste și de o structură solidă în familie. O relație bună între
părinți este esențială pentru ca acesta să aibă încredere în forțele proprii și în stima de sine. Părinții își
manifestă dragostea față de copil în diverse moduri în funcție de stilul personal și de nivelul de cultură.
Dragostea se manifestă prin zâmbete, îmbrățișări, complimente, interesul pe care părinții îl manifestă față
de copil și disponibilitatea de a petrece timp cu acesta.
A investi timp de calitate în propriul copil (fără a fi distrași de telefon, calculator sau televizor) este
fundamentul unei bune relații părinți-copii. În aceste condiții, copilul va fi mai predispus să vorbească cu
părinții atunci când are probleme.
Copilul care nu trăiește într-un mediu armonios, în care părinții nu au relații bune, riscă să-și piardă
încrederea în sine și în ceilalți. El poate căuta alte metode de a atrage atenția, de cele mai multe ori
negative, cum ar fi consumul de droguri sau alcool, alegerea unui anturaj nepotrivit, etc.
Însă o relație buna între părinți nu este suficientă pentru a asigura o dezvoltare sănătoasă a copilului.
Acesta are nevoie de supraveghere și de o structură solidă a familiei. Părinții arată copilului limitele unui
comportament adecvat stabilind reguli și așteptări clare. Ei arată copilului că acțiunile sale au consecințe.
Subliniind și comentând fiecare comportament adecvat, părinții consolidează bunele maniere sau
obiceiuri ale copilului.
Pedeapsa corporală, țipetele sau umilirea rănesc copilul. Întreruperea bruscă sau suspendarea unui
privilegiu înlocuiește eficient pedeapsa corporală sau țipetele. Fără o bază solidă, copilului îi este dificil
să dobândească stăpânirea de sine și să respecte reguli.
Părinții reprezintă un model important de comportament pentru copii. Copilul învață privindu-și
părinții; aceștia pot să-l învețe comportamente adecvate cum ar fi rezolvarea de situații dificile, toleranța
și comunicarea clară și trebuie să evite să-l învețe să țipe, să intimideze sau să-i rănească pe alții. Violența
în familie este foarte nefastă pentru copil.
A fi părinte poate fi destul de dificil în anumite momente din viață în special atunci când copilul
ajunge la adolescență. Este o perioadă de transformare pentru copil, el are nevoie să fie ascultat și
încurajat. Un bun părinte îl ajută să ia deciziile corecte și să devină mai independent. Adolescentul, la
rândul său, devine mai încrezător în forțele proprii atunci când știe că are susținerea părinților.
Meseria de părinte, dacă o pot numi așa, este una dintre cele mai frumoase dar, in același timp, una
dintre cele mai solicitante. Implicarea unui părinte este totală, fără concediu, pauze sau timp pentru sine.
Si cum să nu fie așa atunci când răsplata este dragostea copiilor?

490
 IMPORTANȚA CELOR
„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

PIPP Croitoru Pădureţu Camelia Maria

Grădiniţa cu PN nr. 4 Zimnicea

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi
educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii
frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu,
în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal.
Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o
primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge
la şcoală. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine
crescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc”,”te rog”, care se comportă cuviincios cu
cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către
adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile
cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă.
Educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă
dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează
familia şi pe care le transmite copilului.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un
bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială,
psihologică, intelectual-cognitivă, etc.
Reguli ce ar trebui respectate:
- Bunele maniere – prin puterea exemplului;
- Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului;
- Comunică cât mai mult cu el – comunicarea este secretul unei relaţii solide între
părinţi şi copii;
- Limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educaţia
lui prin arta conversaţiei;
- Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile – începe încă de când e bebeluş citindu-i
poveşti, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se
bucure singur de ele;
- Lasă-l să se bucure de copilărie – nu încerca să faci din el un geniu înainte de
vreme, permite-i copilului să socializeze, să se joace din plin;
- Învaţă-l să-şi exprime emoţiile şi sentimentele;
- Învaţă-l să spună mereu adevărul;
- Petrece cât mai mult timp cu copilul tău;
- Iubeşte-l necondiţionat şi demonstrează-i acest lucru zilnic prin gesturi tandre.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie
încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face
sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar
începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să
măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să
distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”).
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot
apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului,
491
munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca
de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare.
Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru
a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe,
să descopere lumea.
BIBLIOGRAFIE
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde,
2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis,
Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

492
 Importanța celor 7 ani de acasă!
Prof. Cuciureanu Ciprian
Să vorbim putin și despre cei 7 ani de acasă. După anii “90 acest concept a cam dispărut din
cotidian, pentru că au apărut familii bogate și atunci copii au primit o educație prin străinatate, și din ce
știu eu pe la ei nu există așa ceva, adică omul se vede la maturitate după cei 7 ani de acasă.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei bătrâni îl invocă atunci când este nevoie de acest
lucru? Până în clasa primara, cam pe la 7 ani, stăm mai mult cu părinții, bunicii cu familia și cei apropiați
în general. Cei din familie încearcă să te sfătuiască și să te educe cum știu ei mai bine, ca tu pe viitor să
poți intra în viață cu minim de lecții despre viață ăn general. Cum sp respecți bunicii, cum sp respecți
familia și pe cei mai în vârstă, mai departe la școală respectul față de profesori, colegi și cercul de prieteni
pe care îl ai. Respectă ca să fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinții noștrii.
Dacă respecți pe cei din jur, te respecți pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă
știi să respecți pe cei din jurul tău, chiar și pe cei de aceeași vârstă cu tine.
Acum, după cum am văzut în viață, sunt multe persoane care pur și simplu nu pot fii respectate,
pentru că nu știu să se comporte în lume și care probabil nu au cei 7 ani de acasă, care să-i confere un
echilibru și respect față de cei din jur. Mulți datorită comportamentului ciudat față de semenii lor, se
autoizolează de cei din jur și tind să dispară așa treptat din vița socială, de multe ori alcoolul fiind
singurul prieten de suferință.
În rest acești 7 ani de acasă sunt pentru unii, și pe buna dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor.
De acești ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur și bineînțeles îți
poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi. La rândul tău odata cu trecerea timpului, când vei
devenii mai înțelept, o să dai și tu aceste sfaturi copiilor, nepoților și celor dragi, ca și ei să aibă la bază
cei 7 ani de acasă, să poată merge în viață deschis și cu un viitor sigur.
Expresia care face referire la cei 7 ani de acasă este deja cunoscută tuturor. Descopera de ce este
importanta pentru micutul tau. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu
desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un
copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea
caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa
copilul în această perioadă a vieții sale?
Fii tu un exemplu!
Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol nu fă ce face popa, fă ce
zice popa. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta
cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la
această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu
ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să
procedeze la fel.
Obișnuiește-l cu regulile. subtil!
Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești
curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu
trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele
acțiunilor lui. Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de
medicamente pentru a te face bine sau dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă
sânge sună mult mai bine decât Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?! Ai fi suprins cât de
inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă.
Învață-l despre egalitate!
Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic
mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie
respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii”
nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se
poate cu ei în mod corespunzător.
Explică-i despre bunele maniere în public
Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să
atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie
493
deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele
de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună.
Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în
public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

494
 ,,Cei șapte ani de acasă!"

Prof. Cucu Chiriac Irina

Școala Gimnazială Somușca, com. Cleja, jud. Bacău
Copilul dovedeste și o mare putere de acumulare și asimilare de cunostinte. In primii ani de viață,
copilul dovedește mare sensibilitate, receptivitate si mobilitate. Pornind de la particularitatile ontogenetice
ale copilului, familia si gradinita trebuie să-i asigure condiții favorabile de creștere și dezvoltare, în
funcție de disponibilitațile individuale. Cei care nu beneficiaza in familie de conditii favorabile
dezvoltarii lor, au sanse de recuperare, dacă frecventează gradinita. Aici procesul instructiv-educativ se
desfasoară în funcție de particularitățile de vârsta si se urmăreste dezvoltarea armonioasă psihofizică, se
stimulează gândirea și inteligența, se formează deprinderile de bază. Mai importante în această etapă sunt
: deprinderile igienico-sanitare (de autoservire), de comportare civilizată si politețe, deprinderile de
ordine și curățenie. Copiii sunt antrenați în jocuri și activități care se desfasoară cu toata grupa și
individual, folosindu-se metode si procedee specifice fiecarei etape de vârsta.
Deprinderile, odată formate, îl scutesc pe copil de alte solicitări, care mai tarziu, ar necesita un
consum mai mare de energie și timp. Deprinderile care se pot forma la vârsta antepreșcolara și preșcolara
(in familie si gradinita), deprinderi care, uneori poarta denumirea de "cei sapte ani de-acasa"... Ele
reprezintă forma cea mai simplă a învățării de către copii a unor mișcări complexe și atitudini care vor
influența comportamentul lor viitor.
Lipsa bunelor deprinderi face posibilă instalarea unora rele. Bunăoara, copilului caruia nu i s-au
format deprinderile de autoservire la timpul potrivit, asteapta totul de la familie, de la părinți. De aici si
necesitatea ca în familie, ca și în gradiniță, să se insiste pentru formarea deprinderilor de bază, până ce
acestea se transformă în obișnuințe.
In procesul educativ-formativ al copiilor de 3-7 ani se pot distinge trei grupe de baza de deprinderi,
ca: deprinderi igienico-sanitare (de autoservire); deprinderi de ordine si curățenie; deprinderi de
comportare civilizată și de politețe. Pentru formarea acestora trebuie pornit de la faptul ca exigentele
cresc treptat în raport invers cu aportul adultului, fapt care contribuie la dezvoltarea îndemânării și
spiritului de independență ale copilului. De cele mai multe ori părinții preocupați de problemele
profesionale și gospodărești, dimineata, preferă să-l îmbrace pe copil, deși nu au timpul necesar, în loc să-
l lase să se îmbrace singur. Mai târziu, degeaba îi va reproșa comoditatea. Fiecare deprindere se compune
dintr-o serie de operatii, care vor fi repetate pe rând pâna devin acte și miscări automatizate.
Formarea oricarei deprinderi, si mai ales a celor igienico-sanitare, necesita din partea parintilor si a
educatoarelor, răbdare si mai ales un echilibru nuantat intre severitate, "toleranță" și timp. Familia are
rolul cel mai important în formarea deprinderilor. Trebuie sa-i repete copilului de mai multe ori ce are de
facut. "Nici o altă instituție, oricât de calificată, nu este atât de direct sensibilă la exprimarea trebuințelor,
la manifestarea slăbiciunilor sau potențialului de dezvoltare al copilului, fiindcă nici o altă institutie nu
cuprinde ființe legate de copil în mod atât de direct și atât de vital ca tatăl și mama... Familia ne apare mai
curând ca un fel de mecanism reglator care permite copilului, în ciuda sărăciei sale aparențe de mijloace,
să trăiască o viață reală și uimitor de intensă, viata lui proprie".
Pe măsură ce copilul crește, asupra lui acționează tot mai mulți factori educativi: creșă - gradiniță -
școală, care continuă și perfecționează educația începută în familie; uneori, acestea o corectează sau o
îmbogățesc.
In procesul educativ de formare a deprinderilor se conturează mai multe etape de care părinții, ca și
ceilalti factori educativi, trebuie să țină seama. In prima etapă, copilul se familiarizează cu obiectele
necesare și denumirea lor (sapun, prosop, lighean, spalator etc.).
In etapa a doua, se explică si se demostreaza operațiile în ordinea lor firească, se demonstrează
fiecare mișcare în parte, iar copiii o imită. "Udam mainile, le dam cu sapun, ne frecam mainile bine cu
sapun, le spalam, apoi le limpezim cu apa... etc". Referindu-se la rolul imitației, Henri Walon spunea:
"Pentru cei mici, imitația constituie regula jocului, singura regulă care le este accesibilă atâta timp cât nu
pot depăși modelul concret, viu".
Cea de o treia etapă o constituie formarea și consolidarea propriu-zisă a deprinderii. Copiii sunt
puși să execute operațiile în succesiunea lor, dar sub supravegherea adultului. Acum, copiii pot sesiza

495
singuri greșelile, rețin detaliile în mod concret, elimină mișcările de prinos. Ritmul de execuție este încă
lent, datorită faptului că operațiile nu ", au automatizat încă.
In cea de a patra etapa, deprinderile se automatizeaza; aceasta este posibil după vârsta de 5-6 ani.
In aceasta etapa, copilul execută operațiile corect, cu minimum de energie. Deprinderea este formată când
toate operațiile se desfășoară normal, fără consum mare de energie si timp. Etapa a cincea a formării
oricărei deprinderi o constituie perfecționarea ei. In această perioadă este nevoie de prezența și
supravegherea adultului, deoarece deprinderile nu se pot realiza de la sine ci este necesară perfecționarea
lor continuă, până se ajunge la obișnuința.
Fiecare părinte sau educatoare trebuie să cunoască bine etapele de formare a deprinderilor, acestea
corespunzând stadiilor dezvoltării psihoindividuale a copiilor. In acest scop, de fiecare dată, este bine să
se facă aprecieri pozitive și să se încurajeze copiii care execută corect operațiile respective. In felul
acesta, se creează o motivație adecvată față de acțiune.
Pentru consolidarea deprinderilor, se poate folosi cu succes jocul ca mijloc si procedeu educativ.
Rezultate deosebite, in consolidarea deprinderilor, se contin si prin antrenarea copilului în desfasurarea
unor jocuri de creatie. Considerarea deprinderilor de comportare civilizată si de politete sunt aspecte de
baza in procesul instructiv-educativ.
Pentru formarea și consolidarea oricărei deprinderi este necesar că părinții să țină seama de
particularitățile de vârsta și individuale ale copiilor, precum și de cele psihofizice. Căile și modalitățile de
educare trebuie adaptate vârstei și puterii de înțelegere a acestora.
Intrucât formarea și consolidarea deprinderilor se realizează în timp, este bine ca părinții să insiste
până la transformarea acestora în obișnuințe. Pe întreaga perioadă se va manifesta unitatea de vederi în
cerințe, perseverență, răbdare, înțelegere, dar și exigența. Procedând astfel, copilul, de mic, se deprinde cu
o bună purtare. Aceasta este "cartea de vizită a familiei".

496
 Importanța celor 7 ani de acasă
Profesor învățământ primar
CUCU NADIA MIHAELA
LICEUL CU PROGRAM SPORTIV ARAD

Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor
imediate ale copilului. Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă.
Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem,
apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil, explică specialistii, precizând că această satisfacere a
nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează, importante în dezvoltarea copilului se spune
că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă
nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. El
încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el,
copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care
- din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. Dacă un copil
umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în
permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest
fel, data viitoare nu i se va părea interesant.
La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la
perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede,
abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologii subliniind
că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că
el învaţă prin imitaţie.
Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, nu trebuie
neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al
limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să
adăugăm imediat şi «hai să mâncăm». Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui
foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de
cap părinţilor. Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci
pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă.
După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile
publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte
important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem,
pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care
face criza.
Specialistii atrag atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în
„simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii
sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru
dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă
pereţi desenaţi cu creioanele colorate. Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi
liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta, recomandă psihologii.
După 5 ani înţeleg regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în
care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se
formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de
întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate.
Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli
de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în
autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că
mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din
apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale
căror familii se vorbeşte pe un ton răstit.

497
 Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va fi
învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de
adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu
«dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu».
Un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de
autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din
regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de
dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de
relaţionare socială - sintetizează psihologul.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.

498
 Cei 7 ani de acasă

Învățător-Cucuvă Daniela
Școala Gimnazială Nr.126

Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.
Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.

499
 IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ!

Grădiniţa nr.7 Diaconeşti-Pucioasa

Profesor educaţie timpurie: Culman Nicoleta
„Preţul omului stă în iscusinţa duhului său şi în cinstea purtării sale.”
Proverb românesc
Lmea copilăriei este o lumme minunată, o lume a inocenţei, a purităţii, a dragostei, a frumuseţii şi
credinţei,a dorinţei de cunoştere.
Copilul este precum un copăcel, noi, cei care am fost odată copii, trebuie să-l îngrijim, pentru că
este firav, plăpând, neştiutor, dornic de soare, însetat de ploie şi cu dorinţa de a da rod bogat, iar pentru
toate acestea are nevoie de ocrotire şi îndrumare.
Mediul în care copilul se dezvoltă psihic și fizic în primii șapte ani de viață se imprimă și se
depozitează în interiorul acestuia ca o condiție de bază care îl va defini ca om pentru tot restul vieții. Cu
alte cuvinte, primii șapte ani de viață pot fi numiți drept o „carte de vizită” sau un album a cărui file vor fi
mereu răsfoite. Cei șapte ani vor fi decisivi în modul de integrare al copilului în societate, în modul de
însușire a valorilor moral-civice.
Învăţământul preşcolar se prezintă ca cea mai largă, modernă şi adecvată măsură în serviciul
copiilor, în vederea însoţirii lor pe drumul valorificării potenţialului biopsihic de care dispune fiecare
fiinţă umană.
Valorificarea potenţialului creativ al copiilor şi dezvoltarea generală a aptitudinilor intelectuale se
realizează prin acţiuni de cooperare a factorilor educativi (familie, grădiniţă, societate). Însă, interesul
scăzut, manifestat, în ultima vreme, de către tineri, pentru regulile politeţii, pentru formele de exprimare
ale bunei cuviinţe ne-au făcut să ne îndreptăm atenţia spre această latură educativă, căci politeţea e
necesară în toate ceasurile vieţii noastre. Ea trebuie să vină, în primul rând, dinăuntrul nostru, pentru a
avea drept de manifestare exterioară.
Dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de agresivitate, impulsivitate, egoism,
copilul va deveni un indezirabil. Iar dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de calmitate,
răbdare, înțelegere, copilul se va putea adapta ușor în orice grup social.
În prima parte a celor șapte ani, copiii tind să imite tot ceea ce văd în jur, astfel orice activitate a
părinților sau a persoanelor din jurul acestora are o mare influență și o consecință totodată. Părinții trebuie
să știe că sunt precum o oglindă în fața copiilor lor, astfel stilurile parentale se reflectă în comportamentul
copiilor lor. Părinții trebuie să fie responsabili, să conștientizeze că în fond ei sunt niște educatori.
În cea de-a doua parte a celor șapte ani, copilul începe să dea dovadă de independență, să-și
dezvolte autonomia prin diverse reacții, unele mai bune, altele mai puțin bune. De exemplu: atragerea
atenției prin opoziție, negativism, contrazicere, imitare adulți prin preluarea unor cuvinte sau gesturi,
creșterea gradului de maturizare în gândire sau comportament etc. Este de datoria părinților să
managerieze aceste situații, astfel încât copilul să preia doar elementele corecte, necesare procesului
devenirii ca persoană unică, independentă, funcțională.
Educația nu presupune o cursă în a vedea cât de repede scrie, citește sau socotește copilul. Primii
șapte ani nu ar trebui dedicați scrisului și socotitului, cum pentru mulți părinți aceste lucruri par
obligatorii. Mai degrabă, acești șapte ani ar trebui dedicați însușirii unor norme, reguli de comportament,
formării unor deprinderi esențiale în demersul viitor al copilului.
Primele deprinderi de formare a personalității copilului în familie constituie suportul dezvoltării
ulterioare. Totodată, în familie se dobândesc primele experiențe de cunoaștere și experiențe de viață.
Familia este prima care contribuie la însușirea limbajului, la formarea deprinderilor de comportament,
elemente esențiale pentru parcursul educativ al copilului din grădiniță. Climatul psihosocial, relațiile
intrafamiliale, nivelul cultural al familiei sau nivelul socioeconomic reprezintă factori determinanți în
dezvoltarea psihofizică a copilului. La grădiniță, copilul vine cu un bagaj bine definit pe care va construi
mai departe și va adăuga alte și alte lucruri. Astfel, familia este un real suport al grădiniței.
Maria Montessori considera că în copil se manifestă şi se dezvoltă „energii interioare” prin care
copilul formează omul, adică „toată munca de formare o face copilul însuşi”. Dar el n-ar putea construi
omul fără ajutorul mediului şi al adultului însuşi. Însă, pentru că mediul, chiar şi cel natural, este oferit şi

500
îngrijit de adulţi, putem spune că copilul se formează şi se educă prin relaţia şi acţiunea comună adult -
copil, mijlocită de mediul educativ.
Grădiniţa trebuie să fie locul în care copilul învaţă să lucreze independent pentru a fi capabil să
investigheze mediul său înconjurător, este încurajat pentru a-şi stimula imaginaţia, creativitatea si
interesul pentru cunoaştere, pentru a exprima opinii şi stări sufleteşti personale, pentru a le motiva şi a
reacţiona pozitiv în relaţiile lui cu cei din jur.
Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie
să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar aceasta e răspunderea noastră, educatori şi părinţi
deopotrivă. Să-i obişnuim de mici cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lor social.
În concluzie, precizez importanța celor șapte ani de acasă prin faptul că aceștia sunt punctul de
plecare în educarea corectă a copilului și „cartea de vizită” care îl va însoți pentru tot restul vieții.

501
 CORELAREA ACTIVITĂȚII DE CUNOAȘTERE A NATURII CU
ABILITĂȚILE PRACTICE

Prof. CUMPĂNĂȘOIU LAVINIA-ELENA

Liceul “PREDA BUZESCU ” BERBEȘTI
La elevii de vârstă școlară mică, cunoașterea care, la început, se realizează pe baza senzațiilor și
percepțiilor, evoluează prin dezvoltarea ariei reprezentărilor în cadrul observării lumii înconjurătoare.
Copilul trăiește un întreg noian de sentimente în fața naturii, pe care o admiră și învață s-o
cunoască. El își poate exprima emoțiile care se nasc în sufletul lui într-o manieră proprie și prin
intermediul lucrărilor practice. Examinând lucrările elevilor, ne putem da seama ce anume îi interesează
și îi emoționează și ce le place să reprezinte cu ajutorul materialelor din natură. Ele sunt nemijlocit legate
de observare și noțiune, presupunând o cercetare a realității care facilitează raționamentul.
Etapizarea proceselor de cunoaștere a obiectelor, ființelor și fenomenelor din mediul înconjurător
cuprinde:
-cunoașterea denumirii componentelor din natură și a părților lor constitutive;
-cunoașterea însușirilor și manifestărilor lor;
-stabilirea unor asemănări și deosebiri;
-interpretarea cauzală a unor fenomene;
-apariția sau succesiunea lor în timp și în spațiu;
-legătura dintre ele.
În cadrul activității practice, posibilitățile de corelare cu rezultatele observării naturii sunt foarte
largi și imaginația învățătorului poate crea noi asemenea posibilități.
Astfel sunt:
-decorarea suprafețelor de carton sau lemn cu motive inspirate din natură (flori,frunze,
fluturi,buburuze etc.);
-alcătuirea de tablouri cu frunze presate, care se pot combina cu crenguțe subțiri, imortele etc.;
-realizarea unor semne de carte sau coperți cu motive florale alcatuite din scoici, boabe de fasole,
semințe de dovleac etc.
Asemenea lucrări pot fi expuse în cadrul unor expoziții sau pot fi oferite celor dragi.
Venind în contact cu bogăția de forme și culori a obiectelor pe care le colecționează, copiii nu
rămân numai admiratori pasivi, ci cu o atitudine activă, creatoare de frumos.
Elevii participă cu multă plăcere la orele de abilități practice, întrecându-se în varietatea de lucrări
realizate, dând frâu liber imaginației, creativității aducând elemente noi modelului propus de învățătoare,
îmbogățindu-l și înfrumusețându-l, fiecare după posibilități.
Astfel de activități contribuie la dezvoltarea spiritului de observație, la stimularea creativității, a
perspicacității în gândire și acțiune; prin asemenea lucrări, copiii își însușesc și își consolidează sistematic
cunoștințele despre mediul înconjurător, își dezvoltă procesele psihice și cunoștințele; senzațiile,
percepțiile, reprezentările, gândirea, limbajul, memoria, atenția și, mai cu seamă, sentimentele de dragoste
și respect față de natură și imaginația creatoare.

502
 CUPA LAZEA VIORICA

Expresia ,, Cei șapte ani de acasă ,, este foarte veche. În trecut această expresie îi viza pe părinți
care trebuiau să îl învețe pe copil înainte de a intra în școală regulile de conduită și de comportament
.Acum datorită faptului că societatea evoluează într-un ritm tot mai alert iar părinții nu mai au timp
pentru copiii lor ei transferă toată această răspunderea de ai învăța pe copii ,,Cei șapte ani de acasă,,
instituțiilor care au în grijă copiii lor ( creșe, grădiniță, școală ).
Acum noi ca educatori, învățători , profesori suntem nevoiți de multe ori să facem treaba părinților
în a educa comportamentul copiilor, pentru că de multe ori întâlnim copii care nu știu să se comporte cu
ceilalți și nu știu regulile esențiale de conduită datorită faptului că părinții nu mai au timp să stea cu
copiii, să discute cu ei, să le explice ce e bine și ce e rău și pentru că acum copiii au acces la foarte multe
surse de informare unde din păcate de cele mai multe ori se promovează comportamente negative și
foarte puține promovează un comportament pozitiv. Noi ca educatori încercăm să învățăm copiii cum să
se comporte în societate sau în relațiile cu ceilalți dar în grija noastră ei sunt doar cateva ore și dacă ceea
ce facem noi nu este susținut și de părinți și acasă copiii sunt lăsați să facă ce vor atunci de cele mai
multe ori noi eșuam în ai îndrepta pe copii.
,,Cei șapte ani de acasă,,( regulile de conduită și comportament ) ar trebui să fie realizat de către
parinții pentru că ei sunt cei care dau viață copilului, ei au cea mai mare influență asupra lor ( un copil
asculta mai bine de un părinte decăt de un educator) și ei sunt responsabili de creșterea și educarea lor
până intră în școală .
Așadar dacă părintele îl învață pe copil de mic ,,cei șapte ani de acasă ,, copilului îi este mult mai
ușor să se integreze în colectivitate, să fie respectat și să își facă prieteni, decât unui copil care nu știe
să se comporte, pentru că acela nu va putea să se integreze datorită comportamentului inadecvat ( toti îl
vor judeca pentru modul în care se comportă, vorbește ) și își va face greu prieteni pentru că dacă nu știe
să îi respecte pe cei din jur nici el nu va fi respectat la rândul lui .

503
 Totul pleacă de le cei 7 ani de acasă

Prof. Custara Elisabeta

Şcoala Gimnazială Nr.11 “Dr. C-tin Angelescu”, Constanţa
Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.
Valeria Mahok

Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuie aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.

504
 Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-i permitem copilului să socializeze, să se distreze și să relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce
a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne
implicăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți ȋnchinate binelui,
frumosului și adevărului.

Bibliografie:
1. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998;
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

505
 Cei șapte ani de acasă

Înv. Iudit Czako

Șc. Gimnazială Hășdate
„Copilăria e o lume aparte pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu).
Familia are un rol deosebit în structurarea personalității copilului. Primele deprinderi de comportare
civilizată, de socializare, se formează în familie. Datorită acestui fapt, în literatura de specialitate,
problema socializării la această vârstă este încoronarea așa numitei ”etapa celor șapte ani de acasă”.
Părinții, subliniindu-le importanța regulilor de comportare în familie, pe stradă, la grădiniță, în alte
împrejurări, îndemnându-i să le respecte, urmărindu-le manifestările, contribuie substanțial la formarea
unui comportament civilizat. Părinții și ceilalți membrii ai familiei, aprobând și dezaprobând faptele
copiilor, după caz, direcționează purtarea lor, îi ajută să-și însușească elementele de bază ale disciplinei
conștiente în general, și să-și formeze deprinderi temeinice de conduită morală. Aprecierile obiective,
făcute de către părinți asupra comportării copiilor, îi vor ajuta să-și dezvolte judecata morală și să-și
aprecieze conduita proprie. Explicațiile date copilului cu privire la necesitatea respectării regulilor și
normelor conduitei morale constituie și un bun prilej de a-i explica cerințele vieții și comportării față de
membrii familiei, față de alți copii din cartier, de la grădiniță și de la școală.
În realizarea acestor deziderate este deosebit de importantă conduita părinților, exemplul personal al
acestora, acordul între vorbe și fapte, atitudinea constantă față de anumite manifestări ale copilului. Tonul
părinților, cerințele lor, sfaturile lor și conduita lor model, sunt un permanent stimulent pentru copii, în
structurarea unor judecăți și a unor conduite corespunzătoare.
Aș mai sublinia aici, necesitatea de a acorda copilului mai mult timp, adică cei doi părinți să fie cât
mai mult timp alături de copil. Copilul nu are nevoie numai de mâncare foarte bună și de o ținută cât mai
sofisticată, ci are nevoie de prezența părinților.
Una din cele mai importante probleme de educație care se pune în procesul formării personalității
copilului este cea a autorității. Părinții trebuie să dea dovadă de unitate de cerințe și acțiune. Forma de
intervenție a fiecăruia poate fi diferită, mai blândă la unul, mai aspră la celălalt, dar în ochii copiilor
trebuie neapărat asigurată unitatea educației, prin perfecta înțelegere în această privință, între toți membrii
familiei. O personalitate bine orientată și bine educată devine capabilă să asculte pe cei ce au autoritate,
este capabilă să colaboreze cu multă ușurință cu cei din colectivitatea socială din care fac parte, să-și
asume responsabilități și să poată avea la rândul său, autoritate.
”Copilul care nu cunoaște altă regulă decât imediata satisfacere a plăcerii sale, căruia îi îndeplinim
toate poftele, va fi condamnat mai târziu să sufere eșecuri în relațiile sale și să trăiască în singurătate. Va
rămâne o ființă egoistă, pe care nu o iubește nimeni, un biet nefericit.”
Iată că, cel mai mare rău ce-l putem face copiilor proprii rezidă în a-i lăsa să facă numai ce doresc,
în a nu le arăta limitele în formarea lor intelectuală, morală etc.
Comunicarea autentică dintre părinte și copil reprezintă un fundament și indicator al climatului de
dezvoltare a acestuia în familie. Climatul de dragoste, atmosfera de grijă, preocuparea de a-i crea condiții
optime de creștere și de dezvoltare, fac din familie primul și poate cel mai important factor de educație.
De regulă între părinte și copil se stabilesc în mod firesc relații de încredere reciprocă și atașament pe
fondul cărora comunicarea se desfășoară fără mari dificultăți. La baza înțelegerii și optimizării
comunicării dintre părinți și copil trebuie să stea modelul comunicării interumane totale, cuprinzând atât
nivelul semantic, cât și cel extrasemantic, pentru că părinții comunică cu copiii lor nu numai prin cuvinte
ci și prin componente neverbale, afectiv-emoționale, gestică, care contribuie la înțelegerea mesajului
verbal, la susținerea energetică ”motivațională” a atenției, a interesului, a efortului de înțelegere. Copilul
este deosebit de sensibil la atitudinea adultului. O privire absentă sau plină de interes, un zâmbet cald sau
unul ironic, un gest de tandrețe sau unul de nerăbdare, de nervozitate completează mesajul verbal, îl
potențează sau îl diminuează.
Copilul simte acut nevoia comunicării. Dacă părinții nu-l ascultă, afișând mereu oboseală,
dezinteres pentru ”micul univers”, despre care copilul vrea să le spună ce știe și ce simte, acesta se simte
neglijat, respins și chiar umilit. Fiecare părinte trebuie să fie convins că numai apropiindu-se de sufletul
copilului, numai dacă pătrunde în lumea sa interioară, în propriul mod de a gândi și de a simți, el devine
506
confidentul și sfătuitorul copilului. Acest lucru sporește șansele copilului să nu fie doar ascultat, ci și iubit
și respectat. Ascultarea este condiția înțelegerii celuilalt. Ea este una din cele mai rare și prețioase calități
umane, care presupune, măcar pentru o clipă diminuarea glasului propriului eu și aplecarea urechii la
glasul celuilalt.
Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea
profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

507
 Cei 7 ani de acasă sau…copiii învață ceea ce trăiesc

Profesor învățământ primar - Daniela Dădărlad

Școala Gimnazială Nr. 24 ,,Ion Jalea” Constanța
Construcţia celor „7 ani de acasă“ se referă la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi până
ajunge în mediul școlar. Tipic și tradițional, a avea cei 7 ani de acasă este să spui, cum și când trebuie
bună ziua, mulțumesc, să stai civilizat la masă sau să știi să asculți fără să te bagi în vorbă.
Educația nu presupune numai aceste reguli de politețe, este mult mai complexă și depășește limita
acestui mod tradițional de a gândi. Există sute de studii care arată că felul în care părinții își tratează
copiii are consecințe profunde și de durată asupra vieții copilului.
Părinţii îşi educă copiii prin exemplul personal, cât și prin propoziţii/fraze de tipul principiilor,
ordinelor, atribuirilor, poruncilor, programelor şi permisiunilor. Unele din acestea pot conține mesaje
ambivalente sau disjuncte, reprezentând cele mai inadecvate modele pentru copil.
Astfel sunt părinți care tratează supărarea emoțională a copilului ca pe un lucru neînsemnat, ei
nereușind să folosească acest moment ca pe o șansă de apropiere față de copil astfel încât să-l ajute să
asimileze lecții de competență emoțională. Există și părinți care sesizează ocazia oferită de supărarea
copilului pentru a acționa ca un fel de antrenor emoțional. Ei iau în serios copilul și îl ajută să găsească
căi pozitive de calmare a sentimentelor.
Alți părinți sunt prea indulgenți, ei observă ce simte copilul, însă consideră că indiferent cum ar
depăși copilul furtuna emoțională, e mai bine- chiar, lovindu-l. Acești părinți rareori încearcă să-i
prezinte copilului o alternativă de reacție emoțională.
O altă categorie de părinți o reprezintă aceia care veșnic nu sunt de acord cu ce se întâmplă, care
sunt aspri în comentarii și în pedepse, interzicând orice manifestare a supărării copilului.
Atunci când părinții sunt mai pricepuți din punct de vedere emoțional, comparativ cu cei care nu
știu să-și stăpânească sentimentele, copiii lor sunt mai sociabili, mai afectuoși și sunt mai puțini
tensionați. Acești copii își stăpânesc mai bine emoțiile, se calmează mai ușor când sunt supărați și se
supără mai rar, au mai puține probleme de comportament, adică sunt mai puțin neciopliți sau agresivi. În
cele din urmă avantajele sunt și de ordin cognitiv, acești copii sunt mai atenți, se concentrează mai ușor,
învață mai eficient.
În concluzie, empatia este prima lecție pe care părinții o dau, atunci când se adaptează sentimentelor
copilului. În primii ani de viață anumite cunoștințe se fixează mai bine decât mai târziu și mai ales se
ajunge la o dobândire a cunoștințelor emoționale. Dezvoltarea emoțională are perioadele ei critice, care se
întind pe mai mulți ani în copilărie. Fiecare perioadă reprezintă o oportunitate pentru a ajuta copilul să
dobândească obiceiuri emoționale benefice.
Evident, creierul rămâne elastic de-a lungul vieții, deși nu într-o măsură la fel de spectaculoasă ca
în copilărie. Unele dintre cele mai grăitoare lecții pentru un copil vin din partea părintelui. Obiceiurile
emoționale induse de părinți sunt foarte diferite, copiii învățând ceea ce trăiesc. Apoi cresc și ajung să
trăiască ceea ce au învățat.

BIBLIOGRAFIE
- Doroty Law Nolte, Rachel Harris (2012) - Copiii învață ceea ce trăiesc, Editura Humanitas,
București
- Goleman, D.(2008) - Inteligența emoțională, Editura Curtea Veche Publishing, București
- Pernoud, L (1996) - Cum îmi cresc copilul, Editura Accolade Print Pro, București

508
 Cei sapte ani de-acasa

Prof.inv.primar Dadulescu Monica Maria

Educatia unui copil nu se limiteaza doar la a-l invata sa scrie, sa citeasca si sa calculeze. El trebuie
sa invete si cum sa se comporte cu ceilalti, iar asta e raspunderea ta. Obisnuieste-l de mic cu bunele
maniere. Sunt cheia catre succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in
prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de
a-l obisnui cu bunele maniere este sa fiti voi, parintii, un bun model pentru el. Incepe sa il inveti lucrurile
simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie
sa se opreasca aici.
Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu
un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna
respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Asadar, cum il inveti bunele maniere?

Ce faci si ce nu faci
A-l invata bunele maniere este un proces zilnic, care va dura in timp si vei avea multe ocazii sa il
indrumi in directia corecta. Tine minte aceste sfaturi:
• Chiar daca a gresit de cateva ori, nu te grabi sa tragi concluzia ca este prost crescut sau ca tu ai
uitat ceva foarte important. Este posibil sa aiba nevoie doar de una doua lectii de bune maniere pentru ca
problema sa se rezolve.
• Explica-i clar si invata-l ce anume trebuie sa faca sau nu. In loc sa ii spui un scurt (si pentru el
greu de inteles): "Nu mai fi atat de grosolan", spune-i: "Nu este politicos sa ragai la masa, dar, daca o faci,
se cuvine sa iti ceri scuze". Sau, daca zbiara prin casa, nu-i spune: "Inceteaza cu tipetele in casa", ci fii
mai blanda, ca sa inteleaga in fond ce astepti de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea in casa".
• Daca cel mic isi exprima sentimentele folosind expresii sau atitudini mai putin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci incearca sa reformulezi. De exemplu, cand el zice: "Iahh, imi vine sa vars cand vad chestia
asta verde", tu corecteaza-l spunand: "Frumos ar fi fost sa spui ca nu iti place deloc spanacul".
• Fii intelegatoare si accepta-i greselile. Aminteste-ti ca nu este inca suficient de matur pentru a sti
bine cum trebuie sa se comporte in anumite situatii. Si noi, adultii, gresim adeseori, daramite ei...
• Educatia se face doar acasa, cu discretie, in familie. Nu ii tine prelegeri si nu il critica in public, nu
il umili si nu il jigni fata de straini, chiar daca greseala a fost destul de mare. A-i face lui o scena de fata
cu altii dovedeste ca nici tu nu ai prea fost atenta la lectiile de bune maniere.
• Fii consecventa. L-ai invatat de la doi ani sa spuna "te rog" si "multumesc"? La 6 ani este evident
ca ar trebui sa le foloseasca.
• Oricum, procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca sa
invete ceva!

Pana la 3 ani
Chiar daca cel mic este nazuros, obraznic sau suparacios, nu trebuie sa confunzi comportamentul lui
cu lipsa de maniere - este o etapa fireasca a dezvoltarii sale. Pana la varsta de 3 ani nu te astepta sa
cunoasca si sa respecte mai mult de una - doua reguli de politete. Desigur, nu este prea devreme sa il
inveti sa utilizeze formule ca "te rog", "multumesc", "buna ziua" si "la revedere". Incurajeaza-l sa le
foloseasca nu doar cu strainii, ci si in familie. Astfel, nu uita ca, dupa ce ii oferi paharul cu apa pe care ti
l-a cerut, sa ii amintesti: "Acum, spune multumesc". Fii un bun exemplu pentru el - comporta-te calm si
manierat, fara tipete si expresii deplasate si adreseaza-te politicos atat lui, cat si celorlalti din casa. Astfel,
devii tu insati un exemplu. Pe de alta parte, nu uita sa il feliciti si sa il lauzi ori de cate ori micutul se
dovedeste bine crescut.

Intre 3 si 5 ani
Cu putina creativitate, il poti ajuta pe micutul tau de 3 sau 4 ani sa inteleaga de ce unele lucruri
trebuie facute intr-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventeaza jocuri in care el sa fie actorul
principal. Propune-i sa fie gazda si tu musafir.
509
 Va invata cum sa isi trateze invitatii: sa le serveasca prajiturele sau, pur si simplu, sa poarte o
conversatie politicoasa. Gandeste-te la situatiile cu care te confrunti tu zi de zi si vei gasi pentru el
numeroase roluri: poate fi vanzator sau cumparator intr-un magazin, poate fi patron sau angajat, sofer sau
prietenul unei persoane importante pe care el o admira.
El se va distra, iar tu iti vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micutul va deveni tot mai constient de
modul in care actiunile si cuvintele sale afecteaza sentimentele celor din jur. Foloses-te-te si de povesti,
de carticele cu imagini, de muzica sau casete video cu desene animate.

Intre 5 si 7 ani
O data ce incep sa mearga la gradinita, cei mici devin tot mai independenti. Pentru ca nu vei fi tot
timpul alaturi de el, va trebui sa ii dezvolti mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate,
copii si adulti. Acum ar trebui sa cunoasca si sa respecte manierele de baza la masa, sa poarte o
conversatie cu adultii, sa stie cum sa faca si cum sa primeasca un compliment.
De acum inainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari, etc. Poti
incepe sa ii supraveghezi interventiile in discutii si sa ii explici ca este politicos sa il lase pe celalalt sa
termine ce are de spus. Foloseste-te de exemplele din viata de zi cu zi, de la gradinita, de pe strada, dar
fara sa faci pe profesoara. Nu il ameninta, folosind expresii ca: "Sa nu te prind ca faci vreodata ca Andrei,
ca iti rup urechile". Cand greseste, atrage-i atentia si aminteste-i ce are de facut.

Intre 8 si 10 ani
Este varsta la care cei "7 ani de acasa" trebuie sa se fixeze definitiv in comportamentul copilului
tau. Metoda pe care o poti folosi este cea clasica, adica a unei continue repetitii. Daca pana acum i-ai mai
trecut, uneori, cu vederea lipsa de buna cuviinta, acum a venit momentul cand trebuie sa fii mai
categorica. In unele cazuri poti recurge chiar la mici pedepse (ii interzici de exemplu, televizorul, nu il
mai lasi sa iasa afara la joaca cu prietenii, nu mai are voie o luna sa vada nici un film, etc.).
De asemenea, daca intr-o anumita imprejurare (in vizita, la o aniversare, etc.) s-a comportat
ireprosabil, merita o recompensa, cat de mica. Daca a gresit, nu il critica de fata cu alte persoane straine.
La aceasta varsta se simte foarte stanjenit daca i se face morala in public si va avea tendinta sa procedeze
exact pe dos. Continua sa ii cultivi respectul pentru cei din jur.

510
 Cei şapte ani de acasă

Dafina Laurenţiu Dorian

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când
spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să
spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din
jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Ideea de la baza acestei expresii este aceea că normele de conduită se învaţă din familie. Acest
mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare
decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia
normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să
confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.
Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă
rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe
lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt
ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii
de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea
ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale
lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem
„te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre,
nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de
lângă noi.
O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei
care serveşte masa.
„Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să
o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea
exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

511
 Mama mea
Prof. Rebeca Dagău

Mama-i bucuria mea

Cea mai mare pe pământ,
Mama-i minunată stea
Este darul cel mai sfânt!

Mama-i dragoste și cânt

Ea iubirea-și dăruiește,
Floare rară pe pământ
Ce mireasmă răspândește!

Mama mea e bunătate

Mă învață, mă îndrumă
Și în toate cu dreptate
Îmi arată calea bună.

Dragă mamă, azi să-ți spun:

Că te iubesc foarte mult
Și mereu pe-al vieții drum
De tine vreau să ascult!

512
 Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă

Prof.înv. primar:Damaschin Elena

Şcoala Gimnazială Nr.1 Lereşti,Argeş
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos, “nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme
ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Aceasta perioada de timp este
considerată culmea achizițiilor, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasa” deoarece copilul își petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență
asupra lui.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea
în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău..
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu
poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde
atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e
bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să
fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această
vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc,
la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
În momentul în care copilul nostru depăşeşte sfera familiei şi intră în colectivitate, începe o nouă
etapă în viaţa lui, dar şi a noastră, a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc, o restructurarea
programului zilnic, care cuprinde perioade bine delimitate din punct de vedere al conţinutului activităţilor
şi reperelor orare, dar şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o alta acasă, în familie).
În grădiniţă acestea sunt planificate din timp, au valori formative pentru copii,
sunt eşalonate în timp şi au ca scop dezvoltarea globală a copilului. Este important să cunoaştem
care este activitatea copilului de la grădiniţă pentru a putea adapta programul celui mic, astfel încât să ne
asigurăm că va exista coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educator şi părinţi poate conduce la
situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de
obţinere de performanţe sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în
dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru copii începerea şcolii este o aventură. Cei mai mulţi sunt bucuroşi şi
nerabdători să înceapă şcoala, numai pentru simplul motiv că nu vor mai fi „copii de grădinită“, ci
„şcolari“.
În familie însă, această perioadă este de multe ori plină de anxietate, frământări, în faţa unor
513
întrebări:
• La ce şcoală înscriem copilul?
• Cum va fi învăţătoarea? Dar colegii?
• Cum se va adapta copilul?
• Va face faţă cererilor şcolii?
• Cine-l va aduce de la şcoală?
• Cu cine îşi va face temele? etc.
În faţa atâtor gânduri, părinţii sunt tentaţi să transmită şi copiilor temerile lor:
„Stai că începi şcoala! Să vezi tu atunci. Crezi că mai ai timp de joacă?“. O astfel de atitudine nu-l
ajută pe copil ci, dimpotrivă, putem începe prin a ne interesa la ce şcoală va merge copilul nostru. Aceasta
înseamnă că trebuie să vizităm din timp mai multe şcoli, să aflăm care sunt ofertele educaţionale ale
acestora, ce învăţători vor prelua clasa pregătitoare în anul şcolar în care urmează să se înscrie copilul
nostru. Procedăm astfel pentru a ne asigură că şcoala va putea răspunde aşteptărilor noastre, iar noi vom
face faţă cerinţelor ei, ceea ce nu înseamnă că toate problemele vor fi rezolvate. Deşi este nerăbdător să
devină şcolar, copilul de 6-7 ani îşi face multe griji. El ar putea să se teamă de şcoală, crezând că trebuie
să poată citi, scrie, socoti.
Înscrierea la şcoală înseamnă şi începerea unei noi etape în care are loc:
• Separarea de educatoare şi de colegii de grădiniţă;
• Schimbarea programului zilnic;
• Trecerea jocului din activitate principală în plan secundar, locul acestuia fiind luat de învăţare;
• Apariţia unor noi reguli de viaţă şcolară;
• Apariţia unor noi relaţii de colaborare şi competiţie;
• Responsabilizarea vis-a-vis de activitatea de învăţare etc.
Acestea sunt doar o parte dintre motivele pentru care copilul trebuie ajutat şi sprijinit în perioada de
tranziţie de la grădiniţă la şcoală. El trebuie să fie pregătit să se descurce singur, să fie independent, să-şi
facă noi prieteni, să se acomodeze cu învăţătoarea şi cu mediul şcolar.
Modalităţi prin care părinţii pot realiza pregătirea copiilor pentru şcoală:

a. Să- i povestiţi cum se desfăşoară o zi de şcoală.

b. Să mergeţi împreună cu cel mic atunci când îl înscrieţi la şcoală.
c. Să vă plimbaţi cu cel mic în jurul şcolii la care doriţi să-l înscrieţi.
d. Să faceţi împreună cumpărături pentru şcoală.
e. Să stimulaţi copiii să vorbească despre lucrurile pe care ar dori să le facă la şcoală.
f. Să schimbaţi programul zilnic al copilului astfel încât să fie asemănător celui pe care îl va avea
în timpul şcolii.
g. Să daţi primei zile de şcoală atenţia cuvenită.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra “semnalelor”
pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi,
dornici să înveţe, să descopere lumea.

Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

514
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

Prof.înv.primar, DAMIAN MEDA

Școala Gimnazială Horea, Cluj-Napoca
“Copilăria este o stare fără vârstă, ea ține de infinit, este singura felie ce topește intregul univers
înconjurător. Copilăria este seismograful care anunță cutremurele intime de mai târziu, în funcție de ea,
omul se comportă într-un anumit fel cand e matur, și nu altfel.”
- Petre Sălcudeanu –
În prezent construcția celor „7 ani de acasă” este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie
de parteneri. Proces în care trebuie să fim conștienți de importanța contribuției fiecăruia dintre noi, ce
știm să facem și ce putem face pentru a reuși împreună.
Rolul părintelui este acela de a fi educatorul copilului lor. Poate tocmai de aceea dezvoltarea
umană a fost întotdeauna un domeniu asupra căruia s-au aplecat cu deosebit interes mulți cerecetători.
Pentru a se asigura că înțelegem cât de importanți sunt pentru dezvoltarea omului primii ani de viață.
Îngrijirea reprezintă totalitatea acțiunilor întreprinse de părinți, bunici, și comunitate în vederea
asigurării sănătății, nutriției, dezvoltării psiho-sociale și cognitive a copilului. Aceasta presupune un
răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecție, alimentație, asistență medicală, dragoste și
afecțiune, interacțiune și stimulare, securitate.
Creșterea se referă la schimbările specific de ordin fizic.
Dezvoltarea înseamnă modificarea de la forme simple la forme mai complexe și mai detaliate fiind
un proces continuu în care copilul dobândește cunoștințe achiziționează deprinderi are comportamente
adecvate adaptabile, se autodefinește în raport cu sine și cu ceilalți. Factorii ereditari și de mediu sunt
unici în cazul fiecărei personae și influențează ritmul si calitatea dezvoltării fiecărui copil. Deși etapele de
dezvoltare sunt atribuite copilului în general este foarte important să conștientizăm că dezvoltarea este un
proces individual și ține de unicitatea copilului.
Teoria umanistă oferă o viziune globală asupra dezvoltării umane susținând că omul este mai mult
decât o colecție de instincte, tendințe sau condiționări: fiecare persoană fiind unică și demnă de respect.
Omul poate ajunge la nivelul cel mai înalt al posibilităților sale cu ajutorul persoanelor apropiate: familia,
apoi prietenii.
Teoria cognitivă a considerat inteligența ca pe o formă de dezvoltare prin interacțiunea cu mediul.
Teoria dezvoltării psihosociale susține că fiecare vârstă se confruntă cu propriul set de probleme,
căutarea identității fiind elemental cheie.
Conform teoriei inteligențelor multiple, copiii au inteligențe multiple care le influentează modul
de a învăța.
Cu toții știm că orice copil se naște cu posibilități de a deprinde diferite abilități, însă au nevoie de
prima relație care se crează cu mama, apoi cu ceilalți membri ai familiei și abia după aceea cu alte
persoane care reprezintă grădinița și școala.
Expresia “ cei 7 ani de acasă” este folosită în societate pentru a aprecia sau a dezabroba anumite
aptitudini, deprinderi, competențe emoționale dobândite sau nu de către un om, fie el copil sau adult. Și
când ți se spune că ai sau nu ai cei 7 ani de acasă, auomat se înțelege educația primită de la părinți, codul
bunelor maniere însușit în familie…sau nu.
Emoțiile determină comportamentele copilului. El tinde să repete o experiență plăcută, valorizantă
și evită să repete o experiență care îi poate pune în dificultate în situație de vulnerabilitate. Copilul
utilizează emoțiile pentru a-i determina pe adulții si copiii din mediul lor social să le satisfacă nevoile.
Este importantă pentru copil modalitatea în care părintele facilitează sau descurajează exprimarea
emoțiilor specifice. Experimentarea unor situații emoționale diferite în relațiile cu părinții oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoționale diverse, ceea ce contribuie la reacții adecvate în diferite situații.
Părinții sunt primii educatori deoarece:
- ei sunt primii cu care copilul interacționează din prima zi a vieții;
- familia este modelul pe care copilul îl imită – modul de viață al familiei este principalul reper în
viață al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei;
- comunicarea intrafamilială influențează decisive dezvoltarea copilului, formarea personalității lui.

515
 Modul în care fiecare părinte întelege și își poate asuma rolul de părinte, mamă sau tată, depinde
de mai mulți factori:
-factori culturali, suportul familiei extinse sau suportul social;
-condițiile economice ale familiei;
-tipul de relație- modelele de interacțiune – a părinților copilului cu proprii lor părinți, care pot
determina calitatea relației cu propriul lor copil;
-tipul de relații familiale și capacitate de adaptare socială a cuplului parental;
-dimensiunea familiei;
-patoloia unuia dintre membri familiei (părinți sau copil)
Relația dintre părinți, dintre mamă și tată, costruiește o ecologie a familiei care poate determina
modul de dezvoltare al copilului. Tot așa, atmosfera familială în care se dezvoltă un copil ține de mai
mulți factori:
-nivelul de apropiere și înțelegere între părinți, gradul de coeziune dintre aceștia;
-modul în care este perceput și considerat copilul;
-modul în care este ascultată opinia copilului în familie;
-forma de negociere sau de exprimare a acordului sau dezacordului în diferite probleme;
-dinamica apariției unor stări conflictuale;
-modalitățile în care este gândit controlul comportamentului copilului: comportamente și valori
acceptate, sancțiuni utilizate;
-modul de manifestare a autorității parentale.
Indiferent de modalitatea în care fiecare părinte înțelege să iși asume responsabilitățile ce decurg
din rolurile parentale, acestea ar trebui să:
-acopere nevoile copilului de educare și ingrijire;
-aibă un caracter predictibil pentru copil, acesta să știe cui și când să se adreseze și la ce reacție se
poate aștepta în anumite situații;
-existe o constantă în comportamentul părinților.
Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea
parteneriatului î grădiniță – familie, apoi școală – familie. Familia reprezintă primul spațiu formativ
pentru copil, mediul socio-cultural în care copilul s-a născut și creste. Eforturile depuse de părinți și
educatori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informații, de experiențe și pe colaborare în
asigurarea celor mai bune condiții de creștere și dezvoltare ale copilului.
Realitatea de zi cu zi a familiei de azi este diferită de cea a generațiilor anterioare. Părinții își
petrec din ce în ce mai puțin timp împreună, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării
atribuțiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În acest context, stabilirea unui program zilnic pentru
copil si, mai mult, interat în programul familiei devine tot mai greu de realizat. Iar copilul nu se poate
dezvolta armonios fără a avea un program zilnic coerent echilibrat, flexibil, adaptat nevoilor de dezvoltare
specifice acestuia.
Important este să nu uităm nici o zi că sarcina noastră, a părinților și a educatorilor, este aceea de a
ajuta copilul să-și dezvolte propriile capacități și, mai puțin, să ne atingem propriile obiective.

516
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ… DINCOLO DE CUVINTE

Prof. înv. preșc. DAN EMILIA

G.P.P. ,,Prichindelul” –Rădăuți
Educatia unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la
școalaă. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Dar realitatea zilelor noastre este una puțin incomodă și, deși uneori justificată, puțin deformată.
Părinți plecați în străinătate, nevoiți să dea responsabilitatea creșterii și educării copiilor pe umerii
bunicilor, a rudelor mai apropiate sau mai îndepărtate ne pun în fața unei întrebări pertinente: mai sunt cu
adevărat importanți cei 7 ani de acasă? Se mai poate pune cu adevărat problema celor 7 ani de acasă? Mai
este necesară, mai reprezintă ceva educația primită în familie în timpul celor ,,7 ani de acasă”?
Deși totul se schimbă în ritm rapid, există adevăruri simple, dar extrem de concentrate și de actuale,
valabile pe timpul bunicilor și foarte importante în era marilor transformări tehnologice.
De ce sunt importanți cei 7 ani de acasă? Pentru că ACASĂ este locul unde copiii trebuie să invețe
Cuvintele Magice:
-Bună ziua, Bună seara, Mulțumesc, Te rog, Iartă-mă;
Tot acasă trebuie să învețe:
-să fie onest, să nu mintă, să fie corect, să fie punctual, să dea dovadă de solidaritate, să își
respecte prietenii, persoanele în vârstă și profesorii;
Întotdeauna acasă trebuie să învețe:
-să fie curat, ordonat, îngrijit, să respecte mediul înconjurător;
Școala se ocupă să întărească educația copilului primită acasă.
Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea
ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale
lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem
„te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre,
nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credințele și valorile noastre și ale celor de
lângă noi.
Un copil care are cei 7 ani de acasă învață de la părinți că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau
orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa, în timp, între râsul
sănătos și spiritul de glumă și râsul care jignește.
Bineînţeles că toate lucrurile de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care părinții doresc să-l
insufle copilului lor, precum şi zile în care li se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care s-au
străduit să le predea copilului lor au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia
este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal,
asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

517
 Expresia „cei şapte ani de acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Rămâne însă o întrebare ce își caută încă răspuns printre zeci și zeci de generații:
Cei șapte ani de acasă se termină odată ce micuțul este dus de mână la școală pentru prima lui zi din
clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un copil devine părinte și începe să își facă și el
griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată?

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

518
 Cei șapte ani de-acasă

Prof. Dan Ioana

Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie
să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea părinților. Cpilul trebuie obișnuit de mic
cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în
prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai bună modalitate de
a-l obișnui cu bunele maniere este să fie părinții, un bun model pentru el. Încă de la o vârstă fragedă
trebuie învățat lucrurile simple: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie
să se oprească aici.
A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele
mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial.
Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care
copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai
goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată.
Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce
copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură,
este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.
În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă
cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.
Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au
rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani
de-acasă”.
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi
vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu
bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii,
fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe
pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la
şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce
oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor
de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni
adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.
Nu este corect să dăm vina pe alţii.
Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi
suntem părinţi.
519
 Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am
numărat odată printre aceştia.
Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a
tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.

520
 CEI 7 ANI DE ACASĂ!!!
EDUCAȚIE SAU BUN SIMȚ?

PROFESOR : DANALACHI DENISE-IULIANA

SCOALA GIMNAZIALA NR. 1
BRAGADIRU, ILFOV

CEI 7 ANI DE ACASĂ!!!

EDUCAȚIE SAU BUN SIMȚ?

,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei;
Sădește un obicei și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.”
Samuel Smiles
Șapte? De ce nu șase? Sau cinci? Sau chiar zece? Oricum și oricâți ar fi, dacă nu îi ai....... Spunem:
„Nu ai cei 7 ani de acasă!“. Adică? Ce-o însemna asta? Că nu am stat șapte ani acasă? Că nu ne-au fost
inoculați ani în plus acasă? Păi și dacă nu am stat acasă decât trei ani? Și pe urmă am plecat la grădiniță,
la școala? De unde să am șapte ani?
Wow! Dar stai! Nu cred că este vorba de numărul de ani, ci de calitatea lor. Nu este vorba despre
cantitatea de timp, ci despre calitatea timpului petrecut în familie, cu copiii, cu prietenii. Prin urmare
calitatea contează! Părintii își petrec din ce în ce mai puțin timp alături de copiii lor, majoritatea
confruntându-se cu problema echilibrării atribuțiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Atât
521
educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în vederea
integrării sale în viață socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului, invățarea
unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că indiferența
familiei fată de însușirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este un act de
iresponsabilitate. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei șapte ani de acasă.
Conform spuselor psihologilor, educația primită în cei șapte ani acasă depinde de câțiva factori:
relația afectivă dintre copil și părinti, specificul de dezvoltare al copilului și valorile pe care se bazează
familia și pe care le transmite copilului.
Părinții sunt modele pentru copil. Va fi ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre
exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. Deasemenea cea mai prețioasă recompensă pentru
copil nu este cea materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o
faptă bună. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum descoperim că această influență
este mai mare decât ne-am imaginat. Că adult, sesizezi uneori că, în situații-limită reacționezi cum nu te
așteptai, sau de cele mai multe ori reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai
trăit cu părinții. Modelul părinților se imprimă atât de tare copiilor, încât, copilul adult ajuns, va reacționa
așa cum a văzut la mamă sau tatăl său (cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a
ne educa corect copiii, trebuie mai întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții. Astfel vom fi un model
moral bun de urmat de către proprii noștri copii. Modul în care ne creștem copiii, contribuie la formarea
concepției acestora despre ei înșiși. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe
care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
Copiii sunt foarte drăgălasi, plini de energie dar uneori obositori. Să te ocupi de educarea lor este o
plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente când te simți depăsit de situație și nu găsesti
soluții privind comportamentul inacceptabil al copilului.
În general părinții consideră educarea copilului lor că fiind dificilă pentru simplu motiv că aceștia
nu ascultă de observațiile făcute de ei sau datorită faptului că copilul prezintă un comportament total
inadecvat. Dacă părintele nu se asteaptă la ,,nimic bun” de la copilul său, copilul își va crea aceeași
impresie negativă despre el și într-adevăr nu va ieși nimic bun. În plus, părintele va fi nervos, frustrat,
neputincios, dezamăgit, iar copilul va prezenta pe langă toate acestea și probleme emoționale. Acest
scenariu negativ poate fi dizolvat acordând copiilor noștri atenția necesară, acordând atenție mai ales
comportamentelor pozitive și lăudandu-i ori de câte ori observăm un comportament pozitiv, chiar și
atunci când comportamentul ni se pare a fi neimportant. Stabilind limitele în relația cu copilul, acesta va
înțelege că părintele respinge comportamentul negativ și nu îl respinge pe el. Regulile și limitele sunt
importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă adesea regulile dacă sunt
clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli însă împiedică
dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi explice de ce
nu are voie să facă un anumit lucru. E important că copilul să înțeleagă. De o importanţă deosebită este
faptul ca părintele să se gândească serios la modalităţi cu mult mai eficiente de a-și pedepsi copilul, în
afara pedepsei fizice și anume izolarea copilului sau confiscarea unui lucru care îi place acestuia.
Părintele poate să fixeze la copil comportamentul dorit oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un
pupic sau chiar un semn stabilit de comun acord cu copilul - a ridica degetul mare de la mană, ,,ceva bun”
etc). Îndrumarea pozitivă e mai plăcută si te ajută să îţi atingi mai repede scopul decât cea negativă.
Lăudând și acordând atenţie copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l. Dacă
îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine. Ca şi în cazul
copiilor, familiile sunt foarte diferite, necesităţile lor de a fi sprijinite sau posibilităţile de a oferi sprijin
sunt diverse. Fiecare familie are potenţialul şi nevoile sale unice care trebuie valorizate corespunzător de
către instituţiile de învățământ. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o
colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. Psihopedagogia modernă, centrată pe
copil, se bazează pe convingerea că familia reprezintă principalul educator, având potenţial maxim de
modelare a personalităţii copilului.
Implicarea directă a părinților în lucrul efectiv cu copiii, nu doar în calitate de observatori, ci și de
participanți activi, reprezintă un punct important al programului educațional, asigurându-se astfel
continuitatea acestuia și punându-se bazele unei invățări autentice și eficinte. Copilul, luat ca entitate, e

522
acela care „spune” cadrului didactic cum să-l ajute și să-l îndrume în activitatea zilnică. Cunoscându-i
bine individualitatea, adultul din fața lui îl poate antrena diferențiat în activitățile comune și libere. În
acest fel, îi „procură” copilului bucurie, se înlătură suprasolicitarea sau subsolicitarea, sunt antrenați
copiii cu lacune, cu dificultăți, cu înclinații speciale, este favorizată capacitatea de învățare, de relaționare,
de cooperare și competiție. Angajarea și responsabilitatea familiei în educația copiilor este fundamentală
pentru reușita participării educaționale. Modelarea personalității, pregătirea copiilor pentru integrarea
socială, în mod conștient, sistematic, organizat, se realizează într-o strânsă colaborare între familie și
instituțiile de învățământ. La orice copil, gradul de interes și de colaborare al părinților cu instituțiile de
învățământ este cel mai adesea direct proporțional cu rezultatele și evoluția copiilor.
Educația trebuie făcută posibilă pentru orice copil, pentru orice persoană cu dizabilități, atât în
familie cât și în școală, acești factori având un rol hotărâtor în dezvoltarea și socializarea acestor copii. În
cadrul unei instituții de învățământ, cea mai importantă relație de colaborare este aceea dintre familie și
cadrul didactic. Această relație are că scop asigurarea unui caracter pozitiv și a coerenței influențelor
educative ale factorilor implicați în formarea copiilor, în funcție de consultări și hotărâri comune.
Calitatea acestei legături este dependentă de existența nevoii de colaborare a părinților cu grădinița-
școala-liceul sau de stimularea acestei nevoi de către cadrul didactic, dar și de competența și
responsabilitatea cu care acesta se angajează în această relație de colaborare.
Omul se naște cu semințele dezvoltării fizice, intelectuale și morale. Pentru că aceste forțe să nu
rămană nedezvoltate, să se dezvolte prea lent sau contrar firii, împotriva umanității, e nevoie de educație.
Educația este un fapt social și individual în același timp. Rațiunea ei nu poate fi alta decât aceea de a
produce modificări pozitive neîntrerupte în ființa fiecărui om. Schimbările survenite în viața interioară a
omului se vor răsfrange în mod firesc asupra grupului social din care face parte. Sensul, amploarea și
profunzimea acestor schimbări poartă pecetea momentului istoric în care se produc. Educația este, cu alte
cuvinte, un proces de desfășurare, cu particularități distincte de la un moment istoric la altul, după cum
existența socio-umană, în ansamblul său, se află în continuă devenire.
Prin urmare când vorbim despre cei 7 ani de acasă, nu vorbim doar de o singură persoană, ci de un
întreg ansamblu de activități și de persoane angrenate în sistemul de educație, sistem ce cuprinde atât
familia cât și instituțiile de învățământ.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2.Vrăsmaş Ecaterina Adina,Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3.Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
4. www.copii.ro
5. www.scribd.com
6. www.didactic.ro

523
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

Prof. Dancă Apostol Gabriel Cristian

Liceul „Ştefan cel Mare”, sat Codăeşti, jud. Vaslui
“ Casa este cea mai mare şcoală a virtuţilor umane.” (William Ellery Channing)
A fi părinte este o provocare complexă, o misiune nobilă care necesită, pe lângă o pregătire
anterioară în acest scop, dragoste, voinţă, dăruire, entuziasm, înţelegere, muncă şi învăţare permanentă.
Această misiune este realizată în cea mai mare parte din perspectiva istoriei personale a fiecărui părinte,
cristalizează valori, norme, atitudini, practici moştenite în familie sau împrumutate, care de-a lungul
timpului s-au schimbat sub influenţa contextului mai larg al societăţii.
Evoluţia copilului în familie este decisivă pentru dezvoltarea lui ulterioară. Amprenta mediului
educaţional în care creşte copilul reprezintă una dintre condiţiile succesului său social, profesional şi
personal. Educaţia în familie stă mai mult sub semnul improvizaţiei şi al contextualului, decît sub semnul
altor decizii fundamentale, al creării condiţiilor celor mai adecvate de dezvoltare corespunzătoare
potenţialului fiecărui copil şi al investiţiei cu discernământ în viitorul acestuia, chiar dacă părinţii sunt
bine intenţionaţi.
În acestă lume în permanentă schimbare, aflată sub presiunea competiţiilor de orice fel, părinţii,
familiile trebuie să fie implicate permanent în educaţia copiilor, care trebuie să dea dovadă în orice
situaţie de cei şapte ani de acasă. Necesitatea educării tinerei generaţii pentru a face faţă exigenţelor
societăţii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor nu numai achiziţiile de cunoştinţe, priceperi,
deprinderi, ci şi însuşirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.
Comportamentul adecvat este sinonim cu cei 7 ani de acasă şi presupune nu numai capacităţi de
comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii. Fără îndoială, nu trebuie să uităm în formarea
generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea
comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor maniere şi nu
la gesturile „de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară.
Se cuvine să adresăm mai des întrebări precum: Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii
punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii
recunoscător? Ştii să zâmbeşti? Porţi o conversaţie plăcută? Ai înţeles sensul proverbului „Vorba dulce
mult aduce”?
Acestea sunt doar câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi
să reflecteze mai mult asupra fondului moral al relaţiilor umane. Familiile în societatea modernă se
confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiţie crescută din partea copiilor lor, precum şi cu poveri
economice, care forţează tot mai mult părinţii să lucreze în afara căminului şi limitează serios timpul pe
care aceştia îl petrec cu copiii lor.
„Cei şapte ani de acasă” – expresia nu s-a referit niciodată la faptul că un copil şi-a petrecut primii
şapte ani din viaţă lângă părinţii lui, ci la învăţătura pe care copilul a primit-o de la ei, aceasta fiind
rezultatul conştienţei că părinţii sunt primii şi cei mai importanţi educatori din viaţa unui copil.
Mediul familial, mediul şcolar, în general mediul uman sunt prezenţe care pot contribui decisiv în
formarea unui copil şi, implicit, a unui tânăr. Educaţia, ordinea începe din familie, se dezvoltă în şcoală şi
se desăvârşeşte sau dispare în societate, în funcţie de context sau de natura manifestă a celorlalte. Acum
trebuie formate şi dezvoltate la copii capacităţi de comunicare şi interrelaţionare, să arătăm copiilor că ei
toţi, indiferent de religie sau de rasă, doresc să se joace, să înveţe, să se bucure de tot ce-i înconjoară şi o
pot face într-o relaţie de prietenie, de respect şi întrajutorare reciprocă, într-un climat de stabilitate şi
bună înţelegere. Copiii vor afla lucruri interesante despre cei cu care convieţuiesc, vor afla că deşi sunt la
fel există şi trăsături prin care diferă, dar care îi face valororşi, vor afla că deşi sunt diferiţi, toţi au
aceleaşi drepturi, toţi sunt la fel.
Se cunoaşte un adevăr unanim acceptat şi anume că prin instituţionalizarea copilului nu se
neglijează rolul părinţilor. De aceea, în condiţiile actuale, rolul familiei în educarea şi activitatea copiilor
este major.
Părinţii trebuie să fie cei care vor sta alături de cadrul didactic la formarea şi dezvoltarea copiilor
lor, rolul lor nefiind înlocuit de educatoare, ci aceasta va completa ştiinţific ceea ce părintele nu poate sau
nu are abilitatea respectivă de a putea asigura copiilor ceea ce au nevoie.
524
BIBLIOGRAFIE
1. Bistriceanu, Corina – „Sociologia familiei”, Editura Fundaţiei „România de mâine”, 2004;
2. Tomşa, Gheorghe – „Psihopeddagogie preşcolară şi şcolară”, Editura Bucureşti, 2005;
3. Revista „Redimo”, anul V, numărul 12, Editura Didactic Pres, Slatina, 2008.

525
 Importanța celor șapte ani de-acasă

Danciu Diana-Maria
Prof. de limba și literatura română
Şcoala Gimnazială Nr. 1 Gurbediu

Prima formă de educație pe care omul o cunoaște este cea de acasă. Sintagma ”cei șapte ani de
acasă”, se referă la educație primită de acasă. Primii și cei mai importanți educatori ai copilului sunt
părinții, al căror rol și importanță nu au un termen-limită, deoarece chiar şi ajuns la maturitate, copilul lor
rămâne tot copil.
Educația de acasă este stabilimentul pe care se clădește educația școlară și se formează
personalitatea invidului. Această formă de educație face parte din educația informală, deoarece
informaţiile achiziționate sunt aleatorii, neselectate în funcţie de valoarea lor euristică, educabilul și le
însușește în funcție de preferințe, aptitudini și atitudini în mod spontan. Acest tip de educație pune accent
pe experiența personală și pe modelul de viaţă oferit de către membrii familiei şi de mediul în care crește.
Desigur, fiecare individ are capacitatea și abilitatea de a se autoeduca, dar aceastea se dezvoltă în timp
după ce învață să facă dihotomia bine-rău.
Pentru societate, individul reprezintă oglinda familiei sale. Această concepție sau preconcepție după
unii, se referă la faptul că oamenii au tendința de a imita comportamente și atitutdini cu care intră în
contact. În perioada copilăriei, contactul cel mai îndelung și mai de impact asupra personalităţii
individului o are familia. Membrii familiei sunt modelul suprem pentru copilul mic care vede în părinții
săi și, mai ales în tatăl său, nişte supereroi. Copilul găsește în părinții săi tot ceea ce el are nevoie –
independență, fermitate, dar și iubire, înțelegere, sprijin. Părinții îi insuflă copilului valori de viață pe care
acesta le va dezvolta în propria sa conștiință, îl învață cum să se comporte în societate, dar și cum să facă
față greutăților vieții.
Cei șapte ani de-acasă sunt relevanți în formarea tânărului, dar și în determinarea reacțiilor acestuia
în anumite situații. Mediul familial este o pecete de care nu ne putem lepăda. Indiferent de ce se întâmplă
suntem copiii părinților noștri. Ca și copiii, putem vedea în părinții noștri nu numai un model, așa cum am
spus mai sus, dar și un antimodel. Dacă observăm că unul dintre părinți sau, în cazuri mai rare, ambii au
un comportament necorespunzător, viciat, ajunși la maturitate căutăm să fim opusul lor. Desigur, există şi
cazuri în care comportamnetul viciat va fi adoptat şi imitate întru totul. Sau, altădată, în momentul în care
ne confruntăm cu o problemă, în căutarea unei soluţii infailibile, ne întrebăm cum ar reacționa părinții
noștri.
În concluzie, cei șapte ani de-acasă sunt elementari în comportamentul viitorului adult, care va
reflecta educația primită în familie şi pe care o va transmite mai departe urmaşilor săi.

526
 İMPORTANŢA CELOR
„ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

Prof.înv.preşcolar Danciu Magda Nicoleta

Şcoala Gimnazială Gruiu-Căteasca, jud. Argeş
Cei şapte ani de acasă sunt piatra de temelie a vieţii pe viitor a copilului. De aceşti ani depinde de
cum va fi integrat în societate, cum va fi agreat de cei din jur şi bineînţeles îşi poate ordona viaţa şi stilul
de viaţă alături de cei dragi.
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă
ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Bunele maniere, regulile morale, educaţia sunt foarte importante în adaptarea copilului în societate.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de
acasă. Când ne găndim la un copil bine crescut, ne gândim la un copil care ştie să salute, să spună
˝mulţumesc˝, ˝te rog˝, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Părinţii au o mare influenţă asupra
copiilor în primii şapte ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le
respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem in
lumea lor, iar ei patrund în lumea noastră. Un copil privat de joc va avea carenţe în structura
personalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni" şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi". Iată una din deprinderi: părinţii buni dau cadouri, părinţii
inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă.
Părinţii buni au grijă să satisfacă, în măsura posibilităţilor lor economice, dorinţele copiilor lor. Fac
petreceri pentru aniversări, le cumpără pantofi, haine, produse electronice, organizează excursii.
Părinții inteligenţi dau copiilor ceva incomparabil mai valoros, ceva ce nu se poate cumpăra cu
toţi banii din lume: fiinţa lor, povestea vieţii lor, experieţele lor, lacrimile lor, timpul lor.
Părinţii care le fac în permanentă daruri copiilor lor sunt păstraţi în amintire doar pentru un
moment. Părinţii care se preocupă să le dăruiască copiilor exemple şi povestiri din viaţa lor rămân de
neuitat.
Aşadar, este important să le transmitem copiilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi
care vor ajuta să devină adulţi respectuoşi şi demni de respect la rândul lor.

527
 Educatia din familie-amprenta lasata pe parcursul vietii asupra copilului

Prof. Danciu Rodica- Colegiul Tehnic Matasari

Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părintedeterminădefiniţia celor „şapte
ani de-acasă”.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în
mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii.Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.
In consecinta, in urma unei bune cresteri, un copil ar trebuii sa-si poata evalua obiectiv pozitia in
raport cu o situatie. (Trebuie sa stie ce-i place, ce-i trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea sa faca, etc.)
Sa stie sa isi sustina parerile si sa-si apere interesele fara a deranja pe cei din jur. (Sa foloseasca un
limbaj politicos, sa nu se miorlaie, sa nu fie obraznica, dar sa exprime ceea ce simte, nu sa evite sa-si
spuna parerea). Sa fie atent si implicat in ceea ce se intampla in jur, ca sa poata evita situatiile cu
potential periculos si, ca revers al medaliei, sa poata oferi un ajutor la timp cuiva. Sa stie sa piarda (si
automat, sa-si focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar si sa castige cu eleganta (fara a-l umili pe
cel care a pierdut)
Educatia copilului este o provocare pentru orice parinte! Prin intelegerea exacta a elementelor care
contribuie la dezvoltarea unui copil, parintele poate sa controleze modul in care acesta isi formeaza
personalitatea.

528
 Parintii trebuie sa raspunda nevoilor copiilor, in special cele emotionale, care se concretizeaza in
dorinta de a fi ascultati, ingrijiti si apreciati. In functie de varsta si nivelul de dezvoltare al acestuia,
atitudinea parintilor trebuie sa fie corespunzatoare.
Este important sa invatam copiii valoarea relatiilor interumane, importanta interactionarii cu
ceilalti, respectarea anumitor norme sociale, aprecierea mediului inconjurator si nu in ultimul rand sa ii
incurajam sa isi exprime.
Este important sa acordam copiilor mai multa atentie iar noi parintii sa fim atenti la tot ceea ce
facem si cum ne comportam –copiii copiaza din tot ceea ce facem noi.

529
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ
(Reguli de comportare civilizată)

Prof. inv. primar de sprijin DANCU MARIA ADRIANA

SCOALA GIMNAZIALA ,, ION MICU MOLDOVAN,, BLAJ

Am auzit de multe ori spunându-se despre anumite persoane că au sau nu cei şapte ani de acasă. A
avea cei şapte ani de acasă inseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice
situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei 7 ani de acasă
reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Regulile de
comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca
adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți. Primele reguli de comportare civilizată le învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la
educatori, învăţători, profesori. Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi, care ne ajută să ne
purtăm politicos.
Iată, câteva reguli de comportare civilizată, care vă vor ajuta, dragi copii, să deveniţi nişte persoane
politicoase:
 Spune Bună ziua când te întâlneşti cu cineva cunoscut!
 Nu vorbi cu gura plină!
 Spune te rog când ceri ceva şi mulţumeşte când l-ai primit!
 Nu aratăm cu degetul un obiect şi mai ales o persoană!
 Nu folosim unghiile drept scobitoare!
 Nu introducem degetul în nas sau , atunci când se numără bani, file etc. în gură!
 Nu ne ridicăm pantalonii în faţa altor persoane!
 Nu ne ştergem pantofii pe manşeta pantalonilor!
 Când tuşim sau strănutăm ducem batista la gură!
 Nu trântim uşile!
 Nu ne aşezăm picioarele pe masă sau pe birou!
 Nu se stă pe speteaza fotoliului, a canapelei sau a scaunului!
 Nu căscăm în prezenţa unor persoane străine!
 Femeile nu trebuie să se joace cu inelele, colierele, să răsucească şuviţe de păr pe degete!
 Nu împletiţi franjurii feţei de masă!

530
  Nu este politicos să stăm cu spatele la persoanele care se afla în jurul nostru într-un grup
mai restrâns!
 În timpul unei conversaţii nu dăm din umeri şi nu ne scărpinăm în cap!
 Aşteaptă-ţi rândul şi nu întrerupe o altă conversaţie!

531
 CEI 7 ANI DE ACASA

PROF. DĂNCUȘ MĂRICUȚA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ IEUD, MARAMUREȘ
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca al său copil sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în
societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în
toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.
Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele,
copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi
cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi
contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica
ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi
paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele.
Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai
ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei
care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile
extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este
cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”.

532
 Importanţa celor şapte ani de acasă

Învățător Dandu Melania

Școala Gimnazială Răstolița
Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie
să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta e răspunderea ta. Obişnuieşte-l de mic cu bunele
maniere. Cei 7 ani de-acasă sunt cheia către succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în
prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de
a-l obişnui cu bunele maniere este să fiţi voi, părinţii, un bun model pentru el. Începe să îl înveţi lucrurile
simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună „te rog” şi „mulţumesc”. Dar buna creştere nu trebuie
să se oprească aici.
Va trebui să ştie ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere şi chiar într-o discuţie cu
un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă
respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect.
Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri
împărţite.
În acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune
maniere şi, dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă.
Important este ca părinții să respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune maniere în
familie, iar copiii îi vor imita cu precizie de 90%.
Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă
micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”,
„poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, aduceţi-i cât mai multe exemple concrete, de preferat în
momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistaţi până acestea vor deveni o
obişnuinţă.
Aşadar, cum îl înveţi bunele maniere?
A-l învăţa bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp şi vei avea multe ocazii să îl
îndrumi în direcţia corectă. Ţine minte aceste sfaturi:
Chiar dacă a greşit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că
tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una-două lecţii de bune maniere
pentru ca problema să se rezolve.
Explică-i clar şi învaţă-l ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să îi spui un scurt (şi
pentru el greu de înţeles): „Nu mai fi atât de grosolan”, spune-i: „Nu este politicos să râgâi la masă, dar,
dacă o faci, se cuvine să îţi ceri scuze”. Sau, dacă zbiară prin casa, nu-i spune: „Încetează cu ţipetele în
casă”, ci fii mai blândă, ca să înţeleagă în fond ce aştepţi de la el: „Te rog, nu mai ridica vocea în casă”.
Dacă cel mic îşi exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puţin politicoase,
nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. De exemplu, când el zice: „Iahh, îmi vine să vărs când văd
chestia asta verde”, tu corectează-l spunând: „Frumos ar fi fost să spui că nu îţi place deloc spanacul”.
Fii înţelegătoare şi acceptă-i greşelile. Aminteşte-ţi că nu este încă suficient de matur
pentru a şti bine cum trebuie să se comporte în anumite situaţii. Şi noi, adulţii, greşim adeseori, darămite
ei…
Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, în familie. Nu îi ţine prelegeri şi nu îl critica în
public, nu îl umili şi nu îl jigni faţă de străini, chiar dacă greşeala a fost destul de mare. A-i face lui o
scenă de faţă cu alţii dovedeşte că nici tu nu ai prea fost atentă la lecţiile de bune maniere.
Fii consecventă. L-ai învăţat de la 2 ani să spună „te rog” şi „mulţumesc”? La 6 ani este
evident că ar trebui să le folosească.
Oricum, procesul de educaţie nu se opreşte la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea tarziu
ca să înveţe ceva!

533
 Cei sapte ani de acasa….

COLEGIUL ECOLOGIC Prof. Univ. Dr. Alexandru Ionescu

Prof. Danila Alexandra

Educatia inseamna totul pentru multi dintre noi (desi uneori riscam sa fim priviti lung cand
pretindem un anumit gest sau o adresare aparte) si este doar un cuvant in DEX, din pacate, pentru
altii…..
Devenita un cliseu, expresia pe care oricine o aude macar o data in viata -,,cei 7 ani de acasa”, are o
semnificatie din ce in ce mai valoroasa.
Sa spun ,,din pacate” sau sa meditez la metodele parintilor si bunicilor de a-si pregati copiii/nepotii
pentru viata pe care o ducem si in care avem nevoie (superficial gandind) de indrazneala, cand vorbim
despre o educatie oferita in primii ani de viata - pana la inscrierea la scoala?! Ce preferam: sa fim
respectuosi, amabili, nobili in comportament dar calcati in picioare, sau sa aruncam vorbe usturatoare cu
usurinta, sa jignim, sa lovim psihic sau fizic si sa ne zambeasca soarta? Din pacate trebuie sa alegem….Se
pare ca ne izbim peste tot de aceste situatii…
Ca mama, educator (profesor), vreau sa nu gresesc si sa-mi educ odorasul astfel incat sa adopte un
comportament adecvat oricarei situatii dar nu in ultimul rand imi doresc ca el- copilasul pentru care
mama probabil e o eroina- sa nu fie etichetat intr-un anume fel, marginalizat sau chiar sa primeasca, fara
vina, rautatile altor copii.Si, periculos de grav, copiii sunt de la varste foarte fragede - rai (si aici am
folosit exact cuvantul care exprima cat mai bine realitatea oricat de dur ar parea; indraznesc prea mult
daca spun ca sunt asemenea mentorilor- parintii lor ?).
Este extreme de dificil sa poti oferi educatia pe care o doresti atunci cand circumstantele te
forteaza sa recurgi la alte metode pentru ca al tau copil sa fie bine.
Cu sufletul frant, ma confesez voua ca nu o data mi-am reprosat faptul ca, fetita mea este prea
politicoasa, prea timida uneori sau prea infranata. Uneori regret ca am sfatuit-o sa fie respectuoasa ,
eleganta in gesturi si exprimari, sa nu jigneasca si sa aiba grija si de cei din jurul ei. Urmarile au fost:
ochi in lacrimi si sufletelul sangerand pentru ca a fost impinsa si jignita. Exact ce i-am spus eu sa nu faca
niciodata…Dar parintii celor care ranesc si jignesc ce-si invata odraslele acasa? In alte situatii similare nu
ar trebui sa o invat sa dea tare cu pumnul?! Daca asta cere circumstanta…mersul in turma. Dar unde sta
diferenta? Sau mai conteaza diferenta aceea cand e vorba de copilul tau? E pacat ca in astfel de cazuri
suntem in dilema…
Asadar, mame dragi, cum ne protejam si educam copiii intr-o lume in care prea putini isi pun
aceste intrebari?!
,,Cei 7 ani de acasa”- se oglindesc in zambet, in salutul matinal, in recunostinta pentru cele mai
nesemnificative gesturi, in vorba dulce. Cei 7 ani de acasa suntem chiar noi…fiecare dintre noi….in
parte.
Cu prietenie ,v-am adresat aceste randuri si am speranta ca impreuna , totusi, candva, prin
atitudinea noastra , vom deveni mamele eroine ce vor sti sa-si educe corect copiii pentru realitatile
zilelor noastre fara a face niciun compromis.

534
 ASPECTE ALE RELAŢIEI PĂRINTE - COPIL

Prof.înv. primar DORINA MARIANA DĂNILĂ

Șc. Gimnazialǎ ,,A.P. Alexi” Sîngeorz-Bǎi
,,Cele mai preţioase cadouri pe care le putem oferi copiilor sunt rǎdǎcinile responsabilitǎţii și
aripile independenţei.”
În mod normal, între părinţi şi copii trebuie să existe o coeziune perfectă, menită să
contribuie la cristalizarea neîngrădită a personalităţii copilului. Această coeziune se poate
realiza numai dacă vom admite că ea se bazează pe cooperare, pe faptul că şi copilul are propria
individualitate de care trebuie să ţinem seama şi că intenţiile şi cerinţele părinţilor se cer
armonizate cu trebuinţele interioare ale celui mai mic.
Rolurile parentale reprezintǎ un ansamblu de comportamente (supraveghere, educaţie, îngrijire,
ocrotire, etc.) pe care pǎrinţii le manifestǎ faţǎ de copii. Orice societate prescrie într-un sistem de norme
(culturale, instituţionale, juridice) conţinutul rolurilor parentale în funcţie de sexul pǎrinţilor (rol matern
sau rol patern) și emite un set de așteptǎri legitime; totuși, comportamentele reale ale actorilor nu coincid
cu prescripţiile, iar rolurile sunt în permanenţǎ reconstituite.
Statutul părintelui de ,,lider” în actul educaţional, îl face să adopte uneori atitudini care
contravin trebuinţelor interioare ale celui educat. Astfel, relaţia părinte-copil se poate altera treptat,
părinţii grăbindu-se să dea sentinţe: ,,e rău”, ,,e prost”, reacţiile de protest ale copilului sau
nonconformismul fiind reacţii de apărare şi căutare a unor soluţii care să corespundă nevoilor lui.
Se impune un efort de înţelegere din partea părinţilor a acestei mici făpturi care se numeşte copil,
pentru a-l putea înţelege, modela şi dirija.
De-a lungul evoluţiei sale, copilul are un sistem de judecăţi, de scopuri, de motive care sunt
diferite de ale părinţilor. Doar cunoscându-le pe acestea , respectându-le şi armonizându-le, se poate
stabili acea relaţie bazată pe dragoste şi înţelegere, care constituie cheia în actul educaţional.
Copilul recepţionează pe multe căi ceea ce îi transmite mediul şi va transforma totul în acte
de comportament , în conformitate cu propriile nevoi, dar şi cu cerinţele mediului, dacă părinţii vor
şti să-l facă să accepte acţiunea educativă nu ca pe o constrângere, ci ca pe o relaţie profundă,
plină de afecţiune şi respect. Este foarte important felul cum vede copilul rolul părintelui, cum se
proiectează în conştiinţa sa modelul oferit de cǎtre aceștia. De asemenea, pretenţiile părinţilor faţă
de copil trebuie să fie în funcţie de particularităţile sale de vârstă şi individuale.
Rolul ce revine pǎrinţilor în creşterea şi educaţia copilului, a personalităţii acestuia, este
covârşitor. Mulţi autori consideră că influenţa personalităţii este mai importantă decât părerile
părinţilor sau amănuntele de procedură. Personalitatea părinţilor poate strivi, deforma, îngrădi pe cea a
copilului, dar bineînţeles că îl poate şi ridica. Literatura de specialitate spune că ,,neliniştea” părinţilor
provoacă neliniştea copilului, inconsecvenţa, irascibilitatea, anxietatea părinţilor determinându-le pe cele
ale copilului.
Părintele este primul model după care se structurează copilul. Modelul patern sau matern pe
care-l va alege copilul, negativ ori pozitiv, este o primă dovadă a modului cum s-a reflectat imaginea
părinţilor în conştiinţa copilului. Un rol la fel de important îl are crearea unui climat de familie tonifiant,
securizant, destins, care să stimuleze activitatea psihică a copilului. Dragostea şi grija părintească sunt
considerate în literatura de specialitate tot atât de importante pentru dezvoltarea intelectuală a
copilului cum sunt vitaminele şi proteinele pentru dezvoltarea fizică.
Un climat de familie echilibrat, netensionat, asigură dezvoltarea armonioasă a tuturor laturilor
personalităţii copilului : voinţă, afectivitate, caracter. A educa presupune un efort din partea părinţilor
pentru a găsi cele mai potrivite metode, în funcţie de individualitatea fiecărui copil şi de cerinţele
mediului.

Bibliografie:
Mitrofan Iolanda - ,, Cursa cu obstacole a dezvoltǎrii umane”Ed. Polirom, Iași, 2003

535
 IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Ioana Dănilă
Liceul Tehnologic C.A. Rosetti Constanța
Atunci când ne deranjează atitudinea sau comportamentul unei persoane ne gandim că nu este
educat corect, nu este politicos, „nu are cei șapte ani de-acasa”. Aceasta expresie definește educația
primită în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată una din perioadele de
intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de
memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Copilul este pregatit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informații, de către cine și în ce mod.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii ani de viață, când le transmit celor mici
propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor
asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm
noi necesare și care îi vor ajuta să fie oameni responsabili, manierați, altruiști și demni de respectul
celorlalți.
Personalitatea viitorului adult se schițează în primii șapte ani de viață. Ambianța care domnește în
cămin și atmosfera în care se desfășoară viața familială sunt hotărâtoare pentru concepția pe care copilul
și-o formează despre existență și pentru formarea caracterului său. Activitățile zilnice pe care le
desfășoară împreună cu părinții și frații lui sunt tot atțtea experiențe plăcute sau neplăcute care contribuie
la formarea personalității copilului. Experiențele fericite îi vor da încredere în viitor, cele nepăcute îl vor
ăsa să creadă că lumea este rea și neprimitoare.
Părinții sunt primul model pe care îl urmează copilul. Dacă simte afecțiunea părinților, copilul va fi
capabil să arate afecțiune și altora, la rândul său. Dacă este criticat pentru ceea ce este, însușindu-și
criticile, va fi afectat de gândul că nu este cum ar trebui să fie. Își va aprecia propria persoană în funcție
de aprecierile celorlalți și va fi capabil să se liniștească dacă părinții săi își păstrează calmul, fermitatea și
încrederea în confruntarea cu temerile copilului. Copilul, la orice vârstă, dar cu atât mai mult când este
mic, are nevoie de o structură familială solidă, de o atmosferă calmă. Regulile stabilite de comun acord îi
ajută pe copii să se simtă în siguranță. Parinții le arată copiilor, prin exemplul personal, ceea ce doresc de
la ei și se străduiesc să mențină în cămin o atmosferă de încredere, de căldură și de toleranță.
Politeţea este „ceva“ care se învaţă. Şi se învaţă uşor. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la
părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la toţi profesorii
noştri. Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi. Şi ne dau sfaturi zilnic.
A avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în
orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

536
 Manierele la masă.O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe. Timpul petrecut în sala de aşteptare a
cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc
sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie
doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de
„vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

Bibliografie:
Anne Bacus – Creșterea copilului de la o zi la șase ani, Ed. Teora, București, 2006
Vrăsmaş Ecaterina Adina - Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
http://www.desprecopii.com
http://www.didactic.ro

537
 Cei sapte ani de acasa

Prof.Daogariu Georgeta
Gradinita cu P.P,,Phoenix’’,Craiova
Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte
din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea
grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai
din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca
părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este
supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există
echilibrul necesar , trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura
la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita
educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi
similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii
cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă
şi pe care educatoarea le-a afişat pe panoul de la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce
activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste
discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care, pe viitor, ar
trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor
dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe
sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă . În
situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu
este important. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a
recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea: „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”,
răspunsul copilului să fie: „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de
situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce
au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur,
pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi
să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor
de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere
sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei
copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor
ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze
corespunzător spaţiul, să le dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să
interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de
urmat. Interactiunea sociala din aceasta perioada de viata este esentiala pentru dezvoltarea din punct de
vedere biologic,psihic si social.Contactele umane si afectiunea au rol deosebit in invatarea
comportamentului uman.Familia este principalul agent al socializarii.Ea este intermediarul intre
societatea globala si copil,locul in care se modeleaza principalele componenete ale personalitatii. Desi
familiile realizeaza functii socializatoare comune,in realitate exista numeroase diferente intre modul in
538
care fiecare familie isi socializeaza copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (traditionala sau
moderna),de categoriile socio-profesionale ale parintilor,de rezidenta.Calitatea educatiei primite in
familie,acei”sapte ani de-acasa”, depinde indeosebi de nivelul educatiei parintilor si a membrilor
familiei,care vin in contact cu copilul,in special sub aspect moral,comportamental.In familie invatam sa
fim umani. Acasa inseamna locul unde cresti,te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om.Educatia
,bunele maniere , regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate.Cand spunem ca un
copil are “cei sapte ani de-acasa”,ne gandim la un copil bine crescut care stie sa salute,sa spuna:“te rog
!” si “ multumeasc!”,care stie sa respecte si se comporta civilizat cu cei din jur.
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3.P., Emil,
R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

539
 Cei șapte ani de acasă

Prof. înv. primar , Dăscălaşu Mariana

Şcoala Gimnazială ,, Tudor Arghezi’’ Năvodari
Atunci când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău pentru el sau pentru cei din jurul
său, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice , doar de dragul acestuia sau
că fie e unicul copil , fie că este cel mai mic dintre frați . Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul
trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. Încă de la vârste mai mici de șapte ani îl
putem învăţa formulele de politeţe, îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la
revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie de la adult .
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli precise ,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă, iar părinții să respecte și ei aceste
reguli trasate copilului , deoarece daca astăzi plasezi regula pentru copil și îți mai aduci aminte peste trei
zile să o mai aplici , copilul nu va înțelege ce i se întâmplă , și automat nu o mai respectă . Totodată, este
important ca amândoi părinți să fie consecvenţi în educarea copilului.
În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi
adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

540
 Infinitul celor 7 ani…..

DASCALU SILVIA
Înainte ca baiatul mea cel mare să împlinească 7 ani, mi-a încolțit deodată un gând: de-acum
are cei 7 ani de-acasă. De atunci mă tot gândesc dacă am reușit să dau tot ce a fost mai bun din mine, dacă
am făcut tot ce s-a putut, dacă am valorificat la maximum acești 7 ani și care e povestea celor 7 ani de-
acasă, când se termină ei, de ce 7 și nu 8 sau 10 sau 14...
Teoretic, cei 7 ani de-acasă reprezintă modul în care te cresc și te educă părinții tăi. Când vorbim
despre cei 7 ani de acasă ne gândim automat la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, cu mult bun simț, care ştie ce este respectul, care
cunoaște bunele maniere, care se comportă cuviincios cu ceilalți copii şi cu adulţii.
În mod sigur, atunci când a fost inventată sintagma aceasta, copiii erau crescuți până la 7 ani
exclusiv de părinți, iar la această vârstă mergeau pentru prima dată de-acasă la o instituție de învățământ
sau, unii mai puțin norocoși, începeau de foarte fragezi ucenicia pentru a învăța o meserie. Așa că atunci
când părăseau cuibul părintesc puteai să vezi în ei ca într-o oglindă modul în care au fost educați de către
părinți.
Mă întreb uneori câtă valabilitate mai are astăzi această expresie, când stăm efectiv exclusiv cu
copiii 2 sau 3 ani, în cazul foarte fericit, apoi deja îi încredințăm altor persoane spre educare și nu mă
refer doar la doamnele educatoare ci și la bonele, mătușile sau bunicile care stau de cele mai multe ori
până seara târziu cu copiii, până reușesc părinții să ajungă. Cât de mult contribuie un părinte la educația
copilului în cei 7 ani dacă îl duce de la 5 luni la creșă de unde îl preia o bonă care îl învață ce crede ea de
cuviință în cele 3-4 ore până sosesc părinții de la lucru.
Evident, nu vreau să mă lansez în dezbateri dureroase, pentru că știu că și atunci când intervin
bonele, bunicile sau orice alte ajutoare, tot părinții sunt cei care gestionează întreaga situație. Vreau doar
să spun că acești 7 ani de-acasă nu mă reflectă pe mine și pe soțul meu în totalitate. L-am învățat tot ce
am știut și am crezut că îi este de folos în viață în acești 7 ani, dar am acceptat de mult că nu suntem
singurii care il învață, că nu îi suntem singurii formatori. Dar cred că suntem cei mai importanți și că e
datoria noastră să supraveghem, să triem și să decidem (cel puțin în această perioadă a vieții) cine sunt
persoanele care ajută la formarea și educarea ei. Uneori am fost extrem de încântați de ceea ce au
construit alții, alteori cu precizie de neurochirurg am încercat să îndepărtăm ceea ce credeam noi că strică
frumusețea deja existentă, având mare grijă să nu dărâmăm ceea ce era deja acolo.
La fel sunt convinsă că vom proceda și în următorii 7 ani care vor veni și în ceilalți 7 și tot așa.
Pentru că eu nu cred că după 7 ani munca unui părinte se termină. Astăzi sunt la fel și procedez în același
mod ca și acum o săptămână sau ca acum două săptămâni. Faptul că a împlinit deja 7 ani nu schimbă cu
nimic situația, cel puțin din punctul meu de vedere. Cei 7 ani de-acasă sunt de fapt cei 17 (intensiv) sau
20 sau țin chiar mai mult, pentru că sunt convinsă că procesul de educație nu se oprește la o vârstă,
niciodată nu e prea târziu să mai înveți ceva nou de la părinții tăi.
Expresia celor 7 ani de acasă pe care omul “îi are sau nu îi are” reflectă importanța constituirii
bazelor activității psihice și conturarea trăsăturilor ce își vor pune inevitabil pecetea pe comportamentele
viitoare. Sunt anii în care se pun bazele formării ca oameni a copiilor nostri, dar construirea... ei bine,
construirea a ceva cu adevărat impunător va mai dura...

541
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Întocmit: prof. înv. primar Diana Elena Dăteșan

Colegiul Tehnic Matei Corvin Hunedoara, Școala Primară Peștișu Mare
În fiecare familie trebuie să se manifeste o relație de colaborare și prietenie între toți membrii
acesteia. Această afecțiune se combină cu grija pentru viitorul copiilor, pregătindu-i să devină cetățeni
destoinici. În măsura în care în familie se exersează raporturi interpersonale, natura acestor relații
interesează atât școala cât și societatea, care veghează la protecția socială a copilului.
Deși părinții nu sunt calificați pentru activitatea de instruire, ei au privilegiul, în raport cu
învățătorul, de a lucra cu mai puțini copii în același timp. Micuțul, fiind obiectul grijii mai atente din
partea părinților, erorile pe care le poate face sunt mai repede corectate. Părinții trebuie să știe că zestrea
nativă a copilului se dezvoltă cu mediul fizic activ și în mediul social propice. Cea mai mică schimbare în
mediu poate conduce la schimbări nu numai în conținutul a ceea ce învață copilul, dar și în capacitatea sa
de a învăța. Capacitatea de învățare a copilului urmează curba activă a mediului. Studii specializate au
indicat că fiecare dintre geniile aflate în vârful scării Q.I. (coeficientul maxim de inteligență) a primit o
instruire intensivă și precoce în familie, fiecare trăind într-un mediu extrem de activ. Copilul este
produsul a ceea ce învață. Inteligența, activitatea și întinderea aptitudinilor sale, sunt o reflectare a
mediului său.
Conceptele pe care le învață copilul înainte de a împlini 5 ani sunt printre cele mai dificile, iar
învățarea, care este un exercițiu complex, trebuie să se facă progresiv. Limbajul este mijlocit cel mai rapid
și cel mai sigur pentru materializarea noțiunilor abstracte. De aceea trebuie prezentat un minim de reguli
necesare și să se observe cu atenție ce sens acordă copilul unui concept, dar și de rezistența sa când i se
cere să renunțe la răspunsurile pe care le știe și să experimenteze noi răspunsuri.
Recompensele potențiale pentru sacrificiul la care consimte sunt laudele și sentimentul că a realizat
ceva. Copilul trebuie stimulat în permananță, pentru a-l ajuta să se acomodeze cu situația de ”a învăța” și
de a depăși cu bine această sarcină care nu-i cunvine, poate. De aceea, părinții își vor fixa un program.
Rigidatea manifestată de copii în învățare este o apărare împotriva unei lumi prea pline de surprize. Un
program le va permite să știe precis ce se va întâmpla în continuare. Crescând, ei își vor da seama de
faptul că rigidatea le limitează accesul la cunoaștere și vor manifesta tendința de a renunța la obiceiurile
lor stereotipe. Ar trebui încurajați să facă acest lucru. Explicațiile vor fi scurte și simple, pentru a putea fi
urmărite și a căpăta sens pentru copil. De accea părintele este necesar:
• să examineze cum ar putea prezenta noul concept în modul cel mai simplu;
• să prevadă interpretările eronate pe care le-ar putea face copilul;
• să-l dirijeze, evitând impasurile;
• să corecteze imediat eroarea , făcându-l să înțeleagă ce demers propriu a adaptat care îl conduce la
eroare;
• să pretindă răspunsurile complete, care corespund unei exigențe practice, prin care se fixează
reguli (de exemplu: ”Câte zile are săptămâna?” ”Săptămâna are șapte zile”. Nu se admite răspunsul
eliptic: șapte);
• să ceară copilului cel mi mare număr de răspunsuri posibile, profitând de avantajele
instruirii individuale;
• să evite șocurile emoționale în procesul învățării, prin prevenirea răspunsurilor incorecte
care prin corectarea celor greșite, introducând cât mai puține elemente traumatizante posibile.
Cuvintele care caracterizează eșecul încetinesc învățarea, crescând tensiunea emoțională;
• să termine lecția pe un ton plăcut, nu morocănos sau certăreț, deoarece ultima parte a lecției lasă
cea mai puternică impresie asupra copilului;
• să pemită copilului să învețe la toate nivelurile de abstractizare;
• să-l învețe pe copil reguli eficace pentru relațiile interspersonale din cadrul familiei și din
afara acesteia și să se cunoască pe sine;
• să fie consecvenți, dar umani în educația propriului copil;

542
 • să nu-l mintă pe copil, iar când pune întrebări (șirul de DE CE-uri) să se străduiască să-i arate că
absolut tot din lume poate fi pus în discuție, dar că există limite chiar și în acțiunea de a întreba, atunci
când întrerupe conversația persoanelor adulte;
• să nu se predea șiretlicurilor copilului, care prin întrebări repetate îi determină la crize de
autoritate paternă și la amenințări;
• să nu se teamă să își arate ignoranța prin unele răspunsuri negative sau prin căutarea
lămuririlor necesare;
• să-i acorde copilului mult timp liber;
• să-l ajute să-și formeze o părere pozitivă, dar realistă, despre sine însuși;
• să ajute copilul să fie sociabil, să-i modeleze peronalitatea și modul său de a se apropia de lume.
Părinții care se gândesc să-și scutească copilul de suferință, permițându-i să necăjească el anturajul prin
îmbufnare și obiceiuri urâte, greșesc, deoarece în afara familiei aceste atitudini nu sunt rentabile;
• să încurajeze perseverența! Îndemnuri de genul: ”Tu ești insistent. Continuă la fel și vei
reuși în tot ceea ce-ți propui”, n-au drept consecințe îndeplinirea cu succes a unei sarcini, efort care
trebuie răsplătit cu laude binemeritate;
• să ajute copilul să se dezvolte pe plan fizic cât și pe plan intelectual. Dacă un copil nu este la
înălțime din punct de vedera al capacităților fizice, nu se va asocia celorlalți, se va retrage în sine. Cu cât
se va retrage mai mult, va fi în întârziere față de ceilalți copii și va fi mai greu de ținut pasul cu ei sau
chiar de egalat. Aptitudinile fizice îl ajută să fie acceptat și de aceea ele trebie cultivate printr-un program
echilibrat.
• să fie capabili să-și recunoască propriile limite! Să arate solidaritate față de copil dar sîă nu se
identifice cu acesta sufocându-l și nici să nu-l trateze ca pe un dușman, să încerce să-l stăpânească. Dacă
îl ustrează des și îl pedepsesc pentru orice greșeală, copilul va deveni nesigur pe sine și un nefericit.
Dragi părinți, creați copilului dumneavoastră un mediu înconjurător activ și realist nu unul stereotip,
schematizat în care învață cine este, care îi este rolul, că este iubit, că are drepturi și îndatoriri. Creați un
mediu care îl dotează cu instrumente fizice și intelectuale, de care va avea nevoie pentru a se impune în
viață.

543
 Să comunicăm eficient cu copiii nostri

Profesor Viorica Davidel,

Școala Gimnazială ,, Nicolae Labiș″ Mălini
Copiii au mai mare nevoie de modele, decat de critici.
Carolyn Coats

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Antrenați în problemele zilnice, uităm de
cele mai multe ori, că cei cărora le-am dat viață au nevoie de un prieten cu care să discute problemele
zilnice, să găsească răspunsuri la întrebările specfice fiecărei etape din viața lor.
Să-ți asculți și să-ți înțelegi copilul este un element-cheie în relația dintre părinți și copii.
Manifestarea interesului față de probleme lui îl va determina să se deschidă și să îți spună ce are pe suflet.
Un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de
autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din
regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de
dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile, emoţiile şi capacitatea de
relaţionare.
Inevitabil, la un moment dat, apare, conflictul între ,,generații ″. Ne întrebăm atunci, unde am greșit
oare?! Pentru a evita acest lucru e nevoie să știm că trebuie să ținem seama de două aspecte de maximă
importanță în relația noastră cu copilul:
a) Comunicarea eficientă cu copilul nostru,
b) Sinceritatea în relațiile cu copilul nostru.
Comunicarea eficientă cu copilul este un proces complex și complicat, care se construiește în timp,
cu mult tact din partea părinților. Aceștia au la fel de multe de învățat precum copiii când vine vorba de
cele mai bune și eficiente tehnici și instrumente de comunicare prin care să discute și să se înțeleagă cu
cei mici.
Sinceritatea este baza tuturor virtuților umane. Fără ea progresul și succesul ar fi imposibile.
Comunicarea sinceră și deschisă ajută la consolidarea unei relații apropiate și la prevenirea
comportamentelor negative, atât de frecvente la cei mici.
În relația cu copilul nostru e bine de respectat două reguli foarte importante;
a) Nu trebuie numai să le dăm sfaturi și să îi judecăm, ci să ascultăm și să îi înțelegem,
b) Nu trebuie să avem în permanență o atitudine critică față de ei.
În primul rând, ascultăm întotdeauna copilul cu atenție, dacă dorim ca acesta să dea ascultare pe
viitor la ceea ce încercăm să îi transmitem verbal. În momentul în care cel mic simte că este ascultat cu
atenție, simte totodată că este și îndrăgit, iubit și respectat. Vom primi, la randul nostru, acelasi tratament
din partea lui.
Copilul va avea ocazia, în timpul conversațiilor, să învețe că dialogul presupune un schimb de
informații, așteptarea rândului ca interlocutorul să termine ce are de spus înainte de a vorbi și faptul că nu
trebuie să îi intrerupă pe ceilalți.
Comunicarea eficientă și pozitivă cu copilul ne ajută să ne apropiem mai mult de el, să îl înțelegem
și contribuie la dezvoltarea lui cognitivă, socială sau emoțională, dar și la disciplinarea lui..
Ca şi orice altă relaţie, construirea unei relaţii pozitive între părinte şi copil este una care necesită
multă muncă şi efort pentru a o face puternică şi de succes. Acest lucru construiește și stabilește legături
de care ne bucurăm tot restul vieții, este o modalitate de a comunica iubirea, grija și respectul pentru
copilul nostru.

544
 Să construim împreuna cei 7 ani … de-acasă

Prof. Înv. Primar: Daviduță Antonina

Școala Gimnazială „Grigore Tabacaru” Hemeiuș
Construcția celor „7 ani de acasă” este un proces indelungat, proces
în care avem nevoie de parteneri. Atunci când construim împreuna, trebuie să fim conștienți de
importanța fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi” și cine suntem fiecare dintre noi.
Ce știm să facem și ce putem face fiecare, pentru a reuși să facem împreună.
Rolul părinților este acela de a fi educatorii copilului lor. Unde și când se termină rolul de educator
al părinților? Când învățăm, când relaționăm, când iubim? Avem de învățat de la copilul nostru? Când
putem spune „iarta-ma”, „am greșit” ? Știm oare totul despre copilul nostru? Dar despre noi, ca părinți?
Ni se poate întămpla și nouă, părinților, să fim în dificultate: ce hotărâri luăm, cât trebuie să-i
ocupăm timpul opilului nostru, cum determinăm nevoia de ajutor a opilului și când îl lăsăm să își
gestioneze singur eșecurile și bucuriile? Grădinița și educatorii ne pot susține în devenirea noastră ca
părinți? Avem nevoie de ajutor, dar nu știm cui să ne adresăm
Copiii se nasc cu posibilități de a deprinde diferite abilități în toate domeniile de dezvoltare, însă au
nevoie de interacțiunea cu mediul său pentru a activa aceste deprinderi. Dezvoltarea copilului este
determinată de o relație permanentă, în cadrul căreia să-i fie satisfăcute simultan toate nevoile de
dezvoltare. De obicei, această relație se crează cu mama, apoi u ceilalți membrii ai familiei (care
constituie mediul familiar), apoi u persoanele din afara acesteia, gradinița fiind un mediu care are un rol
relevant în dezvoltarea copilului.
Părinții sunt primii educatori deoarece:
- Ei sunt primii cu care copilul interacționează constant încă din prima zi a vieții;
- Familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viață al familiei este principalul reper în
viață al copilului , el este internalizat puternic în anii copilăriei;
- Comunicarea intrafamilială influențează decisiv devoltarea copilului, formarea personalității lui.
Educația copilului este un demers care presupune un schimb de experiență, de valori și competență
între toți adulții care îl susțin în demersul său de dezvoltare integrată. Spirala relațională care se țese în
jurul copilului (dar care trebuie să respecte nevoile sale de dezvoltare integrată) se bazează pe încredere,
pe parteneriat.
Eforturile depuse de părinți și educatori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informații, de
experiențe și pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiții de creștere și dezvoltare ale copiilor.
Părinții au nevoie să regăsească un sprijin în grădiniță, să se simtă responsabili și responsabilizați pentru a
colabora cu educatorii și a participa la orice activități realizate împreună cu și pentru copii. Părinții au
nevoie să cunoască cine și cum îi poate sprijini în eforturile sale de îngrijire, creștere și educare a
copilului.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există,, cei 7 ani de-acasă’’, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.

545
 Importanța celor șapte ani de acasă pentru formarea caracterului copilului

Prof. înv. primar, Alina Deac

Liceul Teoretic “Ana Ipătescu”
Gherla, județul Cluj
Familia este prin excelență mediul în care se formează viitorul copil, elev, adolescent și tânăr. Este
celula de bază a societății omenești, care prin puterea ei dă naștere, crește, formează, insuflă valori și
simțăminte, chiar unele preferințe și preocupări, ale copiilor încă de la naștere.
După cum afirmă Ioan şi Dacian Dorin Dolean (2001) meseria de părinte ,,este cea mai dificilă şi
cea mai uşoară meserie din lume. Este deosebit de greu să rezişti tot timpul ritmului antrenant impus de
copilul tău, de a avea răbdare să răspunzi adecvat la întrebări ,,puerile”, de a reuşi să vezi lumea prin ochii
lui. Pe de altă parte, este foarte uşor când vii acasă de la serviciu, să ordoni câteva sarcini copilului, să-l
pedepseşti cu abnegaţie la cea mai mică greşeală, iar după câţiva ani să exclami cu mândrie: Vezi, acela
este copilul meu! Datorită mie a ajuns aşa!”
Responsabilitatea ce cade pe umerii părintelui este una imensă. El este modelul pe care copilul îl
urmează, el îi oferă acestuia condiţii de viaţă, securitate afectivă, educaţia de bază, mai ales în perioada
celor șapte ani, adică în cea premergătoare statutului de școlar. Practic, de modelul în care părintele îşi
îndeplineşte rolul depinde viitorul copilului. De cele mai multe ori, majoritatea părinţilor îşi educă fiii
după metode auzite de la oamenii din jurul lor sau prin modul în care ei au fost educaţi de părinţi, chiar
dacă nu au certitudinea că acele metode sunt corecte.
Teodor Cozma, Stela Iancu, (1995) afirmau că “sub influenţa familiei interesul copilului se
orientează fie spre activităţi cultural-artistice, fie sportiv-turistice, manuale sau de creaţie, care contribuie
la relaxarea, dar şi la promovarea dezvoltării lui intelectuale, morale şi fizice. Desfăşurându-le, i se
formează interesul de cunoaştere, spiritul de independenţă şi iniţiativa, inventivitatea şi creativitatea,
capacitatea de a învinge dificultăţile, optimismul, îşi însuşeşte priceperi şi deprinderi de muncă fizică,
intelectuală, tehnică, artistică.”
Astfel, este de o importanță covârșitoare pentru dezvoltarea socială şi emoţională a copilului relația
ce există între el și părinți, între el și frații săi (dacă e cazul), între mamă și tată. În sânul acesteia copilul
învaţă cum şi ce simte în legătură cu el şi cum răspund alţii la sentimentele lui, învaţă lucruri pe care le
aud şi le văd de la părinţi şi, mai ales, din relaţia pe care aceştia o afişează. În perioada celor șapte ani,
datorită schimbărilor curriculare actuale și a introducerii clasei pregătitoare obligatorii la școală, orizontul
copilului se măreşte în afara familiei, incluzând şi perioada şcolarităţii. Odată intrat la şcoală, copilul de
6 ani devine independent, iar una din principalele sale preocupări este interacţiunea cu colegii şi relaţia cu
doamna învăţătoare.
În această perioadă îşi exprimă sentimentele şi emoţiile, se compară cu colegii de vârsta lui, încep
să-şi menţină pe perioade mai lungi sentimentele şi gândurile, fiind conștienți de reacţiile celor din jur, de
propriul comportament, dar şi de sentimentele de ruşine, vină, mândrie, regret.
Principala preocupare rămâne pentru şcolarul mic integrarea în mediul şcolar, afinitatea la un
anumit grup, atât cel familial, cât şi de prieteni, nefiind interesat sau influenţat de relaţiile cu persoanele
de sex opus. Şcolarul de 6 ani este preocupat de modul în care este perceput de cei din jur, mai ales când
este vorba de performanţa şcolară.
Astfel, constelaţia familială, prin reţeaua ei de relaţii şi prin sistemul propriu de valori, influenţează
adaptarea și performanța scolară, părinţii responsabili fiind foarte atenți la felul cum se poartă cu fiul lor
pentru că pot determina evoluţia acestuia în viaţă.
Desigur că pe lângă nevoile unui copil de a fi învăţat, de a fi stimulat, de a i se acorda încredere şi
de a fi lăsat liber (într-un mediu controlat) să experimenteze viaţa, mai este un imperativ de maximă
prioritate, nevoia de iubire. Copiii înainte de toate au nevoie să simtă că sunt iubiţi în mod necondiţionat.
Eu cred că în aceasta constă cheia întregii evoluții depline a copilului, a dezvoltării socio-emoționale
acestuia pentru a face față situațiilor diverse pe care le oferă, mediul școlar, extrașcolar, familial.
Așadar, pe parcursul vieţii suntem într-un proces continuu de dezvoltare, deci şi noi ca și părinţi
mai avem tot timpul de învăţat câte ceva. Uneori cei de la care avem ce învăţa sunt chiar copiii noştri.
Aşa cum noi căutăm să îi ghidăm pe ei tot la fel ne pot ghida şi ei pe noi. Căutând să înţelegem ce mesaje

546
directe și indirecte ne transmit copiii noştri, ne vom putea adapta comportamentul după nevoile lor şi
astfel vom putea evolua împreună.

BIBLIOGRAFIE:
• Dolean I.,Dolean D. (2001). Meseria de părinte. Editura Motiv, Cluj-Napoca;
• Cozma T., Iancu S.(1995). Ora de dirigenţie între rutină şi profesionalism. Editura
Gama, Iaşi.

547
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF.ÎN.ÎNV.PREȘCOLAR :
DEAC MIRELA
Grădinița cu Program Normal Sîrbi, Jud. Bihor
"Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală".
Albert Einstein

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte
în bună măsură viitorul adult.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului. Viaţa în familie este
prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intim, învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile
celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să
ne exprimăm speranţele şi temerile.
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul
prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă
garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi
împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu
înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea
grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai
din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca
părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este
supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există
echilibrul necesar , trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura
la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita
educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi
similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii
cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă
şi pe care educatoarea le-a afişat pe panoul de la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce
activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste
discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care, pe viitor, ar
trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor
dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe
sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă.
548
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă . În
situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu
este important. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a
recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea: „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”,
răspunsul copilului să fie: „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de
situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce
au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur,
pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi
să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor
de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere
sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei
copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor
ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze
corespunzător spaţiul, să le dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să
interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de
urmat.
Interacțiunea socială din această perioadă de viața este esențială pentru dezvoltarea din punct de
vedere biologic,psihic și social.Contactele umane și afectiunea au rol deosebit în invatarea
comportamentului uman.Familia este principalul agent al socializarii.Ea este intermediarul intre
societatea globala si copil,locul in care se modeleaza principalele componenete ale personalitatii. Desi
familiile realizeaza functii socializatoare comune,in realitate exista numeroase diferente intre modul in
care fiecare familie isi socializeaza copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (traditionala sau
moderna),de categoriile socio-profesionale ale parintilor,de rezidenta. Calitatea educatiei primite in
familie,acei”sapte ani de-acasa”, depinde indeosebi de nivelul educatiei parintilor si a membrilor
familiei,care vin in contact cu copilul,in special sub aspect moral,comportamental.In familie invatam sa
fim umani. Acasa înseamnă locul unde crești,te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om.Educatia
,bunele maniere , regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului în societate. Când spunem că un
copil are “cei sapte ani de-acasa”,ne gândim la un copil bine crescut care știe să salute,să spună:“te rog
!” și “ mulțumesc!”,care știe să respecte și se comportă civilizat cu cei din jur.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

549
 Cei șapte ani de acasă, alfabetul respectului!

Prof. Emilian Deaconescu

Școala Gimnazială „Nichita Stănescu”
Comuna Ceptura
Județul Prahova
,,Copilăria este o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală; pentru cei care fac parte din
ea, dimpotrivă, una reală și plină de armonie.”
Eugen Heroveanu

Copilăria se identifică de fapt cu vârsta cea mai dificilă, dar în același timp poate cea mai frumoasă,
aceea de 6-7 ani.
Este vremea când copilul își petrece aproape tot timpul în sânul familiei.
Este momentul când familia își pune amprenta poate decisiv la formarea unei personalități de succes
a acestuia.
Este vremea când prin educația furnizată copiilor lor, părinții capătă aproape oficial calitatea de
educatori-parteneri, care trebuie să valorizeze propriul rol parental.
Familia reprezintă primul spațiu formativ pentru copil, precum și în egală măsură mediul socio-
cultural în care acesta s-a născut, în care crește, în care se dezvoltă, spre a căpăta la momentul potrivit
statutul responsabil de persoană adultă.
Vorbim aproape instantaneu de ,,cei șapte ani de acasă”, unde de fapt se pun bazele alfabetului civic
al respectului.
Rolul părinților este determinant în această perioadă, fiind centrat pe dezvoltarea personalității, pe
dezvoltarea emoțională, spre a face față încercărilor societății, a mediului școlar, spre a avea reacții pe
măsură în diverse situații.
Se pun fără îndoială bazele comunicării, spre a integra cu succes copilul, spre a-l încărca pozitiv, cu
roluri și comportamente acceptate și așteptate cu căldură, cu afecțiune, valori, norme familiale, respect,
responsabilitate.
Părinții trebuie să fie întotdeauna și în orice împrejurări adevărate modele pentru copii.
Trebuie să colaboreze într-o lume comună, urmând un program coerent zilnic, pentru a disciplina
mental copilul, pentru a contribui la organizarea unui stil de viață sănătos.
Procesul de instrucție și educație continuă după „cei șapte ani de acasă”, spre a se desăvârși formal,
instituțional, la școală.
Școala și familia urmăresc de fapt, un scop educativ comun, acela de a forma și de a dezvolta
personalitatea copilului, pentru a face față cu succes dinamicii sociale, precum și schimbărilor rapide și
continue din societate.
Colaborarea școlii cu familia este necesară pentru a face actul didactic, educațional profund, trainic
și temeinic.
Școala trebuie să antreneze familia în procesul instructiv-educativ și să o responsabilizeze cu titlul
care onorează, acela de partener al procesului educațional.
Școala va putea adăuga astfel, la alfabetul civic însușit de copil în familie, pe cel real.
„Cei șapte ani de acasă” reprezintă de fapt un bagaj consistent de cunoștințe, de priceperi,
deprinderi și comportamente acumulate în mediul familial, care trebuie desăvârșit cu tactul pedagogic al
dascălului, la școală.
Epilog

“Generația actuală de părinți a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor și a încercat să
dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, școli, televizor și calculator.
Alții le-au umplut timpul copiilor cu multe activități educative ca învățarea limbilor străine,
informatică, muzică.

550
 Intenția este excelentă, însă părinții nu au înțeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul și
excesul de activități blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să
sufere decepții, să aibă timp de joacă și să se bucure de viață”.
„Părinți străluciți, profesori fascinanți” – Dr. Augusto Cury
Bibliografie
1. Păun, E. , Iucu, R. – Educația preșcolară în România, Ed. Polirom, Iași, 2002
2. Vrășmaș, E. A. – Consilierea și educația părinților, Ed. Aramis, București, 2002
3. Ciofu, C. – Interacțiunea părinți-copii, Ed. Med. Amaltea, 1998
4. www.scribd.com
5. www.didactic.ro

551
 Familia, factor decisiv de socializare şi educaţie pentru copii-cei 7 ani de acasă

Prof.înv.primar VIOLETA-LIVIA DELIMAN

Școala Gimnazială Nr.1 Lunca,Bihor

Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intim, învăţăm să recunoaştem
emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să
alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile.
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul
prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă
garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi
împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu
înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru
prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de
o reală asistenţă din partea familiei.
În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii,
dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii
sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta
are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor
conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât
să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin
mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele
acestora. La ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din
punct de vedere material şi spiritual.
În funcţie de felul cum cei din jur, mai ales părinţii, ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să
înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea
optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă acesta
evoluează la polul opus. Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural
cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurînd condiţii de securitate şi
protecţie, atât fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi
conceptul de sine.
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-
a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit
cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă,
să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de
cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Familia este considerată nu drept un grup independent, ci un subsistem al societăţii – ’’celula ei de
bază’’. De la începuturi şi până în prezent familia rămâne a fi dependentă de societate în virtutea
principiului conexiunii dintre sistem şi macrosistem. Prin familie indivizii se integrează în societate,
familia constituind, în esenţă, temelia acesteia.Din această perspectivă familia poate fi definită ca un
sistem în interiorul căruia elemente, în cazul nostru membrii familiei, se influienţează reciproc,
dezvoltând raporturi interumane complexe. Buna funcţionare a familiei ca sistem, este condiţionată de
modul în care reuşesc să relaţioneze şi să comunice toate aceste subsisteme. Funcţionalitatea sistemului
familial este consecinţa modului în care interrelaţionează subsistemele. Mai precis este vorba de modul în
care reuşesc membrii unei familii să-şi îndeplinească rolurile maritale şi parentale, să soluţioneze diverse
probleme. De cele mai multe ori se ajunge la situaţia denumită familie problemă, atunci când apar carenţe
de structură, dar şi probleme de funcţionare a elementelor integrate. Uneori aceste carenţe structurale şi
552
funcţionale pot pune în pericol coeziunea şi existenţa viitoarei familii, cum este de ex. cazul familiilor, în
care unul, sau ambii părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, al familiilor în care părinţii consumă
alcool, al familiilor în care violenţa domestică este prezentă, al familiilor în care niciun părinte nu mai are
un loc de muncă, etc.
Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. Aici,în familie, se
trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe
cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale
caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui
viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş
mărunt.
Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la
părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în
fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii
preiau totul şi imită totul.
Dacă într-o grădină frumoasă se poate vedea un copac sălbatic şi neîngrijit, nimeni nu se va gândi să
condamne copacul în sine. Cu toţii se vor gândi că responsabilitatea aparţine grădinarului, care 1-a lăsat
să crească şi să se dezvolte în acest fel. În acelaşi mod sunt responsabili şi părinţii, pentru neghina
semănată în inimile copiilor lor.

553
 Cei șapte ani de-acasă!

Diaconescu Diana – profesor înv. Primar

Școala Gimnazială ”Nicolae Iorga”, Slatina
Jean Chevalier și Alain Gheerbrant în ”Dicţionar de simboluri” spuneau că: ,,Numărul 7 este
pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui dinamism total”. Sunt 7
zile ale săptămânii care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu
se odihneşte în a şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E
o zi de odihnă, de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul
familiei- cuibul cald şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de
valori umane se realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. Este important
ca părinţii să cunoască programul copiilor de la școală, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al școlii şi cel al familiei. Lipsa de
informaţie, de comunicare între cadru didactic şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus
în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a școlii.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă .
În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice,
dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune
nu este important.
Interacțiunea socială din această perioadă de viață este esentială pentru dezvoltarea din punct de
vedere biologic, psihic și social. Contactele umane și afecțiunea au rol deosebit în învățarea
comportamentului uman. Familia este principalul agent al socializării. Ea este intermediarul între
societatea globală și copil, locul în care se modelează principalele componenete ale personalității. Deși
familiile realizează funcții socializatoare comune, în realitate există numeroase diferențe între modul în
care fiecare familie își socializează copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (tradițională sau
modernă), de categoriile socio-profesionale ale părinților, de rezidență. Calitatea educației primite în
familie, acei ”șapte ani de-acasă”, depinde îndeosebi de nivelul educației părinților și a membrilor
familiei, care vin în contact cu copilul, în special sub aspect moral, comportamental. În familie învățăm să
fim umani. Acasă înseamnă locul unde crești, te dezvolți și unde se pun bazele viitorului om. Educația,
bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Când spunem că un copil
are “cei șapte ani de-acasă”, ne gândim la un copil bine crescut care știe să salute, să spună: “te rog !” și
“ mulțumeasc!”, care știe să respecte și se comportă civilizat cu cei din jur.
Modul în care ne creștem copiii, contribuie la formarea concepției acestora despre ei înșiși. Acest
aspect este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe
care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.

554
 Cei 7 ani de acasă

Prof. înv. primar Diaconescu Lulu Cristian

Școala Gimnazială Jupânești, jud. Gorj

Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.
Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.

555
 Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-I permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce
a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne
implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului.

556
 Educaţie

Prof. Diaconescu Marinela

Școala Gimnazială ”Ilie Stănculescu” Râca- Argeş

„Educaţia aleasă
Se face-n... Şapte ani de-acasă,
Instrucţia-n continuare
În doar... Patru clase primare.”
epigramă de Gheorghe Ionescu din Epigrame (2006)

Conform percepției generale, rolul părinților în educația propriului copil este primordial având în
vedere modelul pe care aceștia îl oferă ființei în devenire. Regula celor şapte ani de acasă nu constă într-o
teorie care trebuie învățată pe dinafară, ci mai degrabă reprezintă un cumul de experienţe frumoase,
petrecute alături de cei mai dragi actori implicaţi în creşterea şi educarea sa: părinţii. Afecţiunea şi
dragostea părintească sunt elemente-cheie pentru deprinderea unui comportament civilizat. Consider că,
părinții rămân una dintre cele mai semnificative figuri ale educației, reflectată de "cei 7 ani de acasă" pe
care orice părinte are ca îndatorire să-i formeze după cultul civic si al bunului simţ. În plus, a avea un
model potrivit în timpul copilăriei este condiția primă a unei evoluții fericite.
În primul rând, amprenta pe care părinții și-o pun asupra comportamentului copiilor este una de
foarte mare impact întrucât la această vârstă, cei mici tind să imite în chip absolut obiceiurile şi limbajul
auzit în familie, visând să semene cu adulții în viitor.
În al doilea rând, când spunem că un copil are "cei 7 ani de acasă" ne gândim la un copil bine
crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, iartă-mă și te rog, care se comportă cuviincios cu cei de
vârsta lui şi cu adulţii. În plus, un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur,
astfel având mult mai multe de câştigat decât unul căruia îi lipsesc "cei 7 ani de acasă". Pe de altă parte,
suntem datori, în primul rând părinţii, să ne îndeplinim misiunea faţă de generaţia următoare, tot aşa cum
şi noi am beneficiat de grija şi de învaţăturile de purtare în lume şi societate, de respectul faţă de orice
fiinţă umană, din partea părinţilor şi familiilor noastre, la fel cum şi noi ne-am bucurat de cei care ne-au
îndreptat primii paşi în viaţă.
Așadar, "cei 7 ani de acasă" reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în
prima parte a copilăriei, iar comportamentul şi educaţia oferită în primii 7 ani ai copilului sunt definitorii
pentru formarea acestuia ca adult.

557
 ORICE COPIL ARE DREPTUL LA ... EDUCAȚIE, LA ... SĂNĂTATE

Prof. înv. primar Diaconu Mirela-Raluca

Liceul Teoretic ”Radu Vlădescu” Pătârlagele, Buzău
Inițierea copiilor în spațiul valorilor democratice şi al drepturilor omului constituie unul din
fundamentele educației, începând cu cea mai fragedă vârstă. Educația drepturilor omului se realizeaza în
etape, în funcție de vârsta şi de dezvoltarea psihologică a elevilor; la copiii având între 5-7 ani, accentul
se pune pe cooperare; de la 8-11 ani, accentul se pune pe dezvoltarea toleranței etc.
În învățământul primar, învățarea drepturilor omului vizează stimularea unui sentiment de încredere
şi de toleranță față de cei din jur. Prin diferite activități, copiii învață să se exprime, să comunice şi să
iubească. Dreptul la sănătate este unul din drepturile fundamentale ale omului Conform OrganizaŃiei
Mondiale a Sănătății, sănătatea individului este definită drept ,,o stare de bine fizică, mentală şi socială şi
nu doar absența bolii sau a infirmității". Din perspectivă publică, sănătatea constituie, datorită imenselor
sale implicații individuale, sociale şi demografice, unul dintre obiectivele cele mai vizate de politicile şi
strategiile guvernamentale din întreaga lume. În acest sens, în 1977, statele membre ale Organizației
Mondiale a Sănătății (inclusiv România), au decis în mod unanim că ,,Țelul social principal al guvernelor
şi OMS în decadele viitoare, să fie realizarea unei stări de sănătate a întregii populații a Globului, care să
permită tuturor oamenilor să ducă o viață productivă din punct de vedere economic şi social".
Abordarea domeniilor educației pentru sănătate este realizată din perspectivă ştiințifică, pedagogică
şi legislativă. Cadrul didactic poate utiliza şi armoniza informația pe cicluri de dezvoltare, în funcție de
nivelul clasei, de dezvoltarea psihosomatică a elevilor şi de particularitățile locale. Programele şcolare vin
în întâmpinarea nevoilor fundamentale de educație ale oricărui copil şi adolescent iar formarea unui stil
de viață sănătos, integrarea sexualității în maturarea emoțională, controlul stresului, dobândirea de repere
în orientarea şcolară şi profesională devin condiții esențiale pentru dezvoltarea armonioasă a personalității
elevului.
Prin elaborarea unui oferte de curriculum şcolar de ,,Educație pentru sănătate" ca disciplină
opțională s-a urmărit promovarea cunoştințelor corecte privind diverse aspecte ale sănătății şi formarea de
atitudini şi deprinderi indispensabile unui comportament responsabil şi sănătos. Şcoala, prin autoritatea
morală pe care o are, poate aduce o contribuție substanțială în transmiterea acestor cunoştințe de educație
pentru sănătatea elevilor, şi are abilitatea şi capacitatea de a cuprinde şi de a se adresa, în timp, unui
procent ridicat de populație.
Responsabilitatea educării, îndrumării, sfătuirii revine cu prioritate părinților, care trebuie să
ofere copilului îngrijirile de bază, siguranță, căldură emoțională, îndrumare, înțelegere, dar şi să
stabilească limite.
Noțiunile educative de bază pe care copilul le primeşte sunt cele din familie, aceasta constituind una
din verigile sociale cele mai vechi şi mai stabile în care se conturează şi se formează caracterele. Primele
deprinderi de viață sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie, acestea constituind suportul
dezvoltării ulterioare, punându-şi amprenta asupra întregii personalități. În cadrul grupului familial,
părinții exercită direct sau indirect influențe educaționale, formative asupra propriilor copii. Cuplul
conjugal, prin întreg sistemul său de comportamente, constituie un adevărat model social, care are un
cuvânt de spus în formarea concepției copiilor despre viață în relație cu normele şi valorile sociale. De
asemenea, părinții au influențe educațional-moderatorii în cadrul familiei, deoarece ,,cei șapte ani de
acasa” constituie bazele unor importante componente de personalitate. Apare astfel nevoia ca educația să
se desfăşoare în mod unitar, pe baza unui ansamblu de principii psiho-pedagogice şi a unor metodologii
clar conturate. Universul unui copil este alcătuit în primul rând din părinții săi, mama fiind ,,figura de
ataşament” (J. Bowlby), care răspunde nevoii copilului de securitate, siguranță pentru satisfacerea
nevoilor de bază. Legături de ataşament se dezvoltă şi față de tată, frați, bunici, alte persoane
semnificative din viața copilului. Rezultatul acestor legături în dezvoltarea copilului şi formarea sa ca
adult responsabil şi puternic este recunoscut şi prin legislație (Convenția privind Drepturile Copilului, în
preambul: ,,în dezvoltarea plenară şi armonioasă a personalității sale, copilul trebuie să crească într-un
mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înțelegere, ținând seama de faptul că un copil
trebuie să fie pe deplin pregătit să trăiasca independent în societate şi să fie educat în spiritul păcii,
demnității, libertății, toleranței, egalității şi solidarității”).
558
 Din punctul de vedere al dezvoltării fizice, copiii au nevoie de joacă, protecție, pentru că sunt
vulnerabili, de ocrotire în situații de risc, cum ar fi violența, abuzul, orice fel de molestare, inclusiv cea
sexuală, implicarea în traficul de droguri, protecția traficului de copii. Ei au nevoie de toate lucrurile care
îi ajută să crească şi să se dezvolte frumos.
Din punctul de vedere al dezvoltării intelectuale, în cadrul familiei, copilul îşi însuseşte limbajul. În
familie, copilul învață limbajul şi comportamentul social, îşi formează aspirații şi idealuri, convingeri şi
aptitudini, sentimente, trăsături de voință şi caracter.
Educația pentru sănătate la nivelul şcolii reprezintă una dintre principalele căi de promovare a
cunoştințelor corecte privind diferite aspecte ale sănătății şi totodată de formare a atitudinilor şi
deprinderilor indispensabile unui comportament responsabil şi sănătos.
Există mai multe argumente ce pot fi aduse în favoarea realizării educației pentru sănătate în cadrul
unităților de învățământ:
1. în primul rând, unul dintre scopurile în sine ale activității din învățământ este informarea
autorizată a copiilor şi adolescenților privind diferite domenii ale culturii şi ştiinței, în paralel cu
dezvoltarea de abilități practice. În acest sens, educația pentru sănătate, ca parte a ştiințelor medicale,
vizează nu numai transmiterea către elevi a unui bagaj informativ corect din punct de vedere ştiințific, cât
mai ales crearea unor comportamente individuale sănătoase, a unor atitudini ce corespund idealului
educațional;
2. şcoala este un loc ideal pentru difuzarea acestor cunoştințe în rândul maselor de tineri; nici o altă
instituție nu are abilitatea şi capacitatea de a cuprinde şi de a se adresa, în timp, unui procent atât de
ridicat din populație;
3. unul dintre elementele esențiale pentru dezvoltarea impactului dorit este inițierea şi realizarea
programelor de educație pentru sănătate la vârste cât mai tinere. Conduita preventivă devine astfel un
comportament care se edifică în timp în paralel cu dezvoltarea educativă. Asupra unei persoane deja
formate, adulte, astfel de activități au întotdeauna un impact mai redus decât acțiunile similare, realizate
la vârste mai timpurii;
4. şcoala reprezintă, în acelaşi timp, o instituție cu mare autoritate morală, oferind cadrul educației
formale, informale şi nonformale, iar materiile de studiu oficiale din şcoli dobândesc implicit, la nivelul
psihologic individual, o importanță mai mare decât subiectele nesusținute de acest for competent.
Alături de părinţi, noi, cadrele didactice suntem datoare pentru formarea unor comportamente
individuale sănătoase. Doar cu sprijinul părinţilor vom reuşi să punem bazele unui stil de viaţă sănătos,
elevii își vor forma priceperi şi deprinderi igienico-sanitare elementare pe care şi le vor dezvolta într-un
mod organizat şi controlat în anii ce vor urma atât la şcoală, cât şi în societate.

559
 CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ!

Prof. înv. preșc.: Dieaconu Mirela-Camelia

Șc. Gimnazială Nr.1 Fântânele – Grădinița cu P.N. Fântânele
,,Copiii devin ceea ce le spunem noi că sunt”. Larry Fields.
Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și
formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește
primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață
sănătoasă, în familie.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil
pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi
psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
Expresia ,,ai”,respectiv, “n-ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe,
deprinderi, comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp
este considerată “culmea achizițiilor”, drept una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece
copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Mediul în care copilul se dezvoltă psihic și fizic în primii șapte ani de viață se imprimă și se
depozitează în interiorul acestuia ca o condiție de bază care îl va defini ca om pentru tot restul vieții. Cu
alte cuvinte, primii șapte ani de viață pot fi numiți drept o „carte de vizită” sau un album ale cărui file vor
fi mereu răsfoite. Cei șapte ani vor fi decisivi în modul de integrare al copilului în societate, în modul de
însușire a valorilor moral-civice.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus “mulţumesc!” la
magazine, dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de agresivitate, impulsivitate, egoism,
copilul va deveni un indezirabil. Iar dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de calmitate,
răbdare, înțelegere, copilul se va putea adapta ușor în orice grup social.
Primele deprinderi de formare a personalității copilului în familie constituie suportul dezvoltării
ulterioare. Totodată, în familie se dobândesc primele experiențe de cunoaștere și experiențe de viață.
Familia este prima care contribuie la însușirea limbajului, la formarea deprinderilor de comportament,
elemente esențiale pentru parcursul educativ al copilului din grădiniță. Climatul psihosocial, relațiile
intrafamiliale, nivelul cultural al familiei sau nivelul socioeconomic reprezintă factori determinanți în
dezvoltarea psihofizică a copilului. La grădiniță, copilul vine cu un bagaj bine definit pe care va construi
mai departe și va adăuga alte și alte lucruri. Astfel, familia este un real suport al grădiniței.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul
copilului.Comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației.
Educatia unui copil nu se limiteaza doar la a-l invata sa scrie, sa citeasca si sa calculeze. El trebuie
sa invete si cum sa se comporte cu ceilalti, iar asta e raspunderea ta. Obisnuieste-l de mic cu bunele
maniere. Sunt cheia catre succesul lui social.Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale
si se va simti mai confortabil in prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Va trebui
sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu un prieten
apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna respectul. Iar
copiii respectuosi vor fi tratati cu respect.

560
 Îndrumarea pozitivă e mai plăcută și te ajută să îți atingi mai repede scopul decât cea negativă.
Lăudând și acordând atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l. Dacă
îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.
,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei; Sădește un
obicei și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.” Samuel Smiles

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4.www.didactic.ro

561
 REFERAT: CEI 7 ANI DE ACASA
Dima Roxana Marilena
Popa Georgiana Ioana
Gradinita Nr. 211, Bucuresti

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Familia este factorul educativ prioritar, întrucât educaţia începe din familie, aceasta fiind modelul
pecare copilul îl imită şi-l urmează. În familie copilul îşi face pregătirea pentru viaţă.
Familia oferă mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează
pentru viaţă. aceasta reprezintă primul instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul
social.are rolul central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei,
condiţii ce stau la baza structurării personalităţii individului. În relaţiile sale cu mama, cu tata şi cu fraţii,
copilul se integrează în relaţiile sociale, se apropie de societate, îşi cunoaşte valorile şi începe să-şi
formeze imagineade sine.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el
realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului
într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină
de fier.
Familia este un factor primordial de informare şi de creare a copiilor şi tineretului. Ea are rolul de
al introduce pe copil în societate, de a implementa practici educative, construcţii cognitive. De observat
faptul că, familia implementează mai mult valori practice, decît teoretice.
Familia este mediul cel mai sănătos şi are o influenţă mare asupra individului. Individul, în cadrul
familiei se dezvoltă multilateral, cuprizînd mai multe ramuri de activitate. Un mediu tonifiant, va ajuta la
o înţelegere mai adecvată a societăţii, omenirii, o educaţie bună va ajuta la crearea unui individ util
societăţii. O societate prosperă va favoriza îmbogăţirea individului cu valori şi concepţii noi.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu
bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult
capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu
adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în
discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus
şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să
vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
In concluzie consider ca cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă
copiilor în prima parte a copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață
ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

562
Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002;
2. FABER, Adele. Comunicarea eficientă cu copiii: Acasă şi la şcoală. Bucureşti, Curtea Veche,
2010;
3. Dumitrana, Magdalena, Cum creste un pui de om, Editura Compania, Bucuresti, 2011;
4. www.jurnalul.ro;

563
 CEI SAPTE ANI DE ACASA

Educatoare, DIMIAN ELENA,

GRADINITA CU PROGRAM NORMAL,NR.1 -COVASNA
Cei sapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copilului in prima
parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportare si educatie oferite in primii ani de viata ai
copilului sunt definitorii in formarea lui ca adult.
Cand vorbim despre cei sapte ani de acasa ne gandim la educatia pe care copilul o primeste de la
parinti, la formarea personalitatii si comportamentului copilului.Educatia, bunele maniere, regulile
morale, sunt cheia catre adaptarea copilului in societate.
Educatia primita in cei sapte ani de acasa depinde de cativa factori:
- relatia afectiva dintre copii si parinti;
- specificul de dezvoltare a copilului;
- valorile pe care se bazeaza familia si pe care le transmite copilului;
Relatia afectiva cu parintii constituie baza formarii unui comportament corespunzator al copilului.
Copilul iubit de parinti se simte protejat, ingrijit, iar aceasta idee de siguranta ii creeaza deschiderea spre
invatarea si asumarea regulilor de comportament.
“Dragostea cu care parintii isi inconjoara copilul ii permit acestuia sa se dezvolte, sa aiba incredere
in fortele proprii’’ subliniaza psihologul Oana-Maria Udrea. Existenta in familie a unei atmosfere
deschise, bazate pe iubire si incredere fac ca regulile sa nu se transforme intr-o disciplina de fier careia sa-
i fie supus copilul. In aceasta perioada copilul isi dezvolta simtul binelui si al raului, este constient cand
face un lucru bun sau rau, observa reactiile parintilor in fata comportamentului sau, apreciaza
recompensele, dar constientizeaza si semnificatia pedepsei. Acum e momentul pentru a-l invata bunele
maniere, acesta fiind un proces de lunga durata ce va prinde contur in fiecare zi (cele mai bune ocazii
pentru a indruma copilul in directia corecta sunt intamplarile corecte din spatiul familial).
Foarte important in aceasta perioada este sa i se dezvolte capacitatea de comunicare cu cei din
jur,copilul trebuie incurajat sa se exprime, sa isi argumenteze punctul de vedere in discutiile cu copiii de
aceeasi varsta.
Rolul decisiv revine parintilor care ar trebui sa fie modele pentru copii.Trasaturile si coordonatele
personalitatii se cristalizeaza in raport cu modelul si natura situationala traita in mod direct, nemijlocit, de
copil, in mediul familial, iar atitudinile parintilor au consecinte durabile asupra personalitatii in formare a
acestuia .Pentru a veni in sprijinul celor ce intampina dificultati in intelegerea rolului de parinti si in
indeplinirea cu succes a educarii copiilor,gradinita se constituie o punte de legatura cu familia si are
menirea de a asigura acestora asistenta de specialitate, informandu-i asupra etapelor de evolutie a copiilor.
Initierea parintilor in educarea si instruirea copiilor se poate concretiza in discutii libere cu parintii,
consultatii, participarea acestora la unele activitati din gradinita etc.
S-au inregistrat rezultate foarte bune in acest sens prin organizarea in gradinite a cursului pentru
educarea parintilor folosind metoda”Educati asa!”. Acest curs pentru parinti este un mod de informare
educational preventiva si de sprijin acordat parintilor.Scopul educatiei si informatiei preventive are in
vedere realizarea unei bune relatii intre parinti si copil, prevenirea unor greseli de educatie si a
consecintelor manifestate in comportamentul copilului, insusirea de catre parinti a abilitatilor de baza prin
care pot influenta comportamentul copilului, evidentierea unor procedee eficiente de educatie constand in
atentie pozitiva din partea parintilor, mai multe aprecieri pozitive, recompense, restrictionarea pedepselor
fizice…
In concluzie, actiunea educativa a adultului, respectiv a parintelui asupra copilului, facuta cu
responsabilitate, seriozitate, exigenta si afectiune este cea mai buna cale de urmat in formarea
personalitatii copilului, in procesul de insusire a unui comportament pozitiv,,iar educatia oferita copilului
in cei sapte ani de acasa este graitoare in acest sens.

BIBLIOGRAFIE
Revista Invatamantul Prescolar,nr.3-4/2006
Revista Invatamantul Prescolar, nr.4/2007
Ina,Bekker;Hans, Janssen, “Educati asa!”,Bucuresti,2001
564
 EDUCAŢIA ÎNCEPE ACASĂ

DINCA RODICA
“Charity begins at home”, spun britanicii. Ca şi educaţia, am putea să adăugăm noi. Copilul începe
să înveţe înainte de a putea să (re)memoreze ceva, imitând instinctiv sunetele şi gesturile ce-l înconjoară.
Cât poate el să înţeleagă din toate acestea? Unii scenarişti de comedie cinematografică au propus varianta:
“mult mai mult decât cred adulţii care îi au în îngrijire”. Fiinţei umane îi este permis să înveţe mai înainte
de a putea să înţeleagă complet ceea ce şi-a însuşit. Aceasta înseamnă că adulţii de care depinde ceea ce
învaţă copiii în primii ani de viaţă au o imensă responsabilitate, iar întreaga comunitate care profită de pe
urma eforturilor lor necontenite ar trebui să-şi exprime recunoştinţa, nu numai prin oferirea unor diplome
pentru “Cea mai bună Mamă”, ci şi pentru “Cel mai bun Tată”, sau “Cea mai bună bunică”, în orice
situaţie în care copilul nu are alt sprijin.
În primii şapte ani de viaţă, copiii învaţă astăzi cât învăţau părinţii lor până în preajma pubertăţii. În
prezent circulă teoria că acei născuţi începând cu anul 2000, aşa-zişii “copii de diamant” sau “copiii
curcubeu”, vin pe lume cu o zestre genetică mult superioară generaţiilor anterioare, (para)psihologii
tinzând să-i prezinte părinţilor şi educatorilor cu unele calităţi supraumane, care să justifice oarecum
“misiunea” generaţiei actuale de construire a Lumii Noi. Realitatea este că majoritatea copiilor sunt cât se
poate de normali, la fel de valoroşi prin isteţimea şi sensibilitatea lor ca şi micuţii de pe vremea Mariei
Montessori. Problema este cum valorifică adulţii responsabili cu evoluţia lor aceste calităţi înnăscute ale
copiilor în primii ani de viaţă care, din păcate, nu se mai pot numi “cei şapte ani de-acasă”, pentru că, în
fapt, sunt maxim cinci.
Educaţia înţeleasă ca suport pentru autodezvoltare personală, aşa cum apare din perspectiva
parenting-ului modern, diminuează noţiunea de responsabilitate în formarea şi dezvoltarea personalităţii
copilului pe anumite principii “sănătoase”, etice şi morale. Lumea Nouă se bazează pe alte principii, de
forţă absolută şi supunere necondiţionată, iar acestea se recunosc încă de pe acum, din “seminţele” care
au început să rodească exact ceea ce are nevoie această Brave New World. De acum înainte nu vom mai
putea vorbi despre calităţile reale pe care educatorii oneşti visează să le dezvolte la tânăra generaţie, la fel
cum nu se poate discuta despre ocrotirea sănătăţii atâta vreme cât ADHD-ul e declarat, în mod fals, o
madalie, doar pentru folosul material al OMS-ului şi pentru îmbogăţirea peste noapte a psihologilor.
Dezvoltarea capacităţii copilului de a învăţa – de a progresa realmente, fizic, moral şi spiritual, diferită de
aceea de a deprinde ceva, bun sau rău, a rămas un obiectiv general greu de realizat în mod eficient, o
amintire din copilărie a unora dintre părinţii de azi, tot mai puţini, care se mai încumetă să folosească
recompensa şi pedeapsa spre binele propriilor copii, în aşa fel încât micuţilor să le fie limpede că au
meritat tot ce au primit şi să accepte urmările faptelor lor, pentru a deveni indivizi cu personalităţi reale,
cu o voinţă proprie, cu putere de decizie, cu responsabilitate şi capacitatea de a acţiona şi în virtutea
binelui public, nu doar al celui personal.
Este evident de ce părinţii şi educatorii cu “principii învechite” sunt împiedicaţi, de mai bine de un
secol, prin tot felul de teorii care mai de care mai “revoluţionare” despre educaţie, să ajute generaţiile
următoare să se dezvolte firesc. New Age nu se poate instaura decât pe ruinele familiei tradiţionale, cea
definită ca uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie. Este nevoie tocmai de o familie
disfuncţională, în care copiii să plutească deasupra restricţiilor de orice fel, ca nişte entităţi extraterestre,
incapabile să se ancoreze în contingent şi să acţioneze pe măsura calităţilor deosebite, fireşti pentru
evoluţia speciei umane. Această anomalie este observată tot mai des de către profesori, îngrijoraţi de
dificultatea elevilor de a fi prezenţi activ la ore, chiar şi atunci când telefoanele mobile sunt puse
deoparte, de bunăvoie.
Lipsa autorităţii părinţilor moderni în raport cu propriii copii este o problemă de care a început să se
ţină cont în ziua de azi, inclusiv în cadrul proceselor de acordare a custodiei copiilor din Marea Britanie.
565
“Părinţii permisivi din Suedia au dat naştere unei generaţii de monştri?“, se îngrijorează jurnalista
britanică Judith Wood într-un articol publicat în „The Telegraph”. Un părinte român, care trăieşte în
Suedia, a declarat pe contul lui de facebook: „E adevărat că aici copiii sunt trataţi ca nişte adulţi, dar nu
răsfătaţi, aşa cum scrie în articol. Asta e cu totul altceva. Copiii au o mare putere de decizie. Personal,
nu prea sunt de acord cu lucrul asta. Până la 18 ani e bine să decidă un adult pentru copilul lui. Am
văzut situaţii aberante, când un copil de 8 ani a decis să nu facă examinarea RMN, pe care o aşteptase 3
luni, pentru că nu a vrut el. Părinţii au zis că nu vor să îl oblige. Au fost şi cazuri dramatice când o
adolescentă a refuzat internarea în secţia de psihiatrie, părinţii nu au avut dreptul să o interneze forţat,
iar fata s-a sinucis.“ Toate aceste cazuri nu dovedesc că nu ar fi bine să-ţi creşti copilul în Suedia. Cu
siguranţă, părintele suedez, oricât de relaxat s-ar dovedi în privinţa educaţiei pe care i-o face copilului,
nu-i doreşte răul. Dar, să recunoaştem, nu trebuie să-ţi spună un expert în psihologia copilului şi a familiei
că nu este în regulă să tratezi un copil ca pe un adult, oricât de frumoasă ar părea intenţia; nu degeaba este
pavat drumul spre iad cu cele mai bune intenţii.

Cei şapte ani de acasă nu înseamnă doar deprinderea bunelor maniere. Familiile secolului al XXI-
lea se redefinesc continuu, căutând calea către punctul de echilibru care poate sprijini refacerea armoniei
cuplului, uneori cu sacrificiul celor mai inocenţi şi mai lipsiţi de apărare. Dar nu aşa se întâmplă de când
lumea? Diferenţa este una de receptare. Adulţii de azi profită de singurul progres al lumii în care trăim –
cel tehnologic şi informaţional, pentru a se scutura de povara responsibilităţii pentru eşecul în plan uman
al copiilor lor. În Brave New World care este pe cale să se instaureze, vom avea super-elevi, super-
cetăţeni, super-conducători. Sau poate unul singur, căci s-au pus deja bazele dictaturii mondiale. Dar nu
vor mai fi prea mulţi oameni. Cu toate acestea, să ţinem sufletul în iad şi să nu deznădăjduim: Adevărul şi
Iubirea nu vor pieri.

566
 ROLUL EDUCATIEI PRIMITE IN FAMILIE

PROFESOR DINU OVIDIU

LICEUL TEHNOLOGIC ,,PETRACHE POENARU,,
ORASUL BALCESTI
JUDETUL VALCEA
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul
de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut”
îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic
sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi
prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite.

567
 CEI SAPTE ANI DE ACASA - ORIGINEA EDUCATIEI

PROFESOR INVATAMANT PRIMAR DINU MANUELA

SCOALA GIMNAZIALA BATASANI
LOCALITATEA VALEA MARE
JUDETUL VALCEA

Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună
purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii analişti susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea
modernă. Mai mult sau mai puţin explicit, în orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând
individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de-acasă”,
atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Conştientizăm pe deplin că singura diferenţă faţă de trecut este
aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic şi mai
permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici, dar aceasta nu înseamnă că nu mai
trebuie să îi învăţăm să ţină cont de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta discursul şi comportamentul
faţă de cel de alături într-un mod civilizat şi decent, mai ales că a te adapta în funcţie de nevoile celuilalt
înseamnă, de fapt, să ştii să trăieşti frumos şi ordonat. Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de
la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi
copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Un copil prea
agresiv, neatent cu ceilalţi, impulsiv şi nerăbdător, cred că va fi, în cele din urmă, indezirabil în mijlocul
unui grup de copii, tocmai pentru că nu respectă „regulile jocului” pe care el însuşi le invocă.
În linii mari, părinţii încep să-şi dea seama de rolul lor de “educatori” abia când copilul are doi ani,
când cel mic începe să vorbească şi să se hrănească singur, deoarece se constată că de cele mai multe ori,
masa este terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului, care începe să-şi descopere
autonomia, şi regulile pe care i le impun treptat adulţii. Pe de altă parte, copiii au, începând de la
patru-cinci ani, o mare dorinţă de a-i imita pe cei din jur, de a prelua reacţii comportamentale, pentru că
sunt deprinse regulile de bază ale comportamentului la masă, abia atunci când va începe să folosească
tacâmurile, şerveţelul să se şteargă la gură, să întrebe dacă poate să se ridice de la masă, iar în momentul
în care i se va spune „nu face asta!” sau „să faci aşa!”, copilul se va revolta şi va încerca să facă exact
opusul, tocmai pentru a testa limitele permisivităţii părinţilor sau ale anturajului. Credem că din această
cauză, pedopsihologii recomandă părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să
le impună un anumit model. Chiar deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă
fragedă, atunci când copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari, deoarece,
pentru a-i adapta pe cei mici la algoritmul politeţei în cadrul familiei, psihologii le recomandă părinţilor
să impună un anumit „ritm al familiei”, pe care toată lumea, inclusiv părinţii, trebuie să îl respecte. Să
reţinem faptul că o masă cu întreaga familie pe săptămână, de la care niciun membru să nu lipsească,
poate constitui o excelentă şcoală de bune maniere pentru cei mai mici membri ai familiei, pentru că
atunci se învaţă, practic, cum trebuie să stea la masă, cum să mănânce, cum să se comporte în situaţia
respectivă, când poate să vorbească, să înveţe să-i asculte pe ceilalţi, cum să se folosească de tacâmuri, să
utilizeze formule de politeţe.

568
 Cei șapte ani de acasă

Prof.înv preșc.Dinu Adriana,

Grădinița Puțu cu Salcie,Mătăsaru Dâmbovita
Urmărind integrarea omului în societate, educația se preocupă, în aceeași măsură, de formarea
personalității care va permite fiecărui om să asimileze în mod creator realizările sociale.
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că
indiferența familiei față de însușirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este
deasemenea o crimă. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei șapte ani de acasă.
Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil
și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului, așa precum spunea psihologul Oana Maria Udrea.
Părinții sunt modele pentru copil. Va fi ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre
exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. Deasemenea cea mai prețioasă recompensă pentru
copil nu este cea materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o
faptă bună.
,,Copiii devin ceea ce le spunem noi că sunt”. Larry Fields.
Ultimii ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are familia asupra formării
personalității copiilor. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum descoperim că această
influență este mai mare decât ne-am imaginat.
Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită reacționezi cum nu te așteptai, sau de cele mai multe
ori reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinții. Modelul
părinților se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacționa așa cum a văzut la mama
sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii,
trebuie mai întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții.. Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către
proprii noștri copii.
Familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi, componente și reguli structurale. Cele mai
importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o ființă umană. Ceea ce cred
părinții despre viață și împlinirea ei va determina felul în care își vor crește copiii.
Modul în care ne creștem copiii, contribuie la formarea concepției acestora despre ei înșiși. Acest
aspect este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe
care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
Copiii sunt foarte drăgălași, plini de energie dar uneori obositori. Să te ocupi de educarea lor poate
fi o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente când te simți depășit de situație și nu găsești
soluții privind comportamentul inacceptabil al copilului.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă
. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice,
dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune
nu este important. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează,
fără a recurge la un „interogatoriu”.
În general părinții consideră educarea copilului lor ca fiind dificilă pentru simplu motiv că aceștia
nu ascultă de observațiile făcute de ei sau datorită faptului că copilul prezintă un comportament total
inadecvat. Astfel există cazuri când părinții ajung să își urască proprii copii datorită comportamentului lor
inacceptabil. Doar că efectul este că, părintele urăște propriul copil, iar copilul ajunge să se urască pe
sine. Dacă părintele nu se așteaptă la ,,nimic bun” de la copilul său, copilul își va crea aceeași impresie
negativă despre el și într-adevăr nu va ieși nimic bun. În plus, părintele va fi nervos, frustrat, neputincios,
dezamăgit, iar copilul va prezenta pe lângă toate acestea și probleme emoționale. Acest scenariu negativ
569
poate fi dizolvat acordând copiilor noștri atenția necesară, acordând atenție mai ales comportamentelor
pozitive și lăudându-i ori de câte ori observăm un comportament pozitiv, chiar și atunci când
comportamentul ni se pare a fi neimportant (ex. și-a pus haina în cuier, și-a așezat frumos păpucii etc).
,,Cheia este să surprinzi pe cineva făcând ceva bun și apoi să-l lauzi pentru aceasta- lăudarea progresului
îi împinge pe oameni spre performanțele dorite.” Ken Blanchard
E mai ușor pentru părinți să recurgă la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să stabilească
limite. Acest lucru se întâmplă datorită dezinformării și a lipsei răbdării. Stabilind limitele în relația cu
copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul negativ și nu îl respinge pe el. Regulile și
limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă adesea
regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli însă
împiedică dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi
explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca copilul să înțeleagă.
De o importanță deosebită este și faptul ca părintele să se gândească serios și la alte modalități cu
mult mai eficiente de a-și pedepsi copilul, în afara pedepsei fizice și anume izolarea copilului sau
confiscarea unui lucru care îi place acestuia. Părintele poate să fixeze la copil comportamentul dorit
oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un pupic sau chiar un semn stabilit de comun acord cu
copilul- a ridica degetul mare de la mână, ,,ceva bun” etc).
Îndrumarea pozitivă e mai plăcută și te ajută să îți atingi mai repede scopul decât cea negativă.
Lăudând și acordând atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l. Dacă
îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.
,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei; Sădește un
obicei și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.” Samuel Smiles

Bibliografie:
• Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
• ,,Mai întâi caracterul” –îndrumător pentru seminar;
• ,,Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii”, Bakker I, Janssen H, București,
1998.
• ,,Teoria și metodologia evaluării”, Cucoș C, Iași, 2008.

570
 Cei 7 ani de acasa!

DINU ALINA, Gradinita nr.211, Bucuresti,

Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu
la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva
etc.
Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu
ceilalti.

10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani1:

1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului!
3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii;
limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei!
4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi,
treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele!
5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i
copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin.
6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si
concentreaza-te pe disciplina pozitiva!
7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale
pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate.
8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la
tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui!
9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa
vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de
performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i
zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari
etc.

571
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

DINU CONSTANŢA, GRĂDINIŢA NR. 242, SECTOR 5, BUCUREŞTI

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de
Dumnezeu să deţină rolul principal. Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii
aşa cum trebuie, cu atenţie şi responsabilitate.
De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem
despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar
putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani.
Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții
sale? Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Natura umană, aşa cum afirma Pestalozzi, trebuie îndrumată, călăuzită, cultivată. Omul se naşte cu
seminţele dezvoltării fizice, intelectuale şi morale. Pentru ca aceste forţe să nu rămână nedezvoltate, să
se dezvolte prea lent sau contrar firii, împotriva umanităţii, e nevoie de educaţie. Educaţia este un fapt
social şi individual în acelaşi timp. Raţiunea ei nu poate fi alta decât aceea de a produce modificări
pozitive neîntrerupte în fiinţa fiecărui om. Schimbările survenite în viaţa interioară a omului se vor
răsfrânge în mod firesc asupra grupului social din care face parte. Sensul, amploarea şi profunzimea
acestor schimbări poartă pecetea momentului istoric în care se produc. Educaţia este, cu alte cuvinte, un
proces de desfăşurare, cu particularităţi distincte de la un moment istoric la altul, după cum existenţa
socio-umană, în ansamblul său, se află în continuă devenire . Părinții au o foarte mare influență asupra
copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte
și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar,
să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un
om respectuos și demn de respect la rândul său.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă,
pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între
demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
În primii şase-şapte ani de viaţă, copilul dovedeste mare sensibilitate, receptivitate şi mobilitate.
Potenţialul afectiv-voliţional este în creştere, înclinaţiile şi aptitudinile se conturează în această etapă.
Copilul dovedeşte şi o mare putere de acumulare şi asimilare de cunoştinţe. Pornind de la particularităţile
ontogenetice ale copilului, familia şi grădiniţa trebuie să-i asigure condiţii favorabile de creştere şi
dezvoltare, în funcţie de disponibilităţile individuale. Cei care nu beneficiază în familie de condiţii
favorabile dezvoltării lor, au şanse de recuperare, dacă frecventează grădiniţa. Aici procesul instructiv-
educativ se desfăşoară în funcţie de particularităţile de vârstă şi se urmareşte dezvoltarea armonioasă
psihofizică, se stimulează gândirea şi inteligenţa, se formează deprinderile de bază. Mai importante în
această etapă sunt deprinderile igienico-sanitare (de autoservire), de comportare civilizată şi politeţe,
deprinderile de ordine şi curăţenie. Copiii sunt antrenaţi în jocuri şi activităţi care se desfăşoară cu toată
grupa şi individual, folosindu-se metode şi procedee specifice fiecărei etape de vârstă.

572
 Deprinderile, odată formate, îl scutesc pe copil de alte solicitări, care mai târziu, ar necesita un
consum de energie şi timp. Deprinderile care se pot forma la vârsta antepreşcolară şi preşcolară (în
familie şi grădiniţă), deprinderi care, uneori poartă denumirea de "bune deprinderi" sau "cei şapte ani de-
acasă"... Ele reprezinta forma cea mai simplă a învăţării de către copii a unor mişcări complexe şi
atitudini care vor influenţa comportamentul lor viitor. Lipsa bunelor deprinderi face posibilă instalarea
unora rele. Bunăoară, copilului căruia nu i s-au format deprinderile de autoservire la timpul potrivit,
aşteaptă totul de la familie, de la părinţi. De aici şi necesitatea ca în familie, ca şi în grădiniţă, să se insiste
pentru formarea deprinderilor de bază, pâna ce acestea se transformă în obişnuinţe.
BIBLIOGRAFIE:
Dumitrana, M., (2000), Didactică preşcolară, Editura V&I Integral,
Tomşa, G., (coord.), (2005) , Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Editura Coresi S.A.,
Bucureşti.
Vrăşmaş, E.A., (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti.

573
 Familia şi grădiniţa - rolul lor în educarea copiilor
P.I.P.Doboşeriu Loredana-Laura Şcoala
Gimnazială Nr.1 Săveni
“Nu naşterea ca atare te face tată,nu purtarea în pântece te face mamă, ci buna creştere pe care o dai
copiilor”(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Pregătirea pentru viaţă a omului de mâine începe din primele luni de existenţă şi primii chemaţi să
pună bazele educaţiei sale sunt părinţii, familia. Familia reprezintă pentru copil un organism reglator, care
permite – în ciuda unei aparente sărăcii de mijloace – să trăiască o viaţă foarte intensă, o viaţă proprie
copilăriei. Familia oferă copilului un mediu afectiv, social, cultural. Mediul familial, mai ales sub aspect
afectiv, este o şcoală a sentimentelor în care se modelează sub acest aspect personalitatea. Cu triplă
funcţie ( reglatoare, socializatoare şi individualizatoare), familia contribuie în mare măsură la definirea
personalităţii şi conturarea individualităţii fiecărui copil.Ca primă verigă a sistemului educativ familia are
responsabilităţi clare şi diverse,întrebarea care se pune este ,dacă familia de astăzi are timp pentru
îndeplinirea responsabilităţilor educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să-si îndeplinească consecvent
responsabilităţile educative faţă de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieţii zilnice, minimalizând rolul
de factor educativ. Alte familii, deşi doresc să asigure educaţia corespunzătoare copiilor le lipsesc
pregătirea psihopedagogică, experientaţ Factorii care influenţează azi mediul educativ sunt:noua
concepţie care se cristalizează asupra educaţiei ca serviciul social şi extinderea mass-media(T.V). Părinţii
trebuie să-şi întărească fundamentarea relaţiilor pe baza dragostei lor faţă de proprii copii şi pe dorinţa lor
ca aceştia să aiba performanţe şi succes în viaţă. Aceasta nu se pot realiza dacă părinţii nu cunosc
personalitatea propriului copil.
Educaţia copilului este factorul principal care dezvoltă personalitatea lui. În educaţia copiilor
trebuie să existe între părinţi înţelegere şi acord în diferite probleme şi de aici decurg normal şi
celelalte.În activitatea de educaţie în familie un rol important îl are,,climatul” care este rezultatul
raporturilor dintre membrii familiei. Aceste raporturi şi caracterul lor pot forma ,,climatul
pozitiv”(favorabil) sau ,,climatul negativ”(nefavorabil) educaţiei, adică formarea copilului ca cetăţean, ca
om.
Raporturile dintre părinţi şi copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formării
lor, lucru de care ar trebui să fie conştienţi toti părinţii. Atitidinile, comportamentul nostru, vorbele
noastre, ale părinţilor influenţează atitudinile, comportamentul şi modul de a fi al copiilor.În cele ce
urmează voi enumera cateva din posibile atitudini şi comportamente ale părinţilor şi implicaţiile lor în
formarea profilului moral al copilului.
Familia severă - în anumite limite imprimă ordine, disciplină, seriozitate, asigură unitate şi
echilibrul familiei. Severitatea este necesară în raporturile educaţionale din familie, dar cu măsură. Ce s-ar
întampla în cazul în care părinţii aplică copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci copilul
creste timorat cu gândul pedepsei, ascunde greşelile făcute, simte nevoia să mintă, se îndepărtează afectiv
şi efectiv de părinţi şi îşî caută înţelegerea şi afectivitatea în altă parte. Aşa se nasc,,găştile “ şi ,,bandele”
de minori. Mai gravă este situaţia când părinţii sunt împărţiţi în ,,tabere”:unul sever şi unul indulgent.
Astfel se formează viitorul demagog, viitorul ipocrit, trăsături de personaliate pe care nu şi le doreşte nici
un părinte pentru copilul sau.
Familia permisivă - stă la polul opus al familiei severe, are un climat de ,,puf”.Asemenea copil va
fi neajutorat , un egoist, un meschin, căci în familie îi este permis orice, el are numai drepturi, în timp ce
părinţii, doar datori. Un asemenea copil se adaptează şi se încadrează cu mari dificultăţi în colectivele de
şcoală sau mai târziu la locul de muncă .
Familia rigidă- prejudiciază maturizarea copiilor, generând lipsa de încredere în sine, teama de
nereuşită şi sancţiune. Educatorul trebuie să intervină, după ce cunoaşte situaţia reală, prin vizite la
domiciliu, discuţii cu părinţii (în particular, nu în şedinţe) sugerându-le cu discreţie, tact şi calm în ce
mod şi sub ce formă se poate atenua şi echilibra severitatea, educatorul trebuie să fieîn postura
sfatuitorului şi nu a judecatorului.
Familia libertină - creează o atmosferă lejeră, prezentând riscul de a întârzia sau împiedica
maturizarea socială a copiilor datorită preocupării excesive a unui părinte sau a ambilor pentru ei înşişi.
574
Educatorul trebuie să intervină pentru a dezvolta siguranţa de sine în sensul obţinerii unor rezultate bune
la învăţătură, capacitatea de decizie, spiritul de independenţă.
În climatul educaţional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea şi blânţetea, afectivitatea
şi sobrietatea, largheţea şi stricteţea ) toate însă cu măsură şi la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera
formării umane. După ce copilul intră în grădiniţă, familia devine un partener permanent cu rol important
în educaţia sa. Sarcinile educaţiei se divizează între grădiniţă şi familie.Permanent părinţii trebuie să
simtă responsabilitatea pentru educaţia copiilor. Familia constituie prima şcoală în care copilul se
socializează, iar grădiniţa este forma instituţionalizată care corectează şi îmbogăţeşte, continuă şi
completează ceea ce începe familia, de aceea, putem spune că, grădiniţa este de fapt, o a doua familie a
copilului.Scopul urmărit de aceşti factori fiind unic, unitară trebuie să fie şi munca educativă pe care o
desfăşoară .
Am căutat mereu să am o relaţie strânsă cu familiile copiilor, din dorinţa cunoaşterii mediului de
viaţă, a regimului de activitate şi odihnă, a raporturilor dintre părinţi-copii, precum şi a climatului familial
în general, deoarece de modul în care familia influenţează dezvoltarea copilului în primii ani de viaţă,
depinde comportamentul socio-relaţional al viitorului adult.Pentru a veni în întâmpinarea părinţilor în
legătură cu problemele educative ale grupei şi ale grădiniţei, am introdus completarea unor chestionare la
sfârşitul fiecărei şedinţe, în care părinţii şi-au putut exprima sugestiile, anumite iniţiative şi ce indicaţii ar
dori să primească în legătură cu educarea copilului. Pe baza acestor informaţii am axat tematica şedinţelor
lunare cu părinţii, cât şi obiectivele de urmărit şi de realizat în cadrul muncii educative pe care o desfăşor
zi de zi.
În colaborarea mea cu familia, am dat dovadă de tact şi competenţă, deoarece cu cât copilul vine
mai devreme în grădiniţă, cu atât munca educativă desfăşurată cu el şi cu familia este mai dificilă şi mai
delicată.Uneori, familia trebuie convinsă de necesitatea unor schimbări în stilul ei de viaţă, în relaţiile
dintre membrii de familie şi dintre aceştia şi copil, pentru ca sfaturile, îndemnurile şi normele de conduită
însuşite de copii la grădiniţă să găsească în familie, întăririle concrete corespunzătoare şi terenul adecvat
exercitării regulilor morale în vederea transformării lor în deprinderi de conduită şi trăsături de caracter.
În vederea unei colaborări reuşite între cei doi factori educativi familie-grădiniţă, în activităţile
desfăşurate cu părinţii trebuie respectate anumite principii deontologice, şi anume: acceptarea şi
comunicarea eficientă, confidenţialitatea, respectul individualităţii, sinceritatea, recunoaşterea propriilor
limite, negocierea soluţiilor şi respectarea deciziilor beneficiarului, nediscriminarea şi acordarea unor
servicii integrate.
Copilul aparţine unei familii şi activităţile educative ale instituţiei preşcolare devin eficiente dacă se
desfăşoară atât în sprijinul dezvoltării copilului, cât şi al funcţiei educative a familiei sale.

BIBLIOGRAFIE:

1. J. Locke- “Câteva cugetări asupra educaţiei”, traducere şi note de M. Cimpoieş, E.D.P.,

Bucureşti, 1971
2. M.E.N. – H.Barbu, A.Mateiaş, E.Popescu – “Pedagogie preşcolară” – Didactica, man.cl.a
XI-a , pentru Şcoli Normale, E.D.P., R.A.- Bucureşti, 1998.
3. Revista Învăţământului Preşcolar – “Educaţia în anul 2002”, Nr.3-4/2002, Redactor Şef –
Silvia Dima, Bucureşti, 2002
4. Colectia revistelor,,Tribuna Invatamantului, anii 2004-2005

575
 Cei șapte ani de acasă

Prof.înv.primar Dobre Raluca Liliana

Școala Gimnazială Nr.142
Expresia „cei 7 ani de-acasă” este des întâlnită în rândul părinţilor. Această regulă nu este o teorie
care trebuie învățată pe dinafară, ci mai degrabă reprezintă o sumă de experienţe frumoase, petrecute
alături de cei mai dragi și de încredere actori implicaţi în creşterea şi educarea sa: părinţii.
Mediul familial este cel în care fiecare copil deprinde principalele reguli de purtare, mai ales prin
imitare. Încă nu au un comportament conştient.
Vârsta primei copilării este importantă pentru conturarea şi achiziţia normelor unui comportament
social corect.
Şcoala şi celelate medii educaţionale pot doar să confirme dar şi să consolideze normele deja
deprinse din cadrul familiei.
Afecţiunea şi dragostea părintească sunt elemente-cheie pentru deprinderea unui comportament
civilizat.
Afecțiunea părinţilor le permite celor mici să înveţe să se comporte, să aibă încredere în sine, în
forţele proprii şi să se simtă protejați. Copilul care se simte în siguranţă va fi mai calm, va şti să perceapă
pozitiv regulile care sunt impuse de părinți. Tot părinţii îl vor face să îşi dea seama că modul în care se va
comporta va fi doar pentru binele său pe mai târziu.
În funcţie de vârsta copilului, acesta va putea să se adapteze mai uşor sau mai greu, sau chiar poate
deloc normelor morale. De aceea, este bine ca părinţii să înceapă să le vorbească despre comportament
încă din primii ani de viaţă, să nu le impună şi să încerce să îi facă conştienţi de ceea ce se petrece în jurul
lor.
Regula celor șapte ani de acasă se învaţă fără constrângere.
Desigur, pot fi corectate anumite diformităţi ale comportamentului copilului, însă doar prin
comunicare permanentă și eficientă, îndrumare şi, mai ales, cu multă răbdare.
Progresele copilului sunt destul de lente, însă trebuie să știm că acestea se înrădăcinează pe măsură
ce creşte şi se sedimentează bine în caracterul copilului pe termen lung.
A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric al societăţii cât şi
standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli care sunt
realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important
ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. În același timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi
să accepte greşelile involuntare.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate, în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe
învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un
grad de dezvoltare emoţională care să-i permită controlarea fricilor şi a emoţiilor şi capacitatea de
relaţionare socială.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 6-7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi date de normele grupurilor din care vor face parte.
Este esențial să le transmitem copiilor învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îi
vor ajuta să fie un oameni respectuoși și demni de respect la rândul lor.

576
 Importance of Early Childhood Education

Dobre Sonia Gabriela,

Liceul Tehnologic de Transporturi Auto, Craiova
Brain in early childhood takes what environment offers and learning environment that challenges
and motivate children is the first preparation of child education. The education given in early childhood
shapes foundation of the life and helps mental and academic development of child. It is very essential to
recognize importance of early childhood education and how it effects to person's life. Effective
curriculum and education in early childhood encourage and develop language skill and ability to acquire
vocabulary. Throughout the play and education, children learn social skills along with how to deal with
others and develop their own values.
Importance of Early Childhood Education
In old days, people used to think that children don't have ability to distinguish what is right and
wrong so there is no need to educate them in their early ages. However, even though it is true that they
can't differentiate right or wrong, it is also true that children absorb everything what they hear and see like
sponge and therefore early education is essential. The education given in early childhood shapes
foundation of the life and helps mental and academic development of child. It is very essential to
recognize importance of early childhood education and how it effects to person's life.
Research and study on brain development shows how closely they connect to development of
emotional, physical, and social capability of individuals. If these fundamental capabilities are not
developed in early ages, it would affect to child's learning potentials. Early childhood is defined as first
eight years of life of individual. Brain takes what environment offers and there is prime time that brain
absorbs new information like sponge especially in the first three years of life.
By proving proper education in early childhood, children learn basic foundation of their whole life
and also develop social, mental, and academic activities. Among many benefits of early childhood
education, most fundamental reason is that education provided in five to eight years is very influential to
what kind of person a child would grow up and is vital for academic and mental development of an
individual.
Effective curriculum and education in early childhood encourage and develop language skill and
ability to acquire vocabulary. Studies show that how educational setting and specific training of language
skills can develop and promote language skills of children. Children learn language skills by interacting
with immediate environment and training or simple structural changes can improve language skills of
children.
Development in early childhood does not only affect to academic and physical activities, but also
involves relationship with other people and emotional and cognitive development. People easily think
children struggle to find their ego in adolescence; however children actually start to realize their identity
in first eight years and inner capacity of imagination and self-image of gender roles start to develop. In
that age, they learn how to associate with friends and start to look people around them. Throughout the
play and education, children learn social skills along with how to deal with others and develop their own
values.
Teaching language or academic skills in early ages is not only education, but rather child-directed
play and interacting with them is most important education. These child-directed plays enable to establish
ego and practice how to express and control. Throughout the play and education, children learn social
skills along with how to deal with others and develop their own values.
Brain takes what environment offers and learning environment that challenges and motivate
children is the first preparation of child education. Parents and educators should understand that children
also have own thinking and proper education based on care and attachment is potent influence to them.
Society and community should also recognize education given in these ages is very critical to child's
mental and intellectual development and therefore provide more productive education program not only
for the children, but for parent, since early childhood education is most efficient investment for society.

577
References:
1. Piaget, J (1997). "Development and Learning". Readings on the Development of
Children
2. McDowall Clark, R (2013). Childhood in Society . London: Learning Matters.
3. Doherty, J. and Hughes, M. (2009). Child development: theory and practice.
Harlow: Longman

578
 IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. DOBRIŢA SONIA

Școala Gimnazială Mihăești, Jud. Olt
„Copilul nu datorează părintelui viața, ci creșterea.”
(Nicolae Iorga)

Mai tot timpul, auzim în jurul nostru expresia ,,are sau nu are cei 7 ani de-acasă ”sau ,,ai sau nu ai
cei 7 ani de-acasă”.
Este o expresie pe care părinţii o suportă ca pe o emblemă sau nu, atunci când odraslele lor ies
pentru prima sau pentru a nu ştiu câta oară în societate, la şcoală, pe stradă etc.
Asta deoarece primii ani din viaţă îi petreci alături de familia ta, iar părinţii fiecăruia dintre noi sunt
mereu responsabili de buna sau ,,ne-buna” noastră educaţie.
,, Cei 7 ani de-acasă” ne învaţă ce este viaţa şi cum trebuie să trecem prin ea, iar responsabili de
acest lucru rămân mai tot timpul părinţii noştri- e legea firii. O atenţie sporită primim de la ei încă din
primele zile de viaţă; când începem să pricepem şi să avem raţiune. Părintele este cel responsabil pentru a
explica diverse lucruri.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla să dea dovadă de o educaţie precară nici acasă, nici în
societate. Toţi părinţii sunt mândri atunci când comportamentul copiilor lor este lăudat sau apreciat fie la
şcoală, fie pe stradă, fie la rude sau în orice împrejurare.
Bunele maniere se predau de catre părinţi, dascăli sau prin autoeducaţie; nu ne permitem să
frecventăm şcoli în care acestea se predau, tocmai de aceea autoeducaţia şi ‚,cei 7 ani de-acasă’’ sunt de
apreciat mai mult ca niciodată când elevii sunt respectuoşi, politicoşi şi dau dovadă de bună-creştere.
La şcoală ei învaţă încă de la grădiniţă să asculte părinţii, dascălii şi persoanele în vârstă...,
povestirea ,, Puiul,, de I. Al. Brătescu – Voineşti este una dintre cele mai emblematice, sau ,,Vizită...,,,
sau ,, D-l Goe..., ale lui Caragiale..., însă nu e suficient, aşa că datoria noastră a celor cei formăm e ca la
orele de consiliere şi orientare să venim cu exemple bune, să consolidăm tot ceea ce e bun de urmat.
Dacă ar fi să enumerăm doar câteva din cele mai importante norme de conduită pe care copiii noştri
le primesc în perioada celor ,,7 ani de-acasă’’, am putea aminti:
• Salutul – o fluturare de mână, urmată odată cu creşterea de un ,,bună ziua,, sau ,, săru
’mâna,, (bineînţeles diferă de context);
• Comportamentul în public, în societate - copilul trebuie să poată răspunde sau să poată
pune cu uşurinţă întrebări, să ştie să răspundă când este întrebat, să aştepte fără a-l întrerupe pe cel care
vorbeşte;
• Comportamentul cu prietenii – nu este suficient să fii politicos şi bine-crescut doar cu
adulţii, e bine să-i respecţi şi pe cei de vârsta ta..., regulile jocurilor din copilărie, respectarea lor este un
alt mod de a demonstra cei 7 ani de-acasă...;
• Normele sociale – mai întâi nescrise, apoi învăţate sunt un alt mod de a testa buna-
creştere. Acele formule simple dar fără de care nu se poate, mulţumesc”, ,,te rog”, respectarea orelor de
linişte a vecinilor, respectarea valorilor şi a simbolurilor, toate fac parte din buna noastră creştere, dau
dovadă că avem ,,cei 7 ani de-acasă’’;
• Recunoaşterea greşelilor – poate că cel mai dureros lucru şi de neiertat este atunci când
toţi din jurul tău văd că ai greşit, spun că trebuie să-ţi asumi greşeala iar tu fiind copil aplici o
,,minciunică” ce va deveni cu timpul o maaare minciună... tot o dovadă de a avea sau a nu avea ,,cei 7 ani
de-acasă’’ se numeşte şi asta...;
• Toleranţă – cuvântul toleranţă se pierde din ce în ce mai mult deoarece, nu am învăţat în
timpul celor ,,7 ani de-acasă” că trebuie să mai tolerăm din când în când lucruri care necesită astfel de
gest, astfel riscăm să rămânem singuri fără prieteni;
• Manierat şi elegant tot timpul - asta vine odată cu primele noţiuni, să respecţi şi vei fi
respectat, să fii elegant şi politicos şi te vei „învârti” între oameni politicoşi, manieraţi şi eleganţi în
vorbe, în fapte în tot ceea ce ne place nouă;

579
 Dacă toate acestea ar fi însuşite şi respectate, noi părinţii sau dascălii lor nu am pleca fruntea când
odraslele noastre mai fac câte ,,un pocinog” , iar cei din jur aruncă pe spatele celor ,,7 ani de-acasă”...
O mare dilemă consider că este dacă să fii sever sau să fii permisiv, să fii aspru sau să fii bun, să-l
atenţionezi sau să-l laşi să vadă ,,pragul de jos”...pentru că aşa cum spun proverbele omul din greşeli
învaţă, iar un om îşi însuşeşte toate astea după ani de experienţă, după eşecuri şi reuşite după succese şi
insuccese...
Datoria noastră morală fie că suntem părinţi, fie că suntem dascăli este să trasăm pentru ei cel mai
frumos drum, plin de realizări şi de ingrediente numite ,,cei 7 ani de-acasă” ,numai aşa vom fi şi noi şi ei
mândri şi împliniţi sufleteşte, iar mângâierile lor vor veni, cu siguranţă!

580
 Cei șapte ani de acasă

Dobroica Laura
Profesor învățământ preșcolar
Școala Gimnazială „Frații Neuman” Arad –
structură Grădinița P.N. Nr. 7 Arad

Educaţia copiilor în primii ani de viaţă, petrecuți mai ales în familie, este una de bază.
Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă. De aceea, mulţi dintre
psihologi, pedagogi şi specialişti au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte
importantă, în dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de până la patru ani.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în
prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în
primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Lecțiile cele mai importante care trebuie învățate în cei șapte ani de acasă sunt:
- răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să
îşi urmeze scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am
pus o piatră extraordinară la temelia caracterului sau.
- bunătatea: trebuie învăţat să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi
speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă.
- Să nu invidieze: cel mic e bine să înveţe că îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar
darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din calităţile lui.
- Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă
doar o mamă vă poate spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi
predai copilului bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în
public. Din nou, pilda comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte.
- Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le
fie bine, iar un astfel de sfat pare ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul
celuilalt, să lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie
altruist şi empatic, i-am dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa! L-am învăţat să semene sămânţă
de prieten!
- Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Ce bine-ar fi dacă toţi am reuşi să
ne-o însuşim.
- O gândire optimistă: iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte
optimismul, copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne
lăsăm măcinaţi de gânduri rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi
copilul în timp.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o
nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a
programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al
conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste
activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea
adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul
educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi
părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare,
într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care
copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină
este exclusiv a grădiniţei.

581
 Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli
realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună
mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp,
părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit
celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate,
acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților
învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și
demn de respect la rândul său.

582
 Lecția celor 7 ani de acasă
Profesor învățământ primar: Dobroica Zaharia
Școala Gimnazială „Frații Neuman” Arad
Bunele maniere sunt cartea noastră de vizită: de felul în care ne comportăm - atât acasă, cât și în
societate - depinde dacă legăm ușor noi prietenii, dacă ne integram în colectiv și, în cele din urmă, dacă
avem sau nu succes în viață.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Dar educația unui copil nu constă numai
în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu. Educația se reflectă în toate domeniile de
dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin
cât de manierat este copilul in interacțiunile cu ceilalți.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Cei șapte ani de-acasă sunt esențiali în formarea caracterului unui copil, aceasta fiind perioada în
care micuțul deprinde obiceiuri sănătoase și maniere elegante.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său („mă ignoră sau îmi acordă atenţie”), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri,
jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De
aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este
eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai
bune decât o ceartă sau o palmă.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la
vârsta şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru
el, cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
Cele mai importante lecții a celor șapte ani de acasă sunt: răbdarea, bunătatea, să nu invidieze, buna
cuviință, autocontrolul, o gândire optimistă, să nu își urmărească doar propriul interes.
Ar fi fost de ajuns să spun că lecţia esenţială a celor şapte ani de-acasă este să îi învăţăm pe copii ce
e dragostea, dar pentru asta, nu-i aşa, e nevoie de o viaţă întreagă.
583
 EDUCAȚIA LA ORICE VÂRSTĂ

Autor: Irina DODU

Şcoala Gimnazială NR. 10 Galaţi
Martie 2017
„Primii doi ani de viață sunt cei mai importanți. Observarea a demonstrat faptul că cei mici sunt
înzestrați cu puteri psihice speciale și a trasat noi căi de a le evidenția prin educația în colaborare cu
natura. Deci aici începe o nouă cale în care nu profesorul va preda copilului, ci copilul va preda
profesorului.”
Maria Montesori

Sunt cadru didactic de 18 ani dar și mamă de 5. Am trecut prin multe etape de dezvoltare ca
profesor și am predat la sute de elevi, care, în timp, au devenit tot mai puțin interesați de mediul școlar și
tot mai mult de fenomenele sociale, de tehnologie. Aceasta i-a acaparat extraordinar de mult, deoarece a
cunoscut o creștere și transformare spectaculoasă, importante fiind acum rețelele de socializare și nu
discuțiile față în față.
Pot sa îmi dau seama de calitatea educațională a copiilor din ultimii ani raportând interesul
părinților față de actul educațional și încrederea ce aceștia o acordau școlii. Această calitate s-a degradat
ușor, în timp, odată ce goana după un venit sigur, după o situație materială mai bună a înlocuit importanța
educației cu: banii de buzunar, telefonul cel mai performat, hainele de la o anumită firmă ș.a.
În primii 6 ani de viață, copilul trece prin mari transformări fizice și psihice, de la sugar cu mișcări
haotice la un copil activ în mod inteligent. Specific acestei perioade este mintea ”absorbantă” ce le
permite copiilor adaptarea la mediul în care trăiesc. Copiii absorb mediul în mod necondiționat, fără
prejudecăți și fără a deosebi între bine și rău, absorb imagini, ritualuri și comportamente, atitudini, limbaj,
gusturi si valori. De aceea, în acești ani, este nevoie ca noi să acordăm o atenție deosebită informației pe
care vrem să o transmitem și modului în care o facem. Acest lucru poartă denumirea de modelare și fie că
o facem conștient sau nu, copiii observă și absorb informația exact așa cum este transmisă.
În această perioadă mai mult ca oricând, copii au nevoie de dragostea, afecțiunea, îndrumarea
părinților și dacă se poate ambii să comunice copilului aceleași valori. Mediul de acasă, tonul pe care se
vorbește, activitățile commune părinți – copii sunt cele care vor da naștere viitorului adult apt să aibă
opinie și să fie stăpân pe cunoștințele accumulate. Din păcate foarte multe familii se destramă în ceastă
perioadă de dezvoltare a copilului și educația nu mai primează, se pasează de la un părinte la altul sau se
lasă pe seama bunicilor, care nu reușesc în mare parte să facă față provăcorilor vârstei copiilor.
Următorii 6 ani sunt anii în care copilul trece de la copilărie la preadolescență: învață să scrie, să
socializeze, să se descurce singur – în foarte multe cazuri ( părinții sunt la muncă în străinătate, sau acasă
și nu are cine să le explice sau sa-i îndrume corect. Trece de la învățător la mai multe cadre didactice și
trebuie să ai în vedere toate transformările hormonale, de creștere ca să îi poți înțelege
Mi-a fost dat să văd o mulțime de copii și părinți care intră în impas la final de ciclu gimnazial. Am
încercat să-i îndrum pe cei care mi-au cerut ajutorul în funcție de caracterul, capacitatea fiecărui elev în
parte, de calitățile și înclinațiile sale. Înclin să cred, că de cele mai multe ori am avut dreptate iar copii și
părinții nu au rămas dezamăgiți de alegerile făcute. Întotdeauna i-am rugat să privească cu realism și
responsabilitate viitorul unui copil care nu știe pe ce cale să apuce dacă nu este îndrumat. De multe ori
însă am dat peste refuzul părinților de a vedea realitatea sau de incapacitatea și cooperarea bunicilor de a-
și ajuta proprii nepoți, părinții nefiindu-le aproape. Sau cazuri de copii luați în plasament, în care părinții
adoptivi făceau tot posibilul ca și copilul pe care îl creșteau să aibă un viitor mai bun.
Împreună profesor – părinte - elev ne gândim la viitorul profesional al copiilor. Datorită acestor
preocupări familia joacă un rol decisiv. Dacă părinții neglijează sprijinirea copilului în procesul complex
și îndelungat de conturare a opțiunii profesionale, pot determina alegeri greșite. Unii copii lipsiți de
ajutorul părintesc izbutesc să-și găsească calea potrivită cu ajutorul școlii. Unii vor întâmpina insuccese,
greutăți și ajung la greșeli care se vor avea repercusiuni peste mulți ani.
Simplu fapt că părinții se interesează de problema alegerii profilului nu aduce și rezolvarea ei
corespunzătoare. În realizarea acestei probleme se impune în primul rând ca între copil și părinte să existe
o identitate de păreri, apoi ca acestea să fie potrivite, aspirațiile să corespundă capacităților și însușirilor
584
copilului. Părintele trebuie să-și cunoască foarte bine copilul, să-i cunoască aptitudinile, să îî cunoască
aspirațiile și dorințele.
Familia, constituind celula socială în care se educă și se dezvoltă copilul este antrenată în procesul
de orientare școlară și profesională prin funcția educativă pe care o are, prin rolul și menirea ei socială.
Părinții și ceilalți membri ai familiei cunoscând particularitățile individuale și însușirile copiilor precum
și propriile posibilități materiale și spirituale de susținere a formării profesionale și intelectuale pot
informa și colabora cu ceilalți factori, în primul rând cu școala, în procesul de orientare profesională.
În rezolvarea favorabilă a acestor probleme este necesar ca părinții să vadă care sunt relațiile lor vis
- a vis de dorințele copiilor și să caute să realizeze din timp, și printr-o alegere adecvată relația de tipul
celei din urmă: numai așa se poate asigura o pregătire bună a copilului din punct de vedere profesional.

Bibliografie:
Albu Emilia, ”Psihologia vârstelor”, Univ. ”Petru Maior”, Tg. Mureș, 2007
Cojocaru Daniela“ Copilaria si constructia personalitatii”, Editura Polirom, Iasi,2008
Lascuș Voicu, ”Părinții și profesiunea copiilor”,Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981,p.3-
14;
Piaget J., Bärbel Inhelder, «Psihologia Copilului », Editura Cartier, Bucuresti, 2005

585
 FAMILIA ȘI ROLUL EI ÎN EDUCAREA ELEVILOR

Prof. înv. primar: Dodu Andreea-Liana

Şcoala Gimnazială Șpring
Județul ALBA
“Dumnezeu ne-a dat cuvântul, ca să ne putem ascunde gândurile.” (Machiavelli)
“Instruirea minţii este la fel de necesară ca hrana pentru corp.” (Cicero).

Pornind de la citatele de mai sus, educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către
adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur
decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune literatura de specialitate. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia
pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până
merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care
ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Considerăm că dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă
încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă
îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte
apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în
fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente
din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot
atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când
face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Adaptarea la viaţa de şcolar: Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa
copilului. Dacă nu a mai fost într-o colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în şcoală este prima lărgire
importantă a mediului său social, mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas. Dar noul apare şi
în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece dintr-o dată la un regim de
activitate dirijată, de disciplină.
În băncile din clasele pregătitoare şi întâi se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar
diferiţi din multe puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi
mai gălăgioşi, şi mai tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri! Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu,
nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este
imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă în
comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.

586
 Împreună cu copiii clasei întâi, la ora de Muzică şi Mişcare, am învăţat un cântecel foarte frumos,
benefic pentru educaţia lor şi pentru înţelegerea noţiunii de “cei 7 ani de acasă”, care le-a plăcut foarte
mult. Versurile cântecului “7 ani de-acasă” sunt:
1. Sunt destul de mic şi un pic peltic 4. Spun, Bună Dimineaţa! când mă
Dar un lucru e recunoscut trezesc
Acasă la plimbare şi-n orice împrejurare După ce mănânc, spun, Mulţumesc!
Sunt bine crescut! Ciocănesc când vreau să intru într-o încăpere
Eşti bine crescut! Şi atunci când plec, spun, La revedere!
Spui, La revedere!
2. Spun, Bună Dimineaţa! când mă
trezesc 5. Spun, Bună Dimineaţa! când mă
După ce mănanc, spun, Mulţumesc! trezesc
Ciocănesc când vreau să intru într-o încăpere După ce mănânc, spun, Mulţumesc!
Şi atunci când plec, spun, La revedere! Ciocănesc când vreau să intru într-o încăpere
Spui, La revedere! Şi atunci când plec, spun, La revedere!
Spui, La revedere!
3. Vreau să ştiţi că eu sunt atent
mereu
De ceilalţi din jurul meu îmi pasă
Şi chiar de-s mai mic, că am pot să zic
Şapte ani de-acasă!
Ai şapte ani de-acasă!
Deprinderi elementare: Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie
să ţină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în
educaţie este în dauna copilului. Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se
face mai anevoios la vârsta şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor
cerinţe cu totul noi pentru el, cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar. În afară de satisfacerea
trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit, îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie
de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc. Îngrijirea făcută fără participare
lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
În concluzie, dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi
de viaţă a copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea
mic, nu înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“
purtarea urâtă sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt,
greşelile educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
BIBLIOGRAFIE:
1. Marinescu, Aurelia, Codul bunelor maniere astăzi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013.
2. Hartley-Brewer, Elizabeth, Cum să crești un copil fericit. Strategii pozitive de educație
parentală, Editura All, 2015.
3. Bonchiș, Elena, Familia şi rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, Iași, 2011.

587
 Cei 7 ani de acasă

Prof. Înv. Primar Dogaru Nicuța Aura

CNI Matei Basarab, Rm. Vâlcea
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea.
Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a
copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu,
copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart
cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl
vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o
prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3
ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem
unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm
copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate
înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să
se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e
rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite,
întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
copilul învaţă prin imitaţie.
Vârstele
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
588
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când
face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Sfatul psihologului
În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să
facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl
învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi
timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc
uneori, darămite copiii.

589
 Educația în familie
Prof. Prescolar: DOLOFAN NICOLETA-LOREDANA
Prin caracterul său uman, educația este o acțiune care se desfășoară în mod conștient în
conformitate cu finalităţile stabilite în prealabil, are un sens intenţional care vizează un rezultat bine
conturat. În procesul acţiunii, subiectul (agentul) urmăreşte un scop anticipat sub forma unui proiect. În
terminologia designului educaţional, subiectul proiectează finalitatea acţiunii sub forma obiectivelor
educaţionale pentru ca, în funcţie de cele proiectate, să elaboreze strategia corespunzătoare realizării lor.
În funcţie de finalităţi, sunt selecţionate valorile care urmează a fi transmise şi sunt alese metodele şi
mijloacele cele mai potrivite pentru a realiza transmisia. Totul este subordonat scopului propus şi mai ales
rezultatului care urmează să fie obţinut. În cadrul educaţiei, oamenii planifică în plan mental ceea ce
ulterior vor desfăşura în mod concret, sunt animaţi de anumite intenţii, procedează în conformitate cu o
anumită comandă socială, se conduc după anumite principii şi norme, deci totul este organizat şi
programat, nimic nu se întâmplă haotic, totul este direcţionat. Formularea explicită a scopului este
deosebit de relevantă pentru demersul evaluativ. Asistăm astăzi la o deplasare a accentului de la „a învăţa
pentru a şti” la „a învăţa pentru a acţiona”, la o schimbare de viziune şi de stil didactic, la aplicarea unui
nou sistem de evaluare.
,,Viaţa şcolii stă sub semnul valorii şi valorizării” 1. După cum afirma autorul Constantin Cucoș, de
cum intrăm în grădiniţă, cineva ne verifică, ne povăţuieşte, ne mângâie pe creştet. Degetele ridicate,
bulinele ori steluţele roşii sunt însemne ale acestor preocupări. Nimic nu scapă acelei preocupări de a
conferi sau a atribui valori specifice actelor sau produselor noastre. ,,La tot pasul cineva emite pretenţii,
creează noi orizonturi, spune că e bine sau nu ceea ce ştim sau facem. Valorizarea este un semn că
lucrurile şi evenimentele nu ne sunt indiferente” 2. ,,Indiferenţa în actul educativ este un fel de crimă’' 3.
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că
indiferența familiei față de însușirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este
deasemenea o crimă. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei șapte ani de acasă.
Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil
și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului, așa precum spunea psihologul Oana Maria Udrea.
Părinții sunt modele pentru copil. Va fi ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre
exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. De asemenea, cea mai prețioasă recompensă pentru
copil nu este cea materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o
faptă bună.
,,Copiii devin ceea ce le spunem noi că sunt”. Larry Fields.
Ultimii ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are familia asupra formării
personalității copiilor. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum descoperim că această
influență este mai mare decât ne-am imaginat.
Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită reacționezi cum nu te așteptai, sau de cele mai multe
ori reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu
părinții. Modelul părinților se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacționa
așa cum a văzut la mama sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a
ne educa corect copiii, trebuie mai întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții.. Astfel vom fi un model
moral bun de urmat de către proprii noștri copii.
Familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi, componente și reguli structurale. Cele mai
importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o ființă umană. Ceea ce cred
părinții despre viață și împlinirea ei va determina felul în care își vor crește copiii.

1
Constantin CUCOȘ, Teoria și metodologia evaluării, Iași, Edit. Polirom, 2008, p.15.
2
Constantin CUCOȘ, Teoria și metodologia evaluării, Iași, Edit. Polirom, 2008, p.15.
3
Idem, p. 15.
590
 Modul în care ne creștem copiii, contribuie la formarea concepției acestora despre ei înșiși. Acest
aspect este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe
care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
.
În general, părinții consideră educarea copilului lor ca fiind dificilă pentru simplu motiv că aceștia
nu ascultă de observațiile făcute de ei sau din cauza faptului că, copilul prezintă un comportament total
inadecvat. Dacă părintele nu se așteaptă la ,,nimic bun” de la copilul său, copilul își va crea aceeași
impresie negativă despre el și într-adevăr nu va ieși nimic bun. În plus, părintele va fi nervos, frustrat,
neputincios, dezamăgit, iar copilul va prezenta pe lângă toate acestea și probleme emoționale. Acest
scenariu negativ poate fi dizolvat acordând copiilor atenția necesară, acordând atenție mai ales
comportamentelor pozitive și lăudându-i ori de câte ori observăm un comportament pozitiv, chiar și
atunci când comportamentul ni se pare a fi neimportant (ex. și-a pus haina în cuier, și-a așezat frumos
papucii etc). ,,Cheia este să surprinzi pe cineva făcând ceva bun și apoi să-l lauzi pentru aceasta- lăudarea
progresului îi împinge pe oameni spre performanțele dorite.” Ken Blanchard
E mai ușor pentru părinți să recurgă la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să stabilească
limite. Acest lucru se întâmplă din cauza dezinformării și a lipsei răbdării. Stabilind limitele în relația cu
copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul negativ și nu îl respinge pe el. Regulile și
limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă adesea
regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli însă
împiedică dezvoltarea copiilor. De asemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi
explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca, copilul să înțeleagă.
De o importanță deosebită este și faptul ca părintele să se gândească serios și la alte modalități cu
mult mai eficiente de a-și pedepsi copilul, în afara pedepsei fizice și anume izolarea copilului sau
confiscarea unui lucru care îi place acestuia. Părintele poate să fixeze la copil comportamentul dorit
oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un pupic sau chiar un semn stabilit de comun acord cu
copilul- a ridica degetul mare de la mână, ,,ceva bun” etc).
,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei; Sădește un
obicei și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.” Samuel Smiles.

591
 Importanța celor 7 ani de acasa

Donca Vasilica Simona

Colegiul Național,,Vasile Lucaciu,, Baia Mare
Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la
părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în
fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii?
Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. Aici învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi
reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să
citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile. Tot familia este ceea care oferă garanţii de moralitate, este
prima şcoală care îl pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi
disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al
demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care
constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Copilul absoarbe din mediul
apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor
face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora.
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-
a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit
cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă,
să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de
cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.

592
 Cei șapte ani de acasă

Profesor psiholog Delia Drăgan

Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională
Liceul Teoretic,,Ion Luca” Vatra-Dornei

,,O educație bună este izvorul întregului bine în lume” Immanuel Kant
Pe axa vieții individuale , copilăria ocupă o poziție privilegiată , fiind o etapă de tatonări, de mare
curiozitate cognitivă , de trăiri emoționale puternice. Copilăria este vârsta speranței și a viselor.
În ultimii ani , conceptele de părinte și educație au devenit din ce în ce mai complexe, datorită
multiplelor perspective și abordări din domeniu. Pentru părinte , lumea copilăriei devine un spațiu tot mai
greu de înțeles, tot mai greu de raportat la trecutul propriei copilării, deoarece copilul de astăzi nu mai
seamănă cu cel de ieri , dar nici cu lumea în care trăiește.Poate că adulții nu și-au pus problema că de fapt
este la fel de greu să fii și copil din cauza ritmului alert al vieții cotidiene , avalanșei de stimuli ,
pseudomodelelor , a zbuciumului vremurilor noastre.
Familia este un sistem dinamic, format din legi, din reguli și mesaje implicite și
explicite.Dezvoltarea acestor componente este înrădăcinată în educația inculcată copiilor noștri.
Percepțiile , cognițiile și credințele adultului influențează educația copiilor , precum și toate alegerile și
deciziile pe care le vor lua. Imaginea și opinia pe care copilul o va avea despre sine îl vor marca pe tot
parcursul vieții.
În primii șapte ani de viață , copiii au nevoie de prezența continuă a părinților pentru a-și dezvolta
potențialul și pentru a-și recunoaște existența.Este cunoscut faptul că în copilărie principalul mecanism
prin care se realizează noi achiziții este imitația.Copiii imită ceea ce văd. Mai mult , modelele parentale
devin modele de comportament pentru viața de adult.
O serie de cercetări demonstrează că este extrem de posibil ca tiparul relațional al părinților să se
reproducă .Prin urmare , părinții trebuie să fie din toate punctele de vedere modele pentru copiii lor. Cel
mai eficient mijloc ar fi acela de a le da zilnic un bun exemplu prin acțiunile și atitudinile lor. Dând
exemple de iubire copiilor , ei vor conștientiza cât de important este echilibrul între a ,,da” și a primi ,
simțul responsabilității și grija față de celălalt. Altruismul se învață în familie și acest comportament va
ajuta copiii să se simtă securizați emoțional , încrezători în forțele proprii , putând rezolva și depăși
problemele.
Comportamentul fiecărui individ este determinat de o serie de influențe parentale și sociale.
Reprezentările se înrădăcinează în copilărie: programarea începe în nucleul familial. Tot acolo se
modelează și identitatea copilului( Sinele adevărat) și se dezvoltă eul imatur (Sinele fals). În funcție de
interpretarea pe care copiii o dau evenimentelor din copilărie , adică dacă au fost iubiți sau respinși ,
respectați sau brutalizați, priviți cu considerație sau disprețuiți, îți vor dezvolta o personalitate capabilă să
înfrunte toate greutățile vieții și acționează ca ființe responsabile de propriile trăiri sau devin iresponsabili
ori hiper-responsabili și întâmpină dificultăți pentru a intra în comuniune, a iubi , a comunica , a lua
decizii sănătoase.
Observăm că rolul familiei în educația copilului în cei șapte ani este esențial , în principal în
formarea respectului de sine și identității personale, elemente indispensabile supraviețuirii psihologice .
Dacă părinții iubesc copiii așa cum sunt ei , cu calități și defecte , aceștia vor fi pregătiți în viitor să-și
asume riscuri, nu mai caută aprobarea celorlalți , se vor prețui , vor avea o imagine de sine pozitivă , vor
deveni adulți demni și se vor accepta în mod cinstit.
Comportamentele se înrădăcinează în perioada primei copilării și acestea vor condiționa aptitudinea
de a fi fericiți. Cu cât relațiile familiale sunt mai sănătoase , cu atât comortamentele viitoare ale adultului
vor conduce spre împlinire, cu cât relațiile familiale sunt mai încordate , cu atât comportamentele vor fi
disfuncționale.
Căutarea echilibrului trece prin armonia familiei de origine , prin înrădăcinarea unei educații solide
și coerente.
Copiii învață în familie nu doar cum să relaționeze în interior , ci cum să stabilească legături cu
lumea exterioară. Dacă familia nu s-ar dezvolta dincolo de propriile granițe , atunci societatea nu ar putea
exista , spunea antropologul Claude Levi-Strauss.

593
 Educația din primii șapte ani contribuie la stimularea încrederii copiilor în valori. Îm general
,valorile influențează comportamentul. Copiii au nevoie de valori pe care să se poată bizui toată viața,
începând din copilărie. Părinții îi pot învăța pe aceștia importanța sincerității și a integrității, să accepte
diferențele dintre oameni, să respecte regulile, să asculte cuvintele, să-și însușească credințe raționale de
tipul: ,,dacă lucrurile nu s-au întâmplat așa cum ți-ai dori, nu înseamnă că ești fără valoare ca om, ci doar
că ai avut un comportament mai puțin performant care probabil poate fi îmbunătățit”, să respecte pentru a
fi respectați, să-și ceară iertare, să-și recunoască limitele, să se pună în locul celorlalți.
În ziua de azi , nu ajunge să fii un părinte bun deoarece copiii au nevoie de copilărie, să inventeze,
să înfrunte riscuri, să sufere decepții, să aibă timp de joacă, să se bucure de viață. Creativitatea adultului,
îndrăzneala, siguranța depind de matricele memoriei și de energia emoțională a copilului. În primii șapte
ani de viață, televizorul , internetul în exces blochează copilăria copiilor și comunicarea dintre ei și
părinți. Prin urmare , părinții trebuie să-i învețe pe copii cum să folosească informația, cum să-și
administreze mintea și gândurile pentru a obține armonia,echilibrul și pentru a nu-i transforma în
,,mașini de memorat date ”, contemplarea frumosului, deprinderea de a gândi înainte de a acționa, de a
expune și nu de a impune ideile.
O educație rece, seacă, fără ingredientul emoținal conduce la o ființă străină pentru ea însăși. De
aceea fiecare deprindere asimilată de copii în primii șapte ani de viață va putea contribui la dezvoltarea
caracteristicilor viitoarei personalități. Dacă ar fi de-ajuns să iubim pur și simplu copiii, n-ar mai fi familii
cu probleme. Din păcate , nu este așa. Dragostea se află pe primul loc, dar pe această temelie se așează
încă din primii ani de viață capacitatea de a rezolva probleme, consecvența, respectul reciproc , răbdarea
și știința de a fi un bun ascultător.
Un părinte excelent nu este o ființă umană perfectă , ci o persoană care dispune de suficientă pace
lăuntrică pentru a se echilibra și de sensibilitate pentru a învăța.

Bibliografie
Cosmovici, A. și Iacob, L., 1999, Psihologie școlară, Polirom, Iași.
David, D., 2014, Dezvoltare personală și socială ,Psihologie aplicată , ClujNapoca.
Shapiro,S.,2012, Cum să devenim părinți mai buni, Humanitas, București.
Sălăvăstru, D., 2004, Psihologia educației, Polirom , Iași.

594
 Cei 7 ani de acasa!

DRAGAN VIOLETA, Gradinira nr.211, Bucuresti

RAICAN ANA MARIA, Gradinita nr.211, Bucuresti
De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-
acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme
ori reguli de politete, in special.
Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini
acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”,
este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj, etc.
Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informatii, de catre cine si in ce mod.
Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in
special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui.
Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de
catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli,
modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa
mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.”
Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine.
Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca
asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur,
pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne
impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa
poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele
negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic
ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate
acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate.
Ce pot invata copiii in cei sapte ani?
- deprinderi de autoservire
- ordine
Igiena
- curatenie si exprimarea propriilor nevoi
- exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative
- bune maniere si comportament
- limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire)
- modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator
(este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte, etc)
- consecventa in realizarea unei sarcini
- concentrare a atentiei
- perseverenta in realizarea uneri sarcini
- alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.
Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii:
- spiritul de competitive
- altruismul
- cooperarea
- atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.
595
 Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si
pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu
va fi increzator in fortele proprii.
Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se
ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

596
 Cei șapte ani de acasă

Prof. Dragna Maria Cristina

Școala Gimnazială Nr. 2 Titu-Târg, ( Titu, Jud. Dâmbovița)
Când ne gândim la cei șapte ani de acasă, ne gândim la educația pe care copilul o primește încă de
la naștere, ne gândim la un copil bine-crescut care știe cum să se comporte în societate, el știe să salute, să
mulțumească, să respecte oamenii din jurul lui indiferent de vârstă, etnie sau religie.
Până la vârsta de șapte ani caracterul copilului se conturează și se formează eficient, astfel, copilul
știe să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat, politicos, să respecte regulile impuse de familie, să
comunice eficient și să se integreze într-o societate.
Educația este un proces continuu de formare, nu se termină după împlinirea celor șapte ani, ci se
derulează treptat, ținându-se pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viața copilului. Educația pe care
familia o oferă este foarte importană, dar din nefericire, astăzi, părinții sunt axați din ce în ce mai mult pe
carieră pentru a asigura un trai decent familiei și pentru a le oferi copiilor tot ceea ce își doresc. Copiii din
ziua de astăzi sunt din ce în ce mai răsfățați și rebeli, cei mai mulți nu dovedesc existența celor șapte ani
de acasă în educația lor. În cele mai multe cazuri, copiii rsfățați care nu primesc ceea ce-ți doresc
apelează la metoda ”teatrul”, astfel copilul răzgâiat în public, la locul de joacă sau în magazinul de jucării,
se trântește pe jos, urlă cât îl țin plămânii până obține ceea ce-și doresc. Din nefericire, unii părinți,
impresionați de lacrimile copilului se lăsa copleșiți și îi oferă ceea ce-și dorește,chiar dacă acesta nu
merita, astfel se adaugă o bilă neagră în educația copilului.
Majoritatea părinților greșesc în momentul în care se lasă conduși de crizele de răsfăț ale oraslei lor,
unul dintre cei doi ar trebui să-i explice copilului unde greșește, să-l învețe să se comporte civilizat și să
nu-i răsplătească crizele de isterie cu jucării sau dulciuri. Copilul trebuie educat într-o manieră pozitivă,
astfel încât să conștientizeze că în viață nu poate primi întotdeauna tot ceea ce-și dorește fără să depună
un efort, iar reacțiile agresive îl vor pune într-o umbră urâtă.
Copilul trebuie învățat că nimic nu i se cuvinte, pur și simplu, ci în funcție de fapte și de merite va
primi lucrul dorit. Părinții trebuie să folosească diplomația și tactul, să nu apeleze la bătaie, trebuie să-i
explice copilului, încă de la o vârstă fragedă, bazele comportamentului în societate, de asemenea trebuie
să-i explice clar copilului cum trebuie să se comporte, ce are voie să facă și ce nu, să stabilească reguli
stricte, echilibrate și să spună dinainte ce se va întâmpla dacă vor fi încălcate aceste reguli.
”Meseria” de părinte nu este deloc ușoară, trebuie să fim părinți buni, înțelegători, plini de
afecțiune, astfel eforturile noastre vor fi răsplătite prin dragostea și rezultatele bune pe care copilul ni le
oferă.
Totodată, părinții trebuie să fie consecvenți în educarea copilului. Dacă mama nu îi cumpără jucăria
dorită, tatăl va proceda la fel, astfel, copilul își va învăța lecția. Felul în care i se vorbește și felul în care
este ascultat de către părinți, îl va învăța pe copil cum să se comporte, să fie politicos și tolerant cu cei din
jur. Munca pe care familia o depune în educarea copilului este o muncă de durată cu etape treptate de la
simplu la complex. Familia este considerată prima școală a omului, o școală care-i va marca întreaga
existență.

597
 Cei șapte ani de acasă

DRAGNEA CONSTANTINA
Oare e corectă formularea aceasta? De ce șapte ani? Poate e mai mult sau mai puțin. Pentru a fi un
om responsabil, demn și instruit trebuie să stau între cei dragi toată viața, poate pentru a fi un model
pentru alții, a înfrâna porniri necontrolate sau gesturi necugetate.
Oamenii care și-au găsit locul în viață care au reușit să ajute și pe alții n-au stat practic, șapte ani
”acasă” ci în centre specializate fiind lipsiți de o familie. Pentru ei ”familia” înseamnă ”copii lipsiți de
noroc” care au luat de la viață tot ce e mai frumos, prietenia, demnitate și generozitate.
Dar să nu exagerăm, pentru că și acolo provin copii cu probleme de comportament, care nu se
integrează în societate și sunt destinați eșecului.
Pe de o parte, orice formă de educație trebuie adoptată pâna la nivelul celor mai profunde nuanțe, al
particularităților copilului, pentru a nu-i îngrădi libertatea și a-i îngădui să se formeze corect.
Ori șabloanele în educație nu doar că încorsetează, de multe ori, unele aspirații ale copiilor, dar le și
înfrânează creativitatea instaurând un regim al fricii, cu efecte pe termen lung. Atunci când observi
comportamente nepotrivite, un limbaj trivial nu te grăbi să pui repede eticheta.
”Nu are cei șapte ani de acasă” pentru că sunt multe cauze și efecte totodată. Într-o societate nu
există numai oameni respectabili, ci întâlnim și cealaltă categorie și trebuie să ne tolerăm, să înțelegem că
poate sunt victimele societății sau a propriilor iluzii.
Pe de altă parte există numeroase situații în care șabloanele în educație devin scuză, sub semnul
unei ”tradiții sociale”, pentru unele excese ce privește pedepsele sau limitele care le sunt impuse.
Bunăoară înțeleg prin expresia ”cei șapte ani de acasă”, calmul, blândețea, observația corectă,
hărnicia și corectitudinea de care trebuie să dea dovadă orice om.
Respectă-te pe tine ca să te respecte și alții și nu uita că omului îi trebuie politețe, iar florii parfum.
În cele din urmă consider că în viață trebuie să ne supunem unor principii și valori în care credem
și să dovedim o etică superioară.

598
 Cei șapte ani de acasă
Înv.Dragnea Mirela
Școala gimnazială Baia
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi
vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-
cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii,
prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe
pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la
şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce
oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm
prietenii? etc.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială – sunt de părere psihilogii
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor
de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni
adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.
Anul acesta școlar am avut pentru prima dată clasa pregătitoare.Pot spune cu certitudine că primele
două săptămâni de școală au fost cumplite.Elevi care nu respectau nici o regulă,nu ascultau ,iși băgau
degetele în urechi când începeam să citesc o poveste.Pentru prima oară m-am gândit ,,Atât de mult s-a
schimbat familia ,grădinița nu a avut nici o influență asupra lor?
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai
goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată.
Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce
copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de
griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.
În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă
cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.
Ce măsuri am luat?În fiecare zi la întâlnirea de dimineață am venit cu activități didactice pentru a
deprinde bunele maniere.
Cine salută primul?
• Băieţii salută primii fetele.Copii salută primii persoanele mai în vârstă.Când ne alăturăm unui
grup de prieteni salutăm primii.
Cum mâncăm pachețelul în pauză?
• Mâncăm cu gurița închisă,nu vorbim pentru a nu ne îneca.Ambalajul se duce la coșul de gunoi,nu-
l băgăm sub bancă.
Cum procedăm dacă nu am fost punctuali?De ce e bine să fii punctual?etc.
Pentru a deprinde cu ușurință comportamentul civilizat la școală în fiecare zi stabileam o regula ce
trebuia respectată.Cei care reușeau să respecte regula au fost răsplătiți cu fețe zâmbitoare.
Acum după un semestru de clasă pregătitoare elevii mei știu să-și ceară scuze dacă au greșit,să-și
sufle nasul,sunt prietenoși unii cu ceilalți și ce e mai important ascultă cu atenție atunci cănd învățătorul
citește o poveste.Până la terminarea clasei pregătitoare și împlinirea celor 7 ani, elevii mei vor avea parte
de activități prin care iși vor însuși bunele maniere și sper eu ,,cei șapte ani de acasă.”
599
 Bunele maniere la copii

Prof.inv.primar, Dragomir Elena

Scoala Primara Nr. 1 Cheia
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Copilul bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu
cei de vârsta lui şi cu adulţii este copilul cu „cei 7 ani de acasa”. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. A-l învăţa bunele maniere este un
proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în
direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la
cumpărături, vizitele la bunici sunt momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Prima educaţie o primeşte de la părinţi care il ajuta la formarea personalităţii şi comportamentului
sau până merge la gradinita, cand depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă
a vieţii lui. Părinţii sunt primii care: explica foarte clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, stabileste
reguli realiste, echilibrate şi îi spune dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori si ca greseala este „ ajutor in
educatie”, ca din greseli se invata".
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului .
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Educarea copilului într-o atmosferă
deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Copilul
care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el
realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău deoarece
copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo
de propriile nevoi, aşa încât nu îi vom pretindeunui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil.
La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru
asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama
vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este
suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl
lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi
când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind
mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului,
este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îl învatam sa comunice cu cei din jur
– copii şi adulţi: îl încurajam să se exprime, să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze
punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să
600
vorbească la telefon. Îl lăsam să termine ce are de spus şi nu îi facem observaţii în public cu replicile de
genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" deoarece îl umilesc şi îl inhiba.

601
 Importanța celor șapte ani de acasă

Prof.de limba și literatura română Iulia Dragomir

Colegiul Economic,, Virgil Madgearu’’Ploiești

Copilăria reprezinta inima celorlalte vârste, este etapa când în viața fiecăruia se pun bazele pentru
evoluția atât în plan emoțional, cât și în alte sfere de manifestare a potențialului uman.Familia este
universul în care omul ia cunoștință de multiple aspecte ale existenței.Părinții oferă exemplu de viețuire,
sădesc în conștiință reperele, valorile, atitudinile fundamentale în fața sinelui, în raportul cu ceilalți, în
fața acțiunii, formează deprinderile necesare unei bune integrări a copilului în comunitate.
Astfel, ei oferă informații, exemple în privința regulilor de cuviință atât în mediul familial cât și
în afara casei, la grădiniță, la școală, în parc, în vizită, în diferite situații.Îi învață pe copii să salute, cum
să o facă în funcție de context, de vârstă, să ceară diverse lucruri, să fie politicoși, să fie atenți la nevoile
celor din jur, să mulțumească pentru ajutor.Părinții sunt cei care îi învață pe copii să folosească diverse
obiecte, cum să țină în mână instrumente utile, cum să reacționeze în cazul unui conflict, cum să creeze o
atmosferă plăcută, cum să negocieze pentru ceea ce au nevoie, cum să fie companii dorite de ceilalți.Ei
află cum e bine să reacționeze, că în cazul în care greșesc față de oamenii care îi înconjoară este de dorit
să își ceară iertare pentru a restabili echilibrul comunicării dintre ei, învață cum să își regleze ritmul,
tonalitatea vocii, ce cuvinte să aleagă pentru a transmite diverse informații, când să tacă, când să insiste,
când să aibă răbdare.
Cei șapte ani de acasă reprezinta echivalentul acumulărilor esențiale pentru întregul periplu
existențial al individului, acelea legate de buna cuviință, sunt acei ani când copilul este în curs de formare
a stimei de sine, când învață să se iubească, să se respecte pe sine și să îi respecte pe ceilalți, să
demonstreze acest lucru prin faptele sale, prin comportament, gesturi în funcție de diferite contexte.
În acești ani se fixează deprinderi fundamentale de conduită absolut necesare relaționării, acelea în
care înțeleg că nu pot trăi în armonie cu ceilalți dacă nu dau dovadă de dragoste, dacă nu sunt sinceri,
deschiși, dacă nu prețuiesc eforturile altora, dacă nu se pun și ei în slujba lor pe diverse căi, dacă nu caută
pacea, dreptatea, binele, frumosul, adevărul.
Cei șapte ani de acasă pun bazele caracterului viitorilor adulți, pun bazele credinței, a
fundamentelor atitudinilor care vor fi hotărâtoare pentru restul vieții.Copilul învață de mic să aleagă între
bine și rău, părinții apelează la basme, la multiple modalități de a trasa linii de demarcație, cum ar fi
enunțarea poruncilor divine, oferirea de exemple fie în viața reală, fie în lumea ficțională, în sfera artistică
prin vizionarea unor filme sugestive sau a unor piese de teatru care să aibă puterea e a trezi emoții, de a
sensibiliza, de a produce un impact suficient e puternic în sufletul lui încât să manifeste un comportament
care să reflecte grija față de cei în mijlocul cărora trăiește.
Cei șapte ani de acasă sunt ca o etichetă pusă de societate familiei, reflectând educația acordată
copilului în cadrul acesteia în primii ani de viață, înainte să fie influențat în mod hotărâtor și de alți factori
atât de natură exterioară, cât și interioară. Se referă atât la capacitatea de stăpânire a impulsurilor,
învingerea egoismului, cât și deprinderea unor abilități, manifestări care să reflecte generozitatea,
răbdarea, punerea în slujba nevoilor celorlalți.
Când un om are educația realizată de mic în cadrul familiei, este respectuos, responsabil, are valori
clare precum devotamentul, generozitatea, smerenia, curajul, bunătatea, răbdarea, hotărârea, comunicarea
eficientă, se implică în acțiune, e capabil de efort susținut pentru bunăstarea celor dragi, salută, își cere
scuze în caz de greșeste cu ceva, oferă locul celor mai in vârsta, îi apără pe cei mai slabi, dovedește
prețuire și echilibru în ceea ce face și nu face, prin tot ce spune și nu spune, este o adevărata
binecuvântare pentru comunitate.

602
 Rolul familiei în dezvoltarea copilului în primii ani de viață

Scoala Gimnaziala “M. Eminescu” Ighiu, judetul Alba

Profesor Dragomir Iulia
"Copilul nu este un vas pe care îl umpli, ci un foc pe care îl aprinzi"
Montaigne
Familia este una dintre cele mai importante instituții ale formării sociale a copilului. Indiferent cât
de bine funcționeaza sau este organizat un sistem de invățământ, principala instituție de educație a
copilului rămâne totuși familia. Părinții sunt primele și cele mai importante persoane cu care intră copilul
în contact imediat după naștere, de aceea anume părinții sunt cei care pun bazele dezvoltării sociale și
emoționale ale copilului. Personalitatea copilului se formează în primii șase-șapte ani ai vieții sale,
astfel tot ce se întamplă în familie are un impact deosebit de puternic asupra dezvoltării ulterioare a
copulului, influiențându-i percepția asupra realității și a mediului în care trăiește. Familia este factorul
care afectează cel mai puternic viața și formarea acestuia ca persoană adultă, depinde de părinți în ce
masură aceasta va fi o influiență bună sau rea. Impactul pozitiv al familiei constă în faptul că nimeni, cu
execepția celor apropiați, mama, tata, bunica, fratele sau sora, nu-l vor iubi și îngriji mai mult, și totuși
nici un alt factor social nu poate provoca atât de mult rău în educația și dezvoltarea copilului cum o poate
face familia. Primele modele pe care le au cei mici în viață și pe care le copiază sunt părinții lor. Ei vor
prelua nu doar valorile ci și comportamentul, limbajul, gesturile și atitudinea față de cei din jur. Pe langă
bucuria de a fi parinte este important ca adulții să conștientizeze importanța lor în viața copiilor și
responsabilitatea pe care o au.
O educație completă a preșcolarului nu este posibilă fără participarea simultană a familiei și a
unității școlare pe care o frecventează. Prin urmare, interacțiunea lor este necesară, însă important este ca
cele două metode educaționale să nu se contrazică.
Elementul cel mai important de care depinde calitatea şi eficienţa educaţiei în familie este stilul
educativ al acesteia. Se pot evidenția 3 stiluri de educație parentală (modul părinților de a acționa asupra
copiilor) care au propriile lor caracterisitici și un impact diferit asupra dezvoltării personalității copilului.
Astfel distingem:
• Stilul permisiv, caracterizat de un nivel scăzut al controlului, asociat cu identificarea stărilor
emoţionale ale părintelui şi ale copilului. Controlul este slab şi responsabilităţile şi normele de conduită
sunt puţine.
• Stilul autoritar, care asociază un control puternic cu o susţinere slabă în activitatea copilului.
Acestiua i se impun regului şi norme foarte rigide.
• Stilul autorizat, care combină controlul sistematic cu sprijin parental. Părinţii formulează reguli şi
controlează respectarea lor, dar nu le impun. Sunt deschişi la schimburi verbale cu copiii, explicându-le
raţiunile pentru care trebuie să respecte regulile şi situaţiile în care se aplică, stimulând totodată
autonomia lor de gândire.
În funcție de stilul de educație familială și tipul de atitudini parentale, membrii adulți ai familiei își
aleg să pună în aplicare un anumit comportament față de copii. Parintele îngăduitor este foarte iubitor,
manifestă caldură și acceptare necondiționată a copilului, te poți apropia ușor de el. Preferă să aibă copiii
aproape, să-i îmbrățișeze și să-i asculte, să-i încurajeze și să le zâmbească. Parintele dictator este prea
sever, ia multe decizii în locul copiilor, iar copiii trebuie să-l asculte tot timpul. Copiii sunt excesiv de
ascultători, incapabili să ia decizii care îi privesc pe ei înșiși. Parintele neglijent manifestă o îngăduință
rece, detașată, ostilă. Respinge copilul și este distant.
Indiferent de stilul educativ, fiecare părinte proiectează pentru copilul său anumite dorinţe şi
aspiraţii pe care nu le-a realizat în viaţă. Pentru fiecare părinte, copilul constituie un viitor nou. Indiferent
de posibilităţile copilului şi în grade diferite, ţinând cont de particularităţile personale, părinţii consideră
propriul copil o şansă de a nu mai repeta greşelile pe care le-au făcut în viaţă.
De fapt este nevoie de mulți ani de grijă și atenție până când copilul va ajunge în etapa în care se
poate baza pe el însuși. Astfel sarcina principală a familiei este să creeze condiții pentru creșterea
copilului, să-l ajute să-și formeze competențele și abilitățile necesare pentru a putea duce un stil de viață

603
adecvat cerințelor societății noastre, să asigure transmiterea tradițiilor de conservare a familiei pe care și-o
va forma copilul in viitor.
Bibliografie:
1. Batrânu, E., Educația în familie, Ed. Politică, Bucuresti, 2005
2. Vinţanu, N., Educaţia adulţilor. Idei pedagogice contemporane, Ed. Didactică și Pedagogică,
Bucureşti, 1998
3. Montaigne, M., Les essais, Ed. Gallimard, Paris, 2007

604
 NORME DE CONDUITĂ

Prof. înv. primar Dreghici Mihaela

Școala Gimn. ”Mihai Eminescu” Arad
Normele de conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să
confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să
dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau
fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în
mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse
forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele
de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună
purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării
este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii
educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.
Cei 7 ani de acasă înseamnă mai mult reguli de bun simț, igienă, respect, pe care un copil
trebuie să le învețe de la părinți, până să meargă la școală:
1.să asculți pe cineva când îți vorbește,
2. să nu vorbești cu gura plină,
3. să te speli pe mâini după ce ai fost la toaleta...sau când vii de undeva,
4. să spui adevărul,
5. să nu fii agresiv,
6. să dai bună ziua / la revedere,
7. să îți asumi responsabilitatea pentru ceea ce faci,
8. să-i respecți pe cei din jur,
9. să nu vorbești urât,
10. să respecți proprietatea personală a celorlalți (să nu strici/distrugi),
11. să spui mulțumesc,
12. sa te spelli pe dinți seara/dimineața etc.
Se consideră că până la 7 ani copilul stă acasă, eventual cu mama, iar la 7 ani pleacă la școala, se
desprinde de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la grădiniță si de la 6 la școală.
Apoi, în cei 7 ani se "predau" lecții grele de educație care pregăteau copilul pentru acel prag
de desprindere. Multe energii, timp, nervi și frustrări copilărești se derulau ... părinții țineau mult la acea
educatie, copiii o înghițeau pe nemestecate. Astăzi, 7 ani de acasă simbolizează un anumit standard,
minim dar cumva obligatoriu, în care trebuie să se încadreze odraslele noastre. E drept, și părinții s-au
adaptat, mulți au renunțat la standardele astea, de voie sau de nevoie, dar a rămas asa, o umbră de parfum
de trecut, un fel de deziderat și, de ce să nu recunoaștem, un fel de termen de comparație.
Cert este că educația trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul său de evoluție, iar
obligativitatea a devenit puțin desuetă, așa că la 7 ani unii copii sunt de pus în ramă, iar alții... mai puțin.
E important copilul:
1. Să-și poată evalua obiectiv poziția în raport cu o situație. (Trebuie să știe ce-i place, ce-i
trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea să facă etc.)
2. Să știe să își susțină părerile și să-și apere interesele fără a deranja pe cei din jur. (Să
folosească un limbaj politicos, să nu se miorlăie, să nu fie obraznic, dar să exprime ceea ce simte, nu să
evite să-și spună părerea)
3. Să fie atent și implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poata evita situațiile cu
potențial periculos și, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva. (Începând de la
605
salutul persoanelor cunoscute, continuând cu atenția acordată traficului, pietonilor, adică să nu meargă pe
stradă cu căștile în urechi, trimițând SMS-uri, izbindu-se de alți pietoni și ignorând culoarea roșie a
semaforului, de exemplu... iar ca ajutor, de ex., să adune fructele cuiva care și-a rupt sacoșa, să urce în
pom după o pisică speriată,...)
4. Să știe să piardă (și automat, să-și focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar și să
căștige cu eleganță (fără a-l umili pe cel care a pierdut).
Lucrurile acestea se învață mai mult prin copierea părinților și a altor educatori, mai degrabă decât
din predici și povești. Așa că, e de maximă importanță ca părinții să fie un exemplu pentru cei mici.
Si e important, de asemenea ca independența copiilor să fie stimulată, pentru că dacă în mica
copilarie e mereu altcineva care sa-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va
încerca totul, ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență. Pe când, daca e
obișnuit de mic să înfrunte niște situații și să facă alegeri (evident, pe măsura lui și controlate de adult) îi
va fi mult mai usor să ia hotărâri în ceea ce-l privește.
Tot la capitolul părinți, felul în care i se vorbeste și felul în care este ascultat, îl va învăța cum să
facă și el, la rândul lui, asta, de o manieră pe cât posibil politicoasă.

606
 IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASA

Inv. Duca Viorica, Scoala “Gh. Nechita”-Motoseni

Comportamentul uman în familie şi societate are ca bază educaţia şi deprinderile acumulate în
primii ani de viaţă. Expresia ”cei şapte ani de acasă” cuprinde totalitatea elementelor de formare şi
educaţie din mediul familiei şi eventual din primii ani de grădiniţă sau şcoală.
Primele elemente ale comportamentului civilizat şi de bună creştere sunt oferite copiilor în familie
prin comportamentul părinţilor şi mai apoi prin sfaturi şi educaţie. Treptat, cei mici vor deprinde regulile
de bună purtare şi mai apoi bunele maniere atât de necesare convieţuirii în societate. Spaţiul virtual are
zeci de pagini care tratează problema celor „şapte ani de acasă”, dar toate cuprind cam acelaşi set de
cutume şi recomandări de bază. Olivier Cechman are în volumul său ”Savoir vivre sau bunele maniere
astăzi”, publicat la Editura Corint un capitol aparte dedicat recomandărilor pentru educaţia şi buna
creştere a copiilor. Potrivit autorului, puterea exemplului personal al părinţilor în modul de comportament
este esenţială în primii ani de viaţă ai unui copil.
Un subcapitol este dedicat igienei personale. Astfel, hainele curate, spălate şi fără nici un miros
corporal sunt elemente care vor fi apreciate de cei din jur. Spălatul pe mâini înainte de masă, şi nu numai,
precum şi spălatul pe dinţi sunt reguli elementare de igienă, dar şi de bună creştere.
Reguli de bună purtare la masa
Prânzul şi cina sunt momentele în care părinţii sunt cel mai aproape de copiii lor. Este o ocazie
favorabilă pentru a-i învăţa bunele maniere. Pentru deprinderea mai rapidă a acestora se poate solicita
ajutorul pentru aranjarea mesei. La masă sfătuiţi copilul să aibă o poziţie corectă a corpului, scaunul să nu
fie apropiat prea tare de masă. Nu se pun coatele pe masă, iar şerveţelul se pune pe genunchi pentru
evitarea pătării hainelor. De asemenea, nu se bate în masă, în pahare sau farfurii cu tacâmurile şi nu se
gesticulează cu tacâmurile în mână.
Tacâmurile şi paharul se ţin cu toată mâna, cu degetele strâns unite, fără a ridica degetul mic.
Părinţii trebuie să explice celui mic modul de utilizare a fiecărui tacâm. Dacă mâncarea este fierbinte, nu
se suflă în ea. Se aşteaptă să se răcească. Copilul trebuie să mănânce încet, cu înghiţituri mici şi dese, şi să
mestece foarte bine pentru a nu se îneca. Farfuria din care se mănâncă nu se ţine cu mâna şi nu se înclină
pentru a lua ultima picătură de ciorbă sau de supă. La sfârşit, furculiţa şi cuţitul se aranjează pe mijlocul
farfuriei. La masă nu se vorbeşte cu gura plină şi sunt interzise privitul la televizor, muzica ascultată la
căşti, cititul, jucăriile, folosirea telefonului mobil.
Comportament civilizat în societate
O altă lucrare legată de educaţia celor mici este “Cei 7 ani de acasă - Codul bunelor maniere pentru
copii” de Michiela Poenaru. Capitolul politeţe este tratat aici pe larg. Pentru învăţarea copiilor, părinţii
trebuie să fie politicoşi cu ei, pentru că politeţea se învaţă, după cum spune autoarea, prin puterea
exemplului. Expresia ”te rog” nu trebuie să lipsească din nici o solicitare adresată copilului. La culcare
trebuie spus ”Noapte bună” sau ”Somn uşor”, iar la trezire ”Bună dimineaţa”, ”Poftă bună” la masă,
"Mulţumesc" când este cazul.
Specialiştii în pedagogie recomandă părinţilor să-şi înveţe copiii să salute musafirii. Chiar şi un
simplu “bună ziua” sau “la revedere” este suficient pentru a face o impresie bună. Pentru cadourile
primite este bine să ştie că trebuie să spună "mulţumesc".Atunci când cere ceva, copilul trebuie să spună
"te rog". Astfel, cererea lui nu va suna a poruncă şi va fi considerată o bună manieră. Copilul nu trebuie să
se uite insistent la cineva sau să arate cu degetul către o persoană, mai ales dacă aceasta are un handicap.
Socializare înseamnă şi faptul că este dispus să-şi împrumute jucăriile altor copii atunci când iese
afară la joacă. Aşa îşi poate face noi prieteni.
Un alt element de bună purtare este neamestecul în conversaţia ”celor mari”. Se poate face doar
dacă este vorba de o urgenţă. Altfel trebuie să aştepte până când adulţii termină de vorbit. Iar dacă este o
urgenţă, să întrerupă întotdeauna discuţia cu “Vă rog să mă iertaţi că vă întrerup…”.
Fără pedepse
Regula celor șapte ani de acasă se învaţă fără constrângere. Desigur, pot fi corectate anumite
diformităţi ale comportamentului copilului, însă doar prin comunicare, îndrumare şi, mai ales, cu multă
răbdare. Progresele copilului sunt lente, însă trebuie să știm că acestea se înrădăcinează pe măsură ce

607
creşte şi se sedimentează bine în caracterul copilului pe termen lung. Într-un final, nu trebuie să uitaţi că
micuţul are nevoie de voi să îi fiţi exemplu, să îi îndrumaţi paşii, să îl ocrotiţi şi să îl protejaţi.

608
 IMPORTANŢA ȘI NECESITATEA CELOR
,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

Prof. Duhan Cleopatra-Georgia

Școala Gimnazială Luizi-Călugăra, jud. Bacău
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţională care se ţese în jurul
copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru
fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe
care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm
scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem
unicitatea, personalitatea, nevoile.
Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile
etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o
convingere interioară. Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în
toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii se descoperă ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental. Crescând alături de familia sa, copilul
integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi
norme ale familiei, căldură şi afecţiune; limite clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului;
disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului; sancţionare educativă, constructivă a
comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor
şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă.
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură,
este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat
locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că
întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.
Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au
rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se
învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt „cei şapte ani de-acasă”. Politeţea,
bunacuviinţă şi bunele maniere sunt lucruri care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la
părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este
politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de
ştiut că a avea „cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă pe tot
parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii,
colegii, vecinii, cu profesorii.
Părinţii trebuie să fie întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
aceștia se implică activ în jocul copilului, pun temelia unei legături solide între ei şi copil. Ei pătrund în
lumea lor, iar copiii în lumea lor. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să
uite că este necesar să-i înveţe pe copii (oriunde şi oricând) cum, când şi pe cine să salute, cum să se
comporte acasă, la şcoală și în societate, care este atitudinea care trebuie adoptată la masă, ce şi cât
vorbesc, când să fie recunoscători, cum să-și ajute prietenii.
609
 Expresia „Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată culmea achiziţiilor, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece
copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este
important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

610
 CEI 7 ANI DE-ACASĂ

Educ. Dumitrache Roxana –Ioana

GR. CU P.P, Nr.8 , Câmpina , Jud. Prahova
Când vorbim de cei 7 ani de-acasă ne gândim la educația pe care o primește copilul , de la
părinți , până când merge la școală.
În acești primi 7 ani, copilul își formează personalitatea și comportamentul pe baza
îndrumărilor oferite de părinți.
Întrebarea este : ” Cum se deosebește un copil care si-a însușit acest bagaj al celor 7 ani de-acasă
de un copil căruia i-a lipsit îndrumarea părinților? ”- Ei bine , copilul care are cei 7 ani de-acasă știe
să salute , să spună ” mulțumesc” ,” te rog” , să aibă un comportament dezirabil cu cei din jurul său.
Specialiștii susțin că regulile de comportament și educația oferite în această perioadă de viață
a copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educația copilului nu constă doar în a-l învăța să scrie , să citească sau să ia note bune la
școală , ci toate acestea trebuie completate de către părinți cu bunele maniere , care însoțesc
copilul – adultul de mâine la fiecare pas și în orice situație , cu stabilirea unor reguli , cu o comunicare
deschisă prin exprimarea sentimentelor și emoțiilor.
Cei 7 ani de-acasă reprezintă piatra de temelie a vieții adultului de mâine , practic, cum vei
fi integrat în societate , cum vei fi tolerat de cei din jur și bineînțeles cum își va gestiona copilul
viața.
Știm că părinții sunt modele pentru copii și tocmai de aceea este foarte important ca aceștia
să fie atenți cum gestionează anumite situații , deoarece comportamentele și limbajul sunt imitate
și exprimate de către copil , în jocul său și în comunicarea cu ceilalți . Părinții nu trebuie să fie
atenți doar la comportament și limbaj , ci și la exprimarea diverselor stări emoționale ( furie , tristețe
sau bucuri , dezamăgiri) , astfel încât copilul să poată extrage esența , atât din situațiile și
întâmplările frumoase din viață , cât și din cele negative , să știe să-și asume atât succesul cât si
eșecul. Părinții trebuie să explice clar copilului ceea ce se așteaptă de la el , să stabilească
împreună reguli realiste , specifice vârstei, să-i spună dinainte ce se va întâmpla dacă regulile sunt
încălcate. Totodată ,este important ca amândoi să fie consecvenți în educarea copilului. Unii
părinți , însă , impun reguli nerealiste, neînțelese de copii sau amână pedepsele pentru încălcarea
regulilor-dovedind inconsecvență , astfel încât copilul nu mai știe ce se dorește de la el , ce trebuie să
facă și ce nu , iar părinții adoptă un comportament distructiv pentru copil : critică copilul , îl
devalorizează și îl pedepsesc fără a-i explica ceea ce a greșit , influențând astfel personalitatea
copilului , acesta putând înregistra probleme de adaptabilitate , probleme in a-și creea o imagine
pozitivă despre sine. Tocmai de aceea , părinții trebuie să dozeze exigența cu indulgența , copilul
trebuind să- și trăiască copilăria frumos și armonios după reguli bine stabilite și prin exprimarea liberă
a sentimentelor , fără a-l judeca sau critica , ci doar îndrumându-l spre calea cea bună și ajutându-l să
se gândească , să analizeze consecințele unor comportamente indezirabile.
În concluzie , cei 7 ani de-acasă , reprezintă un bagaj comportamental și emoțional dobândit ,
care-l va însoți pe copilul de azi -adultul de mâine până la sfârșitul vieții.

611
 CEI SAPTE ANI DE ACASA

Dumitrascu Daniela Violeta

Gradinita Alice, Bucuresti, Sector 2, Ilfov
,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii
care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a
şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă,
de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald
şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se
realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
De ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7 culori ale curcubeului! Mână-n mână cu
copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm cu energie de la natură. Să admirăm
împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de podoabele pământului din primăvară până-
n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării albastre şi nemărginite pentru a-i trezi
curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după
violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii care ne luminează sufletele.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este
melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale
Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă este
respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă”
în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi
înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci
când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru
simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o
monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate,
e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături
de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm,
consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când
a greşit.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă
ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de Zăpăcilă,
sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea de seară
aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de moş Ene.
Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a
şcolii.
,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a
încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).
“Cei sapte ani de acasa” inseamna imitatie si invatare dupa modelul parintilor. “Cei sapte ani de
acasa” sunt cheia catre succesul social al unui om in devenire. Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este
folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun
că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul
adult.
Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce
copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de
griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. Este
nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai
târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face
drumul în viaţă mai târziu.
Specialistii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă”
înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în
orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea,
612
părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii (
oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la
cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim
cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor
de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni
adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu
acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi.
Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat
odată printre aceştia.
Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a
tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.
Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de acasă”!

613
 CEI 7 ANI DE ACASĂ!

Prof Dumitraşcu Roxana Gianina

Şcoala Gimnazială Dudeşti
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Psihologii spun că educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre
copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului precum şi valorile pe care se bazează familia şi pe care
le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău, copilul
nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de
2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur
pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice".
Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună
ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti"
sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul ori el trebuie încurajat să se
exprime, lăsat să termine ce are de spus şi să nu i se facă observaţii în public.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus “mulţumesc” la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la
şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu
ceilalţi. Educaţia copiilor în primii ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales în familie, este una de bază.
Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă. De aceea, mulţi dintre psihologi,
614
pedagogi şi specialişti au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte importantă, în
dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de până la 4 ani. Copiii de astăzi sunt foarte agitaţi,
nonconformişti. Cauza acestei stări de lucru este educaţia nepotrivită şi timpul insuficient pe care părinţii
îl acordă copiilor. Părinţii angajează foarte repede bone pentru îngrijirea copiilor şi, astfel, educaţia îşi
pierde adevă-ratul ei sens, adevăratul ei înţeles.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună “mulţumesc”, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

615
 CEI ŞAPTE ANI DE- ACASĂ!

Înv. DUMITRESCU MANUELA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ, NR.2 TITU-TÂRG, ORAȘ TITU, JUD. DÂMBOVIȚA
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un exemplu
la şcoală.
Această expresie ,,Cei şapte ani de acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente, atitudini, acumulate în primii ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată
,,culmea achiziţilor”, una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate
foarte mare de acumulare , de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj.
Cei şapte ani de acasă cuprind şi o anumită învăţătură pentru viaţă. Am întâlnit persoane renumite
prin cultura lor şi care m-au dezamăgit datorită viciilor pe care le afişau în public sub pretextul că lor le
este permis orice. Când cultura nu te ajută să pui frâu viciilor, să-ţi pui ordine în viaţă, să respecţi pe
aproapele tău indiferent de poziţia socială sau culturală, într-un cuvânt să fii om, la ce-ţi folosesc
cunoştinţele? Cultură fără morală? Cultura, în întregul ei înseamnă acumularea unor cunoştinţe prin care
îţi întăreşti puterile fizice şi psihice spre a stăpâni fiinţa umana, în totalitatea ei şi a încerca să o dirijezi
spre a atinge cotele cele mai înalte ale desăvârşirii, ale sfinţeniei.
Comportamentul uman în familie şi societate are ca bază educaţia şi deprinderile acumulate în
primii ani de viaţă.
Primele elemente ale comportamentului civilizat şi de bună creştere sunt oferite copiilor în familie
prin comportamentul părinţilor şi mai apoi prin sfaturi şi educaţie. Treptat, cei mici vor deprinde regulile
de bună purtare şi mai apoi bunele maniere atât de necesare convieţuirii în societate. Spaţiul virtual are
zeci de pagini care tratează problema celor „şapte ani de acasă”, dar toate cuprind cam acelaşi set de
cutume şi recomandări de bază.
Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea
sufletului omenesc.
Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile
etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate
de o convingere interioară.
Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi
recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută?
Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ?
Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte
asupra fondului moral al relaţiilor umane.
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai
goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată.
Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce
copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură,
este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.
În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă
cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.
Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au
rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-
acasă”.
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi
vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
616
 Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu
bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii,
fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe
pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la
şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce
oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor
de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni
adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.
Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor,
pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească
elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că
nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători,
profesori.
Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

Bibliografie:
1. Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

617
 Rolul familiei în educația copiilor

Prof. învățământ primar și preșcolar DUMITRESCU NICOLETA

Grădinița Nr. 272, București

Psihologii și specialiștii în domeniu au făcut de-a lungul timpului o serie de studii referitoare la
factorii care influențeaza dezvoltarea copiilor. Conform studiilor psihologice și cercetărilor realizate, este
unanim acceptată teoria conform căreia există trei factori esențiali, care își pun amprenta în mod
fundamental asupra evoluției copiilor: educația, mediul și ereditatea.
Fiecare factor este important și contribuie la devoltarea armonioasă a copiilor pe toate planurile, dar
azi mă voi opri asupra mediului în care crește copilul.
Mediul în care crește copilul, este reprezentat de familie. În familie copilul ia contact pentru prima
dată cu lumea înconjurătoare și află primele informații despre aceasta. Familia este cea care îi formează
copiilului primele deprinderi de autonomie și îi transmite cunoștințele necesare pentru a se putea adapta în
anumite contexte și îl pregătește pe copil pentru a se integra în învățământul preșcolar și mai apoi în
celelalte niveluri ale învățământului.
În familie copilul învață ce înseamnă respectul, dreptatea, bunătatea, înțelegerea, etc; aici găsește
afecțiune de care are nevoie pentru a crește frumos și pentru a depăși anumite momente mai grele.
În acest context, membrii unei familii, în primul rând părinții și mai apoi bunicii, devin modele de
urmat de către copii. Toate acțiunile întreprinse de către aceștia devin exemple, deoarece copiii cel puțin
la vârsta preșcolară le copiază, ei dorind să facă anumite lucruri doar pentru că așa a văzut la mama sau la
tata.
Nevoia și curiozitatea copiilor de a afla cât mai multe lucruri este satisfacută de către părinți, de
aceea aceștia trebuie să fie pregătiți în orice moment să le dea răspunsurile adecvate, să le asigure atenție
și să-i susțină pe copii în permanență.
În zilele noastre, datorită programului încărcat, timpul petrecut de către părinți cu proprii lor copii s-
a micșorat considerabil. Copiii merg la gradiniță de dimineață până seara, iar când sunt mai mari la after
school, întâlnindu-se cu părinții lor doar seara. Deoarece bunicii nu locuiesc cu nepoții în aceeași
localitate, locul acestora este luat de bone care nu se implică la fel de mult ca cei din familie. Există și
cazuri fericite, în care atât părinții, cât și bunicii petrec timp considerabil cu copiii.
De cele mai multe ori pentru a compensa lipsa timpului petrecut cu copiii, părinții le oferă în
schimb jucării, tablete, etc. Acest lucru se reflectă în comportamentul și personalitatea copiilor.
Părinții trebuie să-și întăreasca fundamentarea relațiilor pe baza dragostei lor față de proprii copii
și pe dorința lor ca aceștia să aibă performanțe și succes în viață. Aceasta nu se poate realiza dacă părinții
nu cunosc personalitatea propriului copil. Educația copilului este factorul principal care dezvolta
personalitatea lui. În educația copiilor, trebuie să existe întelegere și acord între părinți în diferite
probleme și de aici decurg normal și celelalte.
Raporturile dintre părinti și copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra
formării lor, lucru de care ar trebui sa fie conștienti toti părinții.

Bibliogratfie
1. Colectia de Revista Învățământului primar și preșcolar, 2015-2016, Editura Arlequin ,
București

618
 IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASA

Educatoare Dumitru Lucica

Scoala "Gh. Nechita" Motoseni

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de
Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
Dragostea părinţilor.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi
vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt
copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza
să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se
gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Vârstele.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
619
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
MODELE.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.

620
 CEI SAPTE ANI DE- ACASA

Prof.inv.primar Dumitru Carmen-Maria

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „LIVIU REBREANU”, BUCURESTI, SECTOR 3
„Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate,
şi de felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului
adult!”
Danion Vasile

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un un exemplu la
şcoală. Ea se reflectă în toate domeniile de dezvoltare socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei şapte
ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiuile cu ceilalţi.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite
clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi”
Dr. Augusto Cury)
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
621
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă
este să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu
progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata
salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul
educativ în perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

622
 Noua perspectivă asupra copilăriei şi copilului
Prof. Dumitru Cornelia, Liceul Teoretic “Mircea Eliade”, Galați

Subiectualitatea copilului în perioadele timpurii se manifestă în activismul lui cognitiv şi motor, în

trebuinţe şi tendinţa de a le satisface, în emoţii şi impulsuri, în selectivitatea atenţiei, perceperii,
memoriei. Cercetările recente în domeniul psihologiei demonstrează importanţa deosebită a perioadelor
timpurii din viaţă pentru formarea personalităţii. Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai mare
receptivitatea faţă de influenţele spontane sau special organizate ale mediului şi cu atât sunt mai durabile
efectele acestor influenţe. Din acest punct de vedere primele perioade din viaţă sunt deosebit de valoroase
pentru constituirea personalităţii. Copilul trăieşte primele experienţe de interacţiune cu oamenii, natura şi
obiectele, cunoaşte cultura şi valorile umane. În această perioadă se pun bazele formării personalităţii şi a
individualităţii copilului, a sănătăţii fizice şi psihice.
Multe cercetări au indicat importanţa decisivă pe care o au intervenţiile asupra copilului încă din
perioada prenatală, continuând apoi cu naşterea, primii trei ani de viaţă, până la finalul copilăriei timpurii.
Etapele parcurse de copil în aceasta perioadă pun bazele dezvoltării lui ulterioare şi sunt cruciale.
Teoreticieni precum J. Dewey, L. Vîgotsky, J. Piaget, E. Erickson, D. Elconin prin teoriile lor
despre dezvoltarea copilului, au contribuit la conturarea unei viziuni integrale asupra educaţiei acestuia, în
care copilul este autorul propriei lui învăţări, parcurgând mai multe stadii de dezvoltare. Sursa învăţării lui
o constituie diversitatea experienţelor (cognitive, sociale, emoţionale, fizice) pe care copilul le trăieşte. De
aceea este foarte importantă încurajarea trebuinţelor naturale ale acestuia de explorare, de experimentare,
a curiozităţii, a dorinţei de a comunica şi de a relaţiona. Statutul familiei ca prim educator al copilului este
de o mare importanță. Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, fapt recunoscut în pedagogie încă
de la Comenius, care, în prima carte de educaţie a copilului, considera că educaţia primită de acesta până
la vârsta de şase ani, în primul rând de la mama, este determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară.
Ce reprezintă de fapt cei 7 ani de acasă?
Trecând peste realitatea că din cei 7 ani de-acasă au rămas efectiv doar 3, deoarece copiii sunt
incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia,
bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc ”cei 7 ani de acasă”.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
De multe ori, psihologii atrag atenţia asupra faptului că, în prezent, regulile bunei-cuviinţe sunt din
ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor cu
regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, “cei
şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru
modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne
plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii
căreia îi aparţinem.
În educarea copilului, familia ar trebui să urmărească atingerea câtorva obiective majore:
dezvoltarea integrală normală şi deplină a copilului, valorificându-se potenţialul fizic şi psihic al acestuia,
respectându-se ritmul propriu de dezvoltare a acestuia, nevoile sale afective şi specificul activităţii sale de
bază – jocul; dezvoltarea limbajului și a comunicării; dezvoltarea capacităţii de a interacţiona cu alţi
623
copii, cu adulţii şi mediul pentru a dobândi cunoştinţe, deprinderi, atitudini şi conduite ca experienţe
autonome de învăţare, noi. Încurajarea explorărilor, exerciţiilor, încercărilor şi experimentărilor;
sprijinirea copilului în achiziţionarea de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi şi atitudini necesare acestuia la
intrarea în şcoală şi pe tot parcursul vieţii; descoperirea de către fiecare copil a propriei identităţi, a
autonomiei şi dezvoltarea unei imagini de sine pozitive;
Copiii se nasc cu premise fizice, sociale şi psihologice, care le permit să comunice, să înveţe şi să se
dezvolte. Dacă aceste premise nu sunt recunoscute şi nu se stimulează dezvoltarea lor, ele până la urmă se
pierd.
Consecinţele a ceea ce se întâmplă în primii ani ai copilului pot să influenţeze perioadele ulterioare
de dezvoltare a lui. Performanţele obţinute în copilăria timpurie creează fundamentul pentru succesele
copilului la şcoală, formează caracterul lui în preadolescenţă şi adolescenţă. Toate componentele de bază
ale intelectului emoţional — încrederea în sine, curiozitatea, perseverenţa, autocontrolul, capacitatea de a
stabili legături, de a comunica şi coopera —, care determină cum învaţă şi se comportă copilul la şcoală şi
în viaţă în general, depind de îngrijirea pe care a primit-o acesta în copilăria timpurie. Atunci cînd copiilor
nu le-a fost asigurat un început bun în viaţă, de cele mai multe ori ei stagnează în dezvoltare şi nu-şi pot
realiza potenţialul lor la maximum.
Copiii care se educă de către oamenii care comunică şi au grijă în permanenţă de ei, se alimentează
bine, mai rar se îmbolnăvesc decât copiii cărora nu li se acordă nici o atenţie.
Copilul, reuşind să stabilească relaţii emoţionale satisfăcătoare pe parcursul primelor luni şi ani de
viaţă, îşi dezvoltă capacitatea de a iubi şi a întreţine relaţii stabile cînd va fi mare, adult.
Copiii care au fost stimulaţi pozitiv în copilăria timpurie înregistrează succese şcolare mai bune, o
frecvenţă mai bună; se reduce repetenţia, se extind posibilităţile încadrării în muncă, se micşorează
nivelul criminalităţii printre minori şi a gravidităţii timpurii la fete.
Copiii, ale căror necesităţi nu au fost satisfăcute în copilăria timpurie, deseori duc lipsă de încredere
şi le este greu să creadă în ei înşişi şi în ceilalţi. Copiii, care nu primesc ajutor în monitorizarea şi reglarea
propriului comportament în copilăria timpurie, au mai multe şanse de a deveni neliniştiţi, speriaţi,
impulsivi şi dezorganizaţi atunci cînd vine timpul să meargă la şcoală.
Creierul dispune de capacităţi remarcabile de autoprotecţie şi recuperare. Dar grija plină de dragoste
pe care o primesc copiii în primii ani de viaţă sau lipsa acestor experienţe importante lasă amprente
trainice în mintea copiilor mici.

Bibliografie:
Botnari, Valentina, Familia contemporană: avantaje şi erori în educaţie, în „Particularităţile şi
tendinţele proceselor demografice” — Conferinţa Internaţională Ştiinţifică A.Ş.M., Republica Moldova,
octombrie 2001.
Gray, John. Copiii sunt din rai. Metode de educaţie pozitivă pentru creşterea unor copii cooperanţi,
încrezători şi sufletişti, Editura Vremea, Bucureşti, 2001.
Nolte, Dorothy Law, Harris, Rachel. Copiii învaţă ceea ce trăiesc. Humanitas, Bucureşti, 2006.
*** Strong Foundations: Early Childhood Education and Care. EFA Global Monitoring Report,
UNESCO, Paris, 2006.

624
 CEI ŞAPTE ANI DE-ACASA

Prof. înv.preşc.Dumitru Cristina

Grădiniţa Băduleşti
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu).
De multe ori ne punem întrebarea ,,cine este devină pentru comportamentul tinerilor de astăzi?”
În ultimii ani observăm o nepăsare din partea părinţilor faţă de purtarea copiilor şi astfel tupeul a
luat locul curajului,obrăznicia se confundă cu isteţimea,iar răsfăţul cu dragostea.
Când vine vorba despre ,,cei 7 ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, până când acesta merge la şcoală.
Educaţia unui copil nu presupune doar achiziţia de cunoştinţe,priceperi şi deprinderi,ci şi însuşirea
unui comportament adecvat astfel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.
Când spunem că un copil are ,,cei 7 ani de acasă” ne gândim la un copil poli-ticos care ştie să
salute, să spună te rog,mulţumesc,care are o conduită frumoasă faţă de cei din jur, atât faţă de cei de
vârsta lui cât şi faţă de adulţi.
Educaţia primită în ,,cei 7 ani de acasă” depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre părinţi şi
copil, specificul de dezvoltare a copilului şi valorile pe care se bazează familia.
Când copilul este foarte mic (0-3 ani) părinţii sunt responsabili pentru tot ce se petrece în viaţa
lui.Copilul nu ştie să se hrănească, să se îmbrace, să-şi facă baie şi o mulţime de astfel de treburi,dar odată
cu creşterea lui,părinţii trebuie să-l înveţe cum să se descurce singur(cum să se îmbrace, să se încalţe, să-
şi facă ordine la locul de joacă etc.).
Este bine ca de la vârsta mică (5-6 ani) copilul să participe alături de părinţi la unele activităţi
casnice cum ar fi :aranjatul mesei,spălatul vaselor, să aranjeze hainele, să şteargă praful, etc.
Important este ca părinţii să îi ofere copilului posibilitatea de a alege dintr-o listă de responsabilităţi
pe acelea pe care acesta şi le poate asuma.Este bine de ştiut că nu rezultatul obţinut de către copil este
important,ci să fim mulţumiţi cu efortul pe care copilul l-a depus pentru a ne ajuta.Rezultatele muncii
copilului nu trebuie criticate pentru a nu-i ştirbi încrederea în sine, şi a nu-i dezvolta un sentiment de
nesiguranţă în legătură cu capacitatea lui de a purta o responsabilitate.
În momentul în care copilul nostru depăşeşte sfera familiei şi intră în colec-tivitate, începe o nouă
etapă în viaţa lui.La intrarea în grădiniţă, programul zilnic al acestuia se restructurează atât din punct de
vedere al mediului în care îşi desfăşoară activitatea(o parte din zi copilul este în grădiniţă iar cealaltă parte
acasă, în familie) cât şi al conţinutului activităţilor şi a reperelor orare.
Este important ca părinţii să cunoască care este activitatea copilului de la grădiniţă pentru a putea
adapta programul celui mic, astfel încât să se asigure că va exista o coerenţă şi unitate între demersul
educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi
poate conduce la situ-aţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare,sau
dimpotrivă poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru a exista un echilibru, părinţii trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce
activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe
vor fi vizate. Ei ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi
pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a
desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Părinţii trebuie să pună copiilor la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i
organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite
spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament
modele de urmat.
625
 Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul poate să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în
orice situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, când
cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care este nevoie de
parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de
ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi.

Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, ,,Consilierea şi educaţi părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. P., Emil, R., Iucu, ,,Educaţia preşcolară în România”, Polirom, 2002

626
 Rolul familiei și importanța ,,Celor șapte ani de-acasă”

Învățător,Dumitru Dorina
Liceul Teoretic Băneasa, Constanța

Motto:
,,Educația copiilor e un lucru gingaș…Când duce la rezultate, ea n-a fost decât luptă și grijă, când nu
reușește, durerea nu mai cunoaște margini.”
DEMOCRIT, Fragmente 275
Rolul educației realizate în familie este acela de a dezvolta aptitudini de bază și competențe sociale
în primii ani, ulterior copiii fiind preluați de catre școală, pentru instruirea didactică. Familia pregătește și
susține copilul emoțional, comportamental, social, financiar.Familia exercită o influență deosebit de
adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunostințele despre natură, societate, deprinderile igienice,
obișnuințele de comportament, elevul le datorează educației primite în familie. Rolul familiei este foarte
important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic .Ca prim factor
educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (despre plante, animale,
ocupațiile oamenilor, obiectele casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație,
memoria și gândirea copiilor. Copilul obține rezultatele școlare in functie de modul in care părinții se
implică în procesul de învățare. Părinții trebuie să-i asigure copilului mijloacele materiale și de spațiu
necesare studiului, trebuie să-și ajute copilul din punct de vedere cognitiv. Acest ajutor trebuie însă limitat
la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicată substituirea copilului de la sarcinile școlare. Tot în familie se
formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea,
decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține. Dezvoltarea
personalității copilului și a formării lui în conformitate cu idealul social și cel personal este influențată de
diferențele de ordin economic, social, cultural care există între familii. Familia însă, în ciuda acestor
diferențe, prezintă anumite însușiri comune. Condițiile de viață ale copilului sunt influențate de
comportamentul părinților. Familia trebuie sa aibă disciplina ei. Toate problemele se pot rezolva mai ușor
într-un climat de prietenie și de înțelegere. În afara acestor elemente pe care copilul le preia în mod
natural, prin imitație și contagiune, din familie, părinții trebuie să-și dezvolte și să-și asume în mod
conștient o serie abilități și responsabilități. Funcția de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor
copilului pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui.Un elev fără „cei
7 ani de-acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit că, în general, elevii
nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-l în afara şcolii.
Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5-6 ore, de restul timpului fiind responsabilă familia
elevului. Părinţii au rol major în disciplinarea copilului, misiune dificilă care presupune înţelepciune,
imaginaţie, răbdare şi multă dragoste. Disciplina presupune o misiune îndelungată şi foarte vigilentă,
aceea de a călăuzi copilul de când este sugar şi până la vârsta adultă. Mulţi părinţi socotesc că vârsta de 6–7
ani, când copiii lor calcă pentru prima oară pragul şcolii, este o etapă în care rolul lor în educaţia copiilor scade
foarte mult dacă nu chiar dispare. Dimpotrivă, acum rolul lor se dublează: acasă trebuie să creeze un mediu de
încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit, iar în relaţia cu şcoala pot colabora cu alţi membri ai
comunităţii şcolare pentru a crea un climat care sprijină învăţarea, atât în şcoală cât şi în afara ei. Cercetările arată
că „în programele în care părinţii sunt implicaţi, elevii au performanţe mai mari la şcoală decât aceleaşi programe,
dar în care părinţii nu sunt implicaţi” (Henderson şi Nancy, 1995). Gradul de implicare a părinţilor în viaţa şcolară
a copiilor lor influenţează şi rezultatele acestora, în sens pozitiv: cu cât părinţii colaborează mai bine cu şcoala, cu
atât notele copiilor sunt mai mari. Educaţia nu este un proces de care este responsabilă în mod exclusiv şcoala, dar
nici părinţii; este un proces al cărui succes depinde de colaborarea dintre cele două părţi implicate. Crearea unui
mediu adecvat de învăţare este sarcina familiei şi a şcolii în egală măsură. Copilul are sarcini de învăţare
diverse: unele sunt îndeplinite acasă, altele la şcoală, ceea ce asigura un grad similar de importanţă atât
profesorilor şi şcolii în ansamblu, cât şi părinţilor şi mediului familial. Implicarea părinţilor poate preveni
sau elimina dificultăţi inerente în viaţa unei şcoli. Împreună, părinţii, copiii şi profesorii pot face din
şcoală un loc plăcut pentru toţi cei implicaţi în procesul educativ, un mediu bazat pe încredere,
comunicare, respect şi flexibilitate. Aşteptările părinţilor şi atitudinile lor privind educaţia copilului sunt
la fel de importante ca şi activităţile desfăşurate de cadrele didactice. Cei mai mulţi părinţi doresc să fie
implicaţi în educaţia copiilor, dar mulţi nu ştiu cum să devină implicaţi. Cei mai mulţi profesori simt că
implicarea părinţilor este esenţială, dar mulţi nu ştiu cum să facă acest lucru. Şcoala are nevoie să
627
încurajeze şi să promoveze implicarea părinţilor ca parteneri. Comunicarea eficientă dintre profesori şi
părinţi se reflectă în dezvoltarea copiilor.
Responsabilitatea educaţiei şi dezvoltării copiilor trebuie asumată în echipă: şcoală – familie.

BIBLIOGRAFIE

Andrei, Cristian; Ciolompea, Teodora; Niculae, Ioana; Stoica, Denisa; Şerban, Mihai – „Manual
pentru părinţi”, Bucureşti, 2002, broşură organizaţia „Salvaţi Copiii”
Andrei, Cristian; Zamfir, Simona; Matei, Petre – „Ghidul consilierii şcolare pe probleme de
sănătate”, Bucureşti, 2004, broşură organizaţia „Salvaţi Copiii”
Andrei, Petre – „Stiluri şi metode de comunicare”, Editura Aramis, Bucureşti, 2004
Banciu, Dan; Rădulescu, M., Sorin; Voicu, M. – „Adolescenţii şi familia”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987
Băban, Adriana – „Consiliere educaţională”, Imprimeria „Ardealul”, Cluj Napoca, 2001
Bălan, Elena; Anghel, Elena; Marcinschi-Călineci, Marcela; Ciohodaru, Elena – „Fete şi băieţi,
parteneri în viaţa publică şi privată – perspective de gen”, Editura Nemira, 2003
Bellu-Bengescu, Cristian; Neacşu, Ioan; Alexeanu-Buttu, Marinela; Simache, Daniela; Nica,
Mariana – „Ghidul voluntarului”, Editura Semne, Bucureşti, 2003
Botiş, Adina; Tarău, Anca – „Disciplinarea pozitivă”, Editura ASCR, Cluj Napoca, 2004
Ciofu, Carmen – „Interacţiunea părinţi – copii”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1989
Cosmovici, Andrei – „Psihologie şcolară”, Editura Polirom, Iaşi, 2000

628
 SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI...DE ACASĂ!
RELAŢIA PĂRINTE – COPIL, FACTOR ESENŢIAL ÎN DEZVOLTAREA
COPILULUI

Prof Înv Preșcolar: Dumitru Emanuela-Mihaela

Grădinița P.N. nr. 1 Piscu, jud Galați
Influenţa părinţilor asupra formării copilului ca viitor om cu respect faţă de cei ce-l educă se simte
încă din perioada grădiniţei. Nu de puţine ori se întâlnesc copii care nu respectă cerinţele educatoarei sau
care fac aprecieri necuviincioase la adresa ei. De cele mai multe ori, aceşti copii vin din familii care au
obiceiul de a ponegri autorităţile locale, şefii de la locul de muncă sau chiar educatoarea sau învăţătoarea
copiilor mai mari. Copilul este obişnuit deci, cu lipsa de respect. Aceşti copii, de multe ori, refuză să vină
la grădiniţă. Discutarea cadrului didactic în directe făcute de către părinţi sădesc în sufletele copiilor
neîncrederea, frica.
Atunci, când unii copii povestesc acasă, de exemplu, că educatoarea nu-i apreciază lucrarea ca fiind
cea mai bună, părinţii fac afirmaţia celor protejaţi. Dacă copilul nu spune primul poezia la serbare,
părintele nu caută cauza, ci acuză educatoarea că ar fi lipsită de tact pedagogic. Desigur că, în felul acesta,
copilul îşi pierde încrederea în educatoare şi devine nepoliticos, nemaisupunându-se cerinţelor acesteia şi
reacţionând greşit.
Copilul nu se educă numai prin îndemnurile părinţilor, ci şi prin exemplele personale pe care
părinţii le oferă acestuia. Există multe cazuri când părinţii intră în grădiniţă fără să salute personalul care
lucrează în incinta acesteia. Prin firea lucrurilor, copilul trebuie să găsească în imediata sa apropiere,
realitatea corectă a persoanei de care sunt ataşaţi, realitate care să-i inspire conduita. Desigur că aceste
exemple de conduită se corectează pe parcurs, se îmbogăţesc, ajungând chiar să se modifice. În acest
proces, intervin grădiniţa, şcoala, societatea care contribuie la modelarea personalităţii copiilor. Prima
etapă în acest proces de organizare şi formare a membrului societăţii este reprezentată, însă, de
identificarea cu personalitatea tatălui sau a mamei.
Lipsit de un model, de un exemplu cu care să se identifice în propriul său cămin, copilul va găsi
astfel de modele în afara acestuia, într-o persoană valoroasă pentru el, cum ar fi , de exemplu:
educatoarea, învăţătoarea. Din nefericire însă, adeseori, copilul care este lipsit de autoritatea părintească
pozitivă şi eficientă îşi va afla prieteni printre indivizii străzii. În acest caz, efectele negative pot fi prezise
cu corectitudine.
Copiii provin din familii care se deosebesc între ele prin condiţiile de trai, prin gradul de cultură al
părinţilor, fapt care îşi imprimă pecetea asupra caracterului şi conduitei copilului.
Este important ca părinţii sa se implice, să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a
putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul
educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi
poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă
epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este
stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat sau se închide în sine, refuză.
Părinţii trebuie să acorde copilului atenţie totală pentru ca acesta să vadă că sunt interesaţi să îl
asculte. Retragerea cu el într-un loc liniştit şi evitarea prezenţei altor persoane la discuţie îi pot arăta
copilului că părinţii sunt cu adevărat interesaţi de problema lui. Copilul trebuie să fie sigur că “problema”
se va rezolva “între ei”. Indiferenţa este la fel de dăunătoare. Copilul se simte respins şi neglijat dacă,
atunci când îşi împărtăşeşte gândurile părinţilor, aceştia continuă să privească la televizor sau să îşi vadă
în continuare de treabă. Încetarea oricărei activităţi este necesară pentru a-şi demonstra disponibilitatea.
În cazul copiilor mici este importantă şi atitudinea pe care părinţii o au. Ei nu trebuie să se simtă
dominaţi nici măcar fizic, din această cauză fiind bine ca părinţii să coboare la nivelul lor atunci când le
vorbesc sau îi ascultă.
629
 Asadar, familia, ca prim grup cu care ia contact copilul, rămâne reperul permanent şi fundamental
în condiţia indivizilor, în manifestarea unor atitudini civice, moral-comportamentale, de aceea, fiecare
moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe; de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie.
Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu
trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei
mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le
trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să
înveţe, să descopere lumea.
Grădiniţa, prin metodele şi procedeele pedagogice, are datoria de a interveni direct în cazurile de
îndrumare greşită a copilului în familie. Toate îndrumările şi intervenţiile trebuie să aibă în vedere viitorul
om ce ar putea altera atmosfera în propriul său cămin şi, chiar, la locul de muncă în care va ajunge.

630
 IMPOTANȚA CELOR ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ!’’

Prof. înv. primar: DUMITRU RODICA MIRELA

Școala Gimnazială Mihăești,
Jud. Olt
,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-
mă , te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume"
( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)

Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog frumos, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există,, cei șapte ani de-acasă’’, deoarece copiii sunt incluşi
în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, dobândit din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare social.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii șapte ani de
viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a
putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere
lumea.
Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuţul de mână la şcoală? Sau cei șapte ani
de acasă se finalizează odată ce copilul devine părinte şi începe să-şi facă griji cu privire la cei șapte ani
de acasă ai copilului său?
Eu cred că nu se termină niciodată!!!

631
 Importanța celor șapte ani de acasă

Prof. înv. primar Dumitru Ștefania

Școala Gimnazială Nr. 1 Limanu
Educarea copilului începe în momentul în care acesta este adus acasă de la spital, iar părinții trebuie
să fie conștienți de responsabilitatea pe care o au deoarece capacitatea de învățare a oamenilor continuă
pe tot parcursul vieții, însă nu la aceeași intensitate. Astfel că, sugarii și copiii preșcolari au nevoie de
experiențe pozitive, dragoste, afecțiune și atenție din partea familiei și a primilor dascăli. Acestea vor
contribui la dezvoltarea socială, emoțională, propria fericire, sentimentul de încredere și de securitate,
însă în lipsa acestora individul va avea probleme de integrare și adaptare. De asemenea, copiii au nevoie
să le fie furnizate încă de timpuriu cunoștințe și să fie integrați într-un proces de învățare adaptat vârstei
pentru a pune bazele succesului școlar, dorinței de învățare și realizărilor ulterioare.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei în vârstă îi invocă atunci când este nevoie de acest
lucru? Până în clasa pregătitoare, cam pe la 7 ani, copiii stau mai mult cu părinții, bunicii cu familia și cei
apropiați în general. Cei din familie încearcă să îl sfătuiască și să îl educe pe copil cum știu ei mai bine, ca
pe viitor să poată intra în viață cu minim de lecții despre viață în general. Cum să respecte bunicii, cum să
respecte familia și pe cei mai în vârstă, mai departe la școală respectul față de profesori, colegi și cercul
de prieteni pe care îl va avea. Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care
copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la
şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Unele cercetări confirmă chiar faptul că primii cinci ani de viață sunt foarte importanți pentru
dezvoltarea creierului copilului, experiențele trăite timpuriu fiind baza dezvoltării acestuia și felului în
care funcționează, absoarbe și interpretează informațiile pe tot parcursul vieții. De asemenea, în primii trei
ani de viață, părinții sunt principala sursă de influență pentru experiența de învățare și educare a copilului.
Din acest motiv, adulții trebuie să își controleze comportamentul și să acorde o atenție deosebită tuturor
acțiunilor și evenimentelor la care copilul este expus, căci acestea vor avea un imens impact asupra
dezvoltării ulterioare. Iar, ca părinte, nu ai voie să uiți faptul că interesul tău poate avea un impact major
asupra educației copilului la orice vârstă.
În urma procesului de educare, vorbirea reprezintă una din primele deprinderi ale copilului ce o va
demonstra și exersa pe tot parcursul vieții. În prima faza, sugarii și copiii mici încep să recunoască obiecte
familiare, apoi, în urma interacțiunii urmează să le și denumească.
O altă modalitate prin care copiii preșcolari învață și se dezvoltă emoțional o reprezintă jocul. Prin
joc copilul își poate dezvolta abilități sociale, valori și capacitatea de a respecta reguli chiar dacă pentru ei
reprezintă o experiență plăcută și relaxantă. De asemenea, adulții au libertatea de a alege pentru copiii ce
îi au în grijă jocuri specifice cu scopul de a le dezvolta abilitățile motorii, imaginația, cultura generală,
gândirea, simțul responsabilității și atenția.
Având în vedere că 85% din abilitățile sociale ale unui adult sunt dezvoltate în primii ani de viață și
nu numai, părinții au datoria de a oferi copilului educația și instrumentele necesare dezvoltării sănătoase
și armonioase.
Relațiile pozitive dintre copii și părinți joacă un rol deosebit de important în structurarea
personalității, în timp ce relațiile defectuoase pot avea consecințe ulterioare precum agresivitatea,
anxietatea și emotivitatea.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
,,Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.
Părinţii sunt modele pentru copil. Este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea
copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie
respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite
că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
632
Bibliografie:
,,Inteligența emoțională în educația copiilor”, M.Elias,S.Tobias, Ed.Curtea Veche,2011
,,Educă-ți pozitiv copilul”, T.Byron, Ed.Aramis, 2009
,,Cum să crești copii fericiți”, R.Dreikcurs, Ed.Institutul de Psihologie Adleriană, 2011

633
 CEI SAPTE ANI DE ACASA
,,NORME SI VALORI DEFINITORII PENTRU ORICE COPIL”

Scoala Gimnaziala: Bertestii de Jos

Structura: Spiru Haret
Cadru Didactic: Prof. Inv.Primar Dumitru Violeta
Obisnuim sa spunem ca cei sapte ani de acasa reprezinta educatia pe care copilul o primeste de la
parinti,iar cand vorbim de un copil care are cei sapte ani de acasa, vorbim de fapt de un copil bine educat.
Acest copil stie sa salute ,sa spuna te rog sau multumesc ,se poarta cuviincios cu toti copiii si
inclusiv cu adultii, este un copil manierat si reuseste sa se descurce foarte bine cu cei din jur. Educatia
primita de la parinti in cei sapte ani de acasa este influientata deasemeni de factori afectivi (relatia dintre
parinti si copil) baza dezvoltarii copilului ,valori pe care se bazeaza familia si pe care le transmite
copilului.
Cei sapte ani de acasa se bazeaza pe norme si valorii pe care le insufla familia copilului si care sunt
esentiale pentru succesul viitorului acestuia .De cele mai multe ori in zilele noastre nu prea mai intalnim
cei sapte ani de acasa ,parintii lasand aceasta responsabilitate doar pe umeri cadrelor didactice, copiii fiind
inclusi in diverse forme educationale inca de la varste mult prea fragede,neintelegand ca scoala si alte
medii educationale nu pot decat sa confirme si sa consolideze norme ce sunt deprinse din familie.De aceia
parinti ar trebuii sa fie mult mai responsabili deoarece de ei depinde ca viitorul adolescent sa-si asume in
primii ani de viata (cei ai copilariei mici),toate componentele unei „bune cresteri” .
Forma acestei expresii sa fie aceea pe care parintii o contureaza ,aceasta nefiind un standard
general.A fi bine crescut nu inseamna pentru toti acelasi lucru ,diferenta facand-o standardele fiecarui
parinte cat si contextul,acestea determinand in final definitia celor ,,sapte ani de acasa”Astfel putem
generaliza care sunt principalele aspecte care compun acesta expresie ,,bine crescut”.
Prima norma de conduita invatata in familie:,,a saluta”
-copilul stie sa salute .
A doua norma fiind ,,Comportamentul in public”
-copilul bine crescut stie sa raspunda la intrebari si sa sustina o conversatie.
A treia norma include ,,Comportamentul cu prietenii”
-un copil ,,bine crescut” isi respecte partenerii de joaca intelege si se conformeaza regurilor
specifice varstei.
A patra norma fiind ,,Intelegerea normelor sociale”
-aceasta norma este deprinsa prin imitatie (copilul face ceea ce vede la parinti),stie sa astepte la
rand ,sa multumeasca ,sa spuna,, te tog” si ,,cu placere”.
A cincea norma include ,,Manierele la masa”
-copilul nu vorbeste la masa si stie sa foloseasca tacamurile.
A sasea norma este ,,Recunoasterea greselilor”
-copilul stie sa foloseasca expresii magice ,,imi pare rau”, ,,te rog”, el are nevoie sa auda aceste
expresii din parte adultilor din jurul lui si sa inteleaga ca nu este un semn de slabiciune ci de respect.
A saptea norma fiind ,,Tact si toleranta”
-copilul trebuie sa stie ca este gresit sa razi de cineva neajutorat , de slabiciunea cuiva ,de un
defect ,etc; stiind astfel sa faca diferenta intre un ras sanatos si unul care jigneste .
Intotdeauna va exista incercari si esecuri de la aceste norme pe care le incercam sa le insuflam sau
ca va exista si acele zile in care vom considera ca totul este in zadar ,dar exemplul personal este si va
ramane cel mai bun iar eforturile noastre nu vor intarzia sa apara si chiar vor da roade .
Cert este ca educatia in familie trebuie ca existe ,fiecare copil avand ritmul sau de evolutie ,noi
parintii trebuie sa nu mai facem comparatie si sa aratam copiilor nostri tot ce este mai bine si sa incercam
sa petrecem cat mai mult timp cu acestia.

634
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. Dusa Emese Tunde

Scoala Gimnazială I.M.Moldovan, Blaj

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem
despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Noi , ca părinti, cu siguranță nu ne dorim un copil despre care s-ar
putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să ne implicăm în formarea caracterului său în acești 7
ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a
vieții sale?
Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol nu fă ce face popa, fă ce zice
popa . Din păcate, cei mici vor fi mai tentați a copia comportamentul părinților decât a asculta cu
sfințenie atunci când le spunem ce să facă și ce să nu facă.
Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce
gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz
persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel.
Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești
curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu
trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele
acțiunilor lui. Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de
medicamente pentru a te face bine sau dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți
635
 Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să
atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie
deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele
de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună.
Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în
public.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

Bibliografie :

Michiela Poenaru: Cei sapte ani de acasa. Codul bunelor maniere pentru copii, editura ePublishers,
2009
Eu te-am facut, eu te omor. Ghidul bunelor maniere pentru parinti, Editura: Coresi, 2008
jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa-317519.html

636
 Importanta celor 7 ani de acasa

Prof.inv.primar:Duta Elena Andreea

Când vorbim despre cei sapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei sapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei sapte ani de
acasă.
"Dar educaţia primită în cei sapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului”.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi
vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt
copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza
să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se
gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
In concluzie,părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

BIBLIOGRAFIE
Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

637
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. Dutcovschi Gabriela

Liceul Tehnologic „Al. Vlahuță” Șendriceni
Nu trebuie să uităm că pielea se încrețește, părul încărunțește, iar zilele se transformă în ani.Dincolo
de orice punct de sosire e unul de plecare.Anii trec ușor pe lângă noi și dacă nu lăsăm ceva în urmă am
trăit degeaba. Așa trec și cei șapte ani de acasă. Ani în care învățăm să zâmbim politicos, să ajutăm, să ne
formăm un caracter frumos, să corectăm mai puțin și să comunicăm mai mult.
Ori de câte ori găsim un gest ca fiind nepotrivit în comportamentul unei persoane recurgem la
expresia – îi lipsesc cei patru ani de acasă.Ce se înțelege de fapt prin această expresie?Dar care este rolul
acestei perioade până la șapte ani, în viața de mai târziu? Esențial este ca părinții să fie simpli și deschiși
cu copiii lor, să îi învețe cele necesare pentru a da dovadă de o educație bine aleasă.Copilul trebuie să știe
când să vorbească, cînd trebuie să tacă, cînd trebuie să spună mulțumesc și te rog.Familia reprezintă
principala sursă a educației, a celor șapte ani de acasă.Profesorul are rolul de ai îndruma pe copiii dar fără
cei șapte ani de acasă multe lucruri nu pot fi realizate. De obicei copiii până la vârsta de șapte ani imită tot
ceea ce văd în familie de aceea este foarte important și comportamentul părinților. De cele mai multe ori
un copil fără cei șapte ani de acasă provine dintr-o familie dezorganizată, părinți plecați în străinătate.
Este crucial ca un copil să trăiască alături de familie și să aibă ca și model în viață educația de care dau
dovadă părinții acestuia.
Trăim într-o societate în care copilul are multă libertate. Acesta știe acest aspect și de cele mai
multe ori încearcă să profite și să nu mai țină cont de unele principii.Copilului trebuie să i se acorde
libertatea necesară dezvoltării sale comportamentale, dar trebuie să fie o libertate controlată fără ca acesta
să știe. Să stăm în umbra lui, să încercăm să-l ajutăm fără a-i da de înțeles că știm tot ce se întâmplă cu
el.În acest fel copilul va ști să ia deciziile necesare situației și să se descurce singur.Indiferent de decizia
luată el trebuie să știe că are sprijinul părinților și așa se va maturiza și va da dovadă de responsabilitate.
Copiilor nu trebuie să le fie frică să vorbească cu părinții, trebuie să știe că pot avea încredere în ei și
atunci educația primită în cei șapte ani de acasă le va fi de folos pe drumul plin de obstacole al vieții.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Ingredientele principale care contribuie în “ realizarea”unui copil bine crescut sunt salutul, care
reprezintă prima normă de conduită învățată în famile, comportamentul în public,înțelegerea normelor
sociale,comportamentul cu prietenii,manierele la masă, recunoașterea greșelilor. Bineînţeles că toate
ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles
că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum
şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău
au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor
aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar
eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă,la școală, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi
vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile
fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
Fiecare moment petrecut cu famila,petrecut cu prietenii,cu bunicii poate fi un prilej din care copilul
să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a
cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc
sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie
638
doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de
„vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
În zilele de astăzi copilul se maturizează înainte de vreme și de aceea este important să fim prezenți
în toate momentele vieții lui, să-l îndrumăm, să-l susținem și să-l încurajăm și că trebuie să nu-și uite
acasă cei șapte ani de acasă.

639
 CEI SAPTE ANI DE ACASA !

Profesor: EFTIMIE CORNELIA

Gradinita Scolii Gimnaziale „Aurel Vlaicu”
Fetesti, jud.Ialomita

"Omul nu poate invata de la altul,cand acela care invata stie tot atat cat cel de la care
invata."
Lev Nicolaevici Tolstoi

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.
De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem
despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar
putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani.
Copiii preiau prin comportament ceea ce vad in casa. Ca parinti, este de preferat sa evitam vocile
ridicate, tensiunea, nemultumirile exprimate in mod violent, reprosurile sau cuvintele urate. Chiar daca a
doua zi acestea nu se vad neaparat in comportamentul copilului, cu timpul isi vor pune amprenta asupra
personalitatii lui de mai tarziu. Discutiile aprinse si zgomotoase ii vor crea impresia ca totul se rezolva
prin confruntare. Ai grija sa nu-i lezezi demnitatea in fata colegilor facandu-i observatii negative in
public. Nu critica un copil in fata altui copil si nu manifesta mai multa atentie pentru unul dintre ei in
cazul in care sunt frati. Asculta-i pe fiecare dintre ei si incearca sa ii inveti comportamentele pozitive prin
puterea exemplului. Invata-l sa imprumute lucrurile, sa le ceara folosind “te rog” si sa multumeasca la
inapoiere. Arata-i cum sa raspunda colegilor violenti, spune-i sa nu treaca sub tacere ce i se intampla, sa
anunte profesorii si parintii imediat, sa plece rapid de la locul conflictelor fizice pentru a nu deveni
victima, sa nu raspunda prin violenta la violente.
La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind
mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge
la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru
a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la
serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească
despre lucrurile pe care le-a făcut.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi

640
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la
dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să
exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”
pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi,
dornici să înveţe, să descopere lumea.

641
 Comportamentul adecvat în mijloacele de transport în comun

Prof. Elena Pop

Școala Gimnazială Nr. 2, Rădăuți, jud. Suceava

”Oamenii sunt, prin natura lor, aproape toți egali.Obiceiurile însă îi deosebesc pe unul de
celălalt” Confucius

Unii cetățeni spun că educația începe odată cu procesul de învățământ, în prima zi de școală. La o
analiză mai mult sau mai puțin atentă putem spune că educația începe cu ”cei 7 ani de acasă” sau altfel
zis, educația începe odată cu prima zi de la naștere.
”Cei șapte ani de acasă” reprezintă un subiect vast. Aceștia stau la baza unui comportament etic și
moral însușit de la cele mai fragede vârste, datorită părinților dar și a tuturor celorlalți factori implicați în
educația copilului, educație formală, nonformală sau informală.
Mi-am propus să exemplific doar câteva comportamente pe care este bine să ni le însușim încă de la
cele mai fragede vârste și anume cum ne comportăm în mijloacele de transport în comun.
Acum câțiva ani, mă îndreptam spre locul de muncă, într-un mijloc de transport în comun și am
auzit în spatele meu doi tineri,elevi, care vorbeau cam tare pentru acea oră matinală. Totuși discuția lor
m-a surprins la un moment dat, deoarece unul dintre ei a vociferat cu superioritate, așa parcă să audă toată
lumea: ”Poți să ai și șapte facultăți, dacă nu ai cei șapte ani de acasă ești prost crescut. Știu că în acel
moment m-am gândit, cam critic ”Dacă are cei șapte ani de acasă, de ce vorbește atât de tare? Oare nu știe
că nu e politicos?” Dar să-i lăsăm pe tinerii noștri care cu siguranță erau mult mai educați decât păreau.
Probabil doreau să iasă în evidență, deoarece, pe scaunul de lângă mine era o domnișoară drăguță care
roșise când ni s-au intersectat privirile.
În general, în mijloacele de transport toate privirile cad asupra copiilor sau a tinerilor când greșesc.
Puțini oameni știu că destul de mulți părinți sunt plecați în străinătate iar micuții rămân în grija bunicilor a
mătușilor sau a vecinilor. Toate ar fi bune, dar și acești ”înlocuitori ai părinților” sunt atât de prinși în
problemele cotidiene, încât nici nu-și dau seama cum timpul își lasă amprenta asupra tuturor în bine sau
mai puțin bine.
Cea mai intensă perioadă de învățare a bunelor maniere, din viața copilului, este acea de la naștere
și până la perioada preșcolară. După această perioadă doar rectificăm.
La un moment dat, la începutul carierei mele didactice, am preluat copiii clasei a V-a, ca dirigintă și
am constatat că o treime deintre copii aveau părinții plecați în străinătate, la muncă. Mi-am propus să
discut cu elevii mei despre bune maniere și să-i îndrum în coreactare sau îmbunătățirea unor
comportamente. Astăzi mă voi referi la câteva întrebări cărora ne-am propus să le găsim răspuns într- oră
de dirigenție.
Ce ar trebui să învețe un copil la cea mai fragedă vârstă despre deplasarea cu mijloacele
publice de transport?
Cum urcăm în mijlocul de transport?
La urcarea în mijlocul de transport în comun vom lăsa pasagerii să coboare în stație, abia apoi vom
urca pe la ușile din mijloc și din spate ale vehiculului. Pe ușa din față vor urca femeile însărcinate,
persoanele cu copii în brațe, cele în vârstă sau cu infirmități. În acest fel, ele vor fi mai aproape de locurile
pe scaun care le sunt rezervate, acestea fiind plasate de obicei în partea din față a mijlocului de transport
în comun. Nu trebuie să ne îmbulzim pentru a ne ocupa loc.
Vom avea grijă ca după urcare să nu rămânem în fața ușilor, blocând urcarea altor pasageri. Ne vom
face loc cu grijă spre interiorul vehiculului și ne vom asigura că există o bară de care să ne ținem pentru a
evita lovirea noastră sau a altora în cazul unui viraj sau al unei frânări bruște.
Cum ocupăm un scaun liber?
Nu este politicos să alergăm după un scaun liber. Dacă totuși există unul, ne vom așeza după ce ne-
am asigurat că nu există lângă noi persoane vârstnice sau cu copii cărora le vom da prioritate în ocuparea
scaunului liber. Este frumos să salutăm persoana lângă care ne așezăm. Dacă stăm deja pe scaun și urcă o
persoană din categoriile amintite, cum ar fi o femeie însărcinată, cu copil în brațe, vârstnic sau bolnav,
politicos este să-i cedăm locul pe scaun. Dacă ne deplasăm cu trenul,în compartiment se salută persoanele
prezente.
642
 Ce vom face cu bagajele sau cu ghiozdanul?
Dacă avem bagaje le vom așeza în așa fel încât să nu incomodăm alți pasageri. Cei care poartă
ghiozdane sau genți tip rucsac le vor da jos din spate și le vor ține în mână pe parcursul călătoriei.
Nicidecum nu vom așeza bagajul pe un scaun ocupând un loc pe care se poate așeza o persoană.
Dacă ne deplasăm cu trenul ne aşezăm bagajele astfel încât să ocupe cât mai puţin loc. Bagajele se
aşază în locurile special amenajate de deasupra scaunelor.
- Putem asculta muzică într-un mijloc de transport în comun?
Tinerii, deseori, ascultă muzică în căști, când circulă cu transportul în comun, dar nu trebuie să
fredoneze cu glas tare melodia ascultată . Folosirea telefonului mobil trebuie evitată în timpul călătoriei.
Dacă este un apel urgent, se poate răspunde, dar este politicos să vorbim cât mai încet și conversația să fie
scurtată.
Dacă nu călătorim singuri, ci suntem însoțiți, putem purta o discuție în timpul călătoriei cu persoana
care ne însoțește, dar pe un ton coborât, în așa fel încât să nu afle toată lumea ce vorbim.
În situația în care întâlnim o persoană cunoscută, o vom saluta discret, printr-o înclinare a capului
sau un zâmbet, dar nu vom purta discuții cu aceasta peste capetele călătorilor.
Nu insistăm să intrăm în vorbă cu persoanele necunoscute.
Nu ne descălţăm, nu punem picioarele pe banchetă sau evităm să întindem picioarele sub scaunul
din faţă.
Igiena este o prima formă de politeţe, nu ne parfumăm în exces, căldura excesivă denaturează uşor
parfumurile, dând un miros dezagreabil ce îi poate deranja pe cei din jur.
Ce mai putem face dacă ne plictisim?
În cazul în care drumul parcurs cu mijlocul de transport în comun e mai lung și stăm pe scaun,
putem citi o carte sau o revistă, dar numai dacă e a noastră.Nu etalăm la modul ostentativ revista sau
ziarul şi nicum nu citim în picioare plasând acea publicaţie deasupra capetelor celorlalţi Nu citim articole
din ziarul sau revista pe care o are în mână o altă persoană.
- Cum procedăm dacă ne este foarte foame?
Nu este politicos să mâncăm în mijloacele de transport în comun. Uneori vedem copii foarte mici că
mănâncă, însă aceștia pot fi lăsați să mănânce un biscuit sau un fruct, iar persoana care îi însoțește va avea
grijă să nu fie aruncat șervețelul sau ambalajul pachetului de biscuiți sub scaun.
În tren, deoarece călătoriile pot fi de lungă durată, compartimentele sunt amenajate cu o măsuță
pentru a lua o gustare. Totuși este bine să evităm să mâncăm în compartiment, dacă sunt persoane
necunoscute de faţă. Consumul seminţelor de orice gen este interzis.
Cum coborâm din mijlocul de transport în comun?
La părăsirea locului sau a compartimentului, dacă ne aflăm în tren, salutăm.
Dacă este aglomerație și intenționăm să coborâm la stația următoare, putem începe să ne facem loc
spre ușă din vreme, folosind expresiile ''Îmi permiteți să cobor?'' sau ''Vă rog să-mi dați voie să ajung
aproape de ușă''. Nu ne facem loc cu coatele sau cu sacoșele. Dacă lovim o persoană din greșeală, trebuie
să ne cerem scuze.
Atât acasă cât și la școală, de cele mai multe ori ne uităm la copiii noștri ca la niște comori. Ne
străduim să-i educăm, însă munca noastră, uneori nu dă aceleași rezultatele pentru toți copiii. Ar ar trebui
să pornim de la ideea oamenii sunt diferiți, așadar și copiii sunt diferți. Sunt copii care citesc foarte mult,
copii care sunt ocupați cu diverse activități extracurriculare,copii care-și ajută părinții la muncile din
gospodărie, copii care se poartă cuviincios, copii care sunt lăsați toată ziua să se joace la calculator, copii
care înțeleg sau nu, ce dorim noi adulții de la ei.
Ne străduim să le evidențiem, elevilor, diferite comportamente pozitive sau negative, să-i corectăm
cu tact, dacă este cazul, prin diverse metode adaptate fiecărei personalități în parte iar atunci când apar
roadele muncii noastre savurăm, cu satisfacție, acele momente.
O mare satisfacție am avut în săptămâna Școala Altfel din acel an, când am mers cu elevii mei de
clasa a cincea în excursie. Au avut un comportament exemplar.
Poate că ni se pare că un copil este educat doar de părinții săi care vorbesc mult cu propriul copil.
Să nu uităm însă de activitățile din grădiniță și din școală, importante în formarea copilului, în integrarea
în colectivitate și mai târziu în societate. Astfel atât părintele cât și educatorul se străduiesc să fie pentru
copil un exemplu de bunătate, răbdare, bună cuviință, autocontrol, optimism să nu invidieze să nu-și

643
urmărească doar propriul interes și încetul cu încetul copilul va fi ca o reflexie în oglindă a propriilor
formatori.
Roadele muncii în educarea unui copil se văd mult mai târziu și de cele mai multe ori ne dorim ca
foștii copii ajunși la vârsta maturității să fie recunoscători atât părinților cât și cadrelor didactice, să fie ei
înșiși mulțumiți că au avut pe cineva alături care le-a călăuzit pașii.
Poate că am putea asemui deplasarea prin viață cu deplasarea în mijloacele de transport.
Dacă trupul nostru este un mijloc de transport al sufletului nostru atunci să ne cultivăm sufletul
pentru a trăi armonios cu tot ce-l înconjoară.
În concluzie dacă suntem politicoși cu cei din jurul nostru suntem politicoși cu noi înșine.

”Un om nu este mediocru când are bun simț și sentimente bune.”Joseph Joubert

644
 IMPORTANȚA CELOR CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Eliza – Lorena GOGONCEA, Liceul Tehnologic “Electromureș” Tîrgu Mureș

”Cei șapte ani de acasă“ este o expresie veche și totuși actuală, extrem de importantă.
Permanent se aduce în discuție sintagma ”Cei șapte ani de acasă“ pentru că este un lucru
de principiu, atunci când o persoană nu are tocmai o atitudine, un comportament adecvat cu
situația în care se află.
Felul de a acționa al unei persoane, prin vorbe, gesturi sau mișcări într-un anumit
moment, poate fi considerat cheia care ne ajută să descoperim cum au fost construiți cei șapte
ani.
Aceștia sunt considerați piatra de temelie a felului de a fi, de a acționa, de a se comporta
o persoană într-un anumit moment.
Construirea acestora depinde de o serie de factori pe care îi întâlnește un copil în primii
ani din viață, dar și mai târziu.
Nu doar sfaturile și învățăturile sunt cheia pentru șapte ani de acasă solizi, aceștia depind
și de lucrurile care se petrec în jurul copilului în toată această perioadă.
De aceea este foarte important ca părinții și cei din jurul copilului, să încerce să nu facă
lucruri care nu sunt tocmai indicate și pot crea anumite derapaje.
Primii șapte ani de acasă ai unui copil, pot să schimbe comportamentul, atitudinea și felul
de a fi al părintelui, în cazul în care acesta nu este tocmai cel mai bun exemplu pentru copilul
său.
Părintele trebuie să se schimbe, dacă este cazul, astfel încât să ofere exemplul cel mai
bun. El are un rol esențial în dezvoltarea personalității copilului său prin tot ceea ce face, vorbe,
gesturi, acțiuni.
Acesta trebuie să știe că are anumite responsabilități care devin din ce în ce mai mari și
mai importanate odată cu creșterea copilului și trebuie să intervină cu soluțiile optime în
momentul în care există anumite abateri.
Dacă nu se intervine și se consideră că o să învețe singur, s-ar putea să fie o acțiune nu
tocmai favorabilă pentru ambele părți.
Este indicat ca părintele alături de copil să desfășoare activități specifice vârstei acestuia,
iar lucrurile pe care i le oferă trebuie să îl facă pe aceasta să înteleagă esența lucrurilor, mai exact
că fiecare lucru trebuie muncit și nu este primit așa pur și simplu. Evident nu ducem lucrurile la
extrem să trecem în partea cealaltă, pentru că s-ar putea să fie mai rău și o să avem mult de lucru
mai târziu.
Părinții trebuie să îl învețe și să îl implice încă din momentul în care întelege lucrurile
prin activități specifice vârstei lui. Astfel când acesta ajunge școlar și va primi teme să nu le vadă
ca pe o povară și să simtă că are prea multe sarcini de realizat. În anumite situații s-ar putea să
apară aumite probleme de comportament și nu doar, iar rezultatul dorit nu este tocmai cel
așteptat.
Aceste activități fac referire la sarcinile pe care le desfășoară acasă sau în alte locuri în
care ajunge. Copilul ar trebui să nu fie condiționat de oferirea unor lucruri, iar activitățile
desfăşurate în timpul liber sunt pentru relaxare și dezvoltarea sa.
Astfel gradinița, școala împreună cu celelalte activități pe care le desfășoară pot fi văzute
ca un job, mini-job, adaptat vârstei lui.
De altfel sunt țări în care un copil stă atâta timp la școală cât părintele lui este la serviciu,
iar el desfășoară o gamă variată de activități și știe că școala este serviciul său.
Puterea exemplului, este atât de mare încât fără să ne dăm seama, copilul nostru face
anumite lucruri pe care le-a preluat de la noi. Nu realizăm când facem un anumit lucru și
considerăm că el nu ne-a observat, dar el a înmagazinat tot, fiind precum un burete, care
absoarbe toate lichidele indiferent de compoziția sau culoarea pe care o au.

645
 Trăim într-un secol al vitezei, într-o perioadă în care totul se mișcă într-un ritm amețitor,
iar timpul se scurge atat de repede, încât acest lucru schimbă puțin ritmul celor șapte ani de
acasă.
Dacă până nu demult vârsta de șapte ani era asociată cu prima zi de școală, azi lucrurile
stau cu totul altfel.
Prima zi de școală începe la șase ani, pentru că s-au făcut câteva schimbări în ceea ce
privește învâtâmântul preșcolar și primar. Acum copilul stă trei ani la grădiniță și 5 ani pe
băncile școlii primare.
Astfel ritmul dezvoltării celor șapte ani de acasă, are de întâmpinat câteva probleme.
Făcând referire la prima zi de școală, din vremurile astea, asta nu înseamnă că anul luat de la
grădiniţă nu este în perioada aferentă lui, doar e puțin diferit; trecerea de la doamna educatoare
la doamna învățătoare și la un ritm diferit de desfășurare al activităților.
E foarte interesant cum sunt copiii din ziua de astăzi, parcă sunt făcuți ”din alt aluat“ prin
felul în care înteleg și fac lucrurile.
Lucrurile se petrec astfel pentru că accesibilitatea la informații și la tehnologie este la un
alt nivel față de acum câțiva ani.
Important este să nu ne bazăm pe tehnologie și să o lăsăm să îi facă dependenți de ea și
de tot ce înseamnă gadget-uri. Copiii trebuie să facă lucruri utile pentru ei, astfel încât să se
dezvolte cât mai armonios și mai frumos.
Familia trebuie să-i ofere alternative copilului încă din momentul în care face primii pași
pentru că lucrurile sunt diferite și trebuie să încercăm să nu ne lăsăm copleșiți de atâtea lucruri și
de timpul limitat pentru atenţia cuvenită.
Cei șapte ani de acasă, nu trebuie asociați cu primi șapte ani din viața unei persoane,
deoarece un om învață pe tot parcursul vieții sale, însă lucrurile importante se învață de mic, dar
și de pe băncile școlii.
Elevul din ziua de astazi e parcă altul, face lucruri care nu par tocmai potrivite pentru el
și pentru cei din jurul său; în special adulții le consideră exagerate, însă pentru el, par niște
lucruri normale,obișnuite, dar care au o bază, o sursă și sunt făcute cu scopul de a atrage atenția.
De aceea este foarte importantă comunicarea între copil și părinte.
Azi, această comunicare nu prea există din mai multe motive. Printre cele mai întâlnite
sunt: lipsa de timp a părinților care au un program de lucru mult prea încărcat din cauza
serviciului și nu mai au timp suficient pentru a-l petrece cu ei, distanța generată de plecarea
părinților peste hotare pentru a le oferi un trai mai bun, dar și tehnologia care creează dependență
de ambele părți și se uită de comunicare și afecțiune.
Toate acestea au creat adevărate probleme de comportament și comunicare între
generații.
Este foarte important să nu uităm că indiferent cât de mult îi oferim copilului din punct
de vedere material, nu trebuie să uităm să îi oferim afecțiune și să comunicăm cu el, pentru că
are nevoie permanent de ele. Trebuie să îl ascultăm și să încercăm să găsim împreună cu el
soluția cea mai bună, să-l apreciem pentru lucrurile bune pe care le face, să îi arătăm ce a greșit,
să ne convigem că a înţeles.
În concluzie, primi șapte ani de acasă sunt importanți pentru că sunt baza
comportamentului unei persoane, însă dacă aceștia sunt construiți ca la carte le va fi mai ușor
celor din jur să intervină în anumite situații critice ale persoanei în cauză.

646
 Rolul familiei în „Cei șapte ani de acasă”

Prof.: Emil CETEAN

Colegiul Economic „Dionisie Pop Marțian” Alba Iulia, Județul Alba
Se cunoaște faptul că educația primită în familie reprezintă un factor important în dezvoltarea
mental-emotională și caracterul copilului. Familia este nucleul în care copilul se formează ca viitorul
adult, cetățean, prieten sau părinte. Ea are un rol deosebite de important în viitorul copilului pentru că
ştim că „există evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii individului 1”.
Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va
raporta la societate. De regulă, părinții severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă sau iniţiativă
(exceptând cazul unui sistem nervos foarte puternic, când asistăm la formarea unui spirit anarhic în
familie şi societate); părinţii care obișnuiesc să își răsfețe copilul vor avea un tânăr care nu învaţă, nu
munceşte, dar pretinde mereu (unii ajung delicvenţi); părinţii care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor
forma un tânăr dezorientat, încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale 2.
Direcţia spre care va merge copilul se formează pentru prima dată în familie. Astfel, „când relaţiile
dintre părinţi au fost armonioase, idealul adolescentului include un model care le seamănă 3.”
„Educaţia copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor
noastre 4”. Părinţii trebuie să se străduiască mereu să reprezinte un model demn de urmat de către copii.
Fiind formatorii unei generaţii, aceștia trebuie să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi
de o educaţie aleasă. „În educaţia copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident,
căldura din familie educă mult mai bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinţilor
obţin exact efectul contrar 5”.
Comportamentele copiilor se învaţă prin observarea unor modele în familie sau societate: „într-o
grădiniţă o parte din preşcolari au asistat la un spectacol dat de un actor care tot timpul se comportă
violent, agresând o păpuşă mare din plastic. Observându-se copiii în zilele următoare s-a constatat că
aceştia se comportau mult mai agresiv cu jucăriile şi păpuşile lor, în comparaţie cu ceilalţi care nu
asistaseră la spectacolul respectiv. După opt luni, 40% din lotul experimental imitau acte agresive din
categoria celor văzute în spectacol. Rezultă rolul important jucat de exemplul celor din jur 6.” Toate
acestea îi pot marca profund pe copii, însă aceată situație poate fi ameliorată prin încrederea și siguranța
transmisă de către părinți copiilor. Dacă copilul vede atitudini nepotrivite la un om în care are multă
încredere (părinţi, fraţi, rudenii, etc.) atunci influenţa exercitată asupra lui va fi mult mai mare.”
Un copil care nu a primit o educaţie adecvată va avea de suferit pe parcursul vieții în cazul în care
nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile
sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii
familiale defectuoase. Un copil care nu a petrecut prea mult timp cu părinții lui și care a fost crescut de
niște părinți care nu au avut timp să vorbească regulat cu el, să îi asculte probleme, să îi ofere afecțiune și
să îl încurajeze la nevoie, se va adapta greu în societate și va înțelege cu dificultate extrovertirea unei
persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea.
Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. Un viitor
părinte trebuie să știe dacă e destul de responsabil încât să se ocupe de un copil, dacă este om matur,
echilibrat, împăcat cu sine și cu partenerul de viață, deoarece toate acestea pot duce la o educaţiei
familiale neadecvată, nesănătoasă. Dealtfel, în mare parte a cazurile de neadaptare socială, depresie,
dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.
Conform celor de mai sus, se poate afirma că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial
deoarece „Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. […] Aici se trezesc şi încep să se
dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să
1
Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 36
2
Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 36
3
Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 212
4
Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005, p. 62
5
Protoiereul Vladislav Sveşnikov în Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari
duhovnici, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 74
6
Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 208
647
creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se
descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul
un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş mărunt 7.”

7
Viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 9
648
 EDUCATIA SI FORMAREA PERSONALITATII COPILULUI

ENACHE ANDREEA GEORGIANA

Pedagogia este știința care studiază fenomenul educațional cu toate implicațiile sale asupra formării
personalității umane în vederea integrării sale în viața socială. Urmărind integrarea omului în societate,
educația se preocupă, în aceeași măsură, de formarea personalității care va permite fiecărui om să
asimileze în mod creator realizările sociale.
Prin caracterul său uman, educația este o acțiune care se desfășoară în mod conștient în
conformitate cu finalităţile stabilite în prealabil, are un sens intenţional care vizează un rezultat bine
conturat. În procesul acţiunii, subiectul (agentul) urmăreşte un scop anticipat sub forma unui proiect. În
terminologia designului educaţional, subiectul proiectează finalitatea acţiunii sub forma obiectivelor
educaţionale pentru ca, în funcţie de cele proiectate, să elaboreze strategia corespunzătoare realizării lor.
În funcţie de finalităţi, sunt selecţionate valorile care urmează a fi transmise şi sunt alese metodele şi
mijloacele cele mai potrivite pentru a realiza transmisia. Totul este subordonat scopului propus şi mai ales
rezultatului care urmează să fie obţinut. În cadrul educaţiei, oamenii planifică în plan mental ceea ce
ulterior vor desfăşura în mod concret, sunt animaţi de anumite intenţii, procedează în conformitate cu o
anumită comandă socială, se conduc după anumite principii şi norme, deci totul este organizat şi
programat, nimic nu se întâmplă haotic, totul este direcţionat. Formularea explicită a scopului este
deosebit de relevantă pentru demersul evaluativ. Asistăm astăzi la o deplasare a accentului de la „a învăţa
pentru a şti” la „a învăţa pentru a acţiona”, la o schimbare de viziune şi de stil didactic, la aplicarea unui
nou sistem de evaluare.
,,Viaţa şcolii stă sub semnul valorii şi valorizării” 1. După cum afirma autorul Constantin Cucoș, de
cum intrăm în grădiniţă, cineva ne verifică, ne povăţuieşte, ne mângâie pe creştet. Degetele ridicate,
bulinele ori steluţele roşii sunt însemne ale acestor preocupări. Nimic nu scapă acelei preocupări de a
conferi sau a atribui valori specifice actelor sau produselor noastre. ,,La tot pasul cineva emite pretenţii,
creează noi orizonturi, spune că e bine sau nu ceea ce ştim sau facem. Valorizarea este un semn că
lucrurile şi evenimentele nu ne sunt indiferente” 2. ,,Indiferenţa în actul educativ este un fel de crimă’' 3.
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că
indiferența familiei față de însușirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este
deasemenea o crimă. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei șapte ani de acasă.
Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil
și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului, așa precum spunea psihologul Oana Maria Udrea.
Părinții sunt modele pentru copil. Va fi ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre
exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. Deasemenea cea mai prețioasă recompensă pentru
copil nu este cea materială, ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o
faptă bună.
,,Copiii devin ceea ce le spunem noi că sunt”. Larry Fields.
Ultimii ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are familia asupra formării
personalității copiilor. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum descoperim că această
influență este mai mare decât ne-am imaginat.
Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită reacționezi cum nu te așteptai, sau de cele mai multe
ori reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinții. Modelul
părinților se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacționa așa cum a văzut la mama
sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii,

1
Constantin CUCOȘ, Teoria și metodologia evaluării, Iași, Edit. Polirom, 2008, p.15.
2
Constantin CUCOȘ, Teoria și metodologia evaluării, Iași, Edit. Polirom, 2008, p.15.
3
Idem, p. 15.
649
trebuie mai întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții.. Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către
proprii noștri copii.
Familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi, componente și reguli structurale. Cele mai
importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o ființă umană. Ceea ce cred
părinții despre viață și împlinirea ei va determina felul în care își vor crește copiii.
Modul în care ne creștem copiii, contribuie la formarea concepției acestora despre ei înșiși. Acest
aspect este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe
care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
Copiii sunt foarte drăgălași, plini de energie dar uneori obositori. Să te ocupi de educarea lor poate
fi o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente când te simți depășit de situație și nu găsești
soluții privind comportamentul inacceptabil al copilului.
În general părinții consideră educarea copilului lor ca fiind dificilă pentru simplu motiv că aceștia
nu ascultă de observațiile făcute de ei sau datorită faptului că copilul prezintă un comportament total
inadecvat. Astfel există cazuri când părinții ajung să își urască proprii copii datorită comportamentului lor
inacceptabil. Doar că efectul este că, părintele urăște propriul copil, iar copilul ajunge să se urască pe
sine. Dacă părintele nu se așteaptă la ,,nimic bun” de la copilul său, copilul își va crea aceeași impresie
negativă despre el și într-adevăr nu va ieși nimic bun. În plus, părintele va fi nervos, frustrat, neputincios,
dezamăgit, iar copilul va prezenta pe lângă toate acestea și probleme emoționale. Acest scenariu negativ
poate fi dizolvat acordând copiilor noștri atenția necesară, acordând atenție mai ales comportamentelor
pozitive și lăudându-i ori de câte ori observăm un comportament pozitiv, chiar și atunci când
comportamentul ni se pare a fi neimportant (ex. și-a pus haina în cuier, și-a așezat frumos păpucii etc).
,,Cheia este să surprinzi pe cineva făcând ceva bun și apoi să-l lauzi pentru aceasta- lăudarea progresului
îi împinge pe oameni spre performanțele dorite.” Ken Blanchard
E mai ușor pentru părinți să recurgă la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să stabilească
limite. Acest lucru se întâmplă datorită dezinformării și a lipsei răbdării. Stabilind limitele în relația cu
copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul negativ și nu îl respinge pe el. Regulile și
limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă adesea
regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli însă
împiedică dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi
explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca copilul să înțeleagă.
De o importanță deosebită este și faptul ca părintele să se gândească serios și la alte modalități cu
mult mai eficiente de a-și pedepsi copilul, în afara pedepsei fizice și anume izolarea copilului sau
confiscarea unui lucru care îi place acestuia. Părintele poate să fixeze la copil comportamentul dorit
oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un pupic sau chiar un semn stabilit de comun acord cu
copilul- a ridica degetul mare de la mână, ,,ceva bun” etc).
Îndrumarea pozitivă e mai plăcută și te ajută să îți atingi mai repede scopul decât cea negativă.
Lăudând și acordând atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l. Dacă
îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.
,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei; Sădește un
obicei și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.” Samuel Smiles

Bibliografie:
,,Mai întâi caracterul” –îndrumător pentru seminar;
,,Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii”, Bakker I, Janssen H, București,
1998.
,,Teoria și metodologia evaluării”, Cucoș C, Iași, 2008.

650
 EDUCAȚIA TIMPURIE ÎN CADRUL FAMILIEI

ENCIAN ADRIANA, ȘCOALA GIMNAZIALĂ „AVRAM IANCU”, BISTRITA

Omul parcurge în dezvoltarea sa biologică, psihică şi socială mai multe cicluri mari ale vieţii,
copilăria constituind prima etapă de dezvoltare. Perioada preșcolară este considerată una dintre cele mai
importante în psihogeneza copilului, datorită progreselor în toate planurile formării personalității sale și în
special în sfera sentimentelor. Ultimii douăzeci de ani au adunat numeroase dovezi în acest sens și au
determinat schimbări majore asupra modului în care este privită această perioadă și, mai ales, asupra
practicilor de îngrijire și educație a copilului mic.
Astfel, copiii crescuți într-un mediu stimulativ au o dezvoltare intelectuală accelerată în comparație
cu cei crescuți într-un mediu restrictiv. Încă de la naștere, copiii sunt persoane care au o dezvoltare
afectivă și o receptivitate specială față de stimuli, aspect care poate fi influențat de informațiile pe care
copilul le primește din mediu, precum și de calitatea procesării acestora. Această receptivitate trebuie
valorificată de cei implicați în îngrijirea copiilor, pentru a le oferi premisa unei dezvoltări optime.
Un mediu favorabil pentru dezvoltarea copilului va răspunde tuturor necesităților sale, principalele
acțiuni de îngrijire incuzând: asigurarea securității, a unui cămin, a îmbrăcămintei, hrănirii, prevenirea și
tratamentul bolilor, oferirea de afecțiune, comunicarea și stimularea, jocul și socializarea copilului.
Jean Piaget consideră dezvoltarea mintală a copilului ca fiind o succesiune de trei mari stadii:
Astfel, până la vârsta școlară se disting trei perioade ale copilăriei:
a) vâstra celei mai mici copilării, de la naștere până la 15-16 luni
b) perioada expansiunii subiective, de la un an până la trei ani
c) descoperirea realității subiective, de la 3 ani până la 6-7 ani
Nicio perioadă a dezvoltării psihice umane nu are caracteristici atât de numeroase, explozive,
neprevăzute ca perioada preșcolară. Această perioadă este denumită popular –cei 7 ani de acasă-
sintagmă care evocă rolul formativ deosebit de mare al familiei în dezvoltarea psihică ce are loc.
Cu toate acestea, vârsta preșcolară a fost multă vreme considerată o etapă neimportantă din punctul
de vedere al achizițiilor psihologice, un interval de timp în care copiii nu fac nimic altceva decât să se
joace. Cercetările din ultimele zeci de ani au demonstrat fără îndoială faptul că, de fapt, chiar acest joc are
o importanță crucială. Într-un fel, jocul copilului echivalează cu munca adultului. Prin joc, copiii își
dezvoltă abilitățile cognitive și învață noi modalități de interacțiune socială.
Până în ultimele decenii ale secolului XX, conceptul de educație timpurie se referea la educația de
dinainte de școlarizarea copiilor, efectuată în cadrul instituțiilor specializate de tipul grădinițelor, între 3 și
6-7 ani și cunoscută sub denumirea de educație preșcolară.
Mulţi cercetători şi psihologi şi-au pus întrebarea de la ce vîrstă trebuie începută educaţia copilului.
În această privinţă părerile au fost împărţite, unii considerând că educaţia unui copilul trebuie începută
imediat de la naştere, iar alţii susţinând că ea trebuie inițiată după vârsta de trei ani. Tot mai mulţi
psihologi însă susţin că educaţia trebuie începută încă din perioada sarcinii. Această teorie se explică
datorită strânsei legături dintre făt şi mamă în această perioadă.
În cadrul conferinței mondiale de la Jomtien (Tailanda), din 1990, desfășurată sub tema Educația
pentru toți, a fost lansat conceptul de lifelong learning ( educație pe tot parcursul vieții) și, odată cu el,
ideea că educația începe de la naștere.
Educația timpurie vizează intervalul de timp cuprins între momentul nașterii unui copil și întrarea
lui în clasa pregătitoare, când devine școlar. Ea reprezintă totalitatea experiențelor individual realizate și
social existente sau organizate, de care beneficiază copilul în primii ani de viață, cu rol de a proteja, crește
și dezvolta ființa umană prin înzestrarea cu capacități și achiziții fizice, psihice, culturale specifice care să
îi ofere identitate și demnitate proprie. Acest tip de esucație asigură fundamentele dezvoltării fizice și
psihice sănătoase, ale dezvoltării sociale, spirituale și culturale complexe. Ceea ce învață copiii în primii
ani reprezintă mai mult de jumătate din ceea ce vor învăța pe tot parcursul vieții.
Rezultatele unor cercetări recente au demostrat că dezvoltarea copilului este influențată în proporție
de peste 70% de către familie. Responsabilitatea creșterii copilului revine cu prioritate părinților, care
oferă copilului îngrijirile de bază, siguranță, căldură emoțională și înțelegere. În familie sunt dezvoltate
primele deprinderi de viață sănătoasă ale copilului (deprinderi igienice, de alimentație sănătoasă), acestea
constituind suportul dezvoltării ulterioare și își pun amprenta asupra întregii personalități.
651
 Tot în familie, copilul își însușește limbajul, iar volumul, calitatea și corectitudinea exprimării
depind de modelele oferite de părinți, de felul în care aceștia interacționează și vorbesc cu copiii.
Familia este resortul conduitei morale a copiilor, care le dezvoltă cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politețea, cinstea, ordinea, răbdarea etc. În acest sens, cel mai mult ajută
modelul parental, părinții oferind copiilor exemple de comportament în diferite contexte. Astfel, cei mici
vor învăța să aprecieze ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept în diferite comportamente. Aceste
noțiuni îi ajută pe copii să își evalueze atât propriul comportament, dar și al celor din jur. De asemenea,
familia reprezintă mediul în care copilul învață și exersează comportamentele sociale, să se descopere pe
sine și pe cei din jur, să se familiarizeze cu sistemul valorilor sociale și culturale.
Acasă, în primii ani de viață, copilul dobândește noțiuni despre sine, se poate repera ca identitate, ca
aparținând unui grup cultural și social, își cunoaște competențele și abilitățile, deprinde reguli și începe să
își asume responsabilități. Întreaga dezvoltare a copilului este condiționată de calitatea relațiilor pe care le
stabilește cu mediul social în care trăiește, fiecare persoană din viața copilului (părinți, frați, bunici),
influențează modul său de dezvoltare.
Copilul nu este un adult în miniatură, ci un viitor adult, deosebit de receptiv la influențele pozitive
sau negative care se exercită asupra lui. De aceea, copilul trebuie socializat și modelat, iar personalitatea
se construiește, în mare măsură, în interiorul familiei care reprezintă primul său univers afectiv, social și
cultural. Trăsăturile și coordonatele personalității se construiesc în relație cu mediul social, cu situațiile pe
care trebuie să le trăiască în familie, atitudinile părinților având o influență decisivă asupra personalității
copilului.

BIBLIOGRAFIE
1. Debesse, Maurice, Psihologia copilului (de la naștere la adolescență), Editura Didactică și
Pedagogică. București, 1970;
2. Educația timpurie și specificul dezvoltării copilului preșcolar (Modul general pentru personalul
grădiniței), în cadrul Proiectului pentru Reformarea Educației Timpurii, București, 2008;
3. Kant, Immanuel, Tratat de pedagogie. Religia în limitele rațiunii,Editura Agora, Iași, 1992;
4. Mitrofan, Nicolae, Familia de la A la Z , Editura Științifică, 1991;
5. http://gina701.blogspot.ro/2011/10/educatia-timpurie-o-sansa-pentru.html

652
 CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ!

Prof. înv.primar :Albert Mihaela

Şcoala Gimnazială Scoarţa
Localitatea : Scoarţa ; Jud : Gorj
Necesitatea educării tinerei generaţii pentru a face faţă exigenţelor societăţii, ne obligă să urmărim
în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui
comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.
Dar ce înseamnă comportament adecvat?
Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii?
Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea
sufletului omenesc.
Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile
etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate
de o convingere interioară.
Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi
recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută?
Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ?
Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte
asupra fondului moral al relaţiilor umane.
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai
goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată.
Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce
copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură,
este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.
În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă
cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.
Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au
rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani
de-acasă”.
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi
vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu
bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii,
fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe
pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la
şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce
oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor
de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni
adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.
Nu este corect să dăm vina pe alţii.
Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi
suntem părinţi.
Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am
numărat odată printre aceştia.
653
 Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a
tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.
Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

654
 Cei șapte ani de acasă!

Prof. BARBACIORU CARMEN

GRADINITA NR.185, SECTOR 5,BUCURESTI

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Cei 7 ani de acasa
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Mediul
educaţional nu poate ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Educatia primita in familie
Printre principalele aspecte care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate aspectele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului , precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le
predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca
în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul
rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

655
 Cei 7 ani de acasa

DIRTU VIOLETA
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil binecrescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”
pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi,
dornici să înveţe, să descopere lumea.

656
 IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASA

PROFESOR BLAJIU CĂLIN

COLEGIUL ,,NICOLAE TITULESCU” BRAȘOV
De cate ori nu am auzit pe strada, cate o bunica ce isi dojenea nepotul: "Nu este frumos ce ai facut,
asa te-am educat?: Ridica te rog imediat hartia de pe jos si arunc-o la cosul de gunoi, unde ii este locul
sau, in mijloacele de transport in comun, cate un batran incrancenat care mustra un adolescent: "Nu ma
vezi ca sunt in varsta, sa nu imi cedezi locul?! Nu asa ar fi frumos? se vede ca nu ai cei 7 ani de acasa!"
Dupa cum a afirmat si Benjamin Franklin (una dintre cele mai cunoscute personalități din istoria
Statelor Unite, unul din Founding Fathers, diplomat, om de știință, inventator, filozof, profesor și om
politic): „De bun simț toată lumea are nevoie. Puțini îl au și totuși fiecare crede că îl are.”
Intr-adevar, putini il au, mai ales in societatea actuala, in care bunul simt si respectul si-au cam
pierdut din valoare.
Pornind de la clasicul exemplu al lui Ionel Popescu, vestitul personaj al lui Caragiale, din schita
"Vizita", ne dam seama ca lucrurile nu s-au schimbat cu mult nici in vremurile in care traim si ca regasim
foarte multe elemente prezentate cu mult umor chiar si acum, peste tot in jurul nostru. Lipsa lui de
educaţie ne era prezentata prin intermediul evenimentelor care se petreceau pe parcursul vizitei la
Doamna Popescu (copilul îl tutuia pe musafir, mănânca dulceaţă direct din borcan, batea toba, ataca cu
sabia, varsa cafeaua pe musafir, jucându-se cu mingea în casă şi în final punandu-i musafirului dulceaţă
direct în pantofi). Copilul acela nu era doar un neastâmpărat, ci era lipsit de educaţie şi respect,de bun
simt, de cei 7 ani de acasa, nefăcând diferenta dintre ceea ce era permis sau interzis copiilor.
Vinovati, in cea mai mare masura, de atitudinea greşită a copiilor, sunt parintii care nu se impun,
care nu reusesc sa stabileascasi sa inpuna o limita şi nu sunt responsabili în faţa copilului. O astfel de
educaţie defectuoasă poate deforma personalitatea copiilor, care cred ca asa este corect si bine sa
procedeze.
Din aceasta lipsa de educatie, facuta de timpuriu, copiii raman cu adevarate carente, care pana la
varsta maturitatii ajung sa le influenteze personalitatea si implicit si comportamentul.
Cei 7 ani de acasa vizeaza mai multe directii: respectul fata de aproape si de ce nu si de sine, in
primul rand. Apoi, respectul pentru natura si pentru tot ceea ce ne inconjoara. In plus, cei 7 ani de acasa
reprezinta o trasatura definitorie pentru fiecare dintre noi, mai ales in relatiile cu familia, de unde incepe
totul, apoi cu apropiatii, colegii (de la scoala, apoi cei din mediul profesional), cu societatea in care traim.
In afara de parinti si bunici, care poarta pe umeri o responsabilitate majora in acest sens (prin transmiterea
importantei unor cuvinte simple, dar atat de necesare precum formele de salut: "Buna ziua", "Sarutmana",
apelativul "dumneavoastra" sau cuvinte ca "te rog", "multumesc", "poftim", in locul cuvintelor
poruncitoare: "da-mi", "fa-mi", "adu-mi", "ce?",) o norma elementara si de bun simt, scoala ar trebui sa
fie factorul secundar care ar trebui sa contribuie la sprijinirea copiilor si elevilor, prin consolidarea
valorilor de baza, fundamentale, deja dobandite de la parinti.
Mediul familial si mediul scolar au un aport important in educarea si pregatirea copilului pentru
viata de adult.
In lumea invadata de tehnologie, lume in care tindem sa ne izolam in mediul virtual, desprins cu
totul de realitate, nu mai relationam direct, ci doar pe retelele de socializare. De aici pornesc o serie de
disfunctionalitati de adaptare la mediul social, de aici si deprecierea calitatii unei educatii solide. Bunele
maniere s-au cam pierdut si in fiecare zi acest lucru este demonstrat din nou si din nou, peste tot in jurul
nostru. Uneori asistam neputinciosi sau indiferenti la anumite scene sau intamplari care dovedesc faptul
ca cei 7 ani de acasa nu prea mai exista, cel putin nu in formula in care ar trebui sa existe.
Totul ni se cuvine, doar noi avem dreptate si uitam pur si simplu de niste elemente absolut
elementare. Ne-am obisnuit pur si simplu sa acceptam ca fiind un lucru normal un ciorchine de varstnici,
agatati de o bara, intr-un mijloc de transport in comun foarte aglomerat, in timp ce pe scaune, relaxati si
tolaniti, zac cativa adolescenti inerti. Am devenit pasivi. Este normal ca un copil sa arunce pe jos
ambalaje sau hartii: "Lasa-l, ca oricum el e prea micut ca sa stie" Ne-am obisnuit ca atunci cand vedem un
batran ca are dificultati si nu poate urca in autobuz, sa nu ii intidem o mana de ajutor. Intr-un fel, suntem
parte din acest intreg indiferent. Toleram. Si suntem tolerati la randul nostru.

657
 Daca studiem si definitia din DEX, observam ca: BUN-SÍMȚ s. n. sg. Normă logică de apreciere,
comună marii majorități a oamenilor, iar sinonimul este decenta.
Norma este definita ca fiind o regulă, dispoziție etc. obligatorie, fixată prin lege sau prin uz; ordine
recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă. ◊ Normă morală (sau etică) = regulă privitoare la modul
de comportare a omului în societate, la obligațiile sale față de ceilalți oameni și față de societate.
Aceste norme si reguli ar trebui sa fie mai bine sedimentate, fixate in constiinta celor mici, din
copilarie si apoi, la scoala.
Ar trebui sa fim cu totii învăţati de mici să fim politicosi. Sa nu răspundem urât, sa îi respectam pe
cei mai în vârstă, sa nu spunem lucruri nepotrivite sau vulgare, mai ales in public. Ar trebui sa fim
învăţati de mici să respectam casa şi lucrurile, intai ale noastre si apoi ale celui de langa noi, să avem grijă
să nu-i rănim pe alţii prin cuvinte sau printr-un comportament nepotrivit. Astfel am putea reusi să trăim
cu toţii în armonie si intr-un mediu placut, sa ne dezvoltam frumos, individual si reciproc, , să ne
înţelegem unii cu alţii. Iar una din modalitatile prin care am putea realiza acest lucru poate fi si cu ajutorul
politeţii şi a bunului simţ.

658
 IMPORTANȚA CELOR
„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

Educatoare:Ene Gheorghita
Gradinita:Tetcoiu-Matasaru

Când vorbim despre ,,cei 7 ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are ,,cei 7 ani de acasă ”ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc ,,cei 7 ani de
acasă”. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Dacă în trecut se punea mare preţ pe politeţe, acum părinţii sunt sfătuiţi să-şi înveţe copiii să-şi
asume responsabilităţi. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte
dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele
modele pe care copiii le urmează. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul
acestora trebuie să coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze
diverse atitudini în funcţie de conjunctură
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la
grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate
între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
De la 3 la 5 ani este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o
vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de
durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în
direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la
cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună ,,mulţumesc”, tatăl nu va
659
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem
împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune,
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care
îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de
viaţa duhovnicească .Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică,
vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”
pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi,
dornici să înveţe, să descopere lumea.

660
 Cei 7 ani de acasa

Profesor înv.preş.Ene Carmen-Florica

Grădiniţa Veseliei Năvodari
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:

Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care

piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să

susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.

Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici
pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil
„bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice
vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu

ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi
cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm
simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul

comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.

Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.

Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că
recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi
demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,

defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa –
661
în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe
cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

662
 ROLUL FAMILIEI
ÎN EDUCAȚIA ȘI CREȘTEREA COPILULUI PÂNĂ LA ȘAPTE ANI

Prof. Loredana Engelmann

Şcoala Gimnazială Comuna Bucovăţ, Jud. Timiș
Alături de şcoală, familia reprezintă unul dintre principalii factori ai educației. Ponderea pe care
familia o are în procesul de educație, în mod special pentru vârstele mici, nu poate fi uşor egalată de
acţiunea celorlalți factori.
Familia este considerată prima şcoală a copilului și are o contribuție majoră în educația acestuia.
Influența familiei asupra copiilor este foarte mare. Majoritatea cunoştințelor, deprinderilor igienice și
obișnuințelor de comportare morală dobândite de către copil se datorează educației din familie. De cele
mai multe ori, „urmele acestei educații rămân pentru întreaga viață”. Influențele educative ale familiei se
fixează și se mențin pentru o perioadă îndelungată.
Familia este un cadru social de care omul are nevoie ca să trăiască. Ea este un mediu oportun pentru
naşterea, creşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea ființei umane. Mediul familial îi oferă copilului afecțiune,
siguranță, linişte, atribute necesare pentru o atmosferă propice unei dezvoltări normale şi echilibrate.
De asemenea, familia reprezintă şi un mediu educativ complex, având posibilitatea de a influența
omnilateral copilul. Ea este preocupată de educația copilului, sub toate aspectele, contribuind atât la
dezvoltarea fizică, cât şi la dezvoltarea intelectuală a copilului.
Până la intrarea copilului în şcoală, în familie se formează o mulțime de deprinderi de comportare
morală, precum: politețea, cinstea, decența, demnitatea, dreptatea, respectul, ajutorul, iubirea, sentimentul
sacrificiului. Familia le transmite copiilor noțiuni de bază în vedera aprecierii corecte a comportării
personale și a celor apropiați: ce e frumos sau ce e urât, ce e bine sau ce e rău în comportament.
Tot în primii ani de viață, familia îi formează copilului primele deprinderi de muncă. Potrivit
puterilor lui, copilul este antrenat în efectuarea unor munci pentru familie.
În familie copilul învață să-și subordoneze interesele personale intereselor grupului familial.
Familia are o mare influență şi în educația estetică a copiilor. Ea îi pune în contact atât cu frumosul
din natură, cât și cu frumosul din viața socială. Fiind îndrumat să aprecieze tot ceea ce este frumos, acesta
începe să-și însușească frumosul și să îl practice.
Cu alte cuvinte, se poate spune că familia are o contribuție majoră în toate domeniile educației
copiilor. Comportamentul părinților trebuie să fie un exemplu pozitiv pentru copii, deoarece el
influențează atât comportarea, cât și convingerile copilului.
Concluzionând, putem afirma că părinții au a influență mare asupra copiilor în primii șapte ani de
viață, când le transmit acestora valorile pe care urmează să le respecte în momentul în care se integrează
în societate.

BIBLIOGRAFIE:
1
Alexandru, Julieta, Antohe, Georgeta, ș.a., Dicționar de pedagogie, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1979
2
Popescu-Neveanu, Paul, Zlate, Mielu, ș.a., Psihologie - Manual pentru clasa a X-a - Școli
normale, E.D.P., Bucureşti, 1994
3
Ciofu, Carmen, Interacțiunea părinți-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
4
Tîrcovnicu ,Victor, Popeangă, Vasile, Pedagogie școlară – Manual pentru licee pedagogice,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975
5
www.jurnalspiritual.eu

663
 CEI SAPTE ANI DE ACASA

Educatoare : Epure Amalia

G.P.N. ROSIA MONTANA
Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec
din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei
şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are
loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de
vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste
activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să
cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se
asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de
informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în
familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă,
poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se
că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar ,
trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce
materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei
informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care
copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Părinţii ar
trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care
educatoarea le-a afişat pe panoul de la intrarea în grupă.
Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de
învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt
direcţiile în care, pe viitor, ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Este important ca discuţiile să
fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl
determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că
ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu
i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi
exprime emoţiile fără teamă . În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri
puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai
comunice, considerând că ceea ce spune nu este important. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să
vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca
la întrebarea: „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie: „Bine!”, după care să refuze să
mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii
pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se
copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel
copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante
sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă.
Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor
activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la
grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum
şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au
nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să le dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se
joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor
comportament modele de urmat.
Interactiunea sociala din aceasta perioada de viata este esentiala pentru dezvoltarea din punct de vedere
biologic,psihic si social.Contactele umane si afectiunea au rol deosebit in invatarea comportamentului
uman.Familia este principalul agent al socializarii.Ea este intermediarul intre societatea globala si
copil,locul in care se modeleaza principalele componenete ale personalitatii. Desi familiile realizeaza
664
functii socializatoare comune,in realitate exista numeroase diferente intre modul in care fiecare familie isi
socializeaza copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (traditionala sau moderna),de
categoriile socio-profesionale ale parintilor,de rezidenta.Calitatea educatiei primite in familie,acei”sapte
ani de-acasa”, depinde indeosebi de nivelul educatiei parintilor si a membrilor familiei,care vin in contact
cu copilul,in special sub aspect moral,comportamental.In familie invatam sa fim umani. Acasa inseamna
locul unde cresti,te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om.Educatia ,bunele maniere , regulile morale
sunt cheia catre adaptarea copilului in societate.Cand spunem ca un copil are “cei sapte ani de-acasa”,ne
gandim la un copil bine crescut care stie sa salute,sa spuna:“te rog !” si “ multumeasc!”,care stie sa
respecte si se comporta civilizat cu cei din jur.

Bibloigrafie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3.P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

665
 Cei 7 ani de acasă

Prof. învăţământ primar,

Şc. Gimn. Nr 25 Braşov
Eremia Mariana
"Cei 7 ani de acasă" este expresia care se referă la frageda copilărie a fiecărei persoane. Este
perioada în care copilul depinde foarte mult de adulţii din anturajul său, din familia sa, care îl educă şi îşi
pun amprenta asupra personalităţii şi comportamentului său de mai târziu.
Este foarte adevărat că astăzi aceasta este doar o expresie care nu mai are acelaşi conţinut ca în
urmă cu mai mulţi ani deoarece copiii sunt integraţi de timpuriu în diverse forme de educaţie. Cu toate
acestea normele de conduită se învaţă din familie. Când vedem un copil că se trânteşte pe jos în magazin
şi ţipă deoarece mama nu îi cumpără ceea ce îşi doreşte, un copil care smulge jucăria din mâna altuia,
unul care răspunde obraznic, care nu salută, care aleargă prin restaurantul unde ar trebui să servească
masa împreună cu părinţii sau care ronţăie pufuleţi în sala de teatru spunem că nu are cei 7 ani de acasă.
După părerea mea familia este cea care trebuie să înceapă a-l învăţa pe copil buna purtare, respectul,
punctualitatea, consecvenţa, conştiinciozitatea. Lipsa educaţiei timpurii va avea efecte negative asupra
devenirii ulterioare a copilului, deoarece şcoala nu poate decât să continue acest demers început în familie
din cauza timpului limitat, împărţit între educaţie şi instrucţie.
Un copil care foloseşte un limbaj trivial, nu cedează scaunul în autobuz unei persoane în vârstă sau
aruncă hârtia pe stradă este apostrofat şi întrebat: "Aşa te învaţă la şcoală?". Dar uităm că cele mai
elementare reguli de comportare civilizată se deprind în familie.
Părinţii sunt mereu în preajma copilului pentru a-l proteja şi pentru a-i îndruma primii paşi în viaţă.
Educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de factori ca: specificul de dezvoltare a copilului, valorile
pe care le promovează familia, timpul de calitate pe care părinţii îl petrec cu propriii copii şi, nu în ultimul
rând, de relaţia afectivă dintre copil şi părinţi. La această vârstă copiii învaţă prin imitaţie. Degeaba îi ceri
copilului să folosească expresii ca "te rog" şi "mulţumesc" dacă el nu le aude niciodată în familia lui.
Degeaba îi spui să nu ţipe şi să folosească doar cuvinte frumoase dacă acasă el aude frecvent certuri.
Cu părere de rău afirm că în ultimul timp vedem tot mai des copii şi chiar şi adolescenţi care nu mai
ţin cont de sfaturi şi poveţe, fac ce vor cu adulţii şi nu respectă nicio autoritate, doar e democraţie. Din
discuţiile cu mulţi adulţi am tras concluzia că ei s-au transformat din părinţii care trebuie să îi explice clar
copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se
va întâmpla dacă nu le respectă, în partenerii sau prietenii copiilor lor şi negociază îndeplinirea sau nu a
regulilor. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea şi
amânarea dorinţelor.
Întotdeauna părinţii şi-au dorit o viaţă mai bună pentru copiii lor, le asigură tot confortul şi îi apără
de toate lucrurile pe care le consideră rele. Astăzi însă le oferă supraprotecţie, lipsindu-i de
responsabilităţi, lăsându-i să facă ce vor, folosind adesea expresia "e încă mic, are tot timpul din lume
să ...".
Este foarte important ca, pe măsură ce cresc, părinţii să le ofere şansa de a face lucruri pe măsura
puterilor lor şi să nu intervină din dorinţa de a-i proteja, ci să-i lase să găsească soluţii, altfel aceştia se vor
obişnui să fie mereu cineva acolo care să facă lucrurile pentru ei sau care să le satisfacă nevoile. Este
important să nu le permită să abandoneze activitatea pentru că astfel vor face şi la şcoală şi apoi în viaţă
atunci când vor da de greu.
Pentru a avea un copil "binecrescut", cu cei 7 ani de acasă, părinţii trebuie să redevină părinţi şi să
îi înveţe pe copii:
 Salutul care este prima normă de conduită cu care trebuie să începem în familie. La
început copilul doar flutură mâna. Apoi, după ce învaţă să vorbească va spune „bună ziua”.
 Manierele la masă: folosirea corectă a tacâmurilor, păstrarea liniştii la masă, respectul
comesenilor, să mulţumească celui care serveşte masa, mestecatul cu gura închisă.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi prin exersare, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce este permis în societate. Copiii trebuie să ştie cum să se comporte în diferite situaţii şi
locaţii: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”,

666
„mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi, nu facem zgomot în autobuz sau în scara
bloului, suntem toleranţi şi nu râdem de cei mai puţin norocoşi decât noi sau de cei ce greşesc.
 Prin joc se pot învăţa fair-play-ul, acceptarea înfrângerii, respectarea regulilor jocului
demonstrează respectul faţă de ceilalţi participanţi.
 Comunicarea copilul învaţă să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia,
îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Recunoaşterea greşelilor. Copilul învaţă de la părinţi cuvinte ca: „Îmi pare rău” ,„te rog”,
expresii magice. Pentru a le folosi, un copil are nevoie să le audă şi din partea adulţilor din jurul lui.
Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de
slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
 Autocontrolul. Nu spunem întotdeauna ce ne trece prin cap, nu facem lucruri care nu sunt
potrivite momentului: la şcoală , de exemplu, trebuie să înveţe să aştepte pauza pentru a merge la toaletă
sau pentru a arunca hârtia la coş, nu trebuie să povestească decât în pauză ceva ce nu are legătură cu cele
discutate sau prezentate, nu mănâncă în timpul lecţiei etc.
 Deprinderi de autoservire. Copilul îşi formează abilităţi care să-i ofere posibilitatea
autoservirii la grădiniţă şi la şcoală: să mănânce singur, să se dezbrace şi să se îmbrace pentru a se
schimba în echipament sportiv, să lege şireturi la pantofi, aşezarea jucăriilor după folosire, aşezarea
cărţilor şi caietelor.
Toate aceste eforturi sunt necesare pentru că un copil care are cei 7 ani de acasă se va descurca mai
bine în relaţiile cu ceilalţi, se va simţi acceptat de ceilalţi şi nu va face eforturi mari pentru a se adapta.
Dacă respectă pe ceilalţi va fi respectat.

667
 Cei 7 ani de acasă

ȘCOALA GIMNAZIALĂ S.S.ESENIN GHINDĂREȘTI

PROF.ÎNV.PRIMAR ,EREMIA PARASCHIVA
"Copilaria este o lume de miracole si de uimire a creatiei scaldate in lumina, iesind din
întuneric, nespus de noua si proaspata si uluitoare."- Eugene Ionesco
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. Cei 7 ani de
acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin comportament, prin
limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de bine au fost
explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii, iar tatăl este
prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite
Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,

668
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.
Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-I permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce
a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne
implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului.

669
 Cei şapte ani de acasă

Profesor Falca-Celescu Anca,

Liceul Tehnologic “Gheorghe Duca” –
Scoala Gimnaziala “Marin Sorescu”, Constanta
Atunci când vorbim despre cei şapte ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copiii o primesc de
la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului pâna la vârsta şcolară. Când spunem că un copil
are cei şapte ani de acasă, ne imaginăm un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc”,
„te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Trebuie să ştim că educaţia, bunele
maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc
cei şapte ani de acasă. Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia
afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi
pe care le transmite copilului.
Sunt părinţi care muncesc de dimineaţă până seara pentru copiii lor, dar sunt total străini faţă de
nevoile reale ale acestora. Din dorinţa de a le asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, părinţii îi condamnă la
o viaţă înconjurată de lucruri scumpe şi strălucitoare, dar fără adevărate valori.
A avea cei sapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în
orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei şapte
ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei şapte ani de acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
De noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani
ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un
standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot
acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui
părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Pentru pentru mine, cei şapte ani de acasă inseamna:
1. Să-şi poată evalua obiectiv poziţia ȋn raport cu o situaţie. (Trebuie să ştie ce-i place, ce-i
trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea să facă, etc.)
2. Să ştie să ȋşi susţină părerile şi să-şi apere interesele fără a deranja pe cei din jur.
3. Să fie atent şi implicat ȋn ceea ce se ȋntâmplă ȋn jur, ca să poată evita situaţiile cu
potenţial periculos şi, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva.
4. Să ştie să piardă (şi automat, sa-si focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar şi să
câştige cu eleganţă (fără a-l umili pe cel care a pierdut)
Lucrurile astea se ȋnvaţă mai mult prin copierea părinţilor şi a altor educatori, mai degrabă decât din
predici şi poveşti. Aşa că e de maximă importanţă ca parinţii să fie un exemplu pentru cei mici.
Şi e important, de asemenea ca independenţa copiilor să fie stimulată, pentru ca daca in mica
copilarie e mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va
ȋncerca totul, ca să-şi afirme independenţa, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenţă. Pe când, dacă e
obişnuit de mic să ȋnfrunte nişte situaţii şi să facă nişte alegeri (evident, pe măsura lui, şi controlate de
adult) ȋi va fi mult mai uşor să ia hotărâri ȋn ceea ce-l priveşte).
Tot la capitolul părinti, felul ȋn care i se vorbeşte şi felul ȋn care este ascultat, ȋl va ȋnvăţa cum să
facă şi el, la rândul lui, asta, de o manieră pe cât posibil politicoasă.

670
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

Prof. Bogdana Mihaela FĂNUŢĂ

C.S.E.I.”ELENA DOAMNA” FOCŞANI
Pedagogia este ştiinţa care studiază fenomenul educaţional cu toate implicaţiile sale asupra formării
personalităţii umane în vederea integrării sale în viaţa socială. Urmărind integrarea omului în societate,
educaţia se preocupă, în aceeaşi măsură, de formarea personalităţii care va permite fiecărui om să
asimileze în mod creator realizările sociale.
Viaţa şcolii stă sub semnul valorii şi valorizării” 1. După cum afirma autorul Constantin Cucoş, de
cum intrăm în grădiniţă, cineva ne verifică, ne povăţuieşte, ne mângâie pe creştet. Degetele ridicate,
bulinele ori steluţele roşii sunt însemne ale acestor preocupări. Nimic nu scapă acelei preocupări de a
conferi sau a atribui valori specifice actelor sau produselor noastre. ,,La tot pasul cineva emite pretenţii,
creează noi orizonturi, spune că e bine sau nu ceea ce ştim sau facem. Valorizarea este un semn că
lucrurile şi evenimentele nu ne sunt indiferente” 2. ,,Indiferenţa în actul educativ este un fel de crimă’' 3.
Atât educaţia cât şi familia trebuie să urmărească acelaşi scop: formarea personalităţii copiilor în
vederea integrării sale în viaţa socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învăţarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că
indiferenţa familiei faţă de însuşirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este
deasemenea o crimă. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei şapte ani de acasă.
Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil
şi părinţi, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Părinţii sunt modele pentru copil. Va fi ineficient să atragem atenţia copilului să nu mai ţipe spre
exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. De asemenea cea mai preţioasă recompensă pentru
copil nu este cea materială, ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o
faptă bună.
Ultimii ani au adus cu ei o percepţie nouă în privinţa influenţei pe care o are familia asupra formării
personalităţii copiilor. Deşi s-a ştiut întotdeauna că familia ne influenţează, acum descoperim că această
influenţă este mai mare decât ne-am imaginat.
Familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi, componente şi reguli structurale. Cele mai
importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o fiinţă umană. Ceea ce cred
părinţii despre viaţă şi împlinirea ei va determina felul în care îşi vor creşte copiii.
Modul în care ne creştem copiii, contribuie la formarea concepţiei acestora despre ei înşişi. Acest
aspect este de o importanţă enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepţia pe
care o au aceştia despre ei înşişi. Toate opţiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
Copiii sunt foarte drăgălaş, plini de energie dar uneori obositori. Să te ocupi de educarea lor poate fi
o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente când te simţi depăşit de situaţie şi nu găseşti
soluţii privind comportamentul inacceptabil al copilului.
Îndrumarea pozitivă e mai plăcută şi te ajută să îţi atingi mai repede scopul decât cea negativă.
Lăudând şi acordând atenţie copilului avem mai mult succes decât certându-l şi pedepsindu-l. Dacă
îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.
,,Sădeşte un gând şi vei culege o acţiune; Sădeşte o acţiune şi vei culege un obicei; Sădeşte un
obicei şi vei culege un caracter; Sădeşte un caracter şi vei culege un destin.” Samuel Smile

1
Constantin CUCOŞ, Teoria şi metodologia evaluării, Iaşi, Edit. Polirom, 2008, p.15.
2
Constantin CUCOŞ, Teoria şi metodologia evaluării, Iaşi, Edit. Polirom, 2008, p.15.
3
Idem, p. 15.
671
 Bibliografie:
,,Mai întâi caracterul” –îndrumător pentru seminar;
,,Procedee de îmbunătăşire a comunicării între părinşi şi copii”, Bakker I, Janssen H, Bucureşti,
1998.
,,Teoria şi metodologia evaluării”, Cucoş C, Iaşi, 2008.

672
 Cei şapte ani de acasă !

Profesor învăţământ preşcolar: Farcaş Maria

Gradiniţa Nr. 20, Sibiu, Judeţul Sibiu
Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi a comportamentului, înainte de a lua contactul cu şcoala.
Din punctul meu de vedere, “cei şapte ani de acasă” sunt extrem de importanţi pentru viitorul adult.
Părintele îşi pune amprenta asupra comportamentului şi modului de gândire al copilului, iar acesta simte o
oarecare siguranţă în ceea ce priveşte contactul cu mediul social.
Astfel educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur şi va fi mult mai sigur pe el şi pe
deciziile sale.
Unul din factorii importanţi în ceea ce priveşte comportamentul corespunzător al copilului, îl
constituie relaţia afectivă cu părinţii. Când părintele îşi apreciază copilul, el percepe în mod pozitiv
regulile transmise de aceştia. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe încredere
şi iubire, face ca regulile să nu se transforme într-o disciplină de fier.
Un alt factor important al educaţiei este acela de adaptare la nivelul de vârstă al copilului, deoarece
el percepe lumea diferit la fiecare vârstă, iar părintele trebuie să conştientizeze că, copilul nu face
diferenţa dintre bine şi rău.
Consider că unul dintre testele de foc prin care trec părinţii este acela când ies în societate cu copiii
şi se confruntă cu diverse situaţii care le pun la îndoială metoda de educare în familie. Vin din urmă noile
generaţii de copii care primesc acasă o educaţie modern, o educaţie în care copilulul are ceva de scpus, iar
regulile sunt date la o parte în favoarea acestuia. Nu puţin părinţi sunt mustraţi de cunoştinţe pentru felul
cum reacţionează copiii lor în contact cu alte persoane. În ziua de azi “nu este voie” şi cuvântul “NU” ies
din vocabularul părinţilor tot mai des, copilul fiind lăsat liber să descopere lumea fără a i se impune o
regulă strictă. În momentul în care copiii sunt scoşi în lume, discuţia avută cu părinţii înainte de plecare
trebuie să aiba reguli bine stabilite de aceştia şi să găsească modalitatea de a se face înteleşi pe limbajul
lor atunci când li se interzice ceva.
Din punctul meu de vedere un copil fericit este un copil educat. Însă cheia se află în mâinile
părinţilor care trebuie să înveţi cum să le „dozeze” educaţia.

673
 CEI SAPTE ANI DE ACASA

FATU VIORICA MIHAELA

Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi
este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii
lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la
serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă,
pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între
demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi
părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o
cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai
este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a
grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar , trebuie să se informeze, la
începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce
priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o
zi la grădiniţă.
Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la
grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic
lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le-a afişat pe panoul de la intrarea în
grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce
are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care
sunt direcţiile în care, pe viitor, ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Este important ca
discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face
decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă
pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a
plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă
. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice,
dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune
nu este important. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează,
fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea: „Ce ai făcut azi la
grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie:„Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În
astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi
despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui
matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce
simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile
complementare celor
de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă.
Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea
unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat
la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte,
precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de
care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să le dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să
se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul
lor comportament modele de urmat.
Interactiunea sociala din aceasta perioada de viata este esentiala pentru dezvoltarea din
punct de vedere biologic,psihic si social.Contactele umane si afectiunea au rol deosebit in invatarea
comportamentului uman.Familia este principalul agent al socializarii.Ea este intermediarul intre
674
societatea globala si copil,locul in care se modeleaza principalele componenete ale personalitatii. Desi
familiile realizeaza functii socializatoare comune,in realitate exista numeroase diferente intre modul in
care fiecare familie isi socializeaza copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (traditionala sau
moderna),de categoriile socio-profesionale ale parintilor,de rezidenta.Calitatea educatiei primite in
familie,acei”sapte ani de-acasa”, depinde indeosebi de nivelul educatiei parintilor si a membrilor
familiei,care vin in contact cu copilul,in special sub aspect moral,comportamental.In familie invatam sa
fim umani. Acasa inseamna locul unde cresti,te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om.Educatia
,bunele maniere , regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate.Cand spunem ca un
copil are “cei sapte ani de-acasa”,ne gandim la un copil bine crescut care stie sa salute,sa spuna:“te rog
!” si “ multumeasc!”,care stie sa respecte si se comporta civilizat cu cei din jur.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina,Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3.P.,Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

675
 Importanța “celor șapte ani de acasă”

Prof. Ferenț Laura

Liceul Tehnologic Dărmănești
Deși noțiunea de cei șapte ani de acasă și-a cam pierdut din semnificație, pe de o parte deoarece
copiii sunt integrați acum încă de timpuriu în diverse forme educaționale iar pe de altă parte familia,
adoptând stiluri parentale moderne, își pune mai mult sau mai puțin amprenta asupra formării propriului
copil, educația primită în familie este piatra de temelie în vederea dezvoltării ulterioare a copilului. De
acești ani depinde de cum va fi integrat în societate, cum va fi agreat de cei din jur și bineințeles cum își
va ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi.
Prima școală a copilului este familia. Ea este cea mai importantă dintre toate instituțiile
educaționale. Avându-i pe părinți drept învățători, aici copilul va învăța lecțiile care-i vor fi călăuză în
viață – lecții despre respect, cinste, ascultare, autocontrol. Influențele educaționale ale familiei constituie
o putere hotărâtoare spre bine sau spre rău.
Toți părinții au obligația instruirii copiilor din punct de vedere fizic și psihic. Educația primită de
copil în această perioadă a vieții lui se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică,
intelectual-cognitivă.
Chiar din copilărie, din primii ani de viață, părinții au datoria să le predea copiilor și lecția de
bunătate, de respect, de prietenie, de ascultare. Este bine de știut ca și părintele să știe să-și asculte copilul
și se explice de fiecare dată hotărârile pe care le ia și care îl privesc pe copil. Aplicând aceste lecții pot fi
prevenite acele conficte de mai târziu dintre voință și autoritate, care contribuie la apariția în mintea
tinerilor a înstrăinării și supărării față de părinți și a împotrivirii lor față de orice autoritate.
În primii ani de viață, este important ca părinții să dedice copiilor cât mai mult din timpul lor, să
vorbească cu ei, să se joace, să „lucreze” împreună. Așa copilul va fi permanent supravegheat și nu va fi
lăsat în voia lui.
De la o vârstă foarte timpurie, copiii pot înțelege ceea ce le este spus simplu și clar, cu blândețe și
dragoste. Pe măsură ce copilul crește, părinții vor introduce reguli și regulamente ce vor fi stabilite, care
vor fi respectate de către toți membrii familiei și care vor fi în felul acesta simplu și ușor adoptate de către
copil. Există o dragoste oarbă, ce lasă copiilor „privilegiul” de a face ce vor ei; acest tip de atitudine
conduce la primul pas spre deteriorarea relației părinți-copil de mai târziu.
Păriții nu trebuie să uite niciodată că au fost și ei copii. Ei sunt cei care încep transformarea
persoanei (micuțului) în personalitate. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele
ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
• Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
• Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
• Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
• Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
• Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
• Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.

676
 • Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Perioada numită „cei șapte ani de acasă” cuprinde prima și cea mai importantă „decolare” în marile
zboruri ale unei vieți omenești. Ea dă marele start pentru cea mai sublimă competiție a omului cu el însăși
– în propria sa devenire, autodesăvârșire și afirmare a sa ca valoare umană. Depinde în mare măsură de
părinți când și unde va fi aeroportul de aterizare.
Este datoria părintelui să aducă pe băncile primelor clase copii sănătoși, viguroși pe care școala,
prin aportul ei pe linia instrucției, dar desăvârșind și opera de educație inițiată în familie să îi transforme
în personalități armonios dezvoltatea, în cetățeni înzestrați cu spirit de răspundere, cu simțul datoriei și
potențial creator.
Ca o concluzie, cei șapte ani de acasă sunt piatra de temelie a vieții viitoare. De acești ani depinde
cum va fi integrat viitorul adult în societate, cum va fi agreat de cei din jur și cum își poate ordona viața
și stilul de viață alături de cei dragi.
Un adult care are în „bagajul” său cei șapte ani de acasă poate merge în viață deschis și cu un viitor
sigur.

Bibliografie:
• http://www.didactic.ro
• Dumitrana, M. (2000) - Dezvoltarea psihică umană, Bucureşti:V&I Integral
• *** (2008) – Ghid de bune practice pentru educaţia timpurie a copiilor între 3 la 6/7 ani, MEC,
Bucureşti;
• http://www.desprecopii.com

677
 Educaţia începe cu cei şapte ani de-acasă
FERTU MIRELA
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiilor cu cele de la serviciu. Este adev[rat că nu prea mai există cei
şapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste foarte
fragede. Totuşi, rămâne ideea de bază a acestei expresii: normele de conduită se învaţă în familie.
De la 5 la 7 ani, copilul îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun
sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilorîn faţa comportamentului său, apreciază recompensele, dar
conştientizează şi semnificaţia pedepsei. Părinţii sunt modele pentru copii. Cea mai preţioasă recompensă
nu este cea materială, ci exprimarea mulţumirii pe care părintele o arată atunci când copilul face o faptă
bună. De aceea ambii părinţi trebuie să fie consecvenţi în educarea copilului.
Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi
achiziţia normelor unui comportament social corect.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale. Principalele aspecte care ar trebui urmărite sunt:
- Salutul este prima normă de conduită învăţată în familie.
- Participarea la o conversaţie demonstrează sau nu „buna-creştere” a unui copil. Acesta trebuie să
răspundă atunci când este întrebat şi să îşi aştepte rândul fără a-l întrerupe pe cel care vorbeşte.
- Jocurile copiilor sunt experienţe în care aceştia au ocazia de a învăţa, exersa şi testa
comportamente corecte. Respectarea partenerilor de joacă, conforrmarea la regulile stabilite sunt cerinţe
obligatorii care ar trebui însuşite.
- O bună creştere presupune dobândirea manierelor la masă: folosirea eficientă a tacâmurilor,
mestecatu cu gura închisă, solicitarea politicoasă, dar şi mulţumirea adresată la finalul mesei.
- Recunoasterea greşelilor nu reprezintă o slăbiciune, ci exprimă sinceritatea şi respectul.
Aşadar, regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt
definitorii pentru formarea lui ca adult. Realizarea cerinţelor enumerate presupune existenţa unui cămin
armonios, a unei ambianţe familiale echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi
copii.

678
 IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ....”

Înv.prof.preșcolar Fieraru Flori

Școala Gimnazială Drăcșenei
G.P.N.Drăcșenei
„ A iubi un copil nu înseamnă să îi faci
toate capriciile;a-l iubi constă în a scoate
ce e mai bun în el și a-l învăța să iubeasca dificultățile”
„Nadia Boulanger”

„Cei șapte ani de acasă” ar trebui să fie anii în care copilul primește educația de la părinți,în care se
formează personalitatea și comportamentul copilului pentru școală.
Atunci când spunem că copilul are cei 7ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut,educat,care
știe să salute,să mulțumească și care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui dar și cu adulți.
Educația ,bunele maniere,regulile morale sunt cheia pentru adaptarea copilului în societate.
„Dar educația primită în cei 7 ani de acasă depinde de câțiva factori:relația afectivă dintre copil și
părinți,specificul de dezvoltare a copilului,valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului” spune psihologul Oana Maria Udrea de la Spitalul Clinic de Urgență pentru copii „Grigore
Alexandrescu”.
Relația afectivă dintre părinte și copil reprezintă baza formării unui comportament
corespunzător.De aceea copilul trebuie să se simtă apreciat de părinți pentru a putea percepe pozitiv
regulile transmise .
Educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului.Copilul înțelege în mod diferit lumea la
3ani,la 5ani sau la 7ani.
Copilul la vârsta de 2 ani nu realizează ce este și ce este rău.Pâna la 2-3ani copilul se gândește doar
la nevoile proprii.Nu îi putem pretinde să împartă de bunăvoie jucăria cu un alt copil.
Dar chiar dacă la această vârstă copilul nu este suficient de matur,pentru a știi ce e bine și ce
rău,asta nu înseamnă că trebuie să îi satisfacem toate dorințele și să-l lăsăm să facă orice.Copilul poate
învăța să aștepte îndeplinirea dorințelor.De asemenea îi putem învăța formule de politețe,prin ai arăta cum
și când să spună bună ziua,te rog,mulțumesc sau la revedere.
De la vârsta de 3-5 ani,copilul este conștient dacă face un lucru bun sau rău și începe să împartă
jucăriile.
De asemenea observă reacțiile părinților față de comportamentul său(îmi acordă atenție sau mă
ignoră),apreciază recompensele dar înțelege semnificația pedepsei.La această vârstă a-l învăța bunele
maniere este un proces de durată,iar pe zi ce trece el și le va însuși prin intermediul diferitelor
ocazii:mersul la cumpărături,vizitele la bunici,masa împreună cu familia.
Între 5 și 7 ani copilul devine tot mai independent .Merge la grădiniță,stă cu bunica sau cu cei
apropiați.Este bine să îi dezvoltați capacitatea de comunicare cu ceilalți copii dar și cu adulți,atunci când
părinți nu sunt în jurul lor.
Copilul la această vârstă trebuie încurajat să se exprime și nu trebuie să i se facă observație în public
deoarece copilul se va simți umilit și se inhibă.
Părinți trebuie să fie exemple pentru copil pentru că acesta imită de cele mai multe ori ceea ce
aceștia fac..
Deasemenea părinți trebuie să fie consecvenți în educarea copilului.Dacă unul dintre părinți îl
învață să mulțumească celălalt nu trebuie să treacă cu vederea atunci când copilul uită să fie respctuoși.
Așadar părinți au un rol important în educația copilullui deoarece aceștia le sunt alături în primii ani
de viață .
În concluzie cei 7 ani de acasă reprezintă pe bună dreptate piatra de temelie a vieții pe viitor.De
acești ani depinde de cum vei fi integrat în societate,cum vei fi agreat de cei din jur și bineînțeles îți poți
ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi.

679
 Importanța celor șapte ani de acasă

Prof. Înv. Primar: Filip Diana

Școala Gimnazială nr. 11 ,,Dr. Constantin Angelescu”, Constanța
,,Meseria” de părinte este grea. A fi părinte e o meserie în care trebuie să muncim cu normă
întreagă, zi de zi, fără să beneficiem de concedii sau de pauze. O meserie din care nu se pune problema să
demisionăm. Această meserie se învață pe tot parcursul vieții si pentru ea nu se organizează cursuri de
specializare.
A fi părinte nu este ușor. În primul rând trebuie să-i acceptăm pe copiii noștri așa cum sunt și să le
oferim sprijinul necesar pentru a ajunge acolo unde trebuie să ajungă.
Atitudinile părinților, vorbele, influențează comportamentul și modul de a fi al copiilor. Sunt familii
care se mândresc cu atitudinea severă față de copii. Severitatea este, fără îndoială, în raporturile
educaționale din familie, dar cu măsură. Ce s-ar întâmpla în cazul, în care, atât mama, cât și tata se întrec
în a fi severi cu copilul lor? Copilul va crește timorat de gândul pedepsei și va simți nevoia să mintă
pentru a nu fi pedepsit. Astfel se va îndepărta de părinți și își va căuta înțelegerea în altă parte.
La polul opus al ,,familiei severe” se află ,, familia permisivă”. În această familie toți membrii se
învârtesc în jurul copilului, ca planetele în jurul soarelui. Răsfățat, copilul va deveni egoist, neajutorat, va
considera că are numai drepturi, în timp ce părinții și cei din jurul lui au doar îndatoriri.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept
didactic şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil
(contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă
copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie
considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le
integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează personalitatea.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
Pe măsură ce copilul creşte, nevoile sale de educaţie capătă alte valenţe. Copilul este tentat să îşi
asume din ce în ce mai mult autonomia, are nevoie de separarea fizică de părinţii săi. El are nevoie de
explorarea unor noi medii, în care actorii să fie atât adulţi, dar mai ales, copii de-o vârstă. Alăturarea
egalilor de vârstă îl susţine pe copil în demersul său explorator, în dezvoltarea sa integrată, în exersarea
rolurilor şi regulilor sociale (diferite de cele din familie).
Practic, începând cu vârsta de 3 ani, copilul are nevoie şi de alte intervenţii educative decât cele din
familie, de contexte de învăţare diverse şi structurate. Îl vedeţi când mergeţi cu el în parc cum se
îndepărtează tot mai mult de părinţi, cum se alătură altor copii la groapa cu nisip, chiar dacă nu îşi împarte
încă jucăriile cu ei. Degeaba îl chemaţi, el îşi doreşte să petreacă cât mai mult timp acolo, alături de
ceilalţi copii.
Copilul are nevoie să fie pus în situaţia experimentărilor „pe cont propriu“, alături de alţi copii, în
grupuri mici sau mai mari. El are nevoie să înveţe să se sprijine pe propriile abilităţi şi aptitudini în
situaţia rezolvării de probleme (să găsească soluţii atunci când îşi doreşte să ajungă la o jucărie), în
situaţia de negociere cu un egal de vârstă (în jocuri în care îşi construiesc reguli şi pe care trebuie să le
respecte), în situaţia în care trebuie să îndeplinescă sarcini împreună cu alţii copii, deci să colaboreze (de
exemplu, când au de strâns jucăriile împreună).
Mediul care poate satisface aceste nevoi educative structurate este grădiniţa, prin valenţa formală a
educaţiei. Educaţia formală are un caracter planificat, sistematic, metodic, intensiv, este organizată,
condusă şi supravegheată de către cadrul didactic. Educaţia formală completează educaţia informală,
oferită la vârste mici în cadrul familiei şi educaţia non-formală care se realizează prin unele activităţi
desfăşurate în afara grădiniţei şi familiei.
În grădiniţă, toate activităţile care se desfăşoară împreună cu copiii reprezintă experienţe de învăţare
pentru copil, pornind de la activităţile integrate (centrate pe anumite obiective şi conţinuturi), până la
momentele de rutină sau tranziţie, care consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la
680
autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui, dar şi care extind cunoştinţele
şi experienţele acumulate prin activităţile integrate.
Participarea copilului la activităţile organizate în grădinţă permite identificarea timpurie a
dezvoltărilor atipice. Acestea atrag după sine, aşa cum spuneam la începutul capitolului, nevoia
unor strategii speciale de educaţie care să corespundă nevoilor copilului. Fiecare copil trebuie să
beneficieze de un program educativ structurat de recuperare, adecvat şi adaptat, care să-i dezvolte
potenţialul fizic şi psihic, urmărindu-se valorificarea disponibilităţilor sale şi antrenarea în mod
compensatoriu a palierelor psiho-fizice care nu sunt afectate.

Bibliografie:
1. Danion Vasile, ,,Cum să ne creștem copiii?”, Editura Sophia, București, 2012
2. Păun Emil, „Educaţia timpurie în grădiniţele de copii în România într-un deceniu de
tranziţie“, UNICEF, Vanemmonde, 2000
3. Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţia părinţilor“, editura Aramis, Bucureşti,
2002
4. Vrăsmaş, Ecaterina Adina (coord.) „Set de instrumente, probe şi teste pentru evaluarea
educaţională a copiilor cu dizabilităţi“, RENINCO – UNICEF, 2001.

681
 SĂ CLĂDIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI...DE-ACASĂ

Prof. Înv. Primar, Firan Liliana

Şcoala Gimnazială nr.3, Băileşti, Dolj

,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-
mă , te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume".

( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea, părintele trebuie să-și
facă timp pentru copilul său, căci educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească
și să calculeze, ci trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea
familiei.Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în
prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de
a-l obișnui cu bunele maniere este ca părinții să fie un bun model pentru el. Copilul trebuie să învețe
lucrurile simple încă de la vârste fragede: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere
nu trebuie să se oprească aici.
Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu
un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă
respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți bunele maniere?
A-l învăța pe cel mic bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp. Iată câteva
,,sfaturi” în acest sens:
• Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai
uitat ceva foarte important. Este posibil să aiba nevoie doar de una doua lecții de bune maniere pentru ca
problema să se rezolve.
• Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu.
• Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci încearcă să reformulezi.
• Fii înțelegător și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru a ști
bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori...
• Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public, nu
îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de față
cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atent la lecțiile de bune maniere.
• Fii consecvent. L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este evident
că ar trebui să le folosească.
• Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să
învețe ceva!
Pana la 3 ani, chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să confunzi
comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapă firească a dezvoltării sale. Pana la această vârstă nu
te aștepta să cunoască și să respecte mai mult de una - două reguli de politețe. Desigur, nu este prea
devreme să îl înveți să utilizeze formule ca "te rog", "mulțumesc", "bună ziua", "la revedere".
Încurajează-l să le folosească nu doar cu străinii, ci și în familie.
Între 3 si 5 ani,cu puțină creativitate, îl poți ajuta pe micuțul tău de să înțeleagă de ce unele lucruri
trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează jocuri în care el să fie actorul
principal. Propune-i să fie gazdă și tu musafir. Va învăța cum să își trateze invitații: să le servească
prajiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Găsește și alte situații în care el să aivă
diverse roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, șofer sau
prietenul unei persoane importante pe care el o admiră. El se va distra, iar tu îți vei atinge scopul: cu
682
fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează
sentimentele celor din jur.
Între 5 si 7 ani, odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că
nu vei fi tot timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult capacitatea de a comunica cu cei din
colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de baza la masă, să
poarte o conversație cu adulții, să știe cum să facă și cum să primească un compliment. De acum înainte
va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari. Poți începe să îi supraveghezi
intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are de spus.
Folosește-te de exemple din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă . Când greșește, atrage-i atenția
și amintește-i ce are de facut.
Intre 8 si 10 ani, este vârsta la care cei "7 ani de acasă" trebuie să se fixeze definitiv în
comportamentul copilului . Metoda pe care o poți folosi este cea clasică, adică a unei continue repetiții.
Dacă până acum i-ai mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de bună cuviință, acum a venit momentul când
trebuie să fii mai categoric. În unele cazuri poți recurge chiar la mici pedepse (îi interzici, de exemplu,
televizorul, nu îl mai lași să iasă afară la joacă cu prietenii, etc.).
De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare s-a comportat ireproșabil, merită o recompensă cât
de mică. Dacă a greșit, nu îl critica de față cu alte persoane străine. La această vârstă se simte foarte
stanjenit dacă i se face morala în public și va avea tendința să procedeze exact pe dos. Continuă să îi
cultivi respectul pentru cei din jur.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a
putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere
lumea.

Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

REZUMAT
Cea mai importantă educaţie a unui copil are loc în interiorul familiei. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la
toţi profesorii noştri. Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi. Şi noi le dăm mai departe copiilor
noştri.
Disciplina şi educaţia copilului reprezintă cartea de vizită a oricărui părinte.
Vreţi să aveţi un copil care să se poarte civilizat, trebuie în primul rând să ţineţi cont de faptul că
spontaneitatea, energia şi impulsivitatea le influenţează acţiunile şi cuvintele. De asemenea, mulţi copii
preiau cuvinte sau acţiuni de la oamenii din jur. De aceea este bine să acordaţi o atenţie deosebită inclusiv
manierelor dvs. şi anturajului.
Bunele maniere sunt mai puţin întâlnite la copiii sub vârsta de 7 ani, pentru că, de cele mai multe
ori, le este greu să îşi imagineze că lumea nu se învârte în jurul lor. Însă educaţia în acest sens ar trebui să
înceapă de la o vârstă fragedă, 2-3 ani, când copilul înţelege şi face conexiuni între ceea ce se desfăşoară
în jurul lui.

683
 “IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE- ACASA”

PROF. FITA EMILIA

G.P.N. CERBU – ALBOTA

“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai
goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată.Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de
mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”De
câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este
oglinda primilor ani petrecuţi în familie.În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul
curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.Nu este de mirare că întâlnim din
ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a
dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent,
frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită
niciodată sunt “cei şapte ani de-acasă”.Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se
învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la
şcoală.Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi
vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne
comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie,
cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe
pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la
şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce
oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm
prietenii? etc.Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea
tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni
adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu
acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem
părinţi.Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am
numărat odată printre aceştia.Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate
prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă,
putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”. Fiecare moment poate fi un prilej din care
copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a
cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc
sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie
doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de
„vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

BIBLIOGRAFIE:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2.. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6.
www.scribd.com 7. www.didactic.ro

684
 Importanța celor șapte ani de acasă

Prof. Liliana Flecheanu

Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câștigăm!
-Victor Hugo-

Trăiesc un sentiment minunat, de împlinire și satisfacție profesională acum, spre sfârșitul carierei
didactice, când foarte mulți elevi din școală sunt copiii foștilor elevi. E minunat când, în întâlnirile cu
părinții, ne putem depăna amintiri. Probabil că și în alte școli, ca și la noi, la aceste întâlniri, pe clase sau
pe școală, participă, cu precădere mamele. Întotdeauna mai implicate în educația copiilor, mai
înțelegătoare, mai iertătoare față de năzbâtiile copilăriei.
Pentru majoritatea mamelor din comunitatea noastră educația copiilor este o preocupare
permanentă. Nu le sunt străine metodele moderne de educație, învățate la cursurile de educație parentală.
Țintele propuse și aspirațiile părinților tineri constituie o provocare pentru cadrele didactice din școală.
Rezultatele obținute de părinți, atunci când au fost elevi sunt, de cele mai multe ori, depășite de copiii lor.
Acest lucru ne bucură! Și dacă lor, părinților le-a fost transmisă o educație aleasă când au fost copii și
elevi, o scară a valorilor morale pe care au respectat-o ajungând astăzi părinți responsabili, se înțelege că
și copiii lor vor avea ce învăța de acasă!
Este foarte importantă baza educației din familie, cu care copiii vin la școală! Este adevărat că și
predispoziția genetică ”dictează” din punct de vedere intelectual dar și evoluția socială și materială își
spune cuvântul. Acest lucru iese în evidență prin capacitatea copiilor de a se adapta noilor cerințe, prin
capacitatea de a comunica și de a se integra în diferite colective.
Da! Aici este evidentă influența celor ” 7(6) ani de-acasă”! Deși dezvoltarea socială este evidentă,
familia tradițională, ca celula de bază a societății, rămâne de neclintit. Chiar și la a treia generație, valorile
morale se transmit peste timp. Deși copiii merg la grădiniță chiar de la 3 ani, cu cele mai multe deprinderi
vin de acasă copiii. Acolo, bunicii suplinesc părinții în cele mai multe cazuri, nu bona! Un motiv în plus
ca respectul și valorile tradiționale să fie transmise mai departe.
De la salutul oamenilor pe stradă, la respectul pentru valorile morale, creștine și tradițiile locale. De
la respectul dascălului de la catedră la respectul față de eroii neamului, care nu sunt niște nume
necunoscute trecute pe piatra rece a monumentelor ci sunt străbunicii elevilor noștri. De la respectul față
de bunurile materiale pe care le folosim la școală la respectul față de natură, față de animalele, pe care
copiii le cunosc, le îngrijesc avându-le acasă, în gospodărie!
Atâta timp cât la școala din sat vin copii dornici să învețe de la oamenii de la catedră și dacă dascălii
se bucură de respectul părinților și al întregii comunități, da, vom rămâne în satul în care ”cei șapte ani
de-acasă” nu este doar o expresie depășită.

685
 “Cei şapte ani de acasă”

Floca Cristina Elena

Gradinita Disney Sibiu

Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de
astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de
copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de
la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă,
pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între
demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure
că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor
desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei
pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile,
cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului
săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea
perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate
având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va
exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă
două exemple în acest sens.

Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul?

-merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -recunoaşte fructele, exersează număratul,
-îi propun să ceară vânzătorului un anumit exersează comunicarea cu adultul, folosirea
număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) pronumelui personal de politeţe, a formulelor de
solicitare etc.
-pregătesc împreună compot sau salată de fructe
-îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele
folosind n cuţit de plastic
-în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la
grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor
cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă
parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe
viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu.
Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor,
mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz,
este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place
desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată,
părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să
termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem
ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora
merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie

686
destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl
determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că
ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu
i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi
exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri
puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai
comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la
un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru
a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la
serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească
despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la
grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere
sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei
copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor
ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze
corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să
interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de
urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a
Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă
iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor,
şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească
despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a.
- să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire
echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să
confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane
din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze
îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare,
formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în
funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a
musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent
maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al
acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace,
atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare
moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie.
Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu
trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei
mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le
trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să
înveţe, să descopere lumea.

687
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

688
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Profesor Florea Ofelia

Profesor Obreja Carmen
Grădiniţa: “Bob de Grâu” - Sector 3, Bucureşti
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac
parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Expresia care face referire la ”cei șapte ani de acasă” este deja cunoscută tuturor. De multe ori
spunem că o persoană ”nu are cei șapte ani de acasă” atunci când dă dovadă că bunele maniere îi lipsesc
cu desăvârșire. Dar care sunt oare metodele prin care un copil poate fi educat în această perioadă a vieții
sale?
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate începe o nouă etapă
a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care
cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor
orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar
o altă parte, acasă).
Cel mai bun mod de a influența copilul în timpul primilor șapte ani este dezvoltarea simțurilor sale.
Toate impulsurile, impresiile pe care copiii le primesc din lumea exterioară sunt semnificative, tot ceea ce
vede, ce aude, le determină comportamentul de mai târziu. Simțurile nu sunt influențate de cărți sau de
comunicarea orală, ci doar prin intermediul exemplului și al imitației. Astfel, el va vedea modul în care
oamenii se comportă în jurul lui. Aristotel avea dreptate când a spus că omul este cel mai mimetic
mamifer dintre toate toate ființele și acest lucru este valabil mai ales în primii șapte ani. De aceea, în
această perioadă, trebuie să încercăm să influențăm simțurile copilului, astfel încât acestea să devină
active pe cont propriu. Puterea exemplului este foarte importantă. Dacă vrem ca cel mic să nu arunce
gunoiul pe stradă, noi trebuie să fim primii care aruncă ambalajul la coș.
Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Baza
formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care
părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre
învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă
jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău,
observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază
recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l
învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele
maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a
îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii
familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu
bunele maniere.
Fiecare copil vine pe lume cu anumite talente, abilități, interese și țeluri. Pe măsură ce crește,
capacitățile sale înnăscute încep să apară și dacă sunt îngrijite cu iubire și răbdare, vor înflori devenind
mai puternice. Important este să le încurajăm pasiunile și exprimarea creativă. Copilul dovedește o mare
putere de acumulare și asimilare de cunoștințe.
Familia și grădinița trebuie să îi asigure condiții favorabile de creștere și dezvoltare în funcție de
disponibilitățile individuale. Astfel, procesul instructiv-educativ din grădiniță se desfășoară în funcție de
particularitățile de vârstă, urmărește dezvoltarea armonioasă psihofizică, stimulează gândirea și
inteligența și formează deprinderile de bază, cele mai importante fiind deprinderile igienico-sanitare, cele
de comportare civilizată și politețe și bineînțeles deprinderile de ordine și curățenie. Acestea poartă

689
denumirea de ”bune maniere” sau ”cei șapte ani de acasă” și reprezintă cea mai simplă formă a învățării
unor mișcări complexe și atitudini care vor influența comportamentul lor viitor.
Fiind bine cunoscut faptul că orice copil învață lucruri noi mai ușor atunci când acestea îi sunt
transmise prin intermediul activității sale preferate ”jocul”, acest lucru fiind valabil și pentru deprinderea
unor comportamente atât de necesare în viața de zi cu zi, ”bunele maniere”, la grădiniță am organizat cu
grupa ”Fluturași” un joc care se numește ”Domnul Maniere spune să...”. Regula este ca participanții să
execute instrucțiunile ”Domnului Maniere”, atunci când acesta sugerează un comportament politicos și să
rămână nemișcați când acesta le propune un comportament inadecvat. Le-am dat ca exemplu: ”Domnul
Maniere” spune: Strânge mâna cu cel cu care faci cunoștință!”, iar copiii vor trebui să-și strângă mânuțele
între ei. Dimpotrivă, poate ordona și ” Pune coatele pe masă la cină!”, ceea ce presupune ca ei să nu facă
nici un gest. Cei ce nu sunt atenți vor ieși pentru o scurtă perioada de timp din joc, ”retrăgându-se” pe
scăunele. Pentru a adăuga un element de distracție, le-am cerut să creeze ei mici scenete în care să
evidențieze comportamentul politicos dar și cel nepoliticos, subliniind astfel ceea ce este corect și incorect
în modul de a se comporta între semeni. Este o metodă simplă, agreabilă și totodată eficientă de a-ți
introduce copilul în "universul" bunelor maniere, ajutându-l și să învețe să se exprime, să se descurce în
anumite circumstanțe nelipsite din viața practică.
În concluzie, educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și să devenă un
bun exemplu la grădiniță sau școală. Educația, cei 7 ani de acasă, se reflectă în toate domeniile de
dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.

Bibliografie selectivă:
- S. Arsene, F.. Constantin - Educă prin iubire cu înțelepciune, Editura Înger drag, București, 2013
- C. Ciofu - Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, București, 1998
- P. Emil, R. Iucu - Educaţia preşcolară în România, Editura Polirom, Iași, 2002
- E. A. Vrășmaş - Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

690
 Cei șapte ani de acasă !

Profesor Florescu Ecaterina

"Cei șapte ani de acasă" ne duce cu gândul la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei
şapte ani de acasă.
Anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales primii, când înveți ce
este viaţa defapt şi cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute.
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un
bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca
noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei şapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
691
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
crescut” regăsim:
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în
care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei
mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un
copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor
specifice vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi
cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm
simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor,
respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.
Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa
că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de
respect şi demnitate.
 Tact şi toleranţă.Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face
diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni.
Desigur îl va evita pe cel din urmă.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate , în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai departe, e
ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

692
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!

Prof. înv. primar FLORINCUŢA CORINA

Şcoala Gimnazială Nr 1 Rieni, Bihor
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de
exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un
copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-
o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe
ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău.
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu
poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde
atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e
bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să
fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această
vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc,
la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.

693
Bibliografie:
“Sănătatea copilului” – jurnalul.ro (Jurnalul naţional) – 18.noi.2008
Google (internet)

694
 Importanta celor sapte ani de acasa

Prof. Fodor Raluca

Sc. Gimnaziala Caiuti

In viata copilului cea mai intense perioada de progresare este cea de la nastere pana la perioada
prescolara. Dupa aceasta perioada doar rectificam.
Cand in viata unei familii apare un copil, totul se schimba. Din acel moment, totul capata un alt sens
pentru ca acea mica mogaldeata va imita, va absoarbe si va copia tot ceea ce va vedea in casa unde va
trai: atitudini, comportamente, cuvinte, convingeri si obiceiuri. De aceea, parintii trebuie sa fie foarte
constienti si responsabili. Ei nu trebuie sa uite ca ceea ce copilul vede la parinti este mult mai bine
asimilat decat ceea ce incearca ei sa cladeasca in copil prin cuvinte adresate . Degeaba incearca ei s ail
invete pe copil sa nu vorbeasca urat daca ei insisi mai spun cuvinte urate la nervi.
In cazul in care exista dragoste, intelegere si respect, pe scurt parintii traiesc in armonie, copilul
vede acest model se intipareste adanc in structura fiintei lui si atunci cand va devein adult va adopta
acelasi comportament fata de viitoarea pereche. In caz contrar, daca copilul are nesansa sa traiasca intr-o
familie unde exista permanent certuri, jigniri, chiar violente verbale si fizice, atunci cand va devein adult
el va avea acelasi comportament. Sunt rare cazurile in care copiii crescuti in asemenea familii au reusit sa
devina niste adulti iubitori si civilizati la varsta adulta.
Copilul este oglinda familiei. Intr-o familie pasnica, iubitoare, calma, copilul se va simti in
siguranta si va creste echilibrat emotional. Educatia este cea mai mare comoara pe care un parinte o ofera
copilului sau. Ea este piatra de temelie a sufletului si a personalitatii viitorului adult, fara de care el nu ar
mai ajunge si deveni …OM.
Multi parinti inca nu inteleg ca a aduce pe lume un copil implica responsabilitate pentru cel putin
urmatorii 18 ani. Nu exista copii rai, exista parinti care au esuat in a-si face datoria fata de acestia, exista
indiferenta si neimplicare, exista lipsa de educatie si in ceea ce priveste pe tinerii parinti, din pacate.
Copilul este la nastere ca o coala alba de hartie. Depinde de noi ca parinti in primul rand ceea ce vom
scrie pe acea foaie.
Cei sapte ani de acasa reprezinta deci fundatia vitala pe care se va cladi in continuare educatia si
formarea viitorului adult. Perioada prescolara, gradinita, va continua munca inceputa de parinti. Pe langa
scoala, familie, alti factori care vor modela copilul sunt anturajul, prietenii, societatea,
Insa fara cei sapte ani de acasa, incercarile scolii de a educa si forma vor fi aproape compromise,
atata timp cat copilul nu are baza .

695
696
697
698
699
700
 Cei 7 ani de-acasă!

Prof.inv.primar Fofiu Mariana Violeta

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei
care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primii ani din viaţă influenteaza
comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult .Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa,
deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane
ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii
educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie.. Acest
mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare
decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia
normelor unui comportament social corect.. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:

 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care
piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici
pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil
„bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice
vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi
cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm
simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.
Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că
recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi
demnitate.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa –
în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe
cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este
perseverenţa si exemplul personal . Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă.
În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice,
701
dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune
nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce
îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut impreuna in multiplele situatii sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în
activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit
copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe,
să descopere lumea.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3.Columbeanu Mihnea, Magia Bunei Cuviinte ,Editura Joy Publishing House , 2013

702
 Importanța celor șapte ani de acasă

Prof. Inv . primar FOLEA AURELIA

LIC. TEH. PETRACHE POENARU, BALCESTI, VALCEA
SC. GIM. OTETELISU
Daca ai cei 7 ani de acasa stii ce inseamna bunele maniere, stii cum sa te comporti cu oamenii din
jur, si esti respectabil. Cei 7 ani de acasa, acesta perioada are o importanta deosebita pentru bine, pentru
ca am fost un copil bine crescut, care stiu sa ma salut, sa spun multumesc, sa cedez in fata celor mai
batrini, si sa ma port cuviincios. Le multumesc parintilor pentru ca mi-au dat o educatie, asta m-a ajutat si
ma va ajuta in continuare sa trec in orice situatie a vietii . Educatia este pe prim plan in formarea unui
om.Toata aceasta educatie primita de la patinti ma va ajuta sa ma descurc in relatiile cu oamenii din
jur.Multumesc mama si tata! Asta spunem fiecare.
Copilul este pregatit sa primeasca informatii. Este important cum sunt transmise aceste informatii,
de catre cine si in ce mod.
“Cei sapte ani de-acasa” se numesc deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, pana
la varsta de 3 ani, iar membrii au mare influenta asupra copilului.
Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de
catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli,
modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
In situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne
gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel
considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete.
La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa
mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.”
Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine.
Ce pot invata copiii in cei sapte ani?
- deprinderi de autoservire, ordine, igiena, curatenie si exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea
trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative, bune maniere si comportament, limbaj
corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire), modul de a
relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i
se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc),
consecventa in realizarea unei sarcini, concentrare a atentiei, perseverenta in realizarea uneri sarcini,
alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.
Este de-ajuns sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului si exprimarea diverselor
sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor.
Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii:
- spiritul de competitive, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.
Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu. Un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi
increzator in fortele proprii.
Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se
ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptata de catre ceilalti.

703
 Importanța celor șapte ani de acasă!

Secțiunea: învățământ gimnazial

Disciplina: Istorie
Propunător: prof. Frîncu Predica Ioana Marilena
Copilaria este inima tuturor varstelor - Lucian Blaga

Prima parte a vieții copilului se desfășoară în cadrul familiei. Membrii acesteia au un rol primordial
în conturarea personalității tânărului.
Cei 7 ani de acasă ar trebui să reprezinte o oglindă a membrilor familiei și în primul rând a
părinților. Aceștia au rolul de a educa tânăra generație, de a-l îndrumare în alegerea căilor pe care trebuie
să le urmărească.
Specialiștii consider că această primă perioadă de viață influențează formarea ca adult din punct de
vedere al educației și al comportamentului. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în cadrul
familiei. Copilul trăieşte / retrăiește faptele părinţilor pe care îi va avea ca model. Mesajele ascunse
emise de părinți nu sunt percepute constient decât de copii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai
totdeauna de inconștientul care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au
fost date. Modul în care un copil percepe şi înmagazinează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor
care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (…şi numai un miracol îl poate
schimba – spunea Eric Berne). De foarte multe ori se observă liber acest transfer de influență de la
părinte la copil și prin modul de comportament, mimică, îmbrăcăminte, mod de exprimare, etc.
Întrebarea care apare se referă la beneficialitatea acestei influențe. Părintele trebuie să vegheze
conturarea personalității nu să o scrie cu forța.
Cei șapte ani de acasă reprezintă modul prin care noi trebuie să ne comportăm în societate. Sunt
multe fapte pe care le împărțim în cele două categorii: așa da sau așa nu. Reprezinta în același timp și
modul în care familia, cei apropiați se așteapă să te comporți. ea mai importantă educaţie a unui copil are
loc în interiorul familiei.
Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la doamna educatoare,
de la doamna învăţătoare şi de la toţi profesorii noştri. Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi.
Şi noi le dăm mai departe copiilor noştri.
Disciplina şi educaţia copilului reprezintă cartea de vizită a oricărui părinte și a oricărei familii.
Vreţi să aveţi un copil care să se poarte civilizat, trebuie în primul rând să ţineţi cont de faptul că
spontaneitatea, energia şi impulsivitatea le influenţează acţiunile şi cuvintele.O altă influență în
personalitatea copilului vine și din joc, de la informațiile pe care le receptează în timpul acestuia dar și de
la modul în care interacționează cu restul grupului.
De asemenea, mulţi copii preiau cuvinte sau acţiuni de la oamenii din jur. De aceea este bine să se
acorde o atenţie deosebită inclusiv manierelor familiei şi anturajului.
Prima parte a copilăriei reprezintă pentru familie o mare influență pe care o acordă tânărului prin
transmitea propriilor valori pe care trebuie să le respecte în a se integra în societate, în a descoperi locul și
rolul în cadrul acesteia.
Trebuie să avem grijă pentru a nu pierde în societatea informatică personalitatea copilului, să nu
uităm de importanța celor 7 minunați ani de acasă!

704
 Educatia primita in familie

Prof. Furcoi Madalina Adnana

Scoala Gimanziala Stefan Ciobotarasu ,Lipovat,Vaslui
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul
Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta
decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public
Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi
aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii
Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe
lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt
ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii
de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale
Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea
ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale
lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem
„te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre,
nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de
lângă noi.
Manierele la masă
O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei
care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor
„Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să
o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea
exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă
Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de
dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi
spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel
ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

705
 IMPORTANȚA CELOR
„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

Prof. înv. primar. Liana Furdui

Liceul Tehnologic Jidvei- Școala Gimnazială Bălcaciu
„Copilăria e o lume aparte;
pentru noi, o lume fantastică, ireală,
pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă,
una reală și plină de armonie.”(Eugen Heroveanu)

„Cei șapte ani de acasă” reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului
sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să
citească și a deveni un exemplu la școală. Ea se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială,
psihologică, intelectual- cognitivă. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat
este copilul în interacțiunile cu ceilalți. De acești ani depinde cum va fi integrat în societate, cum va fi
agreat de cei din jur și bine-nțeles își poate ordona viața.
Familia încearcă să-l educe cum știe ea mai bine, ca pe viitor să poată intra în viață cu minim de
lecții despre viață.Cum să respecții bunicii, familia și pe cei mai în vârstă, iar mai departe la școală
respectul față de profesori, colegi și cercul de prieteni pe care îi ai. Respectă ca să fii respectat este una
dintre adevărurile spuse din bătrâni, de părinții noștri. Dacă respecți pe cei din jur, te respecți pe tine și ai
oprtunitatea de a fi integrat mai bine în societate. Sunt multe persoane care nu știu să respecte, au
comportament ciudat față de semenii lor și astfel se autoizolează de cei din jur.
Există reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la șapte ani:
 Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului!
 Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului!
 Comunică cât mai mult cu el- comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și
copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta
conversației!
 Învață-l să iubească lectura și cărțile- începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi
treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când va învăța să citească și să se bucure singur de ele!
 Lasă-l să se bucure de copilărie – nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme,
permite-i copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin!
 Nu abuza în nici un fel de copil – fizic, emoțional, verbal etc., evită educația cu „palma la
fund” și concentrează-te pe disciplina pozitivă!
 Învață-l să își exprime emoții și sentimente, numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale
pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate!
 Învață-l să spună mereu adevărul - și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de
la tine, copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui!
 Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău- fii un părinte implicat și devotat, iar cei șapte ani
de acasă vor glindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el!
 Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta – iubește-l indiferent de note, de cum arată, de
performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură. Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i
zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre, sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări
etc.
Câteva exemple de activități pe care părinții le pot desfășura cu copiii lor și care nu
necesită o pregătire minuțioasă ar putea fi:
 În natură: să alerge, să se joace cu mingea, „De-a v-ați ascunselea”, „De-a Baba-Oarba”
etc., să-i lase să se plimbe desculți(în condiții de siguranță pentru sănătatea lui), să simtă iarba,
pământul, nisipul, apa etc., să-i încurajeze să asculte foșnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, șuieratul
vântului, susurul apelor etc., să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre
cum se folosesc, despre gustul lor ș.a., să-i incite la desfășurarea de acțiuni care dezvoltă abilitățile
706
matematice (numărare, împărțire, realizare de grupe cu același număr de elemente), să le stimuleze
imaginația, antrenându-i să confecționeze obiecte simple, cu materiale din natură(buchete de flori,
mărgele, colaje din semințe, frunze).
 În gospodărie: să sorteze îmbrăcăminte și încălțămintedupă diferite criterii:anotimpurile
în care le folosim, mărime , culoare, formă etc., să caracterizeze obiecte familiare referindu-se la
utilitate, gust, miros, aspect, să se joace în funcție de activitatea pe care o desfășoară:„De-a bucătarul”,
„De-a vânzătorul” etc.
 În drum spre grădiniță (școală): să numere mașinile de o anumită culoare, să privească
mașinile și să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculareal
acesteia(Să spunem „floare” când vedem un F la numărul de pe tăblițele mașinilor).
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să învețe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situație. Timpul petrecut în sala de așteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
mașina, cu trenul, cu tranvaiul, plimbarea în parc sau joaca zi de zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe
cei mici în activitățile de învățare. Trebuie doar ca atenția să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le
transmit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioși, dornici să
învețe, să descopere lumea.
Bibliografie:
1. Vrășmaș Ecaterina Adina,Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București,
2002
2. Ciofu Carmen, Interacțiunea părinți- copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
3. www.copii.ro

707
 CEI SAPTE ANI DE-ACASA

PROF.INV.PRESCOLAR: BOROGHINA FILICA

GRADINITA NR.2-OTOPENI

De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei sapte ani de-
acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme
ori reguli de politete, in special.
Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini
acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata „culmea achizitiilor”,
este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj, etc.
Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informatii, de catre cine si in ce mod.
Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in
special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui.
Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de
catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli,
modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.”
Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine.
Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca
asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur,
pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne
impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa
poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele
negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic
ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate
acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate.
Ce pot invata copiii in cei sapte ani?
–deprinderi de autoservire;
– ordine;
– igiena;
– curatenie si exprimarea propriilor nevoi;
– exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative;
– bune maniere si comportament;
– limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire);
– modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator;
(este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte, etc);
– consecventa in realizarea unei sarcini;
– concentrare a atentiei;
– perseverenta in realizarea uneri sarcini;
– alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.
Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii:
–spiritul de competitive;
– altruismul;
– cooperarea;
708
 – atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.
Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si
pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu
va fi increzator in fortele proprii.
Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se
ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

709
 CEI SAPTE ANI DE ACASA

PROF. INV. PRESCOLAR:FURNIGA IONELA

GRADINITA NR.2-OTOPENI
Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El
trebuie să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta e răspunderea ta. Obişnuieşte-l de mic cu
bunele maniere. Cei 7 ani de-acasă sunt cheia către succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în
prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de
a-l obişnui cu bunele maniere este să fiţi voi, părinţii, un bun model pentru el. Începe să îl înveţi lucrurile
simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună „te rog” şi „mulţumesc”. Dar buna creştere nu trebuie
să se oprească aici.
Va trebui să ştie ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere şi chiar într-o discuţie cu
un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă
respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect. Aşadar, cum îl înveţi bunele maniere?

Ce să faci şi ce să nu faci
A-l învăţa bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp şi vei avea multe ocazii să îl
îndrumi în direcţia corectă. Ţine minte aceste sfaturi:
• Chiar dacă a greşit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai
uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una-două lecţii de bune maniere pentru ca
problema să se rezolve.
• Explică-i clar şi învaţă-l ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să îi spui un scurt (şi pentru el
greu de înţeles): „Nu mai fi atât de grosolan”, spune-i: „Nu este politicos să râgâi la masă, dar, dacă o
faci, se cuvine să îţi ceri scuze”. Sau, dacă zbiară prin casa, nu-i spune: „Încetează cu ţipetele în casă”, ci
fii mai blândă, ca să înţeleagă în fond ce aştepţi de la el: „Te rog, nu mai ridica vocea în casă”.
• Dacă cel mic îşi exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puţin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. De exemplu, când el zice: „Iahh, îmi vine să vărs când văd chestia
asta verde”, tu corectează-l spunând: „Frumos ar fi fost să spui că nu îţi place deloc spanacul”.
• Fii înţelegătoare şi acceptă-i greşelile. Aminteşte-ţi că nu este încă suficient de matur pentru a şti
bine cum trebuie să se comporte în anumite situaţii. Şi noi, adulţii, greşim adeseori, darămite ei…
• Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, în familie. Nu îi ţine prelegeri şi nu îl critica în public, nu
îl umili şi nu îl jigni faţă de străini, chiar dacă greşeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de faţă
cu alţii dovedeşte că nici tu nu ai prea fost atentă la lecţiile de bune maniere.
• Fii consecventă. L-ai învăţat de la 2 ani să spună „te rog” şi „mulţumesc”? La 6 ani este evident că
ar trebui să le folosească.
• Oricum, procesul de educaţie nu se opreşte la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea tarziu ca să
înveţe ceva!

Până la 3 ani
Chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să confunzi comportamentul lui
cu lipsa de maniere – este o etapă firească a dezvoltării sale. Până la vârsta de 3 ani nu te aştepta să
cunoască şi să respecte mai mult de una-două reguli de politeţe. Desigur, nu este prea devreme să îl înveţi
să utilizeze formule ca „te rog”, „mulţumesc”, „bună ziua” şi „la revedere”. Încurajează-l să le folosească
nu doar cu străinii, ci şi în familie. Astfel, nu uita că, după ce îi oferi paharul cu apă pe care ţi l-a cerut, să
îi aminteşti: „Acum, spune mulţumesc”. Fii un bun exemplu pentru el – comportă-te calm şi manierat,
fără ţipete şi expresii deplasate şi adresează-te politicos atât lui, cât şi celorlalţi din casă. Astfel, devii tu
însăţi un exemplu. Pe de altă parte, nu uita să îl feliciţi şi să îl lauzi ori de câte ori micuţul se dovedeşte
bine crescut.

710
 Între 3 şi 5 ani
Cu puţină creativitate, îl poţi ajuta pe micuţul tău de 3 sau 4 ani să înţeleagă de ce unele lucruri
trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează jocuri în care el să fie actorul
principal. Propune-i să fie gazdă şi tu musafir.
Va învăţa cum să îţi trateze invitaţii: să le servească prăjiturele sau, pur şi simplu, să poarte o
conversaţie politicoasă. Gândeşte-te la situaţiile cu care te confrunţi tu zi de zi şi vei găsi pentru el
numeroase roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, şofer sau
prietenul unei persoane importante pe care el o admiră.
El se va distra, iar tu îţi vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuţul va deveni tot mai conştient de
modul în care acţiunile şi cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur. Foloseşte-te şi de poveşti, de
cărticele cu imagini, de muzică sau casete video cu desene animate.

Între 5 şi 7 ani
O dată ce încep să meargă la grădiniţă, cei mici devin tot mai independenţi. Pentru că nu vei fi tot
timpul alături de el, va trebui să îi dezvolţi mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate,
copii şi adulţi. Acum ar trebui să cunoască şi să respecte manierele de bază la masă, să poarte o
conversaţie cu adulţii, să ştie cum să facă şi cum să primească un compliment.
De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversări etc. Poţi
începe să îi supraveghezi intervenţiile în discuţii şi să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să
termine ce are de spus. Foloseşte-te de exemplele din viaţa de zi cu zi, de la grădiniţă, de pe stradă, dar
fără să faci pe profesoara. Nu îl ameninţa, folosind expresii ca: „Să nu te prind că faci vreodata ca Andrei,
că îţi rup urechile”. Când greşeşte, atrage-i atenţia şi aminteşte-i ce are de făcut

711
 ,,CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂˮ

Prof. ing. GABOR ENIKŐ

Şcoala Gimnazială Tureni, com. Tureni. Judeţul Cluj
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie dată pentru educația pe care părinții o dau copiilor.
Din experienţa proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea, cum trebuie să abordezi fiecare
problemă, cum trebuie să faci faţă atâtor situaţii, chiar şi atunci când ai impresia că aici se termină totul
,nu găseşti nici o rezolvare, ai impresia că nu vei ajunge la capăt niciodată. De fapt asta e viaţa o mare
luptă cu tine , cu cei din jurul tău. Din această luptă ies învingători doar cei ce-şi depăşesc propria
condiţie, cei puternici!
Viaţa nu înseamnă numai tehnologie, creier artificial lipsit de sentimente.Viaţa nu înseamnă
stereotipuri care să ne ghideze. Fiecare viaţă e diferită,e unică, cum fiecare dintre noi , de la naştere şi
până la trecerea în nefiinţă suntem unici.
Această expresie,, cei şapte ani de acasăˮ înglobează tot bagajul de cunoştinţe, comportamente,
deprinderi şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioada de timp este considerată o
perioadă de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de
informaţii, de memorare şi de însusire a diverselor atitudini, comportamente, limbaj, este perioada
învăţării limbii materne.
De multe ori când ne supără ceva, atitudinea unora sau comportamentul unei personae ne gândim că
nu a primit o educaţie corectă nefiind politicos şi foarte uşor spunem ,,nu are cei şapte ani de acasăˮ.
Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori reguli
de politeţe. În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de
viață, o atenție. În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau
mai multe persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai
delicată. Un bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai
în vârstă ca noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre, ridicăm pălăria în faţa unei doamne şi
multe alte exemple. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai departe, e ceva ce nu
moare.
,,Respectă ca să fii respectatˮ este una dintre vorbele din bătrâni, amintite de părinţii noştrii. Dacă
respecţi pe cei din jur, te respecţi pe tine şi bineînţeles doreşti ca să fii respectat. Bunele maniere sunt
cartea noastră de vizită. Chiar dacă nu înţelege imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“ sau
„mulţumesc“, ori să salute şi să răspundă la salut, să spună la momentul potrivit ,,iarta-mă ˮ, pe măsură ce
va creşte, copilul fiecăruia dintre noi îşi va da singur seama că bunele maniere îl ajută pe termen lung să
relaţioneze şi să socializeze mai bine cu cei din jur. Va atrage admiraţia celorlalți dacă ştie cum să se
comporte corect. Atunci vom spune ,,uite un copil binecrescut cu cei şapte ani de acasăˮ ,,uite un copil
bine educatˮ ,,uite un copil manieratˮ şi lista unor astfel de comportamente corecte continuă. Politețea se
învață și la masă prin felul în care te aşezi, ţii în mână tacâmurile, vorbeşti sau nu la masă, te ridici după
servirea mesei. Fiecare gest se învaţă în familie!
În viaţă indiferent ce profesie vom avea, unde vom locui , ce poziţie vom avea în societate totul
porneşte de la cei şapte ani de acasă:
1. Să fii respectuos și să posezi un bajag imens de maniere, pe care să le foloseşti fără să fii
stânjenit de cei din jur, fără să-ţi pese dacă alţii fac sau nu ca tine!
2. Să știi să mulţumeşti, să comunici cu cei din jurul tău.
3. Să saluți indiferent de vârstă şi sex.
4. Să dăruiești celor din jurul tău, fără să-ţi pară rau, fără să reproşezi.
5. Să iți pese de cei din jurul tău.
6. Să înveți că viața ta este o călătorie pe care e bine să o faci cu mult entuziasm.

712
 Importanța celor șapte ani de acasă

Prof. înv.primar : Ioana- Florina GABRIAN

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul
copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru
fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe
care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm
scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem
unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia. Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai
copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite
clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele
devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în
funcţie de care îşi structurează personalitatea.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. Este important
ca părinţii să cunoască programul copiilor, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se
asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al unității de învățământ şi cel al familiei.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
713
 DESPRE IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

prof.înv.primar GACIU-STAN FLORENTINA DANIELA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ STOENEŞTI-OLT
,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei; Sădește un
obicei și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.” Samuel Smiles

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun
ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: salutul, comportamentul în public,
comportamentul cu prietenii, înţelegerea normelor sociale, manierele la masa, recunoasşterea greşelilor,
tact şi toleranţă. Familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi, componente și reguli structurale.
Cele mai importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o ființă umană.
Ceea ce cred părinții despre viață și împlinirea ei va determina felul în care își vor crește copiii. ,,Copiii
devin ceea ce le spunem noi că sunt”. Larry Fields.
Ultimii ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are familia asupra formării
personalității copiilor. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum descoperim că această
influență este mai mare decât ne-am imaginat. Modul în care ne creștem copiii, contribuie la formarea
concepției acestora despre ei înșiși. Acest aspect este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul,
iar viitorul lumii depinde de concepția pe care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de
viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
rumosului și adevărului.

714
 VOLUNTAR PENTRU O ZI

Coordonator: Prof. Veronica – Gabriela Găină

Şcoala Gimnazială Scurteşti, com. Vadu Paşii, jud. Buzău
Activitatea a făcut parte dintr – un proiect educaţional încheiat de şcoala noastră cu CRUCEA
ROŞIE, filiala Buzău, proiect ce a avut drept scop dezvoltarea spiritului de voluntariat la elevi, aflarea
regulilor minime de prim ajutor în situaţii de urgenţă, implicarea în activităţi umanitare şi de
responsabilitate socială, acordarea şansei elevilor de a se implica în proiect, de a-şi promova cunoştinţele
şi înclinaţiile pentru activităţile derulate şi promovate de Crucea Roşie.
Ca iniţiator al acestui proiect consider că este foarte important ca elevii să ştie ce înseamnă a fi
voluntar şi, mai ales, cum trebuie să reacţioneze şi care sunt primii paşi în caz de situaţii de urgenţă.
Trebuie să ştie minimul de reguli de prim ajutor corecte de aplicat în aceste situaţii, şi nu cum au auzit de
la bunici sau televizor.

De asemenea, am încercat să sensibilizez elevii Şcolii Gimnaziale Scurteşti cu privire la ajutarea

semenilor lor, copiilor şi bătrânilor care au nevoie de ajutorul nostru deopotrivă. Pentru acest lucru,
împreună cu Crucea Roşie, reprezentată de d-na as. Mioara Orjan, le-am explicat elevilor ce înseamnă să
fii voluntar într-o societate în care copiii sunt învăţaţi de mici cu câştiguri şi recompense pentru ceea ce
fac.
Activitatea a început printr-un exerciţiu de „spargere a gheţii”, elevii fiind supuşi la un chestionar
oral despre noţiunea de voluntar, ce este voluntariatul, ce este Crucea Roşie şi domeniile de activitate. A
urmat partea a doua a activităţii, care s-a desfăşurat sub forma unui mini – curs de prim ajutor pregătit
pentru elevi de către d-na Orjan Mioara, voluntar Crucea Roşie Buzău, prezentând trusa de prim ajutor şi
reguli de prim ajutor în caz de situaţii de urgenţă: poziţia de siguranţă, manevra Heimlich etc. Elevii au
devenit pentru câteva minute ei înşişi salvatori de ocazie şi au aplicat regulile de prim ajutor învăţate. Au
fost încântaţi de această activitate atât elevii, cât şi cadrele didactice implicate, învăţând reguli de bază în
salvarea în caz de urgenţă.

În cadrul Consiliului profesoral au fost expuse aceste aprecieri şi sugerată ca fiind cea mai reuşită
activitate din cadrul Programului „Să ştii mai multe, să fii mai bun!”, datorită numărului mare de
participanţi, datorită impactului deosebit asupra elevilor şi cadrelor didactice deopotrivă şi datorită
faptului că prin această activitate s – a atins o mare problemă: acordarea primului ajutor în situaţii de
urgenţă, alături de voluntariat.

Mottoul ales: E nevoie de voluntari, dar şi de sanitarii pricepuţi!, şi-a atins obiectivele propuse.
715
 CEI 7 ANI DE ACASĂ…

Prof.Nuți Gălețeanu
Scoala Gimnazială Specială pentru deficienți de Auz ”Sfânta Maria”- București
Motto: ”Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de rai.”
– Henry Ward Beecher-

Copiii….vin pe lume atât de puri, purtând în ei o scânteie de divinitate…ce facem noi, părinții cu
mica scânteie, se va vedea mai târziu, căci cei 7 ani în familie, înainte de școlarizare iși vor pune
amprenta pe sufletul lor pentru totdeauna.
Ce înseamnă de fapt, expresia aceasta, a avea ”cei șapte ani de acasă”???
Se referă desigur la principii simple de viață, transmise copiilor,principii morale ce se vor întipări
pentru totdeauna în mintea micilor fiinte. Comportamentul deprins în primii sapte ani,cand părinții sunt
farul calauzitor al copiilor ii va diferentia mai tărziu în societate. Cei șapte ani de acasă se referă la bunul
simt, comportament civilizat, bune maniere ,la regulile morale pe care părinții le insuflă (sau nu) copiilor
lor.
Trebuie subliniat că factorul esențial al acestei educații primite în familie, în primii 7 ani de viață ai
copilului este DRAGOSTEA PĂRINȚILOR, relația afectivă pe care copilul o are cu părinții săi. Copilul
iubit se simte protejat,ocrotit și această senzație de protectie afectivă îl va determina să fie deschis spre
sfaturile părinților. Copilul care se simte iubit si apreciat pozitiv de părinți, percepe mai usor regulile de
comportament transmise de părinți. Si nu le percepe ca pe o obligație de a și le insuși ci ca pe ceva
natural, de la sine înțeles.
Asadar, un alt factor important al educației primite în cei șapte ani de acasă este EXEMPLUL
PĂRINȚILOR. Copilul imită ceea ce vede în familie.El nu întelege în primii ani notiunile de bine și de
rău. Dar reacția părinților, comportamentul acestora vor fi determinante în formarea copilului. Părinții
sunt MODELELE copiilor.
Cei șapte ani de acasă devin, în timp, un fel de ”diplomă” pentru părinți. Acești șapte ani, devin
cumva oglinda noastră, a părinților ce am îngrijit și format cu dragoste mica ființă! De modul în care știm
să ii formăm,va depinde felul cum flacăra ( la inceput doar o scânteie) va arde mai târziu!

716
 Educaţia porneşte de la cei „şapte ani de-acasă”!

Prof.Ing. GĂMAN IONEL

Liceul Tehnologic „Constantin Lucaci” Bocșa, Jud. Caraș-Severin
Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună
purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea modernă.
Mai mult sau mai puţin explicit, în orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând individului să
fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de-acasă”, atunci când sunt
număraţi cum se cuvine! Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de la vârsta la care copilul
începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în
contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie.
Da, da, oameni buni, există chiar un abecedar al celor „şapte ani de-acasă”, o carte nedesluşită a
vârstei copilăriei şi a adolescenţei fiecăruia dintre noi, o carte de vizită sau chiar un album care se
răsfoieşte mereu când zburăm „pe aripile vântului”, pentru că întotdeauna copilăria ne poartă pe cărările
nebătătorite ale vieţii acesteia, fără să realizăm cât de importantă este lectura fiecărei file. De multe ori,
psihologii atrag atenţia asupra faptului că, în prezent, regulile bunei-cuviinţe sunt din ce în ce mai străine
copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor cu regulile de bună
purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, “cei şapte ani de-acasă”
sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se
va raporta la valorile unanim acceptate.
Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi
deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie,
aşa cum credem că e mai bine. Așa cum spuneam într-un articol recent, publicat în altă revistă, să dăm
tinerilor șansa de a fi soluția pentru schimbare.
Chiar deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă fragedă, atunci când copilul
este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari, deoarece, pentru a-i adapta pe cei mici la
algoritmul politeţei în cadrul familiei, psihologii le recomandă părinţilor să impună un anumit „ritm al
familiei”, pe care toată lumea, inclusiv părinţii, trebuie să îl respecte. Să reţinem faptul că o masă cu
întreaga familie pe săptămână, de la care niciun membru să nu lipsească, poate constitui o excelentă
şcoală de bune maniere pentru cei mai mici membri ai familiei, pentru că atunci se învaţă, practic, cum
trebuie să stea la masă, cum să mănânce, cum să se comporte în situaţia respectivă, când poate să
vorbească, să înveţe să-i asculte pe ceilalţi, cum să se folosească de tacâmuri, să utilizeze formule de
politeţe.
Adesea, când găsim un gest ca fiind nepotrivit în comportamentul unei persoane, recurgem la
expresia „îi lipsesc cei şapte ani de acasă“. Ce înţelegem, de fapt, prin această expresie? Care este rolul
acestei perioade de formare, până la 7 ani, în viaţa noastră de mai târziu? Acesta este subiectul cu care îi
provocăm pe copiii de astăzi. Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile
fundamentale. Unui om care nu are cei şapte ani de acasă îi lipseşte, în primul rând, credinţa în familie.
Un rol important îl are şi credinţa în Dumnezeu. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi cei
mai mulţi nu fac dovada unei educaţii straşnice, în familie. Aceasta este cauzată şi de faptul că unii copii
sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri sau de nişte părinţi maturi, mult prea ocupaţi. Nu putem vorbi de
educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt educaţi.
Cei şapte ani de acasă se leagă în primul rând de educaţia pe care o primeşte fiecare acasă. Acum nu
prea se mai poartă, pentru că foarte mulţi părinţi pleacă şi lasă copii de doi sau trei ani la bunici, la
mătuşi. Or, cei şapte ani de acasă înseamnă ca o familie să fie întreagă, părinţii să-şi educe copiii, pentru a
avea un simţ, respect, corectitudine: să nu furi, să nu jigneşti. Societatea noastră duce lipsă de aceşti şapte
ani de acasă, iar urmările sunt negative. Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a educaţiei. Dacă lipseşte
baza, ca la orice clădire, este grav.
Cei şapte ani de acasă mă duc cu gândul la educaţia pe care au primit-o copiii de la părinţi. Aceşti
copii transmit mai departe această educaţie. Tineretul vede lucrurile cu totul altfel decât le-am văzut noi.
Noi am muncit altfel, dar ei vor totul dintr-o dată. Chiar dacă părinţii sau bunicii încearcă să le explice
copiilor anumite lucruri, ei ne iau în râs uneori. „Ce ştii tu, tataie?“ este o întrebare ironică la adresa mea,
din partea nepoţilor. Am căutat tot timpul să le explic şi să le spun. Aşa-s buni. Nu beau, nu fumează, nu
717
se droghează, dar ideile lor nu se compară cu ce-am trăit noi. Îmi place comportamentul nepoţilor mei,
adică vin, mă sărută exact ca în filme. Consider că educaţia unei persoane constă în cei şapte ani de acasă.
Cei şapte ani de acasă sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al doilea
rând. Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă
deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai târziu. Este
nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai
târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face
drumul în viaţă mai târziu. Oamenii uită că nu suntem singuri în toată lupta noastră. Cineva de sus ne
veghează şi ne povăţuieşte fără să ştim. Cred că tot ceea ce se numeste instinct matern sau patern este, de
fapt, intervenţia divină.
Educaţia copiilor în anii petrecuţi cu precădere în familie este extrem de importantă, dar, din păcate,
copiii de astăzi nu prea mai au parte de părinţi, în adevăratul sens al cuvântului. Părinţii sunt foarte
ocupaţi şi, astfel, deşi, teoretic, pentru fiecare părinte copilul său reprezintă prioritatea numărul unu, în
realitate lucrurile stau cu totul altfel. Răutăţile şi lipsa de educaţie a unui copil se vede mult mai devreme
de vârsta maturităţii, dar, la vârsta maturităţii, şi copiii, şi părinţii sunt surprinşi, pentru că îşi dau seama
că nu se mai pot îndrepta foarte multe sau este foarte greu de schimbat un anumit tip de comportament.
Iată câteva bune maniere importante pe care copilul tău ar trebui să le cunoască și să le pună în
aplicare atunci când se ivește ocazia.

1. Să salute musafirii
Specialiștii spun că este indicat să-ți înveți copilul să salute musafirii. Chiar și un simplu „buna
ziuă“ sau „la revedere“ este suficient pentru a face o impresie bună. O bună maniera pe care un copil ar
trebui să o deprindă este și aceea de a răspunde frumos atunci când i se adresează o întrebare simplă, cum
ar fi „ce faci?“.
2. Să spună mulțumesc
Copiii se bucură întotdeauna când li se oferă ceva, dar pentru cadoul primit este bine să știe că
trebuie să spună „mulțumesc!!“.
3. Să ceară ceva politicos
Învață-ți copilul să ceară ceva într-un mod politicos și să spună „te rog“. Astfel, cererea lui nu va
suna a poruncă și va fi considerată o bună manieră.
4. Să nu să se uite insistent la o persoană
Experții spun că este important să-ți înveți copilul să nu se holbeze la o persoană și să nu arate cu
degetul către o persoană, mai ales dacă omul respectiv are un handicap.
5. Să își împartă jucăriile cu alți copii
Învață-ți copilul să își împartă jucăriile cu alți copii atunci când iese afară la joacă, deoarece astfel
își poate face noi prieteni.
6. Să folosească tacâmurile
Învață-ți copilul să folosească tacâmurile în mod corect și să se șteargă la gură și pe mâini după ce
termină de mâncat. Această bună manieră îi va fi de mare folos după ce va mai crește.
7. Să nu vorbească peste altcineva
Copilul simte mereu nevoia de a fi în centrul atenției, de aceea, dacă vede că persoanele din jurul lui
nu îl bagă în seamă, începe să se manifeste zgomotos tocmai pentru a atrage atenția. Învață-ți copilul să
nu vorbească peste un adult și să nu întrerupă un adult implicat într-o discuție. Această bună manieră îi va
fi de folos la școală, când va trebui să fie disciplinat și să o asculte pe doamna învățătoare.
Tu ce bune maniere l-ai învățat pe cel mic al tău?
Mi-au plăcut totdeauna tinerii și când eram de-al lor, și la maturitate, și acum, în momentele de
bilanț și de meditație ale profesiei. În ei a stat întotdeauna viitorul, dar ne plac și deoarece ne amintesc de
propria tinerețe, cu bucuriile, greșelile, dar și cu o scenă de desfășurare în care părțile bune ale lucrurilor
apar accentuat, privite de cel vârstnic prin ochii tânărului de atunci.
Pentru mulți, tinerețea revine în memorie ca o etapă de neuitat, ca un basm frumos. Încercările n-au
lipsit din viața fiecăruia, mai ales când vremurile au fost aspre, dar ele au putut fi înfruntate cu forța și
entuziasmul tinereții și în decantarea timpului părțile rele tind a fi, dacă nu uitate, cel puțin minimalizate
de cei care au reușit să străbată drumurile vieții. Fără îndoială, nu trebuie să uităm tinerii care au căzut

718
victime ale războaielor ori ale represiunilor. Dar și în privința lor, familiile și prietenii au rămas cu
amintirea tinereții lor, cu perspectivele de viața pe care aceasta le făgăduia.
Tinerii născuţi după 1990 constituie primele generaţii care au crescut înconjuraţi de produsele
tehnologiei digitale. Computerul, Internetul, telefonul mobil, MP3 player-ul, camerea foto digitală,
tableta, gadget-ul iPhone, jocurile pe calculator, sunt pentru aceste generaţii obiecte fireşti şi
indispensabile ale vieţii cotidiene. Evoluţia exponenţială a informaticii şi avalanşa rezultatelor ei
tehnologice a „inundat” toate domeniile societăţii şi a generat schimbări importante atât în sfera
atitudinilor, deprinderilor, obişnuiţelor tinerilor cât şi în cea cognitivă şi metacognitivă. Terenul cel mai
fertil de manifestare a consecinţelor revoluţiei informatice a fost (și este) procesul de formare al tinerilor,
adică în mare parte școala, alături de „cei şapte ani de-acasă”.
Multe am putea să vorbim despre Educaţia care porneşte de la „cei şapte ani de-acasă”, dar, aş
dori să închei cu ceea ce înseamnă invitarea la masă a unor musafiri, ca un bun prilej de a-i învăţa pe
copii, nu numai politeţea formală, lipsită de conţinut, dar şi plăcerea reuniunilor cu prietenii sau rudele,
plăcerea şi emoţia firească de a face şi de a primi cadouri, generozitatea de a dărui celui drag, pentru că,
în cele din urmă, susţin psihologii, nu există o limită de vârstă până la care bunele maniere se pot învăţa,
însă, cu cât lecţia bunei-cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai
devreme, cu atât mai bine pentru constituirea zestrei educaţionale a copilului!

719
 Cei 7 ani de acasa

Prof.inv.primar, Gancea Alexandra

Scoala Gimnaziala "Alexandru Badauta"
Loc. Zimbreasca, jud. Teleorman
Cei 7 ani de acasa sunt foarte importanti pentru a pune baza unei educatii corecte a copilului. prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizeaza, prin felul de a comunica cu semenii lui intelegem cat de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci cand mama este prea toleranta la anumite situatii,
iar tatak sa fie prea dur copilul nu stie cum este corect sa procedeze daca si maturii au pareri impartite.
Este important ca parintii sa respecte regulile de bune maniere in familie, sa foloseasca formulele de
politete si cu siguranta, copilul ii va imita. Daca parintii ar cunoaste aceste reguli, vom avea in mod
categoric o societate mult mai culta. Pentru ca un copil sa deprinda aceste reguli mult mai usor, trebuie sa
fie explicate pe etape. Daca micutul va cere o jucarie, obisnuiti-l sa spuna, printre primele cuvinte,
formulele de politete: "te rog", "poftim", "multumesc". De asemenea, trebuiesc aduse cat mai multe
exemple concrete, de preferat in momentele in care incalca vreo norma de buna purtare si asa insistam
pana acestea vor deveni o obisnuinta.
Cand vorbim despre cei 7 ani de acasa ne gandim la educatia pe care copilul o primeste de la
parinti, la formarea personalitatii si comportamentului copilului pana merge la scoala.. Cand spunem ca
un copil are cei 7 ani de acasa ne gandim la copilul bine crescut, care stie sa saluta, sa spuna multumesc,
te rog, care se comporta cuviincios cu cei de varsta lui si cu adultii.
Educatia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine in relatiile cu cei din jur decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de
acasa.
Educatia primitain cei 7 ani de acasa depinde de cativa factori: relatia afectiva dintre copil si parinti,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazeaza familia si pe care le transmite copilului.
Baza formarii unui comportament corespunzator al copilului este relatia afectiva cu parintii.
Dragostea cu care parintii isi inconjoaracopilul ii permite acestuia sa se dezvolte, sa aiba incredere in
propriile forte. Copilul iubit de parinti se simte protejat, ingrijit, iar aceasta idee de siguranta ii creeaza
deschiderea spre invatarea si asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
parinti percepe in
mod pozitiv regulile transmise deacestia. Ba chiar el realizeaza ca parintii ii acorda atentie, ca sunt
preocupati de ceea ce face. Totodata, educarea copilului intr-o atmosfera deschisa, bazata pe iubire si
incredere, face ca regulile sa nu se transforme in disciplina de fier.
Educatia trebuie adaptata etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru ca l ontelege lumea in mod
diferit la 3 ani, la 5 ani sau la 7 ani. Este necesar sa fixam limite, intrucat copilul trebuie sa invete ce
inseamna asteptarea, amanarea dorintelor. La aceasta varsta il putem invata formulele de politete. Ii
aratam cum si cand se spune buna ziua, te rog, multumesc, la revedere, iar copilul invata prin imitatie.
Parintii sunt modele pentru copil. Degeaba ii spunem copilulu sa nu mai tipe prin casa daca el aude
frecvent certuri intre parinti. Sau este ineficient sa ii atragem atentia ca nu a spus multumesc la magazin
daca in familie nu aude niciodata acest lucru.
Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei. Regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.
Educati unui copil nu consta numai in a-i invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la
scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva
etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in intercactiunile cu
ceilalt.
Este necesar sa se stabileasca si sa se impuna reguli si limite in comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la
televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei!
Copilul trebuie invatat sa isi exprime emotiile si sentimentele; numai asa va reusi sa rezolve
conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate.

720
 Sa ne invatam copiii sa spuna mereu adevarul, chiar daca de multe ori poate nu ne convine ceea ce a
facut! Este necesar sa ne petrecem cat mai mult timp cu copilul nostru. Ca parinti trebuie sa ne implicam
si devotam, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit neconditionat si acest lucru trebuie sa-l aratam zilnic! Sa ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura!
"Cei sapte ani de acasa" vor constitui "fundatia" pentru constructia unei vieti inchinate binelui,
frumosului si adevarului.

721
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. înv. preșcolar GÂRDAN ANCA

Școala Gimnazială nr.11 Oradea
(structura: G.P.P. nr. 35)
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne referim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui sau cu adulţii.
Cei care nu au învãţat sã se poarte de mici vor avea mereu probleme de acomodare, fi respinşi de
colegi, vor deveni violenţi şi necivilizaţi şi se vor afla într-un permanent conflict.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
La baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă pe care o are
acesta cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să
aibă încredere în forțele proprii. Copilul care este iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee
de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se
simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că
părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă
deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme într-o disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată însă și etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în
mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. La
această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru
asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama
vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este
suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl
lăsăm să facă orice. Este necesar să se fixeze limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi
când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se
cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces
de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia
corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la
cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele
maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu
bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult
capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu
adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în
discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus
şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să
vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
722
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.

723
 IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Școala Gimnazială Dealu Morii

Prof. înv. primar: Gâtu Liliana
Adesea, când găsim un gest ca fiind nepotrivit în comportamentul unei persoane, recurgem la
expresia „îi lipsesc cei şapte ani de acasă“ Ce înţelegem, de fapt, prin această expresie? Care este rolul
acestei perioade de formare, până la 7 ani, în viaţa noastră de mai târziu? „Cred că esenţial este să fim
simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale“ „Unui om care nu are cei şapte ani de acasă
îi lipseşte, în primul rând, credinţa în familie“ „Un rol important îl are şi credinţa în Dumnezeu. Părinţii
trebuie să-i înveţe pe copii în primul rând să meargă la biserică, de mici“.Cei 7 ani de acasa reprezinta o
oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca
regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru
formarea lui ca adult. De multe ori, psihologii atrag atenţia asupra faptului că, în prezent, regulile bunei-
cuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii,
deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida
faptului că mereu, “cei şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în
societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună
purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu
regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie, aşa cum credem că e mai
bine.
Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună
purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii analişti susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea
modernă. Mai mult sau mai puţin explicit, în orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând
individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de-acasă”,
atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Conştientizăm pe deplin că singura diferenţă faţă de trecut este
aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic şi mai
permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici, dar aceasta nu înseamnă că nu mai
trebuie să îi învăţăm să ţină cont de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta discursul şi comportamentul
faţă de cel de alături într-un mod civilizat şi decent, mai ales că a te adapta în funcţie de nevoile celuilalt
înseamnă, de fapt, să ştii să trăieşti frumos şi ordonat. Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de
la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi
copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Un copil prea
agresiv, neatent cu ceilalţi, impulsiv şi nerăbdător, cred că va fi, în cele din urmă, indezirabil în mijlocul
unui grup de copii, tocmai pentru că nu respectă „regulile jocului” pe care el însuşi le invocă.
În linii mari, părinţii încep să-şi dea seama de rolul lor de “educatori” abia când copilul are doi ani,
când cel mic începe să vorbească şi să se hrănească singur, deoarece se constată că de cele mai multe ori,
masa este terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului, care începe să-şi descopere
autonomia, şi regulile pe care i le impun treptat adulţii. Pe de altă parte, copiii au, începând de la patru-
cinci ani, o mare dorinţă de a-i imita pe cei din jur, de a prelua reacţii comportamentale, pentru că sunt
deprinse regulile de bază ale comportamentului la masă, abia atunci când va începe să folosească
tacâmurile, şerveţelul să se şteargă la gură, să întrebe dacă poate să se ridice de la masă, iar în momentul
în care i se va spune „nu face asta!” sau „să faci aşa!”, copilul se va revolta şi va încerca să facă exact
opusul, tocmai pentru a testa limitele permisivităţii părinţilor sau ale anturajului. Credem că din această
cauză, pedopsihologii recomandă părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să
le impună un anumit model. Chiar deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă
fragedă, atunci când copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari, deoarece,
pentru a-i adapta pe cei mici la algoritmul politeţei în cadrul familiei, psihologii le recomandă părinţilor
să impună un anumit „ritm al familiei”, pe care toată lumea, inclusiv părinţii, trebuie să îl respecte. Să
reţinem faptul că o masă cu întreaga familie pe săptămână, de la care niciun membru să nu lipsească,
poate constitui o excelentă şcoală de bune maniere pentru cei mai mici membri ai familiei, pentru că
atunci se învaţă, practic, cum trebuie să stea la masă, cum să mănânce, cum să se comporte în situaţia
respectivă, când poate să vorbească, să înveţe să-i asculte pe ceilalţi, cum să se folosească de tacâmuri, să
utilizeze formule de politeţe. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia
724
afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi
pe care le transmite copilului"

725
 IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ

P.I.P. GAVRILĂ ALEXANDRINA LILIANA

LICEUL TEHNOLOGIC IZVOARELE, JUD OLT
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-
acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede,
rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Şcoala şi alte medii
educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Politeţea - oglinda familiei - de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de
politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în
autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că
mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din
apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale
căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi
formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va
reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu
fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să
spună tuturor «tu»“.
Bunele maniere sunt acele reguli morale atât de potrivite atunci când copilul se află singur în
colectivitate. Va şti cum să se comporte şi, mai ales, cum anume să transmită mai departe propriile valori.
Principiile de viață asimilate acasă sunt foarte importante pentru cel mic. Din acest motiv, familia trebuie
să încerce ca încă de mic să îl ajute să îşi însuşească regulile unui comportament civilizat.Regula celor
şapte ani de acasă nu constă într-o teorie care trebuie învățată pe dinafară, ci mai degrabă reprezintă un
cumul de experienţe frumoase, petrecute alături de cei mai dragi actori implicaţi în creşterea şi educarea
sa: părinţii. Afecţiunea şi dragostea părintească sunt elemente-cheie pentru deprinderea unui
comportament civilizat. Dragostea părinţilor le permite celor mici să înveţe să se comporte, să aibă
încredere în forţele proprii şi să se simtă protejați. Copilul care se simte în siguranţă va fi mai calm, va şti
să perceapă pozitiv regulile impuse de părinți. Tot părinţii îl vor face să îşi dea seama că modul în care se
va comporta va fi doar pentru binele său pe mai târziu. Este indicat ca micuţul să facă totul în mod
conştient, într-o atmosferă bazată pe lucruri pozitive, pe încredere şi iubire, în aşa fel încât copilul să nu
aibă sentimentul de obligativitate.
Vârsta şi bunele maniere

În funcţie de vârsta copilului, acesta va putea să se adapteze mai uşor sau nu normelor morale. De
aceea, este bine ca părinţii să înceapă să le vorbească despre comportament încă din primii anişori de
viaţă, să nu le impună şi să încerce să îi facă conştienţi de ceea ce se petrece în jurul lor. În jurul vârstei de
doi ani, copilul nu va ști cum să reacţioneze atunci când este vorba de nevoile altuia. Se va gândi
întotdeauna numai la sine, să îi fie bine, să capete jucăria pe care şi-o doreşte şi să fie el însuşi în centrul
atenţiei. Nu îl poţi obliga să facă lucruri pe care nu le înţelege, întrucât vei fi surprinsă să afli că nu va
cunoaşte ce înseamnă acest lucru.Şi chiar dacă sunt mici, copiii trebuie învăţaţi cu limitele. Vor fi nevoiţi
să asculte ceea ce părinţii le spun, să aştepte atunci când trebuie să aştepte şi să cunoască semnificaţia
regulilor de politeţe. A spune mulţumesc, bună ziua sau alte cuvinte utile şi frumoase nu trebuie să fie o
obligaţie, ci mai degrabă o obișnuință. Începând cu vârsta de trei – cinci anişori, copilul înţelege că este
bine să îşi împartă jucăriile cu alţi copii de aceeaşi vârstă şi să se gândească la nevoilor prietenilor săi. Tot
în această perioadă ştie să facă diferența dintre bine și rău.Va învăţa semnificaţia bunelor maniere, va
cunoaşte cum să mănânce corect, ce să facă atunci când merge în vizită, cum să se comporte în parc ori la
grădiniţă. Nu trebuie totuşi să vă aşteptaţi la lucruri prea complexe, totul se va învăţa treptat şi cu multă
răbdare. Tocmai de aceea, este bine ca micuţul să relaţioneze, să se afle întotdeauna în legătură cu prieteni
de vârsta lui, să facă schimb de informații şi să se adapteze regulilor de convieţuire socială.Începând cu
vârsta de cinci anişori, copilul va deveni din ce în ce mai independent. Acum este momentul în care

726
trebuie să îl încurajaţi să se exprime, să îşi manifeste impresiile, să îşi spună punctul de vedere cu
îndrăzneală în faţa tuturor.

Fără pedepse

Regula celor șapte ani de acasă se învaţă fără constrângere. Desigur, pot fi corectate anumite
diformităţi ale comportamentului copilului, însă doar prin comunicare, îndrumare şi, mai ales, cu multă
răbdare. Progresele copilului sunt lente, însă trebuie să știm că acestea se înrădăcinează pe măsură ce
creşte şi se sedimentează bine în caracterul copilului pe termen lung. Într-un final, nu trebuie să uitam că
micuţul are nevoie de noi să îi fim exemplu, să îi îndrumăm paşii, să îl ocrotim şi să îl protejăm.

Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ ?Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să
fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat
care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
Mediile sociale în care copiii se integrează de la cele mai mici vârste sunt cele ale instituţiilor de
învăţământ pe care le frecventează. Astfel, printre regulile şi tipurile de comportamente pe care îi ajutaţi
să le adopte în diverse contexte, un rol special ar trebui să-l aibă regulile de comportament la gradiniţă sau
la şcoală.Chiar dacă este înconjurat de elevi de vârsta lui şi se poate simţi mai liber, un copil cu bune
maniere ar trebui să fie învăţat să evite să vorbească urât sau să necăjească alţi elevi. O atenţie deosebită
trebuie acordată comportamentului copilului faţă de învăţător sau profesor, precum şi faţă de celelalte
persoane care lucrează în şcoală.În primă instanţă copilul trebuie să ştie să salute colegii atunci când intră
în clasă; să salute profesorul (ridicându-se în picioare); să nu vorbească niciodată neîntrebat, mai ales în
timpul orei de curs; să ceară permisiunea înainte de a manevra un obiect străin sau de a merge la toaletă;
să înapoieze obiectele împrumutate şi să mulţumească pentru permisiunea de a le folosi; să vorbească
numai după ce altcineva îşi încheie discursul; să ţină uşa deschisă pentru o persoană care intră în sala de
clasă, mai ales dacă aceasta are mâinile ocupate; să respecte proprietatea altora şi să nu îşi însuşească
bunuri care nu îi aparţin; să spună "te/vă rog frumos" şi "îţi/vă mulţumesc"; să păstreze liniştea în timpul
orei, să nu se agite în bancă şi să menţină o postură decentă ; să nu folosească cuvinte jignitoare, să fie
amabil, atent şi să urmeze întocmai indicaţiile profesorilor; să îşi îngrijească banca, scaunul şi dulăpiorul
personal (; să se comporte decent în recreaţii, fără violenţă şi acte de vandalism; să fie politicos cu colegii,
dar mai ales cu cadrul didactic.
Prin urmare cei şapte ani de acasă împreună cu educaţia primită în familie sunt adevăratele calităţi
ale unei persoane deoarece de acea educaţie depinde caracterul şi comportamentul unei persoane. Un
copil educat, bine crescut, care şi-a însuşit normele unui comportament civilizat, adaptat regulilor
societăţii este un copil care cunoaşte normele bunelor maniere.

727
 Cei șapte ani de acasă

Prof. Gavrilă Adela Roxela Maria

Grădinița P. P. Nr. 15 Sibiu
Expresia cei șapte ani de acasă face referire la primii pași realizați de către părinți cu scopul de a
construi bazele educației celor mici, acești ani având o mare influență asupra comportamentului ulterior al
copiilor în societate. Normele pe care cei mici le deprind in acești ani, regulile ce învață că trebuie să le
urmeze, felul în care îi tratează pe cei din jur sunt câteva dintre elementele ce sunt inițiate in mediul
familial, acestea urmând să fie dezvoltate în mod individual de fiecare dintre copil în experiențele sale
viitoare. Așadar, de ce sunt acești ani considerați a fii vitali pentru a asigura bazele viitorului adult?
În primul rând, la vârsta fragedă de șapte ani, copii se întâlnesc cu prima lor provocare reală- mersul
la școală. Începutul școlii reprezintă intrarea copiilor în societate, societate în care anumite norme de
conduită trebuie urmate și respectate. Salutul colegiilor și al doamnei învățătoare, respectarea persoanelor
mai în vârstă, utilizarea cuvintelor mulțumesc și te rog sunt câteva dintre bunele maniere adecvate unui
comportament exemplar - lucruri simple în aparență, dar care, dacă nu au fost puse în practică încă de
mic, devenind greu de deprins mai târziu.
În al doilea rând, pe parcursul dezvoltării atât afective, cât și psihologice a copilului, acesta caută
modele de urmat, aceste modele fiind în cei primii șapte ani ai săi părinții. Așadar, ceea ce copilul vede
acasă, va aplica ulterior în societate, considerând că așa este normal și cuvenit. Având în considerare acest
lucru, părinții trebuie să reprezinte un exemplu demn de urmat, stabilind niște reguli echilibrate și realiste
de urmat. Ca și consecință, respectarea acestor reguli trebuie recompensată, astfel copilul primind
afecțiune si admirație drept răsplată.
Concluzionând, fiecare familie prezintă propriile particularități privind obiceiurile și tradițiile
’’casei’’. Pe de altă parte, bunele maniere sunt recunoscute ca a fii universale, acestea determinând
comportamentul consecvent al copilului. Cu cât copilul este mai manierat, cu atât mai mult va fii admirat
în societate, trecând cu ușurință peste prima sa provocare. Așadar, este misiunea de bază a părinților să
reprezinte un model demn de urmat, să-l iubească pe cel mic necondiționat și să petreacă timp cu acesta
exemplificându-i ce este bine și ce este rău, astfel punând bazele educației necesare dezvoltării ulterioare
a copilului în societate.

728
 IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ
Gavrilă Angela
„Copilăria e o lume aparte;pentru noi ,o lume fantastică ,ireală, pentru cei care fac parte din ea ,una
reală și plină de armonie.”(Eugen Heroveanu )
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generațiilor anterioare.Părinții își
petrec din ce în ce mai puțin timp alături de copii lor,majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării
atribuțiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul in care un copil depășește sfera familiei și intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a vieții lui,dar și a părinților. La începerea grădiniței are loc o restructurare a programului zilnic,care
cuprinde programe bine determinate, nu numai din punct de vedere al conținutului activităților și
reperelor orare, ci și privind mediul în care își desfășoară aceste activități ( o parte din zi copilul stă la
grădiniță, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinții să cunoască programul copiilor de la
grădiniță,pentru a putea adapta activitățile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerență și unitate
între demersul educativ al grădiniței și cel al familiei. Lipsa de informație, de comunicare între educatoare
și părinți poate conduce la situații în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o
cursă epuizantă de obținere de performanțe,sau, dimpotrivă,poate genera cazuri în care copilul nu mai este
stimulat în dezvoltarea sa de către părinti, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniței.
Pentru ca părinții să se asigure că există echilibrul necesar , trebuie să se informeze ,la începutul
fiecărei săptămâni ,ce activități se vor desfășura la grădiniță ,ce materiale vor fi utilizate ,ce priceperi
,deprinderi și cunoștințe vor fi vizate.Ei pot solicita educatoarei informații despre cum decurge o zi la
grădiniță.Acasă ,părinții pot organiza activități similare,prin care copilul va exersa ceea ce a învățat la
grădiniță, dar încontexte diferite ale vieții cotidiene.Părinții ar trebui să comenteze împreună cu cel mic
lucrările pe care le-a realizat la grădiniță și pe care educatoarea le-a afișat pe panoul de la intrarea în
grupă. Cu acest prilej vor cunoaște ce activități a desfășurat copilul și vor știi cum să-l susțină în ceea ce
are de învățat.
Pe de altă parte,aceste discuții îl vor ajuta pe copil să-și autoevalueze munca și să știe care sunt
direcțiile în care,pe viitor,ar trebui să depună mai mult efort sau exercițiu.Este important ca discuțiile să
fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise.
Comunicarea dintre părinți și copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine.Stima de sine se construiește încă din copilărie.Sunt„bătălii ”pe care copilul nostru trebuie să le
„poarte” de unul singur pentru a căpăta încredere în el și în ceea ce poate face.Felul în care discutăm cu
copii ține de felul în care ne raportăm la ei., de afecțiunea pe care o simțim pentru ei și de percepția
noastră asupra rolului de părinte.Toate acestea amprentează copilul,determină un anumit gen de
atitudine.Important este atât mesajul cognitiv cât și cel afectiv.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniță, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă. Pentru a-i putea înțelege, este nevoie ca părinții să-i ajute pe copii să-și exprime emoțiile fără teamă.
În situația în care nu i se oferă atenție, începe să bombardeze cu păreri puternice și afirmații emfatice,
dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune
nu este important. Ar fi bine ca părinții să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce-l interesează fără
a recurge la un „interogatoriu ”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea : „ Ce ai făcut astăzi la grădiniță
?”, răspunsul copilului să fie : „Bine !”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de
situații , pentru a iniția o discuție cu el pe această temă , părinții pot începe prin a povestii ei înșiși despre
ce au făcut la serviciu ,folosind o exprimare clară , adresându-se copilului cu seriozitate ca unui matur ,
pentru ca acesta să simtă că îl respectă ,că au încredere în el. Astfel copilul va învăța să spună ce simte și
să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.
Foarte importante sunt și activitățile complementare celor de la grădiniță, desfășurate cu copilul în
contexte diferite de viață. Pentru a le fi mai ușor, părinții pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea și alegerea unor activități care să fie potrivite vârstei copilului și care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învățat la grădiniță. Activitățile propuse copiilor țin de imaginația, inspirația și
priceperea fiecărui părinte, precum și de interesele și particularitățile copiilor.
Părinții sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai țipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinți. Sau este insuficient să îi atragem atenția că nu a spus mulțumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
729
 În ceea ce privește recompensa și pedeapsa cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială (dulciuri ,jucării, bani) ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face
o fapta bună. De aceea este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedește bine crescut. Exprimarea
sentimentelor este eficientă și în administrarea pedepsei. Dezamăgirea ,nemulțumirea părintelui, ignorarea
dau rezultate mai bune dacât o ceartă sau o palmă.
În opinia psihologului Oana- Maria Udrea ,părinții trebuie să-i explice clar copilului ce are voie să
facă și ce nu ,să stabilească reguli realiste ,echilibrate și să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă . Totodată este important ca amândoi părinții să fie consecvenți în educarea copilului și să îi
învețe aceleași lucruri.
Interacțiunea socială din această perioadă de viață este esențială pentru dezvoltarea din punct de
vedere biologic, psihic și social. Contactele umane și afecțiunea au rol deosebit în învățarea
comportamentului uman .Familia este principalul agent al socializării. Ea este intermediarul intre
societatea globală și copil, locul în care se modelează principalele componente ale personalității. În
familie învățăm să fim umani. Acasă înseamnă locul unde crește ,te dezvolți și unde se pun bazele
viitorului om. Educația , bunele maniere, regulile morale sunt cheia.

730
 CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ

Prof. înv. primar: Costela Renata Gavrilă

Școala Gimnazială „Maria Grecu”
Sat. Odaia Manolache, com. Vînători, jud. Galți

Educarea tinerei generații, în context actual ne obligă să urmărim în formarea copiilor nu numai
achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să
facă faţă cerinţelor lumii moderne.
Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și
formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește
primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață
sănătoasă, în familie.
„Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate
acestea reprezentând bagajul lui educativ.
În educarea ,,micului om”,familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție.
Ca primă etapă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.
Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin
excelenţă. Familia este „prima și cea mai importantă şcoală de omenie”.
Expresia ,,ai, respectiv, n-ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este
considerată “fundamentul achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Obiectivul oricărui părinte este de a asigura copilului său un caracter echilibrat. Acest obiectiv se
realizează în timp cu multă răbdare, perseverență și determinare. Părinții sunt cei care prin exemplul
propriu pun bazele formării și dezvoltării unui om de valoare.
Este important ca părinții să știe că învățătura pe care urmează să o dea copiilor trebuie să fie simplă
și bine înțeleasă. Prin lecții simple și prin exemplul personal părinții trebuie să-și învețe copiii cum să-și
conformeze viața celor mai înalte standarde.
Din prima zi de viață părintele devine instructorul propriului copil. Este necesar ca în această
perioadă mama să satisfacă nevoile micuțului. Copilul plânge dacă îi este foame sau dacă are un
disconfort. Pe măsură ce crește dorește să fie ținut în brațe, explorează mediul încojurător cât timp un
membru al familiei se plimbă cu el în brațe – își satisface astfel nevoia de cunoaștere.
Pe măsură ce crește mama începe să predea lecții de alimentație, de vorbire/comunicare, lecții de
mers, lecții de igienă. În tot acest timp părinții trebuie să dea dovadă de înțelepciune și răbdare iar
activitățile ludice să nu lipsească din metodele lor de „predare”.
Chiar din copilărie, din primii ani de viață, părinții au datoria să le predea copiilor și lecția de
bunătate, de respect, de prietenie, de ascultare. Este bine de știut ca și părintele să știe să-și asculte copilul
și să explice de fiecare dată hotărârile pe care le ia și care îl privesc pe copil. Aplicând aceste lecții pot fi
prevenite acele conflicte de mai târziu dintre voință și autoritate, care contribuie la apariția în mintea
tinerilor a înstrăinării și supărării față de părinți și a împotrivirii lor față de orice autoritate.

731
 În primii ani de viață, este important ca părinții să dedice copiilor cât mai mult din timpul lor, să
vorbească cu ei, să se joace, să „lucreze” împreună. Așa copilul va fi permanent supravegheat și nu va fi
lăsat în voia lui.
De la o vârstă foarte timpurie, copiii pot înțelege ceea ce le este spus simplu și clar, cu blândețe și
dragoste. Pe măsură ce copilul crește, părinții vor introduce reguli și regulamente ce vor fi stabilite, care
vor fi respectate de către toți membrii familiei și care vor fi în felul acesta simplu și ușor adoptate de către
copil. Există o dragoste oarbă, ce lasă copiilor „privilegiul” de a face ce vor ei; acest tip de atitudine
conduce la primul pas spre deteriorarea relației părinți-copil de mai târziu.
Păriții nu trebuie să uite niciodată că au fost și ei copii. Ei sunt cei care încep transformarea
persoanei (micuțului) în personalitate.
Perioada numită „cei șapte ani de acasă” cuprinde prima și cea mai importantă „decolare” în marile
zboruri ale unei vieți omenești. Ea dă marele start pentru cea mai sublimă competiție a omului cu el însăși
– în propria sa devenire, autodesăvârșire și afirmare a sa ca valoare umană. Depinde în mare măsură de
părinți când și unde va fi aeroportul de aterizare.
Este datoria părintelui să aducă pe băncile primelor clase copii sănătoși, viguroși pe care școala,
prin aportul ei pe linia instrucției, dar desăvârșind și opera de educație inițiată în familie să îi transforme
în personalități armonios dezvoltatea, în cetățeni înzestrați cu spirit de răspundere, cu simțul datoriei și
potențial creator.
Ca o concluzie, cei șapte ani de acasă sunt piatra de temelie a vieții viitoare. De acești ani depinde
cum va fi integrat viitorul adult în societate, cum va fi agreat de cei din jur și cum își poate ordona viața
și stilul de viață alături de cei dragi.
Un adult care are în „bagajul” său cei șapte ani de acasă poate merge în viață deschis și cu un viitor
sigur.

Bibliografie:

1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004

2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. www.didactic.ro

732
 Cei șapte ani de-acasă!

Prof. înv.preșc. Gavrilescu Emilia – Dorina

Școala Gimnazială Nr.1 Bicaz – Chei
Să te ocupi de educarea unui copil este una dintre experiențele cele mai complexe, provocatoare,
dar și cele mai generatoare de satisfacții pe care o oferă viața. Este o mare responsabilitate creșterea unui
copil, astfel încât, el să devină un adult sănătos, echilibrat și capabil să-și ocupe locul în generația
următoare.
Provocarea este cu atât mai mare, cu cât contextul social actual suferă schimbări într-un ritm alert,
politicile familiale și educaționale sunt în plin proces de reformare, iar adulții care se ocupă de creșterea și
educația copiilor sunt asaltați cu o multitudine de metode educaționale a căror eficiență nu este o
certitudine. Din punct de vedere al principiilor și metodelor utilizate în educația copiilor, putem spune că
suntem într-o perioadă de tranziție. Suntem tributari metodelor tradiționale pe care adulții de azi le-au
asimilat în perioada copilăriei, dar în același timp testăm și noile metode care au ca scop formarea unei
tipologii individuale diferită față de cea pe care o cerea societatea de acum aproximativ 20 de ani. Însă,
chiar dacă contextul social actual are preponderent nevoie de manifestarea unei alte categorii de calități
ale individului decât obediența, supunerea, tendința de uniformizare, principiile după care evaluăm
individul sunt aceleași: caracterul, echilibrul, capacitatea de adaptare și integrare socială și respectarea
lumii înconjurătoare.
Prin urmare, provocarea care ia naștere este cum să creștem copiii de azi, în aceste condiții de
tranziție, pentru a fi adulți adaptați contextului în care trăiesc. Atât familia, cât și școala sunt puse în
postura de a răspunde provocărilor moderne, prin formularea de norme și valori în rândul copiilor.
Familia din societatea actuală are nevoie din ce în ce mai mult de un sprijin extern pentru a se adapta
acestor cerințe, în condițiile în care părinții reclamă fie o incapacitate de gestionare a relațiilor cu proprii
copii, fie rămân atașați valorilor care s-au transmis tradițional și pe care le consideră ca fundamentând
modelele valide de relaționare intrafamilială.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în
diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învață din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conștient, iar vârsta
primei copilării este esențială în conturarea și achiziția normelor unui compotament social corect. Școala
și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinților o responsabilitate majoră: de noi, părinții, depinde ca
adolescentul, tânărul și adultul de mâine să-și asume în acești primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creșteri. Iar această expresie nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinții, i-o
dăm. Afi bine – crescut nu înseamnă peste tot același lucru; atât în contextul cultural – istoric obiectiv al
societății cât și standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiția celor „șapte ani de – acasă”.
Expresia „cei șapte ani de - acasă”este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educația din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, definește în bună măsură viitorul adult.
Adulții care se ocupă de educația și îngrijirea copiilor sunt modelele pe care de cele mai multe ori
copiii le urmează. La maturitate, copiii de acum, vor fi oglinda părinților și vor promova același stil de
viață pe care l-au experimentat ăn cadrul familiei.
Copilul interiorizează și perpetuează modul în care se comunică în familie, modalitatea de luare a
deciziilor, modalitatea în care se realizează managementul stresului, furiei și al situațiilor de criză și chiar
modalitățile de auto – îngrijire ale fiecărui membru din familie.
Principalele ingrediente care compun care compun ceea ce se înțelege, în mod tradițional, „un copil
bine crescut” sunt:
 salutul;
 comportamentul în public;
 comportamentul cu prietenii;
 înțelegerea normelor sociale;
733
  manierele la masă;
 recunoașterea greșelilor;
 tact și toleranță.
Soluția este ca în cazul multor aspecte legate de creșterea unui copil, perseverența și exemplul
personal, în primul rând. Iar eforturile susținute nu vor întârzia să dea roadele mult așteptate.

734
 CEI 7 ANI DE ACASA

G.P.N. Gherța Mică, Satu Mare

Prof. pt. înv. preșcolar și primar Angela Gavriș
,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii
care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a
şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă,
de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald
şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se
realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi,
rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa
caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea
nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede
aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7
culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm
cu energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de
podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării
albastre şi nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul
cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii
care ne luminează sufletele.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este
melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale
Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă
este respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se
,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de
ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă
atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un
lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci
doar o monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi
sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile
parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-
l păstrăm, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară
iertare când a greşit.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă
ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de
Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea
de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de
moş Ene.
Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a
şcolii.
,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a
încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).

735
 DESPRE CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. Măierean Carmen

Școala Gimnazială Dumitra
”Pentru a avea bun simţ, nu ai nevoie de studii superioare, ci de cei şapte ani de acasă.”
Valeria Mahok (decembrie 2014)

În zilele noastre, în epoca IT, când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care
copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la
şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii, în
concluzie acel copil care știe să folosească cele trei cuvinte magice TE ROG, MULȚUMESC și IARTĂ-
MĂ.Cei șapte ani poate să însemne, însă și ceea ce se transmite,adultul, mai departe prin copil lumii în
care trăim. Părintele transmite prin educația acordată , ”chiar dacă lucrurile decurg de la sine , cea mai
mare parte din comportamentul viitor la copilului.
Încă de la naștere în fiecare etapă a dezvolatrii sale copilul are nevoi imediate pe care părinții le
descoperă și le safisfac. Astfel, de la naștere până la 1 an , copilul plânge ( ca modalitate de comunicare)
deoarece are nevoia de a fi mângâiat, iubit, de a explora, de a simți alături de el persoane care
interacțonează cu el. În funcție de gradul de satisfacție copilul se dezvoltă afectiv, motric sau intelectual.
De la vârsta de 1 an până la 5 ani copilul explorează lumea din jurul său prin toate mijloacele (tactil,
olfactiv, auditiv, etc.), se dezvoltă limbajul. Tot în această perioadă, început prin imitație, primele reguli
de politețe – să salute, să mulțumească, să nu strige, să folosească formulele de adresare, etc. Până la 6 - 7
ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de
autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din
regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de
dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de
relaţionare socială.
Bunele maniere sunt cartea noastră de vizită. Felul în care ne comportăm are o puternică influență
asupra relațiilor cu familia, prietenii, colegii, și, în cele din urmă, de acest lucru depinde dacă avem sau nu
succes în viață.
În zilele noastre majoritatea părinților așteaptă ca școala să rezolve probleme de educație ale
copilului, fie din lipsa timpului (activitățile cotidiene le limitează timpul petrecut cu proprii copii), fie
datorită faptului că unii copii sunt instituționalizați de la vârste fragede 1,5-2 ani, fie datorită apariției
programelor de tip after-scool sau step by step, care presupun petrecerea unui timp mai îndelungat la
școală. Astfel, pentru acești părinți școala este singura responsabilă de educația copiilor. Întrucât rolul
părinților în educarea propriilor copii a scăzut vertiginos, aceștia trebuie să fie stimulați să o facă, chiar să
se implice mai mult în activitățile școlare. De aceea, noi cadrele didactice (educatoare, învățătoare,
profesori) trebuie să atagem părinții în activități prin care să stimulăm întărirea relației părinte – copil:
şezători, vizite, excursii, activităţi comune (work-shop-uri), lecţii deschise, expoziţii ale copiilor, chiar
implicarea acestora în organizarea și desfăşurarea acestor activități.
Implicarea părinților va permite o mai bună cunoaştere a particularităţilor propriilor
copii, dificultăţilor pe care aceştia le întâmpină în activităţi și va contribui, într-o formă sau alta
la dezvolatrea adultului de mâine. Părintele care participă la astfel de activități devine un model
pentru propriul copil arătând-și interesul față de preocupările și dezvoltarea acestuia, dar
petrece și timp de calitate cu acesta. Aceste activităţi extraşcolare au un impact neaşteptat de
mare în rândul părinţilor care au experimentat relaţii inedite cu copii lor, fapt ce i-a determinat să-şi
schimbe radical, în mod pozitiv, atitudinea fată de şcoală. Astfel, de activități încurajează și parteneriatul
școală – familie prin comunicarea deschisă dintre profesori – părinți – elevi.
În concluzie, un părinte se poate considera împlinit atuci când împreună cu grădiniţa ori şcoala
reuşesc să educe copilul astfel încât el să aprecieze munca, să fie util în societate, iar baza unei bune
educații o reprezintă ”cei șapte ani de acasă”.

736
 Bibliografie:
1. Cernea Maria, Contribuţia activităţilor extracurriculare la optimizarea procesului de
învăţământ, în Învăţământul primar nr. 1, Ed. Discipol, Bucureşti, 2000;
2. Dăncilă, Eduard, Dăncilă, Ioan , Noi si copilul nostru ne pregatim pentru scoala, 2003, Editura
Edid
3. Moisin, Anton, Arta educarii copiilor și adolescenților în familie și școală, 2001, E.D.P.
București
4. http://adevarul.ro/locale/zalau/ce-inseamna-cei-sapte-ani-de-acasa-pas-pas-greselile-familie-
marcheaza-totdeauna-explicatiile-psihologilor-1_553e4f3dcfbe376e359c73dc/index.html, accesat în
12.03.2017.

737
 Cei 7 ani de acasă și educația timpurie la elevul cu
Cerințe Educative Speciale (CES)

Profesor psihopedagog: Hrițcu Mirela-Ștefania

„Baza oricărei formații intelectuale, civice, morale,
trebuie pusă în anii școlii primare.”
Stefan Augustin Doinas

„Toţi ne dorim copii sănătoşi, dezvoltaţi normal, fericiţi, dornici de a învăţa, plini de energie, care
să ne umple de satisfacţie prin ceea ce ştiu, prin ceea ce pot să facă, prin felul în care se poartă şi gândesc.
Totul depinde în cea mai mare măsură de noi, adulţii. Noi suntem primii în care ei au cea mai mare
încredere şi care le decide startul în viaţă!” (UNICEF)
Cu toții știm că educația copilului este oferită încă din primele momente în care acesta se formează
în pântecele mamei. De asemenea, știm că școala are un rol important în educația copilului, dar să nu
uităm că, cel mai mult timp copilul îl petrece cu familia. Chiar dacă creșa, grădinița sunt printre primele
forme de educație, educația primită în familie are un rol foarte important în formarea copilului.
Ce facem atunci când avem un copil cu un anumit handicap? Copilul necesită o atenție deosebită,
se formează alături de noi, așa cum îi prezentăm noi lumea în care trăim. În cazul unui copil cu handicap
este foarte important sa-i oferim din momentul depistării cel mai bun tratament care să-l ajute să se
dezvolte ca toți ceilalți.
Educația timpurie asigură fundamentele dezvoltării fizice și psihice sănătoase. Educația timpurie,
în sensul mai larg, înseamnă dezvoltarea timpurie a copilului, presupune învățare, îngrijire și protecție.
Scopul strategiei în domeniul educației timpurii a copilului este de a-i asigura fiecărui copil dreptul la
educație și la dezvoltare deplină pentru a-i da posibilitatea să-și atingă potențialul maxim în acord cu
standardele europene și internaționale.
În cazul copiilor cu CES educația timpurie începe în perioada 0-3 ani. Calitatea îngrijirii și a
protecției în această perioadă sunt mijloacele care înlătura mortalitatea infantilă, boala, întârzierea în
creștere, traumele, proasta alimentație, întârzierile de dezvoltare. Acordând copilului atenția cuvenită,
asigurându-i creșterea și educația, îi creăm condiții pentru a-și dezvolta o personalitate echilibrată și
armonioasă.
Educația este continuă, ea începe din primele momente ale vieții și durează cât aceasta. Educația
timpurie oferă șanse egale de creștere, de dezvoltare, fiind realizată de părinții în colaborare cu specialiștii
din domeniu.
Copilăria este cea mai frumoasă și importantă din viața fiecărui om.

Bibliografie:
UNICEF. Ghidul cadrelor didactice pentru educația timpurie și preșcolară. Disponibil online
pe http://www.masterprof.ro/files/Eftimie/61752704-ghid-educatie-timpurie-copii-educatori.pdf

738
 BUNELE MANIERE PENTRU CEI MICI

Prof.înv.preșcolar Gavriloae Andreea,

Grădinița Curechiștea
Grădiniţa este instituţia de învăţământ căreia îi revine rolul decisiv în educarea şi instruirea copiilor
preşcolari. Ea se străduieşte să creeze condiţiile necesare unei dezvoltări normale pe toate planurile
(dezvoltare fizică, intelectuală, şi a personalităţii).
Copilul îşi dezvoltă aptitudinile sale în raport cu mediul în care trăieşte, aşa încât primele noţiuni
educative le primeşte în familie, apoi în colectivitate preşcolară, pentru ca şcoala să consolideze şi să
adauge, printr-un amplu sistem educativ o educaţie desăvârşită.
Există, desigur, reguli generale de educaţie, care trebuie respectate în toate cazurile, deoarece
copilul reprezintă o individualitate ce trebuie educat în conformitate cu particularităţile sale psihice.
Educaţia îi favorizează o adaptare mai uşoară la mediul social. Întregul proces educativ trebuie condus cu
grijă, cu afecţiune pentru copil şi în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-i depăşi
capacitatea de înţelegere. Vârsta preşcolară, atât de importantă pentru dezvoltarea personalităţii, solicită
din partea educatoarelor înţelegere şi tact.
Grădiniţa reprezintă pentru mulţi copilaşi posibilitatea de a socializa, de a-şi dezvolta
personalitatea şi creativitatea, de a face faţă următoarei etape din viaţa lor şcolară.
La grădiniţă, copiii deprind normele de conduită civilizată, abilitatea de a îndeplini diferite sarcini,
de a respecta anumite reguli de comportare în grup şi astfel sunt ajutaţi să colaboreze mai bine cu cei din
jur şi să aibă iniţiativă. Celor mici li se îmbogăţeşte vocabularul, li se dezvoltă gândirea, puterea de
concentrare, memoria, dorinţa de cunoaştere şi atenţia. Comunică mai mult şi nu în cele din urmă, îşi
dezvoltă aptitudinile fizice, psihice, artistice.
Copiii din grădiniţă sunt provocaţi prin intermediul jocului să participe la diferite activităţi din
domenii diferite: pictură, sculptură, matematică, dezvoltarea limbajului, să facă mici experimente în
domeniul ştiinţei.
Continuând procesul de socializare început în familie, grădiniţa oferă preşcolarului cadrul de
valorificare a potenţialului psiho–social . La intrarea în grădiniţă , copilul se află în perioada celor mai
bogate acumulări cantitative şi calitative . În această instituţie educatoarea îndrumă copiii să diferenţieze
binele de rău, ceea ce este permis de ceea ce nu este permis.
Făcând saltul de la mediul familial la cel instituţionalizat, copilul este orientat spre ceea ce trebuie
să facă şi să devină într-un context social, relaţional. Se adaugă treptat conturarea sentimentului de
apartenenţă la acest spaţiu geografic, familiarizarea cu fapte şi evenimente deosebite din istoria poporului
român.
Necesitatea de a începe educarea cât mai de timpuriu este justificată şi de faptul că la vârsta
preşcolară se formează cu cea mai mare uşurinţă automatismele ce stau la baza deprinderilor de
comportare. Printr-o muncă educativă constantă şi susţinută, aceste componente se transformă treptat în
trăsături relativ stabile ale personalităţii sale. De pildă, deprinderea de a mulţumi ori de câte ori primeşte
ceva, cea de a saluta, de a asculta pe ceilalţi când vorbesc, fără a-i întrerupe, sau de a îndeplini cerinţele
adultilor fără comentarii inutile, au ca şi consecinţă apariţia unei atitudini constante de politeţe şi respect
faţă de cei din jur.
Educarea caracterului copiilor preşcolari presupune realizarea a trei sarcini fundamentale, care
trebuie să constituie pentru educatoare puncte de plecare pentru întreaga muncă educativă. Aceste sarcini
sunt: educarea trăsăturilor pozitive de caracter (dragostea pentru adevăr, sinceritatea, cinstea, curajul,
modestia, optimismul şi încrederea în forţele proprii, sociabilitatea, independenţa, spiritul critic şi
autocritic, generozitatea, blândeţea, politeţea, respectul, bunul simţ, ordinea, disciplina, devotamentul,
recunoştinţa, punctualitatea, conştiinciozitatea, discreţia, umanismul, delicateţea, principialitatea,
colectivismul, prietenia, hărnicia, sentimentul datoriei, al mândriei patriotice, puritatea morală etc.);
educarea însuşirilor voliţionale şi înlăturarea defectelor de voinţă şi de caracter, lupta împotriva lor.
Trăsăturile manifestate de copii nu au stabilitate. Prin intermediul muncii educative, cele pozitive
pot fi accentuate, iar cele negative diminuate şi treptat, înlăturate.
Pornind de la aceste consideraţii şi de la faptul că educaţia unui copil nu se limitează doar la
acumularea de informaţii, ci şi la învăţarea felului în care trebuie să se comporte cu ceilalţi, am iniţiat la
739
nivel de unitate desfăşurarea acestor tipuri de activităţi în cadrul activităţilor opţionale. Activităţile au
avut un ecou deosebit în rândul copiilor, şi al părinţilor. De aceea ne-am gândit să desfăşurăm un proiect
educaţional în parteneriat pe această temă
Rudolf Steiner spunea: ,,Două cuvinte magice indică natura raporturilor copilului cu mediul său
fizic înconjurător. Acestea sunt: imitaţie şi exemplu.” Pentru copii, omul matur este persoana care ştie
totul, care are experienţă multă, care nu greşeşte.” De aceea, imitarea lui îl încântă, le dă încredere,
siguranţa că nu greşesc. Exemplul are o mare putere de influenţă asupra copiilor datorită caracterului său
intuitiv. El se adresează în mod nemijlocit simţurilor copilului, îl ajută să perceapă realitatea vie, concretă.
De multe ori sute de cuvinte nu reuşesc să facă înţeles ceea ce un exemplu concret convinge într-o clipă.
Educatoarea este cel mai important actor de pe scena vieţii preşcolarului. Personalitatea acesteia,
atitudinile, modul de a gândi şi de a acţiona influenţează hotărâtor atmosfera şi mediul în care se
formează copilul.
Să ne imaginăm aşadar o persoană prietenoasă, înţelegătoare, calmă, cu o fire deschisă, veselă, cu
simţul umorului, iubindu-şi profesia şi lumea atât de imprevizibilă a copilăriei. O persoană echilibrată,
capabilă să-şi evalueze cu obiectivitate posibilităţile şi capacităţile, aptă să comunice eficient cu copiii, în
aşa fel încât aceştia să-şi însuşească cu uşurinţă cunoştinţele, priceperile şi deprinderile fireşti vârstei lor.

740
 Cei şapte ani de acasă

Prof. Geambaşu Adelina

Şcoala Gimnazială I. H. Rădulescu Bucureşti
Când se vorbeşte despre cei şapte ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care un copil o primeşte
acasă de la părinţii săi, ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute şi să se comporte cuviincios
cu toată lumea.
Această educaţie îl va ajuta pe copil să se integreze cu uşurinţă în societate, să se descurce foarte
bine în relaţiile cu cei din jur. Realitatea familiilor din zilele noastre este diferită, deoarece părinţii nu mai
petrec atât de mult timp cu copiii lor.
În momentul în care copilul intră la grădiniţă, programul lui se schimbă. Este important ca familia
să cunoască programul de la grădiniţă pentru a-i putea diversifica activităţile de acasă şi pentru a exista o
coerenţă în demersurile educative din familie şi grădiniţă.
Copilul îşi formează un comportament corespunzător pe baza relaţiei afective cu părinţii. Un copil
care este iubit, îngrijit şi protejat, care simte dragostea părinţilor, se va dezvolta şi va avea încredere în
propriile lui forţe. El va simţi că părinţii au încredere în el, că sunt preocupaţi de ceea ce face, va simţi că
familia îi acordă atenţia cuvenită şi toate acestea îl vor face să accepte cu uşurinţă regulile familiei şi ale
societăţii.
Principalul model pentru copil este familia, copilul învăţând foarte multe prin imitaţie. De exemplu,
degeaba i se atrage atenţia unui copil că nu a salutat, dacă în familie nu a auzit aceste cuvinte.
Ori de câte ori copilul face o faptă bună sau dovedeşte că este bine crescut, este important să îl
lăudăm şi să ne exprimăm bucuria. Acestea sunt cele mai preţioase recompense pentru el, nu cele
materiale. Dezamăgirea pe care şi-o exprimă părintele în momentul în care copilul nu se comportă
cuviincios, are rezultate mai bune decât o ceartă.
În concluzie, părinţii ar trebui să-i explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să îi stabilească
reguli echilibrate, realiste şi să îi spună şi ce se poate întâmpla dacă acestea nu sunt respectate. Este
important ca ambii părinţi să fie consecvenţi în educarea copilului. Aceştia trebuie să fie şi înţelegători şi
să accepte greşelile copilului.

741
 IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Educ. Geambaşu Eugenia

G.P.N. Amaru - Jud. Buzău
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca
să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. Perturbările
în evoluţie conduc la situaţii deficitare, unele din ele lăsând amprente pe toată viaţa.
Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică
pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi
se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care
sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii,
formându-şi conduit.
Educaţia trebuie să urmărească, pe lângă obiective, să facă din fiecare copil un adolescent politicos.
Manierele bune sunt obţinute de copii în contactul zilnic cu membri familiei. Ei imită ceea ce văd şi aud.
Nu se poate cere copiilor altă comportare decât cea observată la părinţii lor. Copiii vor face sau vor crede
precum părinţii, imitând comportamentele acestora. Utilizarea formelor de politeţe este strâns legată de
obiceiurile părinţilor.
În funcţie de felul cum cei din jur, mai ales părinţii, ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să
înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea
optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă acesta
evoluează la polul opus.
Cei ,,şapte ani de acasă”, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a
vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a
fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul,
ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, acest copil va creşte iubitor, politicos,
tolerant, responsabil. Trebuie să existe un accord între desfăşurarea armonioasă a vieţii de familie şi
obiectivele trăirii sociale. Psihicul unui copil este influenţat de condiţiile lui de viaţă şi de educaţia primită
în casa părintească. Copiii sunt de fapt “copii” ale părinţilor lor. Un copil care nu a primit o educaţie
corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care
nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce.
Pentru formarea “celor şapte ani” de acasă exemplele sunt cele mai folositoare.

742
 Cei şapte ani de acasă

Prof. ȋnvӑţӑmânt primar şi preşcolar- Georgescu Carmen

Şcoala Gimnazialӑ Hoghiz
Ce reprezintӑ, de fapt, cei şapte ani de acasӑ? Spunem despre un copil cӑ este bine crescut, cӑ are
,,cei şapte ani de acasӑ” dacӑ se comportӑ civilizat, este politicos, respectuos, ştie sӑ relaţioneze cu cei din
jur. Cine sunt principalii responsabili de existenţa celor şapte ani de acasӑ? Indubitabil, pӑrinţii! Se spune,
pe drept cuvânt, cӑ cea mai grea meserie este cea de pӑrinte. De ce? Cred cӑ pentru responsabilitatea
imensӑ pe care o poartӑ pӑrinţii de a asigura propriului copil o educaţie sӑnӑtoasӑ, de a-i crea condiţii ȋn
care acesta sӑ-şi dezvolte o personalitate armonioasӑ şi echilibratӑ; se ştie cӑ pânӑ la opt ani are loc cea
mai rapidӑ dezvoltare a copilului. Sӑ nu uitӑm cӑ ceea ce ȋnvaţӑ copilul ȋn primii ani de viaţӑ reprezintӑ
mai mult de jumӑtate din ceea ce vor ȋnvӑţa tot restul vieţii.
De aceea, pentru a asigura o educaţie corectӑ, pӑrinţii trebuie sӑ ţinӑ cont de anumiţi factori: relaţia
afectivӑ dintre copil şi pӑrinţi, stadiul de dezvoltare fizicӑ şi psihicӑ a copilului, cu specificul vârstei,
valorile pe care se bazeazӑ familia şi pe care le transmite copilului. Astfel, profilul psihologic al vârstei
reprezintӑ un sistem de referinţӑ pentru activitatea educativӑ, fiindcӑ indicӑ: modul de concepere a activi-
tӑţii educative, formele şi mijloacele cele mai potrivite pentru activitatea de cunoaştere, eficienţa acţiunii
educative. El exprimӑ potenţialitatea existentӑ la ȋnceputul actului educational şi permite anticiparea per-
formanţelor expectate.
Din pӑcate, viteza cu care se deruleazӑ totul ȋn jurul nostru produce şi efecte negative. Pӑrinţii
petrec din ce ȋn ce mai puţin timp alӑturi de copiii lor şi ȋncearcӑ sӑ suplineascӑ aceastӑ absenţӑ prin tot
felul de recompense care, de multe ori, produc modificӑri ȋn comportamentul copiilor lor. Pӑrintele tim-
purilor actuale trebuie sӑ-şi gӑseascӑ timp pentru copilul sӑu. Relaţia afectivӑ dintre pӑrinţi şi copii re-
prezintӑ bazele formӑrii unui comportament corespunzӑtor al acestuia. Doar petrecând ȋmpreunӑ, par-
ticipând la activitӑţi comune, copilul se simte iubit de pӑrinţi, protejat, ȋngrijit. Aprecierea din partea
pӑrinţilor ȋl ajutӑ sӑ perceapӑ ȋn mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Comunicaţi cu copiii voştri,
ascultaţi-i, fӑceţi-i sӑ-şi exprime pӑrerea, cereţi-le opiniile, bӑgaţi-i ȋn seamӑ!
Consider cӑ unul dintre cele mai mari pericole ale zilelor actuale, ȋn ceea ce priveşte educaţia celor
şapte ani de acasӑ, este timpul efectiv petrecut cu copilul tӑu.Unii pӑrinţi umplu golul lӑsat de absenţa lor
cu cadouri multe, transformând ȋncet-ȋncet copilul ȋntr-unul egoist, rӑsfӑţat, egocentric.
Am constatat, din pӑcate, la elevii mei de clasa a IV-a, care sunt nişte copii veseli, sociabili, pe care
i-am obişnuit sӑ-şi exprime fӑrӑ reţinere sentimentele,frustrӑrile, nemulţumirile, cӑ le este greu sӑ-şi ex-
prime iubirea faţӑ de pӑrinţi prin vorbe, gesturi, cu diferite ocazii şi m-am ȋntrebat de ce? Încurajaţi-vӑ
copiii sӑ se exprime, lӑsaţi-i sӑ termine ce au de spus şi nu le mai faceţi observaţii de faţӑ cu toatӑ lumea,
altfel se vor simţi umiliţi şi se vor inhiba! Stimulaţi-vӑ copilul sӑ vorbeascӑ despre ceea ce ȋl intereseazӑ!
Pӑrinţii sunt modele pentru copii şi au o foarte mare influenţӑ asupra lor ȋn primii şapte ani de viaţӑ,
când le transmitem acestora propriile valori pe care urmeazӑ sӑ le respecte şi ei atunci când vor intra ȋn
societate. De aceea, atenţie mare la ȋnvӑţӑmintele pe care le transmitem pentru a deveni respectuoşi şi
demni de respect la rândul lor. Atenţie la tot ceea ce se ȋntâmplӑ ȋn mod ȋn mod curent ȋn spaţiul familial.
Nu uitaţi, copilul este oglinda pӑrintelui! Exprimaţi-vӑ bucuria şi nemulţumirea atunci când face o faptӑ
bunӑ, lӑudaţi-vӑ copilul, ori de câte ori demonstreazӑ cӑ este bine-crescut!
De foarte mare importanţӑ este consecvenţa cu care pӑrinţii ȋşi educӑ copiii. Dacӑ copilul este mus-
trat de cӑtre unul dintre pӑrinţi, celӑlalt nu trebuie sӑ intervinӑ sau sӑ ȋncerce sӑ ,,ȋndulceascӑ” acţiunea
celuilalt. Copilul va fi derutat si va ȋnţelege cӑ poate repeta greşeala, pentru cӑ unul dintre pӑrinţi ȋi va sӑri
ȋn ajutor. Nu trebuie sӑ cӑdem nici ȋn cealaltӑ extremӑ, şi sӑ acceptӑm greşelile invo-luntare. Mai greşim
şi noi, adulţii, darӑmite copiii!
Sӑ profitӑm de ,,vârsta de aur” a copilӑriei şi sӑ asigurӑm copilului nostru fundamentele unei dez-
voltӑri fizice, psihice, sociale şi spirituale sӑnӑtoase!

Bibliografie:
http://www.icos-edu.ro/
Usaci, Doina ,,Psihologia vârstelor I , Psihologia Copilului” Universitatea Transilvania din Braşov

743
 Cei șapte ani de-acasă

prof. înv. preșcolar Georgescu Florina

Prin influența ei zilnică, direct și variată, familia își aduce partea de contribuție la rezolvarea
sarcinilor dezvoltării multilaterale a copiilor, sarcini pe care grădinița le realizează sistematic. Este
importantă natura relațiilor social –morale ce se statornicesc între membrii familiei, cerințele pe care le
au părinții de la copii, eforturile pe care acesta le depune pentru a le duce la bun sfârșit.
Ceea ce caracterizează relația dintre părinți și copii, este stima reciprocă dintre membrii familiei,
dragostea părintească rațională față de copii, consecvența și unitatea cerințelor pe care le formulează
părinții și ceilalți membrii ai familiei față de copii, exemplul personal pe care îl dau cei mari prin
aptitudinile și faptele lor, încât devin pentru copii un exemplu demn de urmat.
Desigur părinții își iubesc copiii, le poartă de grijă, muncesc pentru ei și participă la toate bucuriile
și supărările lor. Dar această dragoste nu trebuie să fie oarbă. Părinții care se manifestă astfel față de
copii, îi scutesc de orice efort, le satisfac toate capriciile , nu se bucură de nici un fel de respect și
autoritate în fața acestora. În limitele puterii lui copilul trebuie să participe și el la treburile gospodărești
ale familiei, să îndeplinească unele sarcini. Astfel, i se va educa atitudinea justă față de părinți și ceilalți
adulți.
Organizarea unui regim de viață rational în familie are o deosebită importanță formative-educativă
pentru copil. În familie, regimul de viață va fi pus de acord cu regimul de viață din grădiniță. Este foarte
important ca preșcolarul să respecte cu strictețe ,,momentele” mai importante: somnul, alimentația,
petrecerea în aer liber, plimbările, jocurile.
Somnul copiilor trebuie să fie suficient și profund pentru a asigura activitatea normală a sistemului
nervos, previne oboaseala și astenizarea copilului. Și regimul alimentar are o mare importanță pentru
buna dezvoltare fizică a copilului nu numai din punct de vedere al cantității suficiente ci și al calității. De
aceea masa trebuie servită mereu la ore fixe.
Grija familiei și a educatoarei trebuie să fie foarte mare când e vorba de formarea gândirii cauzale a
copilului, de înțelegerea materialist a originii lucrurilor. Este important ca părinții să-i dea copilului
explicații care să-l îndrepte spre adevăr, într-o formă accesibilă înțelegerii lui. Este bine ca copiii să fie
deprinși de mici cu ceea ce este ,,bun” și ,, rău”, părinții având obligația de a-i ajuta să-și însușească o
anumită experiență morală. În educarea morală a copiilor, părinții trebuie să intervină la momentul
oportun pentru a provoca în sufletul lor conflictul intern dintre motive adverse și cum trebuie să rezolve
cu tact conflictul. Soluționarea conflictelor de ordin moral pe care le trăiesc copii nu se poate realiza la
început , fără ajutorul adulților. În această privință, părinții se vor călăuzi după principiul cunoscut: ceea
ce copilul nu poate să facă aastăzi fără ajutorul adultului, mâine va fi în stare să facă singur.
Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele
de intensă dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de
memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj.
La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa
mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.”
Familia exercită o influență considerabilă asupra dezvoltării sale fizice , intelectuale și morale încă
de la naștere, de aceea mereu se va vorbi de însemnătatea celor ,,șapte ani de acasă”.

744
 JOCUL DIDACTIC-INSTRUMENT DE MODELARE A
COMPORTAMENTULUI PREŞCOLARILOR

GHELMECI CORINA
ȘERBAN MĂDĂLINA
PROF.ÎNV.PREȘCOLAR G.P.P.,,Căsuța Poveștilor’’,Pitești
Primul mediu organizaţional cu care se confruntă copilul şi care exercită o influenţă profundă, cu
rol facilitator pentru experienţele sociale ulterioare este gradinita.Studiile de specialitate subliniază faptul
că prin integrarea copilului într-un grup social, el dobândeşte abilităţi în a se raporta la ceilalţi membri ai
grupului, cu care învaţă să stabilească relaţii eficiente şi este ajutat să rupă relaţiile de dependenţă faţă de
părinţi, prin afirmarea capacităţilor de autoservire: a mânca, a se îmbrăca, a se încălţa, a se spala, ceea ce
îi conferă o altă libertate de acţiune. În cadrul programului instructiv-educativ din grădiniţă, copilul este
cooptat într-un proces de construire sau elaborare a unui comportament care să-i permită afirmarea eului
prin descoperirea competenţelor sale sau prin constatarea dificultăţilor pe care le are de învins. Noua
orientare a educaţiei are ca ideal conturarea personalităţii omului de mâine, care să fie mai responsabil,
căruia să-i pese de tot ceea ce se petrece în jurul său.De aceea, educatorii trebuie să-i înveţe pe copii să-şi
dezvolte competenţe sociale, emoţionale, atitudini şi valori.
Evoluţia sociabilităţii obiective, concretizată prin interesul copilului pentru alţii, cu care să poată
acţiona împreună, se datorează principalei forme de activitate ce caracterizează preşcolaritatea: jocul.
Aceasta este forma specifică a copilăriei de cunoaştere şi reproducere a realităţii imediate sau îndepărtate,
a relaţiilor sociale etc. Fie că se joacă liber, fie organizat, copilul învaţă să respecte unele norme de
conduită impuse de colectivul în care acţionează.
Mânuit cu tact pedagogic de către educatoare, jocul este cel mai eficient mijloc de modelare
practică a socio-afectivităţii preşcolarului. Educarea sociabilităţii se face prin încredinţarea unor sarcini şi
responsabilităţi sociale, prin antrenarea copiilor în jocuri şi activităţi colective care au ca obiective
generale facilitarea schimburilor şi comunicării cu alţii, „jocul împărtăşit fiind prima etapă a socializării”
(Vincent, R., 1972, p. 264).
Jocul are funcţie de socializare a copilului, ceea ce se explică prin tendinţa mereu accentuată a
copiilor de a se acomoda la ceilalţi, dar şi de a asimila relaţiile cu cei din jur la eul său. Această funcţie
este prezentă mai ales în jocul cu reguli, care înseamnă acceptarea normelor exterioare lui, dar care, odată
asimilate, devin un bun câştigat de copil.
Jocul didactic, formă a jocului cu reguli, facilitează procesul de asimilare, fixare şi consolidare a
cunoştinţelor, iar datorită caracterului său formativ influenţează dezvoltarea personalităţii copiilor, de
cultivare a proceselor cognitive superioare (gândirea, imaginaţia).
În timpul dezvoltării psihologice a copilului, prin utilizarea unor variate forme de joc, se realizează
o latură importantă a educaţiei, socializarea treptată a copilului. Prin participarea la joc, prin respectarea
regulilor jocului, prin recunoaşterea învingătorului, prin spiritul de echipă se dezvoltă importante calităţi
umane necesare dezvoltării armonioase din punct de vedere socio-emoţional.
De asemenea, are un rol valoros în închegarea colectivului şi în formarea disciplinei conştiente. În
joc, copilul este obligat să respecte iniţiativa colegilor, să le aprecieze munca şi să le recunoască meritele,
să respecte regulile jocului şi să reacţioneze în conformitate cu ele, să-şi autoregleze propria activitate.
Jocul didactic este o activitate a cărei acţiune este construită în scopuri didactice: se ţine cont de
linia generală a evoluţiei copiilor şi se complică astfel regulile, complexitatea problemelor şi, în general,
cerinţele către copii. Accentul în aceste activităţi cade pe utilizarea cunoştinţelor în contexte variate, pe
rezolvarea şi construirea de probleme şi pe deprinderea ordinii în gândire, care poate influenţa copilul în
plan atitudinal şi social.
Jocul bine organizat şi pregătit constituie un mijloc de cunoaştere şi familiarizare a copiilor cu viaţa
înconjurătoare, pentru că în desfăşurarea lui cuprinde sarcini didactice care contribuie la exersarea
deprinderilor, la consolidarea cunoştinţelor şi la valorificarea lor creatoare. Acceptarea şi respectarea
regulilor jocului îl determină pe preşcolar să participe la efortul comun al grupului din care face parte.
Subordonarea intereselor personale celor ale colectivului, lupta pentru învingerea dificultăţilor,
respectarea integrală a regulilor jocului şi a succesului final vor pregăti treptat omul de mâine.

745
 La începutul preşcolarităţii este evidentă incapacitatea copilului de a participa corelat şi
concomitent cu toţi ceilalţi la toate etapele jocului, datorită faptului că realitatea lui subiectivă este mult
dilatată, predominând încă egocentrismul; astfel, jocul practicat este sărac, copilul nu prezintă dorinţa de
joc în grup pentru că înţelege greu jocurile care comportă un schimb reciproc, iar conflictul apare din
dorinţa celor mici de a se juca cu acelaşi obiect, în acelaşi timp, prezenţa altui copil fiind percepută ca o
ameninţare.
În preşcolaritatea mijlocie, copilul cunoaşte şi aplică regulile, dar nu se poate vorbi încă de o
integrare socială în joc pentru că socializarea regulilor jocului este în curs de desfăşurare: deşi jocurile au
început să capete un caracter colectiv şi se trece de la rivalitate, de la însingurare la competiţie, ca formă
naturală a relaţiilor, totuşi există o tendinţă de cvasi-colaborare în jocul didactic, motivaţia conflictului
fiind reprezentată de dorinţa de a juca un rol preferat şi de dorinţa de a-l întrece pe celălalt.
În preşcolaritatea mare se poate vorbi despre respectarea regulilor ca fiind un indicator de
maturizare intelectuală şi afectivă a copiilor: preşcolarul mare se caracterizează prin conduite mai
adaptate, se asigură că şi ceilalţi respectă normele de grup şi regulile jocului, apare acordul şi proiectul de
joc, iar conflictul se iveste, de regulă, numai în urma încălcării regulilor jocului. Chiar dacă la început
legăturile psihologice dintre copii sunt sporadice, fiind generate de prezenţa anumitor jucării sau a unei
activităţi asemănătoare pe care o desfăşoară alături, dar nu împreună, rivalitatea care apare între ei,
motivaţia conflictului – egocentrismul, demonstrează trăirea prezenţei celuilalt, deşi este o trăire confuză,
dominată de identificarea proprie acestei vârste. După vârsta de 4 ani competiţia capătă valoare
motivaţională: în cadrul activităţilor ludice şi în special datorită jocului didactic, prezenţa celuilalt se
transformă într-un stimulent activ. Copilul simte nevoia acestei prezenţe, acceptă anumite reguli, dar îşi
descarcă agresivitatea latentă prin competiţie (apare dorinţa de a nu fi întrecut).
Începând cu vârsta de 5 ani, când activităţile sunt organizate pe bază de reguli, convenţii, norme ce
trebuie respectate, celălalt este perceput ca partener egal de activitate, cu individualitate proprie, dorinţele
acestuia fiind luate în considerare: apare jocul colectiv, în care fiecare joacă rolul său, dar ţinând cont de
acţiunea celorlalţi parteneri; apar relaţii de colaborare şi, chiar dacă mai există fenomene ca certuri,
întreruperi, excluderi şi autoexcluderi din activitate, acestea sunt, în general, semne de sociabilitate,
pentru că viaţa socială şi înclinaţia care îi determină pe anumiţi copii să o caute multiplică prilejuri de
conflict. Totuşi, cu cât copiii singuri reuşesc să le rezolve între ei, fără apel la autoritatea adultului, cu atât
mai mult „există garanţia unei sociabilităţi şi socializări autentice” (Teodorescu, S., 1976, p. 87).
În contextul jocului, unde relaţiile interpersonale şi cele de grup sunt principalele modalităţi de
relaţionare, încep să se formeze primele trăsături caracteriale care se vor condensa în conduita copilului.
Cerinţele exprimate de educatoare trebuie să fie conforme cu maniera în care copilul poate satisface
aceste cerinţe: contradicţia dintre dorinţele şi aspiraţiile extinse ale copilului şi posibilităţile limitate de
satisfacere ale acestora ar putea conduce fie la instalarea unor trăsături caracteriale pozitive şi la o
conduită civilizată, fie la o conduită dezordonată şi la trăsături caracteriale negative. Jocurile didactice
echilibrate, cu cerinţe gradate, care ţin cont de particularităţile individuale ale copiilor pot preveni criza
negativismului infantil, asociată cu egoism, lipsa de sensibilitate faţă de alţii, ca şi disfuncţionalităţile din
relaţiile acestora cu cei din jur, încurajând dezvoltarea iniţiativei, implicarea personală în activitate şi
echilibrul.
Socializarea conduitei preşcolarului şi evoluţia sociabilităţii se finalizează cu adaptarea socială a
acestuia, care se referă la posibilităţile generale ale copilului de a face faţă dificultăţilor şi cerinţelor din
ambianţa socială, dar şi cu dobândirea capacităţii sociale, concretizată în autonomie, iniţiativă, conduite
corespunzătoare normelor şi valorilor societăţii. Adaptarea socială nu se poate face decât prin cucerirea
succesivă a unor cercuri concentrice care se lărgesc în mod progresiv, mai ales că, afirma Alfred Adler,
„inteligenţa nu s-a dezvoltat decât în mijlocul înţelegerii celorlalţi, ceea ce înseamnă să te apropii de
semenii tai, să te identifici cu ei, să vezi prin ochii lor, să auzi cu urechile celorlalţi, să simţi cu inima
celorlalţi” (Vincent, R., 1972, p. 265).
Pe tot parcursul preşcolarităţii socializarea copilului se înfăţişează ca un proces continuu de
structurări, restructurări şi interiorizări ale conduitelor şi relaţiilor socioafective adult-copil şi copil-copil.
Numai participarea efectivă, şi nu aparentă, la activitatea colectivă de joc, acceptarea normelor, controlul
reciproc al respectării lor de către fiecare şi de toţi, întâi pe plan practic, de acţiune, apoi transformându-
se în cerinţe interioare, vor conduce la eliminarea egocentrismului, la înţelegerea şi acceptarea punctelor

746
de vedere ale celorlalţi, la aprecierea situaţiilor în mod din ce în ce mai obiectiv, astfel încât preşcolarul
va căpăta baza psihologică autentică a subordonării interesului individual celui colectiv.
Aşadar, copilul preşcolar trăieşte noi experienţe în relaţiile cu cei din jur, experienţe la care trebuie
să se adapteze şi să acţioneze nu numai în funcţie de dorinţele sale, ci să ţină seama şi de cerinţele
celorlalţi. La nivelul grădiniţei, prin jocurile didactice copilul va învăţa să coopereze, să se conformeze
regulilor de grup, să-şi armonizeze cerinţele sale cu cele ale grupului şi să acţioneze în conformitate cu
acestea. Astfel de conduite de interrelaţionare au semnificaţia socializării copilului şi a valorificării
potenţialului său din planul personalităţii, care se află într-o continuă dezvoltare şi expansiune. Pentru a se
putea integra şi coopera eficient cu cei din jur, copilul trebuie să atingă un anumit nivel al socializării,
care presupune o modalitate de percepere şi considerare a calităţilor celor cu care vine în contact.
Educaţia desfăşurată în grădiniţă reprezintă un ansamblu de demersuri, o abordare complexă din
punct de vedere socio-emoţional, cognitiv, estetic, psiho-motor, cu accent pe elementele formative, astfel
încât copilul să fie capabil de însuşirea valorilor umaniste unanim acceptate. Activităţile didactice, jocul,
sunt componente cu valenţe formative ce structurează direcţiile de dezvoltare a personalităţii copilului,
căruia i se oferă şansa unei optime integrări, tradusă prin posibilitatea de a rezolva sarcini care necesită
efort, voinţă, cooperare, perseverenţă, respectarea intereselor şi a muncii celor din jur, formarea atitudinii
pozitive faţă de muncă şi educarea sentimentelor morale şi estetice.

747
 PROIECT DE PARTENERIAT GRĂDINIȚĂ — FAMILIE

„CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!”

Prof. Înv. Preșcolar Ghencea Elena – Luminița
G.P.N. NR.2 Măneciu, județul Prahova
ARGUMENT
Datorită faptului că societatea în care trăim este într-o permanentă schimbare, atât părinţii cât şi
educatoarele trebuie să aibă în vedere o adevarătă luptă cu mediul, să fie foarte atenți la mijloacele pe care
le folosesc pentru a putea comunica cu copiii, ei fiind foarte vulnerabili la această vârstă iar influențele
negative sunt la tot pasul. Pentru a avea o relație activă și pozitivă cu preșcolarii trebuie să știm să le
descoperim trebuințele și nevoile, pentru ca legăturile ce se stabilesc între preșcolari și adulți să se bazeze
atât pe încredere, dar mai ales pe respectul reciproc.
SCOPUL PROIECTULUI
Colaborarea dintre familie și gradiniță pentru o implicare cât mai activă în procesul de formare a
preșcolarului.
OBIECTIVE GENERALE
Formarea unor deprinderi și bune practici de relaționare și comunicare între preșcolari, părinți și
educatoare.
Dezvoltarea unor atitudini pozitive față de problemele educative ale preșcolarilor, dar și eliminarea
discriminărilor de orice natură.
DURATA
Durata parteneriatului : un an școlar 2016- 2017

CALENDARUL ACTIVITĂȚILOR DESFĂȘURATE

Perioada/ Obiective Modalități de Locul Responsabilități
Tema realizare desfășurării
Septembrie - să luăm la cunoștință Ședința cu părinții Grădinița Dirijarea întâlnirii
“Să ne regulile și obligațiile Expuneri Sala de grupa Prezentarea temelor
cunoaștem” fiecărui membru în din proiect
parte; Distribuirea unor
-stabilirea opționalelor chestionare pentru
de la grupă; părinți

Octombrie -realizarea unei scurte Lectorat Gradinita Coordonarea activității

“Așa este caracterizări a Masă rotundă Sala de grupă realizate
copilul preșcolarilor; Discutarea unor
meu” - lecturarea unui probleme survenite în
referat cu tema urma discutării cu
“Copilul și violența părinții
infantilă” Înregistrarea activității
Noiembrie Realizarea unei Activitate Sala de grupă Coordonarea activități
“Mâin activități de „Activitate colaterală cu derulată împreună cu
i dibace” practică” împreună cu părinții părinții
părinții Observarea unor
neajunsuri și
ameliorarea acestora

Decembrie Participarea la serbarea Serbare de Crăciun Sala de grupă de Organizarea unei

“Uite vine de Crăciun Expuneri la grădiniță serbări specifice
Moș Prezentarea temei
Crăciun” pentru luna viitoare
Ianuarie Prezentrea unor Întâlnirea cu Sala de grupă Luarea la cunoștință cu
748
“Copilul referate specifice temei medicul Curtea din jurul micile probleme ale
hiperactiv” propuse Masă rotundă grădiniței preșcolarilor
Întâlnirea cu medicul Lectorate Chestionar dat
specialist pentru mai Expuneri părinților pe tema
multe lămuriri ”Copilul meu”
Februarie Implementarea unor Vizionarea unor Sala de grupă Citirea unor referate pe
“Hrană noutăți pe teme de CD-uri cu imagini tema propusă
sănătoasă sănătatea copiilor ale unor copii cu
pentru un Lămuriri ale temei de probleme de
corp azi sănătate datorate
sănătos” hranei nesănătoase
Discuții libere pe
tema propusă
Martie Să participe la serbare Serbarea închinată Grădinița Participarea la serbarea
“Ziua Lecturarea referatului zilei mamelor copiilor
mamei” cu tema “Serbarea - Dăruirea unor diplome
sufletul copiilor” speciale mamelor
Prezentarea temei
pentru luna viitoare
Aprilie Observarea Vizită la biserica Biserica din Sat Observarea unor
“Paștele la comportamentului din sat particularități specifice
români” copiilor în mediul bisericii
religios
Referat cu
tema”Biserica și
importanța religiei”
Mai Discutarea unor Masă rotundă Grădinița Participarea la masa
„În curând probleme întâmpinate Expuneri rotundă cu idei noi, cu
vom fi pe parcursul anului și Relatări observații pentru copii
școlari” soluționarea acestora
Stabilirea unor
norme de comportare
pentru societate
MODALITĂȚI DE EVALUARE
Întâlnirea se va desfășura lunar, pe o perioadă de un an școlar timp de o oră, moment în care se vor
discuta temele propuse .
La finele fiecărei întâlniri educatoarea anunța teme pentru luna viitoare, pentru a le da posibilitatea
părinților de a se pregăti cu materiale și noutăți .
Se vor distribui diferite fișe de observație, chestionare și alte modalități de evaluare.

PREȘEDINTE COMITET DE PĂRINȚI, IORDACHE LAVINIA

749
 “Grădiniţa copiilor” şi “şcoala părinţilor”- împreună pentru Mileniul Trei !

Scoala Gimnaziala “Dimitrie Luchian”-Gradinita P.N. nr 1-Piscu

Prof. Gheorghe Anca-Andreea
Motto: “Copilul este copia parinţilor săi, atâta timp
cât se poate menţine în umbra acestora.”

De ce împreună pentru copiii noştri? Pentru că împreună am păşit în Mileniul Trei care prevede
schimbări, înnoiri, modificări în toate domeniile de activitate. Mileniul Trei este timpul care încă ne
aşteaptă!
O schimbare a suferit şi actualul curriculum: se plasează familia, părintele, în rol de partener activ
în educaţia copilului. S-a crezut multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă întrega responsabilitate a
educării copilului, familia fiind doar beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în
acest context, rolul părinţilor nu încetează odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se
schimbă doar modalitatea de abordare a copilului, în raport cu noul său statut şi în deplină concordanţă cu
ceea ce se întamplă în mediul educaţional.
Parteneriatul grădiniţă-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţă,
la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia
văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii. Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea
copilului în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respect de
sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor, iar aceştia , la
rândul lor vor să crească mici genii. Pentru fiecare părinte copilul sau este un bulgăre de aur. El îl vede
frumos, bun, deştept, pentru că l-a urmărit cum a crescut, cunoaşte detalii referitoare la perioadele
copilăriei mici şi ştie câte momente dificile a trecut împreună cu acesta.
Pentru ei, având în vedere vârsta fragedă, acesta este începutul unei continue învăţări. Greşelile lor
sunt specifice vârstei. Dar tu, ca părinte, trebuie să înveţi să te adaptezi vârstei lui şi să nu-l cerţi atunci
când va greşi, fără să-i explici unde şi de ce a greşit. Dacă micuţul ar vorbi, ţi-ar da un sfat: ,, Ţine minte:
învăţ mai bine de la un model decât de la un critic!”. Dar el nu ştie să spună decât un simplu ,, te
urăsc”, pentru că nu va înţelege de ce îl cerţi. Nu crede ce spune, dar vrea să te facă să-ţi pară rău pentru
ceea ce i-ai făcut. Nu-l certa, arată-i unde a greşit, iar el va spune: ,, Te iubesc foarte mult !”. Nu uita că el
este copia ta, iar dacă vrei să te iubească şi să te respecte în calitate de părinte, trebuie să ştii să-l iubeşti şi
tu în schimb, trebuie să înveţi să fii modelul lui. Nu da greş pentru că el te va urma în aproape toate
acţiunile întreprinse.
Căci, în sânul familiei, copilul îşi începe educaţia şi se pregăteşte pentru viaţă. Aici îşi formează cei
şapte ani de acasă. Pe măsura ce înaintează în vârstă intervin ceilalţi factori educativi asiguraţi de
grădiniţă, care desfăşoară un amplu proces instructiv - educativ şi are cadre cu pregătire profesională
corespunzătoare. Grădiniţa va deveni şcoala copiilor, dar şi a părinţilor. Ea va avea rolul de a te învăţa să
gândeşti cât mai departe, cu o deschidere cât mai flexibilă şi să acţionezi cu grijă, în paşi mărunţi şi siguri.
Colaborând cu grădiniţa, nesiguranţa ta se va transforma în siguranţă.
Pentru colaborarea perfecta dintre cele doua medii de educaţie este necesară iniţierea părinţilor în
probleme specifice educaţiei şi instrucţiei.
• Care sunt avantajele familiei?
Părinţii au şansa de a deveni participanţi la educaţie prin implicarea afectivă şi prin emoţiile trăite
de copiii lor.
• Care sunt avantajele colectivului didactic?
Cunoaşterea relaţiilor părinte - copil, psihologia părinţilor şi, mai ales, pe cea a copiilor.
• Care sunt avantajele copilului?
Din acest parteneriat, şi copilul se alege cu un mare câştig, faptul că îşi descoperă părinţii ca
parte importantă a educaţiei lui.
Cunoscând situaţia şi posibilităţile financiare ale grădiniţei, părinţii contribuie financiar la realizarea
unor activităţi, obţinându-se astfel un răspuns la cerinţele actuale ale unei grădiniţe moderne. Participând
afectiv şi efectiv la viaţa grădiniţei, părinţii nu vor mai vedea doar funcţia acesteia de supraveghere a

750
copiilor atunci când ei lipsesc de acasă, ci vor conştientiza că ea desfăşoară un proces instructiv - educativ
bine fundamentat şi organizat. Astfel educatoarele nu vor mai percepute ca nişte îngrijitoare, aşa cum se
tinde a se crede despre ele, ci va fi apreciată pregătirea lor profesională şi, în cosecinţă, părinţii vor avea
încredere în sfaturile lor utile în creşterea copiilor.
Din punct de vedere teoretic, această relaţie ar putea funcţiona ireproşabil, având în vedere faptul că
ambele părţi implicate urmăresc aceleaşi finalităţi în ceea ce priveşte educaţia copilului. Insa de
nenumărate ori ne confruntăm cu situaţii negative. Divergenţele apar în momentul în care fiecare dintre
părti susţine propriul stil educativ, combatându-l şi blamându-l pe celalalt, uitându-se cel mai important
lucru: cele două părţi trebuie să interacţioneze, nu să funcţioneze separat.
Rolul educatoarei este de a asculta cu răbdare şi înţelegere probleme care de multe ori depăşesc
spaţiul grupei, dar, pe care părinţii, bunicii, simt nevoia de a le împărtăşi. De multe ori, educatoarea este
pusă in situaţia de a da sfaturi în probleme care nu privesc neapărat copilul, dar, care au loc în spaţiul
familial. Astfel de probleme necesită capacitatea de a discerne , de a oferi(când este cazul) sfaturi,
încurajări sau de a evita implicarea atunci când nu este oportună. Prin natura profesiei, educatoarea vine
în contact cu numeroase probleme de familie pe care nu le poate rezolva, dar, în măsura în care se poate
interveni cu delicateţe şi discreţie, acestea nu sunt de evitat. O astfel de relaţie, în care adultul cere
sprijinul educatoarei se bazează pe convingerea acestuia că ea, educatoarea, deţine acele calităţi
deosebite de a se putea apleca nu numai asupra problemelor copiilor, ci, şi asupra altor probleme care ţin
de relaţii interumane, de sănătate, de impliniri sau eşecuri. Mama care îi destăinuie educatoarei probleme
de viaţă, bunicuţa care îşi vaită neputinţele, fac acest lucru pentru că găsesc în grădiniţă un spaţiu cald şi
primitor, apt de a le câştiga încrederea şi de a le oferi speranţe de mai bine. O astfel de relaţie implică
educatoarea nu numai profesional, ci şi sufleteşte.
Sistemele opuse de reguli în familie şi in grădiniţă, discordanţele între regulile celor două
educatoare de la grupă, induc comportamente deviante. De obicei, copilul are de respectat un set de reguli
acasă, unul în instituţia de învăţământ şi unul în cadrul grupului de prieteni. O parte dintre aceste
modalităţi pot fi preluate şi de către familie, care le poate extinde şi în cadrul grupului de joacă al
copilului. Deşi are un rol foarte important în educarea socială a copilului, familia este, în dese cazuri,
răspunzatoare de aceste devieri. Familia se poate manifesta prin neglijare, dezinteres, indiferenţă,
ostilitate faţă de propriul copil, prin lipsa comunicarii între membrii familiei sau între membrii familiei şi
copil, prin inconsecvenţă în cerinţele faţă de copil, prin pedepse extreme, într-o perioadă a vieţii, în care
capacitatea de înţelegere şi autocontrolul nu sunt instalate definitiv. Familia poate influenţa negativ prin
modele inadecvate de consumare a timpului petrecut de către copil în afara instituţiei şcolare.
Tulburările psihice minore pentru început, neglijate, pot lua amploare, pot evolua iremediabil,
generând crize, frecvente şi greu de controlat, atât din partea părinţilor, cât şi din partea educatoarei.
Nu de putine ori parintii isi neglijeaza copiii din cauza problemelor familiale. Apariţia copilului pe
lume parcă le-ar acapara tot timpul, parcă ei ar fi cei vinovaţi pentru tot răul. Acesta e momentul în care
părintele se îndepărtează de copil, relaţia lor se va răci, iar copilul va simţi acest lucru.
Parteneriatul dintre grădiniţă şi familiile copiilor, desfăşurat în termeni amiabili şi de respect
reciproc, oferă un mediu propice influenţării pozitive a educaţiei copilului. Relaţia partenerială, capabilă
să le ofere ambelor părţi implicate posibilitatea de a acţiona, va avea efecte benefice asupra dezvoltării
copilului.
Cultivarea unor relaţii de parteneriat efectiv între grădinţă şi familie, în sprijinul educaţiei şi
creşterii copilului constituie cheia succesului viitor în adaptarea şi integrarea şcolară; este primul pas către
o educaţie deschisă, flexibilă, şi dinamică a personalităţii copilului.

751
 DESPRE CODUL BUNELOR MANIERE PENTRU PRESCOLARI

PROF. GHEORGHE CATALINA- ANCUTA

LICEUL TEHNOLOGIC „DACIA” PITESTI

Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe

care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care
copiii le urmează. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să
coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în
funcţie de conjunctură. Dacă acum 30-40 de ani se punea mare preţ pe regulile de politeţe, cum trebuie să
bei sau să mănânci, acum sunt valorizate vigilenţa şi iniţiativele. Valorile s-au schimbat Educaţia primită
în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie
firească şi o adaptare la contextul sociocultural. „Valorile s-au schimbat. Înainte se punea preţ pe
comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate vigilenţa,
asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în autobuz, unde generaţiile trecute
de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Acum e important să fii primul
pentru că resursele sunt limitate“, explică psihologul Bogdana Bursuc.
Cea mai importantă educaţie a unui copil are loc în interiorul familiei. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la
toţi profesorii noştri. Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi. Şi noi le dăm mai departe copiilor
noştri.
Disciplina şi educaţia copilului reprezintă cartea de vizită a oricărui părinte.
Vreţi să aveţi un copil care să se poarte civilizat, trebuie în primul rând să ţineţi cont de faptul că
spontaneitatea, energia şi impulsivitatea le influenţează acţiunile şi cuvintele. De asemenea, mulţi copii
preiau cuvinte sau acţiuni de la oamenii din jur. De aceea este bine să acordaţi o atenţie deosebită inclusiv
manierelor dvs. şi anturajului.
Primii paşi în învăţarea codului bunelor maniere pentru copii:
Bunele maniere sunt mai puţin întâlnite la copiii sub vârsta de 7 ani, pentru că, de cele mai multe
ori, le este greu să îşi imagineze că lumea nu se învârte în jurul lor. Însă educaţia în acest sens ar trebui să
înceapă de la o vârstă fragedă, 2-3 ani, când copilul înţelege şi face conexiuni între ceea ce se desfăşoară
în jurul lui.
Primele maniere se pot învăţa chiar prin joacă. Pornind de la faptul că cei mici întind jucăriile către
părinţii lor, este bine să le mulţumiţi de fiecare dată când le luaţi. Aşa vor deprinde acest obicei de a
mulţumi când primesc ceva. Un alt pas pe care nu trebuie să-l uitaţi când vă învăţaţi micuţii codul bunelor
maniere este acela de a împărţi jucăriile lui cu ceilalţi parteneri de joacă. Acest lucru ar trebui să se
realizeze de la o vârstă cât mai mică, pentru că în acest fel vă veţi obişnui copilul cu ideea că este în
regulă să-şi împartă jucăriile, chiar dacă sunt momente când nu primeşte nimic în schimb.
Nu uitaţi să stabiliţi reguli şi limite, care trebuie să fie respectate!
Încă de când sunt în faşă este important să le impuneţi câteva reguli. Aşa cum mereu aţi decis ca nu
îl ţineţi prea mult în braţe pentru a nu se obişnui, că nu va adormi în patul dvs. pentru a nu-şi face un
obicei din asta, este la fel de important ca şi atunci când creşte să fiţi pe poziţie cu regulile şi limitele.
Numai că de data aceasta ele nu mai trebuie să fie tacite, ci verbalizate şi clarificate.
Mai jos aveţi câteva dintre cele mai importante reguli de comportament pentru copii.
Codul bunelor maniere pentru copii în societate:
1. Salutul şi mulţumirea
A saluta şi a mulţumi sunt elementele esenţiale ale bunelor maniere.
De aceea, puteţi începe cu ele atunci când vă propuneţi să îi învăţaţi pe cei mici regulile de
comportament în societate.
Învăţaţi-l să mulţumească în diverse contexte şi unor persoane diferite. Îi puteţi spune că
„Mulţumesc” poate fi spus persoanei care ţi-a deschis uşa şi te-a lăsat să intri, vânzătorului de la magazin

752
care ţi-a dat restul sau produsul de pe raft, unui alt copil care te-a lăsat să te joci cu jucăria lui etc.
Explicaţi faptul că a mulţumi ţine nu numai de educaţie, ci şi de respectul pe care îl arăţi celuilalt.
Învăţaţi-l să salute persoanele pe care le întâlneşte. În cazul în care cineva cunoscut trece pe lângă el
şi pare a nu-l observa, este bine să îl salute cu voce tare sau să întindă o mână către el. Gestul acesta o va
trezi din gânduri pe respectiva persoană şi va aprecia buna intenţie a copilului. De asemenea, băieţii
trebuie să ştie că ei sunt cei care salută fetele primii.
2. Codul bunelor maniere pentru copii la masa
Nu de puţine ori, copiii mai mici devin năzdrăvani tocmai când ajung să fie puşi la masa. De aceea
este indicat să le explicaţi câteva reguli de bună creştere atunci când se mănâncă în familie sau la
altcineva. În primul rând orice joacă trebuie să înceteze atunci când mâncăm. De asemenea, coatele nu se
aşază pe masă, ci eventual doar antebraţele pe marginea mesei. Folosirea tacâmurilor este obligatorie. De
asemenea, din felia de pâine nu muşcăm, ci rupem cu amândouă mâinile bucăţi potrivite. La masa nu
vorbim cu gura plină, nu se plescăie şi nu se soarbă supa sau ciorba. La fel de important este să înveţe să
nu mănânce înainte ca toată lumea să se aşeze la masa.
3. Comportamentul în mijloacele de transport în comun
Şi în mijloacele de transport în comun, un copil trebuie să dea dovadă de politeţe şi de bună
creştere. Îl veţi educa să ofere locul său unui bătrân sau unei persoane infirme. O altă regulă de bună
creştere este aceea de a nu arunca nimic pe jos şi să ţinem asupra noastră gunoiul până când coborâm din
mijlocul de transport în comun, pentru a-l arunca la cel mai apropiat coş de gunoi. De asemenea, învăţaţi-l
să nu se grăbească atunci când urcă în autobuz şi să îşi ceară scuze atunci când loveşte din greşeală pe
cineva.
Dacă se află împreună cu un grup de copii în autobuz, tramvai sau metrou, este bine să vorbească pe
un ton mai scăzut, să fie liniştit şi să nu îi deranjeze pe cei din jur.
4. Comportamentul în locurile publice
Dacă are un telefon mobil, atunci când se află într-un spaţiu public, este bine sa îl seteze pe vibraţie.
În locurile publice nu se vorbeşte tare şi nici nu este indicat să te manifeşti agresiv. Copiii preşcolari
încalcă această regulă de cele mai multe ori, pentru că încă nu înţeleg constrângerile sociale şi nu şi-au
dezvoltat capacitatea de autocontrol. Îi puteţi atrage atenţia discret atunci când vorbeşte mai tare decât
trebuie şi să-i propuneţi să vorbiţi împreună pe un ton mai scăzut. De asemenea, atunci când copilul are o
criză de plâns în public din diverse motive, încercaţi să îl liniştiţi fără a vă enerva.
Învăţaţi-l că şoptitul într-o sală cu alţi oameni, precum şi gestul de a spune ceva la urechea unei alte
persoane, atunci când se află şi o a treia persoană în apropiere, nu este deloc politicos.
5. Codul bunelor maniere pentru copii, atunci când vorbesc la telefon
Începeţi prin a-l învăţa că atunci când va efectua apeluri, va vorbi politicos, fără a ţipa şi va ţine
cont de salutul obligatoriu, atât atunci când răspunde cât şi atunci când conversaţia s-a încheiat. Nu va
vorbi cu mâncarea în gură sau la masa. La şcoală va fi învăţat să-l utilizeze doar în pauze, iar în timpul
orelor să-l seteze pe modulul silenţios.
Rugaţi-l să nu vă respingă niciodată apelul şi indiferent de situaţie să vă răspundă.
Trebuie atrasă atenţia copilului că nu se trimit niciodată mesaje pe care nu ar avea curajul să le
spună interlocutorului. Mesajele trebuie să fie politicoase. Nu se trimit poze indecente cu propria
persoană sau cu altcineva.
6. Codul bunelor maniere pentru copii atunci când se află pe stradă
Regula cea mai importantă este să fie învăţaţi să traverseze numai pe culoarea verde a semaforului
şi numai prin locurile marcate corespunzător. De asemenea, pe stradă copiii trebuie să înveţe că nu au
voie să arunce gunoaie pe trotuar, ci numai în coşurile special amenajate. La fel ca un adult, nici copilul
nu ar trebui să mănânce pe stradă, însă dacă situaţia o impune atunci este permis.
7. Comportamentul faţă de adulţii implicaţi într-o conversaţie
Una dintre primele bune maniere pe care părinţii îi învaţă pe copii este să nu îi întrerupă pe ceilalţi
atunci când vorbesc la telefon, sau poartă un dialog cu alte persoane. Este şi prima regulă de
comportament pe care cei mici au tendinţa să o uite.
Trebuie învăţaţi că dialogurile dintre adulţi trebuie întrerupte doar pentru motive bine întemeiate.
Ajutaţi copilul să-şi dea seama de eventualele pauze din dialogul unor adulţi şi numai când le identifică
să-şi permită să întrerupă, folosind cuvintele scuză-mă/scuzaţi-mă. Încurajaţi-l dacă vedeţi că te întrerupe
politicos.

753
 Deşi îi spuneţi adesea că nu are voie să întrerupă în timp ce sunteţi într-un dialog cu cineva sau la
telefon, copilul, nerăbdător din fire, nu se poate abţine şi vă va trage adesea de mânecă pentru a-i acorda
atenţie. În momentul în care vede că nu reacţionaţi, începe să ţipe din ce în ce mai tare, iar dacă nici
această metodă nu dă rezultate, va izbucni într-un acces de furie.
Este important să vă păstraţi cumpătul şi să îi explicaţi, în repetate rânduri, cum trebuie să se poarte
în astfel de situaţii. Dacă încalcă regulile constant, stabiliţi şi consecinţe (pedepse) pentru încălcarea
regulilor.
8. Codul bunelor maniere pentru copii atunci când se află în vizită
Iată câteva reguli esenţiale pe care ar fi bine să le explicaţi copilul înainte de a primi vizita unor
oaspeţi:
Să salute; să comunice cu invitaţii; să mulţumească dacă a primit ceva în dar.
Indiferent cine sunt persoanele care vin în vizită, limbajul folosit de copil trebuie să fie unul care
arată foarte mult respect. Dacă este vorba de oameni mai în vârstă, învăţaţi-l să salute politicos, să îşi
tempereze mişcările şi să răspundă politicos întrebărilor pe care aceştia le adresează.
Dacă printre musafiri se numără şi copii, cel mai bine este să-i duceţi în camera copilului şi să le
puneţi la dispoziţie jucării şi jocuri pentru a petrece timpul în mod plăcut. Este indicat ca cel mic să se
joace cu ei, să împartă jucăriile şi să le facă pe plac.
La plecare, un semn de bună creştere este să îşi ia la revedere de la toţi invitaţii şi să le mulţumească
pentru vizită.
9. Bunele maniere atunci când copilul este musafir
Explicaţi-i celui mic faptul că atunci când va merge în vizită, nu va avea voie să alerge prin casă.
De asemenea, că doar la el acasă poate căuta prin sertare, dulăpioare sau prin alte locuri. Învăţaţi-l să
ceară voie atunci când vrea să vadă sau să atingă un lucru aflat în casa în care se află şi să nu deschidă un
sertar sau un dulap decât dacă gazda i-a spus să facă acest lucru. De asemenea, este bine să ştie că nu are
voie să ia din casa gazdei nimic din ceea ce nu îi aparţine, atâta timp cât nu i-a fost dăruit.
Gazda ta are animale de casă? Învăţaţi-l pe cel mic să se apropie de animal doar după ce a primit
permisiunea gazdei de a-l mângâia. În plus, îi puteţi arăta cum sa îl mângâie uşor şi să nu îl bruscheze.
Copiii de vârste mici au nevoie de aceste recomandări pentru că încă nu ştiu ce acţiuni pot răni sau
deranja un animal.
Dacă s-a întâmplat să distrugă ceva din greşeală sau să spargă vreun obiect, rugaţi-l să spună
imediat gazdei şi să îşi ceară scuze, să nu încerce să dea vina pe altcineva, ori să ascundă cele întâmplate.
Să îi explicaţi celui mic faptul că atunci când este musafir, nu este indicat să insiste ca el să fie cel
care alege programul TV care va fi urmărit, decât dacă gazda îl invită să facă acest lucru.
Nu uitaţi să-i amintiţi să folosească frecvent cuvintele “mulţumesc frumos” şi “te rog frumos”
pentru momentele în care, la masa, i se schimbă farfuria cu mâncare. De asemenea, copilul trebuie să
ceară politicos ceva care se află la distanţă de el. Dacă, de exemplu, pâinea se află mai departe, ar putea să
ceară cuiva să aducă mai aproape coşul de pâine.
Dacă are nevoie să meargă la toaletă, fie poate să vă spună încet, fie să se apropie de gazdă şi să o
întrebe respectuos unde se află aceasta.
La plecare, trebuie să îşi ia la revedere de la gazde şi să le mulţumească pentru găzduire.
10. Codul bunelor maniere pentru copii la şcoală
Mediile sociale în care copiii se integrează de la cele mai mici vârste sunt cele ale instituţiilor de
învăţământ pe care le frecventează. Astfel, printre regulile şi tipurile de comportamente pe care îi ajutaţi
să le adopte în diverse contexte, un rol special ar trebui să-l aibă regulile de comportament la gradiniţă sau
la şcoală.
Chiar dacă este înconjurat de elevi de vârsta lui şi se poate simţi mai liber, un copil cu bune maniere
ar trebui să fie învăţat să evite să vorbească urât sau să necăjească alţi elevi. O atenţie deosebită trebuie
acordată comportamentului copilului faţă de învăţător sau profesor, precum şi faţă de celelalte persoane
care lucrează în şcoală.
În primă instanţă copilul dvs. trebuie să ştie să salute colegii atunci când intră în clasă; să salute
profesorul (ridicându-se în picioare); să nu vorbească niciodată neîntrebat, mai ales în timpul orei de curs;
să ceară permisiunea înainte de a manevra un obiect străin sau de a merge la toaletă; să înapoieze
obiectele împrumutate şi să mulţumească pentru permisiunea de a le folosi; să vorbească numai după ce
altcineva îşi încheie discursul; să ţină uşa deschisă pentru o persoană care intră în sala de clasă, mai ales

754
dacă aceasta are mâinile ocupate; să respecte proprietatea altora şi să nu îşi însuşească bunuri care nu îi
aparţin; să spună "te/vă rog frumos" şi "îţi/vă mulţumesc"; să păstreze liniştea în timpul orei, să nu se
agite în bancă şi să menţină o postură decentă (cu spatele drept şi antebraţele sprijinite de marginea
băncii); să nu folosească cuvinte jignitoare, să fie amabil, atent şi să urmeze întocmai indicaţiile
profesorilor; să îşi îngrijească banca, scaunul şi dulăpiorul personal (fără să le murdărească de pix sau
cerneală); să se comporte decent în recreaţii, fără violenţă şi acte de vandalism; să fie politicos cu colegii,
dar mai ales cu cadrul didactic.
Rezultatele şcolare şi integrarea fericită în colectiv sunt două consecinţe sigure ale bunelor maniere
la şcoală.

755
 IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

Prof. înv. preşcolar:

GHEORGHE CLAUDIA MIHAELA
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilariei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viata ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se
cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă.
A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele
mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial.
Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care
copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la
grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să
îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată
purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi
vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să
termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi
nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe
copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele
756
devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în
funcţie de care îşi structurează personalitatea.
Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a
tuturor: părinţi, bunici, educatori, profesori.

757
 Importanta celor 7 ani de acasa …
Societatea a decis că nu avem cei 7 ani de acasă

GHEORGHE IONEL DANIEL

Prima senzație a fost că este un slogan comunist. Pătrunderea unor personaje dubioase intelectual în
pătura de activitate a sistemului politic comunist a defulat in conștientizarea punerii la punct a acestora.
Nu puteau spune că proletariatul și țărănimea erau proaste . Se putea face ceva pentru ei dacă recuperau :
suflatul nasului în batistă , folosirea săpunului , folosirea a mai mult de 50 de cuvinte și potrivirea
acestora într-o ordine a limbii române , așteptarea liniștită a rândului la coadă, folosirea biletului în
mijloacele de transport , participarea la marile manifestări ( nu manifestații ) . Din lipsă de sintagme
punctuale , propaganda comunistă a folosit o „ oală” în care au încăput toate verzăturile pestrițe. Apoi ,
toți copiii acestor „ tovarăși” ( chiar dacă mai erau „ chiaburi” răsăriți nu însemna mare lucru ) au ajuns în
școli noi . Partidul grijuliu le-a construit nu din necesitatea de reformare a sistemului de învățământ sau
din limitarea numărului de analfabeți , ci din pătrunderea prin mijloace de propagandă în casele tuturor
românilor .
Nu putea începe decât de la grădiniță spre ciclul primar și așa mai departe . Se folosea sintagma de
către adulți , bineînțeles , să urecheasca „tânăra generație” , să manifeste dispreț pe o anumită perioadă
din viață pe care aceștia au uitat-o (!) .
După Revoluție , când nu mai exista o presiune a Statului pe cetățeni ( Statul a plecat un pic capul) ,
probabil că era folosită din mers doar la grădiniță , unde copilul nu are o deprinde de a folosi oala
instinctual.
Statul a înțeles că nu se mai poate așa. Are nevoie să reformare pentru construcția sa . Are nevoie să
de impună și bineînțeles a apelat la sintagme .
Nu se putea folosi „ Hai tovarăși , la muncă !” , s-a introdus : „ Romanii muncesc cel mai puțin”.
Nu de putea folosi „Cumpără bilet în mijloacele de transport” , se folosește „ Nemtii au bilet pe toate
mijloacele de transport”. Nu putea spune că sunt multe sărbători religioase, ci se spune „ La noi, la
particular, muncim și sâmbăta și duminica” ( de fapt, în alte țări precum Grecia , Spania, Portugalia , sunt
mai multe zile libere decât în România ).
Acum, statul, a simțit nevoia să reunească toate aceste „ nu aveți voie” intr-o sintagmă „nu ai cei 7
ani de acasă”.

758
 Importanța celor 7 ani de acasă

GHEORGHE ELISABETA
Am întrebat câțiva copii de clasa a V-a de ce sunt importanți cei 7 ani de acasă și printre răspunsuri,
enumăr câteva care mi-au atras atenția : „Pentru că să știm să ne purtăm în lume, atât cu copiii, cât și cu
persoanele mai în vârstă ” îmi răspunde șefa clasei... „ Ca să învățăm să ne purtăm cu fetele ” , spune un
băiețel cu ochi șăgalnici... „Ca să primim o educație ” ... „ Ca să învățăm ce este respectul ”.... Drăguțe
răspunsurile, nu ? Cumva , au atins adevărul....
În primii săi ani de viață , părinții sunt cei care poartă responsabilitatea asupra educației propriului
copil, ei sunt cei care își pun amprenta asupra dezvoltării lor afective , motrice și intelectuale.
Până la vârsta școlarizării, 6-7 ani, este necesar ca și copilul să își însușească un set de valori etice (
ce este bine și ce este rău ) , să poată fi independent ( să se îmbrace singur , să-și strângă lucrurile, să-și
păstreze igiena ) , să poată comunica verbal pentru a-și satisface nevoile fizice sau nevoia de informație și
nu în ultimul rând, să-și poată gestiona emoțiile, temerile și sentimentele în relaționarea cu cei din jurul
său.
Indiferent de comentariile pro și contra care i de aduc, școala rămâne principalul mijloc de educație
formală a copilului. Doar prin educație, prin anii de școală , elevul poate accesa o serie de joburi care
necesită studii superioare.
Încă de la o vârstă fragedă, copilul învață prin imitație. La început, el își imită părinții, frații/
surorile, bunicii, mai târziu urmează profesorii , prietenii de joacă și televizorul. Nelimitâd accesul
copiilor la televizor , atât prin orele de vizionare cât și prin calitatea si adaptabilitatea programelor la
vârsta acestora, modelele imitate sunt , în mare parte, cele negative , cele care se copiază foarte ușor.
Dacă părintele ar încuraja lectura in timpul liber și de ce nu, ar impune-o, copilul ar avea și alte puncte de
referință și acelea ar fi legate de caracterele puternice din literatura universală.
Atunci când părintele este ocupat și și plasează copilul in fața televizorului ore în șir , el invită de
fapt „ un străin” să facă parte din viața acestuia ( prin timpul petrecut în fața ecranului ), cât și educația lui
(copilul va deprinde vocabularul , gesturile și acțiunile pe care le vede ). Ciudat este, că atunci când merg
în parc, acești părinți nu-și lasă copiii nesupravegheați nici măcar 5 minute , dar în propria casă,
televizorul induce un fals sentiment de siguranță.
Revenind la conceptul celor 7 ani de acasă , el însumează o serie de factori. În primul rând , este
necesară o comunicare deschisă și continuă între părinte și copil , o iubire necondiționată , o atmosferă
caldă și netensionată în casă, fără abuzuri fizice și / sau psihice ; copilul este bine să învețe să-și exprime
sentimentele , frustrările și nervozitatea fără a deveni agresiv; bunele maniere trebuiesc repetate cu
răbdare până ce copilul și le va însuși intr-un mod firesc.

759
 OAMENII DE CALITATE SE FORMEAZĂ IMITÂND OAMENI DE CALITATE

Prof. GHEORGHIU CATI

Şcoala Gimnazială „Ştefan Octavian Iosif”
Loc. Tecuci, Jud. Galaţi

În zilele noastre e foarte uşor să etichetăm un copil că nu are cei şapte ani de acasă doar pentru că
nu salută, nu raspunde la salut sau nu are / arată respect pentru persoanele în vârstă. Dar câţi dintre noi
oare văd adevăratele motive care se ascund în spatele acestei lipse de politeţe? Care sunt adevăraţii
responsabili?
Evoluţia rapidă a societăţii şi ritmul accelerat al vieţii fac ca părinţii să dăruiască din ce în ce mai
puţin timp învăţării bunelor maniere pe care copiii ar trebui să le dobândească până când se duc la şcoală.
Printre dovezile celor şapte ani de acasă se numără cuvinte „magice” precum: „Bună ziua!”, „Te
rog,”, „Cu plăcere.”, „Îmi pare rău!”, „Mulţumesc!”; dar şi cum să fie sinceri, punctuali, silitori, cum să-şi
arate simpatia şi respectul pentru cei mai în vârstă decât ei şi pentru (toţi) profesorii; cum să fie curaţi,
cum să nu vorbească cu gura plină, cum să depoziteze gunoiul corect, cum să fie organizaţi; cum să aibă
grijă de lucrurile lor; că nu este în regulă să distrugă sau să-şi însuşească lucrurile altora.
Mai recent se pune accent pe competenţele pe care trebuie să le deprindă un copil în primii ani de
viaţă, conform educaţiei Montesorri: pune jucăriile în cutia de jucării, aşează cărţile în bibliotecă, pune
hainele murdare în coşul cu rufe, duce gunoiul, cară lemne, împătureşte prosoape, aşează masa, şterge
praful în camera lui, mătură prin casă, şterge podeaua cu mopul, împerechează şosete, rupe buruienile din
grădină, dă cu grebla, curăţă cartofii, face salate, hrăneşte animalele, şterge atunci când varsă ceva, face
patul, udă plantele, prepară gustări simple, curăţă masa, şterge şi pune vasele la loc, îşi curăţă
încălţămintea, etc.
Un copil care deţine astfel de competenţe se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur
decât unul care nu le are.
În primii ani de viaţă copilul trebuie să capete norme şi valori esenţiale pentru succesul viitorului
său, iar aceste norme de conduită se învaţă în familie.
Însă, cum copilul ajunge încă de la vârste fragede în instituţii care oferă servicii educaţionale,
părinţii se cred „absolviţi” de această responsabilitate / răspundere şi lasă toată „greutatea” acestei sarcini
pe umerii „profesioniştilor”.
Dar, atât şcoala cât şi alte medii educaţionale, private sau de stat, nu pot decât să confirme şi să
consolideze normele deja deprinse în familie.
Ca mamă a doi copii, o fetiţă de opt ani şi un băieţel de 5 ani, mă găsesc deseori în ipostaze care nu
fac cinste meseriei de cadru didactic, căreia mă dedic de treisprezece ani. Ai crede că „odoraşii” mei au
fost „crescuţi în pădure”: sunt alintaţi, răsfăţaţi, uită să salute sau să răspundă la întrebari atunci când „ţi-e
lumea mai dragă” şi ar trebui să-ţi facă cinste; fac mofturi în magazin cu toate că le fac „instructajul” de
acasă, loveşte copiii la grădiniţă pentru că l-au lovit şi ei şi nu de puţine ori le repet proverbul: „Ce ţie nu-
ţi place, altuia nu face!”, mai ales seara când se ceartă din motive mult prea neimportante pentru a fi
menţionate.
Care este explicaţia? De fiecare dată spunem că adulţii sunt modele pentru copii. Şi copiii chiar îi
iau drept modele pe adulţi, mai ales pe mama ş pe tata. Aşa se întâmplă să vedem adulţi care îşi aruncă
gunoaiele pe stradă sau pe jos, adulţi care calcă iarba, adulţi care vorbesc urât, adulţ care nu respectă
bunele maniere pe care le aşteaptă din partea copilului.
Până şi noi, ceilalţi adulţi, ne minunăm, darămite un copil. Se creează o confuzie, şi cum mintea lui
încă necoaptă tinde să aleagă varianta cea mai uşoară, va copia ceea ce consideră a fi mai uşor de făcut.

760
Cum să-i ceri unui copil să arunce un ambalaj la gunoi, când tocmai a vazut un adult aruncându-l pe jos?
Cum să-i spui unui copil să vorbească frumos şi încet, când nenea din faţă, sub influenţa alcoolului, urlă
către toată lumea cele mai odioase injurii? Cum să-i ceri unui copil sa meargă pe trotuar când tu mergi pe
stradă ca să nu îţi strici flecurile la pantofi?
Bunele maniere se învaţă prin puterea exemplului, prin perseverenţă şi prin tact şi toleranţă. În ceea
ce priveşe propriul copil cred în iertarea celor pe care îi atenţionăm cu privire la anumite „permisiuni” sau
„limite” care ar putea împiedica sau înlesni procesul de formare a acestor deprinderi, norme şi valori.
Dacă copilul întâlneşe stabilitate şi perseverenţă / insistenţă, dar mai ales corectitudine, acesta
înţelege că aşa trebuie făcut şi că toate aceste „sacrificii” îi vor înlesni accesul la societate / comunitate.

761
762
763
764
 Cei șapte ani, doar de acasă!?

Prof. pentru înv. preșcolar:

Gheorghiu Monica-Elena
Era o zi frumoasă de primăvară, una din acele zileîin care după programul de muncă doream să
ajung cât mai repede acasă, dar picioarele au ales fără voia mea să bată aleile parcului, ochii să privească
primele firișoare de iarbă, primii mâțișori din sălcii și mai ales magnoliile ce străluceau în soare ca niște
mirese neprihănite, iar sufletul să se extazieze până la lacrimi în fața renașterii naturii. Totul era viu:
mămici cu copii in cărucioare, tătici ce-și inițiau băiețeii in footbal, tineri cu role si biciclete, bunici, cu
sau fără nepoti, ce admirau de pe bănci izbanda vietii. Curând, vocea unei doamne avea să mă trezească
din visare si să-mi aducă la fileu o altă temă :
-Hei, tinere, ce faci? Nu ai cei șapte ani de acasă! Așa te-au educat părinții, nu ți-au spus să-i
respecți pe cei in vârstă? Ce-o să se aleagă de tine? Părinții sunt de vină!
-Ce s-a intâmplat? Intrebarea am adresat-o la intâmplare, dar o bunicuță din mulțime mi-a răspuns
cu un glas ce parcă voia să-și elibereze sufletul de o durere numai de ea știută:
-Un tânăr a lovit-o cu bicicleta, a râs, a rostit niște cuvinte urâte și a plecat mai departe. Dar...,știți?
Mă doare să aud intotdeauna când cineva are un comportament necorespunzător că părinții sunt
vinovați,că nu au știut să-l educe. Dumneavoastră, ce părere aveti, credeți că educația primită in cei șapte
ani sau , mă rog, șase ani in familie este hotărâtoare pentru viitorul unei persoane? Eu una nu cred! Soțul
meu si cu mine am crescut si educat exact după aceleași principii doi băieți: unul este medic si profesor
universitar, apreciat de toată lumea, celălat este...,mai bine zis, nu este nimic,..ne vizitează in ziua când
primim pensiile și nu că i se face dor de noi. Unde am greșit?
Am ridicat din umeri și parcă mă simțeam vinovată in fața acelei mame că nu aveam un răspuns.
De fapt, mă alesesem cu o dilemă! Până atunci eram convinsă că educația primită in familie in primii ani
de viață păstrează o amprentă puternică pentru tot restul vieții si argumente care-mi întăreau convingerea
erau foarte multe din vița reală. Aveam intipărite în minte două categorii clare: cunoștințe din copilarie,
copii ai prietenilor, copii ai prietenilor părinților care au primit o bună educație in copilărie, s-au dezvoltat
frumos si au dus mai departe aceleași principii de viața și diverse categorii de cunoștințe care, în copilărie,
au avut parte de tot felul de agresiuni și care la maturitate s-au comportat identic cu cei de la care au
primit educația: duri, agresivi, leneși, profitori...Din scurta, dar absolut relevanta confesiune a bunicuței
intâlnită in parc am înțeles că uneori factorii din exteriorul familiei pot influența în mod hotărâtor
comportamentul unei persoane: doi copii crescuți identic de părinți pot urma căi absolut diferite. Cum de
nu m-am gândit până acum la această posibilitate? Cum de nu am înțeles încă din copilărie acest fapt?
Oare cei trei iezi din povestea lui Creangă au fost educați de mame diferite??? Ce, Prâslea cel Voinic sau
Harap-Alb nu au primit aceeasi educație in familiile lor cu ceilalti frați?...si ce diferență de personalitate si
caracter au avut la maturitate!!! Acum, dacă stau bine să mă gândesc, am întalnit și persoane care au trăit
copilaria intr-un mediu total neprielnic, dar au avut șansa să se integreze in anturaje de bună calitate si să
evolueze uimitor de bine și cred că mai sunt multe alte excepții de la regulă.
In încercarea de a-mi aduna gândurile sau, altfel spus, în încercarea de a încheia acest subiect, am
concluzionat: educația primită in familie in primii ani de viață rămâne decizională in formarea viitorului
adult intr-o măsură foarte mare, restul urmând să fie atribuit anturajului, variatiunilor din situația
materială si, de ce nu, materialului genetic moștenit de generații, de unde, cine poate ști, pot apărea o genă
mai nebunatică sau una genială!

765
 Importanța celor 7 ani de acasă!

Prof. Gherban Sinziana Rozana Maria

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de
acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului,
valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea
de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de
dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de
exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un
copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-
o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe
ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău.
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu
poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde
atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e
bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să
fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această
vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc,
la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Vârstele
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se
cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces
de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia
corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la
cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele
maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu
bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult
capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu
adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în
discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus
şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să
vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă
el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
766
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai
preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii
şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de
câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei.
Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Sfatul psihologului
În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să
facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl
învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi
timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc
uneori, darămite copiii.

767
 CEI SAPTE ANI DE ACASA

Prof. Inv. Prescolar Gherlea Ioana

Copilăria este considerată de Ambrose Bierce (1911) drept ,,o perioadă a vieţii umane,
intermediară între idioţia prunciei şi nebunia tinereţii - la doi paşi de păcatele maturităţii şi la trei de
regretele bătrâneţii.”
Copilăria are un dar de preţ, unic, pentru întreaga noastră dezvoltare ulterioară. Este nevoie de
atenţie şi respect faţă de interesele şi simţămintele spontane ale copilului, faţă de strădaniile sale de a
învăţa singur, faţă de capacităţile pe care simte lăuntric impulsul să le dezvolte. De acestea poate depinde
bogăţia personalităţii adulte, încrederea în sine, dragostea de învăţătură pe toată durata vieţii,
flexibilitatea, echilibrul lăuntric.(William Craine, 2004)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea
grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai
din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca
părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este
supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există
echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la
grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita
educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este
organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului
săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească
despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la
întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai
comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot
începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se
copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel
copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante
sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă.
Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor
activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la
grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum
şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au
nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace
în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor
comportament modele de urmat.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”
768
pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi,
dornici să înveţe, să descopere lumea.

Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
4. www.didactic.ro

769
 Cei șapte ani de acasă

Invățătoare, Gherman Adriana-Dorina

Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este
satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de
comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în
care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând
că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii
ulterioare între cei doi.
După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile
publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte
important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem,
pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care
face criza”, spune psihologul.
Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor
ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine
obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu
întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială .
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informații, de către cine și în ce mod. Se numesc „cei șapte ani de-acasa” deoarece copilul iși petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență
asupra lui. Bebelușul este atașat de mama și de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și
exprimate de către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la
diverși stimuli, modul de a răspunde la mediu le puteți observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La
vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el
se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa mi-a spus
bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va
exista o încercare de concordanță între imaginea impusa de ceilalți și cea a cunoașterii de sine. Nu este
de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor
sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că asta nu
înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru că
ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Insă va trebui să ne impunem anumite
restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage
invățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele negative.
Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață?
Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi
urmeze scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră
extraordinară la temelia caracterului său.
Bunătatea: una din primele lecţii pe care i le-am dat fiului meu, şi a prins, în parte pentru că a văzut
exemplul în familie, în parte datorită firii lui sensibile, a fost să nu râdă niciodată de nimeni. L-am învăţat
să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă.
770
 Să nu invidieze: cunoaşteţi adulţi care reuşesc să aibă o relaţie omenească cu cineva doar atunci
când respectivul este… un pic mai prejos decât ei? Altfel, sunt roşi de invidie. Noi, ca părinţi, trebuie să
fim cu luare aminte, să nu comparăm, să nu încurajăm excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să
înveţe că îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din
calităţile lui.
Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă doar o
mamă vă poate spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai
copilului bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public. Din nou,
pilda comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte. Să nu îşi urmărească doar
propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie bine, iar un astfel de sfat pare ciudat.
Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să lucreze în echipă, să se bucure de binele
celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa! L-
am învăţat să semene sămânţă de prieten!
Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Ce bine-ar fi dacă toţi am reuşi să ne-o
însuşim.
O gândire optimistă : iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte optimismul,
copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm măcinaţi de
gânduri rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi puiul nostru în timp. Lecţiile
acestea enumerate mai sus nu le-am inventat eu. Le-am găsit scrise într-o carte veche, un text de mii de
ani, foarte cunoscut, pe care am îndrăznit să îl parafrazez. Cartea este de fapt o scrisoare adresată
Corintenilor, iar rândurile reprezintă o descriere a iubirii. Ar fi fost de ajuns să spun că lecţia esenţială a
celor şapte ani de-acasă este să îi învăţăm pe copii ce e dragostea, dar pentru asta, nu-i aşa, e nevoie de o
viaţă întreagă.

771
 Cei şapte ani de acasã!

Profesor Ghețu Georgeta

Grãdinița “Rița-Gãrgãrița”Agigea,Constanța
Motto:”Un trup sãnãtos, un suflet drept, o voințã virtuoasã – iatã ce-şi propune sã formeze o bunã
educație!” (Guizot)

Există “ un abecedar” al celor „şapte ani de-acasă”, o carte nedesluşită a vârstei copilăriei şi a
adolescenţei fiecăruia dintre noi, o carte de vizită sau chiar un album inconfundabil care se răsfoieşte
mereu când zburăm „pe aripile vântului”, pentru că întotdeauna copilăria ne poartă pe cărările nebătătorite
ale vieţii acesteia, fără să realizăm cât de importantă este lectura fiecărei file. De multe ori, psihologii
atrag atenţia asupra faptului că, în prezent, regulile bunei-cuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului
modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o
parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, “cei şapte ani de-acasă” sunt decisivi
pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la
valorile unanim acceptate.
Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi
deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem.
Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună
purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii analişti susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea
modernă. Mai mult sau mai puţin explicit, în orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând
individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de-acasă”,
atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Conştientizăm pe deplin că singura diferenţă faţă de trecut este
aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic şi mai
permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici, dar aceasta nu înseamnă că nu mai
trebuie să îi învăţăm să ţină cont de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta discursul şi comportamentul
faţă de cel de alături într-un mod civilizat şi decent, mai ales că a te adapta în funcţie de nevoile celuilalt
înseamnă, de fapt, să ştii să trăieşti frumos şi ordonat. Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de
la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi
copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Un copil prea
agresiv, neatent cu ceilalţi, impulsiv şi nerăbdător, cred că va fi, în cele din urmă, indezirabil în mijlocul
unui grup de copii, tocmai pentru că nu respectă „regulile jocului” .
În linii mari, părinţii încep să-şi dea seama de rolul lor de “educatori” abia când copilul are doi ani,
când cel mic începe să vorbească şi să se hrănească singur, deoarece se constată că de cele mai multe ori,
masa este terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului, care începe să-şi descopere
autonomia, şi regulile pe care i le impun treptat adulţii. Pe de altă parte, copiii au, începând de la patru-
cinci ani, o mare dorinţă de a-i imita pe cei din jur, de a prelua reacţii comportamentale, pentru că sunt
deprinse regulile de bază ale comportamentului la masă, abia atunci când va începe să folosească
tacâmurile, şerveţelul să se şteargă la gură, să întrebe dacă poate să se ridice de la masă, iar în momentul
în care i se va spune „nu face asta!” sau „să faci aşa!”, copilul se va revolta şi va încerca să facă exact
opusul, tocmai pentru a testa limitele permisivităţii părinţilor sau ale anturajului. Credem că din această
cauză, pedopsihologii recomandă părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să
le impună un anumit model. Chiar deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă
fragedă, atunci când copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari, deoarece,
pentru a-i adapta pe cei mici la algoritmul politeţei în cadrul familiei, psihologii le recomandă părinţilor
să impună un anumit „ritm al familiei”, pe care toată lumea, inclusiv părinţii, trebuie să îl respecte. Să
reţinem faptul că o masă cu întreaga familie pe săptămână, de la care niciun membru să nu lipsească,
poate constitui o excelentă şcoală de bune maniere pentru cei mai mici membri ai familiei, pentru că
atunci se învaţă, practic, cum trebuie să stea la masă, cum să mănânce, cum să se comporte în situaţia
respectivă, când poate să vorbească, să înveţe să-i asculte pe ceilalţi, cum să se folosească de tacâmuri, să
utilizeze formule de politeţe.

772
 Unde educãm copiii? Cine are rãspunderea primarã pentru educația lor? Grãdinta, educatoarea,
bona, bunica sau pãrinții, în puținul timp pe care reuşesc sã-l stea acasã cu copiii?Eu zic fãrã sã clipesc cã
rolul familiei e mai important.Copiii se raporteazã la pãrinți şi ce vãd acasã aia fac.

773
 Educația începe din prima zi

Prof. Claudia Ghețu, Col. Naț. Nicolae Bălcescu, Brăila

“Ce bine este crescut!”, “Ce prost este crescut! “, “Nu are cei 7 ani de acasă!” Rostim frecvent
aceste cuvinte, dar știm oare ce înseamnă? Cine este responsabil pentru o rea creștere sau mai cu seamă
cine are un rol hotărator în educația copilului.
În primul rand părinții încep să-i învețe pe copii bunele maniere sau să le ofere cei șapte ani de
acasă de îndată ce aceștia se nasc. Acest lucru se face prin exemplu. Deși pot face ceea ce le spunem,
copiii fac mai degrabă ceea ce facem noi. Bunele maniere îi vor oferi copilului instrumentele de care are
nevoie în viață. Principiile care guvernează eticheta se bazează pe respectul pentru noi înșine și pentru cei
din jurul nostru. Ele îl învață pe copil să-i trateze pe ceilalți cu bunătate și înțelegere și să țină cont de
sentimentele acestora. De asemenea, copilul va căpăta încrederea în sine pe care i-o va da faptul că știe
ce și cand trebuie făcut. Nimeni nu vrea să fie ignorant. Această încredere crește odată cu abilitatea
copilului de a-i percepe pe cei din jur și de a lega relații care să îl mulțumescă.
Acest subiect a fost dezbătut în perioada 1-8 martie, la orele de dirigenție la clasa a X a G, profil
socio umane, Colegiul Național Nicolae Bălcescu, Brăila. Momentul nu a fost ales întamplător de 8
Martie deoarece cu toții au realizat cat de importantă este familia în educația unui copil și mai cu seamă
mama, cea pe care o serbăm în această zi frumoasă.
Dar, de fapt ce înseamnă să ai cei șapte ani de acasă? Iată cum au răspuns elevii clasei la această
întrebare. A fi bine educat înseamnă:
- Să privești în ochi persoana căreia te adreseazi
- Să saluți
- Să te speli pe maini înainte și după masă
- Să folosești tacamul la masă
- Să spui te rog și mulțumesc
- Să poți purta o conversație cu un adult
- Să te autocontrolezi în locuri publice
- Să își păstrezi curățenia în cameră
- Să fii punctual
Acestea sunt doar cateva din ideile pe care elevii și le-au exprimat dar cu toții au realizat ca trăim
într-o lume nebună, avand senzația că înnebunim și noi pe zi ce trece. Asistăm îngroziți la imagini din așa
zisele zonele conflictuale, zone ce se ivesc în cele mai neașteaptate locuri de pe glob și se înmulțesc
îngrijorător. Desigur, este vorba de o imagine trunchiată și de o viziune catastrofică a societății în care
trăim, dar nu putem să nu ținem seama și de această realitate. În astfel de condiții, mai merită să ne
preocupăm de bunele maniere? N-ar fi mai bine să ne întrebăm dacă ele nu au devenit cumva inutile?
Răspunsul este unul singur- buna creștere nu este și nu va deveni niciodată inutilă, pentru că ea îl face pe
om să se respecte în primul rand pe sine. Am încetat oare să avem idealuri, să gandim, să ne cultivăm, să
ne temem, să ne rugăm? Avem oare dreptul să considerăm tradițiile perimate sau depășite? Fără îndoială
că nu. Căci nimic nu este nou sub soare...... Iată un vechi adevăr ce nu poate fi negat.Momente încordate
în istoria omenirii au fost. Ele au trecut.....dar bunele maniere au rămas. Ele au rădăcini într-un sentiment
uman profund, care tinde spre o armonie între comportare și etică, între frumusețea caracterului uman și
moraliatatea sa.
În concluzie <Codul bunelor maniere> este alcătuit dintr-o mulțime de legi, de fapt, de convenții,
avand toate un numitor comun: de a nu-l deranja pe semenul tău, ci al face sa se simtă bine în preajma ta.
Cele două ore de dirigenție dedicate acestui subiect au fost frumoase și gustate de elevi care au
încheiat prin redactarea unor scrisori în limba engleză către mama, scrisori în care și-au exprimat ganduri
frumoase și mulțimiri fața de cea care le-a dat viața și care îi veghează în toat cee ce fac.

774
775
 Importanţa celor 7 ani de acasă

GHIBU MIRELA
Familia există din cele mai vechi timpuri, dar a cunoscut modificări de la o societate la alta. Copilul
a devenit treptat centrul familiei sale.
Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglindă a educaţiei pe care părinţii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei. Specialiştii susţin ca regulile de comportament si educaţie oferite in primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului. Incepând din primii ani de viaţă, copilul preia de la
cei din jur gesturi, atitudini, limbajul, exemple de comportament. Prima relatie a copilului cu lumea
exterioară este cea cu familia. Aceasta ii oferă copilului primele informatii despre lumea ce-l inconjoară,
primele norme şi reguli de conduită dar climatul socio-afectiv. Toate achiziţiile pe carele dobândeşte
copilul in toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interactiunile pe care acesta le are cu
mediul in care trăieşte primii ani din viaţă. Primele relaţii ale copilului sunt cele pe care le are cu mama sa
sau cu persoana care ii satisface nevoile de bază. Comportamentul copiluli este conditionat de
comportamentul, stilul de relaţionare al adultului care il ingrijeşte. Viaţa copilului acasă alături de părinţii
săi, toate activităţile pe care le desfaşoară impreună consilidează anumite deprinderi, abilităţi ce
contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui.
Părinţii sunt primii educatori deoarece:
• ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant incă din prima zi a vieţii.
• familia este modelul pe care copilul il imită;
• comunicarea intrafamiliala inflenţează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalităţii lui;
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori si competentă
intre toţi adulţii care il susţin in demersul său de dezvoltare integrată. Spirala relaţionara care se ţese in
jurul copilului se bazează pe incredere, pe parteneriat.
Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca
asta nu inseamna ca permanent vom fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur,
pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simţi obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne
impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa
poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele
negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi părinţi, de a fi permanent constienti ca cel mic
ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate
acestea in diverse situaţii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate.
Ce pot invata copiii in cei sapte ani?
– deprinderi de autoservire
– ordine
– igiena
– curatenie si exprimarea propriilor nevoi
– exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emoţiilor atat pozitive, cat si negative
– bune maniere si comportament
– limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire)–
modul de a relaţiona cu ceilalţi si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat
de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte,
etc)
– consecvenţa in realizarea unei sarcini
– concentrare a atenţiei
– perseverenţa in realizarea uneri sarcini
– alegerea motivelor si motivaţiilor atunci cand vrea sa faca ceva.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală, cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină. Aşadar, cei şapte ani de-
acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare, care ajută un adult să se integreze şi să fie acceptat.
Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor, e foarte important ca micuţul să
776
ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o
anumită comunitate. Bineînţeles, în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de altruism, adică cel mic
să arate că îi pasă de ceilalţi, că ştie să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în ajutor atunci când este
rugat. Nu este vorba numai de etichetă, de cum să se îmbrace, să mănânce şi să se poarte în anumite
situaţii. Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el, că are valoare ca om.

777
 Cei șapte ani de-acasă

Prof. Ghica Claudia

Școala Gimnazială ”Dimitrie Sturdza” Tecuci
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii în formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie,
să citească şi a deveni un exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare socială,
psihologică, intelectual-cognitivă. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este
copilul în interacţiunea cu ceilalţi.
De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane, ori a unui copil ne gândm că nu este educat corect, nu este politicos, ,,Nu are cei şapte ani de
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme de
politeţe. Această expresie ,,Cei şapte ani de acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente, atitudini, acumulate în primii ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată
,,culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are
o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj.
Mai putem spune ca educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Părinţii au o foarte
mare influenţă asupra copiilor în primi şapte ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe care
urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îsi vor asuma alte obiceiuri noi. Este
important, aşadar, să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îi vor
ajuta, sa devină oameni respectuoşi şi demni de respect la rândul lor.
Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă, ne imaginăm un copil bine crescut care ştie să
salute, să spună ,,mulţumesc”, ,,te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Mai
putem adăuga că educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cei către adaptarea copilului în societate. Un
copil manierat se va descurca în relaţiile cu cei din jur. În schimb, cel care este certat cu politețea, va fi
marginalizat și va fi predispus la acte antisociale. Dar educaţia primită în cei şapte ani de viaţă depinde de
câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinte, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se
bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Cei şapte ani de acasă cuprind şi o anumită învăţătură pentru viaţă. Pentru mulţi, cultura înseamnă
acumularea unui bagaj de cunoştinţe teoretice în diferite domenii în care pot prinde un post de răspundere în
cadrul societăţii. Am întâlnit persoane renumite prin cultura lor şi care m-au dezamăgit datorită viciilor pe
care le afişau în public sub pretextul că lor le este permis orice. Când cultura nu te ajută să pui frâu viciilor,
să-ţi pui ordine în viaţă, să respecţi pe aproapele tău indiferent de poziţia socială sau culturală, într-un cuvânt
să fii om, la ce-ţi folosesc cunoştinţele? Cultură fără morală? Cultura, în întregul ei înseamnă acumularea
unor cunoştinţe prin care îţi întăreşti puterile fizice şi psihice spre a stăpâni fiinţa umana, în totalitatea ei şi a
încerca să o dirijezi spre a atinge cotele cele mai înalte ale desăvârşirii, ale sfinţeniei.

778
 Totul porneste de- acasa!

Prof. Ghirasin Marina

Lic. Tehn. De Industrie Alimentara ,,G. E.Palade,,
Satu Mare
,,De unde sunt eu?Sunt din copilaria mea.Sunt din copilaria mea ca dintr-o tara.,, (Antoine de
Saint-Exupery)

Cand vorbim despre cei sapte ani de acasa ne gandim la educatia pe care copilul o primeste de la
parinti, la formarea personalitatii si comportamentului pana merge la scoala. Cand spunem ca un copil
are cei sapte ani de acasa ne gandim la un copil bine educat care stie sa salute, sa spuna te rog,
multumesc, care se comporta frumos atat cu copiii de varsta lui cat si cu adultii.
Dar educatia primita in cei sapte ani de acasa depinde de cativa factori si anume: varsta copilului,
valorile pe care se bazeaza familia si pe care aceasta le transmite copilului si cu siguranta este foarte
importanta relatia afectiva dintre parinti si copil.
Educatia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate, cheia
catre succesul lui social. Un copil cu cei sapte ani de acasa se va descurca mult mai bine in relatiile cu cei
din jur decat unul caruia ii lipsesc cei sapte ani de acasa.
Parintii sunt modele pentru copil. Degeaba ii vom spune unui copil sa nu tipe,daca el aude frecvent
certuri intre parinti; e inutil sa-i atragem atentia ca nu spune ,,multumesc,, daca in familie, copilul nu aude
niciodata acest cuvant. Cea mai pretioasa recompensa pentru copil nu e cea materiala ci exprimarea
multumirii si bucuriei pe care parintele i le arata cand face o fapta buna. De aceea e important sa fie
laudat ori de cate ori este binecrescut. Exprimarea sentimentelor este eficienta si la pedepse.
Nemultumirea parintelui, dezamagirea sau ignorarea copilului dau rezultate mai bune decat o cearta sau o
palma. Regulile trabuie sa fie stricte, echilibrate si sa i se spuna clar copilului ce se va intampla daca nu le
respecta. Ambii parinti trebuie sa fie consecventi in educarea copilului. Copilul trebuie invatat sa
inteleaga si sa respecte regulile de comportament sau interdictiile pe care le stabilesc parintii. Regulile
trebuie sa fie clare, concrete, constante, coerente si consecvente. Specialistii sustin ca regulile de
comportament si educative oferite in primii sapte ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea
lui ca adult.
Dupa parerea mea cei sapte ani de acasa sunt foarte importanti, acestia reprezinta o oglinda a
educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Se spune ca copilul este oglinda
familiei.
Cei sapte ani de acasa sunt ca o temelie la o casa; cu cat aceasta e mai solida, cu atat e mai
rezistenta.

779
780
781
782
783
784
785
786
787
788
789
790
791
792
793
794
795
796
797
798
799
800
801
802
803
804
 CEI ŞAPTE ANI DE- ACASĂ!

Prof. înv. preşcolar Ghiţă Emilia

Prof.înv. preşcolar Tudose Laura Mădălina
Grădiniţa Märchengarten,sector 6 Bucureşti

,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii
care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a
şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă,
de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald
şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se
realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi,
rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa
caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea
nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede
aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7
culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm
cu energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de
podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării
albastre şi nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul
cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii
care ne luminează sufletele.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este
melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale
Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă
este respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se
,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de
ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă
atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un
lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci
doar o monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi
sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile
parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-
l păstrăm, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară
iertare când a greşit.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă
ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de
Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea
de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de
moş Ene.
Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a
şcolii.
,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a
încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).

805
 Cei şapte ani de acasă

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 169

Sector 6, Bucuresti
Prof inv. primar Ghita Raluca
Potrivit lui A. Berge, fiecare copil este, în mic, oglinda mediului sau familial, astfel încât, "mediul
familial actioneaza concomitent printr-un fel de osmoza si prin imaginile pe care le prezinta copilului
pentru a-l ajuta sa se încadreze în existenta si sa se dezvolte dupa modelul celor care-l înconjoara si cu
care el este în mod firesc înclinat sa se identifice.
Deseori auzim expresia “nu ai cei şapte ani de acasă” atunci când cineva se referă la o persoană
nepoliticoasă, nemanierată, nerăbdătoare, intoleranţă, dispreţuitoare şi lista poate conţinua. Mai nou,
expresia de mai sus, a început să fie înlocuită cu “nu te-au învăţat la şcoală nimic?” atunci când cineva
doreşte să reliefeze un comportament nedorit al unui copil.
Să spunem că ambele expresii au partea lor de adevăr. Cum trebuie să acţioneze părinţii în educaţia
copilului lor pentru ca mai târziu să se poată spună despre acesta că “are cei şapte ani de acasă? Cei mai
mulţi părinţi, din câte pot observa consideră că dacă asigură copiilor hrană, îmbrăcăminte, cele necesare
şcolii şi vacanţe frumoase, şi-au încheiat misiunea. Restul este treaba şcolii. Din păcate am ajuns să trăim
într-o societate unde totul este pe repede înainte, timpul nu ne mai ajunge, răbdarea de asemenea, iar
stresul de la serviciu îşi spune şi el cuvântul, astfel încât , atunci când ajung pe seară acasă (orele 20-21)
părinţii nu mai au timpul sau răbdarea necesară de a petrece cât de puţin timp de calitate cu copiii lor
doarece aceştia trebuie să meargă la culcare.
Prea puţin mai poate face şcoala atunci când copiii vin în clasa întâi. Cei mici deja şi-au format
anumite deprinderi pe care le-au învăţat de la părinţii lor. Să nu uităm de asemenea enormul impact care îl
are în educaţie puterea propriului exemplu. În zadar copilul ştie că trebuie să respecte anumite reguli
instituţionale,(şi chiar doreşte să le respecte), dacă observă la părintele său cum le încalcă cu nonşalanţă
uneori chiar cu agresivitate.
Încă din primii ani de viaţă, atunci când copilul îşi începe viaţa socială, la grădiniţă sau la joacă în
parc, părintele trebuie să-şi ghideze copilul, prin puterea exemplului, cum să-şi formeze valori morale de
calitate şi durată: să împartă obiecte cu alţi copii, să aibă curaj să-şi spună punctul de vedere, să nu mintă,
să fie curios şi să întrebe, să îşi aleagă un grup de prieteni nu în funcţie de obiectele pe care le deţine
fiecare în parte, ci în funcţie de felul în care se simte înconjurat de acei copii. Într-un cuvânt să înveţe să
discearnă ce este bine sau rău pentru el, fără a-i supăra pe cei din jur, lucruri destul de greu de realizat
pentru un copil de 5-6 ani.
Un lucru extrem de important şi căruia nu I se acordă importanţa cuvenită este formarea
deprinderilor de igienă. Nu ne referim desigur numai la igiena corporală a copilului, ci şi la cea a spaţiului
pe care îl ocupă acesta. Învăţând să-şi respecte proprietatea şi să aibă grijă de ea (jucăriile, hăinuţele,
cărţile, rechizitele), copilul va observa că se simte bine fiind harnic şi îndatoritor. Va observa ca
sentimentul unui lucru bine făcut şi dus până la capăt nu se poate compara cu nimic altceva.
Respectul pentru cei din jur, poate fi cu uşurinţă învăţat, nu dacă îi spui copilului să se ridice pentru
a da locul unei persoane vârstnice în autobuz de exemplu, ci dacă părintele face acest lucru de faţă cu
copilul.
Ca şi cadre didactice, ne putem da seama relativ repede de caracterul unor părinţi, după
comportamentul propriilor copii. Acest fapt nu trebuie înţeles neapărat într-un sens negativ. De cele mai
multe ori se poate observa nu lipsa de educaţie a părinţilor, deşi există şi acest fapt, ci slăbiciunea acestora
în faţa copiilor lor. Aceşti părinţi sunt pur şi simplu incapabili de a spune copiilor “Nu!”. Pentru că se
supără. Şi plâng. Şi niciun părinte nu doreşte să-şi vadă copilul nefericit. Ceea ce nu îşi dau seama aceşti
părinţi este că şi-au transformat copiii în mici tirani,în copii răsfăţaţi şi că niciodată aceştia nu vor fi
fericiţi oricâte lucruşoare ar primi, oricâte vacanţe exotice li s-ar oferi, deoarece ei de fapt nu cunosc
iubirea şi afecţiunea necondiţionată a părinţilor lor.
De prea multe ori am observat ce se întâmplă cu aceste familii când ajung copiii în clasele V-VIII:
părinţii, neajutoraţi, se îndreaptă către şcoală recunoscând că “pe mine nu mă mai ascultă, faceţi
dumneavoastră ce credeţi că e mai bine.” Este vina părinţilor? Este vina societaţii? Până la urmă părinţi şi
copii deopotrivă formează societatea în întergul ei.
806
 Soluţii: înfiinţarea a cât mai multe şcoli pentru părinţi, în apropierea domiciliului acestora;
susţinerea a cât mai multe lectorate la care să fie invitaţi psihologi, alte instituţii abilitate în a-i învaţă pe
părinţi cum să fie părinţi.
O societate sănătoasă depinde numai de modul în care avem grijă de educaţia copiilor noştri,
Comportamentele adulţilor, părinţi şi educatori, explică comportamentul social al copilului pe care acesta
îl urmează.

807
 Cei șapte ani de acasă...

Prof. Manuela Cătălina Ghiuță

Școala Gimnazială nr. 1 Pildești, jud. Neamț
.....reprezintă un cod al bunelor maniere pentru copii. Generic spus, sunt educația primită în sânul
familiei și desăvârșită apoi de școală, prin educația primită în cadru instituționalizat.
Primele reguli de politețe le dobândim în cadrul familiei, de la părinți, bunici, care care ne dau
sfaturi despre ce și cum să facem. Și ne dau sfaturi zilnic! ,,Spune te rog!” ,,Spune mulțumesc!” ,,Nu
mânca cu gura plină”!
De cele mai multe ori, copiii țin cont de ele, dar se mai întâmplă să și greșească. Atunci primesc
observații și nu sunt foarte bucuroși.
A avea cei șapte ani de acasă înseamnă a ne comporta cu bună-cuviință în orice împrejurare, în
orice situație: acasă, la școală, pe stradă, etc. Mediul familial, dragostea, grija, considerația și politețea
sunt ingredientele necesare pentru o familie fericită. Și mai ales, educația în spiritul adevărului.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă.
Părinţii sunt modele pentru copii. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani) ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine-crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări
care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic
capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc – gen Dl. Goe. Copilul tratat astfel se va
transforma într-un mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că dorința sa este suverană pentru toţi cei din
jurul său şi va căpăta trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături
care, dacă nu se corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.
Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe
autoritate şi respect.
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. De ce să se încarce programul educativ, de exemplu, al unui copil, cu o serie de deprinderi
elementare pe care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă?
Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta
şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum
sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar. Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ
uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin
purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie
este în mare măsură rezultatul unor greşeli educative din primii ani de viaţă a acestor copii.

808
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof.înv. preşcolar: Gioga Elena-Luminiţa

Liceul ,,Preda Buzescu” Berbeşti, G.P.N.Nr.1 Berbeşti - Vâlcea
De fiecare dată când auzim expresia ,,Cei şapte ani de acasă” , ne gândim la acei şapte ani, în care
copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. În această perioadă copilul dobândeşte
deprinderi igienico-sanitare, deprinderi de comportare civilizată şi de politeţe, deprinderi de ordine şi
curăţenie.
Se numesc ,,cei şapte ani de acasă”, deoarece copilul petrece cea mai mare parte a timpului în
familie, iar membrii ei au o mare influenţă asupra lui.
Familia are rolul cel mai important în formarea deprinderilor. Dacă mediul de viață al primilor șapte
ani e caracterizat de agresivitate, impulsivitate, egoism, copilul va deveni o persoană neplăcută, iar dacă
mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de calmitate, răbdare, înțelegere, copilul se va putea
adapta ușor în orice grup social.
În prima parte a celor șapte ani, copiii tind să imite tot ceea ce văd în jur, astfel orice activitate a
părinților sau a persoanelor din jurul acestora are o mare influență și o consecință totodată. Părinții trebuie
să știe că sunt precum o oglindă în fața copiilor lor, astfel stilurile parentale se reflectă în comportamentul
copiilor lor. Părinții trebuie să fie responsabili, să conștientizeze că în fond ei sunt niște educatori.
În cea de-a doua parte a celor șapte ani, copilul începe să dea dovadă de independență, să-și
dezvolte autonomia prin diverse reacții, unele mai bune, altele mai puțin bune.
Pentru formarea deprinderilor este nevoie de timp şi de voinţă. Fiecare părinte trebuie să cunoască
etapele de formare a deprinderilor, deoarece acestea corespund stadiilor de dezvoltare psihoindividuală a
copiilor. În prima etapă, copilul trebuie să se familiarizeze cu obiectele şi cu denumirea lor. În cea de-a
doua etapă se explică şi se demosntrează fiecare operaţie, iar copilul o imită.
Etapa a treia reprezintă formarea şi consolidarea propriu-zisă a deprinderii. În următoarea etapă,
deprinderea este formată, iar apoi are loc perfecţionarea deprinderii. Deprinderile nu se realizează de la
sine, ele trebuie perfecţionate continuu, până se ajunge la obişnuinţă.
Deprinderile de ordine şi curăţenie sunt foarte importante. Dacă aceste deprinderi nu au început de
la o vârstă fragedă, mai târziu, în adolescenţă, se dezvoltă mai greu. Pentru formarea deprinderii de ordine
şi curăţenie, este necesar ca părinţii să fie un model de urmat.
Deprinderea de comportare civilizată şi de politeţe se formează de la vârsta antepreşcolară, mai
târziu va fi mai greu, copilul nu va răspunde cu uşurinţă cerinţelor impuse de diferite activităţi. Pentru
formarea deprinderilor de comportare civilizată, familia trebuie să fie un exemplu de urmat.
În ,,cei şapte ani de acasă”, părinţii trebuie să-i susţină pe copii în micile lor pasiuni, să le
încurajeze aptitudinile: de a face sport, de a cânta, de a picta, etc. Este bine să li se solicite ajutorul în
unele treburi ale casei, cele mai uşoare. Regulile şi limitele sunt foarte importante, atât pentru copii, cât şi
pentru părinţi, deoarece oferă sprijin şi siguranţă. Copiii acceptă regulile dacă sunt clare şi pe înţelesul lor,
dacă sunt aplicate consecvent.
Oricât ni s-ar părea de curios, este necesar să se facă educaţia părinţilor, fiindcă purtarea lor şi
încrederea în ei constituie baza pe care se clădeşte în primul rând educaţia în ,,cei şapte ani de acasă”,
care este foarte importantă pentru dezvoltarea ulterioară.
,,Copilul e ca şi copacul, când e mic se strâmbă, anevoie se mai îndreaptă”, spune înţelepciunea
poporului.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de
acasă.
Cei şapte ani de acasă reprezintă oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.

,,Fiecăruia-i dată de natură măsura de minte, pe care a fost dat s-o aibă.
Educaţia poate să dezvolte puterile minţii existente, nu poate pune însă ceea ce nu-i.”
Mihai Eminescu

809
 CEI ...ŞASE ANI DE ACASĂ

GITLAN DANIELA
MOTTO:

„Probabil că cel mai mare serviciu social pe care îl poate face cineva ţării sale şi umanităţii este să
alcătuiască o familie.” (George Bernard Shaw).

PLEDOARIE PENTRU ORDINE ŞI ARMONIE

(pagini de jurnal – din punctul de vedere al copilului )

Rolul familiei este imens faţă de copii şi de nepoţi, atâta timp cât educaţia primită se va răsfrânge
direct asupra generaţiilor.
„Ce naşte din pisică şoareci mănâncă”, spune un proverb românesc, care ne indică gradul de
„imitaţie” în cadrul familiei: copiii preiau obiceiurile adulţilor, mai ales în prima perioadă a copilăriei…
Nu întâmplător am precizat în titlu vârsta la care am intrat în şcoală – prima generaţie de 6 ani!
O să înşir, ca pe o frânghie, acţiuni „imitate” din mediul familial: ordinea desăvârşită, curăţenia din
camerele locuinţelor în care am vieţuit în primii ani… Aşadar, colţul jucăriilor mele era întotdeauna curat
şi ordonat… orele de mese se respectau cu stricteţe, vitaminele se dădeau conform indicaţiilor
medicilor…Fructele şi legumele nu lipseau din meniu, dulceţurile şi prăjiturile se pregăteau în casă…
Tot datorită mamei, am învăţat să confecţionez rochiţe pentru păpuşi, fuste, jachete şi chiar rochii
de seară!...
Iubeam drumeţiile pe dealuri pline de măceşi, de cătină şi de rugi de mure în care m-am zgâriat
până la sânge, convinsă că sacrificiul va contribui la sănătatea noastră… Colindam păduri şi poiene pline
de fragi sau de mure, uneori în „vecinătatea” ursului... Ciuperci de toamnă culese şi adunate uneori în
imense pături erau delicateţuri pentru ai casei sau pentru musafiri…
În sfârşit, regulile se respectau de toţi membrii familiei…Fiecare contribuia la armonia familiei!...
Serile de muzică – cântece populare, romanţe româneşti sau ruseşti – erau rupte dintr-un tablou patriarhal:
mama – altistă, tata – tenor, mătuşa şi eu – soprane...
Nu vreau să „idilizez” perioada copilăriei mele: bătaia ca pedeapsă era „ruptă din rai”, dar era
folosită în cazuri rare, când această metodă avertiza copilul de pericole grave (posibile accidente,
minciuni grave...). Am „pătimit” şi eu o nedreptate, la o vârstă destul de fragedă, pe care nu pot să o uit,
considerând-o până acum exagerată: una din pasiunile mele de atunci (şi de astăzi, uneori) era desenul,
pictura; fiind singurul copil în familie până la vârsta de 11 ani, eram de multe ori „singură acasă!”.
Aveam şase ani şi am pictat pe un perete din sufragerie o „fetiţă cu rochiţă”, în diverse culori, în mărime
de... aproximativ un metru! Eu am fost foarte încântată, dar tata – care a venit înaintea mamei, ce avea o
şedinţă, fiind învăţătoare!- nu a apreciat „capodopera mea” şi mi-a administrat o bătaie „ca la carte”!...
Dacă tatăl – trecut prin situaţii dificile – era mai dur, prin contrapunct, mama a ştiut să mă
încurajeze către pasiunile şi preferinţele descoperite de ea sau de profesorii mei: pictură, muzică,
literatură, teatru, care m-au ajutat să îmi găsesc drumul spre profesie şi activităţi de loisir, practicate, în
special, în grup. Tot de la mama am învăţat să „vorbim” ... în scris, atunci când am crescut şi unele
probleme deveneau dificile; astfel, „scrisorile” noastre m-au ajutat mai târziu, în relaţia cu soţul meu, cu
unii prieteni sau colegi şi, mai târziu, cu copiii mei... Soluţia aceasta oferă timp celui care citeşte în
linişte, fără supărare sau enervare, să mediteze în sine sau să-şi pregătească răspunsul.

CE SPUN SCRIITORII, DASCĂLII, PSIHOLOGII, CONSILIERII...

Întocmai ca aerul sau ca apa, copilăria este pretutindeni, este fluviul cu cei mai mulţi afluenţi,
minunea nicicând secătuită. Ea întreţine în lume basmul, gingăşia, zâmbetul – numai şi numai răsărit –
este puntea cu care tentăm posteritatea şi cu care, totodată, prezentul ne ispiteşte în chipul cel mai acut.
„Puero maxima reverentia debetur”, spunea Terentius. Într-adevăr, datorăm copiilor cel mai mare
respect.
810
 Dacă este adevărat că familia dă cea mai hotărâtoare contribuţie la ucenicia socială a copilului, alt
adevăr axiomatic ar fi acesta: „învaţă să-ţi cunoşti propriul copil, ca să-l poţi astfel forma, şi formându-l,
să-i laşi o anumită stare controlată de independenţă. Generaţii întregi de pedagogi şi psihologi au militat
pentru lărgirea drepturilor copilului – şi lupta lor a fost încununată de succes. Dar aplicarea exagerată a
principiului „Lasă-l să facă orice!” conduce categoric la obţinerea de rezultate la fel de nedorite ca şi cele
ale vechiului autoritarism părintesc.

EPILOG
„Copiii care sunt crescuţi cu critici,
Învaţă să condamne.
Copiii care trăiesc în teamă,
Învaţă să fie temători.
Copiii care trăiesc în milă,
Învaţă să se autocompătim.ească.
Copiii care trăiesc în ridicol,
Învaţă să fie sfioşi.
Copiii care trăiesc în ruşine,
Învaţă să se simtă vinovaţi.

Copiii care trăiesc în toleranţă,

Învaţă să fie răbdători.
Copiii care trăiesc în încurajare,
Învaţă să fie încrezători.
Copiii care trăiesc în acceptare,
Învaţă să găsească dragostea în lume.
Copiii care trăiesc în cinste şi dreptate,
Învaţă ce înseamnă adevărul şi justiţia.
Copiii care trăiesc în prietenie,
Învaţă că lumea este un loc frumos încare poţi trăi.

Cum trăiesc copiii dumneavoastră?...”(Dorothy L. Nolte)

BIBLIOGRAFIE:
1. Mihai Stoian, Abecedarul părinţilor, EDP, 1972
2. Mircea Sîntimbreanu, Viitorule, când te-ai născut?, Ed. Albatros, 1977
3. John Gray, Copiii sunt din rai, Ed. Vremea, 2001
4. Nancy Van Pelt, Secretele părintelui deplin, Ed. Viaţă şi Sănătate, 2002
5. Jack Canfield, Mark Victor Hansen, Supă de pui pentru suflet, Ed. Amaltea, 2002

811
 Cei sapte ani de acasa

Prof. inv. Primar Giubega Ana Madalina

Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea
grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai
din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca
părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este
supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există
echilibrul necesar , trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura
la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita
educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi
similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii
cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă
şi pe care educatoarea le-a afişat pe panoul de la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce
activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste
discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care, pe viitor, ar
trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor
dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe
sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă . În
situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu
este important. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a
recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea: „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”,
răspunsul copilului să fie: „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de
situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce
au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur,
pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi
să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor
de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere
sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei
copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor
ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze
corespunzător spaţiul, să le dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să
812
interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de
urmat.
Interactiunea sociala din aceasta perioada de viata este esentiala pentru dezvoltarea din punct de
vedere biologic,psihic si social.Contactele umane si afectiunea au rol deosebit in invatarea
comportamentului uman.Familia este principalul agent al socializarii.Ea este intermediarul intre
societatea globala si copil,locul in care se modeleaza principalele componenete ale personalitatii. Desi
familiile realizeaza functii socializatoare comune,in realitate exista numeroase diferente intre modul in
care fiecare familie isi socializeaza copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (traditionala sau
moderna),de categoriile socio-profesionale ale parintilor,de rezidenta.Calitatea educatiei primite in
familie,acei”sapte ani de-acasa”, depinde indeosebi de nivelul educatiei parintilor si a membrilor
familiei,care vin in contact cu copilul,in special sub aspect moral,comportamental.In familie invatam sa
fim umani. Acasa inseamna locul unde cresti,te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om.Educatia
,bunele maniere , regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate.Cand spunem ca un
copil are “cei sapte ani de-acasa”,ne gandim la un copil bine crescut care stie sa salute,sa spuna:“te rog
!” si “ multumeasc!”,care stie sa respecte si se comporta civilizat cu cei din jur.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3.P., Emil,
R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

813
 Copilărie sănătoasă

Prof. Giurgiu Florin Cristian

Utilizată , în general, expresia „cei şapte ani de acasă“, descrie comportamentul unei persoane într-
un context anume, însă educaţia din primii ani de acasă, pe care copii o primesc în familie, este strict
legată de viitorul adult. Pentru un corp sănătos şi o minte sănătoasă, igiena, alimentaţia sănătoasă şi
sportul sunt principalii factori de dezvoltare corectă a organismului unui copil. Chiar dacă, aparent,
lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar
o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul
se raportează la lumea din jur. În opinia mea foarte importantă este igiena personală a copilului. Copilul
este ca un magnet pentru microbi. La vârste mici, conceptul de igiena personală este o enigma pentru
copil. Ar prefera mai degrabă să se scalde în noroi, unde e mai distractiv, decât să facă baie sau să se
joace în nisip, decât să stea la duş. Obiceiurile sănătoase de igienă se dobândesc în timp şi este datoria
părinţilor să îl inveţe pe cel mic cum să-şi protejeze corespunzator sănătatea.
Igiena gurii și a dinților: se recomandă spălarea dinților de cel puțin doua ori pe zi, dimineața și
seara.
Igiena parului: se respectă prin pieptanatul și periatul zilnic al părului. Neîngrijirea părului poate
conduce la apariția micozelor (dezvoltarea ciupercilor parazite) sau la adunarea paraziților (păduchi).
Igiena corporală: prima regulă de igienă pe care trebuie implementată în rutina copilului este
spălatul pe mâini. O piele curată, bine îngrijită este capabilă, prin mijloacele sale specifice, să se apere
împotriva microbilor, distrugându-i. Aflarea sistematică a pielii sub acțiunea murdăriei poate duce la
dezvoltarea diferitor boli. De aceea e foarte important a spăla regulat corpul cu săpun și apă fierbinte
zilnic, sau de două ori pe zi.
Un rol important în creșterea și dezvoltarea corectă și sănătoasă a copiilor îl reprezintă regimul
alimentar. Corect administrat copiilor, este cel care furnizeză o cantitate adecvată de nutrienți, în proporții
corespunzătoare și care este perfect adaptat etapei de dezvoltare în care se încadrează copilul. O
alimentație sănătoasă și adecvată necesităților organismului este cheia asigurării unei creșteri și dezvoltări
armonioase. Dieta potrivită are un rol determinant în îmbunatățirea calitatii vieții, menținerea unei bune
stări de sănătate și creșterea duratei medii de viața. Copiii trebuie să se hidrateze suficient, să consume
multe legume și fructe iar cea mai mare proporție de conținut caloric să rezulte din alimente bogate în
carbohidrați. Carnea, ouale și produsele lactate fac și ele parte din meniul regulat. Acestea au un conținut
bogat în proteine, vitamine și minerale. Produsele lactate asigură o cantitate suplimentară de calciu care
este absolut necesar dezvoltării sistemului osos. Este recomandat ca pe lângă cele trei mese principale ale
zilei să se includă alte două gustări, în jurul orei 11.00 și orei 17.00. Hidratarea suficientă este foarte
importanta pentru copii, aceștia nu pot stoca lichidele pentru o perioadă la fel de lungă precum adulții.
Capacitatea de concentrare și performanță scad imediat ce se instalează deficitul de apa. De aceea, copiii
trebuie să consume minim un litru de lichide zilnic. În zilele fierbinți sau atunci când fac foarte mult
mișcare, consumul de apă se poate dubla.
Și dacă tot veni vorba de mișcare, consider că sportul este cel mai important în viața oamenilor, în
special în viața copiilor, mai ales că, cei mici, în zilele noastre au la indemână zeci de canale TV cu
desene, mii de jocuri pe calculator și nelipsitul telefon mobil, este foarte greu să îi mai tentăm pe copii cu
"banala" ieșire prin parc.
“Mens sana in corpore sano!” Conform dictonului latin, activitatea fizică este principalul mijloc
prin care corpul se dezvoltă armonios, respectând liniile unei vieţi sănătoase. Sportul în viața copilului
oferă multiple beneficii, nu doar la nivel de dezvoltare fizică armonioasă, ci și la nivelul socializării și al
sănătatii pe termen lung. Sportul îi va oferi copilului o ocupaţie constructivă. Activitatea de tip fizic
reprezintă o alternativă sănătoasă şi plăcută de a petrece timpul liber. Atunci când copilul este plin de
energie şi dispune şi de timpul liber necesar este recomandată mişcarea. Aceasta, de multe ori, poate fi
introdusă în programul zilnic al copilului sub forma unor jocuri şi exerciţii recreative. Sporturile
organizate pot ajuta copiii să crească nu doar din punct de vedere fizic, dar și din punct de vedere mental.
De la fotbal până la mersul pe role, de la înot până la mersul pe jos, mișcarea le oferă copiilor șansa de a
se dezvolta armonios. Practicat în echipă sau în cadru organizat, sportul îi ajută pe copii să fie mai

814
sociabili, să lucreze usor împreună cu ceilalți și să înteleagă ce înseamnă disciplina. Sportul oferă și o
metoda grozavă pentru copii de a se distra.
O activitate fizică constantă (2-3 ori pe saptamana), începută de la varste fragede, are un rol
preventiv foarte important. Imunitatea copilului crește, sunt prevenite îmbolnăvirile, și obezitatea, ajută la
dezvoltarea corecta a musculaturii, întareste sistemul osos, ajută la o postură corectă. Alegerea şi
practicarea unui sport reprezintă un demers esenţial în dezvoltarea fizică, mentală şi socială a copilului, a
viitorului adult. Vârsta la care copilul este orientat către desfăşurarea activităţilor de ordin fizic este, de
asemenea, foarte importantă.
În concluzie, sportul oferă atît beneficii fizice, cît și sociale în viața copiilor. Pe lângă dezvoltarea
armonioasă, el le oferă șansa să își atingă potențialul maxim de creștrere și să deprindă abilități și pasiuni
noi pe care le vor folosi pe tot parcursul vieții.

815
 Magia celor şapte ani de acasă

Prof. Glodan Doina

Liceul Technologic de Industrie Alimentara « George Emil Palade » Satu-Mare
"Dragii mei,de la o vreme cred că ştiţi că-i tare groasă : Tineretul nu mai are ăia şapte ani de-acasă !
Ce mi-ar place să fiu dascăl, să le dau la fiecare,la nerozii ăştia tineri câte-un patru la purtare" (Sorin
Olariu -" Şapte ani de-acasă " -Poezie satirică )
Aceste versuri se regăsesc foarte bine în concepţia unei categorii de vârstă a societăţii despre
generaţia tânăra.Doar că este greşit să aducem acuzaţii fără a cerceta cauza unui comportament că atare
din partea copiilor şi adolescenţilor.Ei au nevoie în primul rând de modele, primele şi cele mai apropiate
regăsindu-se în familie.cum spunea Eric Berne,"felul în care un copil percepe şi stochează inconştient
mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale,îi vor pecetlui destinul şi
numai un miracol îl poate schimbă"
Primii anii de viaţă ai copilului, acei mirifici "şapte ani de acasă",sunt un succes dacă părinţii au
reuşit să-i creeze unele depirinderi fundamentale : să ducă la îndeplinire unele ritualuri zilnice,să- şi
depăşească "fricile" dar el a învăţat şi primele reguli de politeţe.
Copilul va imită tonul pe care i se vorbeşte, va învaţă formulele magice "te tog"
şi "mulţumesc".Odată trecuţi aceşti ani fără a fi lăsat nimic în urmă,marii repetenţi sunt în primul
rând părinţii iar marii perdanţi sunt copiii.
Educaţiei este bunul cel mai de preţ pe care un părinte îl poate dărui copilului sau pentru că acesta ,
la rândul lui,să o transmită urmaşilor săi.
În concluzie,chiar dacă cei şapte ani de acasă nu mai sunt ce erau odinioară,deoarcece copiii sunt
incluşi în diverse forme educaţionale de la vârste mult mai fragede,rămâne ideea de baza a acestei expresii
: normele de conduită se învaţă din familie.Vârsta primei copilării este esenţială în conturarea unui individ
cu un comportament social corect.Şcoală va confirmă şi consolida nişte norme deprinse din familie.A fi
bine crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru :contextul cultural istoric obiectiv al societăţii şi
standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia "celor şapte ani de acasă"

816
 Despre importanta celor şapte ani de-acasă

Profesor invatamant primar , Elena Gogu

Scoala Gimnaziala nr.71 Bucuresti
Educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură
viitorul adult.
„Cei şapte ani de-acasă”sunt asemenea unui abecedar , o carte nedesluşită a vârstei copilăriei , o
carte a bunei cuviinte care apoi se transforma in cartea de vizita a fiecaruia dintre noi . Regulile bunei-
cuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii,
deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida
faptului că mereu, “cei şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în
societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Prin insusirea regulile
de bună purtare ne asiguram o poziţie socială . Este important să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile
societăţii căreia îi aparţinem, sa ii indrumam aşa cum credem că e mai bine. Chiar dacă unii consideră că
în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună purtare pe care trebuie să le
transmită copiilor, unii analişti susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea modernă . Peste tot in lume ,
regulile sunt aceleaşi, permiţând individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat
prin cei „şapte ani de-acasă”, atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Singura diferenţă faţă de trecut
este aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic şi
mai permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici, dar aceasta nu înseamnă că nu mai
trebuie să îi învăţăm să ţină cont de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta discursul şi comportamentul
faţă de cel de alături într-un mod civilizat şi decent, mai ales că a te adapta în funcţie de nevoile celuilalt
înseamnă, de fapt, să ştii să trăieşti frumos şi ordonat. Bunele maniere trebuie transmise încă de la vârsta
la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu
care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Un copil prea agresiv,
neatent cu ceilalţi, impulsiv şi nerăbdător, cred că va fi, în cele din urmă, indezirabil în mijlocul unui grup
de copii, tocmai pentru că nu respectă „regulile jocului” pe care el însuşi le invocă.
Incepând de la patru-cinci ani , copiii isi manifesta dorinţa de a-i imita pe cei din jur, de a prelua
tipuri de comportamente .Psihologii recomandă părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei
mici, decât să le impună un anumit model. Chiar deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la
o vârstă fragedă, atunci când copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari .
Nu există insa o limită de vârstă până la care bunele maniere se pot învăţa, însă, cu cât lecţia bunei-
cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât mai bine
pentru constituirea zestrei educaţionale a copilului!

817
 Importanța celor șapte ani de acasă

Educ. Goidescu Mihaela

Grădinița cu P.S. Nr.49, Brăila
„A avea cei șapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos și cu bună – cuviință în tot
parcusul zilei, în orice situație, cu toată lumea : cu părinții, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu
vecinii etc.” Michiela Poenaru

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.
La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind
mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce
la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de
obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în
dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la
un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru
a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la
serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el.
Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte
importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte
diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi
alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-
a învăţat la grădiniţă.
Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de
interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie,
să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în
diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor
comportament modele de urmat.
Părinții ar putea să își informeze copiii cu privire la comportamentul acestora în diferite medii.
Astfel, în natură ar putea să alerge, să se joace cu mingea, să-i lase să asculte diferite sunete din natură
(foșnetul frunzelor, ciripitul păsărilor, șuieratul vântului, susurul apei), să le stimuleze imaginația prin
confecționarea materialelor din natură, să-i implice în culesul frunzelor, florilor, fructelor.

818
 În gospodărie să sorteze imbracăminte și încălțămintea în funcție de anotimp, mărime, culoare,
formă, să caracterizeze obiecte din familie. În drum spre grădiniță să numere mașinile de o anumită
culoare, să privească atent mașinile și să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în
numărul de înmatriculare al acesteia ( Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe
tăblițele mașinilor).
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”
pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi,
dornici să înveţe, să descopere lumea.

Bibliografie:

1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004

2.”Cei șapte ani de acasă - Codul bunelor maniere pentru copii - Colecția Cunoștițe practice”,
Michiela Poenaru, editura Coresi, București.
3. www.scribd.com
4. www.didactic.ro

819
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROF. GOLDIȘ LOREDANA

GRĂDINIȚA PP PALATUL FERMECAT, ARAD
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Cei 7 ani de acasa reprezintă piatra de temelie a vietii pe viitor. De acesti ani depinde integrarea în
societate, agrearea de cei din jur și bineînțeles modul de ordonare a vieții și stilul de viață alături de cei
dragi.
Cei mici sunt tentați spre a copia comportamentul părintelui, decât de a asculta cu sfințenie când
acesta le spune ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă.
Dacă vrem ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, adultul trebuie să fie primul care aruncă mereu
ambalajele la coș. Trebuie să cedăm noi locul nostru în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă ne dorim
ca cel mic să procedeze la fel.
Atunci când îi spunem unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu facem altceva decât să îi
strârnim curiozitatea cu privire la ce se întâmplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă.
Nu trebuie să îi interzicem celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explicăm
consecințele acțiunilor lui. ,,Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei
avea nevoie de medicamente pentru a te face bine" sau ,,dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te
julești și o să îți curgă sânge" sună mult mai bine decât ,,Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna
acolo?!"
Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explicăm celui mic că un director nu este cu nimic
mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie
respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ,,dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii"
nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se
poarte cu ei în mod corespunzător.
Atunci când mergem cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să
atragă atenția asupra părintelui într-un mod negativ. Trebuie să îi explicăm celui mic că nici lui nu i-ar
plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Trebuie să îi spunem că dacă îl
nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Este important ca
părintele să descopere ce îl supără și căute soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe
viitor nu trebuie ca părintele să cedeze când cel mic face crize de nervi în public.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

820
 Educația copilului în cei șapte ani de-acasă și educația în școală
Prof.. Gongănău Iuliana
Școala Gimnazială ,,I. Pillat”- Pitești

,,Nu există altă cale spre success decât un scop clar și puternic; nimic nu-l poate înlocui. Scopul
înseamnă caracter, cultură, rang, cunoștințe de orice natură. ”(T.T. Munger)

Viața este plină de obstacole și dificultăți, iar pentru a le depăși omul trebuie să dea dovadă de
tenacitate pentru a le anticipa și a le spulbera. Dificultăți există la orice vârstă, astfel că un coplil până
la vârsta de 3 ani nu conștientizează pericolele ce îl înconjoară și de aceea este nevoie de părinți ca să îl
învețe și să îl ocrotească.
Pe măsură ce înaintează în vârstă copilul începe să conștientizeze treptat ce este bine și ce este rău.
Familia reprezintă mediul favorabil în care micuțul poate crește în armonie, poate crește frumos și
instruit din punct de vedere etic și estetic. Pe parcursul vieții copilul se maturizează încet-încet,
întâlnește situații din care iese sau nu biruitor, situații care îi îmbunătățesc forța de concentrare, de
autocontrol, răbdarea, stăruința, ingeniozitatea sau înțelepciunea.
Până la vârsta de șapte ani copilul este înconjurat de familie, aceasta fiind suportul educației
morale: frumosul, iubirea, bunătatea, socializarea cu cei din jur, cooperarea în joaca cu ceilalți etc.
Toate acțiunile, gesturile făcute de către un părinte reprezintă pentru copil modele pe care le copiază,
conștient sau inconștient, le ,,vede” cu ochii minții și le urmează întocmai. Există, încă, sentimentul
mândriei de a aparține unei anumite familii, cu un anumit rang social sau unei familii ce este bine
văzută în societatea din care face parte, din perspectiva valorilor morale, nu materiale.
Familia este cea care îl învață pe copil să pronunțe clar și corect cuvintele, să formuleze primele
enunțuri, să îndrăgească jocurile, tradițiile și bucuria de a participa împreună la acestea ( împodobirea
bradului, descoperirea cadourilor de la Moș Crăciun, vopsirea ouălor de Paști etc). Familia de astăzi nu
mai este ca înainte, este o familie modernă, deoarece acum copilului i se recunosc și i se respectă
anunite drepturi, în special acela de a fi independent, de a avea dreptul să își spună părerea în anunite
hotărâri la nivel de familie. Familia modernă pune accent pe relația pe care părintele o are cu copilul,
aceea de a-i fi și prieten, nu numai părinte.
Educația în familie înfluențează întreaga existență a copilului, formarea personalității acestuia,
indiferent de cele bune sau rele pe care cel mic le vede în familie, indiferent că el recunoaște sau nu
acest lucru. Această influență pe care familia o are asupra copilului nu se raportează numai la cei șapte
ani de-acasă, ci și pe întreaga perioadă a copilăriei, a adolescenței acestuia, dându-i sentimentul de
siguranță, ajutându-l să depășească obstacolele vieții, să își transforme defectele și să devină o
persoană responsabilă, adaptată timpului în care trăiește, deoarece comportamentul social se învață
acasă, de la părinți.
O altă mare influență pe care o are asupra copilului este și educatia scolară ce vine în completarea
celeilalte prin diverse activități școlare și extrașcolare, prin metode didactice variate. Acestea urmăresc
să dezvolte capacitatea intelectuală a fiecărui copil, să dezvolte abilități practice și fizice, să îl
determine pe copil să socializeze, să coopereze, să accepte critici când este cazul.
Anii de școală înseamnă pentru copil anii viselor, ai bucuriei și ai dorinței de a sta mai mult timp
în compania copiilor de aceeași vârstă cu care împărtășesc sentimente, secrete, idealuri
,,E greu de spus ce este imposibil, pentru că visul de ieri este speranța de azi și realitatea de
mâine.”(Robert H.Goddard)

821
 IMPORTANȚA CELOR
„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

Gorescu Carmen
Liceul Teoretic ,, Dr. Mihai Ciucă” Săveni, jud. Botoșani
Un copil poate fi asemănat cu o scândură pregătită pentru zugrăvirea unui tablou; ce va zugrăvi pe
ea pictorul, ceva bun sau rău, ceva sfânt sau păcătos, aceea va şi rămâne. Tot aşa şi copilul: ce fel de
educaţie îi vor da părinţii la început, cu ce fel de obiceiuri îl vor deprinde, plăcute sau urâte lui
Dumnezeu, îngereşti sau drăceşti, cu acelea va şi trăi.
SFÂNTUL DIMITRIE AL ROSTOVULUI

Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă între
toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru
copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte
important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia. Fiecare părinte
ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la
comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru
sau în vizită la rude.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care
se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Baza formării unui comportament corespunzător
al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite
acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat,
îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de
comportament.
,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui dinamism
total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant - Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii care
înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a şaptea
şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă, de rugă,
de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei - cuibul cald şi
ocrotitor al copilului.
Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se realizează continuu, aşa cum
zilele săptămânii curg una după alta. Copilul are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă
primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie
pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la
părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul
acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi.
Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o
zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de
necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot
(cu lux de amănunte)!
Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care
părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici). Munca făcută cu
măsură (“Să așezăm masa”; „Să măturăm, să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele, legumele”;
„Să adunăm jucăriile”; ,,Să împăturim hăinuțele” „Să gătim împreună ), însoţită de rugăciune, este de
mare folos. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând
lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia. Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele

822
vii. Tinerii simt nevoia să imite, să copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe
care le imită tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă.
Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj
bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de
vicii. Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă şi de cultură a copilului. Toate
achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de
interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă
este să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu
progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata
salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul
educativ în perioada următoare. Nu e bine ca părinţii să-şi idolatrizeze copiii. Orice depăşire a măsurii în
dragostea arătată copiilor va trezi în ei orgoliul, iubirea de sine, şi îi va însingura. Când nu se păstrează un
anumit echilibru în relaţia părinţi-copii, şi părinţii muncesc ca nişte robi pentru a satisface toate dorinţele
răsfăţate ale copiilor, aceasta nu numai că va denatura relaţia afectivă dintre ei, transformând-o din
dragoste binecuvântată de Dumnezeu în patimă, ci îi va şi transforma pe copii în robi ai acestei lumi
materiale. Urmările unei prea mari îngăduinţe faţă de greşelile copiilor, sub pretextul că sunt necopţi la
minte, vor putea fi greu de contracarat în timp.
Este greşit să se considere obrăznicia şi neascultarea forme de manifestare a personalităţii. Pentru
că dintr-un copil obraznic foarte greu va ieşi un om cuviincios. Părinţii ideali sunt părinţii care ştiu să
pătrundă în lumea copiilor lor, înţelegându-le năzuinţele, frământările, bucuriile, aspiraţiile şi ajutându-i
să deosebească binele de rău, dându-le toate lămuririle necesare. Este nevoie de foarte mult discernământ
pentru a înţelege universul în care trăiesc copiii de azi: gălăgie, agitaţie, muzică, petreceri. E uşor să
contestăm tot. Să spunem un „Nu“ hotărât fiecărei pagini din sufletul lor. Dar aşa îi pierdem. Nu cu sabie,
ci cu mângâiere să ne apropiem de ei. Cu gingăşie să le modelăm sufletele. Şi cu multă dragoste.
Vorbindu-le pe limba lor, ei vor înţelege cuvintele noastre. Şi ne vor răspunde. Şi dacă ne-au înţeles
cuvintele, ne vor răspunde aşa cum trebuie.
Foarte important este ca părintele să îşi ajute copiii să înveţe cum să îşi ferească mintea şi inima de
gândurile murdare. Mai ales acum, când vedem şi auzim atâtea şi atâtea lucruri urâte, când păcatul
cucereşte din ce în ce mai mult teren, copiii trebuie ajutaţi să-şi păzească minţile curate. Pare aproape
imposibil, căci nu-i putem izola de tot ceea ce îi contaminează, de la mass media la stradă, la şcoală. Şi
totuşi vedem şi tineri care caută cu nesaţ sfinţenia, găsesc calea cea strâmtă şi nu se abat de la ea.
Pentru orice tânăr prietenii reprezintă, după cum nu este greu de observat, o a doua familie. Dacă un
copil nu are cum să îşi aleagă părinţii, în schimb prietenii şi-i alege. De aceea încrederea pe care le-o
acordă este mare, iar afecţiunea pe care le-o poartă este profundă. Prietenii sunt cei cu care îşi împarte
viaţa, sunt punctele lui de sprijin, sunt cei alături de care creşte. Din păcate, pe cât de strânsă poate fi o
prietenie, pe atât de mult rău poate face copiilor noştri una nepotrivită
Este adevărat că există şi prietenii folositoare, în care comuniunea a rodit aşa cum trebuie, dar ele
sunt din ce în ce mai rare în zilele noastre. Ziarele sunt pline de ştiri, care de care mai dureroase, despre ce
urmări triste au unele „prietenii“. Părinţii trebuie să fie conştienţi că dacă nu se interesează de anturajul
copiilor lor, o educaţie îndelungată se poate transforma în amintire în numai câteva zile. Pentru că puţini
tineri au curajul de a fi altfel decât prietenii lor. Avem datoria de a-i ajuta pe copii să îşi aleagă prietenii.

Cum o picătură de apă ce se află pe o suprafaţă netedă merge într-acolo unde o conducem cu degetul,
tot aşa şi un copil tânăr, gingaş, poate fi îndreptat într-o parte sau în alta, în cea bună sau în cea rea, şi
să îl duci unde vrei.
FERICITUL IERONIM

823
 Cei 7 ani de acasă

Prof. înv. primar: Goșa Ramona-Lavinia

Liceul Teologic, Tg-Jiu
Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este important ca părinții să respecte regulile de bune maniere în familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.
Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.

824
 Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la
școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-i permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce a
făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne implicăm
și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți închinate binelui,
frumosului și adevărului.

BIBLIOGRAFIE:
• M.Dumitrana- “Copilul, familia și grădinița”, Editura Compania, București, 2005;
• N.Botnariuc- ”Ecologie”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982.
• P.F.Drucker , ”Realităţile lumii de mâine”, Bucureşti, Editura Teora, 1999

825
 IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

Grada Violeta Adina

Şcoala Gimnazială Târnova
“Educaţia unui copil constă in ceea ce trăieşte copilul in familie” Erik Berne

Cand vorbim despre cei 7 ani de acasă , ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi , la formarea personalităţii şi a comportamentului copilului până merge la şcoală.
Educaţia primită in cei 7 ani de acasă depinde de mai mulţi factori :relaţia afectivă dintre copil si
părinţi , specificul de dezvoltare al copilului , valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă , defineşte în bună masură viitorul adult. Încă de
la naştere , fiecare etapă in viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective , motrice si
intelectuale.
Pâna la 6-7 ani , un copil trebuie să aibă dezvoltate următoarele : un anumit grad de autonomie , un
nivel rezonabil de politeţe , un limbaj dezvoltat , un grad de dezvoltare emoţională.
Se pot creiona,evident,generalizări printre principalele ingrediente care compun sintagma de copil
“bine crescut”. Aici regăsim :salutul,comportamentul în public ,comportamentul cu prietenii , inţelegerea
normelor sociale , manierele la masă, recunoaşterea greşelilor , tact si toleranţă.
Ce ar trebui să ştie copilul :
Pâna la 3 ani

•Să salute şi să răspundă la salut ("bună ziua", "bună seara", "la revedere")
•Să spună "mulţumesc", "te rog”, "cu plăcere"
•Să dea mâna cu cineva
Între 3 si 5 ani

•Să spună "pardon"

•Să bată la uşă când intră într-o încăpere
•Să ceară permisiunea ("Mami, imi dai voie să..." sau "Pot să...")
•Sa foloseasca batista
Între 5 si 7 ani

• Să răspundă cuviincios la telefon - să se prezinte, să nu ţipe în receptor şi să nu lase interlocutorul

să aştepte la telefon
• Să îşi ceară scuze atunci când greşeşte
• Să ştie să ofere şi să primească un dar
• Să nu întrerupă conversaţia adulţilor
Anii pe care ii petreci alături de părinţii tăi sunt cei mai importanţi , mai ales primii , când înveţi ce
este viaţa de fapt şi cum trebuie să treci prin ea .
Cei 7 ani de acasă , constituie piatra de temelie a vieţii pe viitor .De aceşti ani depinde , felul
cum vei fi integrat în societate , cum vei fi agreat de cei din jur .
În concluzie , educaţia este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca , iar haina a fost
cumpărata din banii strânşi in cei 7 ani de acasă.
Bibliografie :
1.Anton Ilica,Dorin Herlo(2006) -“Comunicarea în educaţie”,Editura Universitaţii “Aurel Vlaicu”
2.Vasile Pârvan(1983)-“Idealul uman şi valorile vieţii”,Editura Albatros
3.Salade Dumitru(1998)-“Dimensiuni ale educaţiei”,Editura Didactică si Pedagogică, Bucureşti

826
 Importanţa celor şapte ani de acasă

Nume si Prenume: Grama Nicoleta Andreea

Unitate de invatamant: Şcoala Gimnazială Nr. 2 Dobroteşti
Judeţul: Teleorman
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educatia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu
la oră. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
Iată 10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului pănă la 7 ani:
1. Învaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabileşte si impune reguli si limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii;
limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei!
4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile - începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat,
lasă-l pe el să le exploreze până când ă si sa se bucure singur din ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
copilului să socializeze, să se distreze şi să se relaxeze!
6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" si
concentrează-te pe disciplina pozitiva!
7. Învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică
şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.
8. Învaţă-l să spună mereu adevărul! Şi aceasta este o lectie pe care o învaţă cel mai bine de la
tine! ă ceea ce vede şi aude în jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă
vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de
performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i
zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări
etc.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi,
evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul
cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia
celor „şapte ani de-acasă”.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
crescut” regăsim:

827
  Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate
saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul
de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut”
îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic
sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi
prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor
şi a celui/celei care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi,
un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor
şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel
ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul
rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Educaţia copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educaţional. Fie că este vorba
despre viaţa de acasă, fie că vorbim despre educaţia de la grădiniţă sau de la şcoală, copilul trebuie învăţat
să înţeleagă şi să respecte regulilele de comportament sau de interdicţiile pe care i le stabilesc părinţii sau
educatorii. Fiecare părinte are o serie de reguli şi încearcă să le aplice când e vorba despre educaţia
copilului său. Orice părinte responsabil înţelege importanţa educaţiei copilului dar şi consecinţele pentru
dezvoltarea sa ca adult.
Educaţia are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educaţional. Fie că este vorba despre
viaţa de acasă, fie că vorbim despre educaţia de la grădiniţă sau de cea de la şcoală, copilul trebuie învăţat
să înţeleagă şi să respecte regulile de comportament sau de interdicţiile pe care i le stabilesc parinţii sau
educatorii. Fiecare părinte are o serie de reguli şi încearcă să le aplice când e vorba despre educaţia
copilului său.
Dar, uneori, îşi dă seama că aceste reguli nu sunt respectate. Nu ezitaţi sa îi reamintiţi copilului regulile
casei sau regulile de educaţie pe care le-aţi stabilit. Puneti-vă de acrod, ambii părinti cu aceste reguli - este
foarte neproductiv ca mama să accepte încălcarea regulilor stabilite de tată sau invers.

828
 Cei sapte ani de acasa

Inv. Greceanu Silvia Felicia, Scoala Primara nr. 1 Cismele, jud. Galati

Cei sapte ani de acasa inseamnaa educatia pe care o primesc copiii de la parinti pana cand acestia vor
merge la scoala.
Sapte ani de acasa inseamna formarea personalităţii şi comportamentului copilului. Copilul bine
crescut, ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem
cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur.
Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod categoric
o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate
pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe:
„te rog”, „poftim”, „mulţumesc”.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă
în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce
nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
In ziua de azi, multi copii sunt lasati de catre parintii plecati in strainatate in grija diferitelor personae (
bunici, matusi, bone) .
Copilul va simti lipsa mamei sau a tatalui si, atunci, va incepe sa aiba o atitudine sfidatoare tip “Cine
esti tu sa –mi spui ca nu am voie”, se vor inchide in ei sau vor deveni agresivi.
Un copil iubit si apreciat de parintii sai se va simti in siguranta si va fi mai deschis catre invatarea si
experimentarea regulilor de comportament civilizat. Ele vor fi mai usor de asimilat intr-o atmosfera calda,
bazata pe respect si incredere, decat intr-una in care disciplina este impusa intr-un mod dur si autoritar.
Orice comportament pozitiv trebuie intarit nu prin recompense materiale (jucarii, dulciuri, bani), ci prin
exprimarea bucuriei si multumirii. In acelasi timp, parintii trebuie sa fie flexibili si sa ierte micile greseli ale
copilului, deoarece si ei mai gresesc uneori.
Iata cateva norme de conduita care ar trebui sa se formeze in familie. Pentru ca acestea sa fie eficiente,
trebui folositi pasii mici, conform cu varsta, dar insistat frecvent asupra lor.
● Salutul. Este prima normă de conduită
●Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări si îşi aşteaptă rândul
fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
●Comportamentul cu prietenii Jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente
corecte.
●Înţelegerea normelor sociale: Nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu
facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
●Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor
●Recunoaşterea greşelilor: Recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un
semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
●Tact şi toleranţă.. Sa faca diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care
jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educationale inca de la varste mult mai fragede. Cu toate acestea, primele abilitati comportamentale se
formeaza in familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze
normele deja deprinse.

Bibliografie: Materiale : www.google.ro

829
 IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

EDUCATOARE:PROF.ÎNVĂȚ.PREȘC. GRIGORAȘ ANCA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL CONCEȘTI
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o ofera copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun.
Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de
parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de
ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Ce ştim să facem şi ce putem face
fiecare, pentru a reuşi să facem împreună.
Rolul părinţilor este acela de a fi educatorii copilului lor. Unde şi când se termină rolul de educator
al părinţilor? Când învăţăm, când relaţionăm, când iubim? Avem de învăţat de la copilul nostru? Când
putem spune:“Iartă-mă“!, „Am greşit“? Ştim oare totul despre copilul nostru? Dar despre noi, ca părinţi?
Ni se poate întampla şi nouă, părinţilor, să fim în dificultate: ce hotarâri luăm, cât trebuie să îi
ocupăm timpul copilului nostru, cum determinăm nevoia de ajutor a copilului şi când îl lăsăm să îşi
gestioneze singur eşecurile şi bucuriile? Gădiniţa şi educatorii ne pot susţine în devenirea noastră ca
părinţi? Avem nevoie de ajutor, dar nu ştim cui să ne adresăm?
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
De foarte multe ori, în special, în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând ca nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme
ori reguli de politețe, în special.
Aceasta expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”,
este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj, etc.
Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informații, de către cine și în ce mod.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă,
pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între
demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi
părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o
cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai
este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a
grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
830
 Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească
despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la
întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai
comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot
începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se
copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel
copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante
sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă.
Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor
activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la
grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum
şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au
nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace
în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor
comportament modele de urmat.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe.Timpul petrecut în sala de aşteptare a
cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc
sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie
doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de
„vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

831
 Deciziile şi diversitatea opiniilor

prof. Grigoraş Ionica

Colegiul Tehnic „Dumitru Mangeron” din Bacău
Aria curriculară: Consiliere şi orientare
Clasa: Anul IV ADŞ
Tema lecţiei: Deciziile şi diversitatea opiniilor
Scopul lecţiei: aprecierea importanţei unor criterii adecvate în luarea unor decizii.
Competenţe specifice: la sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili:
− să-şi formeze competenţa de a lua o decizie în cunoştinţă de cauză;
− să conştientizeze nevoia de cunoaştere şi de autocunoaştere pentru atingerea idealului de viaţă;
− să compare propriul sistem de valori cu cel promovat de societate;
− să-şi dezvolte încrederea în sine.
Resurse materiale: chestionar, fişe de lucru, dicţionarul explicativ al limbii române.
Resurse procedurale: studiul de caz, jocul de rol, conversaţia, expunerea, cvintetul, observarea.
Resurse temporale: 50 minute.
Forme de organizare: frontala, pe grupe, individuala
Forme de dirijare a învăţării: dirijată de profesor; independentă; cooperare în grup.
Locul desfăşurării: sala de clasă.
Scenariul didactic
Evenimente Activitatea Activitatea Timp Metode Resurse Evaluare
didactice dirigintelui elevilor
Organizarea Analiza Reţin observaţiile 5 Conversaţia Documentele Analiza
clasei documentelor dirigintelui/notele. min. dirigintelui situaţiei
Motivarea şcolare şcolare şi
elevilor Fiecare grup de rezolvarea
elevi scrie pe problemelor
Anunţarea Propune tema cartonaşe 4 Activitate clasei: note,
temei şi a şi conceptele cuvintele – cheie min. Conversaţia frontală prezenţă;
obiectivelor cheie: decizie; şi le afişează în motivarea
activităţii opţiune, clasă. Activitate pe absenţelor,
carieră, grupe proiecte etc.
profesie; Elevii notează 1 Expunerea Aprecieri
pregătire în tema min. cartonase; asupra
Desfăşurarea vederea marker; operativităţii
activităţii carierei; foarfecă, pregătirii
factori etichete. materialelor
decizionali. Completează 5 Explicaţia şi asupra
Dirigintele chestionarul. min. chestionarul esteticii
anunţă pregatitor fişelor
obiectivele. Purtătorul de
Împarte cuvânt al fiecărei
chestionarele. grupe prezintă Observarea
Oferă răspunsul la o sistematică a
indicaţii cu întrebare. activităţii
privire la Activitate elevului
completarea individuala
acestora şi
răspunde la Aprecierea
întrebările elevilor care
elevilor. au participat
Solicită ca la prezentarea

832
 purtătorul de “Ascultă "cazul" 2 Jocul de rol „Cazul Anei cazului.
cuvânt al propus şi min. redactat pe o
fiecărei grupe prezentat fişă Aprecieri
să răspundă la /proiectat asupra
o întrebare din Discută deciziile 20 Studiul de Activitate contribuţiei la
chestionar. Anei şi îşi min. caz pe grupe desfăşurarea
Solicită grupul argumentează dezbaterii:
de elevi care punctele de capacitatea
va face vedere. proprie de
prezentarea, exprimare a
de exemplu, ideilor;
Asigurarea prin Lucrează în 5 Fişe de lucru calitatea
transferului improvizarea echipă, comunică, min. argumentarii
unui interviu/ pun întrebări
a "cazului pentru a completa Grila de
Anei. testul. verificare
Supune scrisă pe
dezbaterii Prezintă, prin tablă/ Aprecieri
cazul propus, purtătorul de proiectată asupra
pe baza cuvânt, rezultatele punctajului
chestionarului. testului. 5 Metoda Activitate pe obtinut de
Feed - back Cere grupelor Fiecare grupă min. “cvintetului” grupe fiecare grupă
să colaboreze prezintă rezultatul
la completarea la care a ajuns.
testului. Interevaluarea
Discută cu
elevii
rezultatele
testului şi le
Încheierea oferă grila de Elevii îşi notează 3 Expunerea Tematica Aprecieri
activităţii interpretare a tema lecţiei min. orelor de generale cu
rezultatelor. viitoare. dirigenţie privire la
Aplică metoda modul de
“cvintetului”. Ascultă şi îşi implicare a
Prin notează indicaţiile elevilor la oră
conversaţie cu date pentru a şti
elevii, ce au de făcut.
stabileşte care
este răspunsul
cel mai
interesant şi
adecvat
cerinţei.
Enunţă tema
viitoare:
Oameni de
succes şi oferă
indicaţiile
necesare
pentru
realizarea
acesteia
(pregătirea
materialelor;
833
 modul de
activitate;
sarcinile
fiecărei
grupe).

1. Chestionar pregătitor
Întrebare Răspuns
Care este cea mai importantă decizie pe care ai luat-o până acum în vederea formării
personalităţii tale?
Care este cariera pe care ţi-o doreşti?
Cum motivezi alegerea acestei cariere?
Care sunt studiile pe care le implică această carieră?
Care sunt factorii de care crezi că depinde reuşita ta profesională?
Consideri că profilul şi specializarea clasei tale este cel necesar pentru a deveni ceea ce
îţi doreşti? Motivează!
2. Cazul Anei (Mărturisirea Anei a fost făcută la un an de la absolvirea liceului.)
"În şcoala generală am avut rezultate bune, astfel încât, fără să chibzuiesc prea mult, am fost
încredinţată că aş putea face faţă la orice profil al unei clase de liceu. La finele clasei a VIII-a, am optat
pentru o clasă de filologie, deoarece aceasta era sugestia celei mai bune colege şi prietene, dar şi pentru
faptul că aveam să fac mai puţină matematică. Am terminat liceul, n-am fost admisă la Facultatea de
Filologie, dar nu regret, deoarece îmi doresc de fapt să fiu medic: este o profesie cu care se câştiga bine
şi care conferă prestigiu social. În cazul în care nu voi reuşi la medicină, voi lucra în croitorie, unde, fapt
cunoscut, mă descurc bine. Îmi place, iar ceea ce fac aici este foarte apreciat."
3. Set de întrebări pentru dezbatere:
Discutaţi aspectele pozitive şi / sau negative ale fiecărui factor.
• Indicaţi deciziile greşite pe care le-a luat Ana. Comentaţi greşelile pe care le-a făcut!
• Care sunt factorii omişi sau subevaluaţi de către Ana în luarea deciziilor?
• Identificaţi un set de întrebări pe care ar fi trebuit să şi le pună Ana pentru a nu avea eşec în carieră.
• Consideraţi că decizia legată de carieră poate fi influenţată de factori precum:
− sfaturile şi interesele familiei;
− sfaturile şi interesele prietenilor apropiati;
− intensitatea concurenţei la facultăţile profilului / domeniului dorit;
− nivelul veniturilor dintr-un anumit domeniu, chiar dacă persoanei nu îi place acel domeniu;
− aptitudinile, interesele şi plăcerea persoanei de a lucra într-un anumit domeniu?
4. Test
Grupaţi factorii de mai jos în funcţie de prioritatea luării lor în considerare la alegerea profesiunii,
acordându-le punctaje după cum urmează: categoria I – 5p.; categoria 2 – 4 p.; categoria 3 – 3p.;
categoria 4 – 2p. În fiecare categorie se vor încadra maximum 4 factori şi minimum 2.
Punctajul normal - identificat de către specialişti (se va comunica după ce elevii au completat fişa)
Punctajul
Punctajul Dife-
Factori stabilit de
normal renţa
tine
Calităţile native proprii 3
Nivelul de pregătire 5
Activitatea generatoare de satisfacţii 5
Caracteristicile diverselor domenii de activitate 5
Durata şi dificultatea perioadei de calificare 4
Resursele materiale şi financiare necesare calificării 2
Facilităţile oferite de stat pe perioada pregătirii 3
Sprijinul familiei în perioada de calificare 3
Condiţiile de muncă şi de viaţă tipice pentru viitorul specialist 5
Perspectivele de evoluţie ale profesiunii respective 2
834
Obligaţiile familiale 2
Perspectivele evoluţiei profesionale 4
Condiţiile oferite de instituţiile de învăţământ pentru pregătire 4
Direcţiile principale de dezvoltare ale economiei naţionale pe termen 2
lung
Total puncte pentru coloana 4 (diferenta) 3
5. Interpretare
În determinarea diferenţelor nu se ţine seama de semnul numerelor!
Valoarea diferenţei) ≤ 10 11 – 15 16 -20 21 – 25 26 -30
Capacitatea de a lua decizii raţionale Foarte ridicată Mare Satisfăcătoare Slabă Foarte slabă
6. Metoda cvintetului
Gândiţi-vă la ceea ce vi se pare esenţial în legătură cu tema dezbătută astăzi şi creaţi un cvintet,
respectând următoarele cerinţe:
− primul vers este format din cuvântul tematic (un substantiv);
− al doilea vers este format din două cuvinte (adjective care să arate însuşirile cuvântului tematic);
− al treilea vers este format din trei cuvinte (verbe la gerunziu care să exprime acţiuni);
− al patrulea vers este format din patru cuvinte ce formează o propoziţie prin care se afirmă ceva esenţial
despre cuvântul tematic);
− al cincilea vers este format dintr-un singur cuvânt, care sintetizează tema/ideea.

Bibliografie:
1. Iancu R., Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Ed. Polirom, 2000.
2. Nicolescu, O., Arta de a decide singur, Ed. Ştiintifică şi Enciclopedică, 1985.
3. Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe ale Educaţiei, Nr. 2/2010.

835
 Educația -factor hotărâtor în educația copilului

Prof. Grigore Adina-Gabriela

Școala Gimnazială Corni, oraș Liteni, Jud. Suceava
Propunându-și să dezvolte în individ toată perfecțiunea de care acesta este capabil, educația este o
dimensiune constitutivă a ființei umane. ,, Omul nu poatedeveni om decât prin educație" afirma Kant.
Prin urmare, omul nu se naște om în sensul larg al cuvântului. ,,Tot ceea ce constituie umanitate: limbajul
și gândirea, sentimentele, arta, morala nimic nu trece în organismul noului născut" fără educație, afirma
O. Reboul.
Educația presupune o desfășurare concretă, participare, trăire, comunicare între indivizi concreți, o
cunoaștere a evoluțiilor care au avut loc în ultima perioadă. Pentru ca ființa umană să fie pregătită în
vederea întreprinderii pe cont propriu a procesului de instruire se consideră că educația formală trebuie
îmbinată cu alte tipuri de educație cum ar fi cea informală și cea nonformală.
Educația nonformală cuprinde totalitatea acțiunilor organizate în mod sistematic, dar în afara
sistemului formal al educației (extrașcolare, parațcolare, perițcolare). Tradițional, această formă de
educație a fost considerată în raport de complementaritate cu educația formală sub raportul finalităților,
conținutului și modalităților concrete de realizare.
Trăsături caracteristice:
- marea varietate și flexibilitate a acestor situații educaționale;
- caracter opțional, facultativ;
- diferențierea conținuturilor și a modalităților de lucru în funcție de interesele și capacitîțile
participanților;
- valorifică întreaga experiență de învățare a participanților;
Aceste tipuri de activități se realizează în mediul socio-cultural ca mijloace de divertisment sau de
odihnă active, sub îndrumarea cadrelor didactice; unele dintre ele vizează educația adulților (acțiunile
parașcolare, acțiuni de reciclare, de reorientare profesională).
Educația informală se referă la experiențele zilnice ce nu sunt planificate sau organizate și conduc
catre o învățare informală. Când aceste experințe sunt interpretate de către cei mai în vârstă sau de către
membrii comunității ele se constituie în educație informală. Educația informală este procesul care se
întinde pe toată durata vieții, prin care individul dobândește informații, îi formează priceperi și
deprinderi, își structurează convingerile și atitudinile, se dezvoltă, prin intermediul experiențelor
cotidiene.
Din punct de vedere etimologic, denumirea termenului de educație informală provine din
limba latina, “informis/informalis” fiind preluat cu sensul de ,,spontan”, ,,neașteptat”. Ca urmare, prin
educație informală înțelegem educația realizată spontan. În acet scop, un rol important îl are familia în
care se dezvoltă copilul. Se spune că în dezvoltarea personalității unui copil intervin trei factori: ereditate,
mediu și educație. Dacă ereditatea este factorul care poate fi modelat cel mai puțin, ceilalți doi factori pot
suferi transformări uriașe. Sunt cunoscute cazurile în care indivizi de același potențial intelectual, crescuți
în medii diferite au dezvoltare diferită determinată de experiențele de viață dobândite. Este clar că un
copil ai cărui părinți se preocupă de dezvoltarea intelectuală a copilului ducându-l la spectacole de teatru,
cumpărându-i cărți, urmărind împreună diverse emisiuni de educație și divertisment va avea un vocabular
mult mai dezvoltat și un comportament mult mai civilizat decât un copil care este lăsat la întâmplare.
Din punct de vedere conceptual, educația informală include ansamblul influențelor
cotidiene, spontane, eterogene, incidentale, voluminoase care nu își propun în mod deliberat atingerea
unor tțeluri pedagogice, dar au efecte educative, ocupând cea mai mare pondere de timp din viața
individului. Aceste influențe spontane, incidentale nu sunt selectate, prelucrate și organizate din punct de
vedere pedagogic.
Dezideratele educației informale nu apar în mod explicit. Acest tip de educație nu-și propune
în mod deosebit, realizarea unor obiective pedagogice, însă prin influențele sale exercitate continuu
poate avea efecte educative deosebite atât pozitive, cât și negative. Există numeroase exemple de copii cu
un nivel al inteligenței destul de crescut dar care, datorită faptului că au trăit într-un mediu familial viciat
sau în care nu se pune mare preț pe educație, au ajuns să abandoneze studiile în speranța că munca,, la
negru" sau cea din străinătate le vor oferi câștiguri care să le permită avansarea pe scara socială.
836
 Trăsăturile caracteristice educației informale sunt determinate de multitudinea influențelor derulate,
de regulă, în afara unui cadru instituționalizat, provenite din micromediul social de viață al individului,
privite ca membru al familiei, al grupului de prieteni, al colectivului de muncă, al cartierului, al satului
sau orasului în care locuiește. Cu cât aceste influențe cunosc o dezvoltare și culturalizare la standarde
înalte, cu atât crește și valoarea lor ca factori educativi spontani, având astfel rol în dezvolarea
personalității umane.
Influentele pedagogice de tip informal pot fi neorganizate, neselectate, spontane, neprelucrate,
transmise de la nivelul institutiilor mass- media, care le proiectează și le orientează din perspectiva altor
instanțe și interese decât cele pedagogice.
Un exemplu de educație informală este atunci când copiii mici învață să vorbească. Ei deprind acest
lucru prin ascultare și imitare. Părinții corectează spontan greșelile de pronunție ale acestora, de multe ori
silabisind fără intenție și încurajând vorbirea corectă. La fel se întâmplă atunci când părintele sau
educatorul analizează împreună cu copii experiențele zilnice petrecute în viața acestuia.
Învățarea de tip informal este o învățare cu caracter pluridisciplinar, informațiile provenind din
variate domenii, completându-le pe cele achiziționate prin intermediul celorlalte forme de educație.
Această situație îi conferă individului posibilitatea de a interioriza și exterioriza atitudini, comportamente,
sentimente.

Bibliografie
Cucoș Constantin și colaboratorii- Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade
didactice, București, Editura Polirom, 1998
www.google.ro

837
 Cei șapte ani de acasă

Prof. Grigore Liviu-Petrică

Școala Gimnazială Rotunda, oraș Liteni, jud. Suceava
Fiecare știință are domeniul ei specific de cercetare. Obiectul de cercetare al pedagogiei este
educația. Cuvântul ,,educație " își are originea în limba latină însemnând îngrijire, cultivare. La început,
termenul de educație era folosit pentru a desemna îngrijirile date unei plante, unui animal sau a unui copil
pentru a se dezvolta. Mai târziu, această noțiune a fost folosită numai pentru înțelesul de îngrijire,
îndrumare, cultivare a omului.
Omul a trăit totdeauna în societate, învățând de la ceilalți oameni cum să muncească și cum să se
comporte, la rândul său învățând și el pe alții. În cadrul societății, omul și-a format priceperea de a folosi
unelte de muncă, a asimilat cunoștințe, și-a dezvoltat procesele psihice.
Pentru ca generația tânără să se poată încadra în viața socială este necesar să fie îndrumată,
pregătită, să-și însușească experiența generației adulte. Pregătirea generației tinere a fost o necesitate
obiectivă, impusă de cerințele vieții sociale. Acest lucru se realizează în cadrul educației informale
desfășurate în cadrul familiei.
De îndrumare, de educație au nevoie în primul rând copiii. Ei trebuie învățați de către persoanele
mai în vârstă cum să muncească și să se comporte în societate, cum să-și îngrijească sănătatea și să-și
petreacă timpul liber. Viața socială este în continuă dezvoltare și-i obligă pe oameni să învețe necontenit.
De aceea educația nu poate fi limitată la vârsta copilăriei. Omul are nevoie de educație în tot timpul vieții
sale. Se poate vorbi vorbi nu numai de o educație a copiilor, ci și de cea adulților. Dar, în timp ce pentru
educația educația copiilor este nevoie de prezența educatorului, în ceea ce privește educația adulților este
nevoie de efortul propriu al acestuia de a se autoeduca.
La dezvoltarea omului își aduc contribuția mai mulți factori: familia, școala, profesiunea, mediul
social- cultural, mediul natural.. de exemplu, la dezvoltarea unui copil contribuie îndrumările pe care i le
dau părinții, cunoștințele pe care i le predă învățătorul la lecție, impresiile provocate de participarea la o
manifestație sau de o operă de artă plastică, de o livadă înflorită, de munca depusă pentru confecționarea
unui obiect, etc.
Se observă ușor că unele din aceste influențe s-au exercitat în mod conștient, au fost făcute cu
scopul, cu intenția de a-l educa pe copil; prin altele nu s-a urmărit în mod conștient un astfel de scop. Prin
urmare, asupra copilului se exercită influențe intenționate și influențe neintenționate. Acestea pot ajuta
sau pot împiedica dezvoltarea lui într-o anumită direcție. Nivelul de dezvoltare la care a ajuns o persoană
este un rezultat atât al influențelor intenționate, cât și al celor neintenționate. Dacă ele se exercită unitar,
convergent, rezultatele educative care se obțin vor fi mai adânci, mai temeinice.
Influențele neintenționate acționează sporadic, contradictoriu, nesistematic. Unele dintre ele slăbesc
sau chiar le anulează pe celelalte. Cele intenționate se pot exercita însă continuativ, cea nouă putând s-o
completeze și s-o adâncească pe cea anterioară.
La formarea omului, la pregătirea lui potrivit cerințelor sociale, cel mai important aport îl au
influențele intenționate. Generația adultă posedă cunoștințe și deprinderi de muncă, de care se folosește la
crearea bunurilor materiale și spirituale. Ea posedă unelte de muncă, tehnici de producție pe care le
perfecționează, păstrează cântece, dansuri, poezii preluate de la generația precedentă, arta de a împodobi
obiectele de care se folosește, posedă un sistem de norme morale după care apreciază faptele oamenilor.
Continuitatea specieie umane nu ar fi posibilă dacă generația adultă nu ar transmite celei tinere
cunoștințele, deprinderile pe care le posedă, experiența de viață. Dacă generația adultă ar lăsa tinerei
generații doar o acumulare de bunuri materiale, fără a transmite și experiența sa, specia umană ar
dispărea.
Educația informală are mai multe funcții.
O primă funcție ar fi aceea de îngrijire a copiilor. La naștere, omul este ființa cea mai puțin pregătită
pentru viață. Unele animale pot trăi pe cont propriu imediat după naștere, altele au nevoie de îngrijire
scurt timp. Omul este ființa care are cea mai lungă copilărie, având nevoie de mulți ani să se pregătească
pentru viață. Fără ajutorul permanent al adulților, fără îngrijirea și ocrotirea acestora copilul ar pieri.
Perioada copilăriei este cea mai frumoasă experiență pentru un părinte implicat în educația copilului său.
Acum este posibilă observarea acumulărilor pe care copilul le realizează, un rol important având mama,
838
deoarece ea este cea care supraveghează permanent mediul în care trăiește copilul. Primele cuvinte,
primele deprinderi se formează în prezența mamei care acordă permanentă atenție tuturor progreselor pe
care copilul le face. Primele cuvinte și asocieri ale sunetelor cu imaginile se fac tot în familie.
Copiii învață de la adulți cum să construiască și să repare unelte, cum să le mânuiască, cum să
transforme și să prelucreze diferite materiale pentru a obține din ele cele necesare traiului. Primind
îndrumări de la adulți, observându-i și imitându-i pe aceștia, uneori participând direct la muncă, copiii și
tinerii își însușesc cunoștințele, priceperile și deprinderile de a munci. Acesta este un mod direct de
transmitere a experiențelor de la adulți la copii.
O altă funcție importantă este transmiterea valorior culturale. Adulții transmit copiilor limba
maternă, îi pun în contact cu arta populară și cu cea cultă. Însușirea de către noua generație a acestor
valori create de predecesori îi satisface aspirațiile către frumos și cunoaștere, îi îmbogățește orizontul
spiritual
În sfârșit, prin educație generația adultă modelează tânăra generație din punct de vedere moral și
creează tipul de personalitate specific societății. Generația adultă transmite celei tinere normele de
comportare morală dominante într-o anumită epocă și îi formează deprinderi și obișnuințe de comportare
morală prin care aceasta este integrată în societatea contemporană.prin educație, copilul capătă fizionomia
morală a epocii în care trăiește și a clasei sociale dincare face parte.
Din cele arătate mai sus rezultă că educația este o cerință obiectivă a societății. Nu poate exista
societate omenească fără educație. Educația a apărut odată cu omul. Omul, ca ființă socială, după
realizarea unui scop propus, își fixează un alt scop și își organizează activitatea pentru a-l atinge.
Procedând astfel, în tot cursul vieții sale, el progresează necontenit, acumulează tot mai multe cunoștințe,
își însușește noi metode și procedee de muncă și își dezvoltă personalitatea.

839
 Noi și școala…

Prof. Grigore Mioara

Școala Gimnazială Bogdănești, jud. Bacău
,,Educația este un ornament în vremuri de prosperitate și un refugiu în vremuri de restriște”
(Aristotel). Cei șapte ani de acasă reprezintă un proces îndelungat, care variază de la copil la copil. Totul
începe cu părinţii, cu cei care-şi asumă rolul de dascăli în viaţa micuţilor. Să-ţi motivezi copilul este un
proces de durată, care pare mai uşor dacă-ţi reaminteşti mereu că cel mic îşi doreşte să fie în centrul
atenţiei şi tânjeşte după afecţiunea ta. Trebuie sa tinem cont de faptul, că el vrea să ştie că ceea ce face
este important în ochii tăi, deoarece tu eşti primul lui reper în viaţă.
Sunt un milion de împrejurări în viața de toate zilele când, dintr-un milion de atitudini și de
ipostaze, trebuie să o adopți pe cea mai potrivită. Cum să-ți spună propriul tău copil: ,,tu” sau
,,dumneavoastră”, ,,bună ziua” sau ,,sărut mâna”? Există sau nu un ceremonial simplu și emoționant al
clipei romantice când un adolescent face cunoștință cu o tânără? Care este punctul unde dragostea
părintească devine răsfăț? Ce faci de ziua fratelui sau a mamei? Știi cum să mergi la un spectacol de
seară? Știi cum să te porți la o seară de dans, la o masă prietenească, la o nuntă? Să mai repetăm banalele
adevăruri nesocotite despre călătoria în tramvai? Poate că tânjești după informații de ,,morală practică”.
Dacă este să vorbim despre cei șapte ani de acasă, de fapt nu sunt doar 7… simplă în aparență,
observația cere o explicație privitoare la rolul familiei în educația copiilor, educație care nu se oprește nici
la șapte ani, nici la vârsta adolescenței și cred că nici la maturitate. În familie unde s-a statornicit un
climat sănătos, de respect reciproc, părinții constituie un izvor inepuizabil de învățătură chiar și atunci
când copiii au devenit maturi, în sensul direct al cuvântului, având la rândul lor copii. Copiii sunt nu
numai componenți ai familiei, ci și niște martori plini de curiozitate, dispuși să imite cu ușurință viața de
familie. Am observat că băieții se joacă ,,de-a tata”. Ei ,,vin de la serviciu”, ei cer să fie serviți la masă, iar
fetițele își îngrijesc ,,păpușile” mimând cel mai perfect sentiment matern. Jocul ,,de-a casa”, ,,de-a
familia” sunt niște fermecătoare priviri infantile spre viitor. În acest sens jocul este grav și serios, pentru
că familia constituie singurul exemplu, aflat la îndemâna copilului. Amintirea și învățătura dobândită în
cei șapte ani de acasă, le purtăm cu noi o viață întreagă și nu întâmplător lumea ne judecă, în primul rând,
după această zestre fundamentală. Multe din defectele părinților se datorează inconștienței.
Pentru a fi educatori perfecți , ar trebui să fim întruna conștienți, nu numai de ceea ce se petrece
înăuntrul nostru, dar și de ceea ce simt acei cărora ne adresăm. Bineînțeles, nu există educator perfect, și
fiecare este obligat să se descurce cât poate de bine, căutând să vadă lucrurile cât mai limpede cu putință.
Dacă există un defect capital al părinților pe care-l putem considera izvorul tuturor celorlalte defecte,
acest defect este teama permanentă.
Răspunderea pentru educația copilului o poartă familia sau, dacă vreți părinții. Dar pedagogia
colectivului familial nu poate modela copilul din nimic. În zilele noastre copiii sunt numiți ,,florile vieți”.
Florile vieții nu trebuie închipuite sub forma unui buchet superb într-un vas chinezesc, pe masa noastră.
Copiii noștri sunt altfel de flori, ei nu sunt un buchet, ci o minunată grădină de meri. Firește că e greu să
nu admiri această grădină, este greu să nu te bucuri de ea și mai greu e să nu muncești în ea. Fiți buni și
ocupați-vă de ea: săpați, stropiți, culegeți omizile, tăiați crengile uscate. Oamenii trebuie crescuți cu grijă
și cu luare-aminte, așa cum crește grădinarul un pom roditor care-i este drag.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
crescut” regăsim salutul, care este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în
care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Un
copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul
fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul, că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici
pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil
„bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice
vârstei lui. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a
o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că
recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi
demnitate. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip
840
de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul
sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni și îl va evita pe cel din urmă.

Bibliografie:
1) A. BERGE, În ajutorul părinților;
2) P. Vintilă, Mic îndreptar de comportare civilizată

841
 Educaţia şi provocările lumii contemporane

Prof.înv.primar Grigoroiu-Gorun Magdalena

Şcoala Gimnazială Buneşti, jud.Vâlcea

Educaţia este factorul hotărâtor al dezvoltării psihoindividuale a persoanei. Ea sistematizează şi

organizează influenţele mediului. Are o funcţie socială, fiind intermediarul între om şi condiţiile de
mediu. Copilul dobândeşte prin educaţie norme, valori, modele care se manifestă apoi ca opţiuni
personale, în comportamentul său. Formarea şi dezvoltarea personalităţii umane este deci, un proces
orientat, organizat şi conştientizat prin educaţie.
Se afirmă pe bună dreptate, că unul dintre elementele definitorii ale societăţii contemporane este
schimbarea. Noul mileniu în care păşim a moştenit însă multe probleme sociale, economice şi politice,
care, deşi au marcat în mare măsură ultima jumătate de secol, sunt departe de a-şi fi găsit soluţiile. Dintre
aceste probleme menţionăm: terorismul internaţional, rasismul, creşterea numărului săracilor, a
analfabeţilor şi a şomerilor, etc.
Analfabeţi nu sunt doar cei ce nu ştiu să scrie şi să citească, ci şi cei care au deficienţe în
cunoştinţele de bază, vorbindu-se de analfabetismul funcţional, iar mai nou şi de cel computerial.
Educaţia caută să contribuie la ameliorarea acestor probleme prin acţiuni specifice de prevenţie.
Datorită eşuării în a găsi soluţii putem spune că educaţia se află în situaţie de criză. Prin criză se înţelege
decalajul dintre rezultatele învăţământului şi aşteptările societăţii. Dintre soluţiile specifice şi generale
găsite enumerăm:
- inovaţii în conceperea şi desfăşurarea proceselor educative;
- introducerea noilor tipuri de educaţie în programele şcolare;
- întărirea legăturilor dintre acţiunile şcolare şi cele extracurriculare;
- formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice;
- conlucrarea dintre cadre didactice, elevi, părinţi şi responsabili de la nivel local;
- organizarea de schimburi de informaţii între statele europene;
- regândirea procesului de educaţie în vederea integrării cu succes a tinerilor în viaţa profesională şi
socială.
Problemele lumii contemporane au impus constituirea unor noi tipuri de educaţie dintre care
menţionăm:
- educaţia permanentă sau educaţia adulţilor
- educaţia pentru democraţie şi drepturile omului
- educaţia pentru pace
- educaţia ecologică sau educaţia relativă la mediu
- educaţia pentru sănătate
- educaţia interculturală
- educaţia pentru timpul liber
- educaţia pentru comunicare şi mass-media
- educaţia pentru schimbare şi dezvoltare
- educaţia pentru o nouă ordine economică internaţională
- educaţia economică şi casnică modernă
Conţinuturile, finalităţile şi obiectivele noilor educaţii propun un demers prin care educaţia încearcă
să răspundă exigenţelor lumii contemporane şi să producă o schimbare a actului educativ în favoarea
educaţiei bazată pe învăţare inovatoare şi adaptabilă.

BIBLIOGRAFIE
1. I. Negret, Educabilitatea. Factorii dezvoltarii personalitatii, în Manual de pedagogie,
Editura All Educaţional, Bucureşti, 1998
2. H. Hannoun, Comprendre de l'education, apud I. Dumitru, C. Ungureanu

842
 CEI SAPTE ANI DE ACASA- NORME DE COMPORTARE IN FAMILIE SI IN
GRADINITA

PROF. Grindeanu Ramona Lorena

Gradinita cu P.P. Petrache Poenaru, Craiova
Sintagma „cei sapte ani de acasa” se refera la educatia pe care copilul o primeste de la parinti, mai
precis la dobandirea unor bune deprinderi: deprinderi de autoservire, deprinderi de comportare civilizata
si de politete, deprinderi de ordine si curatenie.
Copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in spacial pana la varsta de 3 ani, iar membrii
familiei au cea mai mare influenta asupra copilului. Formarea oricarei deprinderi necesita timp si rabdare,
un echlibru intre severitate, toleranta si timp.
Regula celor sapte ani de acasa se invata fara constrangere, prin comunicare, indrumare si foarta
multa rabdare. Progresele copilului sunt lente, insa trebuie ca aceste sa se inradacineze pe masura ce
creste si se sedimenteaza bine in caracterul copilului pe termen lung. Trebuie sa existe o concordanta
deplina intre ceea ce i se cere copilului in familie si ceea ce se realizeaza la gradinita.
Familia are rolul cel mai important in formarea deprinderilor. Exemplul pe care il ofera parintii,
reprezinta comportamentul copiilor in public. Trebuie sa i se repete de mai multe ori ce are de facut.
„Nicio alta institutie, oricat de calificata, nu este atat de direct sensibila la exprimarea trebuintelor, la
manifestarea slabiciunilor sau potentialului de dezvoltare al copilului, fiindca nicio alta institutie nu
cuprinde fiinte legate de copil in mod atat de direct si atat de vital ca tatal si mama...” (P. Osterrieth)
Deprinderile de autoservire, odata formate, il scutesc pe copil de alte solicitari, care mai tarziu ar
necesita un consum de energie si timp. Pentru formarea deprinderilor, este nevoie de vointa si timp, de
concentrare mai mare din partea copilului la ceea ce are de facut ca, apoi, printr-un exercitiu sustinut, sa
se ajunga la automatizarea miscarilor si la exercitarea lor intr-o anumita succesiune. Acest proces
presupune concentrarea tuturor actiunilor, precum si eliminarea miscarilor de prisos, care cer un mare
consum de energie.
In procesul educativ de formare a deprinderilor se contureaza mai multe etape de care parintii, ca si
ceilalti factori educativi, trebuie sa tina seama:
- Familiarizarea copilului co obiectele necesare si cu denumirea lor;
- Explicarea si demonstarea operatiilor in ordinea lor fireasca;
- Formarea si consolidarea propriu-zisa a deprinderii;
- Automatizarea deprinderilor;
- Perfectionarea deprinderilor.
Fiecare parinte sau educatoare trebuie sa cunoasca bine etapele de formare a deprinderilor, acestea
corespunzand stadiilor de dezvoltare psihoindividuala a copilului.
Activitatea fundamentala a copilului in gradinita este jocul. De aceea, la aceasta varsta multe
deprinderi se pot forma in timpul si cu ajutorul jocului.
Deprinderile de ordine si curatenie sunt deosebit de importante. Ele se pot reflecta in activitatea
fiecarei persoane prin felul in care isi organizeaza mnca, programul zilnic, chiar si in gandire. De aceea,
este foarte important sa se inceapa cu formarea deprinderilor de ordine si curatenie concomitent ce
celelalte deprinderi. Pentru formarea de ordine si curatenie este necesar ca parintii si ceilalti adulti din
familie sa constituie un model de urmat.
Considerarea deprinderilor de comportatre civilizata si de politete sunt aspecte de baza in
procesul instructiv educativ. Prescolarii participa la diferite activitati in mod organizat, ei trebuie sa
actioneze conform sarcinilor primite din partea educatoarei, si sa respecte disciplina. In vederea realizarii
acestei capacitati se pot desfasura co copiii jocuri care dezvolta rabdarea, stapanirea de sine, perseverenta.
Daca deprinderea de a fi disciplinat nu s-a format la varsta prescolara, mai tarziu va fi mai greu, copilul
va fi permanent neadaptat, nu va raspunde cu usurinta cerintelor impuse de diferite activitati, va fi
refractar la orice sarcina sau negativist la orice sfat venit din afara.
Pentru formarea deprinderilor de comportare civilizata, este necesar ca toti membrii familiei sa arate
concordanta de pareri si atitudini. Nu i se poate cere copilului sa se comporte civilizat, sa respecte linistea
cuiva, daca ceilalti nu o respecta.

843
 Educatia primite in cei sapte ani de acasa depinde de relatia afectiva dintre parinti si copil, de
valorile pe care sa bazeaza familia si pe care doreste sa le transmita copilului.

BIBLIOFRAFIE:
 Fishbein, E., „Climatul educativ in familie”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1970
 Zahirnic, Constantin, „Probleme pentru parinti, probleme ale parintilor”, Editura Didactica
si Pedagogica, Bucuresti, 1976
 http://www.parinti.com/

844
 Cei şapte ani de acasă

GROPENEANU ANDREEA DANIELA

Cei şapte ani de acasă este blazonul moştenit din familie.Fiecare din noi are ce i s-a dat ca moştenire
şi cu asta porneşte în viaţă.Când vezi un om cu un comportament ciudat,surprinzător de neplăcut spui în
sinea ta „ăsta nu are cei şapte ani de acasă".Când,dimpotrivă,te impresionează cineva prin felul cum se
cmportă spui „da,are cei şapte ani de acasă".
Această formulă a devenit o sintagmă ce a intrat în patrimoniul lingvistic ca o zicală,dar cuprinde în
ea ceea ce ai moştenit strict de la părinţii tăi.Această moştenire este bine s-o dobândeşti ca s-o posezi.Se
ştie că raţiunea bunelor moravuri ,căci asta înseamnă a avea cei şapte ani de acasă,nu se găseşte în
natură,care,se ştie,nu cunoaşte nici răul şi nici binele.Aceaste se află în structura psihică a celor care
părinţi fiind,au datoria de a modela primii ani de viaţa unui om,care vor rămâne adânc săpate în conştiinţa
fiecăruia dintre noi.
Desigur,ne întrebăm ce înseamnă „cei şapte ani de acasă".În primul rând înseamnă un comportament
civilizat,un prim aspect al acestuia înseamnă politeţea.Ea face ca omul să apară în exterior aşa cum ar
trebui să fie în interior.Ea mai înseamnă grijă,amabilitate,respect,tact,bun simţ,altruism,cinste,sinceritate
şi exclude aroganţa,obrăznicia,impertinenţa,adică afirmarea brutală a propriilor interese.
Omul politicos se manifestă la fel faţă de toţi cei din jur şi indiferent de împrejurare simte
mulţumire,satisfacţie pentru ceea ce face,ia atitudine când se comite acte de impoliteţe.
Din acest punct de vedere „cei şapte ani de acasă" înseamnă creşterea aleasă,respect pentru
adevăr,adevărul nu poate fi ocolit,ci formulat politicos.
Politeţea nu este doar o pantonimă graţioasă,ea este expresia unei anumite delicateţi sufleteşti,un fel
de a te mişca,de a vorbi al unui om care trăieşte într-o umanitate superioară,un mod de a reacţiona
împotriva grosoloniei,împotriva gândirii triviale.
Un alt element al unui comportament civilizat sunt bunele maniere care nu trebuie să fie doar pentru
anumite ocazii,ele trebuie asimilate continuu căci altfel se observă uşor nefirescul şi superficialul.
Nu trebuie să uităm bunii şi străbunii noştri,care au fost oameni cu mare cuviinţă în vorbe şi fapte.Un
proverb românesc spune:Tânarul să se silească,trei lucruri mai cu seamă să păzească:minte la
cap,înfrânare la gură şi ruşine în obraz.
Regulile unui comportament civilizat cu care porneşti în viaţă din şcoala părinţilor este comportarea
în societate.Salutul reprezintă o obligaţie elementară de bun-simţ.Important e să ştim cum salutăm şi care
sunt formulele de salut.Răspunsul la salut are rolul lui în modul de exprimare a manierelor elegante .
Dar nu numai salutul este dovada unui comportament civilizat.Astfel „cei şapte ani de acasă "se simt
în mijloacele de transport în comun,în felul cum ne prezentăm,cum participăm la un dialog cu altă
persoană,cum ne comportăm într-o vizită sau când suntem gazdă.În acest sens semnificativ este că ştim că
pe prieteni trebuie să-i primim cu voie bună,cu zâmbet şi cu voioşie,nu cu sprâncenele încruntate.Foarte
important este să ştim cum ne comportăm la masă căci ea înseamnă şi mijlocitoarea prieteniei.De
asemenea ţinuta noastră reprezintă un mod de exprimare a unui comportament civilizat.În omul care se
cunoaşte se respectă virtutea,în omul care nu se cunoaşte se priveşte îmbrăcămintea.Ţinuta civilizată
presupune curăţenie şi bun gust.
Deosebită este şi originalitatea în discuţii,port,în familii.Toate aceste elemente se învaţă de la primii
ani de viaţă într-o familie organizată şi preocupată de generaţia tânără are să-i reprezinte în lume,în viaţă.
Astăzi,celebrul „cei şapte ani de-acasă" reprezintă,din păcate o noţiune perimată.A devenit mai des
folosită întrebarea „Ce te-a învăţat la şcoală?"ca şi cum şcoala ar trebui să formeze,numai
ea,caractere.Acestea sunt forme obţinute din naştere,moştenirea genetică a fiecăruia,corectată şi modelată
de părinţi,mai întâi,apoi de învăţător şi de profesor.

845
 Cei 7 ani de acasă

Profesor Gulin Ioana

Şcoala Gimnazială Brăneşti
Loc Brăneşti, jud. Timiş
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia,
bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.lui. Până
la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil
să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un
lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"),
apreciază recompense. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu
bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i se dezvolte mai
mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie
cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în
discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de
spus şi să nu i se facă observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să
vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să fie lăudat ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja
deprinse din familie.
Când ajung la şcoală, copiii vor primi multe alte sfaturi de la doamna educatoare, de la doamna
învăţătoare şi de la toţi profesorii din şcoală. Toţi aceştia vor da sfaturi zilnic, iar copiii trebuie să
846
înţeleagă că este bine să primească sfaturi şi că este la fel de bine să ţină cont de ele. Se întâmplă uneori
să mai greşească, dar toţi cei din jurul vor avea grijă să îndrepte greşelile.Copiii trebuie să ştie că atunci
când greşesc, nu trebuie să se sperie ,ci este important să se corecteze, iar dacă se intâmplă ca în anumite
situaţii să nu ştie cum să se comporte sa apeleze la cei mari cum să procedeze,fără frică sau ruşine.

Bibliografie:
* Să construim împreună cei 7 ani... de-acasă, Cristiana Boca (coord.), Mihaela Bucinschi,
Cristina Popescu, Ecaterina Stativă - Bucureşti: Educaţia 2000+, 2008
*Cei şapte ani de acasă, Codul bunelor maniere pentru copii, Mihaela Gîgâ, editura Coresi,
Bucureşti, 2001

847
 Cei 7 ani de acasă

Prof. Guran Bușoi Alexandra

Școala Gimnazială nr. 1 Motru
Toți părinții îşi doresc ca odraslele lor să nu dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate,
ci să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale.
Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi
achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior
decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
De noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani
ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un
standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot
acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui
părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
-salutul;
- comportamentul în public și cu prietenii. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi
să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
- înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate.
- manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
- recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui.
- tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.

Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

Bibliografie
”Codul bunelor maniere pentru copii” ,2014, editura Pestalozzi
http://www.desprecopii.com/

848
 Copilul de ieri, adolescentul de maine (importanta celor sapte ani de acasa )

Liceul Teoretic „Henri Coandă”, Craiova

Profesor limba și literatura română: Maria Gușman
“Cei șapte ani de acasă “ este o expresie pentru educatia pe care parinții o dau copiilor , fiind
folosită , în general , pentru a descrie conduita unei persoane într-un anumit context . Această “ haină a
celor șapte ani “ definește , în mare parte , viitorul adult .
Potrivit psihologilor , fiecare etapă din viața copilului, își pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective , motrice si intelectuale. Nevoile bebelușului și felul în care mama le tratează sunt importante în
dezvoltarea copilului . Normele de conduită se învată din familie . Familia este mediul în care copilul
deprinde regulile de bună purtare , cel mai adesea , prin imitare , decât printr-un comportament conștient.
Vârsta primei copilării este esențiala în conturarea și achiziționarea normelor unui comportament
social corect. Școala va confirma și va consolida normele deja deprinse în familie.Se pot creiona cateva
componente ale celor șapte ani de acasă: salutul , comportamentul în public, comportamentul cu
prietenii ,înțelegerea normelor scolare , comportamentul la masa ,toleranța , igiena , respectul, codul
bunelor maniere pentru copii, atunci când se află pe stradă , comportamentul fața de adulții implicați într-
o conversatie , codul bunelor maniere pentru copiii care se află in vizită.Toate acestea sunt reguli de bun
simț pe care un copil trebuie sa le învete de la părinți până să meargă la scoală .
Astăzi “ șapte ani de acasă” simbolizează un anume standard obligatoriu în care ar trebui să se
încadreze copiii.
Educația trebuie să existe , doar că fiecare copil are ritmul său de evoluție . Independența copiilor
trebuie respectată ,stimulată,pentru că dacă în copilarie e mereu altcineva care să ia deciziile,copilul va
tinde spre extreme ori va încerca totul ca să-și afirme independența și va evita totul dintr-un exces de
prudentă.
Dacă în trecut se punea mare pret pe politețe, acum părinții sunt sfatuiți să-și învețe copiii să-și
asume responsabilitățile.Socializarea,asumarea responsabilitaților și exprimarea emoțiilor sunt o parte
dintre abilitățile,pe care un copil trebuie să și le înșusească în cei șapte ani de acasă. Părinții sunt
principalele modele pe care copiii le urmează.
Educația primită în prezent în cei șapte ani de acasă diferă de cea de acum treizeci de ani.Valorile
s-au schimbat.Dacă în trecut se punea preț pe un comportament de politețe , acum sunt valorizate
vigilenta asumarea responsabilităților si initiativele.
Disciplina si educația copilului reprezintă cartea de vizită a unui părinte.Bunele maniere sunt mai
puțin întalnite la copii sub șapte ani pentru ca le este greu să-și imagineze că lumea nu se învarte în jurul
lor.Însă educația trebuie să înceapă de la doi-trei ani,când copilul întelege și face conexiuni între ceea ce
se desfasoară în jurul lui.Primele maniere se pot învata chiar prin joacă.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care o oferă în prima parte a
copilariei.Specialiștii sustin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viată ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învața să scrie,să citească sau de a deveni un bun
exemplu la școală. Educatia se reflectă în toate domeniile de intensă dezvoltare
socială,psihologică,intelectuală cognitivă.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii .Copilul imită ceea ce vede și aude
in jurul lui.Copilul iubit de parinți se simte protejat ,îngrijit ,sigur pe el. Copilul care se simte apreciat de
parinte percepe in mod pozitiv regulile transmise de acesta. Educarea copilului într-o atmosferă bazată pe
iubire și încredere face ca regulile să nu pară a fi obstacole.Chiar dacă la doi-trei ani copilul nu poate să
înteleagă ce este bine sau rău,nu trebuie lăsat să facă orice.Este necesar să i se fixeze limite.Copilul
trebuie să învete ce înseamnă asteptarea ,amânarea dorințelor.
Educația este cea mai frumoasă haină pe care un om o poate îmbraca,fiind dobândită de-a lungul
celor șapte ani de acasă. Necesitatea educării adolescentului de mâine presupune achizitia de cunostințe ,
priceperi și deprinderi , precum și însusirea unui comportament adecvat , în asa fel încat să facă față
cerintelor societatii.
Educatia se reflectă , asadar , în toate domeniile dezvoltării sociale , psihologice , intelectuale și
cognitive .Această haină a celor “ șapte ani de acasă” este considerată “culmea achizițiilor “ , una dintre
849
perioadele de intensă dezvoltare psihică , deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de
informații, de memorare și de însusire a diverselor comportamente , atitudini , limbaj.

850
 Cei 7 ani de acasă

Prof. Hango Mihaela Elena

Școala Gimnazială Chiuiești

"A educa copiii cum trebuie, iată toată morala noastră! Casa părintească este o
gradină în care crește cea mai nobilă floare: floarea umană. Pe aceasta o avem de îngrijit.
Ea trebuie să devie tare, pentru a putea purta roade sanătoase." (Carneri)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generațiilor
anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea
confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la
serviciu.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le
transmit celor mici educația, bunele maniere, regulile morale care sunt cheia către
adaptarea copilului în societate.
Cei 7 ani de acasă nu se referă doar la acele semne exterioare de respect caracterizate
drept politețe, ci la o întreagă suită de obiceiuri sănătoase pe care, dacă un copil le va
deprinde în acești ani, le va practica ulterior pe parcursul întregii sale vieți. Dar educația
primită în cei 7 ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și
părinți, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le
transmite copilului.. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe
iubire și încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Comunicarea
dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Educația este un proces continuu, care se desfășoară treptat și care trebuie să țină
pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viața copilului. Educația se reflectă în toate
domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual – cognitivă, etc.
Cei 7 ani de acasă sunt piatra de temelie a vieții, de aceștia depinde de cum vei fi
integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur și bineînțeles îți poți ordona viața și
stilul de viață alături de cei dragi. Iar odată cu trecerea timpului, când vei deveni mai
înțelept, o să dai și tu aceste sfaturi copiilor, nepoților și celor dragi, ca și ei să aibă la bază
cei șapte ani de acasă, să poată merge în viață deschis și cu un viitor sigur.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care omul o poate îmbrăca, iar
haina a fost cumpărată din banii strânși în cei șapte ani de acasă.

851
 Cei 7 ani de acasă

Prof. înv. primar: Hare Dorada-Georgia

Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa
consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de
proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un
exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi
până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu
desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un
copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea
caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa
copilul în această perioadă a vieții sale? Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.
Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se
spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute
mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care
au fost date. Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care
îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba –
cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii
de propoziţii / fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni),
programe şi permisiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele
exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în
aceaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru
schizofrenizarea copilului. Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta
de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual
desi majoritatea sunt percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care
pot induce copilului patologia psihica de mai tarziu.
Fii tu un exemplu Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol nu fă ce
face popa, fă ce zice popa . Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât
spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte
importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă
mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să
procedeze la fel.
Obișnuiește-l cu regulile. subtil!
Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești
curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie
să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor
lui. Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente
pentru a te face bine sau dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge sună
mult mai bine decât Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?! Ai fi suprins cât de inteligent
este copilul tău la o vârstă fragedă.

852
 Învață-l despre egalitate
Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic
mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie
respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii
nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate
cu ei în mod corespunzător.
Explică-i despre bunele maniere în public
Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să
atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie
deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele
de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună.
Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în
public.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

853
 IMPORTANȚA CELOR
„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

Inv.prof.preșcolar Hărțogeanu Georgeta Neluța

Scoala Gimnazială Dîrmănești
G.P.N.Dîrmănești
„Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu ucuria jertfei asumate, şi de
felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!”
Danion Vasile
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu,
în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal.Familia este o mică
biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi responsabilitate. Sunt prea
multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva aspecte legate de educaţia
creştină.
Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui
Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să
simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu. Dacă îi vor vedea rugându-se, vor
spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât și la grădiniță/școală!Văzând că
părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi
când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt
exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă.
Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un
mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini
de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri
sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor.
Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele. Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare
trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi
Fiul lui Dumnezeu.
Mult mai uşor se vor apropia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe
Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea personalităţii
tinerilor.
Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de nici
un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din toate
părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu.
Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu
poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici
faptele descrise în vieţile sfinţilor.
Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a
făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni
pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui
Dumnezeu.
Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil
creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi
Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele
două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu,
care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Moș Crăciun
și „iepuraşul“și mai puțin, Ziua de Crăciun și Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de
ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri și
daruri din ce în ce mai diversificate, în fucție de vârstă.

854
 Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii
spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor!
Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă
curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni
nu mai duce o viaţă de sfinţenie; dar această părere nu corespunde realităţii! În clipa în care lumea
va fi lipsită de sfinţi, va veni sfârşitul, însă până la acest sfârşit, Duhul Sfânt are şi va avea în fiecare
vreme oameni care Îl cheamă şi la care vine.
E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vieţile oamenilor aleşi pe care i-a avut Biserica în
vremea noastră. Părinţi îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari duhovnici, mari asceţi,
unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte.
Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din:
România, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi, sute de mii de
credincioşi care au fost torturaţi în fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai acolo, pentru
că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu. Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta
lor în loc de desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi Împărăţia cerurilor. Biserica
are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care
poate oferi adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca,
veşmintele şi gesturile preoților/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea
sfântă, toate acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în
ale rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în
timp din ce în ce mai profundă.
Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul
porneşte atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de
neam în numele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de
eroii neamului. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de
sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor.
Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în
vieţile tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la
Botez, trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici
un ajutor pământesc nu îi poate fi de folos!
Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii,
filmului, modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul
are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă
părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are
tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează
exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi.
Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează
doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de
necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul
se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)! N-o poţi scoate la capăt încercând
să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când în centrul vieţii părinţilor stă Dumnezeu, şi când
părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac, inimile copiilor nu au de ce să se smintească.
Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie, prilej de împlinire.
Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care
părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor.
Important este să aibă credinţă în Dumnezeu, să se căiască pentru păcatele lor şi să alerge să ia
dezlegare de păcate prin Taina Spovedaniei. Rolul unui duhovnic bun, care să sfătuiască şi să mustre, care
să dea binecuvântare pentru săvârşirea unor fapte importante,
este de neînlocuit.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem

855
împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune,
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care
îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de
viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică,
vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.
Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele, putem
cunoaşte bucuria mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“ (Isaia 8, 18).

BIBLIOGRAFIE:
Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

856
 IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

Liceul Teoretic „Gheorghe Șincai ” Cluj- Napoca

Profesor educatie fizica si sport- Haţegan Izabela
„Educaţia este cea mai puternică armă pe care voi o puteţi folosi pentru a schimba lumea.„
Nelson Mandela

Necesitatea educării tinerei generaţii pentru a face faţă exigenţelor societăţii, ne obligă să urmărim
în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însuşirea unui
comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.
Atunci când vorbim despre “cei şapte ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o
primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală, şi nu
numai.
Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii,
vecinii, cu profesorii, cu cei bătrâni.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. "Dar
educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului",
spun psihologii.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile
să nu se transforme în disciplină de fier.
Apoi, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, pentru că el înţelege lumea în
mod diferit la 3 ani, la 5 ani, la 10 sau la 14 ani. Dar chiar dacă un copil nu este suficient de matur pentru
a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice.
Este necesar să fixăm limite, să stabilm reguli realiste, echilibrate întrucât copilul trebuie să înveţe
ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă ei pot învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune- bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, ce înseamnă să fii om, să fii
punctual, recunoscător, să porţi o conversaţie plăcută, etc, iar copilul învaţă prin imitaţie. Părinţii sunt
modele pentru copil.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea - dau rezultate mai bune
decât o ceartă sau o palmă.
Totodată, este important ca amândoi părinţi să fie consecvenţi în educarea copilului. În acelaşi timp,
părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare.
Însă în ziua de astăzi, expresia a cam dispărut din uz, aceşti ani sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi
de sens, o expresie învechită şi demodată; pe când tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu
isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina
bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la
această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe
parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-acasă”.
Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor
fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.

857
 IMPORTANȚA CELOR
„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

Prof. Hațegan-Milu Ștefania

Școala Gimnaziala Petroșnița
,,Copiii nu sunt singurii care cresc. Și părinții cresc. Tot așa cum noi ne privim copiii, să vedem ce
fac cu viețile lor, tot așa ne privesc și ei pe noi, să vadă ce facem noi cu ale noastre. Astfel, nu le pot
spune copiilor mei să ajungă până la stele. Tot ce pot face este ca eu sa mă-ntind spre ele.’’

Joyce Maynard
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii
frumoşi, sănătoşi și bine educaţi dar aceștia trebuie să contribuie la formarea personalităţii şi a
comportamentului sau . Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor,
părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal.
Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Familia este nucleul în care copilul se formează ca
om. Ea are un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim
că „există evenimente care-şi pun amprenta asupra mentalităţii individului”, respectiv a copilului.
Felul în care uni părinții se raportează la copii,afecteză în mod dramatic modul în care copilul se va
raporta la societate. Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă ; părinţii care-l
vor răsfăţa vor avea un tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu (unii ajung delicvenţi);
părinţii care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor forma un tânăr
dezorientat, încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi nu numai.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar aceast lucru îi creează deschiderea
spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament".
În concluzie părinții ar trebui să le susțină micile pasiuni și să le fie încurajate aptitudinile ( de a
cânta, de a picta,de a colecționa anumite obiecte, de a face sport...etc).
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.

858
 FAMILIA, CA PRIM FACTOR DE EDUCAŢIE

Prof. Hazu Mona

Scoala Gimnaziala „Stroe S. Belloescu” Barlad
„Copilul nu datorează părinţilor viaţa, ci creşterea” spunea Nicolae Iorga

Familia reprezintă nucleul social în care se naşte copilul şi de la care primeşte primele elemente de
educaţie. Ea este “prima şcoală” a copilului şi exercită influenţe şi asupra dezvoltării ulterioare a lui.
Familia este factorul educativ care are sub îndrumare individul uman pe cea mai lungă durată din
viaţa sa. Copilul trăieşte cea mai mare parte din timpul său în familie, unde învaţă limba, obiceiurile şi
comportamentele civilizate, de aceea se spune că “cei şapte ani de-acasă” au un rol hotărâtor asupra
formării ulterioare a personalităţii. În perioada celor şapte ani, copilul se află în perioada celei mai mari
plasticităţi a sistemului nervos, fapt ce oferă familiei posibilitatea producerii prin educaţie a primelor
modificări care dau direcţia dezvoltării şi formării personalităţii.
Potenţialul educogen al familiei este condiţionat de structura, de nivelul material şi cel cultural, de
atmosfera relaţională şi afectivă din cadrul familiei: înţelegere între soţi, viaţă normală, bună organizare,
de responsabilitatea lor faţă de educaţia copiilor.
Prin comportamentul membrilor familiei, în primul rând al părinţilor, ei constituie un model pentru
copil. Prin modul cum îşi formează şi-şi menţin autoritatea faţă de copii, cum îşi manifestă dragostea faţă
de ei, cum rezolvă situaţiile conflictuale, părinţii pot avea rol de educatori autentici sau pot pierde această
calitate. Acest rol îl poate îndeplini numai o familie stabilă şi sănătoasă. Responsabilitatea pentru educaţia
copiilor nu este o chestiune particulară a părinţilor. Copiii de astăzi vor fi cetăţenii de mâine; de aceea,
întreaga societate este interesată şi trebuie să se implice direct.
Familia reprezintă primul mediu social de dezvoltare şi favorizează stabilirea contactelor copilului
cu societatea; el primeşte aici primele elemente de educaţie. O caracteristică importantă a familiei este
aceea că oferă stabilitate şi o afectivitate puternică, lucru ce favorizează învăţarea. În general se spune că
într-o familie, mama reprezintă afectul, iar tatăl autoritatea. Problema care se pune din acest punct de
vedere este aceea de a stabili un echilibru şi un mediu securizant, favorabil dezvoltării armonioase a
copilului. Din păcate condiţiile de viaţă ale copiilor din ţara noastră sunt stresante, părinţii sunt copleşiţi
de grija zilei de mâine, de nesiguranţa locurilor de muncă pe de o parte, iar pe cealaltă parte divorţul,
abuzurile şi agresivitatea manifestate asupra copiilor reprezintă câteva aspecte negative în dezvoltarea
normală, firească a copilului.
Climatul familial poate facilita sau diminua influenţele educaţionale şi transformarea acestora în
achiziţii psiho-comportamentale la nivelul personalităţii copilului. Acest climat poate fi: pozitiv,
echilibrat, constituind o premisă importantă a maturizării intelectuale şi afective a copilului sau negativ,
caracterizat prin dezechilibre emoţionale, tensiune, violenţă, conflicte între membrii familiei. Familia, ca
matrice pentru adulţi şi copii, trebuie să aibă capacitatea de suport emoţional şi financiar, să asigure
securitatea membrilor şi să-i încurajeze în situaţii dificile sau să le susţină iniţiativele.
Mediul în care trăieşte şi se dezvoltă copilul, nivelul de educaţie al părinţilor, valorile morale care
sunt transmise noilor generaţii îşi pun amprenta pe relaţiile vieţii de familie. În general, în familiile cu un
nivel de cultură mai ridicat există o atitudine mai liberală privind independenţa şi iniţiativa copilului,
controlul vieţii acestora, respectul mutual pentru drepturile fiecărui membru.
Într-o familie în care domneşte o atmosferă de stimă reciprocă, care manifestă stabilitate, iar
membrii ei se declară satisfăcuţi de rezultatele interacţiunilor, copilul ocupă un loc central. Existenţa unui
copil poartă o semnificaţie pozitivă, însă complică relaţia bidirecţională dintre soţi, transformând-o într-
una tridimensională. Copilul îşi exercită influenţa asupra familiei, restructurându-i activitatea, impunând
o modificare adaptativă. În condiţii normale acest lucru nu duce la un dezechilibru familial, ci doar la o
nouă organizare, impusă de ţeluri considerate de părinţi demne de sacrificiile lor.
Familiile dezorganizate au în mod caracteristic tiparul de comunicare afectat, echilibrul familiei este
sever tulburat de existenţa conflictelor. Alianţele, coaliţiile dintre membrii familiei, ca şi ostilitatea lor, au
un rol deosebit în direcţionarea comunicării. În situaţiile în care între soţi intervin tensiuni interacţiunile
părinţi-copii au mult de suferit.

859
 Familia poate influenţa copilul pe multiple căi, iar rezultatele disfuncţiei familiale se situează
undeva între cei doi poli: hiperprotecţie şi neglijare.Este suficientă o singură carenţă a familiei pentru a
afecta planul vieţii psihice a copilului, antrenând o serie de neajunsuri, printre care şi dificultăţi în
activitatea lui dominantă; pot apărea traume de natură psihică sau morală, copilul eşuând în stări maladive
de natură psihică, în conduite reprobabile.
“Copilul necesită dragoste, disciplinare şi obţinerea treptată a unui grad de independenţă. El nu este
vinovat dacă nu corespunde expectanţelor părinţilor, dacă copilul “real” nu are calităţile copilului “ideal”.
Copilul are dreptul la interacţiuni care să-i asigure siguranţa şi dezvoltarea fizică, comunicarea, educarea
trăsăturilor pozitive, înţelegere şi toleranţă.” (Carmen Ciofu)
Relaţia părinţi-copii în cadrul familiei ar trebui să fie un exerciţiu de perfecţiune, dar, din păcate,
există slăbiciuni şi lipsă de armonie în orice cuplu familial. Părinţii acceptă cu uşurinţă că ei nu pot fi
perfecţi, dar ar dori nişte copii perfecţi care să le îndeplinească propriul lor ideal moral sau
comportamental. Părinţii trebuie să accepte copilul aşa cum este el cu calităţi şi defecte, să-l iubească şi
să-l sprijine necondiţionat.
Părinţii trebuie să fie un exemplu, să conducă, să călăuzească, să direcţioneze, să corecteze şi să
încurajeze. Personalitatea părinţilor stă la baza structurii autorităţii pe care o impune o familie. Viitorul
unui popor întreg stă în mâinile părinţilor, pentru că acesta depinde de copiii noştri şi de lumea pe care ei
o vor construi şi-şi vor întemeia viziunea zilei de mâine.
Fiecare familie are stilul ei educativ, care este în principal dependent de stilul parental, acesta
referindu-se la modul părinţilor de acţionare asupra copiilor şi poate fi o unitate armonică sau Indiferent
de stilul educativ, fiecare părinte proiectează pentru copilul lui aspiraţii şi dorinţe pe care nu le-a realizat
în viaţă, neţinând cont de posibilităţile copilului, părinţii consideră propriul copil o şansă de a nu repeta
greşelile pe care le-au făcut ei în viaţă. Ambii soţi trebuie să acţioneze în mod unitar asupra copilului şi să
evite adoptarea unor strategii educaţionale care pot să influenţeze negativ comportamentul copilului şi să
contribuie la formarea armonioasă a personalităţii sale.
Eu sunt convinsă că nici un părinte nu-şi doreşte un copil “dificil”, neadaptat social, un copil
răsfăţat, cu probleme de comportament, că fiecare părinte vrea doar ce e mai bun pentru copilul său, dar,
cu toate acestea, întâlnim la fiecare pas copii “problemă”. Cauzele pot fi multiple ele regăsindu-se în
personalitatea fiecărui individ, în situaţia economică a societăţii, în contextul vieţii sociale.
Ceea ce putem face noi, educatorii, este promovarea unei educaţii pentru părinţi prin care să-i
pregătim pentru indeplinirea cu competenţă a rolului de educatori ai propriilor copii, “înarmându-i cu
cunoştinţe teoretice şi practice privind procesul de creştere şi educare a acestora şi formându-le temeinice
convingeri despre necesitatea unei susţinute munci educative în familie…” (Dicţionar de pedagogie)

BIBLIOGRAFIE:
1. Bunescu, Gheorghe, Alecu, Gabriela, Badea, Dan, Educaţia părinţilor, strategii şi programe, Ed.
Didactica şi Pedagogică, Bucureşti, 1997
2. Ciofu, Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Ed. Medicală Almatea, Bucureşti, 1998
3. David, Eugen, Introducere în istoria pedagogiei, Ed. Mira Design, Sibiu, 2001
4.Dicţionar de pedagogie, Ed.Didactica si Pedagogica, Bucureşti, 1979
5. Larousse – Dicţionar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000

860
 Formarea şi dezvoltarea personalităţii preşcolarului

Prof. Herăscu Rodica

Grădinița P.N. Câinenii Mari, jud. Vâlcea
Bazele personalităţii preşcolarului intervin odată cu intrarea copilului în colectivitate, atunci când
încep să apară trăsăturile permanente de temperament şi caracter.
Personalitatea este trasată în Dicţionarul de Psihologie de Nobert Sillamy astfel: ,,element stabil al
conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o alta persoană” 1, în timp ce G.W.
Allport defineşte personalitatea ca fiind ,,organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme
psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic." 2 Achiziţiile cele mai importante
la nivelul personalităţii preşcolarului sunt: existenţa eului, formarea conştiinţei morale şi socializarea
conduitei.
Personalitatea umană reprezintă unul dintre cele mai ample procese din univers şi necesită o
abordare multidisciplinară. Ştiinţele care studiază personalitatea sunt următoarele:
-antropologia fizică şi culturală- care cercetează speciile umane şi culturale;
-sociologia- care consideră prezenţa omului vitală în societate:
-pedagogia- studiază legile formării personalităţii;
-istoria- evidenţiază etapele evoluţiei din cadrul personalităţii;
-morala- abordează personalitatea din punct de vedere al valorilor morale;
-estetica- abordează personalitatea umană sub raportul creaţiei şi al frumosului;
-medicină- evidenţiază balanţa dintre boală şi starea de sănătate;
-psihologia- dezbate legile vieţii psihice şi structurile psihice ale personalităţii.
Potrivit lui Jung, personalitatea este alcătuită din trei straturi care interacţionează: conştientul,
inconştientul personal şi inconştientul colectiv.
Tipurile de personalitate descriu explicit personalitatea. Jung împarte oamenii în două tipuri
psihologice fundamentale: tipul extravertit şi tipul introvertit. Tipul extravertit este dornic de a cunoaşte
lumea exterioară, mediul social şi fizic, în timp ce tipul introvertit este centrat spre lumea interioară,
pentru ei lumea din afară nu este esenţială.
În timp ce extravertiţi sunt predispuşi spre dinamitatea vieţii practice, fiind comunicativi, sociabili şi
uşor adaptabili, introvertiţii se detaşează de obiecte şi au predispoziţia de a se închide în sine.
N. Mărgineanu prezintă elementele importante ale acestor două tipuri de personalitate astfel:
Tipul extravertit Tipul introvertit
Predispoziţia spre viaţa fizică şi socială; Predispoziţie spre lumea imaginilor, a
poveştilor;
Viaţa afectivă este redusă, fiind dominată de Viaţa afectivă este intensă, emoţiile sunt
spontaneitate; puternic interiorizate;
Eşecurile sunt trecute în planul al doilea; Tendinţă de interiorizare;
Autocritica şi autoanaliza este absentă; Acţiune centrată pe autoanaliză şi autocritică;
Independent faţă de viaţa exterioră; Sensibilitate la critică;
Preponderent nesupărăcios; O persoana suspicioasă, care ia lucrurile
personal;
Predispoziţie spre o concepţie pragmatică. Predispoziţie spre o concepţie ideală a lumii
înconjurătoare.
A. Adler prin psihologia individuală defineşte personalitatea ca pe o unitate integrală care are la
bază tendinţa de perfecţiune, această perfecţiune fiind cheia dezvoltării personalităţii.

1
Norbert Sillamy, Dicţionarul de Psihologie,Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2009, p.56
2
Allport,G.- Structura şi dezvoltarea personalităţii, E.D.P., Bucureşti, 1981, p.91
861
 Cei 7 ani de-acasă

Prof. înv. primar Herbei Lăcrămioara

Școala Gimnazială „Frații Neuman” Arad
Dacă în trecut se punea mare preţ pe politeţe, acum părinţii sunt sfătuiţi să-şi înveţe copiii să-şi
asume responsabilităţi.
Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe
care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care
copiii le urmează. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să
coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în
funcţie de conjunctură.
În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale.
„Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i
asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. Întrebaţi-vă
copilul cum se simte atunci când este ajutat şi spuneţi-i că la fel de bine s-ar simţi şi cel pe care l-ar ajuta
el. În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante sunt
şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi exprime emoţii, precum furia sau
frica. Învăţaţi-i pe copii să-şi exprime furia prin cuvinte de genul «sunt furios» şi să spună apoi motivele.
Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni. Nu le încurajaţi copiilor atitudinile nepotrivite.
Dacă un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că
se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui. De asemenea,
părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. Copiii îşi dezvoltă o serie de instrumente.
Dacă au nevoie de atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a vă
atrage atenţia.
Asumarea responsabilităţilor (strânsul jucăriilor) este bine să înceapă tot în perioadă preșcolară.
Învăţaţi-vă copiii să-şi strângă singuri jucăriile sau daţi-le sarcini foarte simple, cum ar fi să ajute la
aşezarea mesei. Părinţii foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit copiilor mesaje greşite, cum că
nu sunt în stare să facă anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia inhibiţiilor. Multe greşeli apar la
primul copil. Părinţii nu-l lasă să facă nimic, iar, în final, copilul ajunge să nu-şi mai asume
responsabilităţi.
Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul si comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristete, etc), precum și a dorințelor si nevoilor. Bineînteles că
asta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtam ori reacționăm la cei din jur,
pentru că ne va fi foarte greu si chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne
impunem anumite restricții, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa
poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viața voastră, cât si din cele
negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți ca cel mic
ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate
acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate.
Bunele maniere sunt cartea noastra de vizita: de felul in care ne comportam - atat acasa, cat si in
societate - depinde daca legam usor noi prietenii, daca ne integram in colectiv si, in cele din urma, daca
avem sau nu succes in viata.
Cei sapte ani de-acasă sunt esențiali în formarea caracterului unui copil, aceasta fiind perioada in
care micutul deprinde obiceiuri sanatoase si maniere elegante. Copiii vor avea in aceasta carte un prieten
care ii invard ce este bun, sanatos si politicos, iar textele sunt insotite de ilustratii sugestive, care sa-i ajute
pe micuti sa asimileze mai usor notiunile prezentate.
Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de
catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli,
modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
La varsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.”
Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine.
862
 Acești 7 ani de acasă sunt pentru unii, ți pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. De
acesti ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur si bineînțeles îți poti
ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi.

863
 SIMPOZION NAȚIONAL ”Cei 7 ani de acasă”
Domeniul – Educație, activități specifice proiectului ”Școala părinților”
Familia – primul mediu educațional al copilului

Profesor, MURARIU MARIA, Școala Gimnazială BOZIENI, Județul NEAMȚ

”Singurul scop al educației este să transforme oglinzile în ferestre”

(Sydney Harris)
Pornind de la cuvintele pline de miez ale lui R. Tagore ”... pentru ca un copil să devină om, trebuie
ca din copilărie să educi în el omul” și adăugînd tot ceea ce s-a demonstrat prin studii de specialitate dar
și din viața de zi cu zi, putem arăta că familia reprezintă cea mai importantă cale de transmitere a valorilor
și normelor culturale din generație în generație. Ea reprezintă întâiul mediu psiho – uman și cultural care
contribuie la formarea comportamentului copilului, este locul trăirilor emoționale, al intimității și
încrederii exclusive, unde copilul este ajutat să se transforme în omul de mâine, să se construiască pe sine,
să se integreze în societate după modelul celor celor care îl înconjoară. În felul acesta se formează o
experiență de viață și cultură a copilului, de la satisfacerea trebuințelor lui primare la trebuințele socio –
culturale. Cu ajutorul acestei experiențe comportamentul copilului va fi restructurat continuu.
În zilele noastre familia se poate defini în mai multe feluri: tradițională, vitregă, fără copii, cu un
singur părinte, în concubinaj, dar ce contează cu adevărat sunt relațiile, atmosfera, interacțiunea dintre
membrii ei, cum se sprijină unii pe alții, cum să dăruiești afecțiune, astăzi când totul este într-o
permanentă mișcare și transformare, când e în cădere liberă o scară a valorilor.
Putem spune deci, că educația unui copil constă și în ceea ce trăiește în familie, faptele părinților și
mesajul din spatele frazelor care i se spun îi vor servi de model. Mesajele ascunse nu sunt percepute
conștient decât de copiii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite,
apoi conștientului, în situații similare de viață cu cele care au fost date. Felul în care un copil percepe și
stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse în familie, îi vor marca destinul,
și numai un ”miracol îl poate schimba” după cum spunea Eric Berne. Se cunoaște faptul că o trăsătură a
vieții psihice a copilului o reprezintă înclinarea acestuia spre imitație – părinții, membri ai familiei cu care
intră în contact, educatorii etc. Copilul simte nevoia unui model de urmat și cel mai adesea, conform
cercetărilor de specialitate, părinții vor fi preferați ca model. Nu toți părinții au abilități de educatori, dar
trebuie să aibă un atu educativ care nu va da greș niciodată, exemplul personal.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei, iar regulile de comportament și educație oferite în această perioadă vor fi definitorii pentru
formarea lui ca adult. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educația pe care o primește
copilul de la părinți, la formarea personalității și comportamentului până ce acesta merge la școală, dar și
susținerea a ceea ce a deprins și ceea ce se adaugă pe parcursul anilor de școală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog
frumos, care să se comporte cuviincios cu cei de vărsta lui dar și cu adulții.
Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate și un
copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani
de acasă. Toate acestea se realizează dacă în famile există un cadru propice din care nu trebuie să
lipsească factorii esențiali: relația afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare a copilului,
valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului. Copilul iubit de părinți și care trăiește
într-un mediu armonios se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranță îi creează deschiderea spre
învățarea și asumarea regulilor de comportament. Dacă se simte apreciat de părinți percepe în mod
pozitiv regulile transmise de aceștia, ba chiar realizează că părinții îi acordă atenție, că sunt preocupați de
ceea ce face. Educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire și încredere va face ca regulile
să nu fie considerate ca o impunere a unei discipline de fier.
Marea artă care trebuie folosită pentru a realiza toate acestea constă în comunicare, felul în care i se
spune și i se cere să facă ceva. A crește și educa un copil nu înseamnă a-l învinovăți pentru
864
comportamentele ce nu sunt la nivelul așteptărilor noastre. Atunci când numai adultul crede că oferă
varianta optimă pentru rezolvarea oricărei situații, copilul se închide înlăuntrul său de teama de a nu
dezamăgi. Modul de comunicare părinți – copii trebuie să fie relația prin care aceștia se pot înțelege și
influența reciproc prin intermediul schimbului continuu de informații structurate în funcție de amprenta
personală a fiecăruia, de felul său de a fi. Putem exemplifica câteva din regulile arhicunoscute din
literatura de specialitate, dar care sunt esențiale în realizarea cu succes a educației în cei 7 ani de acasă:
- Învață-l să se poarte frumos, bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului;
- Comunică cât mai mult cu el, comunicarea fiind secretul unei relații solide, limitează timpul
petrecut la televizor și calculator și concentrează-te în educația lui pe comunicare;
- Învață-l să iubească lectura și cărțile,citește-i din primele luni de viașă, lasă-l să se bucure de
copilărie, să socializeze cu ceilalți și nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme;
- Învață-l să spună mereu adevărul, copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui, să poată să-și
exprime sentimente și emoții, căci numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și
controleze impulsurile;
- Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta, indiferent de note, de cum arată și de ce talente are, nu
glumi pe seama lui și nu-i pune porecle. Petrece cât mai mult timp cu copilul tău, fii un părinte devotat,
iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea educației date.
Bibliografie:
- Ecaterina Adina Vrășmaș, Consilierea și educația părinților, Ed. Aramis, 2002;

- Eric Berne, Jocurile noastre de toate zilele - Psihologia relațiilor umane, Grupul Editorial Trei,
București, 2015.

865
 „Cei șapte ani de-acasă...”

prof. înv. preșcolar HERCZEG GERLINDA-ILDIKÓ-

Gr. ”CĂSUȚA FERMECATĂ” Luduș
Educatia unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze. El
trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea noastră, a părinților. De
mic trebuie obișnuit cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social.
Valorile s-au schimbat
Educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii
susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. „Valorile s-au schimbat. Înainte
se punea preţ pe comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate
vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în autobuz, unde
generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Acum e important
să fii primul pentru că resursele sunt limitate“(1), explică psihologul Bogdana Bursuc. Libera exprimare
este un comportament încurajat în prezent. „Copilul de acum 20 de ani era mult mai compliant. Acum are
acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai mare. Respectul de
odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune.
Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă. Este un
lanţal agresivităţii“(2), adaugă psihopedagogul Sorina Constandache.
Furia, exprimată prin cuvinte, nu prin acţiuni
„Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă,
să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. Întrebaţi-vă
copilul cum se simte atunci când este ajutat şi spuneţi-i că la fel de bine s-ar simţi şi cel pe care l-ar ajuta
el“(3) explică Sorina Constandache, psihopedagog la „Mind Institute“ din Bucureşti. În plus, copiii
trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante sunt şi abilităţile
emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi exprime emoţii precum furia sau frica.
„Învăţaţi-i pe copii să-şi exprime furia prin cuvinte de genul «sunt furios» şi să spună apoi motivele. Furia
nu trebuie exprimată prin acţiuni", mai spune psi hologul. Nu le încurajaţi copiilor atitudinile nepotrivite.
„Dacă un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că se
bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui“(4), completează
Bogdana Bursuc, psiholog la „Mind Institute“. De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de
afecţiune ale copilului. „Copiii îşi dezvoltă o serie de instrumente. Dacă au nevoie de atenţie şi nu o
primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a vă atrage atenţia“(5), mai spune
Bogdana Bursuc.
Învăţaţi-i să-şi strângă singuri jucăriile
Părinţii foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit copiilor mesaje greşite, cum că nu sunt în
stare să facă anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia inhibiţiilor. „Multe greşeli apar la primul copil.
Părinţii nu-l lasă să facă nimic, iar, în final, copilul ajunge să nu-şi mai asume responsabilităţi“(6), atrage
atenţia Andreea Dumitrescu, psiholog la Centrul Mindcare.
"Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu autentic. Respectul se câştigă, nu
se impune."(7) - Sorina Constandache psihopedagog
Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în
prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de
a-l obișnui cu bunele maniere este să fim noi, părintii, un bun model pentru el.

Lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață?

Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri.
Bunătatea:a-l învăța să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu
râdă, ci să poarte de grijă.
Să nu invidieze: noi, ca părinţi, trebuie să fim cu luare aminte, să nu comparăm, să nu încurajăm
excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să înveţe că îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar
darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din calităţile lui.

866
 Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă.Pilda
comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte.
Să nu îşi urmărească doar propriul interes: atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul
celuilalt, să lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi
empatic, i-am dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa! L-am învăţat să semene sămânţă de prieten!
Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Ce bine-ar fi dacă toţi am reuşi să ne-o
însuşim.
O gândire optimistă : când în casă pluteşte optimismul, copilul va învăţa să gândească pozitiv
prin imitaţie.
Ar fi fost de ajuns să spun că lecţia esenţială a celor şapte ani de-acasă este să îi învăţăm pe copii ce
e dragostea, dar pentru asta, nu-i aşa, e nevoie de o viaţă întreagă.

Bibliografie:
(1), (4), (5) - Bogdana Bursuc:-si co-coordonator, Managementul clasei. Ghid pentru profesori si
invatatori. UNICEF Romania and Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Romania. 2007
(2), (3),(7) - Sorina Constandache:co-autor,Preadolescența, Ghid pentru părinți, 2008
(6) - Andreea Dumitrescu:Revista Psychologies, ediția februarie 2017

867
 Cei șapte ani de acasă

HERDEAN LAURA
prof. Școala Gimnazială,,Nestor Porumb,, Comuna Tulca, județul Bihor
„Fie-vă dragi copiii, purtaţi-vă cu ei blând, învăţaţi-i ce e de folos, fiţi drepţi şi-ţi vedea că nu-s
sălbatici. Schimbaţi-le des ocupaţia, jucaţi-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii şi tu copil. Nu vă vărsaţi
veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat...” (Ion Creangă).
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, pentru a descrie conduita unei persoane însă,
psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună
măsură viitorul adult. Sintagma cei șapte ani de acasă se folosește, de cele mai multe ori în sens negativ:
Nu are cei șapte ani de acasă, deci sunt așteptări mari de la acești șapte ani! De aceea dezamăgirea unora e
hiperbolizată, de parcă toți părinții ar trebui să aibă competențele și timpul necesar educației propriilor
copii.Dar vai! Unii nu știu, alții nu vor , alții sunt împiedicați din rațiuni de ordin etic sau religios. Atunci
educația părinților concurează cu ceea ce numim anturaj.
Cine e cel mai bun părinte? Părintele autoritar au părintele permisiv? Tata sau mama? Bunicii,
unchii sau mătușile? Ce se întâmplă cu educația copilului atuci când un părinte e autoritar, iar altul
permisiv? Care e rolul televizorului? Sau al telefonului, al tabletei? E televizorul sau telefonul părintele
numărul trei sau în unele cazuri ține locul la toată familia.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Educația părinților face parte din educația permanentă sau educația adulților.Educația părinților
este implicit necesară, în zilele noastre, cu zona destinată propriilor copii.Si
Copiii reprezintă iubire. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se
dezvolte, să-i crească stima de sine. Copilul iubit de părinţi se simte protejat și îngrijit, își asumă regulile
de comportament. Când se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia.
Educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se
transforme în disciplină de fier.
Copilul înţelege lumea în mod diferit la 2 ani, la 5 sau la 7 ani.
La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. El nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi. Este nepotrivit să obligăm copilul să fie generos, pentru că el nu este încă pregătit pentru
asta. Chiar dacă nu are putere de discernământ pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi
facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să
înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de
politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin
imitaţie.
Problema importantă este trecerea de la educația din familie la grădiniță, școală.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă.
părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie
potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile
propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi
particularităţile copiilor.
Copilul va învăța să fie cuviincios, dar în același timp și dezinvolt, să se comporte respectuos, dar
fără a fi timid, să se poarte natural, având încredere în sine, fără a se teme că se face de râs. Elementare
sunt noțiunile de salut, de ținută/îmbrăcăminte, de punctualitate, comportament la masă, oferirea unui
cadou și primirea unui cadou, vorbitul la telefon, reguli de bună purtare la un spectacol, la o expozitie,
într-o excursie, în magazin, la o petrecere, etc.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părintii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja
deprinse din familie.
868
 DEZVOLTAREA CONDUITEI CIVILIZATE LA ELEVI

Prof. Elena Hereș – Școala Gimnazială „Ștefan Luchian” Moinești

„Bunul simţ e geniul umanităţii” (Goethe)

În cadrul procesului educativ desfăşurat în şcoală, noua arie curriculară Consiliere şi orientare are
ca scop: formarea personalităţii elevului şi pregătirea lui pentru o integrare uşoară şi rapidă în societate.
Dezvoltarea cognitivă a elevilor nu este suficientă pentru a face faţă provocărilor societăţii actuale,
fiind necesar ca şcoala să aibă în vedere dezvoltarea personalităţii tinerilor sub toate aspectele: cognitiv,
afectiv, comportamental şi atitudinal dar, şi formarea unui sistem de valori care să le faciliteze adaptarea
la solicitările sociale şi psihologice ale vieţii.
Tulburările emoţionale apărute din ce în ce mai des la elevi, comportamentele inadecvate,
insuccesele şcolare sunt indicatori care demonstrează faptul că şcoala trebuie să se implice mai mult în
această direcţie, iar cele mai potrivite sunt orele de dirigenţie. Profesorul diriginte, prin tematica abordată
în cadrul acestor ore vine în sprijinul elevilor, învăţându-i să se cunoască, să comunice, să relaţioneze cu
ceilalţi, să cunoască norme de comportare civilizată şi să le respecte, să-şi însuşească tehnici de învăţare
creativă şi de rezolvare a problemelor, să-şi formeze un stil de viaţă sănătos şi să facă faţă presiunilor
negative venite din partea grupului.
Experienţa pedagogică ne învaţă că principalul rol în formarea comportamentului civilizat îi revine
familiei. Copilul învaţă conduita civilizată, politicoasă din fragedă copilărie, începând cu „cei 7 ani de
acasă”. Ei sunt piatra de temelie în educaţia comportamentului civilizat, un instrument important de
orientare pe drumul vieţii. Părinţii au un mare rol în cultivarea însuşirilor morale ale copiilor; ei le
imprimă prin modelul oferit, fie înalte idealuri umane, fie abisul viciilor. Înainte de 6-7 ani, copilul este
sub directa ascultare a lor, în căminul părintesc. Pentru el binele şi răul reprezintă ceea ce spun părinţii săi
că este bun ori rău. În aceeaşi ambianţă familială copiii îşi formează gustul pentru frumos, pentru ordine,
curăţenie, pentru dreapta judecată.
Climatul de căldură, sinceritate, dragoste, încredere şi siguranţă oferit de familie, reprezintă pentru
copil fundamentul necesar dezvoltării conştiinţei morale. Comunicarea părinte-copil şi copil-părinte are
un rol primordial. Ea nu se realizează doar prin mesaje verbale, ci şi prin componente nonverbale, afectiv-
emoţionale, prin gesturi, reacţii. O privire absentă sau plină de interes, un zâmbet cald sau unul sarcastic,
un gest tandru sau de iritare, nerăbdare, completează mesajul sau îl minimalizează.

Conduita civilizată şi politeţea nu se pot învăţa ca o poezie, sau numai după un anumit „cod”. „Nici
un cod din lume nu poate cuprinde complexitatea raporturilor dintre oameni, de fapt doar viaţa reală, de zi
cu zi, fiind cea care scrie şi îmbogăţeşte mereu codul bunelor maniere.” 1
De aceea, trebuie să recunoaştem că în primii ani de viaţă, petrecuţi în familie, nu se pot însuşi toate
cerinţele unui comportament civilizat. Multe dintre aceste cerinţe vor fi întâlnite în viaţă mai târziu şi pot
fi însuşite „din mers”. Aşa cum înţelepciunea nu se dobândeşte dintr-o dată, tot astfel şi politeţea se
dobândeşte în timp, cu răbdare.
Şcoala, şi prin orele de dirigenţie, poate aborda în mod special această problematică la modulul din
programa de Consiliere şi orientare, intitulat „Comunicare şi abilităţi sociale”, ce are ca obiectiv principal
dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi relaţionare pentru o integrare rapidă şi eficientă în societate.
În cadrul orelor de dirigenţie pot fi tratate următoarele aspecte esenţiale ale comportării civilizate:
• definirea termenilor importanţi: comportament – modalitate de a acţiona în anumite
împrejurări ; civilizaţie – model de dezvoltare a unei societăţi, prezentat în moduri de viaţă, de muncă, de
comportare.
• politeţea înseamnă: grijă, amabilitate, corectitudine, respect, bun-simţ, cinste, sinceritate etc. şi
exclude obrăznicia, impertinenţa, aroganţa, adică afirmarea brutală a propriilor interese.
• politeţea reprezintă o atitudine superioară de respect pentru semeni, specifică omului civilizat
care, însuşindu-şi regulile de bună-cuviinţă, acţionează din convingere.

1
Moisin, A, Arta educării copiilor şi adolecenţilor în familie şi în şcoală, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2008,
p. 57.
869
 În acest fel, elevii îşi vor forma o imagine clară a necesităţii unei atitudini respectuoase în orice
moment al vieţii, îşi vor disciplina propriile porniri inoportune în favoarea unei atitudini civilizate.
În orice clasă de elevi există o cultură a acesteia, alcătuită din valori, convingeri, reguli, atitudini şi
comportamente împărtăşite de membrii grupului. Ea are ca „sursă” cultura (valorile ) şcolii, dar colectivul
clasei, în virtutea sintalităţii sale, va personaliza, tocmai prin interacţiunile specifice dintre elevi şi prin
modul concret de a aplica, această cultură 2. Cultura clasei reprezintă un indicator al identităţii sale. Ea se
formează în mare măsură prin acţiuni formale, adică exercitate în şcoală, dar acestea nu se realizează pe
un teren „viran”, ci pe ceea ce elevii „aduc” din mediul extraşcolar (valori personale, atitudini,
convingeri, comportamente).
În clasă, şcolarii nu interacţionează numai în calitate de elevi (exercitându-şi astfel roluri oficiale),
ci şi de fiinţe care gândesc şi simt într-un anumit fel, dar mai ales care aduc cu ele o experienţă morală
mai bogată sau mai săracă, bună sau rea, constituită în comunităţile din care provin. Din punct de vedere
moral, clasa este un spaţiu unde se intersectează aceste experienţe.
Limbajul omului reprezintă instrument şi înveliş al gândirii. Gândurile alese nu pot admite un
„ambalaj” necorespunzător şi nu pot fi exprimate decât prin cuvinte potrivite. Comunicarea dintre oameni
trebuie să ilustreze frumuseţea şi adâncimea gândurilor, iar limbajul folosit trebuie să-i apropie pe oameni
unii de alţii, nu să-i îndepărteze sau să-i jignească.
Pentru a elimina comportamentul necivilizat la elevi, trebuie să formulăm împreună cu aceştia
„tabla de valori morale”, să le explicăm şi să combatem orice părere falsă pe care şi-o fac copiii în plan
moral. Apoi, să-i facem conştienţi de marea valoare a omului, de unde rezultă demnitatea sa deosebită,
faţă de care orice om are o datorie grea şi permanentă; să-i facem să înţeleagă că orice om are aceeaşi
valoare ca fiinţă umană şi că merită acelaşi respect pe care ni-l datorăm nouă înşine. Pe acest fundament
urmează să clădim perceptele comportării politicoase, atente, binevoitoare, într-un cuvânt civilizate.
Formarea unei anumite concepţii despre politeţe cu tot ceea ce implică ea, trebuie sprijinită pe
exemple concrete, convingătoare şi accesibile, cu exerciţii, interpretări şi rezolvări ale unor situaţii reale.
Metodele şi procedeele, formele de organizare a acestui tip de activităţi au un rol deosebit în reuşita
acestora. Acestea trebuie să fie cât mai variate, cât mai atractive pentru a le capta atenţia elevilor şi a-i
determina să înţeleagă mai uşor mesajul şi să transpună în plan comportamental cele învăţate.
În concluzie, putem afirma că, două aspecte esenţiale referitoare la conduită civilizată trebuie să fie
conştientizate de elevi:
• a fi politicos înseamnă a fi natural, a te purta firesc în toate împrejurările, aceasta devenind o
trăsătură de caracter ce presupune sinceritate şi constanţă;
• politeţea nu înseamnă linguşeală, umilinţă, ci demnitate personală, manifestare prin care,
acordând tot respectul celorlalţi, ne respectăm pe noi înşine.

2
Iosifescu, V., Duplicitate şi educaţie morală, Aramis, Bucureşti, 2004, p.87
870
 Rolul dezvoltării profesionale a cadrului didactic în eficientizarea managementului
clasei

Prof. Hirean Claudia

Sc. Gimn. ,,Ovidiu Hulea" Aiud
La nivel mondial, problemele cu care se confruntă sistemele de educaţie au impus necesitatea
modificării paradigmei educaţionale. Astfel, se vorbeşte despre investiţiile în educaţie şi formare
profesională pentru a permite şi facilita învăţarea de-a lungul întregii vieţi. În toate domeniile, dezvoltarea
resurselor umane reprezintă o necesitate, fiecare individ trebuie să-şi actualizeze competenţele
profesionale, pentru a se adapta schimbărilor sociale, economice, politice, culturale.
A. Toffler vorbeşte despre caracteristicile organizaţiei viitorului, pe care o numeşte „adhocraţie“, o
organizaţie care primeşte foarte multe informaţii ceea ce implică necesitatea unei adaptări rapide.
Indivizii unei astfel de societăţi trebuie să fie persoane creative care trebuie să aibă o mobilitate crescută
şi să fie foarte adaptabili, astfel încât să poată să ţină pasul cu schimbările rapide caracteristice societăţii
postmoderniste. [Tofler, 1990].
Calitatea actului educaţional este condiţionată într-o mare măsură de profesionalismul cadrelor
didactice. Profesorii joacă diverse roluri într-o sală de clasă, însă unul dintre cele mai importante este
acela de manager al clasei. Într-o sală de clasă prost gestionată, predarea şi învăţarea eficientă nu se pot
realiza. Profesorii eficienţi vor realiza progrese cu toţi elevii, indiferent de nivelul de eterogenitate din
clasele lor. Evertson şi Weinstein (2006) au definit managementul clasei ca “acţiunile profesorilor
pentru a crea un mediu care sprijină şi facilitează învăţarea, atât academică cât şi social-emoţională.”
Aceştia propun patru domenii de interes în care se poate acţiona pentru a modela mediul de învăţare:
disciplină şi control;
sala de clasă şi implicarea noastră în designul său pentru a încerca să creăm mediul de
învăţare;
proiectarea curriculară, ca un instrument de organizare, care să permită atât o planificare
atentă cât şi improvizaţie;
construirea sensibilităţii culturale în curriculum-ul nostru ca o componentă a încercării de
dezvoltare socială şi morală atât la instructori cât şi la elevi.
Landsheere (1992) defineşte managementul educaţiei sau pedagogic ca o disciplină pedagogică,
interdisciplinară care studiază „evenimentele ce intervin în decizia organizării unei activităţi pedagogice
determinate şi în gestiunea programelor educative”. Jinga (1998) consideră că managementul pedagogic
(educaţional) poate fi definit ca stiinţa şi arta de a pregăti resursele umane, de a forma personalităţi
potrivit unor finalităţi acceptate de individ şi de societate. Joiţa (2000) consideră managementul educaţiei
ca fiind teoria şi practica, ştiinţa şi arta proiectării, organizării, coordonării, evaluării, reglării, elementelor
activităţii educative, ca activitate de dezvoltare liberă, integrală, armonioasă a individualităţii umane, în
mod permanent pentru afirmarea autonomă şi creativă a personalităţii sale, conform idealului stabilit la
nivelul politicii educationale.Profesorul ca manager al clasei de elevi trebuie să aibă o viziune de
ansamblu asupra învăţământului şi educaţiei, să elaboreze proiecte educaţionale, să organizeze activităţi
didactice şi educaţionale, să coordoneze elevii în procesul de învăţare, să rezolve situaţii conflictuale, să
consilieze elevii cu probleme etc. Ca urmare, profesorul are nevoie de o formare continuă atât pentru a
deveni un bun manager, cât şi pentru a se adapta el însuşi ca individ la societatea
postmodernistă.Prevederile legale în vigoare acordă o importanţă deosebită formării continue a cadrului
didactic pentru a eficientiza managementul clasei ceea ce va implica o creştere a calităţii actului
educaţional. Astfel, formarea continuă a personalului didactic, de conducere, de îndrumare şi control din
învăţământul preuniversitar se bazează pe sistemul competenţelor profesionale, conform art. 244, Legea
educaţiei naţionale (L.E.N.) nr. 1/2011. Actele normative care derivă din L.E.N., denumite metodologii şi
aprobate de ministru aduc precizări concrete referitoare la formarea continuă. Ordinul nr. 5.562 /7
octombrie 2011, pentru aprobarea Metodologiei privind sistemul de acumulare, recunoaştere şi echivalare
a creditelor profesionale transferabile prevede:
“Art. 6. — Personalul didactic, precum și personalul de conducere, de îndrumare şi de control din
învățământul preuniversitar este obligat să participe periodic la programe de formare continuă, astfel

871
încât să acumuleze, la fiecare interval consecutiv de 5 ani, considerat de la data promovării examenului
de definitivare în învățământ, minimum 90 de credite profesionale transferabile.
Art. 7. (1) Acumularea de credite profesionale transferabile se realizează prin recunoaşterea
rezultatelor învăţării în contexte formale, nonformale şi informale.
(2) Descrierea competenţelor profesionale şi a modalităţilor de evaluare şi certificare a acestora în
cadrul sistemului de credite profesionale transferabile se realizează prin Metodologia formării continue
a personalului didactic, de conducere, de îndrumare şi de control, aprobată prin ordin al ministrului
educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului.”
În ţara noastră, principalele categorii fundamentale de competenţe profesionale ale cadrelor
didactice sunt prevăzute în Metodologia privind formarea continuă a personalului din învăţământului
preuniversitar aprobată prin OM nr. 5.561/ 2011:
“Art. 92 (1) Competenţele profesionale reprezintă ansamblul unitar şi dinamic al cunoştinţelor şi
abilităţilor.
(2) Sistemul de competenţe cuprinde cinci categorii fundamentale:
a) competenţe profesionale: competenţe cognitive, competenţe funcţional – acţionale;
b) b) competenţe complementare: compentenţe digitale, competenţe lingvistice, competenţe
de consiliere;
c) c) competenţe transversale: competenţe de rol, competenţe de dezvoltare personală şi
profesională;
d) d) competenţe de conducere, de îndrumare şi de control;
e) e) competenţe dobândite prin programe de conversie profesională.”
Din 2007, Comisia Europeană a integrat diversele sale iniţiative privind educaţia şi formarea în
“Programul de învăţare pe tot parcursul vieţii”. Obiectivul programului este de a permite persoanelor
fizice în toate etapele vieţii lor de a urmări stimularea oportunităţilor de învăţare pe teritoriul Europei.
Comisia Europeană este responsabilă de implementarea generală a programului, în timp ce gestionarea
anumitor componente se află în domeniul de competenţă al Agenţiei executive pentru educaţie,
audiovizual şi cultură (EACEA) şi al agenţiilor naţionale din statele membre ale UE. Ca urmare, orice
cetăţean european beneficiază de oportunităţi de formare continuă şi are acces la burse europene pentru
mobilitate prin intermediul agenţiei naţionale.
În ţara noastră, Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi Formării
Profesionale se ocupă cu gestionarea şi alocarea fondurilor europene în domeniul educaţiei, formării
profesionale şi tineretului. Cadrele didactice europene pot beneficia de burse pentru formare şi dezvoltare
profesională în alte ţări europene.
Am profitat de această oportunitate şi am solicitat la Agenţia Naţională pentru Programe
Comunitare în Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale burse de mobilitate pe termen scurt în scopuri
de dezvoltare profesională pentru cursuri de formare şi vizite de studiu. Astfel, am urmat cursurile:
“Publier, échanger et correspondre sur le Web”, Institut Universitaire de Formation des Maîtres d’Aix-
Marseille, Franţa, Aix-en-Provence, 2008; “One week course for European Teachers of science: Making
science more attractive”, I.S.P., Cheltenham, Marea Britanie, June 2011; “Promoting excellence in VET
teacher education in Finland”, HAMK University of Applied Sciences, Vocational Teacher Education
Unit, Hämeenlinna, Finlanda, 2012; “EURODIDAWEB – pedagogical use of internet and multimedia
tools”, F.C. “Europaclub” LIDS “Sapienza”, Roma, 2012.
De ce am ales un anumit curs?
Primul criteriu în selectarea unui program de formare a fost calitatea furnizorului acelui curs. Astfel,
am ales universităţi pentru a avea certitudinea că formatorii vor fi persoane cu experienţă în domeniul
respectiv. Al doilea criteriu, la fel de important, a fost scopul programului care trebuia să satisfacă nevoile
mele de formare la acel moment. Consider că am făcut alegeri bune. Ca argument în favoarea acestei
afirmaţii voi relata un caz. O colegă profesoară, cu studii doctorale în specialitate, mi-a povestit acum
câţiva ani că a participat la un curs de formare, având ca formator o persoană cu studii medii şi ca urmare,
va renunţa să mai urmeze un program de perfecţionare pentru că timpul ei este preţios. Recent, această
colegă mi-a comunicat că nu a mai participat la cursuri de formare şi mi-a istorisit aceeaşi poveste care o
determinase să renunţe la perfecţionări.
De ce am ales un curs într-o altă ţară europeană?

872
 Elevii pe care îi educ vor trăi, vor lucra în spaţiul UE şi vor intra în competiţie cu alţi tineri europeni
care beneficiază de un alt tip de educaţie. Ca urmare, este necesar ca profesorii români să fie pregătiţi să
ofere elevilor o educaţie europeană şi eu, fiind o persoană optimistă, am dorit şi doresc să pot participa
activ la formarea generaţiei noi. Astfel, a fost nevoie ca eu să cunosc şi alte sisteme educaţionale de
învăţământ pentru a-mi îmbunătăţi şi adapta stilul de predare noilor cerinţe şi pentru a reuşi să identific
nevoile de formare a tinerei generaţii la nivel european pentru ca aceasta să beneficieze de aceleaşi
oportunităţi ca tinerii din alte ţări europene.
Posibilitatea de a avea colegi europeni care lucrează în alte sisteme educaţionale mi-a oferit ocazia
de a a face schimburi de idei care m-au ajutat să-mi îmbunătăţesc managementul clasei. Participarea la
cursuri europene m-au ajutat să mă familiarizez cu valorile comunităţii europene, cu drepturile, rolul şi
îndatoririle de cetăţean european pentru ca la rândul meu să pot furniza cunoştinţe elevilor şi să le formez
aptitudini de cetăţean european. De asemenea, exemplul personal de a folosi dreptul de a beneficia de o
bursă europeană pentru a participa la un program de formare din altă ţară a motivat elevii şi colegii să
dorească să folosească acest drept de a studia oriunde în spaţiul european.
Cursurile pe care le-am urmat m-au ajutat să-mi sistematizez informaţiile acumulate şi experienţele
trăite. În urma reflecţiilor despre mine şi activitatea mea didactică, m-am hotărât să aştern pe hârtie un set
de reguli de bune practici pe care le prezint în continuare.
1. Utilizaţi reguli şi proceduri clare.
2. Instruiţi elevii asupra regulilor şi procedurilor (asiguraţi-vă că toţi elevii le cunosc).
3. Utilizaţi reguli rezonabile (care pot fi realizate de toţi elevii).
4. Monitorizaţi respectarea regulilor şi asiguraţi feedback-ul adecvat.
5. Fiţi punctuali.
6. Închideţi telefoanele mobile când intraţi la ore (dacă aţi uitat să le închideţi, respingeţi
apelurile imediat şi cereţi-vă scuze).
7. Respectaţi elevii.
8. Comunicaţi informaţii, obiective, criterii de succes.
9. Fiţi obiectivi şi corecţi (test de evaluare standardizat cu barem de evaluare).
10. Respectaţi întotdeauna regulile stabilite.
11. Menţineţi atenţia elevilor prin accentuarea aspectelor pozitive ale activităţii lor.
12. Sancţionaţi comportamentele elevilor care încalcă regulile.
13. Încurajaţi elevii pentru o auto-evaluare obiectivă.
14. Evitaţi pedepse prea dure sau jenante.
15. Utilizaţi un limbaj verbal şi nonverbal adecvat momentului.
16. Evitaţi sancţiunea de eliminare (Art.118. (1) e) eliminarea de la cursuri pe o perioadă de 3
– 5 zile, Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar-2005).
17. Consultaţi psihologul şcolii sau un psihoterapeut în situaţii serioase.
18. Consolidaţi relaţia cu elevii prin crearea unui mediu plăcut în clasă (elevii trebuie să se
bucure pentru timpul petrecut în clasă, să fie veseli şi fără stres).
19. Consolidaţi relaţia cu părinţii şi atrageţi-i ca aliaţi.
20. Număraţi în gând până la 3 dacă sunteţi nervoşi şi apoi elaboraţi răspunsul.
21. Evitaţi să staţi numai la catedră, plimbaţi-vă printre elevi, aşezaţi-vă lângă ei în bănci într-
un mod cât mai natural.
22. Ascultaţi elevul cu răbdare.
23. Pronunţaţi cuvintele clar (faceţi exerciţii de dicţie) şi suficient de rar pentru a fi înţeleşi.
24. Păstraţi contactul vizual permanent cu toţi elevii.
Aceste reguli pot ajuta profesorul să-şi îmbunătăţească şi să eficientizeze managementul clasei de
elevi. De exemplu, în şcolile britanice am observat că profesorii scriau pe tablă, la începutul orei
obiectivele “learning goals” şi criteriile de succes (success criteria), acestea fiind absolut necesare pentru
a asigura succesul actului educaţional.

Bibliografie
1. Evertson, Carolyn M. and Carol S. Weinstein, Handbook of Classroom, Management: Research,
Practice, and Contemporary Issues, Editors Mahwah, New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates, 2006.
2. Jinga, I., E. Istrate, Manual de pedagogie, Ed. AII, Bucureşti, 1998.

873
 3. Joita E., Management educational, Editura Polirom, Iasi, 2000.
4. Landsheere, G. de, L ‘education et la formation, PUF, Paris, 1992.
5. Toffler, A., Al treilea val, Bucureşti, Editura Politică, 1990.
6. Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 (www.edu.ro).
7. Ordinul nr. 5.562 /7 octombrie 2011, pentru aprobarea Metodologiei privind sistemul de
acumulare, recunoaştere şi echivalare a creditelor profesionale transferabile (www.edu.ro).
8. Ordinul nr. 5.561/ 2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului
din învăţământului preuniversitar (www.edu.ro).

874
 Construim împreună cei 7 ani…de-acasă!

Prof. Hîrtie Aurora

Grădinița P.P. Șotron Botoșani
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea
grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai
din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce
la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de
obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în
dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca
părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni,
ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe
vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt
organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin
afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la
un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru
a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la
serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească
despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la
grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere
sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei
copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor
ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze
corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să
interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de
urmat.

Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

875
 Activitati educative pentru elevii cu abilități înalte la ciclul primar

Hoară Camelia, Şcoala Gimnazială Nr. 279, Bucureşti

Masoud Daniela, Scoala Gimnaziala “Sf. Andrei”, Bucuresti
Copiii supradotaţi se remarcă prin atitudini, dispoziţii şi obiceiuri ce valorifică mintea deschisă,
obiectivitatea şi imparţialitatea. Ei practică în mod obişnuit metacogniţia, analizându-şi propriul proces de
gândire.
De aceea, activităţile educaţionale alese pentru supradotaţi trebuie să răspundă unor cerinţe
educative care să se plieze pe caracteristicile specifice ale gândirii lor care:
� ridică probleme şi întrebări vitale pe care le formulează clar şi precis;
� culege şi evaluează informaţii relevante folosind abstracţii pentru a le interpreta;
� ajunge la concluzii bine gândite şi la soluţii, testându-le pe criterii şi standarde relevante;
�gândeşte deschis şi nedogmatic în cadrul sistemelor de gândire alternative, recunoscând şi
evaluând presupunerile proprii, implicaţiile şi consecinţele;
�comunică efectiv cu alţii construind soluţii pentru diferite probleme.
Programul “Olimpiadele Kaufland” a oferit ocazia implicării elevilor cu abilităţi înalte.la categoria
“Ştiinţă, cultură, educaţie”, tipul de activitate “Proiecte inovative / Soluții”.
Pentru a primi punctajul, școala trebuie să organizeze o sesiune de comunicări pe teme proiecte
inovative/soluții practice. Numărul minim de proiecte inovative/soluții practice prezentate să fie de 5, iar
echipele realizatoare trebuie să fie formate din minim 3 persoane, cu funcții bine delimitate în cadrul
echipei. Propunerile elevilor pot fi atât soluții inovative (conceperea unei machete, a unui concept de
aplicație cu scop ecologic, educațional, social, etc. sau realizarea unui prototip/schiță/design), cât și soluții
simple care rezolvă în mod direct probleme din școală. Se pune accentul pe creativitatea copiilor,
curiozitatea lor, dar și pe spiritul practic.
În urma acestei provocări, la tema “Cum putem reamenaja plăcut şi util curtea şcolii noastre?”,
36 de elevi din clasele I si pregătitoare au propus câteva idei de reamenajare a spațiului exterior şcolii prin
intermediul unor schițe de proiecte inovative. Spatiul exterior şcolii, numit “curtea şcolii” este destul de
generos, fapt ce a permis micilor şcolari să găsească idei pentru o curte a şcolii – dorită de orice şcolar din
clasele primare. Vineri, 29 ianuarie 2016, am organizat sesiunea de comunicari si prezentări, în care
fiecare echipă şi-a prezentat proiectul, apoi desenele au fost fixate la tabla, cu ajutorul unor magneţi.
Doamna director adjunct a apreciat ideile copiilor transpuse în schiţele (planşele) expuse astfel încât
copiii s-au simţit mândri de munca lor.
S-au prezentat următoarele proiecte:
1.“Atenţie!Stop părinţi!” Este zona destinată părinţilor care aşteaptă copiii, şi/sau elevii care
învaţă în schimbul II şi aşteaptă ieşirea elevilor din schimbul I – în această zonă se vor realiza amenajări
interioare. Această zonă este situată la poarta B, din partea de NE. Fiind o zonă de aşteptare va fi dotată
cu bănci, măsuţe cu scăunele, iar pe asfalt vor fi desenate şi colorate cu vopsea diverse figuri, jocuri
logico-matematice.Astfel timpul de aşteptare poate trece într-un mod plăcut în această zonă.

2. “Sportul este sănătos!” – În partea de est, pe lateral se află vechile terenuri de sport. Se vor
reamenaja cu podea moale şi flexibilă, cu tribune pentru suporterii echipelor participante. Aici elevii,
iubitori de sport vor susţine diverse meciuri şi competiţii sportive.

876
 3. “Hai să învăţăm prin joc! – este zona din partea de vest şi NV ( o parte laterală a şcolii) care va
fi reamenajată cu spaţii de învăţare, cu măsuţe pentru a putea juca şah şi/sau scrable, cu băncuţe mobile
pentru a fi mutate şi reorganizate foarte uşor.Aici clasele pregătitoare, clasele I si a II a vor putea să-şi
desfăşoare activităţi de “Muzică şi mişcare”, iar clasele mai mari lecţii “Joc şi mişcare”.

4. “Învăţăm semnele şi regulile de circulaţie!”- zona din faţa sălii de sport va fi amenajată cu un
poligon (traseu aplicativ) pentru biciclete, triciclete, trotinete.Aici elevii claselor primare vor învăţa într-
un mod practic să circule corect.

5. “Grădina de vis” ( 2 planşe/schiţe realizate – 2 echipe diferite – clasa I şi clasa pregătitoare) -

zona din faţa şcolii (partea de sud) se va reamenaja cu diverse mixuri de plante verzi şi multicolore, gard
viu/sau gazon şi o mini-sera. Aici elevii vor putea desfăşura lecţii practice la ştiinte sau la Matematică şi
explorarea mediului (MEM).

6.”Joc şi voie bună!”- zona din partea de SV, zona loc de joacă care va fi dotată cu leagăne,
tobogane, balansoare etc. Aici copiii vor putea desfăşura activităţi recreative în pauze sau după schimbul
I, cei care stau la programul “Şcoală după şcoală”.

877
 Copiilor le-a plăcut să caute şi să-şi imagineze aspectul exterior şcolii, de a găsi soluţii inovatoare
pentru reamenajarea acestui spaţiu.
Fiecare a avut rolul lui în echipă, S-au ascultat cu atenţie unii pe altii, au apreciat ideile, au
demonstrat că doresc şi apreciază ideea de schimbarea a aspectului curţii şcolii.

878
 Cei 7 ani de acasă

Prof.Înv.Preșc.: Hondola Liliana Dorina

,,Copilăria e o lume aparte pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Părinții se întreabă de multe ori ce ar trebui să-i învețe pe copii, dar fiecare se gândește să-i
dezvolte copilului abilitățile artistice, să il învețe să citească și un pic de matematică, dar n-ar fi rău dacă
ar ști și o limbă străină.
Cel mai important este să cunoască un set de valori și de comportamente. Valorile și modurile de
comportare sunt importante în societatea în care trăim. Atenția noastră ar trebui să se îndrepte și să se
concentreze spre acestea. Putem învăța mai târziu literele, însă valorile trebuie repetate iar și iar, până
când devin parte din noi și nu te mai abați de la ele. Respectând valorile și comportamentele reușești să
duci o viață împlinită în societatea în care trăim..
În opinia lui Robert Fulghum aceste norme pe care părinții ar trebui sa le spună copiilor acasă, în
grădiniță se spun și se repetă sub formă de reguli. Iată cât de simple și ușoare sunt aceste reguli, valori,
comportamente: împarte-ți lucrurile cu alții; nu trișa; nu lovi copiii, oamenii; pune lucrurile, jucăriile la
loc, de unde le-ai luat; strânge dupa tine; nu lua lucruri care nu îți aparțin; spune că îți pare rău atunci
când rănești pe cineva; spală-te pe mâini înainte să mănânci; trage apa după ce folosești toaleta; vorbește
pe ton potrivit; în sala de grupă se merge încet; așteptăm frumos la rând; du o viață echilibrată; învață un
pic, gândește un pic, pictează, cântă, dansează, joacă-te și lucrează câte puțin în fiecare zi; atunci când
ieșiți din casă fiți atenți la trafic, țineți-vă de mână și stați împreună.
Totul pare așa de simplu, dar aceste reguli trebuie respectate nu numai în grădiniță, dar și acasă, pe
stradă, în mijloacele de transport.
Dorind să le oferim copiilor ceea ce noi nu am avut parte, în loc să ne oferim nouă mai întâi ce ne
lipsește, vom fi răspunzători pentru generația formei fără fond și vom hrăni o „educație” care crește
orgolii, separare, frică, boală și durere! „Educă-te, înainte să mă educi!”, căci vocea copiilor devine prea
puternică, imitând furia noastră, ori mută, estompată de „educația” noastră.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. E important pentru copilul tău să își descopere
pasiunile, pentru a căpăta încredere în el însuși.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. www.copii.ro
5. www.scribd.com
6. www.didactic.ro

879
 CEI ŞAPTE ANI DE- ACASĂ!

Prof. înv.prescolar Marioara Huleni

Gradinita P.P.Amicii-Constanta

,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii
care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a
şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă,
de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald
şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se
realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi,
rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa
caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea
nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede
aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7
culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm
cu energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de
podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării
albastre şi nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul
cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii
care ne luminează sufletele.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este
melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale
Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă
este respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se
,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de
ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă
atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un
lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci
doar o monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi
sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile
parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-
l păstrăm, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară
iertare când a greşit.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă
ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de
Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea
de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de
moş Ene.
Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a
şcolii.
,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a
încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).

880
 Cei şapte ani de acasă

Profesor pentru învăţământ primar, Elena Iacob

Liceul Greco Catolic Iuliu Maniu, Oradea, Bihor
"Copiii sunt cea mai valoroasă resursă a lumii şi cea mai mare speranţă a ei pentru viitor."
John Fitzgerald Kennedy

Un copil... Ce este un copil? Este lumină, este bucurie, este iubire, dar este şi o mare
responsabilitate. Încă de la naştere, putem spune că este bombardat din partea adulţilor, cu tot felul de
păreri şi sugestii în legătură cu alăptatul, somnul, spălatul, îmbrăcatul...
Asemenea unei bucăţi de lut, va fi modelat de cei din jurul lui după modul în care aceştia înţeleg
educaţia, instrucţia şi formarea. De aici apare şi sintagma “ Cei şapte ani de acasă”, pe care orice copil o
va purta şi care îi va influenţa drumul vieţii.
Normal ar fi ca părinţii să aibă cea mai mare influenţă asupra formării copilului lor. Ei îl cunosc, ei
ştiu ce este mai bine pentru el, ce i se potriveşte, cât este de sensibil sau de puternic, ce-i place etc. Dar
vremurile în care trăim au schimbat în bună măsură această optică. Părinţii trebuie să lucreze pentru a-i
asigura copilului lor condiţii decente de viaţă. Copilul lor, bucata de lut, rămâne, de cele mai multe ori, în
grija bunicilor, a bonelor sau sunt duşi în medii instituţionalizate, gen creşă sau cămine.
În acest fel, “ Cei şapte ani de acasă” nu mai pot fi priviţi doar din perspectiva influenţei părinţilor
asupra educaţiei, instrucţiei şi formării copilului lor, ci din perspectiva celor care se învârt în jurul lor.
Toţi aceşti actori îşi vor pune amprenta pe personalitatea micului strop de lumină. Consider, personal, că
n-ar fi o problemă, dacă s-ar ţine cont de câteva lucruri:
 Părinţii să aibă o viziune clară asupra modului în care sunt educaţi, instruiţi şi formaţi
copiii lor
 Această viziune s-o împărtăşească şi celor din jurul copilului, pentru ca cerinţele să fie
unitare
 Să fie deschişi la schimbări atât părinţii, cât şi cei din jurul copilului, mai ales la cele care
sunt în folosul micului educat
 Participarea la cursuri de educaţie a părinţilor este un pas important în înţelegerea
procesului de educare şi formare a unui copil.
Sunt chestiuni care pot fi luate în vedere şi sunt posibile. Dar în mare măsură acestea au la bază,
în primul rând, nivelul de educaţie al părinţilor şi condiţiile materiale de care dispun aceştia. “ Cei
şapte
ani de acasă” ai unui copil crescut într-o familie educată şi cu condiţii materiale optime, vor fi
diferiţi de “Cei şapte ani de acasă” ai unui copil provenit dintr-o familie cu un grad scăzut de cultură şi
educaţie şi, mai ales, cu condiţii materiale precare.
Putem avea însă surpriza ca un copil provenit din a doua categorie, să fie “ mai bine format” decât
cel din prima categorie. "A iubi un copil nu înseamnă să îi faci toate capriciile ; a-l iubi constă în a scoate
tot ce este mai bun în el şi a-l învăţa să iubească dificultăţile" spuneNadia Boulanger. Dacă i se oferă
copilului totul pe tavă, dacă valorile morale îi sunt inoculate greşit, dacă nu este învăţat să aprecieze ce
are, să dăruiască, să ajute şi mai ales să-i iubească necondiţionat pe cei cu care vine în contact, să-i
aprecieze pentru ceea ce sunt şi nu pentru mediul din care provin, totul va fi în zadar şi educaţia lui va fi
sortită eşecului.
Aceste câteva idei mi-au venit în minte şi le-am expus aici, dar subiectul este vast şi poate fi
analizat din perspective multiple. Oamenii de specialitate studiază atent acest fenomen şi concluziile lor
vor fi pentru noi, cadrele didactice, un punct de plecare în educarea, instruirea şi formarea copiilor în
şcoală.
"Copilăria este lumea miracolului şi a magiei: este ca şi cum creaţia ar răsări trandafirie din
noapte, totul fiind proaspăt şi uimitor. Copilăria se termină în momentul în care lucrurile încetează
să mai fie uluitoare. Atunci când lumea îţi dă senzaţia de "déjà vu" , când eşti rodat de existenţă,
devii adult."
Eugen Ionescu

881
 Rolul familiei în educarea copilului

Prof. Iacob Maura

Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Familia este nucleul în care copilul se formrază ca
om. Ea are un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că există
evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii individului, respectiv copilului.
Educaţia copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor
noastre. Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi
educaţie aleasă, fiind formatorii unei generaţii.
Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare
parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul
tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.
Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit
la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se
autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale
omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege
extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate
şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte
problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune, se va adapta greu.
Problema educaţiei este abordată astăzi în strânsă legătură cu problematica lumii contemporane,
lume caracterizată prin importante transformări, prin cerinţe şi aspiraţii specifice, prin schimbări în toate
domeniile.
Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui
deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să
fie parteneri egali în educaţia copilului.
“ Meseria” de părinte este grea. În condiţiile unei atmosfere familiale echilibrate
şi prielnice dezvoltării copilului de vârsta preşcolară, familia este în primul rând cadrul
existnţei biofizice, al acestei dezvoltări.
Un anumit regim igienico - sanitar necesar dezvoltării fizice sănătoase, armonioase înseamnă
asigurarea unui program al zilei care să respecte ore de somn, alimentare, activităţi, joc, plimbări. Un
judicios echilibru al acestora în raport cu disponibilităţile copilului preşcolar trebuie să evite
suprasolicitarea fizică şi mai ales nervoasă a organismului foarte
Educaţia copiilor se realizează atât prin intermediul procesului instructiv-educativ, cât şi în cadrul
activităţilor extraşcolare, un rol important fiind deţinut de familie. Între factorii educaţiei, familia a fost şi
este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe
în familie, unde se formează "ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter" –după cum spunea
Loisel. Familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei, aici copilul făcându-şi "ucenicia" pentru
viaţă, cea morală rămânând însă esenţială prin substanţa pe care i-o imprimă familia
Dezvoltarea personalității copilului și a formării lui în conformitate cu idealul social și cel personal
este influențată de diferențele de ordin economic, social, cultural care există între familii. Familia însă, în
ciuda acestor diferențe, prezintă anumite însușiri comune. Condițiile de viață ale copilului sunt influențate
de comportamentul părinților. Familia trebuie sa aibă disciplina ei. Toate problemele se pot rezolva mai
ușor într-un climat de prietenie și de înțelegere. În afara acestor elemente pe care copilul le preia în mod
natural, prin imitație și contagiune, din familie, părinții trebuie să-și dezvolte și să-și asume în mod
conștient o serie abilități și responsabilități. Funcția de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor
copilului pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui. Există câteva
abilități de care părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun.

•Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului

Această abilitate presupune, în primul rând, cunoașterea nevoilor de bază ale copilului și apoi
disponibilitatea părinților de a le satisface. Dacă părinții nu știu cât de important este să-i vorbească
copilului, să-i lase acestuia timp pentru a-i răspunde, de a-l stimula tactil, de a-l lua în brațe sau a-i vorbi
cu blândețe, putemspune că aceștia vor eșua în misiunea lor parentală.
882
 • Abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv
Dezvoltarea cognitivă a copilului are nevoie de experiențe care să-l stimuleze în acțiunea sa de
învățare. Piaget asemăna copilul cu un cercetător în fața universului, având marea șansă de a descoperi
lumea în care există. Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie copilului aceste experiențe care adesea pe
el îl sperie, prin faptul că unele par a fi riscante, iar copilul nu conștientizează acest lucru. Datoria
părintelui este de a-și stăpâni propria anxietate și de a asista cu răbdare copilul în experiențele și
descoperirile lui. Atâta timp cât aceste activități nu sunt periculoase pentru copil, părintele trebuie să
permită realizarea lor.

• Abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul

Fiecare părinte trebuie să-și cunoască copilul, dincolo de cuvinte. Empatia este cea care-l ajută pe
părinte pentru a identifica nevoile nerostite ale copiilor. Empatia are la bază trei elemente: abilitatea de a
diferenția, identifica și numi gândurile și sentimentele celeilalte persoane, abilitatea de a prelua rolul
altuia din punct de vedere mental și abilitatea de a răspunde în funcție de sentimentele celeilalte persoane.
O bună capacitate empatică îl va face pe părinte să fie părtaș la jocul, bucuria, tristețea sau descoperirile
copilului său.

• Abilitatea de a avea așteptări realiste față de comportamentul copilului

De modul în care părinții își percep copilul depind atitudinea și comportamentul față de el.
Așteptările față de copil sunt determinate de imaginea pe care părintele o are despre acesta. Adesea
părinții nu observă calitățile reale ale copilului sau dificultățile pe care le întâmpină acesta datorită
nivelului său de dezvoltare sau a unor condiții speciale.
Părintele care nu își percepe copilul în mod realist și își proiectează asupra lui propriile dorințe
neîmplinite, va avea față de copil așteptări prea mari, nerealiste sau negative. Așteptările părinților
influențează conduita acestora față de copil. Dacă așteptările sunt realiste, ele pot stimula copilul,
provocându-l la dezvoltarea acelor trăsături pe care părintele le așteaptă și pot fi deci confirmate de
evoluția copilului. Exigențele prea mici conduc la nedezvoltarea capacității de rezolvare a problemelor și
la iresponsabilitate. În momentul în care așteptările sunt prea mari, copilului i se va dezvolta teama de
eșec, pentru că va ști că nu poate ajunge acolo unde își dorește părintele.

• Abilitatea de a pune limite copilului

Aceasta este probabil cea mai provocatoare funcție parentală și reprezintă abilitatea prin care se
construiește în mintea copilului autoritatea părintelui. Un copil care nu își poate construi respectul pentru
autoritatea părintelui este un copil care nu trăiește sentimentul de a fi protejat de un părinte.
Din punctul de vedere al socializării copilului, putem spune că regulile și limitele îl ajută pe acesta
să se adapteze mediului și grupului din care face parte. Există însă o barieră fragilă între a spune „nu” cu
autoritate și a restricționa cu agresivitate. Alegerea de către părinte a celei de-a doua variante poate
conduce la un copil rebel, lipsit de respect pentru norme și reguli sau din contră, la unul extrem de timid
și foarte temător.

• Abilitatea de a răsplăti/valoriza copilul

Copiii au nevoie de încurajări și aprecieri. Una din cele mai importante funcții parentale, este aceea
de a răspunde pozitiv, valorizând copilul pentru lucrurile bune pe care le face. Copiii care sunt stimulați
adecvat fac progrese uimitoare într-o perioadă scurtă de timp. Se observă mai ales la copii mici că,
imediat ce realizează un lucru (de cele mai multe ori lipsit de importanță), caută aprecierea părintelui.
Totodată, în momentul în care copilul este încurajat, acesta capătă și mai multă încredere în sine.

• Abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le proiecta în relația cu
copilul
Pentru rolul de părinte, un anumit grad de toleranță la frustrare și conflict este foarte necesar.
Părintele trebuie să-și mențină calmul în relația cu copilul, să-i explice de ce nu a făcut bine un lucru, ce i
s-ar fi putut întâmpla, etc. În niciun acesta caz nu trebuie să reacționeze agresiv.

883
 Pe lângă abilitățile importante pentru “funcția” de părinte, fiecare familie își dezvoltă propria
structură de repartizare a responsabilităților. Normele generale după care trebuie să se desfășoare procesul
de creștere și de educare a copilului în familie impun responsabilități precise din partea părinților.
Pentru a fi un părinte bun, trebuie:
 să observe felul în care copilul îşi exprimă iubirea faţă de dumneavoastră;
 să observe felul în care copilul îşi exprimă iubirea faţă de ceilalţi;
 să ascultaţi cu atenţie care sunt cele mai dese rugăminţi ale copilului dumneavoastră;
 să observe care sunt lucrurile de care se plânge cel mai adesea;
 să-i oferiţi copilului posibilitatea de a alege.
Părinţii au rol major în disciplinarea copilului, misiune dificilă care presupune înţelepciune,
imaginaţie, răbdare şi multă dragoste. Disciplina presupune o misiune îndelungată şi foarte vigilentă,
aceea de a călăuzi copilul de când este sugar şi până la vârsta adultă.
Părinţii sunt cheia capacităţii copiilor de a învăţa şi de a reuşi în toate direcţiile.

BIBLIOGRAFIE
• Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
• Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon
Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005;
• Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară,
Bucureşti, 2006
• Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dictionar al vieții de familie, Editura Științifică,
București, 1991
• Stănciulescu, E. , Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași, 1998

884
 Mama – cuvânt divin

Păunoiu Maria
clasa a II-a
Şcoala Gimnazială Homocea
Mama e tot ce am
E soare, e lumină,
E leagăn, e alinare,
E cel mai scump cuvânt
Mai scump pe acest pământ.

Eu te iubesc pe tine, mamă!

Cu tine nu îmi este teamă
Te voi iubi cât voi trăi
Te voi iubi, iubi, iubi…..

Coordonator,
Prof. Iacob Maura

885
 Importanța celor ,,7 ani de-acasă”

Prof. Iancu Maria-Cristina,

Școala Gimnazială ,,Dumitru Rădulescu’’, Oarja
Cei „ 7 ani de-acasă” pe care bătrânii îi invocă adeseori se referă la perioada dinaintea școlii, când
copilul stă mai mult cu părinții și cu bunicii. În acest timp, familia încearcă să-l sfătuiască pe copil și să-l
educe cum poate mai bine, pentru a deprinde un minimum de lecții despre viață care să-i fie o bază pentru
viața de școlar și chiar de adult.
Respectul reprezintă una dintre cele mai importante lecții pe care copilul le învață încă de mititel.
,,Respectă ca să fii respectat “este una din bunele vorbe din bătrâni pe care familia o sădește în
comportamentul copilului, învățându-l cum să-și respecte părinții, bunicii, apoi profesorii și prietenii pe
care-i are.
Încă de la naștere, fiecare etapă din viața copilului își pune amprenta asupra dezvoltării sale afective
și intelectuale, sunt de părere psihologii. Tot conform psihologilor, s-ar putea spune că, chiar dacă aparent
lucrurile decurg ,,de la sine” există factori care pot influența această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar
acești factori țin strict de mediul familial și de felul în care cei care intră în contact cu copilul se
raportează la lumea din jur, primii ani din viață influențând comportamentul viitorului școlar și chiar al
viitorului adult.
Un copil despre care se spune că ,,are cei 7 ani de-acasă’’ este bine-crescut, știe să salute, să spună
,,te rog’’, ,,mulțumesc’’, se comportă cuviincios cu adulții dar și cu cei de vârsta lui.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înțelege prin a fi un copil bine-crescut
regăsim: respectul față de sine și față de ceilalți, salutul, comportamentul civilizat în public și acasă, cu
cei mari și cu cei de aceeași vârstă, manierele la masă, recunoașterea greșelilor, asumarea
responsabilității, tactul și toleranța. Un copil cu o bună creștere va vorbi întotdeauna frumos și nu va
agrea comportamentul violent sau limbajul vulgar sau agresiv.
Această perioadă este considerată de către psihologie ,,culmea achizițiilor”, o perioadă de intensă
dezvoltare, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de
însușire a diverselor comportamente, atitudini, a limbajului. ș.a.m.d.
Copilul este pregătit să primească informații, de aceea este important cum sunt trasmise acestea, ce
informații sunt transmise și de către cine.
Sfântul Inochentie, Apostolul Alaskăi, în lucrarea ,,Cum să educăm ortodox copiii” numește acestă
perioadă „vârsta de aur” pentru a semăna și înrădăcina în ei tot ce este mai bun și de asemenea tot ce este
rău... Se înțelege că inima omului la fel ca ogorul, nu poate rămâne pentru totdeauna pustie . Dacă în el nu
vor fi semănate plantele cele bune, vor crește negreșit cele rele..”
Importanța achizițiilor din această perioadă constă tocmai în faptul că ele sunt bază sau temelie
pentru viața de adult. Bunele maniere, regulile morale îl ajută pe copil în viața de școlar și mai târziu în
cea de adult să se adapteze mai bine în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Sunt și oameni, după cum vedem în
viață care pur și simplu nu pot fi respectate, pentru că nu știu să se comporte în lume și care probabil nu
au ceea ce numim cei ,,7 ani de-acasă” care să-i confere echilibru și respect față de cei din jur.
Se spune că omul trebuie să fie deschis permanent de-a lungul vieții sale către educație și
autoeducație, că poate permanent să-și corecteze unele greșeli de educație. Cu toate acestea, ceea ce nu s-
a învățat în acești ani de viață sau ceea ce s-a învățat greșit se va însuși mai greu, iar cel despre care se
spune că nu are ceea ce numim cei șapte ani de acasă va reuși mai greu în viață, va socializa mai greu.

886
 EDUCAȚIA ÎNCEPE ÎN FAMILIE

Iancu Mihaela
Liceul Tehnologic Dărmănești
Județul Bacău

Educația a fost definită de-a lungul timpului de mulți specialiști. Pornind de la Platon, Aristotel,
Kant și mulți alții, educația a primit mii de diverse definiții, cum af fi „arta de a foma bunele deprinderi
sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele” (Platon). Fie că se referă
la educația fiecărul om în parte sau la educația unei societăți, educația are ca esență fomarea anumitor
comportamente ale individului raportate la societate.
Omul este o ființă constituită bio-psio-social. Acestea sunt trei dimensiuni ce formează ființa
umană. Referindu-ne la componenta bio – biologică, trebuie să avem în vedere atât moștenirea genetică
cât și starea de sănătate a fiecăruia în parte. Psihicul fiecăruia, latura sufletească cuprinde afectivitatea,
voința, rațiunea, cunoașterea, capacitatea de a gandi și comunica. Această instanță este clar influențată de
caracter, conștiință și personalitate. Echilibrul sufletesc, starea, sănătatea psihică sunt la fel de importante
ca sanătatea fizică și sunt interdependente. O bună condiție fizică implică o stare psihică bună și invers. O
suferință fizică afectează grav starea de spirit și o suferință psihică poate afecta grav sănătatea fizică.
Aspectul social încadrează individul în societatea guvernată de legi, de etică morală și chiar religioasă.
Prin raportarea la semenii săi individul se maturizează dezvoltând relații sociale și cunoscandu-se mai
bine pe sine. Aceste relații sunt departe de a fi perfecte. Egoismul, indiferența, răutatea, cruzimea,
imoralitatea produc victime la fiecare pas. Nu ne putem defini în afara socialului, este la fel de important
ca celelalte două componente. Singura „protecție” împotriva aspectelor nefaste din societate, care ne ajută
la pastrarea sănătății fizice și psihice o reprezină cei șapte ani de acasă.
Educația primită în familie în primii ani este absolut esențială vieții. Cand ne referim la cei șapte ani
de acasă ne referim defapt la educația pe care copilul a primit-o în primii șapte ani de viață, la felul în
care familia a contribuit la formarea caracterului, a pesonalitații copilului pe langă moștenirea genetică și
ceea ce învață la gradiniță sau în societate. Lăsând la o parte copiii care nu sunt crescuți în propriile
familii, nu pentru că nu sunt demni de luat în seamă ci pentru că cei șapte ani de acasă se referă la
educația primită în familie, educația timpurie ce nu poate decât benefică.
Bunele maniere, regulile morale învățate în familie pregătesc copilul pentru adaptarea în societate.
Educația primită în familie, în primii ani de viață depinde de relațiile afective dintre copii și părinți, dintre
adulții din preajma copilului, de valorile morale pe care se bazează familia și care sunt transmise copilului
și de specificul de dezvoltare a fiecăruia.
Caracterul și personalitatea încep să se formeze timpuriu, încă de la începutul vieții, înainte de a
merge la școală. Baza formării unui comportament corespunzător este dată de relația afectivă dintre copil
și părinți. Copilul iubit de părinți se simte protejat, are încredere în sine și în forțele proprii. Siguranța din
familie îi crează deschiderea față de societate, față de învățarea și asumarea regulilor de comportament.
Copilul crescut și educat într-o atmosferă deschisă, bazată pe încredere și iubire nu va percepe regulile de
comportament nu ca pe o încătușare ci ca pe o stare a firii, ca un comportament firesc.
Când afirmăm despre un copil că are cei șapte ani de acasă ne referim la faptul ca acel copil este
bine educat, că respectă regulile de comportament. Problema e că în ultimul timp familia modernă și-a
mutat valorile dinspre cultural înspre material. În familia modernă valorile sunt reprezentate de bunurile
materiale, față de familia tradițională unde bunurile erau de natură spirituală. Părinții aleg să plece în
străinătate lăsând copiii în grija bunicilor, a altor rude sau lucrează ore suplimentare, stând din ce în ce
mai puțin cu copiii lor. Unii își „cumpără”, efectiv, copiii trimițându-le bani si bunuri costisitoare,
crezând că acestea pot suplini lipsa părinților. Copiii se obișnuiesc în timp cu lipsa părinților. Se
obișnuiesc și să le cheltuiască banii, așa cum cred ei că e mai bine. Însă nimic pe lume nu poate recupera
copilăria petrecută departe de păriți. Nimic, nici cele mai frumoase sau scumpe lucruri nu ne readuc copiii
în brațele noaste!
În primii ani de viață copilul învață regulile elementare de comportament, învață cum să se
comporte cu semenii săi, fie ei adulți sau copii. Învață sa spună „te rog”, „mulțumesc”, „scuze”, „pardon”,
învață când și cum să salute. Copilul mic are drept exemplu de comportament pe adulții din jurul său.

887
Astfel, un copil crescut într-o familie unde nu se țipă, unde adulții vorbesc liniștit, se respectă și își
respectă copilul, la randului lui acesta va face la fel – la vorbi calm și liniștit, își va respecta păriții și pe
sine fără a-i fi impus acest respect.
Psihologul Daniel Jay Goleman afirma că „Viața de familie este prima școală a emoțiilor. În acest
creuzet intim, învățăm să recunoaștem atât emoțiile proprii, cât și reacțiile celorlalți la emoțiile noastre;
cum să gândim aceste emoții și cum să ne alegem reacțiile; cum să citim și să ne exprimăm speranțele și
temerile.
Dezvoltarea armonioasă a copilului este dată, pe langă asigurarea nevoilor de bază zilnice, de
consolidarea sentimentelor lui de iubire si siguranță. Acestea din urma sunt cele care permit copilului să
devină o persoană sigură, puternică și prosperă.

„Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne;

Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi;
Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi;
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea;
Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi;
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia;
Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi;
Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători;
Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea;
Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea;
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească;
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine;
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că e bine să ai un ţel;
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi;
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr;
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi;
Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi;
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că este plăcut să trăieşti pe lume.”
„Copiii învaţă ceea ce trăiesc” Dorothy Law Nolte.

BIBLIOGRAFIE:
1. Inteligența enoțională în educația copiilor, M. Elias, S. Tobias, B. Friedlander, Ed. Curtea
Veche, 2011
2. Psihologia vârstelor. Ciclurile de creştere şi dezvoltare(curs), Ioana Lepădatu

888
 "Cei șapte ani de acasă"
Prof. Iancu Petronela
Școala Gimnazială Nr. 1 Concești, jud. Botoșani
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor. Din
experiență proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales primii,
când înveți ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute.
În al doilea rând, acești ”șapte ani de acasă” îi arătăm în societate, când vorbim cu una
sau mai multe persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o
situație mai delicată. Un bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei
persoane mai în vârstă ca noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la
vremea noastră, și o să-i dăm mai departe. Merg mai departe, odată cu timpul. În concluzie, educația este
cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina putem spune că a fost cumpărată din
banii strânși în cei șapte ani.
Atunci când vorbesc despre ”cei şapte ani de acasă”, mă gândesc la educaţia pe care o primim de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului nostru până mergem la şcoală. Când spunem că un
copil are cei şapte ani de acasă, ne imaginăm un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
„mulţumesc”, „te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Trebuie să înțelegem
că educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc ”cei şapte ani
de acasă”. Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre
copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le
transmite copilului.
Sunt părinţi care muncesc de dimineaţă până seara pentru copiii lor, dar sunt total străini faţă de
nevoile reale ale acestora. Din dorinţa de a le asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, părinţii îi condamnă la
o viaţă înconjurată de lucruri scumpe şi strălucitoare, dar fără adevărate valori.
A avea cei sapte ani de acasă înseamnă, cred eu, a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot
timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii, etc.
”Cei șapte ani de acasă” reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.
Voi, dragi prieteni, ce lucruri aţi învăţat în cei şapte ani de acasă?

889
 Cei șapte ani de acasă

Profesor Director Anda Elena Ianoși

Școala Gimnazială ,,Miron Cristea’’ Toplița
Motto: ,,Nu ce faci tu pentru copilul tău, ci ce l-ai învățat pe el să facă pentru el, asta îl va ajuta să
fie un om împlinit.’’ (Ann Landers)

Conduita unei persoane, într-un anume context, este descrisă prin expresia: ,,cei șapte ani de
acasă’’. Și asta pentru că educația din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, definește
viitorul adult.
Fiecare etapă din viața copilului își pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice și
intelectuale.
Primul pas în buna dezvoltare a copilului este satisfacerea nevoilor imediate pentru a nu apărea
frustrările și pentru a construi baza solidă a relației ulterioare. Nevoia de a fi luat în brațe pentru a putea
explora tot ce-l înconjoară, nevoia de autonomie, dar în condițiile unui mediu sigur construit de familie,
nevoia de comunicare pentru dezvoltarea limbajului, necesitatea existenței stimulilor, odată satisfăcute,
pot ajuta la creșterea armonioasă, echilibrată a copilului.
Crizele de personalitate, manifestate preponderent în locurile publice, necontrolate de părinți,
conduc rapid la atitudini ale unui copil răsfățat, greu de stăpânit și de îndreptat dacă acesta observă
terenul afectiv slab.
Jocul de rol pe care-l abordează copilul, imitând, îl dezvoltă intelectual și social.
După toate acestea, începe rutina prin repetarea ritualurilor care, într-un mediu familial favorabil,
formează obiceiuri dezirabile.
La vârsta la care copilul se întâlnește cu școala, ar trebui să aibă dezvoltate un anumit grad de
autonomie, un nivel rezonabil de politețe, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un
grad de dezvoltare emoțională și capacitatea de relaționare socială.
Este adevărat că nu prea mai există cei șapte ani de acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse
forme educaționale de la vârste fragede, dar rămâne ideea de la baza expresiei: normele de conduită se
învață în familie.
Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja
deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinților o responsabilitate majoră: copilul de azi
se va regăsi în adolescentul, tânărul, adultul de mâine.
În cei ,,șapte ani de acasă’’, copilului i se predau lecții grele de educație, care pregătesc copilul
pentru pragul de desprindere.
Astăzi, ,,anii de acasă’’, care nu mai sunt șapte, simbolizează un anumit standard minim, dar cumva
obligatoriu, în care trebuie să se încadreze copiii. Din ce în ce mai mulți copii se încăpățânează în a
accepte încadrarea, dar și părinții s-au adaptat în a renunța la standarde, de voie sau de nevoie.
Cei ,,șapte ani de acasă’’ au devenit parfum al trecutului, un fel de deziderat, un termen de
comparație.
Cert este că educația trebuie să existe, dar și că fiecare copil are ritmul său de evoluție.
Copilăria reprezintă o șansă unică pentru lecțiile emoționale, oaze de oportunități pentru părinte de
a fi mentor și antrenor în dezvoltarea inteligenței copilului său.
Diploma celor șapte ani de acasă a copilului exprimă calificativul părinților.
Cei mai mulți dintre noi ajungem părinți înainte de a înceta să mai fim copii.
Și întocmai ca și copiii care văd jucăria celuilalt mai frumoasă, așa și noi, părinții, avem pretenția să
vedem copiii altora purtându-se cum ar fi trebuit să se poarte și ai noștri.
Necazul cu noi este că imediat ce ne calificăm în ,,profesia’’ de părinți, suntem scoși la pensie și că
înțelegem târziu că părinții ,,cuminți’’ au de regulă copii cuminți.
Parafrazându-l pe Rousseau spunem că, după educația pe care o capătă, copilul ajunge pentru
părinți și pentru societate răsplată sau pedeapsă.
Legat de acest aspect, singurul lucru pentru a vedea ceea ce ne așteaptă este să avem răbdare și să
nu facem nimic.
Răbdarea înseamnă să știi că iarba nu crește mai repede dacă tragi de ea.
890
 Da, dar...în condițiile în care te situezi în calitatea de spectator, nu-ți dai șansa de a îndepărta
pedeapsa.
De aceea ar trebui să avem nerăbdarea de a educa părinții pentru a nu pierde anii generațiilor
viitoare căci: ,,În momentul în care se naște copilul, se naște și mama. Ea nu a existat înainte. A existat
femeia, dar nu și mama. Mama este ceva total nou.’’ (Osho)

891
 Importanța celor șapte ani de acasă

Prof.Înv.Primar Icobescu Veronica-Elena

Școala cu clasele I-IV,Petroman
Județul Timiș

Să ai șapte ani de acasă e o expresie folosită pentru a arăta educația solidă a cărui temelie se pune
in primii ani de viață a copilului. Părinții contribuie într-un mod constructiv la educația copilului prin
învațarea acestuia a modului de a se comporta in societate . Un copil bine educat va știi să vorbească
si când să vorbească, va știi să se comporte cu persoanele mai în vârstă, va învăța să fie respectuos ,
prietenos, amabil,modest, adica va deprinde calitați ce îi vor folosi toată viața.Un om bine educat si cu
cei șapte ani de acasă își va reprezenta cu cinste părinții indiferent de locurile prin care îl va duce
viața.Educația este o carte de vizită importantă prin care poți deschide uși.Indiferent de țara unde
călătoresti , dacă știi să te comporți , poți atrage oamenii , care apreciază un om educat. Un om educat
evită să se certe, evită grosolăniile, evită lauda în exces.
Într-o lume în care educația a ajuns să fie din ce în ce mai puțin apreciată e foarte important să ne
învățăm copiii să aprecieze calitatea oamenilor din jur si nu banii sau funcțiile ce le dețin.
Copiii trebuie educați astfel încât să muncească pentru a avea o carieră , chiar dacă in parcursul
lor educational se vor simți frustrați de oameni care au ajuns pe postul pe care sunt, nu datorită
cunoștințelor deținute ci datorită relațiilor părinților acestora. A educa un copil in ziua de azi devine din
ce în ce mai dificil.Sunt părinți care încurajează copiii să se afirme prin haine de firma, prin masini ,etc.
Acestor copii ajungând părinții să le cumpere si locul în societate. Copiii crescuți în acest fel nu vor
aprecia niciodată un om care muncește și nici nu vor munci vreodată. De asemenea , nu vor empatiza cu
oamenii care nu au avut norocul să aiba parte de același tratament.
Si așa se construiește o societate superficială a cărei direcție o imprimă părinții, a căror rol e
foarte important în primii ani.
Într-adevăr, este o cale mult mai lungă să educi un copil, deoarece valorile societății sunt într-o
continua schimbare,dar e mult mai plină de satisfacții pentru că în final ai creat un adult valoros care te
va reprezenta oriunde în lume cu mândrie.
Copilul este oglinda părinților săi.

892
 “Cei ṣapte ani de acasặ !”

IEPURE DELIA-MONICA
“Copilӑria e o lume aparte pentru noi ,o lume fantasticặ,irealặ,pentru cei care fac parte din ea
dimpotrivặ,una realặ si plinặ de armonie.”(Eugen Heroveanu)
Cei ṣapte ani de acasӑ reprezintӑ o oglindӑ a educatiei pe care pӑrinṭii o oferӑ copiilor in prima parte
a copilӑriei. Specialiṣtii susṭin cӑ regulile de comportament si educaṭie oferite in primii ṣapte ani de viaṭӑ
ai copiluluisunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaṭia unui copil nu constӑ numai in a-l invӑṭa sӑ scrie,sӑ citeascӑ si a deveni un bun exemplu la
ṣcoalӑ. Educaṭia se reflectӑ in toate domeniile de dezvoltare:socialӑ,psihologicӑ,intelectual-cognitivӑ. Cei
ṣapte ani de acasӑ sunt adesea caracterizaṭi prin cȃt de manierat este copilul in interacṭiunile cu ceilalṭi.
Existӑ cateva reguli esenṭiale in educaṭia si creṣterea copilului pȃnӑ la ṣapte ani:
1.Invaṭӑ-l sӑ se poarte frumos;
2.Stabileṣte si impune reguli;
3.Comunicӑ cȃt mai mult cu el;
4.Invaṭӑ-l sӑ iubeascӑ lectura si carṭile;
5.Lasӑ-l sӑ se bucure de copilӑrie;
6.Nu abuza in niciun fel de copil;
7.Invaṭӑ-l sӑ-si exprime emoṭiile si sentimentele;
8.Invaṭӑ-l sӑ spunӑ mereu adevӑrul;
9.Petrece cȃt mai mult timp cu copilul;
10.Iubeṣte-l necondiṭionat si aratӑ-i zilnic asta;
Unele insuṣiri dobȃndite in aceastӑ perioadӑ devin stabile pentru tot restul vieṭii,cum ar fi:spiritual
de competiṭie ,altruismul,cooperarea,atitudinea pozitivӑ faṭӑ de diverse sarcini. Altele influenṭeazӑ
dezvoltarea de mai tȃrziu-un copil criticat permanent ,devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta
foarte greu intr-un grup,va avea tendinṭe de a incӑlca normele ori nu va fi increzӑtor in forṭele proprii.
Trecȃnd peste realitatea ca nu prea mai existӑ cei ṣapte ani de acasӑ deoarece copiii sunt inclusi in
diverse forme educaṭionale incӑ de la vȃrste mult mai fragede,ramȃne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduitӑ se invaṭӑ din familie. Acest mediu este cel in care copilul deprinde principalele
reguli de bunӑ purtare,cel mai adesea prin imitare decȃt printr-un comportament conṣtient,iar vȃrsta
primei copilӑrii este esenṭialӑ in conturarea si achiziṭia normelor unui comportament social corect. Ṣcoala
si alte medii educaṭionale nu pot ulterior decȃt sӑ confirme si sӑ consolideze normele deja deprinse din
familie.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul sӑ inveṭe ,de aceea exemplele pot apӑrea in orice
situaṭie. Timpul petrecut in sala de aṣteptare a cabinetului doctorului,munca in gradinӑ,calatoria cu
maṣina,cu trenul,cu tramvaiul,plimbarea in parc sau joaca de zi cu zi ,sunt tot atȃtea ocazii de a-i implica
pe cei mici in activitaṭile de invӑṭare.

893
 Importanţa celor 7 ani de acasă…….

Prof.DANIELA IFRIM
LICEUL TEHNOLOGIC RACHITOASA
SECTIUNEA: învățământ gimnazial
DISCIPLINA: Biologie

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Potrivit psihologilor educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el
înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e
bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama
le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut
rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta
deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate
vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să
împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist,
pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o
zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar
chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă
că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul
trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele
de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă
prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
894
 Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.

Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
3.www.parinti.com/Importantacelor7anideacasa-articol-2894.html
4.www.copilul.ro/comunicare.../Cei-7-ani-de-acasa-pentru-copii-a8862.ht

895
 IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

Înv. IFTIMIE LĂCRĂMIOARA

Şcoala Gimnazială nr. 3 Baia
De foarte multe ori, in special in situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei şapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel, considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme
ori reguli de politeţe, in special.
Expresia "cei şapte ani de acasă" îşi are originile din perioada in care copiii stăteau acasă in primii
şapte ani de viaţă. Instituţionalizarea copiilor avea loc prima oara la vârsta de aproximativ şapte ani,
atunci când ei începeau să meargă la şcoală. Până atunci, educaţia lor era in întregime responsabilitatea
familiei.
Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente si atitudini
acumulate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp considerată „culmea achiziţiilor”, este
una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de
acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj etc.
Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de către cine şi în ce mod.
In prezent, atunci când se aminteşte de cei şapte ani de acasă, referirea este in general însoţită de
aprecieri despre cât de bine sau prost crescut este un copil. Desigur că buna sau proasta creştere ţin
aproape întotdeauna exclusiv de imaginea adultului respectiv in legătura cu ce înseamnă un copil
„cuminte” sau „politicos” sau „care nu deranjează”. Sintagma ascunde de fapt nişte adevăruri asupra
cărora psihologii au căzut de acord şi care sunt mult mai importante decât cuminţenia unui copil de nici
şapte ani.
La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata, remarcând asemănările dintre ei. Astfel va exista o
încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine. Nu este de-ajuns
doar ca părinţii să-şi controleze limbajul şi comportamentul in faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor
sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe etc.), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta nu
înseamnă că permanent vor fi stresaţi de cum vor vorbi, se vor purta ori reacţiona la cei din jur, pentru că
le va fi foarte greu şi chiar se vor simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să-şi impună anumite
restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage
învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa lor, cât şi din cele negative. Este nevoie
de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic supraveghează,
analizează, interiorizează ceea ce fac adulţii, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi
va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
Ce să îl înveţi pe copil în cei şapte ani de acasă?
Deşi modelarea caracterului copilului nu mai este exclusiv responsabilitatea familiei in primii şapte
ani de viaţă, ea joacă totuşi rolul fundamental în ceea ce priveşte adultul care se pregăteşte să devină. De
aceea, este esenţial ca familia să petreacă cât mai mult timp împreună cu copilul şi prin asta înţelegem
timp de calitate, în care copilul şi nevoile sale să fie în centrul atenţiei.
Copilul trebuie in primul rând să ştie că este iubit şi respectat, că nu trebuie să merite iubirea
părinţilor şi că nu trebuie să facă nimic ca să o câştige sau ca să o păstreze; iubirea adevărată este pur si
simplu necondiţionată. Copilul trebuie să înveţe să se iubească pe sine, pentru ceea ce este, nu pentru ceea
ce adulţii din jur vor să îl facă să devină.
Regulile de convieţuire socială vor fi deprinse încet, încet, de către copil, prin expunerea zilnică şi
inevitabilă la rigorile şi cerinţele mediului în care creşte şi se dezvoltă.
Politeţea si bunele maniere se deprind, conform psihologilor, prin observarea exemplului pe care
îl dau adulţii. Atunci când părintele omite constant să salute, să folosească cuvintele magice „te rog” si
„mulţumesc”, este cel puţin nedrept să îi pretinzi copilului să o facă. Treptat, dacă îi vede pe cei din jur
purtându-se politicos, copilul o va face la rândul său, aceste lucruri intrându-i în obicei ca ceva absolut
firesc.

896
 Regulile de bună purtare, ca şi cele caracteristice unei mese liniştite în sânul familiei, se învaţă la
fel, urmând exemplul adulţilor din anturajul apropiat. Un băiat care îşi vede tatăl oferindu-i flori soţiei
sale fără nici o ocazie specială, va face la fel la maturitate. O fată care işi vede mama trutind din zi până
în noapte, in timp ce tatăl se relaxează privind la televizor, va creşte învăţând că aceasta este normalitatea,
şi o va aplica în continuare în propria familie.
Nu serveşte la nimic să-i aminteşti copilului, în gura mare „Cum spui când plecăm?”! Nu faci
decât să îl pui în centrul atenţiei şi să îl umileşti. Astfel, copilul ajunge să asocieze folosirea
acestor reguli de politeţe cu ceva stresant şi neplăcut. Dacă cel mic a greşit, poţi aştepta să rămâneţi
singuri şi să îi aminteşti atunci cât este de important să salute. În afara exemplului pozitiv pe care trebuie
să îl ofere, este de datoria părintelui să fie constant. E adevărat, regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, şi
câte o mică excepţie in momente neaşteptate este binevenită şi bine percepută. Dacă însă mama impune
ca masa să se ia în bucătărie, după care se aşează pe canapea în sufragerie, cu farfuria pe braţe, la
televizor, copilul va înţelege că regulile de fapt nu sunt importante şi mai ales că ele nu sunt pentru toată
lumea, lucru care nu va crea decât frustrări şi un acut sentiment de nedreptate.
Cum ne comportăm în anumite situaţii speciale? De Revelion copilul poate să petreacă cu
familia, cu adulţi sau copii de vârsta apropiată. În aceste situaţii trebuie să ştie că se impune o anumită
ţinută, să aibă un comportament adecvat, să fie amabil, binevoitor cu toţi cei din jur; să cânte şi să
danseze alături de ceilalţi şi să fie o gazdă perfectă dacă situaţia o impune. E foarte important ca atunci
când e posibil să facă urările tradiţionale atât celor prezenţi cât şi telefonic, persoanelor dragi lor.
Învaţă copilul sa se comporte civilizat în biserică, în timpul slujbei, la oficierea unei căsătorii etc.
De asemenea, vizita la o persoană bolnavă, la spital sau la domiciliu, implică un comportament adecvat,
pe care copilul trebuie sa o cunoască. să nu uite urările pe care trebuie să le facă la despărţire. Buna-
cuviinţă cere ca în orice împrejurare să aibă un comportament adecvat, să demonstreze că au ,,cei 7 ani de
acasă’’.
Care este adevărata semnificaţie a celor 7 ani de acasă?
Medicii şi psihologii au căzut de acord ca primii 7 ani din viaţa unui copil sunt esenţiali pentru
formarea sa ulterioară. În această perioadă se produc numeroase schimbări esenţiale din toate punctele de
vedere.
Din punct de vedere cognitiv, Jean Piaget arată trecerea de la stadiul senzorial-motor, în care copilul
învaţă prin intermediul simţurilor, la stadiul pre-operaţional, care se încheie in apropierea vârstei de şapte
ani, in care copilul începe să gândească folosind simboluri, să îşi folosească intens imaginaţia şi memoria.
In frageda copilărie copilul învaţă să aibă încredere în părinţi sau în adulţii care îl îngrijesc. Astfel, dacă
nu sunt dezamăgiţi ci dimpotrivă, sprijiniţi pas cu pas, învaţă încet, încet să aibă încredere în întreaga
lume. Abia spre vârsta de şase ani copiii îşi dezvoltă curajul şi independenţa şi reuşesc să conştientizeze că
îşi pot planifica o serie de acţiuni care, în derularea lor, să servească scopului pe care şi-l propun. La
vârsta de 6-7 ani relaţia de apartenenţă şi apropiere faţă de familie este atât de puternică încât ei se simt în
sfârşit în stare să îşi divulge secretele, temerile, furia, speranţele şi visurile.

897
 Cei șapte ani de acasă- cartea de vizită a părinților?

Prof. IGAȘ GHEORGHE, Colegiul Tehnic ,,Unirea”, Ștei

Prof. IGAȘ VICTORIA-CLAUDIA, Colegiul Tehnic ,,Constantin Brâncuși”, Oradea
În contextul unei societăți aflate într-o permanentă schimbare, părinții trebuie să-și asume o nouă
perspectivă în ceea ce privește educația oferită copiilor. Privită în timp, familia a constituit prima școală a
omenirii și reprezintă și azi întâia școală a copilului mic. Familia, celula de bază a societății, este un factor
determinant al acțiunii educative deoarece primii pași, primele cuvinte se învață alături de părinți.
Se spune că părinții sunt oglinda copiilor și invers. Dacă copilul a primit în sânul familiei o educație
aleasă, percepută atât în sens afectiv, cât și în sens instructiv, atunci are ,,cei șapte ani de acasă”. Această
sintagmă veche se referă la normele de conduită pe care orice copil ar trebui să și le însușească, implicând
relația directă și nemijlocită dintre părinți și copii. Existența acestor ,, șapte ani de acasă” este o
necesitate și nu o opțiune, chiar dacă, de multe ori, părinții întâmpină numeroase dificultăți. Educația
timpurie reprezintă modalitatea prin care copiii, în primii ani de viață, pot învăța să se adapteze la
cerințele mediului înconjurător fără ajutorul părinților. De aceea, educația are un rol covârșitor în
formarea și dezvoltarea personalității umane. Ceea ce învață când sunt încă foarte mici va rămâne
impregnat în conștiința lor până la bătrânețe.
În primul rând, considerăm că pentru a forma un caracter puternic și o instruire durabilă, este nevoie
de un climat familial afectiv și favorabil dezvoltării copilului, cald, fără certuri, scandaluri sau acte
violente care să influențeze în mod negativ caracterul celui mic. Se cunoaște faptul că cei mici copiază
comportamentul membrilor familiei. Dacă ambii părinți sunt exagerat de severi, climatul educativ devine
aspru și intolerabil; copilul se va închide în cochilia lui, va deveni necomunicativ, neîncrezător în cei
apropiați lui, impulsiv față de ceilalți copii. El va accepta să fie pedepsit pentru orice și nu va putea să
gândească, să acționeze singur. Este o greșeală foarte mare a unor părinți care îi impun copilului ce să
facă, cu ce sau cu cine să se joace, ce să îi placă și ce nu, fără a conștientiza faptul că orice copil este o
entitate independentă, unică, cu aspirații proprii. Pe de altă parte, există părinți care sunt foarte indulgenți,
oferindu-i copilului o deplină libertate de acțiune și mișcare. În acest context, copilul știe că are
permisiunea să facă ceea ce vrea, nefiind silit să respecte nicio regulă. Astfel, aceștia devin neascultători,
rebeli, irascibili, răsfățați, mai ales când li se asigură totul, fără a li se cere să facă ceva ce i-ar face fericiți
și încrezători în puterile lor. Întotdeauna trebuie găsită o cale de mijloc pentru a ne apropia de copii,
pentru a-i învăța ce este cinstea, dreptatea, frumosul, responsabilitatea și nu în ultimul rând afecțiunea.
În al doilea rând, comunicarea eficientă familie-copii stă la temelia educației trainice. Formele
educative trebuie să fie simple, clare, corespunzătoare vârstei și particularităților specifice ale fiecărui
copil. Credem că metoda cea mai adecvată în ceea ce privește asigurarea unei educații bune este dialogul
permanent cu copilul. Discuțiile zilnice de pretutindeni, de acasă, de la plimbare, de la joacă, la
spectacole, ne facilitează înțelegerea temperamentului copilului, dar și modul de a gândi, de a comunica și
de a se comporta în felurite împrejurări. Când copilul greșește, nu trebuie certat sau pedepsit, ci învățat
cum să procedeze pentru a înlătura erorile. Părinții ar trebui să fie răbdători și buni pedagogi, explicându-
le pas cu pas ceea ce nu este bine. Limbajul și tonul, respectiv timbrul vocii sunt deosebit de importante în
educarea puiul de om. Copilului îi place să i se acorde cât mai multă atenție și ar trebui să fie în centrul
preocupărilor părinților. Copiii sunt cea mai prețioasă bogăție a părinților și de aceea trebuie tratați cu
multă dragoste, respect, căldură și înțelegere.
Așadar, ,,cei șapte ani de acasă” constituie cartea de vizită a părinților, modul concret în care aceștia
au fost parte integrantă a educației fiilor. Idealul educației realizate de către familie ar trebui să fie
creșterea unor copii creativi, adaptabili la orice situație, comunicativi, cooperanți, toleranți, competenți,
încrezători, demni, respectuoși, împliniți și fericiți.

898
 Educația alimentară în cei șapte ani de acasă
poate să influențeze capacitatea de învățare a copiilor?

Prof. înv. primar ILIE FLORENTINA IONELA

Școala Gimnazială Nr. 11 „Ștefan Octavian Iosif” Brașov
Alimentația până la vârsta de șapte ani este foarte importantă. În primii ani de viață se formează
instinctul alimentar al copiilor. De aceasta depinde comportamentul alimentar al adultului de mai târziu,
iar specialiștii recomandă să fie unul natural, cu precădere. Printr-o hrană de acest tip, nu vor mai exista
temeri cu privire la dependențe de glucide, sare extrafină sau aditivi.
E important ca cei șapte ani de acasă să cuprindă și educația alimentară prin respectarea unor reguli,
formarea unor principii cu privire la hrana sănătoasă, fără suplimente medicamentoase.
Alternativa, naturală, la consumul de medicamente este reprezentată de consumul de fructe și
legume, dar și de alte alimente care au un conținut bogat de substanțe care ajută la îmbunătățirea
capacităților de concentrare și de procesare a informațiilor. Fructele și legumele sunt cele mai bune surse
de antioxidanți naturali și este indicat să le consumăm din abundență, preferabil, în stare proaspătă.
Acestea conțin enzime care favorizează absorbția mai bună a nutrienților. Surse concentrate în
antioxidanți sunt: afinele, prunele, coacăzele negre, murele, căpșunile, zmeura, cireșele, pepenele galben,
bananele, pepenele roșu, merele, strugurii, avocado, portocalele, kiwi, grepfrut roz, caisele, piersicile,
varza, spanacul, broccoli, sfecla roșie, morcovul, roșiile, ardeiul roșu/verde, fasolea, ceapa, usturoiul,
vinetele, conopida, mazărea, cartofii, salata verde, țelina, castraveții.
Afinele se află în topul alimentelor recomandate pentru îmbunătățirea memoriei. Studiile de
specialitate au arătat că un consum zilnic ajută la păstrarea capacităților intelectuale la un nivel ridicat.
Potrivit specialiștilor, acestea au anumiți compuși care ajută neuronii să comunice mai bine între ei, lucru
care se menține și odata cu înaintarea în vârstă.
Căpșunile au calitatea de a proteja creierul și de a îmbunătăți memoria. Persoanele care consumă
combinația de afine, căpșuni, spanac și avocado au o capacitate de a memora mult mai bună și o
rezistență sporită la efortul intelectual. Spanacul este bogat în compuși antiinflamatori și antioxidanți care
încetinesc îmbătrânirea celulelor creierului, fiind unul dintre putinele alimente cu acid alpha-lipoic,
recunoscut pentru rolul de protector neuronal.
Sardinele, macroul, heringul, tonul, codul negru, somonul, somnul și păstrăvul conțin cele mai
mari cantități de acizi grași omega-3, esențiali pentru buna funcționare a creierului, a inimii și a
sistemului cardiovascular. Peștele este un antidepresiv puternic, ameliorează stresul, agresivitatea,
ostilitatea și conține litiu natural, recomandat în tulburările de dispoziție. De asemenea, peștele și untura
de pește combat inflamația din vasele de sânge și din țesutul cerebral, ne ajută sa învățăm mai repede și să
ne concentrăm mai bine.
Grăsimile bune pentru creier se găsesc și în semințe, nuci și alune, în uleiul de măsline, de pește,
de in, de nuci, în avocado și în ciocolata neagră cu minim 70% cacao veritabilă.
Zahărul poate fi considerat și prieten, și dușman al creierului. Creierul are nevoie de glucoză
pentru a funcționa la capacitate maximă, însă în cantități moderate, deoarece nivelurile prea ridicate sau
prea scăzute de glucoză din sânge periclitează buna funcționare a acestuia. Glucidele sau zaharurile
sănătoase pot fi găsite în următoarele alimente: fructe și legume proaspete, fructe și legume uscate,
zarzavaturi, cereale integrale și produse preparate din acestea, lactate degresate, nuci și alune de orice fel.
Organismul nostru nu are nevoie de zahăr adăugat în alimente, toată nevoia de glucoză a organelor
noastre, deci și a creierului, poate fi acoperită de consumul acestor alimente sănătoase, fără a adăuga
vreodată zahăr în ele.
Vitamina B3, niacina, sporește energia creierului și combate radicalii liberi. Carnea de pasăre,
peștele, ouăle, mazărea, ciupercile, broccoli, cartofii, alunele, untul de arahide, tofu, brânza de vaci sunt
surse recomandate de vitamina B3.
Vitamina B6 îmbunătățește memoria, fiind chiar un antidot pentru deteriorarea ei. Aceasta
îmbunătățește starea de spirit, și tratează tulburările de somn. Sursele naturale în care o găsim sunt:
carnea, peștele, ouăle, laptele, cerealele integrale, fructele și legumele proaspete sau uscate, spanacul,
cartofii, bananele, semințele crude, broccoli, avocado, orezul brun, fulgii de ovăz.

899
 Vitamina B9, acidul flolic, revitalizează memoria, tratează depresia, combate atacurile cerebrale,
previne boala Alzheimer. Sursele naturale în care o găsim sunt: legumele cu frunze verzi, ficatul, lactatele
neprocesate, semințele de muștar, sparanghel, roșii, linte, citrice.
Vitamina B12 ameliorează riscul anemiei, este importantă pentru formarea celulelor roșii ale
sângelui, înlătură starea de oboseală și menține sănătatea sistemului nervos central. Tonul, somonul,
fructele de mare, carnea de pasăre, ouăle, cerealele integrale sunt importante surse de vitamina B12.
Vitamina E protejează grăsimea din membranele celulelor. Surse recomandate de vitamina E sunt:
migdalele, nucile, legumele cu frunze verzi, germenii de grâu, semințele de floarea-soarelui, ardeii,
alunele, busuiocul și oregano, caisele uscate, măslinele verzi, spanacul, carnea de pui/curcan/pește, soia.
Vitamina C este un antioxidant puternic pentru organismul uman, contribuind la întărirea
sistemului imunitar, previne bolile cardiovasculare, oculare și dermatologice. De asemenea, are un rol
important în regenerarea depozitelor de vitamina E și favorizează absorbția fierului în organism. Aceasta
ajută la combaterea declinului mintal și la stoparea atacurilor cerebrale. Sursele naturale sunt:
merișoarele, cătina, coacăzele, afinele, citricele, sucul de acai, papaya, gutuile, ardeiul gras, broccoli,
ardeiul iute roșu și verde, conopidă, pătrunjel.
Lista de alimente care favorizează învățarea ar putea continua. Răspunsul, pentru întrebarea din
titlul articolului, este afirmativ. Putem evidenția că avem nevoie de o alimentație corespunzătoare pentru
a face creierul uman să funcționeze la potențial maxim și pentru a preveni disfuncțiile lui, îmbolnăvirea
sau îmbătrânirea prematură.

BIBLIOGRAFIE:
1. Cum să-ți păstrezi sănătatea creierului, Jean Carper, Editura Curtea Veche Publishing,
București, 2007
2. Alimentația pentru un creier sănătos, David Perlmutter, Editura Litera, București, 2016
3. Hrană pentru creier, Lorraine Perreta-rețete de Oona van de Berg, Editura Curtea Veche
Publishing, București, 2008

900
 Educaţia în familie pană la 6-7 ani

Ilie Mirela
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită pentru a descrie conduita unei persoane într-un
context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Incă de la naştere, copilul are nevoi pe care mama trebuie să i le satisfacă. Este indicat să
indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar “frustrările atât
pentru mamă, cât şi pentru copil”, această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă,
constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le
tratează sunt foarte importante în dezvoltarea copilului. Dorinţa permanentă - manifestată la vârsta de
câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru
care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este
foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”. În jurul
vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura
un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum
fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl
laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”.
La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea
permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care
se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, este foarte important ca mama să
vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la
obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, pentru a-l ajuta pe copil să
progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem
spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”.
Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special
jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că
trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este
pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”.
După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile
publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte
important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem,
pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care
face criza”. După ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil
răsfăţat, pe termen lung.
Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să
abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se
dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai
bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”.
După 5 ani înţeleg regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care,
prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se
formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de
întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate.
Politeţea - oglinda familiei, acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la
început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va
vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este
normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie
respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În
general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”. Tot în această perioadă
901
(începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze
într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii
care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai
pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ până la varsta de 6-7 ani, un copil trebuie să aibă un anumit
grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe,
învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un
grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea
de relaţionare socială.

902
 IMPORTANȚA CELOR
„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

Inv.prof.Iliescu Aurora
Liceul Preda Buzescu – Berbesti
Jud.Valcea

„Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate,
şi de felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului
adult!”
Danion Vasile

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de
Dumnezeu să deţină rolul principal.Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii
aşa cum trebuie,cu atenţie şi responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi
nu ne vom opri decât la câteva aspecte legate de educaţia creştină.Fiecare părinte poate descoperi noi şi
noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia
să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura
cu Dumnezeu.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt
exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă.Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau
un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate
modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu
ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât
din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele.
Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de
greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Mult mai uşor se vor apropia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe
Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea personalităţii
tinerilor.Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-sede nici
un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că
ispitele care vin din toate părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu. Unii părinţi le citesc
copiilor din vieţile sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi
vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descrise în vieţile sfinţilor.
Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a
făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni
pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui
Dumnezeu.
Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil
creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi
Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele
două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu,
care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Moș Crăciun
și „iepuraşul“și mai puțin, Ziua de Crăciun și Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de
ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri și
daruri din ce în ce mai diversificate, în fucție de vârstă. Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de
asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un
chip ierarhia valorilor!

903
 Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă
curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de
sfinţenie; dar această părere nu corespunde realităţii! În clipa în care lumea va fi lipsită de sfinţi, va veni
sfârşitul, însă până la acest sfârşit, Duhul Sfânt are şi va avea în fiecare vreme oameni care Îl cheamă şi la
care vine.
E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vieţile oamenilor aleşi pe care i-a avut Biserica în
vremea noastră. Părinţi îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari duhovnici, mari asceţi,
unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte. Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o
Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din: România, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi,
sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai
acolo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu. Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta lor în loc de
desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi Împărăţia cerurilor.
Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care poate oferi
adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca, veşmintele şi
gesturile preoților/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă, toate
acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale
rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp
din ce în ce mai profundă.
Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul
porneşte atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de
neam în numele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de
eroii neamului. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de
sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor.
Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile
tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la Botez,
trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici un
ajutor pământesc nu îi poate fi de folos!
Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii,
filmului, modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul
are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă
părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are
tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează
exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi.
Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o
zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de
necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot
(cu lux de amănunte)!
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem
împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune,
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care
îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de
viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică,
vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.
Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele, putem cunoaşte
bucuria mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“ (Isaia 8, 18).

BIBLIOGRAFIE
Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

904
 CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ

PIPP: ILIESCU RALUCA

PIPP: PLOAIE ANDREA
In primii sase-sapte ani de viata, copilul dovedeste mare sensibilitate, receptivitate si mobilitate.
Potentialul afectiv-volitional este in crestere, inclinatiile si aptitudinile se contureaza in aceasta etapa.
Copilul dovedeste si o mare putere de acumulare si asimilare de cunostinte. Pornind de la particularitatile
ontogenetice ale copilului, familia si gradinita trebuie sa-i asigure conditii favorabile de crestere si
dezvoltare, in functie de disponibilitatile individuale. Cei care nu beneficiaza in familie de conditii
favorabile dezvoltarii lor, au sanse de recuperare, daca frecventeaza gradinita. Aici procesul instructiv-
educativ se desfasoara in functie de particularitatile de varsta si se urmareste dezvoltarea armonioasa
psihofizica, se stimuleaza gandirea si inteligenta, se formeaza deprinderile de baza. Mai importante in
aceasta etapa sunt : deprinderile igienico-sanitare (de autoservire), de comportare civilizata si politete,
deprinderile de ordine si curatenie. Copiii sunt antrenati in jocuri si activitati care se desfasoara cu toata
grupa si individual, folosindu-se metode si procedee specifice fiecarei etape de varsta.Deprinderile, odata
formate, il scutesc pe copil de alte solicitari, care mai tarziu, ar necesita un consum mai mare de energie si
timp.
Deprinderile care se pot forma la varsta anteprescolara si prescolara (in familie si gradinita),
deprinderi care, uneori poarta denumirea de "bune deprinderi" sau "cei sapte ani de-acasa"... Ele
reprezinta forma cea mai simpla a invatarii de catre copii a unor miscari complexe si atitudini care vor
influenta comportamentul lor viitor.
Lipsa bunelor deprinderi face posibila instalarea unora rele. Bunaoara, copilului caruia nu i s-au
format deprinderile de autoservire la timpul potrivit, asteapta totul de la familie, de la parinti, de aici si
necesitatea ca in familie, ca si in gradinita, sa se insiste pentru formarea deprinderilor de baza, pana ce
acestea se transforma in obisnuinte.
CE ESTE DEPRINDEREA? CUM SE FORMEAZA?
Deprinderea este un complex de actiuni automatizate, bazate pe sisteme de legaturi nervoase
temporare denumite "stereotipuri dinamice". "La om, orice actiune se insuseste pe calea invatarii ca
proces constient". Este, asadar, un moment al activitatii si un, efect al invatarii. Pentru formarea
deprinderilor, este nevoie de vointa si de timp, de concentrare mai mare din partea copilului, la ceea ce
are el de facut, ca, apoi, printr-un exercitiu sustinut, sa se ajunga la automatizarea miscarilor si exercitatea
lor intr-o anumita succesiune. Acest proces presupune concentrarea tuturor actiunilor, precum si
eliminarea miscarilor de prisos, care cer un mare consum de energie. Pentru a se ajunge la automatizarea
miscarilor, acestea se repeta de mai multe ori, iar pe masura ce se formeaza deprinderile, se cere
prelungirea treptata a intervalelor dintre exercitii. In aceasta perioada deosebit de importanta este
atitudinea consecventa de care trebuie sa dea dovada parintii, personalul educativ din crese, educatoarele.
De asemenea, trebuie sa existe o concordanta deplina intre ceea ce i se cere copilului in familie si ceea ce
se realizeaza in gradinita.
In procesul educativ-formativ al copiilor de 3-7 ani se pot distinge trei grupe de baza de deprinderi,
ca : deprinderi igienico-sanitare (de autoservire) ; deprinderi de ordine si curatenie; deprinderi de
comportare civilizata si de politete.
Pentru formarea acestora trebuie pornit de la faptul ca exigentele cresc treptat in raport invers cu
aportul adultului, fapt care contribuie la dezvoltarea indemanarii si spiritului de independenta ale
copilului. De cele mai multe ori parintii preocupati de problemele profesionale si gospodaresti, dimineata,
prefera sa-l imbrace pe copil, desi nu au timpul necesar, in loc sa-l lase sa se imbrace singur. Mai tarziu,
degeaba ii va reprosa comoditatea. De fapt, este vina adultilor daca copilul nu si-a format deprinderile
elementare igienico-sanitare la varsta prescolara. Parintii pot sa le acorde timpul necesar in zilele cand
sunt acasa dimineata, in zilele de sambata si duminica, sau in zilele de concedii : daca sunt adulti in
familie (bunici, surori mai mari) se pot ocupa ei de formarea acestor deprinderi. Copilul trebuie sa fie
trezit cu 10-15 minute mai devreme si sa fie pus sa efectueze anumite operatii de autoservire. Fiecare
deprindere se compune dintr-o serie de operatii, care vor fi repetate pe rand pana devin acte si miscari
automatizate.

905
 Formarea oricarei deprinderi, si mai ales a celor igienico-sanitare, necesita din partea parintilor si a
educatoarelor, rabdare si mai ales un echilibru nuantat intre severitate, "toleranta" si timp. Familia are
rolul cel mai important in formarea deprinderilor. Trebuie sa-i repete copilului de mai multe ori ce are de
facut. "Nici o alta institutie, oricat de calificata, nu este atat de direct sensibila la exprimarea trebuintelor,
la manifestarea slabiciunilor sau potentialului de dezvoltare al copilului, fiindca nici o alta institutie nu
cuprinde fiinte legate de copil in mod atat de direct si atat de vital ca tatal si mama... Familia ne apare mai
curand ca un fel de mecanism reglator care permite copilului, in ciuda saraciei sale aparente de mijloace,
sa traiasca o viata reala si uimitor de intensa, viata lui proprie".
Colaborarea familie-cresa sau familie-gradinita, in procesul de educare a copilului, are un rol
deosebit, in special, in formarea deprinderilor igienice. Copilul isi petrece cea mai mare parte din timp in
familie, care exercita o influenta deosebita asupra sa. Pe masura ce copilul creste, asupra lui actioneaza tot
mai multi factori educativi : cresa - gradinita - scoala, care continua si perfectioneaza educatia inceputa in
familie ; uneori, acestea o corecteaza sau o imbogatesc. La copiii institutionalizati in leagane si crese se
constata ca nu au formate deprinderi igienice. In acest caz, trebuie ca educatoarele sa lucreze cu fiecare
copil pana la formarea deprinderilor respective.
Pentru reusita deplina, familia are obligatia sa tina permanent legatura cu unitatile in care sunt
institutionalizati copiii si sa sprijine munca depusa de factorii educativi din aceste unitati. Pentru a asigura
unitatea sistemului de cerinte este necesar ca asistentele si educatoarele sa cunoasca conditiile de viata ale
fiecarui copil in familie, iar, la randul ei, familia sa cunoasca preocuparile pedagogice ale cresei si
gradinitei. Procedandu-se in felul acesta, reusita muncii educative este deplina.
Pentru formarea si consolidarea oricarei deprinderi este necesar ca parintii sa tina seama de
particularitatile de varsta si individuale ale copiilor, precum si de cele psihofizice. Caile si modalitatile de
educare trebuie adaptate varstei si puterii de intelegere a acestora.
Intrucat formarea si consolidarea deprinderilor se realizeaza in timp, este bine ca parintii sa insiste
pana la transformarea acestora in obisnuinte. Pe intreaga perioada se va manifesta unitatea de vederi in
cerinte, perseverenta, rabdare, intelegere, dar si exigenta.. Procedand astfel, copilul, de mic, se deprinde
cu o buna purtare. Aceasta este "cartea de vizita a familiei".

906
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Imre Ildikó,Şc.Gimnazială Tompa László

Când auzim afirmaţia „ Cei şapte ani de acasă”, ne gândim la lipsa de educaţie, la comportamentul
inadecvat al persoanei. Această expersie însă defineşte tot bagajul de cunoştinţe acumulat în primii ani
de copilărie. În această perioadă copilul este pregătit să primească informaţii şi este foarte important
felul transmiterii informaţiilor .
Este ataşat de mama lui, învaţă prin imitaţie atât limbajul, cât şi modelele comportamentale. La
vârsta preşcolară are nevoie de modele, se identifică cu părinţii- deci climatul familiar, educaţia
părinţilor, comportamentul lor pun amprente în viaţa fiecărui copil.
În acei „ şapte ani” copiii ar trebui să înveţe: igiena, ordinea, bunele maniere, exprimarea nevoilor,
autocontrolul,modul de a relaţiona cu ceilalţi,un limbaj adecvat potrivit diferitelor situaţii.
Majoritatea părinţilor se străduiesc să înveţe copilul mai ales în primii trei ani. Se mândresc cu
ei....apoi urmează perioada grădiniţei şi părinţii nu mai sunt atât de atenţi cu copii, ca să nu vorbim
despre clasele primare. În foarte multe cazuri părinţii nu sunt conştienţi de faptul că viaţa de familie
este un model pentru copil. Se ceartă în faţa copiilor, nu au răbdare şi se ceartă şi cu copiii, strigă la ei,
le bat.Violenţa din familie este adusă de copil în şcoală.
Sunt învăţătoare de 28 de ani, am avut mulţi elevi şi m-am întâlnit atât cu cazuri pozitive, cât şi cu
cele negative în ceea ce priveşte educaţia familiară. Din păcate, cu trecerea anilor numărul cazurilor
negative a crescut .
Ce pot face ca învăţătoare?
În primul rând încerc să le învăţ elevilor mei bunele maniere, comunicarea civilizată. Pe lângă
mama lor, acum şi învăţătoarea este un model.Educarea copiilor este prezentă în fiecare oră, dar sunt şi
ore de consiliere, cu obiective bine conturate.
La şedinţele cu părinţii discutăm problemele comportamentale ivite şi rezolvările lor. Am şi
specializarea de consilier pshihologic, deci ţin şedinţe de consiliere pentru părinţi dacă este cazul.
În cazuri mai grave cer ajutorul pshihologului şcolii- părinţilor le place să discute problemele cu
specialişti.Rareori se întâmplă ca învăţătoarea să fie şi consilier psihologic- ca să nu aibă îndoieli, e bine
să fie prezent şi un specialist în domeniu.....să audă acelaşi lucruri de la doi specialişti.
Este foarte interesant,că educaţia copiilor devine datoria mamelor. La şedinţele cu părinţii sunt
prezente mamele elevilor. Dacă sunt probleme în familie, mă sun mamele. Deci- mamele răspund de
educarea copiiilor....pe lângă celelalte probleme- locul de muncă, treburile casnice.
Nu ar fi nicio problemă, dacă copiii ar imita doar modelul lor. Deci dacă auzim expresia „ cei
şapte ani de acasă”, e bine să ne gândim la mame, să le admirăm devotamentul, perseverenţa lor....şi să
ne gândim şi la viaţa familiei respectivă. Mamele se străduiesc, sunt dăruitoare, dar......unele lucruri nu
depind numai de ei.
Sunt învăţătoare, consilier pshihologic şi mamă.....în ciuda calităţilor mele nici eu nu am reuşit să
am un copil „ model”. Intervine genetica, intervine modelul de familie adus de tatăl copilului......deci
mamele se străduiesc, dar nu depinde torul de ei.

Bibliografie:

D. Sălăvăstru „Psihologia educaţiei”, ”, Editura POLIROM, Iaşi, 2004

E. Ioan „Cei şapte ani de acasă“, Editura Didactică şi Pedagogică, 2007

907
 Startul copiilor în viața - cei șapte ani de acasă

ION AXENIA SIMONA

”Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.”
Valeria Mahoc

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi
vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt
copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza
să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se
gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
Este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc,
la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi,
iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul
familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea
momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
908
 Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să
facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl
învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi
timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc
uneori, darămite copiii.

909
 Cei șapte ani de acasă

Prof.învăț.preș.Ion Cornelia
Grădinița Nr. 72, sector 5, București
Expresia cei șapte ani de acasă este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-
un context anume, însă specialiști susțin că educația din primiiani de acasă se face în familie și definește
adultul de mai târziu.
Încă de la naștere fiecare etapă de dezvoltare contează, punându-și amprenta asupra dezvoltării
afective, motrice și intelectuale. În primele luni de viață bebelușul plânge, ne comunică că are nevoie de
”ceva ”. Identificarea și apoi satisfacerea imediată a nevoii respective va duce la o bună relaționare a celor
doi, mama și copilul. În momentul în care nu satisfacem aceea nevoie încep frustrările atât pentru mamă
cât și pentru copil. De asemenea nevoia bebelușului de a fi luat în brațe, nu este un moft, reprezintă o altă
nevoie care nu trebuie refuzată. Odată ce este luat în brațe de către mamă, aceasta se mișcă, iar copilul
poate explora lumea din jurul lui.
După vârsta de un an apar și primele crize de personalitate. Copilul este egocentric, el își dorește un
anumit lucru și știe că o să-l primească dacă ”va plânge”. Este important pentru părinți să fie calmi și să
nu îl lase să se lovească, apoi să îi explice că nu poate avea acel lucru, pentru care face criza. Dacă aceste
crize trec peste vârsta de 1 an, specialiștii avertizează, că aceste crize se transformă în simptomele unui
”copil răsfățat”.
Între 1 și 3 ani apare conștientizarea identității sexuale iar între 3 și 5 ani copilul abordează jocul de
rol, care îl ajută în dezvoltarea lui intelectuală și socială. Tot acum apare și ” mâzgălitul pereților” cu
culori, acum se dezvoltă imaginația, creativitatea și dexteritatea. Părinții nu trebuie să certe copilul, poate
să-i amenajeze un colț, unde el are voie să mâzgălească, să fie preocupați de ceea ce ”scrie” el acolo și să-
l laude.
Între 5 și 6 ani deja înțeleg reguli, și începe să le placă rutina. Acum trebuie repetate anumite
deprinderi ( trezitul, spălatul pe dinți, îmbrăcatul, mersul la grădiniță, etc.) pentru fixarea lor, iar mai
târziu acestea vor deveni automatisme. Tot acum apare și ” frica” de întuneric, de păianjeni, de dormit
singur.acestea sunt fobii, care de obicei pot fi depășite cu ajutor de specialitate.
Între 5 și 7 ani copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniță, stă cu bunicii sau bona și
pentru că nu mai stă tot timpul cu părinții, trebuie încurajat să discute cu cei din jur, adulți și copii. Este
timpul să intervină în discuții cu copii, să-și spună punctul de vedere. Replicile de genul ”taci din gură că
ești mic și nu ai dreptul să zici nimic” nu face decât să umilească copilul și să-l inhibe.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei șapte ani de acasă, deoarec copiii sunt incluși în
diferite forme de învățământ, stau cu bonele sau cu bunicii, rămâne ideea de la baza acestei conduite:
educația și bunele maniere se învață în familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de comportare civilizată cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conștient, iar
vârsta primei copilării este esențială în conturarea și achiziția unui bun comportament. Școala și alte
medii educaționale nu pot decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Această
realitate aruncă pe umerii părinților o responsabilitate uriașă, deoarece, adolescentul, tânărul de mâine,
depinde de noi, părinții ca el să devină om responsabil ,cu deprinderi morale civice bine însușite.
Expresia ”bună creștere” este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinții, i-o dăm. A
fi ”bine crescut” nu înseamnă peste tot același lucru; atât contextul cultural al societății cât și standardele
subiective ale fiecărui părinte determină definiția celor ”șapte ani de acasă”.

910
 Cei șapte ani de-acasă

Autor: Ionce Angelica Valerica

Școala Gimnazială Cicîrlău, Jud. Maramureș
,,Copiii învață ceea ce trăiesc”. (Dorothy Law Neite)

Educația este o acțiune care se desfășoară în mod conștient în conformitate cu finalităţile stabilite în
prealabil, are un sens intenţional care vizează un rezultat bine conturat. Raţiunea ei nu poate fi alta decât
aceea de a produce modificări pozitive neîntrerupte în fiinţa fiecărui om. Schimbările survenite în viaţa
interioară a omului se vor răsfrânge în mod firesc asupra grupului social din care face parte. Sensul,
amploarea şi profunzimea acestor schimbări poartă pecetea momentului istoric în care se produc.
Educaţia este, cu alte cuvinte, un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu
fiecare etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în
dauna copilului.
Viaţa şcolii stă sub semnul valorii şi valorizării. La tot pasul cineva emite pretenţii, creează noi
orizonturi, spune că e bine sau nu ceea ce ştim sau facem. Valorizarea este un semn că lucrurile şi
evenimentele nu ne sunt indiferente.
Atât școala cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Educația, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Părinții sunt modele pentru copil. Cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este cea materială,
ci exprimarea mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună.
Ultimii ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are familia asupra formării
personalității copiilor. Familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi, componente și reguli
structurale. Cele mai importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o ființă
umană. Ceea ce cred părinții despre viață și împlinirea ei va determina felul în care își vor crește copiii.
Modelul părinților se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul ajuns adult, va reacționa așa cum a văzut
la mama sau tatăl său (cuvinte, gesturi, expresii, comportamente).
Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și
părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului.
Completarea lipsurilor educative a primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta
şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum
sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
Modelarea personalităţii, pregătirea omului pentru integrarea socială, în mod conştient, sistematic,
organizat, se realizează în instituţii de învăţământ.
Angajarea şi responsabilitatea familiei în educaţia copiilor este fundamentală pentru reuşita
participării educaţionale. La orice copil, gradul de interes şi de colaborare a părinţilor cu școala este cel
mai adesea direct proporţional cu rezultatele şi evoluţia acestuia.
Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe care o au aceștia despre ei
înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.

BIBLIOGRAFIE:
1. Ciofu, Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998.
2. Cucoș, Constantin, Teoria și metodologia evaluării, Iași, Editura Polirom, 2008.
3. Tomşa, G., (coord.), Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Editura Coresi S.A., Bucureşti,
2005.
4. Vrăsmaş, Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
2002.

911
 CE TREBUIE SĂ ŞTIE UN COPIL „DE ACASĂ“?

Autor: prof. înv. primar – Iuliana Ionescu

Școala Gimnazială Nr. 4 Moreni, jud. Dâmbovița
Semnificația expresiei “cei 7 ani de acasă” cred că și-a cam pierdut sensul datorită faptului că în
zilele noastre nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme
educaţionale încă de la vârste mult mai fragede. Rămâne însă ideea de la baza acestei expresii: normele
de conduită se învaţă din familie. Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de
bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei
copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi
alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie. Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei
persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei
mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Cert este că educația trebuie să existe, dar știm că fiecare copil are ritmul său de evoluție, iar
obligativitatea a devenit ceva desuet, așa că nu de puține ori vedem copii la 7 ani “buni de pus în ramă”,
iar alții...mai puțin. Însă cel mai bun lucru ar fi să nu se facă aceste comparații între copii la vârsta de 7
ani.
Psihologii atrag atenția asupra nevoilor bebeluşului şi asupra felului în care mama le tratează. Încă
din această perioadă se începe educarea copilului și fiecare etapă are importanță majoră în dezvoltarea
copilului. Psihologul spune că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi
luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie
satisfăcută, nu refuzată celui mic. El nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare, mama
care se mişcă cu el în brațe, îi oferă copilului posibilitatea de a explora tot ceea ce îl înconjoară. În
jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care – la rândul ei - trebuie satisfăcută, cu condiţia de
a asigura un mediu sigur pentru cel mic. Banalul joc „cucu-bau”, pe care mămicile îl desfășoară cu
micuții lor ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar
dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul,
iar psihologii subliniază că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i
citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba
bebeluşilor” în preajma celor mici, psihologii spun că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă
pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii
corecte. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în
special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. După
vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. Foarte
important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză şi să-i explice, calm, că nu va primi
acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza. Specialiștii ne atrag atenţia că, după ce trec de un
an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între
1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze
jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. În această perioadă se
dezvoltă şi dexteritatea,iar psihologul recomandă amenajarea unui colț/ perete pe care el să își
demonstreze creativitatea. După 5 ani copiii înţeleg regulile, iar între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le
placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat,
îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează obiceiurile zilnice. Tot acum apar „fricile” (frica de întuneric,
de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Despre politețe vorbim cu
copilulu încă de la 3-4 ani. La început, prin imitaţie, copiii respectă anumite reguli de politeţe: salutul,
vorbitul pe un ton calm, modul de adresare, formulele de adresare. Părinţii sunt modele pentru copil.
Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este
ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată
acest cuvânt. 912
 Copilul care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe,
mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se
adreseze profesorilor cu „dumneavoastră“, tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor
„tu“.
În concluzie se pot creiona generalizări, iar printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, prin expresia un copil „bine crescut” regăsim: salutul, comportamentul în
public - ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să
întrerupă pe cel care vorbeşte, comportamentul cu prietenii- îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi
se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui, înţelegerea normelor sociale, manierele la masă,
recunoaşterea greşelilor, tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de
slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va
face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni.
Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de
experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“? Nu cred că deține nimeni o rețetă absolută, însă până la 6 -
7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de
autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din
regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de
dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile, precum și
capacitatea de relaţionare socială.

BIBLIOGRAFIE:
http://proiecte.pmu.ro/c/document_library/get_file?p_l_id=16980&folderId=21042&name=DLFE-
2007.pdf

V. Coroi,M. Florescu, M. Ursache- 7 ani de acasă, Editura Medicală,București,1968

913
 Cei şapte ani de-acasă

Profesor Ionescu Larisa

Şcoala Gimnazială Brăneşti, Timiş
De foarte multe ori, in special in situaţiile in care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei şapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a insuşit diverse norme
ori reguli de politeţe, în special.
Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunosşinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini
acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioada de timp este considerată „culmea achiziţiilor”,
este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj, etc.
Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de către cine şi în ce mod.
Se numesc „cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în
special pânaă la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui.
Bebeluşul este ataşat de mama şi de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi exprimate de
către copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la diverşi stimuli,
modul de a răspunde la mediu le puteţi observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
La vârsta preşcolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.”
Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine.
Nu este de-ajuns doar să ne controlam limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că
asta nu înseamnă că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur,
pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Insa va trebui să ne
impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa
poata trage invataminte atat din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele
negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi ca cel mic
ne supraveghează, ne analizează, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate
acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
Ce pot învaţa copiii în cei şapte ani?
– deprinderi de autoservire
– ordine
– igiena
– curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative
– bune maniere şi comportament
– limbaj corect transmis
– modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător
– consecvenţa în realizarea unei sarcini
– concentrare a atenţiei
– perseverenţa în realizarea uneri sarcini
– alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva
Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii:
– spiritul de competiţie
– altruismul
– cooperarea
– atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.

914
 Iar altele influenţează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi
pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încalca normele ori nu
va fi încrezător în forţele proprii.
Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, gândiţi-vă ceva mai mult la ceea ce se
ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi.

Bibliografie:
*Cei şapte ani de-acasă- Copilul.ro
*Codul bunelor maniere, Mihaela Gîgâ, editura coresi, Bucureşti , 2001

915
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ȘI DE LA GRĂDINIȚĂ

Profesor: Ioniță Luiza-Veronica

Grădinița nr.222, București
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți. Fiecare copil este unic, fiecare copil are dreptul la opinie, la exprimare liberă, de aceea trebuie să
fie îndrumat de la cele mai fragede vârste pentru a putea fi un exemplu de urmat astfel ca părinții și
cadrele didactice pot fi persoanele care pun baza unui comportament adecvat al acestuia.
Deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste fragede, creșa și
grădinița sunt instituții care au drept scop învățarea normele de conduită, iar părinții cu ajutorul
exemplului pot consolida cunoștințele și deprinderile bune ale copiilor. Aceștia fiind receptivi la
activitățile adultilor, cel mai indicat ar fi ca fiecare părinte /educator să fie explicit în ceea ce privește
acest aspect și să demonstreze concret (sau prin exemple ușor de ințeles) copiilor aceste aspect.
- Pentru copil, adultul trebuie să fie un exemplu: puterea exemplului este foarte importantă la
această vârstă. Exemplu: dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă
mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic
să procedeze la fel.
- Copilul trebuie obișnuit să respecte reguli: de aceea nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze
mediul înconjurător, ci trebuie să îi explici consecințele acțiunilor sale (exemplu:dacă te sui acum în
copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge, etc.).
- Copilul trebuie să înțeleagă ce înseamnă egalitate: atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să i
se explice celui mic că toți oamenii trebuie să se respecte între ei .Exemplu: un director nu este cu nimic
mai bun decât doamna de la curățenie, amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie
respectați în aceeași măsură. Afirmațiile făcute despre diferitele etnii trebuie eliminate , acestea nu fac
altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că această etnie este rea și că ar trebuie să se poarte
cu ei în mod corespunzător.
- Copilul trebuie să știe despre bunele maniere în public: atunci când mergem cu cel mic în locuri
publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția într-un mod negativ. Exemplu:
trebuie să i se explice celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă .
Copilului i se explică faptul că nemulțumirile nu se vor rezolva prin țipete și crize de nervi , acestea nu îl
vor ajuta să obțină nimic, de aceea trebuie să se descopere ce îl nemulțumește și să se caute soluții pentru
a rezolva împreună aceste neajunsuri.
Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi
necesare și care îi vor ajuta să fie oameni respectuoși și demni de respect la rândul lor.

916
 Cei șapte ani de acasa.....

Prof. IONITA NICOLETA GEORGIANA

SCOALA DAESTI /POPESTI,JUD VALCEA
Pedagogia este știința care studiază fenomenul educațional cu toate implicațiile sale asupra formării
personalității umane în vederea integrării sale în viața socială. Urmărind integrarea omului în societate,
educația se preocupă, în aceeași măsură, de formarea personalității care va permite fiecărui om să
asimileze în mod creator realizările sociale.Este adevarat ca nu prea mai exista cein sapte ani de-acasa,
deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane
ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii
educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun
părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident,
fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale,
începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de
sport, la teatru sau în vizită la rude.Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă,
deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne
ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care
copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un
comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui
comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
consolideze normele deja deprinse din familie
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.
Educatia primita in familie
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.În general părinții
consideră educarea copilului lor ca fiind dificilă pentru simplu motiv că aceștia nu ascultă de observațiile
917
făcute de ei sau datorită faptului că copilul prezintă un comportament total inadecvat. Astfel există cazuri
când părinții ajung să își urască proprii copii datorită comportamentului lor inacceptabil. Doar că efectul
este că, părintele urăște propriul copil, iar copilul ajunge să se urască pe sine. Dacă părintele nu se
așteaptă la ,,nimic bun” de la copilul său, copilul își va crea aceeași impresie negativă despre el și într-
adevăr nu va ieși nimic bun. În plus, părintele va fi nervos, frustrat, neputincios, dezamăgit, iar copilul va
prezenta pe lângă toate acestea și probleme emoționale. Acest scenariu negativ poate fi dizolvat acordând
copiilor noștri atenția necesară, acordând atenție mai ales comportamentelor pozitive și lăudându-i ori de
câte ori observăm un comportament pozitiv, chiar și atunci când comportamentul ni se pare a fi
neimportant (ex. și-a pus haina în cuier, și-a așezat frumos păpucii etc). ,,Cheia este să surprinzi pe cineva
făcând ceva bun și apoi să-l lauzi pentru aceasta- lăudarea progresului îi împinge pe oameni spre
performanțele dorite.” Ken Blanchard
Bibliografie:
,,Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii”, Bakker I, Janssen H, București,
1998.
,,Teoria și metodologia evaluării”, Cucoș C, Iași, 2008.

918
 CEI SAPTE ANI DE ACASA

Prof. inv. primar Ionita Viorica

Liceul de Arte ,, Hariclea Darclee”, Braila
Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu
la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva
etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu
ceilalti.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Pentru mine cei 7 ani de acasa insemna mai mult reguli de bun simt, igiena, respect, pe care un copil
trebuie sa le invete de la parinti, pana sa mearga la scoala, dar care desigur ca parinti le tot repetam pana
se fac mari.
1.sa asculti pe cineva cind iti vorbeste
2. sa nu vorbesti cu gura plina
3. sa te speli pe miini dupa ce ai fost la toaleta...sau cind vii de undeva
4. sa spui adevarul
5. sa nu fii agresiv
6. sa dai buna ziua/la revedere
7.sa iti asumi responsabilitatea pt ce faci
8.sa respecti pe cei din jur
9. sa nu scuipi pe strada
10. sa nu vorbesti urit
11. sa nu te intinzi pe masa cand maninci
12. sa nu te urci cu picioarele incaltate in pat
13.sa respecti proprietatea personala si a celorlalti (sa nu strici/distrugi)
14.sa spui multumesc
15. sa te speli pe dinti seara/dimineata
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.

Bibliografie:
Roxana Geanta ,, Cei sapte ani de acasa”, Ed. Galaxia copiilor, 2016

919
 SALUTUL – PRIMUL SEMNUL AL POLITEȚII

ÎNVĂȚĂTOARE, IORDACHE LILIANA

LICEUL TEHNOLOGIC “PAUL BUJOR” BEREȘTI, JUDEȚUL GALAȚI

Motto: “Copilăria e o lume aparte, pentru noi o lume ciudată, fantastică, ireală, pentru cei ce fac
parte din ea dimpotrivă, una reală și plină de armonie.”
Eugen Herovanu

Adeseori este întrebuințată expresia “cei șapte ani de acasă”, atunci când se face referire la modul
de comportament în societate, raportat atât la cei de aceeași vârstă, cât și la adulții din viața acesteia. Pe
bună dreptate putem spune că se face referire la educația acesteia primită în mediul familial, în perioada
anterioară intrării în mediul școlar, prin care copilul își însușește elementele de bază necesare unei bune
adaptări la viața socială.
Primii ani din viața copilului sunt petrecuți în mediul familial, părinții reprezintă singurii educatori
care intră în contact direct cu propriul copil. De-a lungul acestei perioade putem vorbi despre un întreg
proces de creștere în cadrul relațiilor unei celule familiale unite. În familie copilul trebuie să deprindă o
suită de elemente esențiale pentru o bună formare, din care amintim: modul în care trebuie să salutăm
persoanele întâlnite, când și cum se răspunde unui salut primit, necesitatea de a respecta un program
prestabilit, dar și cum se procedează atunci când nu am fost punctuali, cum ne îmbrăcăm, cum trebuie să
ne comportăm acasă cu ceilalți membri ai familiei, cu vecinii sau cu persoanele care ne vizitează, cum ne
comprtăm civilizat la masă, pe stradă, în mijloacele de transport în comun, atunci când mergem în vizită
la cineva sau cum reacționăm când primim sau când oferim un cadou. Datorită faptului că numărul
elementelor pe care copilul trebuie să îl asimileze în perioada preșcolară este variat și destul de complex,
în cele ce urmează ne vom axa pe analiza unuia dintre acestea.
Fără îndoială că primul lucru pe care copilul trebuie să și-l însușească este salutul. Dacă la început
copilul este învățat să salute prin fluturarea mâinii, o dată cu creșterea în vârstă acesta trebuie să deprindă
obiceiul de a saluta toate persoanele cunoscute întâlnite sau la intrarea într-o incintă în care mai sunt și
alte persoane (lift, compartiment de tren, autoturism, când se alătură unui grup, etc), iar în cazul în care nu
primește răspuns, trebuie învățat să nu se supere, explicându-i-se că e posibil ca persoana pe care a
salutat-o să nu fi fost atentă și nu a observat salutul. Copilul trebuie să se deprindă să nu fie zgârcit cu
salutul, dar nici să abuzeze prea mult de el, spunându-i-se că nu se salută persoanele pe care nu le
cunoaștem aflate într-o stație de autobuz, în mijloacele de transport în comun sau întâlnite în piață sau
magazine.
Fără îndoială, mediul familial contribuie în foarte mare măsură la deprinderea unor comportamente
adecvate, pentru că în primii ani de viață copilul nu face altceva decât să imite comportamentul celor din
mediul în care trăiește. Exemplul personal al comportamentului celorlalți membri ai familiei contribuie la
însușirea reală a unui comportament civilizat și a unei atitudini morale față de cei din jur.
Încă din primii ani, atunci cînd copilul începe să înțeleagă, trebuie învățat că băieții trebuie să salute
întotdeauna fetițele, iar persoanele mai tinere trebuie să salute persoanele mai în vârstă. Copilul trebuie să
se deprindă și cu salutul adresat celor aflați într-o încăpere în care a intrat, sau cu salutarea celor aflați
adunați într-un grup, la care dorește să se alăture, dar cu sublinierea faptului că nu trebuie să întrerupă
discuția aflată în desfășurare în momentul sosirii acestuia.
Pentru că salutul este o formă de socializare cu ceilalți, copilul trebuie învățat să salute pe ceilalți cu
bucurie, însoțindu-și întotdeauna salutul cu un zâmbet natural, privind întotdeauna în ochi persoana căreia
i-a fost adresat, evitând întotdeauna să țină mâinile în buzunare sau să vorbească cu gura plină, precum și
evitarea salutului grăbit care denotă preocuparea de altceva.
Foarte important este asimilarea formei salutului. Copilul trebuie învățat că persoanele mai în vârstă
nu se salută niciodată cu formulele: “Salut!” sau “Bună!”, ci acestea se folosesc doar atunci când sunt
întâlniți colegi sau prieteni de aceeași vârstă. În cursul zilei copilul trebuie să deprindă utilizarea corectă a
formulelor de salut: “Bună dimineața!” până la ora 11.00, “Bună ziua!” de la ora 11:00 până la lăsarea
serii, după care să se folosească formula “Bună seara!”. Aceste formule de salut se pot folosi și la
despărțire, putându-se folosi însă și formula ”La revedere!”. La întâlnirea cu femeile, părinții, bunicii și
920
rudele foarte apropiate, copilul trebuie să deprindă folosirea formulei: “Sărut mâna!”, prin care se arată o
mai mare dragoste și un respect deosebit pentru persoanele cărora le-a fost adresat.
Copilul trebuie să învețe din familie și faptul că sunt situații când salutul trebuie să se limiteze la
schițarea unui gest, prin înclinarea ușoară a capului sau prin ridicarea mâinii, când persoana pe care dorim
să o salutăm este la oarecare distanță, sau până la persoana respectivă se interpun alte persoane, care face
imposibilă utilizarea unei formule de salut verbale, fără a deranja alte persoane din jur. Aceeași situație
trebuie aplicată și în cazul în care zgomotul nu permite utilizarea corespunzătoare a salutării verbale.
Deși se obișnuiește ca adulții atunci când se întâlnesc să își dea mâna, cu toate acestea copilul
trebuie învățat că nu el trebuie să întindă primul mâna unei persoane adulte, iar dacă o persoană adultă îi
întinde mâna copilului, acesta trebuie să întindă mâna și să răspundă salutului.
Tot în grija familiei stă deprinderea copilului de a răspunde întotdeauna la salut, iar în cazul în care
acestuia i se atrage atenția că a fost o situație în care nu a răspuns la salut sau nu a salutat, copilul să își
ceară scuze politicos, motivând că nu a observat persoana în cauză.
Pentru că salutul este esențial pentru stabilirea de relații cu persoanele din jur și este prima formă de
conectare la viața socială a unei persoane, este absolut necesar ca familia să aibă ca prioritate deprinderea
copilului cu toate aceste elemente pe care le-am prezentat anterior. Salutul este cartea de vizită a unei
persoane, care poate deschide sau poate închide iremediabil posibilitatea de socializare cu persoanele din
jur.
Atunci când o persoană nu știe să folosească salutul în mod corespunzător, este etichetată de cei din
jur ca fiind lipsită de cei șapte ani de acasă, de aceea consider că pentru o bună educație se impune
asimilarea acestor norme elementare de purtare în societate. Pentru că familia este mediul în care se
deprind toate aceste elemente, membrii adulți ai acesteia au obligația de a le cunoaște și de a le aplica
întocmai mai întâi ei înșiși, pentru ca, prin propriul exemplu să îl poată însuși cu ușurință și copilul aflat
în perioada de formare.

921
 ARMONIA DINTRE FRAŢI

PROF. IORDACHE ROXANA

G.P.N. VOINEŞTI- LEREŞTI
ARGEŞ
„Vreau şi eu o soră sau un frate!” de câte ori nu au auzit părinţii cu un singur copil această cerere
care pe unii îi amuză, pe alţii îi înfurie sau măcar îi plictiseşte? Dacă încercăm să cunoaştem motivaţia
dorinţei atât de frecvent exprimată, ne-am convinge că sora sau fratele râvnit sunt, în fond, un fel de
păpuşă vie, permanent la dispoziţie, adică prezentă mereu în casă, lângă copil (fiindcă altfel el ar spune
„Vreau un vecin, un coleg, un văr…”).
Ce decepţie trăiesc mulţi dintre copiii cărora li se îndeplineşte dorinţa de a nu mai fi singuri la
părinţi!
Mai întâi, principalul motiv pentru care a fost „comandat” noul venit, nu este satisfăcut: cum să te
joci cu o fiinţă fragilă, care nu vorbeşte, nu se ţine pe picioare, nu ştie să facă mai nimic? Este de preferat
o pisică, un câine, o jucărie mecanică sau o minge.
Apoi, toată viaţa de până atunci a familiei este răsturnată parcă: nimic nu mai seamănă cu ce era
înainte; programul tuturor din casă se tulbură, în funcţie de orele de masă şi de somn ale celui mic.
Dar ceea ce este mai greu de suportat pentru fratele mare, este că el a devenit deodată „mare” din
vina celui mic care i-a luat locul în preocupările şi dragostea părinţilor. Aceştia nu au ochi şi urechi decât
pentru pătuţul noului venit. Tot acolo aleargă şi cei care vin în vizită, cu cadouri neinteresante: scutece,
costumaşe, jucării bune numai pentru sugar.
În atare complex de împrejurări, nu-i de mirare ca interesul pentru fratele mult aşteptat să se stingă
repede, ba chiar să se transforme în agasare,antipatie, dacă nu în duşmănie. Aceste atitudini şi sentimente
se fixează şi se amplifică dacă greşelile părinţilor comise în primele zile după naştere unui copil (care nu
este primul) sunt continuate prin manifestarea unor preferinţe şi atenţii deosebite faţă de mezin.
Fraţii mai mari, ca să-şi recapete drepturile uzurpate, recurg uneori la tactici ingenioase. Nu puţini
sunt preşcolarii care în asemenea cazuri refuză să mănânce, pretinzând să fie hrăniţi şi ei cu biberonul, nu
mai folosesc oliţa, ca să fie şi ei schimbaţi la lenjerie o dată cu cei mici, iau locul acestora î căruţ, în baie,
le strică jucăriile…
Neînţelegând mecanismul reacţiilor copilului mai mare, părinţii se înfurie şi-l sancţionează aspru,
adâncind astfel şi mai mult starea conflictuală creată, în loc să iasă din ea prin antrenarea preşcolarului în
îngrijirea celui mic, prin tratarea lui cu încredere şi afecţiune. Numai dându-i asigurări că nu a pierdut
nimic prin venirea celuilalt, părinţii pot crea copilului mai mare liniştea securizantă de care simte nevoie
şi pe fondul căreia se înfiripă relaţii normale între fraţi.
Armonia dintre ei poate fi adesea periclitată tot de către părinţi, dacă aceştia acordă în mod vizibil
unuia dintre copii mai multă preţuire şi, totodată, prin comparaţiile pe care le fac, între fraţi, creează
sentimentul inferiorităţii celui apreciat de ei ca mai puţin înzestrat, mai puţin îndrăgit.
Când spunem unui copil: „de ce nu cânţi şi tu frumos aşa ca fratele tău?” ne punem într-o situaţie
tot atât de stupidă ca cea în care i-am reproşa că nu are părul creţ sau ochii migdalaţi – tot ca fratele!
Copiii suportă greu şi alt gen de comparaţii şi pilde moralizatoare, de tipul „ia exemplu de
cuminţenie de la sora ta” – îndemn care nu numai că nu este urmat de regulă, dar care produce un efect
contrar: de antipatie faţă de sora „sfântă”, dorinţa de a se deosebi de ea, tocmai prin neascultare.
Ne referim la consecinţele nedorite în relaţiile dintre fraţi ale intervenţiei lipsite de tact a părinţilor
care nu înlesnesc apropierea şi buna înţelegere a copiilor lor.
Pare curios, dar, uneori, se ajunge la aceleaşi rezultate şi dacă părinţii forţează asemenea apropiere
şi înţelegere.
De câte ori nu i se spune unui preşcolar: „ce-ţi mai trebuie alţi copii? Joacă-te cu frăţiorul tău, uite
ce drăguţ e şi cum te priveşte de drăgăstos!” când ai 4-5 ani, când tu singur nu prea ştii cum să te joci şi
preferi dacă nu parteneri de joacă ceva mai mari decât tine, cel puţin de aceeaşi vârstă, cum să-ţi convină,
ca unic partener impus de părinţi, un omuleţ ignorant care mai rău te-ncurcă şi te plictiseşte? E normal
aproape să invidiezi atunci pe copiii care – fiindcă nu au fraţi – au voie să se joace cu cine le place!
Părinţii ar trebui să ştie că diferenţa de vârstă de câţiva ani (între un sugar şi un preşcolar sau între
doi preşcolari) se face simţită mai ales acum, când nivelul lor de dezvoltare generală este mai puţin
922
apropiat decât va fi vreodată pe întreg parcursul vieţii. Cu timpul, diferenţele se atenuează şi fraţii pot
ajunge să se înţeleagă foarte bine. A forţa acum apropierea lor preocupări, interese, activităţi, înseamnă a
crea insatisfacţii amândurora. Dacă cel mare îşi impune jocul vârstei lui, mezinul nu face faţă: dacă,
dimpotrivă, ei rămân la jocurile celui mic, se ţine în loc, forţat, dezvoltarea preşcolarului mare, tras înapoi
ca să poată participa fratele mic la joc.
Cum se rezolvă, aşadar, cât mai bine, problemele privind relaţiile dintre fraţi?
În primul rând, prin evitarea motivelor de rivalitate, de concurenţă între ei. Concurenţă şi rivalitate
mai ales privind dragostea părinţilor. „Pe el îl iubiţi mai mult, lui îi luaţi jucării mai frumoase” – se plâng
uneori copiii, făcând pe unii părinţi atât de temători să nu mai fie acuzaţi astfel, încât ajung să cumpere
numai „în dublu” şi absolut la fel fiecare minge, păpuşă sau maşinuţă.
În al doilea rând, prin ceva mai greu de realizat şi anume un sistem de relaţii în familie care să
înlesnească fiecărui copil împlinirea specifică, integrală a personalităţii proprii. Fiecare dintre ei are
aspecte pozitive care pot fi puse în valoare fără a se umbri, prin aceasta, nimic din ceea ce reprezintă
ceilalţi fraţi.
În loc de a ridica pe un piedestal de vedetă, generator de atitudini şi însuşiri egoiste, copilul cu certe
însuşiri într-un domeniu, să-l deprindem a-şi preţui fraţii pentru ce au ei în plus, în alte direcţii şi totodată
să simtă preţuirea sinceră a membrilor familiei pentru fiecare dintre ei.
Momentele mai importante din viaţa lor – aniversările, intrarea în grădiniţă, în şcoală – dar şi cele
obişnuite, de fiecare zi, să fie trăite de toţi, să-i găsească uniţi, participând în felul lor la bucurii şi
frământări comune. Indiferenţa, izolarea să ne dea de gândit îndată ce apar, fiindcă ele se pot dezvolta,
creând adevărate ziduri separatoare între fraţi, chiar dacă nu se ajunge la neînţelegere sau ură.
Vom spune de aceea copiilor noştri: „Să nu facem gălăgie; acum doarme sora ta” sau V-am
cumpărat căpşune – vezi, opreşte-i şi fratelui tău, pentru când se întoarce de la grădiniţă” etc. – sunt mici
atenţii care cheamă reciprocitatea şi înlesnesc apropieri.
În fine, armonia dintre fraţi este înlesnită şi prin intermediul altor copii – prieteni, colegi de
grădiniţă.
Aşa cum arătăm, fraţii nu reprezintă unicele relaţii sociale ale copiilor noştri; ei au nevoie şi de alţii
prieteni de joacă şi de aceea nu-i vom zăvorî numai în compania fraţilor. Numai aşa, fratele rămâne la fel
de drag ca în timpul când nu venise încă şi era aşteptat, dorit.

923
 CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ

PROF. ÎNV. PRIMAR: IORGA IONELA-LAURA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ COMUNA BUCOVĂȚ
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc
cei șapte ani de acasă.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață
ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educația uni copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și să devină un bun exemplu
la școală, educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă.
Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Educația copiilor este strâns legată de nivelul de educație și comportamentul afișat de părinți în
interiorul familiei. Altfel fiind spus exemplul oferit de părinți se va reflecta ulterior în tot ceea ce
reprezintă comportamentul primar al copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii, de aceea este foarte important ca
părinții să le acorde copiilor lor suficientă atenție, limitându-le timpul petrecut la televizor sau
calculator.Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se
cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil
depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.
La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind
mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce
la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de
obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în
dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca
părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni,
ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe
vor fi vizate.
Părinții trebuie să îi învețe pe copii să își exprime emoțiile și sentimentele, astfel vor reuși să
rezolve conflictele pe cale pașnică și să își contoleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
La fel fel de important este ca părinții să îi ofere propriului copil un bun exemplu și să îl învețe să
spună întotdeauna adevărul, iar acest lucru îl învață cel mai bine de la ei deoarece copiii imită tot ceea ce
văd și aud în jur.
Educaţia, bunele maniere și regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.

Bibliografie
Vrăsmaş. E., 2002, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti
Emil, P., Iucu, R., 2002, Educaţia preşcolară în România, Polirom, Iași

924
 Să construim împreună
cei 7 ani ...de acasă

ed. Ispas Săndiţa

Grădiniţa cu Program Prelungit nr.56 Brăila
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului în primii şapte ani de viaţă.
Această perioadă de timp este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică şi
potrivit specialiştilor, în această perioadă educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului,
pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3, la 5 sau la 7 ani.
Copilul este pregătit să primească informații dar este foarte important cum sunt transmise aceste
informații. Şi cum copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, membrii ei au cea mai mare influență
asupra lui.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament".
Viaţa copilului acasă alături de părinţii săi, toate activităţile care le desfăşoară împreună,
consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială,
sănătatea, igiena şi protecţia lui .
Indiferent de vârsta la care se află copilul, adulţii sunt puşi în situaţia de a-l ajuta să înveţe diverse
comportamente. Fie că este vorba despre comportamente noi (să se spele pe dinţi, să mănânce cu
tacâmurile, să respecte o regulă etc.), alteori sunt comportamente pe care copiii le cunosc, dar cărora
dorim să le creştem frecvenţa (să salute, să spună „mulţumesc“ sau „te rog“). Mai sunt şi situaţii în care
dorim să eliminăm sau să reducem o serie de comportamente negative cum ar fi: lovirea altor copii,
folosirea un limbaj vulgar, dezordinea etc.
Exemple de comportamente pe care copilul le poate învăţa de la adulti:
• prin observarea adulţilor sau a celorlalţi copii: Un copil învaţă cum să se spele pe dinţi observând
părintele care face acest lucru;
•prin imitarea comportamentelor celorlalţi:Un copil învaţă să spună„te rog“ după ce
primeşte ceva dacă şi adultul facea acelaşi lucru de fiecare dată când cere ceva;
• prin modelul oferit de adulţi sau ceilalţi copii: Un copil învaţă cum să arunce mingea la coşul de
baschet privind alţi copii sau adulţi;
• prin consecinţele pe care un comportament le are: Un copil alege să se ducă la bunica pentru că
aceasta îi dă întotdeauna dulciuri.„Mergem la bunica“ este urmat de consecinţa „primesc dulciuri“,ceea
ce face ca şi altă dată să vrea să meargă la bunica.
Atunci când dorim să învăţăm un copil un anume comportamente, trebuie să avem în vedere
câteva lucruri:
• Copilul trebuie să fie în stare să facă ceea ce încercăm să îl învăţăm.
Mulţi părinţi aşteaptă din partea copiilor lor să înveţe lucruri care depăşesc capacitatea lor şi uită de
vârsta şi de stadiul de dezvoltare. Există tendinţa de a aştepta de la copil mult mai mult decât este el
pregătit să ofere.
• Copilul trebuie să fie pregătit să înveţe.
De prea multe ori, încercăm să învăţăm copiii câte ceva în momente în care aceştia nu sunt pregătiţi
să înveţe. Nu trebuie să învăţăm copilul ceva atunci când este obosit sau supărat.
• Copilul trebuie încurajat în tot ceea ce dorim să-l vedem făcând.
O greşeală frecventă este că nu punem în valoare ceea ce este bun în comportamentul copilului, dar
facem să iasă la suprafaţă orice defect. După ce a fost învăţat un comportament, este foarte important ca
părinţii să-i ofere din când în când, copilului întăriri pentru menţinerea comportamentului.
Pentru orice progres făcut copilul trebuie încurajat, lăudat şi recompensat. Întărirea este orice
stimul, acţiune sau comportament care apare imediat după un comportament şi are funcţia de a creşte
925
probabilitatea apariţiei acelui comportament. Întăririle se stabilesc în funcţie de copil şi în funcţie de
comportamentul pe care vrem să îl formăm.
Pe lângă toate acestea, atunci când ne propunem să-l învăţăm un comportament, trebuie să ne
gândim şi la felul în care transmitem copilului anumite mesaje, felul în care vorbim. Iată cum putem
face acest lucru:
• Focalizându-ne pe aspectele pozitive ale copilului. („Excelent! Ai reuşit!“ )
• Criticând comportamentul, nu copilul: („Nu-mi place când te cerţi cu copiii“ )
• Acordând importanţă progreselor făcute de copil şi aspectelor pozitive ale situaţiei.
(„Îmi place felul în care...“)
• Acceptând diferenţele individuale: fiecare copil învaţă diferit un comportament şi reacţionează
diferit într-o situaţie.(„Mă bucur când tu...“)
• Arătându-i zilnic încredere în sine („Sunt sigur/ă că vei putea să...“)
• Având aşteptări realiste faţă de copil, aşteptări adaptate nevoilor şi potenţialului lui de
dezvoltare. („Sunt mândru/ă când...“ )
• Evitând comparaţiile şi competiţiile dintrecopii(„Pentru mine eşti special!“)
Pentru a învăţa un comportament, copilul are nevoie şi de consecvenţă, ceea
ce înseamnă că atât mama cât şi tata, şi bunica, toţi cei sunt implicaţi în educaţia copilului vor aplica
aceeaşi metodă şi vor comunica copilului acelaşi mesaj. Ceea ce este foarte important este că regulile
stabilite sunt aceleaşi pentru toţi membrii familiei.
Pe lângă comportamentele dorite, copiii manifestă şi comportamente problematice. Acestea sunt,
de cele mai multe ori, o reflecţia a ceea ce copilul mai are de învăţat. Comportamentele problematice ale
copiilor au diverse cauze şi motive pentru care apar. Ele pot fi de atragere a atenţiei sau rezultatul unor
stări emoţionale negative, de frustrare sau iritare. Înainte de a ajunge în situaţia de a le corecta este bine să
ştim cum să le prevenim. Acest lucru este posibil dacă reuşim:
• Să stabilim reguli simple şi realiste de comportament pentru copil. Aceste reguli trebuie să fie
adaptate nivelului de dezvoltare al copilului şi introduse treptat. Odată stabilite, toţi membrii familiei
trebuie să adere la ele, să le aplice şi să le respecte.
Exemplu:
Înainte de masă ne spălăm pe mâini.
Punem jucăriile la loc după ce ne jucăm.
Cine nu-şi aranjează hainele când se dezbracă se va îmbrăca cu hainele sifonate etc.
• Să oferim copilului posibilitatea de a observa şi învăţa consecinţele naturale sau logice ale
acţiunilor sale:
Exemplu:
Dacă spargi mingea nu te vei mai putea juca cu ea.(consecinţă naturală);
Dacă îl loveşti pe Gabiel nu se va mai juca cu tine.(consecinţă logică).
• Să oferim rutine de comportament: acestea îl ajută pe copil să se simtă în siguranţă, să ştie în ce
activitate urmează să fie implicat.
Exemplu:
E ora de masă, după asta o să ne odihnim; e ora de mers la grădiniţă, acolo te joci, mănânci şi
după ce te trezesti, după-amiaza mama/tata vine şi te ia acasă...; e ora de spălat pe dinţi, apoi ne luăm
pijamalele şi ne pregătim de culcare etc.
• Să oferim întăriri pentru comportamentele dorite:Observând comportamentul copilului nostru,
vom şti care este metoda care funcţionează cel mai bine pentru copilul într-o anumită situaţie.
Exemplu:
La copii, pentru întărirea unui comportament putem folosi „feţe zâmbitoare“.
Dacă, de exemplu,vrem să-l învăţăm pe copil să împartă jucăria cu un alt copil, pentru
fiecare comportament dorit putem acorda „o steluţă“. La cinci steluţe îi oferim o recompensă:
mâncăm îngheţată, mergem în parcul de distracţii la saltele sau organizăm altă activitate care-i face
plăcere copilului.
• Să folosim tehnica extincţiei – Copiii reacţionează în unele perioade, contrar dorinţelor noastre.
De aceea, este bine ca uneori să ne comportăm contrar aşteptărilor copiilor. Putem ignora, pur şi
simplu, un anume comportament, în loc să-l certăm, să-i explicăm de ce a greşit. Pentru aceasta ne trebuie
multă răbdare şi tact.

926
 CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ
Profesor Dorina Istrate
Grădinița nr.229, București
,,Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală și plină de armonie.” EUGEN HOROVEANU
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generațiilor anterioare. Părinții își
petrec din ce in ce mai puțin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuțiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Chiar dacă suntem ocupați până peste
cap, copilul nu trebuie neglijat, sau, mai rău, ignorant. Vorbim de cei șapte ani de acasă deoarece copilul
își petrece cel mai mult timp cu familia, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
În primele 18 luni de la naștere se pun bazele relației de atașament, relație care se consolidează în
jurul vârstei de 3 ani. Devin semnificative în fața copilului acele persoane care le oferă sprijin emotional,
fizic și sunt o prezență constantă în viața lui. Formarea relației de atașament și câștigarea încrederii
copilului depind de abilitatea mamei și a tatălui de a recunoaște mesajele transmise de copil și modul în
care ei răspund nevoilor copilului. Familia continuă să fie mediul formativ dominant, copilul dezvoltând
capacități de recepționare și răspuns și are alte așteptări de la familie.
Părinții pot colabora foarte interesant cu copilul. Copilul poate lucra împreună cu părinții la
treburile gospodărești și tot de la ei poate afla multe lucruri noi despre lumea care îl înconjoară. Familia
este cadrul important unde copilul învață ,,cei 7 ani de acasă”. Când spunem că un copil are cei 7 ani de
acasă ne gândim la un copil bine crescut care știe să salute, să spună ,,Mulțumesc!”, ,,Te rog!’’, care se
comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Aceste lucruri pe care copilul le deprinde mai ales
în familie sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil bine educat se va descurca mult mai
bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Educația primită în cei 7 ani de acasă depinde de relația mai sus amintită: copil – adulții cu care
interacționează în primele luni sau în primii ani de viață. Baza formării unui comportament corespunzător
al copilului este relația afectivă cu părinții. Dragostea cu care aceștia își înconjoară copilul îi permite
acestuia să aibă încredere în propriile forțe. Copilul iubit de părinți se simte protejat, îngrijit, iar aceasta
idee de siguranță îi creează deschidere spre învățarea și asumarea regulilor de comportament.
După vârsta de 3 ani copilul începe să fie capabil să împartă jucariile, dezvoltă simțul binelui și al
răului, este conștient când face un lucru bun sau rău, observă reacțiile părinților în fața comportamentului
său. Acum este momentul pentru a-l învăța bunele maniere: ce se cuvine și ce nu la masă, în vizită, pe
stradă și la grădiniță. Copilul începe să devină tot mai independent și de aceea trebuie să i se dezvolte mai
mult capacitatea de comunicare cu cei din jur. Trebuie încurajat să se exprime public și ceea ce este foarte
important să nu i se facă observații în public.
Părinții sunt modele pentru copil. Degeaba spun copilului să nu mai țipe prin casă daca el aude
certuri între părinți. De asemenea, este ineficient să îi spunem că nu a spus ,,Multumesc!’’ la magazin
dacă în familie nu se folosește acest cuvânt.
Pentru unii, cei 7 ani de acasă sunt piatra de temelie a vieții lor. De acești ani depinde cum se vor
integra în societate, cum vor fi agreați de cei din jur dar și cum va fi viața alături de cei dragi. Mulți,
datorită comportamentului nepotrivit față de semenii lor, se izolează de semenii lor și tind să dispară
treptat din viața socială.
Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Regulile de comportament oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii în
formarea lui ca adult. Expresia ,,cei 7 ani de acasă” definește bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumulate în primii ani de viață. Această perioadă de timp este considerată
una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de
memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj și alte multe informații. De aceea
este foarte important cum sunt transmise informațiile către copil și de către cine. Însușirile dobândite în
această perioadă influențează dezvoltarea de mai târziu. Un copil criticat permanent, devalorizat și
pedepsit des se va adapta foarte greu într-un grup, nu va avea încredere în forțele proprii.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează sa le respecte și ei odată cu integrarea în societate, acolo unde își

927
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îi va ajuta să fie oameni respectuoși și demni de respect la rândul lor.
,,Copiii sunt precum fluturii care zboară în văzduh. Unii se înalță mai sus ca alții, dar fiecare
zboară cât de bine poate. De ce sa-i compare între ei? Fiecare e diferit! Fiecare e frumos! Fiecare e
special!”

BIBLIOGRAFIE: ,
,Psihologia vârstelor’’- TINCA CREȚU, Editura CREDIS, 2007;
Revista părinților-Convenția cu privire la drepturile copilului, București 2007.

928
 CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ

Prof. înv. preșcolar Istvan Mădălina

Grădinița cu P.P. „Căsuța Poveștilor” Sibiu
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme
ori reguli de politețe, în special.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă? Până în clasa primară, cam pe la 7 ani copiii stau mai mult cu
părinții, bunicii, cu familia și cei apropiați în general. Cei din familie încearcă să-i sfătuiască și să-i educe
cum știu ei mai bine, ca pe viitor să poată intra în viață cu minimum de cunoștințe despre viață în general.
Cum să respecte bunicii, cum să respecte familia și persoanele în vârstă, respectul față de profesori, colegi
și cercul de prieteni pe care îl are. Respectă ca să fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni,
spuse de părinții noștrii.
Această expresie „cei 7 ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente
și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este foarte importantă fiind
considerată „culmea achizițiilor”, una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj etc. Se numesc „cei șapte ani de-acasă”, deoarece copilul își petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la intrarea la grădiniță, la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea
mai mare influență asupra lui.

Ce învață copiii în cei șapte ani?

 deprinderi de autoservire
 ordine
 igienă
 curățenie și exprimarea propriilor nevoi
 exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative
 bune maniere
 limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părțile de
vorbire)
 modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului
înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit
pentru diverse fapte etc)
 consecvență în realizarea unei sarcini
 concentrare a atenției
 perseverență în realizarea unei sarcini
Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Important este ca părinții să respecte cât mai mult
formulele de politețe, regulile de bune maniere în familie, iar copiii îi vor imita cu precizie de 90%.
Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă micuţul
cere o jucărie, trebuie obișnuit să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”,
„mulţumesc”. De asemenea, trebuie date cât mai multe exemple concrete, de preferat în momentele în
care încalcă vreo normă de bună purtare şi insistat până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Totodată, trebuie urmate şi aceste sfaturi utile:
 Aveţi grijă cum vorbiţi în preajma copiilor, deoarece ei adoptă acelaşi limbaj ca adulţii
 Spuneţi-le copiilor să se adreseze adulţilor cu un anumit grad de formalitate, precum
„doamnă” sau „domnule”, cu excepţia cazurilor în care cei mari îi roagă să le spună altfel.
 Învăţaţi-i cum să salute sau să se prezinte corect, cum să se comporte în public şi de ce nu
este bine să întrerupă o discuţie.
 Felicitaţi copiii de fiecare dată când fac un lucru bun, când respectă anumite reguli, pentru
că în acest mod vor reţine mult mai repede.
929
Bibliografie:
http://www.timpul.md/articol/baza-educaiei-in-cei-7-ani-de-acasa--71413.html
http://www.itsybitsy.ro/cei-sapte-ani-de-acasa/
http://www.gds.ro/Sanatate/2007-09-28/Educatia+incepe+cu+cei+sapte+ani+de+acasa/

930
 Rolul familiei în dezvoltarea copilului în primii ani de viață

Scoala Gimnaziala “M. Eminescu” Ighiu, judetul Alba

Profesor Dragomir Iulia
"Copilul nu este un vas pe care îl umpli, ci un foc pe care îl aprinzi"
Montaigne
Familia este una dintre cele mai importante instituții ale formării sociale a copilului. Indiferent cât
de bine funcționeaza sau este organizat un sistem de invățământ, principala instituție de educație a
copilului rămâne totuși familia. Părinții sunt primele și cele mai importante persoane cu care intră copilul
în contact imediat după naștere, de aceea anume părinții sunt cei care pun bazele dezvoltării sociale și
emoționale ale copilului. Personalitatea copilului se formează în primii șase-șapte ani ai vieții sale,
astfel tot ce se întamplă în familie are un impact deosebit de puternic asupra dezvoltării ulterioare a
copulului, influiențându-i percepția asupra realității și a mediului în care trăiește. Familia este factorul
care afectează cel mai puternic viața și formarea acestuia ca persoană adultă, depinde de părinți în ce
masură aceasta va fi o influiență bună sau rea. Impactul pozitiv al familiei constă în faptul că nimeni, cu
execepția celor apropiați, mama, tata, bunica, fratele sau sora, nu-l vor iubi și îngriji mai mult, și totuși
nici un alt factor social nu poate provoca atât de mult rău în educația și dezvoltarea copilului cum o poate
face familia. Primele modele pe care le au cei mici în viață și pe care le copiază sunt părinții lor. Ei vor
prelua nu doar valorile ci și comportamentul, limbajul, gesturile și atitudinea față de cei din jur. Pe langă
bucuria de a fi parinte este important ca adulții să conștientizeze importanța lor în viața copiilor și
responsabilitatea pe care o au.
O educație completă a preșcolarului nu este posibilă fără participarea simultană a familiei și a
unității școlare pe care o frecventează. Prin urmare, interacțiunea lor este necesară, însă important este ca
cele două metode educaționale să nu se contrazică.
Elementul cel mai important de care depinde calitatea şi eficienţa educaţiei în familie este stilul
educativ al acesteia. Se pot evidenția 3 stiluri de educație parentală (modul părinților de a acționa asupra
copiilor) care au propriile lor caracterisitici și un impact diferit asupra dezvoltării personalității copilului.
Astfel distingem:
• Stilul permisiv, caracterizat de un nivel scăzut al controlului, asociat cu identificarea stărilor
emoţionale ale părintelui şi ale copilului. Controlul este slab şi responsabilităţile şi normele de conduită
sunt puţine.
• Stilul autoritar, care asociază un control puternic cu o susţinere slabă în activitatea copilului.
Acestiua i se impun regului şi norme foarte rigide.
• Stilul autorizat, care combină controlul sistematic cu sprijin parental. Părinţii formulează reguli şi
controlează respectarea lor, dar nu le impun. Sunt deschişi la schimburi verbale cu copiii, explicându-le
raţiunile pentru care trebuie să respecte regulile şi situaţiile în care se aplică, stimulând totodată
autonomia lor de gândire.
În funcție de stilul de educație familială și tipul de atitudini parentale, membrii adulți ai familiei își
aleg să pună în aplicare un anumit comportament față de copii. Parintele îngăduitor este foarte iubitor,
manifestă caldură și acceptare necondiționată a copilului, te poți apropia ușor de el. Preferă să aibă copiii
aproape, să-i îmbrățișeze și să-i asculte, să-i încurajeze și să le zâmbească. Parintele dictator este prea
sever, ia multe decizii în locul copiilor, iar copiii trebuie să-l asculte tot timpul. Copiii sunt excesiv de
ascultători, incapabili să ia decizii care îi privesc pe ei înșiși. Parintele neglijent manifestă o îngăduință
rece, detașată, ostilă. Respinge copilul și este distant.
Indiferent de stilul educativ, fiecare părinte proiectează pentru copilul său anumite dorinţe şi
aspiraţii pe care nu le-a realizat în viaţă. Pentru fiecare părinte, copilul constituie un viitor nou. Indiferent
de posibilităţile copilului şi în grade diferite, ţinând cont de particularităţile personale, părinţii consideră
propriul copil o şansă de a nu mai repeta greşelile pe care le-au făcut în viaţă.
De fapt este nevoie de mulți ani de grijă și atenție până când copilul va ajunge în etapa în care se
poate baza pe el însuși. Astfel sarcina principală a familiei este să creeze condiții pentru creșterea
copilului, să-l ajute să-și formeze competențele și abilitățile necesare pentru a putea duce un stil de viață

931
adecvat cerințelor societății noastre, să asigure transmiterea tradițiilor de conservare a familiei pe care și-o
va forma copilul in viitor.

Bibliografie:
1. Batrânu, E., Educația în familie, Ed. Politică, Bucuresti, 2005
2. Vinţanu, N., Educaţia adulţilor. Idei pedagogice contemporane, Ed. Didactică și Pedagogică,
Bucureşti, 1998
3. Montaigne, M., Les essais, Ed. Gallimard, Paris, 2007

932
 Importanța celor șapte ani de acasă

Prof. Ivan Georgeta Ramona

Școala Gimnazială Vurpăr, jud. Sibiu
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute constient decat de copiii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul
care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul in care un
copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba) ”– cum spunea Eric Berne
Părinții iși educă copiii prin:
Principii;
Ordine;
Atribuiri;
Porunci;
Contraporunci;
Programe;
Permisiuni, etc.
Cei șapte ani de acasă ar trebui să reprezinte, pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții viitoare a
copilului. De ei depinde de cum va fi integrat copilul în societate, cum va fi agreat de cei din jur și
bineinteles pot dicta modul în care iși ordonează viața și stilul de viață alaturi de cei dragi.
În societatea actuală , conceptul celor “șapte ani de acasă” începe să dispară treptat. În secolul
vitezei părinții nu mai au timp pentru a-și educa copiii, incluzându-i astfel în diferite forme educaționale
de la vârste fragede, uitând că normele de conduită se învață în familie. Școala și alte medii educaționale
nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse de familie.
Paradoxul, însă, constă în faptul că niciun părinte nu iși dorește ca odrasla sa să dea dovadă de
proastă creștere acasă sau mai ales în societate, dorind să îl vadă un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale,îincepând de la comportamentul în mediul familial și până la conduita acestuia în
școală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi
achiziţia normelor unui comportament social corect. Această realitate, dură pentru societatea actuală,
aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi
adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar
această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care părinţii i-o dau.
A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al
societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Se pot schița, evident, numeroase generalizări. Printre principalele ingrediente care pot compune
ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul - este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care
copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând apoi, in mod firesc, cu „bună ziua”.
Comportamentul în public - copilul „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii – bunele manierele nu se demonstrează doar în preajma
adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe
cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte.
Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor
specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale – prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi
cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm

933
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm
simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă – o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor -„îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.
Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că
recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi
demnitate.
Tact şi toleranţă - un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa –
în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe
cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul multor ani de experienţe, cu încercări,
eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l
insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-
ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că
soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul
personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Ce pot invata copiii in cei “ sapte ani”?
deprinderi de autoservire;
ordine;
igiena;
curațenie și exprimarea propriilor nevoi;
exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative;
bunele maniere și comportament;
limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părțile de
vorbire);
modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului
înconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit
pentru diverse fapte, etc);
consecvența în realizarea unei sarcini;
concentrare a atenției;
perseverența în realizarea unei sarcini;
alegerea motivelor și motivațiilor atunci cand vrea să facă ceva.
Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții:
spiritul de competitivitate;
altruismul;
cooperarea;
atitudinea pozitiăa față de diverse sarcini, etc.
<< Părinții mi-au dat cei șpate ani de acasă, dar viața m-a învațat cum să ii utilizez!>>

934
 Cei șapte ani de acasă !

Profesor Alin Ivana

„Educația nu e cât de mult ai memorat sau cât știi. E capacitatea de a face diferența între ce știi și
ce nu știi.” – Anatole France
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Potrivit
psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor
imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea
vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem.
La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea
permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care
se dezvoltă în jurul vârstei de un an).
Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special
jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. Când copilul
trage de fața de masa, acesta trage fața de masă pentru a ajunge la un obiect aflat pe masă.
După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile
publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte
important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem,
pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care
face criza.
Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să
abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se
dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. Între 5 şi 6 ani,
copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie,
spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă,
şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un
ajutor de specialitate.
Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va fi
învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de
adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu
„dumneavoastră”, tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor „tu”.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială.

935
 Cei şapte ani de acasă

Prof învăţământ primar Ivănuş Romina

Şcoala Gimnazială Lăcusteni
Universul copilăriei e o lume aparte, fiind percepută diferit de către adulţi şi de către copii. De
asemenea, viaţa de zi cu zi este percepută diferit de noi faţă de cum o percepeau părinţii noştri. Părinţii, în
ziua de astăzi îşi petrec din ce în ce mai puţin timp cu copiii lor, fiind ocupaţi cu îndatoririle de la
serviciu.
Cei şapte ani de acasă se referă la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
personalitatea şi comportamentul copilului până merge la şcoală. Odată cu înaintarea în vârstă copiii
depăşesc cadrul restrâns al familiei, părinţii şi copiii intrând într-o nouă etapă de relaţionare. În perioada
preşcolară şi şcolară are loc o reorganizare a programului zilnic al copilului, activitatea copilului se
desfaşoară în funcţie de scheme orare predefinite din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi . Părinţii trebuie să cunoască orarul copilului de la
gradiniţă sau şcoală, astfel putând să coreleze acest orar cu activităţile desfăşurate cu copiii, cu activităţile
de la gradiniţă şi şcoala . Lipsa comunicării între cadrele didactice şi părinţi poate conduce la situaţii în
care fie copilul este suprasolicitat din cauza “cursei către calificativele şi notele mari”, fie nu mai este
stimulat în dezvoltarea sa din cauză că parinţii consideră că educarea propriului copil este strict sarcina
cadrului didactic.
Relaţionarea afectivă dintre parinţi şi copii reprezintă cărămizile formării unui comportament
corespunzător al copilului . Dragostea oferită de părinţi îl va ajuta pe acesta să se dezvolte, să aibă
încredere în propriile forţe. Copilul se va simţi protejat, îngrijit, iar această senzaţie de siguranţă îl
stimuleză catre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Între 3 şi 5 ani, copilul devine capabil să împartă jucăriile, i se dezvoltă simţul binelui şi al răului,
conştientizează când face un lucru bun sau un lucru rău, vede reacţiile părinţilor în legatură cu
comportamentul său,se bucură la primirea recompenselor şi înţelege rolul pedepselor.
Tot acum, învaţă printr-un proces de lungă durată bunele maniere: ce se cade să facă şi ce nu la masă, în
vizită, în parc, la grădiniţă.
De la 5 la 7 ani, copilul îşi dezvoltă tot mai mult independenţa. Va merge la grădiniţă, va sta cu
bunicul sau bunica şi, deoarece nu îşi va mai petrece tot timpul alături de părinţi, este important să îşi
dezvolte capacitatea de comunicare cu cei din jur .Va putea să poarte o conversaţie cu adulţii, să aibă un
punct de vedere argumentat în diferite discuţii, va interveni în conversaţiile din familie, va putea să
vorbească la telefon. Trebuie încurajat să se exprime, trebuie lăsat să termine ce are de spus şi nu trebuie
sa i se facă observaţii în public.
Când afirmăm că un copil are “cei şapte ani de-acasă”,ne referim la faptul că copilul este bine
crescut, că ştie să salute, spune:“te rog !” şi “ mulţumeasc!”, ştie ce înseamnă respectul şi cunoaşte
regulile unui comportament civilizat faţă de cei din jur. Acasă este locul unde un copil creşte,se dezvoltă
îşi construieşte bazele viitoarei dezvoltări .Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt baza în
integrarea copilului(viitor adult) în societate.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step-IOMC-UNICEF, Vanemmonde, 2004;
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
2002 3.P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002;
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998.

936
 CHIPUL MAMEI IN LITERATURA ROMANA

Profesor Invatamant Primar: Ivascu Liliana

Scoala Gimnaziala Lisa, Brasov
„Mama”:cel dintâi gângurit al pruncului când deschide ochii in lume;zambet,lacrima si suflet
asupra patului celui care va deveni inca un om;ochii pierduţi pe caile celui plecat si aşteptat sa
vina;mangaierea si aşteptarea celui necajit;sprijin la nevoie si sacrificiu;chiot de nădejde pentru cel
biruitor in viata:
„Cat e de drag cuvântul sacru<<mama>>!
Un gângurit când pruncul vrea s-o cheme
E lângă noi ,in clipele supreme,
Din leagan,pan’la cea din urma vama.”
Victor Eftimiu
Nu exista aproape in toata lumea scriitor care sa nu fi lăsat măcar o însemnare fugara despre EA.De
la Homer si tragicii greci ,la Tolstoi ,EA are o însemnătate mareata.Si-n literatura romana,incepand cu
baladele si continuând cu scriitorii clasici si contemporani,creatorii si-au arătat recunostinta fata de
„icoana-ntre icoane”,de „făptura duioasa” sau fata de „lumina adevarului”cum mai este numita.
Folclorul nostru,intoate speciile lui,reprezinta chipul mamei.Mama apare aici in mai mare măsura
decât codrul”frate cu romanul”,codrul”locul ascunzisilor”de unde porneau haiducii si vitelii împotriva
impilatorilor,locul judecaţii celor nedrepţi si asupritori,locul îmbietor al iubirilor implinite.Poetul popular
se jeluieşte brazilor,muntilor,codrului,dar cea mai larga intelegere o are tot din partea mamei:
Jelui-m-as brazilor
De dorul fraţilor
Jelui-m-as munţilor
De dorul parintilor.
Maica,maiculita mea
Auzi-mi tu jalea mea.”
Codru-i „frate cu romanul”,dar mama-i este „mama adevărata” si de aceea poporul zice
„Maica,maiculita mea”,”Maica,fericirea mea”,”Dragulita mea maicuta”.
Adesea ,tatăl pleca ,fie la oaste,pentru a ne apăra „sărăcia si nevoile si neamul”,fie in plaiuri cu
„mioritele”pentru a agonisi existenta zilnica.
Mama ramanea acasa,ingrijea de treburile gospodariei,crestea pruncii.Mama este vinovata ca fata
de maritat e atat de nurlie”Ea frumoasa m-a facut”-zice fata cu mandrie si feciorul spune:”Harnica maica-
ai avut/De frumoasa te-a facut”.
In fata crudei exploatari,taranul roman ofta plangandu-si existenta:
„De ce maica m-ai facut?”
Cand cutitul ii ajungea la os,se haiducea si devenea Radu,Jianu sau Corbea,cerand ajutor tot mamei
la nevoie.
In balada,Corbea viteazul,ajutat de mama isi recapate libertatea.Altadata,maicata batrana,cu braul
de lana isi vindeca feciorul cu buruieni aduse din locuri de basm.
Aproape toate doinele vechi de catanie exprima nu atat teama de necunoscut a flacailor,cat jalea de
a-si lasa mamele singure:
„Plange-ma ,mama,cu dor,
Ca ti-am fost voinic fecior,
Si de grija ti-am purtat
Ogorul ti l-am lucrat.”
Crescandu-l din leagan cu:”Nani,nani,copilas/Dragul mamei fecioras”,mama doreste copilului sa
ajunga viteaz mare”Ca Domnul Stefan cel Mare”.Copiii regreta lipsa mamei si a tatalui cand sunt
„singuri cuc pe lume”:
„Ca n-am tata sa ma tie
Nici maica sa ma mangaie
Rau ii Doamne fara mama”

937
 Oricat ar fi de buna mama de-a doua:
”Cata poama e tomnie
Nici una nu-i dulcie
Ca maicuta cea dintaie.”
Cata jale exprima-n versurile,atat de simple,spuse de fata care pleaca dupa alt om decat alesul
inimii sale:
„Ma duc maica de la tine
Dorul meu tie-ti ramane
Ia-l maica si-l pune bine.”
Este cuprinsa in aceste versuri relatia „mama-fata”prin intermediul dorului.Cand Corbea scapa cu
viata,primul gand se duce spre mama-sa.
In basme,Mama e cea care detine batista fermecata,la sangerarea careia pleaca sa-si ajute feciorul.
Poezia poeziilor romanesti este „Miorita”si aici rapsodul popular si-a indreptat gandurile spre
„maicuta batrana/Cu braul de lana”.
Cel mai frumos vers al „Mioritei”atesta aceeasi dragoste a fiului pentru mama sa ca si teama
acestuia ca mama sa nu afle adevarul pentru a nu o mahni.
In folclorul nou,chipul mamei se insenineaza de bucurie ca isi creste bine copiii:”Puisorul de
paunas”aude in leagano alta inganare din care tristetea s-a dus pentru totdeauna:
„Tara-ti canta,maica-ti canta
Zarea-n cantec se-nvesmanta.”
Si fetele se sfatuiesc cu mamele:
„Foaie verde de-dior
Spune mama,binisor
Cui pot eu sa-i cad cu dor.”
De la inganarile de leagan la oratiile de nunta si de la acestea la bocete,folclorul romanesc,aduce un
omagiu mamei.
Ea se adreseaza cu bucurie ,fara dojeana fetelor si flacailor,ea se jertfeste sau se razbuna pentru
copilul ei,ea plange si rade,participa la marile evenimente din viata acestora,acordandu-le sprijin si
incredere in propriile forte.
Duioase,sincere,exprimând direct sentimentul,cântecele,doinele,baladele,bas
mele noastre prezintă nenumărate infatisari ale mamei
bune,sincere,crepte,hotarâte,necruţătoare,active care vorbesc despre femeia-mamă din literatura noastră.
Cu conştiinţa că cel mai înalt sentiment e iubirea către „mama bună”,Andrei Mureşanu înalţă
dragostea de mamă alături de cea pentru mamă.
Vasile Alecsandri scrie despre Doamna Ana,Dimitrie Bolintineanu despre mama lui Mihai şi a lui
Ştefan,iar Bălcescu consemnează dragostea mamei lui Mihai Viteazul pentru a da pilde prezentului.
Cu marii clasici,paginile inchinate mamei capătă un loc hotărâtor:
„O mamă,dulce mamă,din negura de vremuri
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi”
O capodoperă a geniului românesc cum e „Amintiri din copilărie”işi configurează fabulaţia în
special prin cele două personaje copil-mamă.
Mama e privită şi din alt unghi de vedere;e vorba de mama burgheză cum este cea din „Coana
Chiriţa”,care-şi evocă odraslele in spiritul imoralităţii.Ele sunt cunoscute si de la I.L.Caragiale prin
„Vizita”şi „Domnul Goe”.
Ştefan O.Iosif aruncă un ţipăt de deznădejde alături de mama căreia i se ia feciorul,pesemne haicuc:
„O-mbrâncesc şi o înjură
Stă obida s-o doboare
Domnişorule,te-ndură!
Vreau să-l văd numai cum moare.”
În „Baltagul”,Vitoria Lipan e mânătă-n pelegrinările sale pe urmele soţului său şi pentru că e
mamă.
M.Sadoveanu,Dimitrie Anghel,Ion Pillat,Camil Petrescu,Lician Blaga,V.Eftimiu,Demostene Botez
sunt doar câteva nume ce se ocupa de chipul mamei.
În literatura actuală,mama e proslăvită de Arghezi,Zaharia Stancu,Marin Preda,Eugen Barbu.

938
 Coşbuc in poezia”Străjerul”se ocupă de ura mamei ,lipsită de posibilititatea hrănirii copilului
bolnav si spune:
„Nici flăcări,nici potopul,nici mii de limbi-imfame
Nu pot să pună stăvili pornirii unei mame
Când vrea să moară-n locul copilului!”
Carajiale ne mărturiseşte:
„Parcă văd.Seara.Frig.Ninge,viscoleste.La Ploieşti-Acum 50 de ani.O femeie săracă,într-o odaie
fără foc se chinuieşte,nemişcată,pe saltea de paie.Vântul vâjîie afară,femeia se zvârcoleşte înăuntru de
dureri groaznice.Şi toată noaptea o duce aşa.De abia către ziuă se uşurează.Naşte un copil fără noroc.ei
bine copilul ălă sunt eu.”
Iubirea pentru mamă şi-a găsit in literatura română întruchipări artistice de valoarea
capodoperelor,dar şi scrieri mai modeste,dar care impresioneaza prin sinceritate si căldură.
Sper că momentele pe care vi le-am răpit n-au fost zadarnice şi că vă înnobilează şi pe
dumneavoastră cel puţin ascultându-le,ţinând cont de ceea ce spune poetul:
„Nimic în lume nu-i mai sfânt
Ca numele tău MAMĂ pe pământ”.

939
 ABC-ul comportării civilizate

Şcoala Gimnazială “Octavian Voicu”

G.P.P. “Dumbrava Minunată”, Bacău
Educatoare Ivenţa Aurora Adina
Orice părinte îşi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de bună creştere, atât acasă cât şi în societate şi
să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale (mediul familial, grădiniţă, terenul de sport,
la teatru sau în vizită la rude).
Normele de conduită se învaţă din familie, unde copilul deprinde principalele reguli de bună purtare
fie prin imitare , fie printr-un comportament conştient. Din familie învaţă să fie onest, să fie corect şi
punctual, să nu mintă, să respecte prietenii, persoanele în vârstă şi cadrele didactice, să nu vorbescă cu
gura plină, să fie curat şi să nu arunce gunoaiele pe jos.
Astfel, vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament
social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale ulterior pot să confirme şi să consolideze normele deja
deprinse din familie, să întărească educaţia primită în familie.
Realitatea este că nu mai există cei 7 ani de acasă, deoarece preşcolarii sunt incluşi în diverse forme
educaţionale de la vârste fragede sau sunt foarte alintaţi, părinţii considerând că au timp să înveţe.
Începând cu 3 ani, se învaţă cuvintele magice: Buna ziua!, Buna seara!, Te rog!, Mulţumesc
frumos!, As putea!, Scuză-mă!. La intrarea în grădiniţă, copilul cunoaşte impunerea unor restricţii în
privinţa tendinţelor pe care le manifestă, i se impun norme de convieţuire în noul grup. Egocentrismul îi
marchează direct comportamentul, dar pe parcursul frecventării anilor de preşcolaritate, se evidenţiază
începutul unei socializări susţinute şi îndrumate de către educatoare, continuate şi exersate zilnic al
muncii de formare caracterială.
Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor
ritualuri zilnice (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat) se formează obiceiuri dezirabile.
Etapele formării deprinderilor la preşcolari sunt: familiarizarea cu obiectivul, explicaţia şi
demonstraţia, formarea şi dezvoltarea obiectivului, automatizarea lui, şi perfecţionarea. Aceste deprinderi
sunt însuşite prin exemplul, imitaţia, stimularea prin îndemnuri şi laude.
Salutul este cunoscut de către copii din familie, dar la grădiniţă sunt învăţaţi să utilizeze corect
saluturile în funcţie de orele zilei şi de persoana salutată (salutul trebuie să fie iniţiat de ei, să aibă loc la
sosire şi la plecare, cu ocazia întâlnirii cunoscuţilor sau rudelor la grădiniţă, pe stradă, la magazine). Prin
colaborare cu adulţii, copiii îşi formează această deprindere .
Copiii învaţă să-şi ceară scuze în diverse situaţii, cum ar fi: supărare, întârziere, lovire. Scuzele
trebuie să fie sincere, copilul să conştientizeze situaţia, vorbirea să fie clară, privirea să fie la persoana cu
care vorbeşte, iar limbajul să conţină formulări tip : “ te (vă) rog “, “ îmi cer iertare “, “ am greşit” .
Educatoarea va urmări formarea unei convingeri morale prin care preşcolarul să conştientizeze natura
propriilor fapte.
La grădiniţă, preşcolarii deprind forme de politeţe prin jocuri-exerciţii “La magazin” , “Postaşul”, “
Ce am uitat să spun ?” , “Unde am greşit ? “,“Plecăm cu autobuzul” , “La florărie”, “La piaţă” , “E ziua
ta” , “Cuvinte magice” , “Ştiu să mă comport” , “Sunt civilizat” , punându-se accent pe formularea de
cereri-rugăminţi, înapoieri-mulţumiri.
Consolidarea acestor deprinderi de comportare civilizată se poate realiza atât prin exersarea
permanentă, cât şi prin povestiri, poezii, lecturi după imagini, ghicitori, jocuri de rol .
Educaţia preşcolară nu se reduce la pregătirea intelectuală, ci reprezintă mai cu seamă educaţia
comportării civilizate faţă de semeni şi de mediul ambiant. Sarcina educatoarelor este de a pregăti
preşcolarul pentru şcoală, dar şi pentru viaţă, înarmându-l cu achiziţii, capacităţi, aptitudini, abilităţi care
să-l ajute în cunoaşterea lumii înconjurătoare, de a forma şi de a modela caracterul copiilor din fiecare
generaţie. Astfel, instituţiile educaţionale împreună cu familia şi cu societatea civilă depun eforturile
pentru asigurarea unui învaţământ preşcolar de calitate, eficient, centrat pe trebuinţele copiilor.
J. Dewey afirma:”Problema cea mai importantă a educaţiei morale în şcoală se referă la relaţia
dintre cunoaştere şi conduită.” Preşcolarul reprezintă o personalitate în devenire şi un viitor adult, ce
trebuie educat, sprijinit să utilizeze capacităţile de care dispune şi să-şi formeze aptitudini necesare
integrării şcolare şi adaptării într-o societate democratică.
940
Grădiniţa este leagănul omului modern şi civilizat.

Bibliografie
J. Dewey - “Democraţie şi educaţie”

941
 COPILUL INTRE POSIBILITATILE SALE SI EXPECTANTELE FAMILIEI

Gradinita “Panseluta”, Bucuresti

Prof. Jalba Cornelia
Asteptarile parintilor pun copilul cateodata intr-o situatie dificila, atunci cand asteptarile nu sunt pe
masura puterii sau capacitatii copilului.
Asteptarile pe care le au parintii de la copiii lor sunt cu doua sensuri.Daca ai asteptari prea mari de
la copii, acestia vor fi descurajati deoarece stiu ca nu iti pot intruni asteptarile.Daca ai asteptari prea mici,
ei le pot intruni si vor oferi foarte putin.Cheia este ca asteptarile tale sa fie corelate cu aptitudinile
copiilor tai.
Copiii mici vor in general sa ajute in casa si sa faca anumite lucruri singuri, dar uneori, in
aglomeratia vietii, uitam sa le dam sansa sa faca anumite lucruri ei insisi. Asa ca asezam cestile si
farfuriile pe masa pentru ei, dezbracam si imbracam copiii mici, care de-abia incep sa umble si ii ajutam
sa se hraneasca o perioada mult prea mare.
Atunci cand copiii intra la scoala, le facem ghiozdanele, vorbim in locul lor in magazine sau atunci
cand i se adreseaza vreun adult si din obisnuinta, le turnam bautura in pahare si le pregatim mancarea,
lucruri pe care sunt capabili sa le faca singuri, chiar daca la nivelul la care pot fi facute de un copil.
Fiind parinti buni, nu ii lasam pe copiii nostri sa isi doreasca ceva prea mult timp si ne grabim sa
facem viata mai usoara pentru ei si pentru noi.
Dar a fi un bun parinte este un lucru greu. Vom putea vorbi de parinti responsabili in ziua in care
acestia vor intelege responsabilitatea, in special cand vine vorba ca pustii lor sa se descurce singuri. Acest
lucru nu inseamna ca un copil de patru ani poate sa gateasca o masa cu trei feluri de mancare sau ca isi va
face patul in fiecare zi.
Independenta se castiga, mai degraba, cu incetul, parintele fiind cu un pas inaintea stagiului de
dezvoltare al copiilor. Asa ca faptul ca te ajuta sa pui legumele pe blatul de bucatarie este un pas in
directia pregatirii unei mese, iar aranjarea ursuletului de plus si a paturii este un pas spre a il invata sa faca
patul.
Parintii responsabili ii ofera puncte de sprijin pentru a lasa independenta sa se manifeste.
Asteptarile se extind si asupra procesului de invatare si dezvoltare al copiilor.Trebuie sa stim ce fel
de asteptari sa avem de la ei, in caz contrar copiii vor fi descurajati sa mai incerce si pur si simplu vor
renunta.
In special primul nascut dintr-o familie este cel de la care parintii au asteptari extraordinar de mari
cu privire la invatare si dezvoltare. Primii nascuti, ca grup, isi asuma foarte rar riscul atunci cand vine
vorba sa se revolte si sa incerce lucruri noi.
Drumul spre noutate si aventura este presarat cu incertitudini, ceea ce creste riscul de a face greseli.
Multi copii care sunt primii nascuti intr-o familie evita sa isi exprime propria parere din cauza ca sunt
inhibati de asteptarile mari pe care le au parintii de la ei.
Asteptarile noastre cu privire la capacitatea de invatare a copiilor nostri trebuie sa fie pozitive si
realiste. Trebuie sa le aratam prin intermediul limbajului si al comportamentului ca avem incredere in ei
ca vor avea succes intr-o gama larga de domenii, din momentul in care socializeaza pana cand invata sa
citeasca, dar aceste asteptari trebuie sa se bazeze pe realitate si nu pe imaginatie.
Asta inseamna ca trebuie sa cunoastem capacitatea copiilor nostri si sa evitam sa comparam modul
lor de invatare si dezvoltare cu cel al altor copii.
Este mai usor de spus decat de facut, deoarece este tentant sa ne evaluam propriul nostru succes ca
parinte prin intermediul modului in care copiii nostri se dezvolta si se comporta.
Este mult mai bine sa privesti lucrurile in mod realist, astfel, cand copilul tau se descurca mai greu,
din punct de vedere academic, in comparatie cu ceea ce sperai tu, atunci poti accepta aceasta situatie.
Ai rabdare, ajuta-l sa-si dezvolte aptitudinile si atitudinea pentru a reusi, dar mentine-ti asteptarile in
limitele posibilitatilor sale.
Pentru parinti, nu exista raspunsuri, ci doar probleme. Dar merita sa te gandesti la notiunea de
asteptare, deoarece interactionam cu cei mici in fiecare zi si trebuie sa incercam sa avem asteptari pozitive
si realiste.

942
 Ce înseamnă să ai “Cei 7 ani de acasă “?

înv. Jalbă Doina-Luiza Scoala Gimnazială” G.E.Palade” Buzău

Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant.
*În primul dintre ele, copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp,
mânuieşte cu dexteritate şi cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului
pentru orice serviciu şi contribuie în mod adecvat la conversaţie.
* În al doilea scenariu, copilul strigă până acoperă muzica ambientală a restaurantului, aleargă prin
sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi paharul cu vin al mamei, îi pune piedică
chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele.
Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai
ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei
care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile
extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este
cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun
ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de
conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea
mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.

943
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.

944
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

Educatoare: Jeflea Nicoleta Mariana

Grădinţa cu Program Normal, Poiana-Vadului, Jud. Alba
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Copilul
care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el
realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului
într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină
de fier.
Potrivit psihologilor, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el
înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e
bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama
le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut
rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta
deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate
vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să
împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist,
pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o
zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar
chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă
că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul
trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele
de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă
prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială
(dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă
bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea
945
sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea
dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Sfatul psihologilor. În opinia psihologilor, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi
ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl
învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi
timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc
uneori, darămite copiii.

Bibliografie:
1. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
2. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004

946
 DESPRE CEI 7 ANI DE ACASĂ

Inst. JOIŢA SILVIA-MIHAELA

LICEUL TEHNOLOGIC IZVOARELE, OLT
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament".Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Potrivit psihologilor, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el
înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e
bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama
le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut
rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta
deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate
vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să
împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist,
pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o
zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar
chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă
că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul
trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele
de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă
prin imitaţie.
MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când
face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
947
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă
. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări,
eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l
insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-
ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că
soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul
personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Sfatul psihologului
În opinia psihologului, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să
stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să
spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare.

948
 Cei Șapte ani de-acasa

Prof. Joldeș Nicolae

Șc. Gim.” I. Hațieganu” Cluj Napoca

A avea cei șapte ani de-acasă din perspectiva bunicilor e similar cu a sta drepți în fața adultului, a
ceda locul în tramvai, a saluta politicos, a răspunde prompt când ești întrebat, a mânca tot din farfurie ( ca
să nu o superi pe mama, sau gazda-după caz-)
Nimeni nu contestă această perspectivă asupra bunelor maniere, mai ales că un cod minimal de
conduită ține societatea într-un echilibru atât de necesar. Dar unele dintre acestea nu se mai pliază pe o
societate în care numărul copiilor obezi de la vârste fragede e în continuă creștere, când acentul se pune
pe confort și nu pe sănătate, când mancăm prea mult și ne mișcăm prea puțin. Părinții pun copiilor în
brațe tablete sau smartphonuri de ultimă generație de la 2-3 ani, dar nu îi învață cum arată un copac real
dintr-o pădure, sunt încântați dacă odrasla de 4 ani citește fluent și neglijează aproape în totalitate
abilitatea de a ține în mâna o minge de cauciuc, sau de a alerga cu lejeritate și de plăcere, nu ca pedeapsă.
Mișcarea fizică se rezumă adesea la plimbările prin malluri ,care mai de care mai strălucioare.
Așadar ce înseamnă a avea cei 7ani de-acasă????
Păi în primul rând a avea obișnuința îngrijirii corpului și minții. Corp sănătos, minte sănătoasă. Și
ambele se educă din fragedă pruncie. Mișcarea fizică și mâncatul după nevoi, nu după modă, sunt
obligatorii. Mișcarea sub orice formă și din primii ani de viață. La început sub formă de joc, unul liber,
creativ, având copii în jur, apoi pot interveni regulile, sportul de echipă. Efectele se văd imediat: postura
corectă a corpului, rezistența crescută la efort, socializarea, dezvoltarea capacității de comunicare,
acceptarea celuilalt, fair-play-ul. Mișcarea fizică repetată va deveni ulterior necesitate și se va concretiza
în preferința pentru un sport, în funcție de aptitudinile fiecăruia.
Ce înseamnă un copil educat? Un copil cu chip luminos, corp zvelt, atitudine încrezătoare, stimă de
sine ridicată, un copil care știe că poate face față provocărilor care îl așteaptă, care înțelege că a pierde nu
e o catastorofă, că mâine e o altă zi….Acesta e copilul care are 7 ani-de acasă.

949
 Importanța tipurilor parentale în construirea celor 7 ani de acasă ai copilului

Prof. Joldoș Crina – Laura

Școala Gimnazială „Lucreția Suciu”, Oradea
A fi părinte este cea mai importantă ocupație pe care o va avea vreodată o persoană.
Această „meserie” poate fi uneori extrem de plăcută, iar alteori îngrozitor de grea. Clipele zboară
rapid când ne jucăm cu copilul sau se opresc când observăm cum copilul se îndreaptă spre un drum greșit,
ne dăm seama că suntem depășiți de situație și nu știm cum să reacționăm. Pentru a preveni aceste situații,
trebuie să ne autocunoaștem, să încercăm să ne autodisciplinăm, iar apoi să ne străduim să-i acordăm
copilului sprijinul necesar în ceea ce privește educația sa.
În orice familie este important ca adulții și copiii să se asculte reciproc, să vorbească unii cu alții
zilnic. Copiii se bizuie pe adulții din viața lor pentru educație, îndrumare și protecție. Trebuie să ne
asigurăm că fiecare copil este convins că, dacă are o problemă, există cineva în care poate avea încredere,
cineva care îl va ajuta.
Cercetările au demonstrat că există mai multe tipuri parentale, care corespund unui echilibru între
dragoste și limite.
Părintele indulgent – îi permite copilului să se manifeste cum vrea el, fără a-i impune limite sau
restricții; cedează la toate dorințele copilului; manifestă căldură și interes față de tot ceea ce face copilul;
pedepsește foarte rar copilul. Copilul crescut de părinți indulgenți își dezvoltă o identitate proprie, are o
personalitate distinctă, originală; înțelege cu greu rolul limitelor, al regulilor, nu ține cont de ele atunci
când situația o cere.
Părintele autoritar – îi cere copilului să respecte cu strictețe regulile impuse, fără să comenteze.
Acest tip de părinte este orientat spre succes, impune respectul muncii și al efortului. Stilul autoritar al
părintelui îl învață pe copil să devină ordonat, disciplinat, respectuos față de cei de care îi este frică.
Copilul învață să devină perfecționist: „Dacă faci ceva, atunci fă-o perfect!”.
Părintele indiferent – neglijează copilul, nu este preocupat de realizările lui, nu manifestă frecvent
trăiri emoționale pozitive pentru el. Într-un astfel de mediu copilul învață că părerea lui nu contează prea
mult, se simte lipsit de importanță și, uneori, absolvit de orice responsabilitate. Din cauza lipsei de
afecțiune, copilul va fi mai rigid, mai sensibil, mai apatic, mai pragmatic. Va fi etichetat de unii ca un
copil fără suflet, de gheață.
Părintele protector – este extrem de atent la nevoile copilului, se sacrifică pentru copil, cedează
ușor la rugămințile acestuia, nu oferă responsabilitate copilului. Faptul că educația pe care o primește se
bazează pe ideea:„Un copil rămâne copil toată viața” – poate să-l transforme pe acesta într-un copil
neajutorat și dependent, fără inițiativă, care nu-și asumă responsabilități ( „Nu pot să fac!”, „Nu sunt în
stare!”) sau într-un copil alintat, care consideră că totul i se cuvine („Mama va rezolva totul!”, „Vreau...”,
„Trebuie...”).
Părintele democratic – are în vedere întotdeauna ca drepturile copilului să fie respectate. Pentru el
omul e pe primul loc. Stabilește reguli care să fie aplicate consecvent și urmate de toți membrii familiei.
Este indulgent, flexibil, deschis spre nou. E suficient de autoritar, suficient de protector, suficient de
înțelegător și încrezător în capacitatea copilului de a lua unele decizii. Este cald și apropiat de copil,
stabilește împreună cu acesta anumite limite și reguli. Copilul crescut într-un mediu democratic va
respecta pe alții, va accepta observații având totodată curajul să-și exprime punctul de vedere, va
manifesta creativitate, inițiativă, capacitate decizională. Independența care i s-a acordat îl va ajuta să-și
identifice propriile aptitudini și să-și aleagă meseria care i se potrivește, să-și îndeplinească propriile vise,
nu pe cele ale părinților.
Părintele interactiv – este cald și înțelegător, copilul apelează la el când are nevoie. Îi place să
povestească cu copilul, să-și petreacă timpul cu el și cu prietenii acestuia. Confundă de multe ori rolul de
părinte cu cel de prieten, devenind astfel un părinte „amic”, adolescentin, neautoritar. Are încredere în
copil și acceptă ceea ce i se spune, fără să-i pună întrebări legate de o anumită situație, nu-i place să-și
refuze copilul. Un astfel de părinte ar trebui să țină cont de faptul că în dezvoltarea sa copilul are nevoie și
de disciplină; să conștientizeze necesitatea de a spune „nu” în anumite situații, să fie ferm și consecvent în
stabilirea limitelor comportamentului copilului.

950
 Crescut într-un astfel de climat, copilul poate deveni un copil nerespectuos, indisciplinat, care nu
înțelege restricțiile și regulile (important pentru el este ca să se simtă bine) sau un copil amabil, care
dorește să fie plăcut de toată lumea, ignoră prioritățile(„Vă mai pot ajuta cu ceva?”).
Fiecare stil parental are avantajele și dezavantajele sale. Depinde de noi să încercăm să ne
cunoaștem, să ne stăpânim și să încercăm să ne creștem copilul pentru viață, nu pentru noi. Și să nu uităm
că atunci când ne confruntăm cu unele neplăceri cauzate de comportamentul copilului nostru, de multe ori
cauza suntem noi.
Prietenia dintre copil și adult trebuie să se bazeze neapărat pe respect pentru a da roadele scontate.
Makarenko atrăgea atenția părinților că „dacă prietenia devine exagerată, educația încetează sau intervine
procesul contrar: încep copiii să-și educe părinții”. Este de preferat autoritatea, fie și exagerată, decât lipsa
totală de autoritate, care rezultă din dragoste oarbă, din slăbiciune sau inconștiență.

Bibliografie
1) Băran Pescaru, Adina, Parteneriat în educație: familie – școală – comunitate, București,
Editura Aramis, 2004
2) Bătrânu, Emilia, Educația în familie, București, Editura Politică, 1980
3) Dolean, Ioan, Dolean,Dacian Dorin, Meseria de părinte, București, Editura Aramis, 2002

951
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Educatoare JUNGHEATU MARIA

GRĂDINIŢA CU PROGRAM NORMAL NR 16
BISTRIŢA –JUD BN
Educaţia copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educaţional.
Fie că este vorba despre viaţa de acasa, fie că vorbim despre educaţia de la grădiniţa sau şcoala,
copilul trebuie învăţat să înţeleagă şi să respecte regulilele de comportament sau interdicţiile pe care i le
stabilesc părintii sau educatorii.

Cei 7 ani de acasă înseamnă mai mult reguli de bun simţ, igiena, respect, pe care un copil
trebuie să le înveţe de la părinţi, până să meargă la şcoală.,
1.să asculţi pe cineva când îţi vorbeşte
2. să nu vorbeşti cu gura plinâ
3. să te speli pe mâini dupâ ce ai fost la toaletă...sau când vii de undeva
4. să spui adevărul
5. să nu fii agresiv
6. să dai bună ziua/la revedere
7.să îţi asumi responsabilitatea pentru ceea ce faci
8.să respecţi pe cei din jur
9. să nu scuipi pe stradă
10. să nu vorbeşti urât
11. să nu te întinzi pe masa când mănânci
12. să nu te urci cu picioarele încălţate în pat
13.să respecţi proprietatea personal şi a celorlalţi (să nu strici/distrugi)
14.să spui mulţumesc
15. să te speli pe dinţi seara/dimineaţa
16 să nu te scobeşti în dinţi/ori alte părţi... când vorbeşti cu cineva/public
(autor: Michelle-USA)

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea, părintele trebuie să-și
facă timp pentru copilul său, căci educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească
și să calculeze, ci trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea
familiei.Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social.
Între 3 si 5 ani,cu puțină creativitate, îl poți ajuta pe micuțul tău de să înțeleagă de ce unele lucruri
trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează jocuri în care el să fie actorul
principal. Propune-i să fie gazdă și tu musafir. Va învăța cum să își trateze invitații: să le servească
prajiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Găsește și alte situații în care el să aivă
diverse roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, șofer sau
prietenul unei persoane importante pe care el o admiră.
El se va distra, iar tu îți vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de
modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur.
Între 5 si 7 ani, odată ce sunt la grădiniță, iar la 6 ani la scoala, cei mici devin tot mai independenți.
Pentru că nu vei fi tot timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult capacitatea de a
comunica cu cei din colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de
baza la masă, să poarte o conversație cu adulții, să știe cum să facă și cum să primească un compliment.
De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari. Poți începe să
îi supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce
are de spus. Folosește-te de exemple din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă . Când greșește,
atrage-i atenția și amintește-i ce are de facut.

952
 Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele!
El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme; să-
I permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine
ceea ce a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să
ne implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-i arătăm zilnic!
Să ne iubim copilul indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de
altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele
pot apărea în orice situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit
copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe,
să descopere lumea.

Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

953
 CEI 7 ANI DE-ACASA

PROF.ÎNV. PRIMAR : JURCĂ MARGARETA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.39 “NICOLAE TONITZA” CONSTANŢA
Pentru cei mai mulți dintre noi, expresia „cei 7 ani de-acasă“ este sinonimă cu un set de reguli de
politeţe şi de principii de viață esențiale, pe care copilul le deprinde la o vârstă fragedă, în sânul familiei,
și care îl ajută pe adultul de mai târziu să se integreze în viața socială.
De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem
despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar
putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici
propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor
asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.
Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos, care ştie să
spună „mulţumesc“ şi care are o conduită bună în orice situaţie, atât în societate, cât şi în viaţa particulară.
Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple şi argumente clare. Nu uita
însă că purtarea copilului tău, definită uneori ca obraznică sau nepoliticoasă, nu este întotdeauna un lucru
intenţionat. Uneori, cei mici pur şi simplu nu îşi dau seama că nu este bine să întrerupă două persoane
care discută, că nu este frumos să se scobească în nas atunci când se află la şcoală sau că nu e un semn de
bună creştere când comentează cu voce tare defectele fizice ale unei persoane Dar care sunt, concret,
metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale?
Tu îi dai exemplul
Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol nu fă ce face popa, fă ce zice
popa . Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta
cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la
această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu
ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să
procedeze la fel. Încă din primii ani de viaţă, cel mic poate învăţa cu ajutorul tău ce înseamnă noţiunea de
respect, mai ales dacă îl înveţi să folosească des cuvinte precum „te rog“, „mulţumesc“, „bună ziua“, „mă
scuzaţi“. Nu uita că tu îi dai prima exemplul. Învăţându-l bunele maniere, când va creşte, toate aceste
lucruri de bun-simț i se vor părea normale și îi vor completa personalitatea. Ştii şi tu deja că politeţea se
învaţă treptat, tocmai de aceea e important să îi explici copilului tău de ce trebuie să fie respectuos:
respectându-i pe alții va fi, la rândul său, respectat.
Obișnuiește-l cu regulile. subtil!
Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești
curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie
să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor
lui. Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente
pentru a te face bine sau dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge sună
mult mai bine decât Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?! Ai fi suprins cât de inteligent
este copilul tău la o vârstă fragedă.
Învață-l despre egalitate
Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai
bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie
respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii
nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se
poate cu ei în mod corespunzător.
Explică-i despre bunele maniere în public
Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să
atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie
deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele
de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră.
954
 Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe
viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public.
Regulile de politeţe pe care cel mic trebuie să le stăpânească sunt legate inclusiv de mesele în
familie. În aceste momente, trebuie să îi explici că nu este frumos să stea cu coatele pe masă, pentru a nu-i
deranja pe cei de lângă el, că nu este o privelişte prea plăcută atunci când mănâncă cu gura deschisă, că
nu este politicos să se joace cu alimentele şi să le arunce în toate direcţiile şi că nu e nevoie să bată cu
tacâmurile de nerăbdare, oricât de foame i-ar fi în acea clipă.
Bunele maniere sunt cartea lui de vizită
Chiar dacă nu înţelege imediat de ce trebuie să spună tot timpul „te rog“ sau „mulţumesc“, ori să
salute şi să răspundă la salut, pe măsură ce va creşte, odorul tău îşi va da singur seama că bunele maniere
îl ajută pe termen lung să relaţioneze şi să socializeze mai bine cu cei din jur. Ba chiar va atrage admiraţia
celorlalți dacă ştie cum să se comporte corect atunci când merge în vizită sau te însoţeşte la un eveniment
important. Spune-i că bunele maniere nu sunt doar pentru zile mari, ci sunt importante în viața de zi cu zi,
în orice situație.

955
 PREȚUL SUCCESULUI : ,, Cei șapte ani de acasă”
Kajan Szende, Scoala Gimnaziala ,, Turoczi Mozes" Tg. Secuiesc
Primii 7 ani de viață a copilului sunt foarte importanți în ceea ce privește dezvoltarea psihică și
fizică a acestuia. Cei șapte ani vor fi decisivi în modul de integrare a copilului în societate, în modul de
însușire a valorilor moral civice.
Ce pot învăța copiii in cei șapte ani?
– deprinderi de autoservire
– ordine
– igiena
– curățenie si exprimarea propriilor nevoi
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emoțiilor atât pozitive, cât si negative
– bune maniere si comportament
– limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părțile de vorbire)
– modul de a relaționa cu ceilalți si de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurator
(este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte, etc)
– consecvența în realizarea unei sarcini
– concentrare a atenției
– perseverența in realizarea unei sarcini
– alegerea motivelor si motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Mediul în care copilul se dezvoltă psihic și fizic în primii șapte ani de viață se imprimă și se
depozitează în interiorul acestuia ca o condiție de bază care îl va defini ca om pentru tot restul vieții.
Începând din primii ani de viață, copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul, exemple de
comportament. Prima relație a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia. Comportamentele
copiilor se învață prin observarea unor modele în familie sau societate. Părinții sunt aceia care trebuie să
asigure copilului primele deprinderi de formare a personalității.
În familie, copilul dobândește primele experiențe de cunoaștere și experiențe de viață. Familia
este prima care contribuie la însușirea limbajului, la formarea deprinderilor de comportament, elemente
esențiale pentru parcursul educațional al copilului. Familia are responsabilități clare și diverse, este
mediul natural cel mai favorabil pentru formarea , dezvoltarea și afirmarea copilui asigurând condiții de
securitate și protecție, atât fizic cât și psihic. Aici se conturează concepția despre viață și conceptul de
sine.
Ce trebuie să primească copiii în primii șapte ani?
Copiii au nevoie de un mediu ordonat care să le ofere sentimentul de siguranță , stabilitate, căldură,
protecție din partea părinților.
Programul zilnic trebuie respectat, părinții trebuie să fie consecvenți și astfel în planul mental al
copilului se formează o disciplină care duce la organizarea unui stil de viață sănătos. Dobândirea
bunurilor obiceiuri trebuie să fie zilnice și să antreneze deprinderi corecte. Părinții trebuie să ofere o
alimentație sănătoasă copilului.
Organizarea rațională a timpului permite instalare unui regim de viață și muncă sănătos. Controlarea
eficientă a timpului va constitui un stil de viață. În familie copilul îsi însușește limbajul și corectitudinea
în exprimare. Aceasta oferă copilului aproximativ 9O la sută din cunoștințele uzuale-informații despre
plante , animale, obiecte casnice, ocupațiiele oamenilor, poziționarea lucrurilor în spațiu.
Familia se preocupă și de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de
observație, memoria, gândirea, atenția. Părinții trebuie să dea explicații corecte și clare copiilor, ca aceștia
să știe ce au voie să facă și ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate pe care copiii să poată să se
respecte. Părinții trebuie să inițieze jocuri prin care se dezvoltă și creativitatea. Lucrările copiilor trebuie
expuse în casă, astfel ei simt că au creat ceva special și important.Laudele îl motivează copii. Cu trecerea
timpului ies în evidență talentele: la desen, la muzică, la sporturi. Aceste talente trebuie recunoscute și
mai târziu cu ajutorul profesorilor dezvoltate. Până la vârsta de șase, șapte ani un copil trebuie să aibă
dezvoltate un anumit grad de autonomie(să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat) un nivel mediu
de politețe, învățată din regulile de familie, un limbaj care să îi permită să comunice, un grad de
dezvoltare emoțională și să fie pregătit pentru a se integra în școală.
956
 Importanța basmului în cei șapte ani de acasă

Realizat de KATONA ANA,

prof. înv. primar la ȘC. GIM. ”Frații Neuman” din Arad
Cei șapte ani de acasă sunt foarte importanți în formarea personalității, caracterului și
comportamentului copiilor, punându-și cu pregnanță amprenta asupra vieții viitoare a copilului în
formare.
Personalitatea și comporamentul copilului se dezvoltă ca urmare a interacțiunii cu celălalt, prin
recompense și acceptare, permisibilitate și interdicție, laudă și pedeapsă, imitarea până la identificarea cu
anumite modele de rol. În cursul dezvoltării sale copilul percepe și se implică în relații sociale de la
acceptare la atșament, de la respingere la compromis, de la încercarea de a-l înțelege pe celălalt prin
raportare la sine, la preluarea rolurilor și comportamentelor sociale.
Copiii învață foarte mult prin imitare, dar și prin intermediul relațiilor directe din partea adulților,
care rămân o modalitate importantă de pregătire a copiilor de a se comporta conform cerințelor sociale.
Modele demne de urmat pentru copil vor fi părinții, dar și eroii pozitivi din basme. Copiii cer
povești care le oferă posibilitatea de a cunoaște lumea, de a zbura îndepărtări, de a clădi palate și grădini
fermecate. Copilul se identifică, pe plan imaginar cu eroul basmului. De aceea este necesar ca părinții,
încă din primii ani de viață, să-l pună pe copil în relație cu basmele, să le citească și să le explice faptele
eroilor din basme, arătându-le însușirile pozitive cum ar fi: bunătatea, generozitatea, atenția, ascultarea,
prietenia. Pe o parte, copilul rămâne în universul său, pe de altă parte, datorită miraculosului din basme,
se vede curescut și învingător. Deși e mic și neajutorat, el visează să ajungă cât mai repede voinic și astfel
începe să învețe câte ceva din pățaniile eroului. Adică el va fi, probabil, supus unor greutăți, piedici pe
care va căuta să le învingă prin curaj, voință și înțelepciune. Învață să nu se lase amăgit, să asculte de
sfaturile celor mari, să disocieze apartența de esența lucrurilor. Virtuțile imaginarului îl vor determina pe
copil să se identifice cu altul, dar și să se vadă pe sine în lumina modelului ales.
Ascultând lectura basmelor, copiii primesc, treptat, o mare bogăție de învățăminte. Basmele
contribuie la dezvoltatea celor mai bune trăsături de caracter, producând o imprsie adâncă asupra gândirii
și sensibilității copilului prin morala lor ușor de înțeles, clară și pozitivă. Basmele primesc acest rol numai
dacă, părinții le selectează adecvat vârstei copilului. Ei trebuie să cunoască elementele fantastice și
izvorul lor, pesronajele, compoziția ca să poată răspunde la întrebări și să satisfacă curiozitatea copilului.
Copilul mic, care a ascultat o poveste frumoasă, nu a rămas identic cu cel dinainte. Gândirea,
simțirea și voința lui sunt ușor modificate. Pe plan imaginar el trăiește efectiv evenimentele, se substituie
eroului și participă la peripețiile lui satisfăcându-și nevoia de acțiune.
Basmul are o importanță majoră în perioada celor șapte ani de acasă fiind un mijloc eficient de
formare, sensibilizare, de educare a simțului logic, de dezvoltare și susținere a atenției.
Basmul, zahărul și calculatorul sunt astăzi trei mari garanții ale unei normale și fericite dezvoltări a
copilului. Prin asimilare, zahărul oferă caldura corporală. Basmul contribuie la căldura coeziunii și
solidarității sociale. Iar calculatorul îi asigură spațiul și instrumentele necesare unui ”joc” mintal.
Este foarte important ca în cei șapte ani de acasă, părinții să găsească un echilibru adecvat între cele
trei garanții ale unei copilării fericite, mai sus anintite. Echilibrul trebuie să se mențină și să nu tragă mai
mult în balanță, nici basmul, nici dulciurile, dar nici calculatorul.

957
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
Prof. înv. primar: Keresztes Judith
Școala Gimnazială Bogata
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute. Spre exemplu, mulți dintre noi mâncam tot ce vedeam de pe
jos, dar pentru asta este părintele în spatele nostru să ne dea peste mânuță și să ne spună "Nu-i voie!”.
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un
bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca
noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i
dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele,
copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi
cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi
contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica
ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi
paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele.
Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi
ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care
l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme
are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este
cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”.
Bunele maniere sunt mai puţin întâlnite la copiii sub vârsta de 7 ani, pentru că, de cele mai multe
ori, le este greu să îşi imagineze că lumea nu se învârte în jurul lor. Însă educaţia în acest sens ar trebui să
înceapă de la o vârstă fragedă, 2-3 ani, când copilul înţelege şi face conexiuni între ceea ce se desfăşoară
în jurul lui.
Primele maniere se pot învăţa chiar prin joacă. Pornind de la faptul că cei mici întind jucăriile către
părinţii lor, este bine să le mulţumiţi de fiecare dată când le luaţi. Aşa vor deprinde acest obicei de a
mulţumi când primesc ceva. Un alt pas pe care nu trebuie să-l uitaţi când vă învăţaţi micuţii codul bunelor
maniere este acela de a împărţi jucăriile lui cu ceilalţi parteneri de joacă. Acest lucru ar trebui să se
realizeze de la o vârstă cât mai mică, pentru că în acest fel vă veţi obişnui copilul cu ideea că este în
regulă să-şi împartă jucăriile, chiar dacă sunt momente când nu primeşte nimic în schimb.
Nu uitaţi să stabiliţi reguli şi limite, care trebuie să fie respectate!
Încă de când sunt în faşă este important să le impuneţi câteva reguli. Aşa cum mereu aţi decis ca nu
îl ţineţi prea mult în braţe pentru a nu se obişnui, că nu va adormi în patul dvs. pentru a nu-şi face un
obicei din asta, este la fel de important ca şi atunci când creşte să fiţi pe poziţie cu regulile şi limitele.
Numai că de data aceasta ele nu mai trebuie să fie tacite, ci verbalizate şi clarificate.
Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învată din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să
consolideze normele deja deprinse din familie.

Bibliografie:
Cei Șapte Ani de Acasă – Michiela Poenaru – editura Coresi
www.google.com

958
 „Cei şapte ani de acasă”

Kiss Dora Alina- Colegiul Naţional Traian lalescu Reşiţa

Se ştie că această formulă, des folosită în vremea copilăriei lor, nu s-a referit niciodată la faptul că
un copil şi-a petrecut primii şapte ani din viaţă lângă părinţii lui, ci la învăţătura pe care a primit-o de la
ei, deoarece părinţii sunt primii şi cei mai importanţi educatori din viaţa unui copil. Deprinderile de
comportament, atitudinile faţă de ei înşişi, faţă de ceilalţi şi faţă de muncă, formate în aceşti ani, vor sta la
baza caracterului viitoarei personalităţi.
Atunci când un părinte doreşte să facă din copilul lui un om care să răzbească în viaţă, să poată
lupta cu toate greutăţile vieţii şi să-şi păstreze sufletul curat şi mintea întreagă până la sfârşit, trebuie să
pornească de la câteva principii.
Trebuie să-şi crească copilul ca pe un om liber, dar să-l facă să înţeleagă că libertatea lui încetează
acolo unde este încălcată libertatea altora.
Prin influenţa pe care o are asupra copilului lui, părintele trebuie să-l facă să privească viaţa ca pe
un lung şir de încercări, pe care nu trebuie să le evite, ci, din contră, trebuie să le treacă. Aceste obstacole
ale vieţii au menirea de a-l căli, făcându-l mai puternic şi mai înţelept.
Atunci când îşi creşte copilul, părintele trebuie să aibă în vedere că acesta va ajunge într-o zi adultul
care va trebui să lupte pentru existenţa lui. Ca să poată răzbi în viaţă, copilul are nevoie de încredere în
propriile sale forţe, de responsabilitate. Trebuie să-şi cunoască posibilităţile şi să nu ceară mai mult decât
poate oferi, pentru a fi ferit de eşecuri.
Tot pentru binele lui trebuie să-i învăţăm să-i respecte pe cei din jurul lui deoarece convieţuirea cu
tot felul de oameni poate crea conflicte.
În vremurile noastre observăm că buna creştere( în sensul de a vorbi numai când eşti întrebat, a lăsa
locul în autobuz unui om mai în vârstă, a lăsa să intre în faţa ta o persoană mai în vârstă, a-ţi lăuda
adversarul într-o întrecere, etc) sunt considerate lucruri depăşite şi ceea ce contează cu adevărat este
numai „tupeul”, adică opusul celor spuse mai înainte. Dacă însă am înţelege prin acest „tupeu” o anumită
îndrăzneală în a-ţi exprima opinia sau a-ţi afirma personalitatea fără a-i leza pe cei din jur, atunci aş fi de
acord că acesta este, în zilele noastre, o condiţie a suscesului.
Cu siguranţă acele trăsături, care arată respect faţă de ceilalţi, nu sunt depăşite şi nu sunt fără rost,
pentru că ele atrag simpatia celor din jur. Chiar dacă nu se fac remarcaţi, există mulţi oameni morali în
jurul nostru. De aceea, a creşte copiii în baza unor principii morale este o datorie a părinţilor, în primul
rând pentru că sufletul lor este pur şi depinde de noi dacă-i vom face buni sau răi.
Primul univers al copilului, contactul său cu lumea este familia. Exista în multe familii, până acum
câţiva ani, ideea că nu trebuie să le arăţi copiilor tăi că-i iubeşti (tradusă prin expresia „copii trebuie
sărutaţi numai când dorm”) ca să nu se răsfeţe şi să nu-i mai asculte pe părinţi. Eu cred că dragostea faţă
de copii poate fi un ajutor în formarea lor, nu o piedică.
Dacă atunci când încercăm să-l învăţăm să facă un lucru, să-i formăm o deprindere de
comportament, el nu răspunde cerinţei noastre, numai schimbarea tonului vocii, o atitudine mai rece şi
mai distantă faţă de el, vor fi suficiente să-şi dea seama că a greşit şi teama de a pierde dragostea
părinţilor săi îl va face să nu mai repete acea greşeală. Este mult mai uşor să influenţezi un copil care ştie
că este iubit, decât un copil la care s-a strigat de când era mic, faţă de care părinţii nu au avut vorbe bune,
deoarece primul are ce pierde pe când al doilea nu. Pericolul formării unui copil gen D-l Goe, răsfăţat şi
needucat, nu vine de la manifestarea iubirii părinţilor faţă de el, ci de la faptul că părinţii l-au tratat ca pe
o jucărie, s-au amuzat de el de când era mic, i-au făcut toate poftele, fără să-i ceară nimic, au uitat că ei
sunt cei care trebuie să-l înveţe să se adapteze la lumea în care trăieşte, şi nu ei să se lase conduşi de
capriciile copilului.
Dacă un părinte va şti să-şi laude copilul pentru orice lucru bun face ( ex. Când vine şi spune „m-am
spălat pe mâini, sau mi-am adunat jucăriile, sau am fost cuminte azi la grădiniţă şi am răspuns când
doamna educatoare m-a întrebat” etc) el va şti că acestea sunt lucruri bune, deci părintele îi întăreşte acest
lucru prin laudă. Dacă încearcă să facă un lucru şi nu reuşeşte de prima dată, îi arătăm cum trebuie făcut,
de câte ori este nevoie, iar când reuşeşte îl lăudăm spunându-i „vezi că poţi”. Acel copil, care la început
nu a crezut că va reuşi, va prinde curaj şi va avea încredere în el.

959
 Este mult mai eficient să înveţi un copil să facă diferite lucruri dacă scoţi în evidenţă reuşitele decât
dacă îl critici pentru nereuşite.
Dacă îi spui unui copil că trebuie să treacă strada numai pe unde este marcată trecerea de pietoni şi
să se uite în stânga şi în dreapta înainte de a o trece şi el vine şi îţi spune că a făcut întocmai cum l-ai
învăţat, este bine să-l lauzi şi să-i întăreşti convingerea că, în acest fel se fereşte de accidente, iar când îţi
spune că alţi copii au trecut în fugă, fără să se asigure, să-i spui că putea veni o maşină, pe care copilul,
dacă a fugit, nu avea cum să o vadă, şi să-l lovească. Un părinte nu trebuie să obosească să explice
copilului lui, să dezbată cu el toate problemele. Acest mod de a educa copilul, lăudându-l, este cel mai
eficient pentru că se bazează pe o motivare pozitivă. Oricine este sincer cu el însuşi, chiar om mare fiind,
trebuie să recunoască faptul că lucrează cu plăcere dacă munca lui este apreciată de cei din jur şi că nu se
simte deloc bine dacă tot ceea ce face este criticat.
Există mulţi părinţi care, atunci când copilul povesteşte că a avut o realizare, găsesc imediat un
motiv să-i taie elanul. De exemplu, un copil care spune că numai el a ştiut să răspundă la o întrebare pusă
de educatoare, ar trebui să primească un „bravo” din partea mamei. Dacă mama, deşi se bucură în sinea ei
pentru reuşita copilului, consideră că nu trebuie să-i arate copilului mulţumirea şi găseşte un motiv pentru
care să-l critice( de exemplu „uite cum ţi-ai murdărit pantalonii”) a ratat o ocazie de a întări un
comportament pozitiv. Lauda este o metodă de impulsionare a copilului, care dezvoltă o motivaţie
pozitivă, dă energie copilului, în timp ce critica, în prima fază poate impulsiona dar prin repetare
demobilizează.
De la vârste foarte mici trebuie să-şi implice copilul în activitate, adică să-l înveţe să facă lucruri
potrivite cu vârsta lui (de la a-şi aduna jucăriile, a se îmbrăca, a-şi aşeza hăinuţele la loc, a face
cumpărături, până la a-şi ajuta părinţii în gospodărie). În acest fel, copilul va respecta munca iar, dacă va
fi atras de învăţătură respectul faţă de munca fizică îl va ajuta şi în munca intelectuală. Dacă părinţii nu-i
pun să facă nimic şi le dau de înţeles copiilor că fac acest lucru pentru că îi iubesc şi deci munca este un
rău de care îi apără, aceşti copii vor ajunge să dispreţuiască munca fizică, cel puţin, dacă nu şi pe cea
intelectuală. Omul prin însăşi natura sa are nevoie de activitate. Dacă vă iubiţi copiii, cultivaţi-le de mici
dragostea şi respectul pentru muncă. Nu vor fi doar mai bine pregătiţi să desfăşoare o activitate, dar vor fi
şi mai responsabili, mai încrezători în forţele proprii deoarece au constatat singuri că au putut duce la bun
sfârşit o activitate.
Respectul faţă de altul trebuie să înceapă cu aparent banalul salut. A saluta o persoană pe care o
cunoşti este un prim semn de respect dar şi o punte de comunicare între oameni. Deprinderea de a saluta
se formează prin exerciţii repetate, pe care părinţii le fac cu copiii lor de câte ori întâlnesc o cunoştinţă.
Dacă deprinderea de a saluta este o punte în comunicarea dintre oameni, lipsa acesteia este un blocaj.
Copilul nu ştie ce este binele şi ce este răul, el învaţă pe parcursul vieţii. De învăţarea acestora
suntem responsabili noi, părinţi şi educatori, deopotrivă.

960
 Lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață

Prof înv primar Knecht Andrea

Școala Gimnazială ”Gheorghe Bulgăr”, Sanislău
Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi
urmeze scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră
extraordinară la temelia caracterului sau.
Bunătatea: una din primele lecţii pe care i le-am dat fiicei mele, şi a prins, în parte pentru că a
văzut exemplul în familie, în parte datorită firii ei sensibile, a fost să nu râdă niciodată de nimeni. Am
învăţat-o să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de
grijă.
Să nu invidieze: cunoaşteţi adulţi care reuşesc să aibă o relaţie omenească cu cineva doar atunci
când respectivul este… un pic mai prejos decât ei? Altfel, sunt roşi de invidie. Noi, ca părinţi, trebuie să
fim cu luare aminte, să nu comparăm, să nu încurajăm excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să
înveţe că îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din
calităţile lui.
Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă doar o
mamă vă poate spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai
copilului bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public. Din nou,
pilda comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte.
Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie
bine, iar un astfel de sfat pare ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să
lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am
dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa! L-am învăţat să semene sămânţă de prieten!
O gândire optimistă : iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte
optimismul, copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm
măcinaţi de gânduri rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi puiul nostru în
timp.
Ar fi fost de ajuns să spun că lecţia esenţială a celor şapte ani de-acasă este să îi învăţăm pe copii ce
e dragostea, dar pentru asta, nu-i aşa, e nevoie de o viaţă întreagă.
În mod sigur educația și învățămintele,nu se opresc la vârsta de 7 ani. Noi ca și părinți avem totuși
cel mai important rol asupra copiilor noștri, în crearea caracterului, personalității, viziunii și concepțiilor
despre viață și despre valorile și aprecierile a tot ce este în jurul nostru, atât la oameni, copii, animale și
natură ....De noi depinde cel mai mult viitorul copiilor noștri prin educația pe care le-o dăm. Este foarte
important să fim responsabili și să ne încurajăm copiii, să-i sustinem, să le spunem mereu cât de mult îi
iubim, apreciem și respectăm. Să le spunem mereu că ei sunt curajoși, deștepți, talentați, inteligenți,
sănătoși și că pot obține în viață tot ceea ce își doresc dacă vor ști cum să facă acest lucru și dacă vor lua
deciziile corecte la timplul și locul potrivit.

961
962
 Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă!

Prof. Înv. Preș. Kodori Iolanda Olga

Grădinița ” Căsuța Fermecată” – Luduș
Cuvântul „educaţie” înseamnă mai mult decât un curs studiat la facultate. Educaţia începe cu
pruncul din braţele mamei. În timp ce mama modelează şi construieşte caracterul copiilor ei, ea îi educă.
Părinţii îşi trimit copiii la şcoală, iar după ce termină şcoala cred că i-au educat, dar educaţia este o
noţiune de dimensiuni pe care puţini le realizează: ea cuprinde întregul proces prin care copilul este
instruit din pruncie la copilărie, din copilărie la tinereţe şi de la tinereţe la maturitate
Educare şi formarea copilului ar trebui să înceapă din pruncie pentru că atunci mintea este cel mai
uşor impresionabilă, iar lecţiile predate sunt uşor de reamintit. În principiu, copiii ar trebui să fie învăţaţi
în şcoala căminului din leagăn până la maturitate şi, ca în cazul fiecărei şcoli bine reglementate, profesorii
înşişi capătă cunoştinţe importante. Instruirea timpurie a copiilor este un subiect pe care toţi trebuie să-l
studieze cu atenţie. Trebuie să facem din educaţia copiilor noştri o ocupaţie, deoarece formarea lor
depinde, în mare măsură, de educaţia primită în copilărie. Ca taţi şi mame ar trebui să ne instruim pe noi
însine. Apoi, ca învăţători în cămin, putem să-i instruim pe copiii noştri, pregătindu-i pentru viață.
Puţini sunt părinţii care încep destul de devreme să-i înveţe ascultarea pe copiii lor. De obicei
copilul este lăsat până la doi sau trei ani, ca apoi părinţii să înceapă a-l disciplina. Ei se abţin de la aceasta
gândind că este prea tânăr ca să înveţe să asculte. Dar, în tot acest timp, eul creşte puternic în mica făptură
şi, cu fiecare zi ce trece, devine tot mai greu pentru părinţi să câstige controlul asupra copilului. La o
vârstă foarte timpurie, copii pot pricepe ce li se spune în mod clar şi simplu, iar prin conducere plină de
bunătate şi chibzuinţă pot fi învăţaţi să asculte. Mama n-ar trebui să permită copilului să câştige vreun
avantaj asupra ei în nici o împrejurare, iar pentru a-şi menţine autoritatea nu este necesar să recurgă la
măsuri aspre; o mână fermă şi sigură şi o bunătate ce convinge pe copil de iubirea ta va atinge scopul. Dar
părintele lasă egoismul, mânia şi încăpăţânarea să-şi aibă cursul în primii trei ani din viaţa copilului şi
este greu să aduci la supunere și comportament corespunzător.. Firea lui a devenit irascibilă, îi place să
aibă propria lui cale şi controlul părintesc este dezagreabil.
Căminul, prima şcoală
Educaţia începe acasă. - Căminul este locul unde trebuie să înceapă educaţia copilului. Aici este
prima lui şcoală în care, avându-i pe părinţi ca instructori, trebuie să înveţe lecţiile menite să- l
călăuzească în viaţă - lecţii de respect, ascultare, politeţe, stăpânire de sine. Influenţele educaţiei din
cămin sunt o putere hotărâtoare spre bine sau spre rău. În multe privinţe acestea sunt tăcute şi progresive
dar, numai dacă sunt îndreptate în direcţia cea bună, ele devin o putere pentru dreptate şi adevăr. Ce mare
greşeală este făcută în educarea copiilor şi tineretului favorizându-i, răsfăţându-i şi alintându-i! Ei devin
egoişti, ineficienţi, şi lipsiţi de energie în lucrurile mici ale vieţii. Ei nu sunt instruiţi să dobândească tărie
de caracter prin împlinirea obligaţiilor zilnice, oricât de neînsemnate ar fi ele.
Aici sunt puse bazele. - Asupra tuturor părinţilor apasă obligaţia de a da instrucţiuni în cele fizice,
intelectuale şi spirituale. Obiectivul fiecărui părinte ar trebui să fie acela de a asigura copilului său un
caracter simetric şi bine echilibrat. Aceasta nu este o lucrare de dimensiune şi importantă mică, ci o
lucrare ce solicită gândire şi nu mai puţin efort stăruitor şi plin de răbdare. Trebuie pusă o bază corectă şi
trebuie ridicat un schelet puternic şi stabil; apoi, zi de zi, lucrarea de clădire, şlefuire şi desăvârşire trebuie
să meargă înainte.
Abţineţi-vă să acordaţi prea multă atenţie şi să lăudaţi peste măsură. – Copiilor trebuie dată
puţină atenţie. Trebuie lăsaţi să înveţe să se amuze singuri. Nu trebuie puși să se dea în spectacol în faţa
musafirilor ca o performanţă de talent sau înţelepciune, ci lăsaţi, pe cât posibil, la simplitatea copilăriei
lor. Motivul pentru care aşa de mulţi copii sunt obraznici, îndrăzneţi şi insolenţi e că sunt băgaţi în seamă
şi lăudaţi, iar vorbele lor isteţe sunt repetate în auzul lor. Străduiţi-vă să nu criticaţi pe nedrept, nici să nu
copleşiţi cu laude şi flatare. Niciodată n-ar trebui să li se permită (copiilor) să arate lipsă de respect faţă
de părinţi. Niciodată n-ar trebui permisă încăpăţânarea fără a fi mustrată. Bunăstarea viitoare a copiilor
cere disciplină blândă, iubitoare, dar fermă.
O lecţie preţioasă pe care mama are nevoie s-o înveţe mereu este că nu copilul trebuie să conducă;
nu el este stăpânul, ci voinţa şi dorinţele ei trebuie să fie supreme. În felul acesta părintele îl învaţă
stăpânirea de sine.
963
 -Nu daţi copilului nici un lucru pentru care plânge, chiar dacă iubirea voastră delicată doreşte
foarte mult să o facă; pentru că, dacă au câştigat o dată prin faptul că au plâns, o să o facă din nou. A
doua oară bătălia va fi mai vehementă.
- Nu permiteţi niciodată copilului manifestarea prin mânie. Între primele obligaţii ale părintelui
este aceea de a împiedica mînia în copiii ei. Copiilor n-ar trebui să li se permită să manifeste mânie; n-ar
trebui să li se permită să se trântească pe duşumea lovind şi plângând pentru că le-a fost refuzat ceva ce
nu era cel mai bun pentru ei. Din păcate mulţi părinţi îngăduie copiilor lor manifestarea dorințelorla
mânie. Părinții par să privească la aceste accese de mânie ca la ceva ce trebuie suportat şi par indiferente
faţă de comportamentul copilului. Dar dacă un rău este permis o dată, el va fi repetat, iar repetarea lui va
rezulta în obicei şi astfel caracterul copilului va primi o formă rea. Aceste obiceiuri sunt aduse și la
grădiniță, și puse în practică .
Nu se poate spune vreodată că se acordă prea multă importanţă instruirii timpurii a copiilor. Lecţiile
ce le învaţă copilul în primii şapte ani de viaţă au mai mult de-a face cu formarea caracterului decât tot ce
învaţă în anii următori.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro
8. Îndrumarea copilului. La școală și acasă, în funcție de temperamentul său ,Gerard Caron , 2001
9. Îndrumarea Copilului Ellen G. White Copyright © 2012

964
 Importanta celor șapte ani de acasă

Prof. pt. înv. preșc. Kovacs Minyoka Elisabeta

Grădinița cu P.N.Macău
Cu toții ne-am întâlnit în viața noastră oameni, care nu se comportă adecvat cerințelor comunității,
deci “ îi lipsesc cei șapte ani de acasă”.
Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Toată familia, în primul rând mama și tata, au un rol foarte important în creșterea și educarea
copiilor lor în primii ani de viață. Copiii imită, copiază gesturile, atitudinile, comportamentul adultului.
Manifestările copiate de la părinți determină caracterul copiilor, dar acest lucru iasă la iveală abia când
aceștia devin adulți. Copiii aflându-se în preajma părinților, obsearvă comportamentul, problemele,
necazurile, provocările vieții părinților, înregistrează “răspunsurile lor” la aceste probleme,
comportamentul, gesturile, manifestările acestora.
Părinţii sunt modele pentru copil. Exemplul părinţilor este o mare putere în educarea copilului, are
o mare importantă la vârsta fragedă. Părinţii trebuie să fie un exemplu, dacă doresc ca copilul să
procedeze la fel, ca ei, pentru a preveni unele comportamente negative!
Bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului.
“Părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii ani de viaţă când le transmit celor mici
propriile valori pe care urmeaza să le respecte și ei odată cu integrarea în societate, acolo, unde vor
asuma și alte obiceiuri noi.” De aceea copiii trebuie să fie obișnuiţi cu anumite reguli de comportare de
convieţuire de toată zilele.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale însușite în familie îi ajuta pe copii în adaptarea lor în
societate. dar educaţia primita de acasă depinde de “relaţia afectivă dintre copii si părinţi, specificul de
dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia si pe care le transmite copilului” (psih. Oana-
Maria Udrea) Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei.
Cercetările arată că nu numai îngrijirea fizică este importantă, ci mai ales îngrijirea afectivă si
emoţională.
Relaţiile pozitive dintre copii și părinţi în primul rând jocul, comunicarea, activitătile comune cu
membrii familiei conduc la dezvoltarea pozitivă a personalităţii copilului.
Relaţiile pozitive cu părinţii, dragostea cu care părinţii îi înconjoară copii, îi permite acestora să se
dezvolte armonios, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit,
iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi, percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Exprimarea
mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună are un efect pozitiv in viaţa
copilului. De aceea, este important să fie lăudat ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Părinţii să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă. Totodată, este important ca amândoi, mama și tata, să fie consecvenţi în educarea copilului.
În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare ale copiilor. Să
nu uităm că şi noi, adulţii greșim uneori. Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de
multe ori poate nu ne convine ceea ce a făcut!
Este necesar ca părinţii să stabilească reguli și limite în comportamentul copilului. Copilul
trebuie învățat să își exprime emoțiile și sentimentele. Numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale
pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
“Este necesar să petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți, trebuie să ne implicăm în
activitatea copiilor, să fim parteneri în jocurile lor, și astfel cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și
calitatea timpului petrecut cu el”.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii, limitează timpul petrecut in fata
televizorului si calculatorului, ceea ce ar putea avea efecte negative in cresterea si dezvoltarea copilului..
Relatiile negative dintre copii si părinti au efecte negative asupra copilului, care se vor manifesta
mai tarziu in viata adultului în agresivitate, hiperemotivitate, instabilitate. Copiii care sunt expuși la
metode violente în educatie (verbal sau fizic), pot dezvolta probleme, care îi impiedica în dezvoltarea
relațiilor sănătoase cu ceilalți copii și mai târziu în relațiile interpersonale.
965
Bibliografia:
https://www.reginamaria.ro/articole-medicale/importanta-relationarii
https://www.parinti.com/Importantacelor7anideacasa-articol-2894.html

966
 CEI 7 ANI DE-ACASA

Prof.inv primar Lacatus Florica

Scoala Gimnaziala Stefesti,jud.Prahova

Intotdeauna când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte
de la părinţi, la formarea personalităţii şi a comportamentului copilului până merge la şcoală. Putem
spune că un copil are cei 7 ani de acasă cand acel copil este bine crescut, ştie să salute, să spună,,
mulţumesc”, ,,te rog”, se comportă cuviincios cu cei atat de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale reprezinta calea spre adaptarea copilului în mediul in care
traieste cat si in societate. Un copil cu cei 7 ani de-acasa se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei
din jur decât unul căruia îi lipseste acest lucru.
Insa educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de mediul in care traieste copilul,de relatiile din
sanul familiei.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea părinţilor care înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte frumos, să aibă
încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă
îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul
Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi si percepe în mod pozitiv regulile transmise
de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia copilului trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului deoarece el înţelege lumea în
mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.
Până la varsta de 2-3 ani, copilul nu vede decat ce vrea el,nevoile proprii, aşa încât nu este tocmai
rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voit jucăria cu alt copil. La această vârstă el nu
intelege ce este altruismul nefiind încă pregătit pentru asta. Copilul de 2 ani nu poate înţelege nici că
mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace
împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu deosebeste ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că
trebuie sa îi facem toate poftele sau sa îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul
trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa ,,cuvintele
magice” te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe sa-si împartă jucăriile cu ceilalti copii, începe sa inteleaga ce este
binele şi al răul, constientizeaza când face un lucru bun sau un lucru rău, urmareste si observă reacţiile
părinţilor în faţa comportamentului său , apreciază recompensele primite, dar conştientizează şi
semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Parintii folosesc deseori in educatia copilului recompense si pedeapsa. Cea mai preţioasă
recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi
967
bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de
câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei.
Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
În opinia psihologilor părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să
stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să
spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori,
darămite copiii.
Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie, aceasta constituind temelia intregii
sale personalitati.Copilul trăieşte faptele părinţilor deoarece acestia ii servesc drept model de viata ,ei
imitandu-i si modelandu-si comportamentul dupa modelul parintilor.
Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a
şcolii. Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a
încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).

968
 COPIII POARTĂ ÎN SUFLET
CHIPUL LUI DUMNEZEU

Prof. Laura Lăcraru

Școala Gimnazială Take Ionescu
Rm. Vâlcea
Fiecare copil este minunat prin natura lui. Acest fapt este menționat și de Mântuitorul Iisus Hristos:
Și aduceau la El și pruncii, ca să se atingă de ei…Iar Iisus i-a chemat la Sine zicând : ”Lăsați copiii să
vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu”(Luca 18,15-16). De
aceea educația timpurie a copiilor are un rol deosebit în formarea lor.
Primele îndemnuri de acest fel sunt sădite în familie încă din primii ani de viață și sunt continuate
apoi în grădiniță și în școală cu tact, măiestrie și profesionalism de către dascăli. Un rol însemnat în acest
sens îl are și educația religioasă. În urma activităților cu conținut religios, copii înțeleg mult mai bine care
este importanța faptelor bune și de ce trebuie să evităm săvârșirea faptelor rele. Aceste îndemnuri le pun
în practică în diferite împrejurări și reușesc să cu mai multă ușurință să recunoască faptele rele în vederea
îndreptării lor.
Prin natura lui copilul este bun, dar pe măsura creșterii familia, grădinița, școala, de ce nu și grupul
de prieteni își pun amprenta decisiv asupra formării caracterului. De aceea este necesar să își însușească
deprinderi elementare pe care să le aplice în relațiile cu ceilalți. Trebuie să știe când greșește, să încerce
să repare ceea ce a făcut cerându-și iertare și dorind împăcarea din tot sufletul. Lipsa dorinței de iertare și
îndreptare duce la conflicte și naște ură. Spuneam că un rol important îl au prietenii deoarece copilul nu
este rău, dar poate fi înrăit de cei din jur dacă aceștia nu știu să se comporte cu el. Astfel intervenția
dascălului este decisivă iar elementele de educație religioasă îl ajută pe copil să își dezvolte calitățile
morale precum: bunătatea, milostenia, fermitatea, perseverența etc. Însuși Mântuitorul Iisus Hristos prin
activitatea și misiunea Sa urmărea nu numai transmiterea unor norme și principii ci și educarea
personalității copilului. Comportarea prietenească dintre copii, ajutorul dat la nevoie aproapelui, grija
pentru întreaga natură, pentru plante și celelalte viețuitoare care înfrumusețează natura din jurul nostru
sunt fapte pe care un om cu fermitate morală nu le încalcă deoarece știu că iubirea față de Dumnezeu se
manifestă prin iubirea față de semeni.
Pentru formarea micului creștin trebuie să avem în vedere atât exemplul personal cât și frumoasele
lecturi biblice și povestioare cu un conținut moral, prezentarea vieților sfinților ca pildă și model de
viețuire.
Așadar este important să avem în vedere necesitatea educației religioase a copiilor de la o vârstă
fragedă pentru formarea micului creștin, deoarece prezentul ne arată că nu poate exista o schimbare reală
a societății fără schimbarea omului lăuntric. Trebuie să sădim în sufletele curate și nevinovate ale copiilor
învățăturile sfinte, bune și folositoare, insuflându-le respectul pentru viața proprie a semenilor îi ajutăm
să-și corecteze propriul comportament determinându-i să se simtă responsabili față de tot ceea ce îi
înconjoară.

969
 Cei 7 ani de acasă

LAHUTA DANIELA IRINA

Cei 7 ani de acasă sunt cheia către succesul social al unui individ . Includerea copiilor de la vârste
tot mai fragede în diverse forme educaţionale au făcut ca expresia să fie mai puţin actuală, dar esenţa ei
rămâne: normele de educaţie se învaţă în familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o
responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume
în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună
creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. Şcoala şi celelalte
medii educaţionale consolidează normele deprinse deja în familie.
Fiecare părinte are o serie de reguli şi încearcă să le aplice când e vorba despre educaţia copilului
său. Însă, pentru ca acestea să fie bine înţelese şi respectate de către copil, exemplul personal este
esenţial. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi.
Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus “mulţumesc” la magazin dacă în familie nu aude
niciodată acest cuvânt.
Iată câteva reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani:
- Comunicarea ; comunicarea directă a părinţilor cu cei mici le consolidează relaţia.
- Petrecerea timpului “de calitate” în compania copilului. Efortul unui părinte implicat şi devotat
şi timpul petrecut cu cel mic se vor oglindi în comportamentul acestuia.
- Stabilirea unor reguli şi limite în comportamentul copilului. Părinţii trebuie să îi explice clar
copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se
va întâmpla dacă nu le respectă.Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea
copilului.
- Îmbinarea armonioasă a pedepselor cu recompensele. Cea mai preţioasă recompensă pentru
copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i
le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine
crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
- Dobândirea bunelor maniere; un copil manierat este mândria oricărui părinte. Bunele maniere
se predau cel mai bine prin puterea exemplului.
- Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
- Obişnuinţa de a spune mereu adevărul. Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de
la părinţi! Copilul imita ceea ce vede şi aude în jurul lui!
- Exprimarea emoţiilor şi sentimentelor; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi
să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.

Ce ar trebui să ştie un copil care are cei 7 ani de acasă?

Până la 3 ani:
• să salute şi să răspundă la salut ("bună ziua", "bună seara", "la revedere");
• sa spună "mulţumesc", "te rog”, "cu plăcere" ;
• sa dea mâna cu cineva.
Între 3 si 5 ani:
• să spună "Pardon";
• să bată la uşă când intră într-o încăpere ;
• să ceară permisiunea ("Mami, îmi dai voie să..." sau "Pot să...");
• să folosească batista.
Între 5 si 7 ani:
• să raspundă cuviincios la telefon - să se prezinte, să nu ţipe în receptor şi să nu lase interlocutorul
să aştepte la telefon ;
• să îşi ceară scuze atunci când greşeşte ;
• să ştie să ofere şi să primească un dar ;

970
 •să nu întrerupă conversaţia adulţilor;
•să întrebuinţeze corect tacâmurile.
Dacă ar fi să privim în sensul cronologic al dezvoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial
în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă. Această
perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă
dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare
şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească
informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

971
 “Cei 7 ani de acasă”

Prof.: Lăncrajan Maria

Colegiul Economic „Dionisie Pop Marțian” Alba Iulia, Județul Alba

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la
educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului
până merge la şcoală.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Niciun părinte
nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare
părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale,
începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de
sport, la teatru sau în vizită la rude.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Niciun părinte nu-şi
doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte
ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la
comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru
sau în vizită la rude.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim salutul, comportamentul în public,
comportamentul cu prietenii, înțelegerea normelor sociale, maniere la masă, recunoașterea greșelilor, și
nu în ultimul rând tactul și toleranța. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de
experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de
comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în
zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase
urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui
copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să
dea roadele mult-aşteptate.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Iar când vorbim despre recompense, cea mai
preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii
şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de
câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei.
Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

972
 Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.

973
 CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ

Prof. înv. primar Lascu Luminița Corina

Instrucția și educația sunt două lucruri foarte importante în dezvoltarea personalității umane. Ele se
realizează în paralel și se desfășoară pe tot parcursul vieții. Există și o vorbă din popor:,, Cât trăiește,
omul tot învață!”. Este adevărat, dar baza se pune în copilărie. Trebuie să existe o fundație sănătoasă
pentru ca, în timp, să se poată desăvârși o construcție de calitate.
Fiind învățătoare la clasa pregătitoare pot spune că educația realizată de părinți până la momentul
intrării copilului în școală contează foarte mult. Chiar dacă vârsta elevilor în clasa pregătitoare este
fragedă, copiii care au primit o bună educație acasă sunt mai ușor de modelat iar rezultatele obținute sunt
cele la care te aștepți. Performanța școlară prevăzută se atinge într-un mod mai facil datorită faptului că
poți să lucrezi mai bine cu elevii, se creează un mediu prielnic învățării, iar finalitățile sunt pe măsură.
Intrarea în școală este, pentru copil, pătrunderea într-o altă lume decât cea știută până atunci, este
introducerea într-un alt mediu social, care aduce contactul cu persoane noi, reguli noi. Dacă elevul este
bine educat, această trecere se va realiza cu succes iar integrarea copilului în noul mediu va fi armonioasă.
Dacă elevul este obișnuit să respecte reguli din familie și la școală va realiza același lucru, iar procesul
instructiv-educativ se va putea înfăptui în bune condiții.
Este important ca elevii să păstreze ordinea și disciplina în clasă, să se compote frumos unii cu alții,
să-și vorbească în mod cuviincios deoarece este suficient un copil-excepție și momentele coordonate de
învățătoare pot fi ușor perturbate. Exemplele negative sunt cele mai tentante, așa că astfel de
comportamente pot fi preluate și de către alți copii, însă dacă ei știu că nu au voie să se poarte așa nu îi
vor imita. Aceste comportamente nedorite vor fi descurajate cu orice ocazie și vor fi promovate și întărite
cele pozitive.
Comportamentul de acasă al copilului se oglindește în purtarea acestuia la școală, deși există și
unele excepții când regula nu se confirmă. Ea se poate materializa în ambele sensuri, ori manifestă un
comportament negativ acasă, dar la școală este foarte cuminte, ori invers. Aici sunt situații care sunt
influențate de mai mulți factori care afectează personalitatea și comportamentul copilului.
Eforturile părinților în educația de acasă a copilului pot fi mai mari sau mai reduse, în funcție de
personalitatea părinților și a copilului, dar un punct în plus ar putea fi și puterea exemplului personal. În
concluzie, putem spune că elevul învață ceea ce vede în jurul său. Cu cât cei din mediul familiar copilului
au comportamente pozitive și el se va îndrepta spre astfel de manifestări, dar problema este că și pe cele
negative le copiază la fel de ușor, ba poate chiar mai ușor, părându-i-se mai interesante. Cei din anturajul
unui copil, poate fără să-și dea seama, poartă o anumită responsabilitate. Ei pot să-și pună amprenta
asupra viitorului adult prin propriul lor comportament.

974
 ,,UN COPIL POLITICOS ...’’

PROF. LASTOVIEȚCHI ILEANA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT „MIHAI EMINESCU”, TG-JIU

MOTTO:
„FLORII I SE CERE PARFUM, IAR OMULUI POLITEŢE”. (PROVERB INDIAN)

Educaţia unui copil este un proces complex care nu se limitează doar la a-l învăţa vorbească, să se
joace, să deseneze, să cânte, să scrie, să citească şi să calculeze, ci şi la învăţarea modului în care trebuie
să relaționeze, să se comporte cu cei de o vârstă cu el, cu cei mai mari decât el și cu adulții, în situații
diferite, pe parcursul unei zile. Din aceste considerente este necesar să îi pregătim pe copii pentru viață,
prin desfășurarea unor activități, care să pună bazele unui comportament adecvat, a bunei-cuviințe, adică
a bunelor maniere – acestea constituind cheia către succesul social.
Vorbind despre bune maniere este necesar ca acestea să fie însuşite în primul rând de către copii,
pentru că altfel nu vor mai învăţa sau vor învăţa foarte greu mai târziu cum să se comporte. Un
comportament însușit greșit, greu se mai corectează! Bunele maniere se deprind din copilărie sau nu se
mai deprind deloc.
Alterarea comportamentului îşi află rădăcinile în etapa de vârstă preşcolară. O tot mai mare libertate
a copiilor, lipsa de supraveghere intenţionată şi conştientă din partea părinţilor, precum lipsa de timp și
chiar dezinteresul din partea acestora, par să fie cauzele cele mai frecvente generatoare ale
comportamentului nedorit la copil și de aici, lipsa ... celor 7 ani de-acasă!.
De aceea, consider că unul dintre scopurile esenţiale ale familiei şi al grădiniței, este acela de a
forma la copii deprinderi morale şi … maniere frumoase.
În orice societate, politețea a fost şi este indispensabilă fiecărui om. Încă din cele mai îndepărtate
timpuri, omul a fost interesat să aibă legi care să interzică faptele rele şi să le pedepsească, îndemnând la
fapte şi comportări bune.
Respectul şi grija faţă de alţii trebuie să domine întotdeauna relaţiile dintre oameni. Chiar dacă
astăzi aceste reguli nu mai au caracter de lege şi încălcarea lor nu se mai pedepseşte aspru ca în trecut, ele
au fost adunate în nişte „Coduri ale bunelor maniere”, care doar ne sfătuiesc cum să ne comportăm în
diverse situaţii.
Aceste „Coduri” au suferit modificări în funcţie de timp, de societate şi de modă. Acum 200- 300
de ani existau alte norme de comportament, de exemplu într-un fel se comportau oamenii simplii, altfel
aristocraţii şi altfel erau obiceiurile de la curtea domnească. Dar, legile esenţiale ale respectului faţă de
alţii, faţă de sine, faţă de rude sau faţă de prieteni, faţă de oamenii mai în vârstă au rămas peste timpuri
aceleaşi. Din acestea, cele mai importante sunt normele de conduită ale copiilor, pentru că, aşa cum
spunea Freud, „copilul este tatăl viitorului adult”.
„Manners make man”(Comportamentul îl face pe om) – este celebra inscripţie gravată pe faţada
clădirii de la New College din Oxford, care cuprinde în câteva cuvinte calitatea cea mai de preţ pe care
trebuie să o aibă fiecare om, aceea de a fi manierat.
Se afirmă din ce în ce mai des că în vremurile pe care le trăim au început să se altereze tot mai mult
valorile tradiţionale. În astfel de condiţii, mai merită să ne preocupăm de bunele maniere, de buna-
cuviință, de politețe? Răspunsul e unul singur: buna creştere nu este şi nu va deveni niciodată inutilă,
pentru că ea îl face pe om să se respecte în primul rând pe sine, ca apoi să-i poată respecta pe cei din
jur.

975
 „Bucuria de a avea copiii să o legăm de datoria de a-i forma ca oameni de valoare.”
„BUNELE MANIERE”
- Bazate pe regulile Asociaţiei Naţionale de Curtoazie a Copiilor – şcolile din Queensland din Anglia –
1889- „Manners make man”(Comportamentul îl face pe om) -

 „Curtoazia, Politeţea, sau Bunele Maniere, înseamnă consideraţie amabilă şi grijulie faţă de ceilalţi.
Un scriitor celebru a spus că: Băiatul care este Amabil şi Pur, reprezintă o onoare pentru ţara sa. Femeile şi
bărbaţii Curajoşi şi Nobili sunt întotdeauna amabili. Trei dintre cei mai curajoşi şi mai buni bărbaţi care au trăit
vreodată – Ducele de Wellington, Generalul Gordon şi Generalul Washington – au fost distinşi pentru
comportamentul lor amabil.”
 Fetele şi băieţii amabili, vor fi întotdeauna atenţi să observe următoarele REGULI:

CA PENTRU EI! Să fii Onest, Sincer şi Pur!

Să nu foloseşti Limbaj Urât!
Să te fereşti de Companie Rea!
Să îţi păstrezi Faţa şi Mâinile curate şi Hainele călcate şi Cizmele lustruite!
ACASĂ! Ajută-ţi Părinţii atât de mult cât poţi şi să faci tot posibilul să îi mulţumeşti!
Să fii bun cu Fraţii şi Surorile tale!
Să nu fii Egoist, împarte toate Lucrurile tale cele Bune!
LA ŞCOALĂ! Să fii respectuos cu Profesorii tăi şi ajută-i cât de mult poţi; munca lor este foarte
dificilă şi încercată!
Să observi Regulile Şcolii!
Să nu Copiezi sau să Înşeli în vre-un fel!
Să nu Zgârii Băncile sau să scrii în Cărţile de la Şcoală etc.!
Niciodată să nu laşi pe altcineva să fie Pedepsit pentru greşelile tale; acest lucru
este Laşitate şi Răutate!
LA JOACĂ! Să nu Trişezi la Jocuri!
Să nu Brutalizezi; numai Laşii fac asta!
Să fii Plăcut şi nu Certăreţ!
Să nu ai o Atitudine Batjocoritoare faţă de Colegii tăi sau să îi strigi cu Porecle
care nu le plac!
PE STRADĂ! Să saluţi Miniştrii, Cunoştinţele şi Profesorii tăi când îi întâlneşti; ei te vor Saluta
la rândul lor!
Să nu Împingi sau să alergi pe lângă oameni1
Să nu Scrii pe uşi, pereţi sau porţi!
Să nu Arunci cu Pietre sau să distrugi Proprietăţi!
Să nu enervezi Vânzătorii prin Zăbovirea la uşile şi ferestrele lor!
Să nu faci Dispozitive pe Trotuar sau să arunci Coji de Portocale sau Banane acolo;
din aceste practici rezultă adesea accidente periculoase!
Să nu Râzi de Bătrâni sau de Persoanele cu Handicap, ci să fii în mod deosebit
politicos cu ei, la fel şi cu Străinii şi Necunoscuţii!
LA MASĂ! Întotdeauna să te Speli pe Mâini şi pe Faţă înainte de a te aşeza la Masă!
Să nu îţi pui Cuţitul în Gură!
Să ai grijă şi de Ceilalţi Oameni; să nu te Ajuţi doar pe tine!
Să nu fii lacom!
Să nu Vorbeşti sau să Bei cu Mâncare în gură!
Să te întorci în lateralul Mesei şi să îţi pui Mâna sau Batista la Gură când Strănuţi
sau Tuşeşti!
Să nu stai cu Coatele pe Masă!
ORIUNDE! Să nu fii niciodată Nepoliticos cu nimeni, fie ei mai în vârstă sau mai tineri, mai
bogaţi sau mai săraci decât tine!
Aminteşte-ţi să spui „Te rog” sau „Mulţumesc”; „Da, Domnule” sau ,,Da,
Doamnă”, „Nu, Domnule” sau ,,Nu, Doamnă”!
Înainte de a intra într-o încăpere este politicos să Baţi la Uşă. Să nu uiţi să închizi
976
 uşa în linişte în urma ta!
Întotdeauna să dai atenţie Persoanelor în Vârstă şi Străinilor prin deschiderea uşii
pentru ei, aducându-le ce solicită (pălărie, scaun, etc.), să le cedezi locul dacă este
necesar şi să îi Salvezi de la necazuri în orice mod posibil!
Să nu Întrerupi niciodată când o persoană vorbeşte!
Să îţi vezi întotdeauna de Treburile tale!
Să fii punctual!
Să fii ordonat!
AMINTEŞTE-ŢI! Toate aceste reguli în ceea ce priveşte comportamentul tău faţă de ceilalţi, sunt
incluse într-o REGULĂ DE AUR: „Întotdeauna, să faci pentru alţii în aşa fel cum
ţi-ai dori să facă pentru tine, dacă ai fi în locul lor! ” Prin urmare, oricând ai vre-
un dubiu de cum să te comporţi faţă de alţii, să îţi pui această întrebare: „Cum mi-
ar plăcea ca ei să se comporte faţă de mine dacă aş fi în locul lor?” şi apoi Să faci
ce îţi spune conştiinţa că este corect!

977
 THE A.L SERIES

" "
BASED UPON RULES OF THE

ehildren's National Guild of eourtesy

OURTESY, Politeness, or Good Manners, means kindly and thoughtful
consideration for others. A Celebrated writer has said that a Boy who
is Courteous and Pure is an honour to his country. Brave and Noble
men and women are always Courteous. Three of the bravest and
greatest men who ever lived-the Duke of Wellington, General Gordon
and General Washington-were distinguished for their courteous
behaviour.
Courteous Boys and Girls will always be careful to observe the following RULES :-
Be Honest, Truthful, and Pure. Do not use Bad Language.
Keep out of Bad Company.
Keep your Face and Hands clean, and your Clothes • and Boots brushed and neat •

Help your Parents as much as you can, and do your best to please them.
Be kind to your Brothers and Sisters.
Do not be Selfish, but share all your Good Things.

Be Respectful to your Teachers,
is very difficult and trying.
Observe the School Rules.
Do not Cut the Desks, nor Write
Never let another be Punished in
and help them as much as you can; their work
Do not "Copy," nor Cheat in any way.
in the Reading Books, etc.
mistake for yourself; this is Cowardly and Mean.

Do not Cheat at Games. Do not Bully; only Cowards do this.

Be Pleasant and not Quarrelsome.
Do not Jeer at your Schoolmates, or call them by Names which they do not like.

Salute your Ministers, Teachers, and Acquaintances when you meet them; they
will Salute you in return.
Do not Push nor run against people. Do not Chalk on doors, walls, nor gate s.
Do not Throw Stones, nor destroy Property.
Do not Annoy Shopkeepers by Loitering at their shop doors and windows.
Do not make Slides on the pavement, nor throw Orange Peel or Banana Skin.
there j ~ a.cc.id.mt6 often result from these practices.
Do not make Fun of Old nor Crippled People, but be particularly polite to them,
as well as to Strangers and Foreigners.

Always Wash your Hands and Face before coming to the Table.
Do not put your Knife to your Mouth.
Look after Other People; do not Help yourself only. Do not be greedy.

AT TABLE Do not Speak nor Drink with Food in your Mouth.

Turn your head away from the Table and put your Hand or Handkerchief
your Mouth when you Sneeze or Cough.
before

Do not sit with your Elbows on the Table.

Never be Rude to anlJ&dtj, whether older or younger, richer or poorer, than yourself.
Remember to say "Please" or "Thank You"; "Yes, Sir," or "Yes, Ma'am";
"No, Sir," or "No, Ma'am."
Before entering a room it is often courteous to Knock at the Door. Do not
forget to close the door q,tietiIJ after you.
Always show attention to Older People and Strangers by opening the door for
them, bringing what they require (hat, chair, etc.), giving up your seat to them
if necessary, and in every possible way Saving them trouble.
Never Interrupt when a person is speaking.
Always Mind your own Business. Be Punctual. Be Tidy

All these rules respecting your conduct towards others are included in the one
GO LDEN RU L E, u aewalJ:1 do. to. o.tfie't:) a:). lJo.u w(Jued wi:).fi tfiem to. do. UJ. lJO-U it lJo.u
weu in tfieift. p1ace." Whenever, therefore, you are in doubt as to how you should
act toward others ask yourself this question. "How should I like them to act
towards me if I were in their place?" and then 9).0. w/tat lJo.u't co.tt:1Cience teee:). y.o.u
io. 'iigfU.
978
F" .I ARNOLD & SON. lTD_ Educational Publiahen. LEEDS. EDINBURGH and BELFAST. hM - • - h - ...
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!

Prof.înv. preșc.:László Ana Aletta

Grădinița Pr. N.Bogata
„ Este de o mie de ori mai bine să ai bun simț fără educație, decât să ai educație fără bun
simț.”(Robert G. Ingersoll)

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Dragostea părinţilor:Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia
afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să
aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de
siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază
psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile
transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.
Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu
se transforme în disciplină de fier.
Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a
copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu,
copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart
cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl
vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o
prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3
ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem
unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm
copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate
înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să
se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e
rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite,
întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
copilul învaţă prin imitaţie.
Vârstele:De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul
binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în
faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar
conştientizează şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
979
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Modele: Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Recompensa și pedeapsa:Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială
(dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă
bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea
sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea
dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Sfatul psihologului
În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să
facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl
învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi
timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc
uneori, darămite copiii.

Bibliografie:
Françoise Dolto – Ce să le spunem copiilor – Editura Trei- 2010
Steluta Indrei – Articol – Revista Jurnalul.ro
www. google.ro

980
 Cei șapte ani de acasă- MIT SAU REALITATE?

LATIU CALINA ELENA

Deseori auzim, în diferite contexte ale vieții noastre următoarea sintagmă:” Se vede că nu are cei
șapte ani de acasă.” Am încerca să o ignorăm, dar o auzim prea des.
Primii șapte ani sunt hotărâtori pentru evoluția tânărului de mai târziu, ancorat în tumultul vieții
cotidiene. În acești ani copiii își dezvoltă foarte mult motricitatea, care duce la lărgirea spectrului
experiențelor acestora. Acest lucru se vede în cucerirea pas cu pas a realității înconjurătoare, la stăpânirea
ei. Copilul cercetează, pune mâna, explorează, se agită, circulă, făcând foarte multe mișcări deodată,
ajungând în diferite locuri.
Limbajul, ca mijloc de comunicare între oameni, însoțește acțiunile copilului, situațiile prin care
trece. Acesta învață să vorbească, făcând un salt imens de la pronunțarea diferitelor sunete stinghere , la
înmagazinarea unei uriașe colecții de cuvinte.
Capacitatea copilului de a stoca diferite imagini și apoi de a le utiliza în diferite acțiuni, denotă
faptul că dezvoltarea psihică a acestuia urmează cursul firesc. Cu alte cuvinte, pe lângă mers și limbaj,
copilul evocă un obiect absent, are capacitatea de a reprezenta și anticipa diverse obiecte și activități.
Tot în acești ani are loc și începutul conturării personalității, apar primele relații ale copilului cu
ceilalți, nevoia acestuia de a aparține unui grup.
Comportamentul acestuia se organizează și se stabilizează, apar motivele și trebuințele sociale.
Acestea din urmă au înlocuit treptat motivele biologice, specifice antepreșcolarității.
Copilul începe să se întristeze atunci când e recompensat pe nedrept sau dimpotrivă poate să
ajungă să creadă că trebuie și e normal să fie recompensat tot timpul. Vedem de foarte multe ori, copii
care fac adevărate scandaluri, istericale atunci când nu li se oferă ceea ce își doresc, sau nu li se cumpără
jucăria dorită.
În formarea prsonalității copilului, un rol primordial îl au părinții. Aceștia pot fi calmi sau mai
nervoși, mai permisivi spre extrem de indulgenți, sau foarte restrictivi și punitivi. Părinții influențează
comportamentul în societate al copilului, imaginea de sine a acestuia. Dacă i se cere să facă totul perfect,
să nu facă nicio greșeală și i se reproșează des prin apelative de genul :”ești prost, nu știi să faci nimic”,
copilul se interiorizează, nu mai ia ințiativa în a intreprinde ceva, nu mai duce la bun sfârșit acțiunea
începută.
Pot exista și părinți care se află la capătul extrem: adică își urcă odrasla pe un piedestal, nu îl lasă
să se implice în nimic, i se oferă totul , oricând, fără limită, i se dă dreptate tot timpul. Copiii de acest gen
li se cred superiori celorlalți din grupul de joacă, de la grădiniță, cred că dreptatea le aparține în totalitate ,
ei sunt cei mai buni și mai puternici.
Pentru a nu se ajunge la niciunul din exemplele de mai sus, e de preferat ca părintele să fie
permisiv, dar și restrictiv atunci când e cazul, să explice cu căldură și bunătate diferite situații, dar să și
pună limite și reguli în diferite situații.
Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor, spunea cineva.
Dacă știi să îi dai o educație bazată pe moralitate, ajutorul semenilor și bun simț, toate acestea își vor pune
amprenta pe evoluția în viață a copilului pe toate palierele vieții sale.
Bazele personalității copilului se pun în primii șapte ani ai acestuia, când se schițează unele
trăsături mai stabile de temperament și caracter. Depinde foarte mult de părinți dacă știu să gestioneze
corect diferitele situații prin care trece copilul, pentru a putea forma un om potrivit timpurilor noastre.

Bibliografie
1) Golu Pantelimon, Zlate Mielu, Verza Emil, Psihologia copilului, EDP, București,1997
2) Prof. Inv. Primar Lațiu Călina Elena, Șc. Gimnazială Nicolae Drăgan, Galda de Jos, Jud. Alba

981
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. ÎNV. PREȘC. LAZA IOANA - MARIA

G.P.P. TOLDI, STUCTURA G.P.P. URSULEȚ, SALONTA
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Copilul
care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el
realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.
La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea
întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe
masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care
a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce
e bine şi ce e rău.
Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama
vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este
suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl
lăsăm să facă orice".
Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună
ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
Acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu se cuvine la masă, într-
o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public.
Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în
public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.

982
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

983
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. LAZĂR ANICUȚA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ, COM. DRĂCȘENEI
Din fericire există pe lume: COPILĂRIA… Vârsta celei mai pure sincerităţi, a celei mai depline
libertăţi, vârsta fără graniţe, vârsta la care toţi suntem frumoşi şi puri ca o icoană.
Copilăria este ,,vârsta de aur’’ din periplul omului pe pământ şi, privită ca etapă, este o fază
provizorie, de pregătire pentru lansarea în maturitate.
Contează însă foarte mult cum se produce această ”lansare”, care aruncă pe umerii părinţilor o
responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume
în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună
creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu
înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele
subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim ca nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme
ori reguli de politețe, în special.
Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”,
este considerată una dintre perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate
foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj.
Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informatii, de către cine și în ce mod. Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență
asupra lui.
Încă de la vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte
apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt
frumoasă, așa mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne
dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a
cunoașterii de sine.
Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și
exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor.
Bineînteles ca asta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la
cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să
ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să
poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața noastră, cât și din cele
negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic
ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate
acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul- este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate
saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.

984
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i,
conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor
sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de
adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut”
îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specific vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor,
ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea
acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la
leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin
afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi,
un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau
orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări,
eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l
insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-
ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că
soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul
personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală, cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină.
Aşadar, cei şapte ani de-acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare, care ajută un adult să
se integreze şi să fie acceptat. Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor, e
foarte important ca micuţul să ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-
un anumit grup sau dintr-o anumită comunitate. Bineînţeles, în cei şapte ani de-acasă intră şi o
componentă de altruism, adică cel mic să arate că îi pasă de ceilalţi, că ştie să asculte ce spune cineva, că
e gata să sară în ajutor atunci când este rugat. Nu este vorba numai de etichetă, de cum să se îmbrace, să
mănânce şi să se poarte în anumite situaţii. Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important
pentru el, că are valoare ca om.
Ion Creangă înfăţişează cel mai bine această vârstă -copilăria veselă şi nevinovată, sub semnul
neastâmpărului băieţesc şi al poznelor: ,,Aşa eram eu la vârsta copilăriei, la vârsta cea fericită şi aşa
cred că au fost toţi copiii de când lumea şi pământul.”

985
 Cei 7 ani de acasă

Prof. înv. Prescolar Lazar Elena Georgiana

G.P.N. nr. 6 Rosiorii de Vede

Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să
stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să
spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.
Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.

986
 Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-I permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce
a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne
implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului.

987
 Condițiile unei bune creșteri!

Bibliotecar: Lazăr Elena

Școala Gimnazială Bogdănești

Reușita în viață a copilului depinde de munca depusă de părinți în primii șapte ani pentru îngrijirea
și educarea sa, precum și măsura în care își însușește cele transmise de părinți. Copiii sunt continuatorii
vieții părinților, a vieții omenești în general. Cei șapte ani de acasă ai copiilor pe care îi educăm, care
cresc cu filme moderne, pline de violență, cruzime, provoacă uneori dureri de cap părinților. Copiii
trebuie doriți și iubiți; ce poate fi mai plăcut decât îmbrățișarea, mîngîierea sau dezmierdarea unui copil
care devine fericit alături de cei din jurul său.
Condițiile necesare unei bune creșteri pentru un copil sunt:
*stabilitatea familiei,
Prin familie stabilă se înțelege aceea în care nu există pericolul despărțirii celor doi părinți. Copilul
are nevoie de ambii părinți ca să se dezvolte echilibrat. Lipsa unuia dintre părinți îl dezechilibrează, tot
așa cum o pasăre se dezechilibrează dacă îi lipsește o aripă. Despărțirea părinților reprezintă o lovitură
pentru copil, suferința pe care o încearcă este de o profunzime nebănuită pentru adulți. Copilul rămas fără
unul din părinți încearcă un amestec de durere, nedumerire și singurătate, devenind trist, retras,
nesociabil. Nedumerirea si-o exprimă prin comparații cu alți copii, ajung să aibă tulburări de
comportament care-i fac să devină periculoși pentru societate.
*climatul afectiv din familie
Pe lângă participarea ambilor părinți la creșterea copiilor este deosebit de necesară înțelegerea
dintre ei. Acolo unde există dragoste, respect și înțelegere reciproce între părinți, și între ei și copii,
climatul afectiv este sănătos. În asemenea familii părinții își vorbesc cu respect, se ajută reciproc, își
iubesc copiii se străduiesc să le îndeplinească nevoile și dorințele, îi antrenează în tot felul de activități, se
bucură de succesele loe, îi încurajează și îi laudă. Viața în astfel de familii se desfășoară ordonat, copiii
sunt mulțumiți deoarece au asigurate dragostea, ocrotirea și îndrumarea părintească.
Există cazuri în care copiii nu se bucură de un climat afectiv sănătos în familie, fiind neînțelegeri,
discuții sau unul din părinți are diferite vicii. Acești copii sunt lipsiți de voință și inițiativă, sau dimpotrivă
certăreți, răzbunători, indisciplinați. Acești copii devin nesiguri, neîncrezători în forțele proprii, timizi,
lipsiți de interes pentru activitate, fie agresivi, neascultători.
Excesul de grijă exagerată față de copil poate provoca o atmosferă nesănătoasă în care copii sunt
lipsiți de libertate de acțiune, liniște și calm, devenind nervoși, iritabili, capricioși. Cunoscînd urmările
neplăcute ale climatului nesănătos din familie este necesar ca părinții să facă tot ce este posibil pentru a
evita nașterea lui și să creeze o atmosferă de bună înțelegere, dragoste, optimism, deoarece numai astfel
se poate asigura copiilor o dezvoltare normală, iar întregii familii o viașă activă și plină de bucurie.
*capacitatea educativă a părinților
Capacitatea de a educa un copil presupune mai multe calități, dintre care amintim: priceperea,
simțul răspunderii, sănătatea părinților.
Priceperea presupune capacitatea părinților de a ști ce trebuie făcut și cum trebuie procedat în
problemele impuse de creșterea copilului. Priceperea implică cunoștințe teoretice dar și deprinderi de a
lucra cu copilul. Cunoștințele teoretice se referă la dezvoltarea copilului, la nevoile sale fizice și psihice,
căt și la modul în care acestea trebuie satisfăcute, deci este necesară cunoașterea principiilor și tehnicilor
de îngrijire și educație a copiilor de la aspectele cele nai simple până la cele complexe ce privesc
formarea deprinderilor de politețe, de exemplu. Priceperea se formează prin învățare și se desăvârșește
prin munca de creștere a copilului. În această muncă părinții sunt sprijiniți de medici specializati în
domeniu. Copilul acționează îndemnurilor dar răspunde după posibilitățile lui care variază în funcție de
vârstă, starea de sănătate și personalitatea proprie. Dragostea pentru copil este izvorul din care părinții își
împrospătează mereu puterile. Dragostea părintească face ca munca de creștere a copilului să fie mai
ușoară, autoritatea blândă și răbdarea nesfârșită.
Răbdarea ocupă un loc important în creșterea și educarea copiilor. Aceștia sunt în general drăgălași,
veseli, tonici. Părinții acestor copii uită de necazuri, de oboseală și trăiesc multe bucurii. Uneori copiii
sunt zgomotoși, capricioși, învață mai puțin decât ar dori părinții, sunt obositori, de aceea părinții îșă

988
pierd uneori răbdarea și calmul, ceartă sau pedepsesc copilul chiar și pe nedrept. De aceea educarea
copilului trebuie făcută întotdeauna cu delicatețe.
Simțul de răspundere al părinților face ca ei să fie mereu preocupați ca totul să fie făcut bine și la
timp. Părinții răspund de viața copilului, de viitorul lui, de reușita în viață, răspund față de copil, față de
societate și mai ales față de propria lor conștiință. Simțul răspunderii obligă pe părinți să gândească la
viitorul copilului și să aprecieze necontenit ce trebuie făcutși cât trebuie făcut pentru a asigura condițiile
cele mai bune pentru dezvoltarea sa armonioasă.
*asigurarea factorilor materiali
Sacrificiile pe care le fac părinții pentru crearea unor condiții materiale necesare dezvoltării și
creșterii normale a copiilor sunt suplinite de bucuria pe care o dau existența în jurul lor a acestor urmași.
Amintirea și învățătura dobândită în cei șapte ani de acasă le purtăm cu noi o viață întreagă și nu
întâmplător lumea ne judecă în primul rând după aceasă zestre fundamentală.
Pentru formarea și consolidarea oricărei deprinderi este necesar ca părinții să țină seama de
particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor, precum și de cele psihofizice. Căile și modalitățile de
educare trebuie adaptate vârstei și puterii de înțelegere a acestora.
Intrucât formarea și consolidarea deprinderilor se realizează în timp, este bine ca părinții să insiste
până la transformarea acestora în obișnuințe. Pe întreaga perioadă se va manifesta unitatea de vederi în
cerințe, perseverență, răbdare, înțelegere, dar și exigență. Procedând astfel, copilul, de mic, se deprinde cu
o bună purtare. Aceasta este "cartea de vizită a familiei".

989
 IMPORTANŢA CELOR
,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

Înv. Lazar Madalina Maria

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „Daesti-Popesti , Structura Ursi”, RM. Valcea
JUD. Valcea

“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.

Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” - Antoine de Saint-Exupery

Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul
copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru
fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe
care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm
scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem
unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face
pianist”(Mihail Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi
descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite
clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
990
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele
devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în
funcţie de care îşi structurează personalitatea.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr.
Augusto Cury)
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ
ATITUDINI BLÂNDE;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă
este să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu
progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata
salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul
educativ în perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

991
 Influența familiei asupra socializării și educației progresive a copilului

Prof. înv. preșc. Mihaela Lazăr Școala Gimnazială ,,Ștefan cel Mare”
Gradinița nr. 10 Dorohoi
“Familia este un mediu afectiv prin excelenţă, o şcoală a sentimentelor” (P. Osterrieth)
Întreaga dezvoltare, ca şi condiţia umană însăşi, sunt inundate şi stimulate de procesele de
socializare prin care se constituie integrarea socială şi identitatea persoanei. Influenţele se exercită asupra
copilului mai întâi in familie şi mai ordonat şi sistematic cu ajutorul instituţiilor de învăţământ, prin viaţa
socială, în ansamblu, ca factori ce concură în a-i oferi modele de conduită, clişee de apeciereşireacţii,
opinii şicunoştinţe despre tot ceea ce îl inconjoară. Familia reprezintă cea mai veche si mai stabilă formă
de comunitate umană, care are rol esenţial în evoluţiaşi continuitatea vieţii sociale.
Dezvoltarea copilului şi adaptarea lui este favorizată de o serie de factori materni: de
comportament, atitudinali şi de personalitate, influenţa lor fiind asociată cu mediul social în care este
integrat copilul. Comportamentul mamei este favorabil ,ea manifestă conduite proactive care ţin seama de
capacitaţile copilului şi conduite reactive când copilul întâmpină dificultaţi, când exprima puţine
sentimente de anxietate dar întăreşte pozitiv. Atitudinile mamei stimulează dezvoltarea şi adaptarea atunci
când ea manifestă toleranţă, încredere în posibilităţile copilului şi respectă prezenţa lui.
Copilul, ca adult în devenire şi nu ca adult în miniatură, posedă însuşiri specifice datorate în
primul rând vârstei şi apoi faptului că fiecare individ al speciei umane este unic, însuşiri care se vor
transforma în comportamente adaptate sau inadaptate, în funcţie de calitatea influenţelor exercitate asupra
lui.
Rolurile pe care le îndeplinesc părinţii, în principal afective şicomunicaţionaleşi mai ales prin
intermediul mamei creează condiţiile ulterioare de acţiune ale educatorilor, ale celor ce vor influenţa, la
rândul lor, dezvoltarea ulterioară a copilului. Importanţa acestor roluri rezidă din faptul că
fiinţatânarăîşiînsuşeşte tot ceea ce observă în jurul său, manifestările sale de comportament fiind replici la
modelele de comportare, tipurile de acţiuneşi de comunicare realizate în familie astfel încât conduitele
copilului vor fi dependente de valorile, trebuinţeleşi normele pe care le manifestă părinţii, ca principali
arhitecţi ai fiinţei sociale a copilului. Părinţii au rolul de a modela, pentru el, realitatea obiectivă,
selectând aspectele care vor fi transmise, constituindu-se ca un filtru între copil şi realitate şi îi asigură,
prin răspunsurile lor, cadrele optime pentru a se dezvolta şi învăţa. Intervenţia părintelui ca factor de
dezvoltare ajută copilul să-şi dezvolte deprinderi adecvate de interacţiune socială în primul rând prin
satisfacerea nevoilor fizice şiemoţionale, prin pregătirea terenului pentru comunicare, permiţându-i să
încerce lucruri de care încă nu este capabil, adaptând o activitate specifică astfel încât să-i poată face faţă
şi, în special, acţionând ca bază de date pentru copil, fapt care îl ajută pe acesta să-şi organizeze
informaţiaşi să elaboreze planuri.
În orice societate familia constituie factorul primordial al formării şi socializării copilului, ca şi
cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice şi sociale şi împlinite
etapele întregului său ciclu de creştereşi dezvoltare, prima colectivitate integratoare ce condiţionează toate
achiziţiile ulterioare.
Familia este cel mai important agent de socializare, locul în care copiii învaţă să devină umani şi
în care se formează conduitele sociale de bază şi de început.
Numai prin transmiterea acestor linii de ghidare pentru dezvoltarea personalităţii, copilulul poate
deveni om, în sens social, căci el internalizeaza profund modelele formative exercitate de părinţi, la
nivelul structurii sale de personalitate aflate în formare. Copilul trebuie ajutat în sensul pregătirii pentru
integrare ,iar familia, ca prim grup cu care copilul are contact continuu, începe procesul modificării lui
într-un individ ce va fi capabil să funcţioneze şi evolueze coerent şi productiv în viitor. Caracterul
favorabil al condiţiilor mediului familial: educaţie, stimulare, preţuire şi valorificare, va influenţa decisiv
structurarea şi manifestarea aptitudinilor. Stimulând permanent copilul, părinţii îi dezvoltă aptitudini
intelectuale – proprii tuturor oamenilor – care îi vor permite adaptări bune la universul caracteristic
fiecarei vârste şi, pentru viitor îi vorforma capacitatea de a se descurca în situaţii sociale, de a se relaţiona
şi întelege cu ceilalţi semeni. În atenţia familiei trebuie să stea în permanenţă perfecţionarea înclinaţiilor
personale astfel încât potenţialul ereditar să fie exploatat cum trebuie. Copilul se identifică emoţional cu
persoanele semnificative din viaţa lui, preluând rolurile şi atitudinile acestora şi transformându-le în roluri
992
şi atitudini proprii şi face din lumea trăită a acestora, ca unica lume posibilă, propria lume, realitatea
însăşi.
Se poate astfel afirma că importanţa familiei în primii ani de viaţă este covârşitoare încât dă
naştere unui fel de determinism al traiectoriei viitoare şi faptul că integrarea este în bună măsură
determinată de achiziţiile făcute în copilarie prin socializare, în urma cărora copilul va construi, din
perspectiva celor învăţate, realitatea pe care o cunoaşte.
Sintetizând, se poate spune despre socializare că formează educaţia, stăpânirea instinctelor şi
nevoilor, satisfacerea lor într-un mod prevăzut de societate, insuflă aspiraţiişinăzuinţe, permite
transmiterea unor cunoştinţeşi asigură formarea de calităţi necesare în viaţă. Acţionand direct asupra
trăsăturilor de personalitate, familia facilitează trecerea de la un comportament normativ, reglat din
exterior, la un comportament normal reprezentat de faptul că fiinţa tânără va fi caracterizata de
autoreglare şi autonomie morala .
Părinţii transmit valori, credinţeşiconcepţii despre lume, cunoştinţe, obiceiuri şi limba, iar
evoluţiapersonalităţii copilului rezultă tocmai prin integrarea acestor semnificații, criterii, simboluri şi
modele acţionale.
Raportându-se regulilor societăţii, familia creează temelia adaptării copilului în vederea integrării
corespunzatoare în câmpul psiho-social. Nerespectând ansamblul de norme şi valori elaborate
social,părintii îi vor forma şi copilului un sistem deficitar de personalitate, cauză a unui echilibru precar,
sursă a unor impedimente de adaptare. Cadrul familial organizat, valorizat pozitiv, cu influenţe educative,
va forma o personalitate echilibrată.
De aceea, tot ce se transmite în procesul de socializare: valori sociale, obiceiuri, tradiţii
progresiste, idealuri, atitudini, sentimente, comportamentele existente într-o comunitate umană este
interiorizat de către copil, permiţându-se astfel internalizarea unui model cultural ce se va răsfrânge în
comportamente deschise, vizibile (ţinută, limbaj, conduită morală ) dar şi în conduite mai puţin vizibile (
atitudini, stări emoționale, opinii).
Copilul va dobândi reguli de viaţă, obişnuinţe, moduri de gândire, cadre spaţio-temporale, idealuri
conforme cu mediul social în care este crescut, capacitatea de comunicare şi interacţiune, competenţa de
exercitare a rolurilor cerute de societate (de copil, de prieten, de şcolar) dar şi dobândirea conştiinţei
datoriilor şi responsabilităţii. În tot acest proces de transmitere şi asimilare copilul nu este un obiect
asupra căruia se exercită acţiunea pentru că societatea recunoaște rolul lui activ în cadrul ei, recunoaşte
veritabilul univers al copilariei ca fiind o etapă distinctă de viaţă şi acordă copilului un status social
particular şi roluri specifice.
Copilul interiorizează regulile transmise în acest cadru, afectivitatea sa devine mult mai controlată
iar acest lucru va conduce la apariţia şi dezvoltarea sentimentelor estetice şi intelectuale, care se supun
unor reguli legate de cerinţele cunoaşterii şi observării mediului inconjurator, de satisfacere a curiozităţii,
a nevoii de a aprecia şi de a adopta atitudini faţă de activitate şi faţă de cei din jur.

993
 Importanţa celor şapte ani de acasă

Leahu Laura-Elena
MOTTO
Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l caștigăm ! (Victor Hugo)

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
• Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri
împărţite.În acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune
maniere şi, dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă.
Important este ca părinții să respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune maniere în
familie, iar copiii îi vor imita cu precizie de 90%.Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai
ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele
cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, aduceţi-i cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistaţi
până acestea vor deveni o obişnuinţă. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este
relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se
dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această
idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", Când
vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care
se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt
cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu
cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
• "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu
este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată
când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Cei 7 ani de acasa reprezinta o
oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca
regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru
formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un
bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica,
intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in
interactiunile cu ceilalti. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat,
iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! Nu este de-ajuns doar sa ne
controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie,
dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent
von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si
chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si
chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si
intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii
de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea
ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu
994
in societate. Oricum, procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca
sa invete ceva! Cei sapte ani de acasa nu se refera doar la acele semne exterioare de respect caracterizate
drept politete, ci la o intreaga suita de obiceiuri sanatoase pe care, daca un copil le va deprinde acum, le
va practica ulterior pe parcursul intregii sale vieti. Simtim nevoia să apelăm la o vorbă din popor
relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentati spre
a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfintenie atunci când le spui ce să facă si ce să nu
facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce
gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la cos. Cedează locul tău în autobuz
persoanelor mai în vârstă dacă îti doresti ca cel mic să procedeze la fel. Foarte importanti cei 7 ani de
acasa pentru viata copilului. Avand inca din copilarie o baza temeinica despre ce este viata si cum se
traieste alaturi de semeni, copii vor reusii mai usor in viata de zi cu zi. Oricum, procesul de educatie nu se
opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca sa invete ceva!

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

995
 CEI 7 ANI DE ACASA ȘI COMPORTAMENTUL COPILULUI

Prof. ȋnv. primar Legian Nicoleta

Școala Gimnazială „Lucian Grigorescu”, Medgidia
Niciun părinte nu-şi doreşte ca propriul copil să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în
societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în
toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Responsabilitatea aruncată pe umerii parintilor?
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.
Educația primită ȋn familie
Cu toții am auzit cel puțin o dată expresia ,,cei șapte ani de-acasă” atunci cȃnd a venit vorba despre
educația copiilor. Ȋntr-adevăr, perioada pe care o trăim ȋn cadrul familiei este foarte importantă deoarece
reprezintă fundamentul vieții noastre.
Tot ce am văzut, am auzit, sau am simțit ȋn timpul acestor ani am acceptat ca fiind adevărat. Astfel
am preluat modelele, credințele, comportamentele părinților noștri și le-am purtat după noi pe parcursul
ȋntregii vieți. De multe ori, renunțăm la ele abia ȋn clipa ȋn care conștientizăm că mergem pe un drum
bătătorit de alții.
De asemenea, ȋn cadrul familiei am ȋnvățat cum sa recunoaștem propriile emoții, dar și pe ale
celorlalți, cum să ne exprimăm aceste emoții și cum să observăm reacțiile celorlalți la emoțiile noastre.
De aceea, numim familia ,,o primă școală a emoțiilor”. Așa cum spunea Daniel Goleman ,,această școală
emoțională nu ȋnseamnă doar ce le spun părinții copiilor lor sau ceea ce fac pentru ei; ea presupune, de
asemenea, modelele oferite de părinți ȋn ce privește felul de a-și trata propriile emoții și pe cele care apar
ȋn relația soț-soție”.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
 Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care
piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să
susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici
pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil
„bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice
vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi
cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm
simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică.
Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că

996
recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi
demnitate.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa –
în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe
cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa și, ȋn primul rȃnd, exemplul
personal, iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

997
 CE TREBUIE SĂ ŞTIE UN COPIL DE ACASĂ

prof.Lemnete Marcela
Colegiul de Artă Carmen Sylva Ploiești

Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate:

☼ un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat);
☼ un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie;
☼ un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient;
☼ un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială.
Când spun despre un copil că are cei 6-7 ani de acasă ne mă gândesc la un copil bine crescut, care
ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Toate aceste aspecte sunt induse de familia copilului și de oamenii din jurul lui, mai ales până la vârsta de
3 ani. Copii vor prelua din familia lor comportamentul părinților, limbajul părinților și modul lor de a se
exprima verbal cât și fizic. Este vital ca aceștia să crească într-un mediu prielnic cu exemple pozitive în
jurul lor.
Sfaturi pentru buna creștere a copilului:
1 Ajută-l să își exprime emoțiile și sentimentele mereu și fără rușine pentru a reuși să-și rezolve
micile conflicte cu ceilalți copii pe o cale amiabilă!
2 Îndeamnă-l să spună mereu adevărul-părinții trebuie să fie un exemplu pozitiv!
3 Vorbește mereu cu el!
4 Poartă-te civilizat cu cei din jurul tău! Copilul va imita comportamentul tău.
5 Fără violențe, chiar verbale!
Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe
care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 6-7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care
copiii le urmează. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să
coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în
funcţie de conjunctură. Dacă acum 30-40 de ani se punea mare preţ pe regulile de politeţe, cum trebuie să
bei sau să mănânci, acum sunt valorizate vigilenţa şi iniţiativele.
Educaţia primită în prezent în cei 6-7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii
susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. Înainte se punea preţ pe
comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate vigilenţa,
asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în autobuz, unde generaţiile trecute
de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Libera exprimare este un
comportament încurajat în prezent. Copilul are acces la o cantitate mai mare de informaţie iar gradul de
socializare este mai mare. Respectul se câştigă, nu se impune. Altfel, când copilul ajunge la poziţie de
egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă.
În primii 6-7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale.
Copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante sunt şi
abilităţile emoţionale. Copiii nu știu cum să-şi exprime emoţii precum furia sau frica. Dacă un copil vede
că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că se bagă în faţă la rând, va
considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui. De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la
nevoile de afecţiune ale copilului. Copiii îşi dezvoltă o serie de instrumente. Dacă au nevoie de atenţie şi
nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a vă atrage atenţia. Învăţaţi-i să-
şi strângă singuri jucăriile. Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă tot în această perioadă.
Învăţaţi-vă copiii să-şi strângă singuri jucăriile sau alte sarcini foarte simple, cum ar fi să ajute la aşezarea
mesei.
Părinţii foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit copiilor mesaje greşite, cum că nu sunt în
stare să facă anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia inhibiţiilor. Multe greşeli apar la primul copil.
Părinţii nu-l lasă să facă nimic, iar, în final, copilul ajunge să nu-şi mai asume responsabilităţi.

998
999
 Sfaturi de aur

 Așteaptă-ți rândul pentru a vorbi!

 Fără porecle și jigniri!
 Politețe!
 Spune, te rog si multumesc cât mai des!
 Fă curat după tine!
 Fii fair-play!
 Primeste complimentele politicos!
 Toleranță!

Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 6-7 ani de
acasă.

1000
 Cei șapte ani de acasă

Profesor Leonte Aurel

Școala Gimnazială ˶ Alexandru Bădăuță ̋ Zâmbreasca
Teleorman
Educația copilului este un demers care presupune un schimb de experiență, de valori și competență
între toți adulții care îl susținîn demersul său de dezvoltare . Spirala relaționară care se țese în jurul
copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat . Familia reprezintă primul spațiu formativ pentru copil,
reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care crește. De aceea, este foarte important
respectul pentru moștenirea culturală a fiecărei familii și valorificarea acesteia.
Cei șapte ani de acasă ar trebui să fie în anii în care copilul capătă deprinderile și educația necesară
vieții în lume . E foarte firesc pentru părinți să-și dorească să aibă copii frumoși, sănătoși, bine educați .
Dacă frumusețea și sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educația copiilor, părinții sunt rânduiți de
Dumnezeu să dețină rolul principal . Familia este o mică biserică numai atunci când părinții își cresc
copiii așa cum trebuie, cu atenție, cu responsabilitate .
Dragostea cu care părinții își înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forțe . Copilul iubit de părinți se simte protejat, îngrijit, iar această idee cu sigaranță îi creează
deschiderea spre învățarea și asumarea regulilor de comportament .
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la
părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală . Când spunem că
un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună
mulțumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții .
Pentru a putea înțelege nevoia copilului de educație trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic, pe care îl acordă majoritatea oamenilor . Generația actuală de părinți a vrut să
compenseze cumva lipsurile copilariei lor și a încercat să ofere copiilor ce avem mai bun : cele mai
frumoase jucării, hăinuțe, plimbări, școli, televizor, calculator . Alții le-au umplut timpul copiilor cu
multe activități educative : limbi străine, pictură, muzică. Nu au înțeles că acestea blochează copilăria, în
care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să aibă timp de joacă și să se bucure de viață .
Avem zece reguli în educația și creșterea copilului până la șapte ani .
1. Învață-l să se poarte frumos - bunele maniere prin puterea exemplului ;
2. Stabilirea și impunerea unor reguli ;
3. Comunică cât mai mult cu el și limitează timpul petrecut la Tv și Pc ;
4. Învață-l să iubească lectura și cărțile ;
5. Lasă-l să se bucure de copilărie ;
6. Nu abuza în nici un fel de copil - fizic, emoțional, verbal ;
7. Învață-l să-și exprime emoțiile și sentimentele ;
8. Învață-l să spună mereu adevărul ;
9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău ;
10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic acest lucru .
Expresia ˶ Cei șapte ani de acasă ̋ definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamentale și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață . Această perioadă de timp este
considerată ˶culmea achizițiilor ̋. Este considerată una din perioadele de intensă dezvotare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj .

1001
 Viata in familie prima noastra casa in dobandirea cunoasterii emotionale

Prof inv.presc.Leonte Irina

Familia este mediul intim in care invatam cum sa simtim in ceea ne priveste si cum vor reactiona
ceilalti la sentimentele noastre , este mediul in care invatam cum sa gandim aceste sentimente si ce
posibilitati de reactivare exista.
In familie aceste ,, cursuri “ emotionale nu se predau doar prin spusele si actele parintilor fata de
copii ,ci si prin interediul modelelor pe care parintii le ofera , de stapanire a propriilor semtimente si de
manifestare a emotiilor sotilor. In acest sens unii parinti sunt parinti emotionali foarte priceputi , altii sunt
groaznici.
In sprijinul celor amintite mai sus exista sute de studii ( amintite de catre Daniel Goleman, in
Inteligenta Emotionala) care arata ca felul in care parintii il trateaza are consecinte profunde si de durata
pentru viata emotional a copilului .Atunci cand o echipa de cercetare condusa de Carole Hooven si de
John Gttman de la Universitatea din Waschinto au facut o microanaliza asupra interactiunii la nivelul
cuplurilor in functie de felul care parintii s-au ocupat de copii, ei au descoperit ca acele cupluri mai
competente din punct de vedere emotional in cadrul casniciei sunt si mai eficiente atunci cand trebuie sa-
si ajute copiii in momentele emotionale bune sau rele. Ca exemplu concludent in acest sens este amintit
cazul familiei lui Leslie. In acest caz parintii tocmai ii aratau fetitei de 5 ani cum functioneaza un joc
video. Din momentul in care Leslie incepe sa se joace parintii incearca cu nerabdare sa ,, o ajute “
incurcand-o mai mult. Acestia ii dau tot felul de comenzi contradictorii , in vreme ce fetita lacrimeaza.
Conflictul ia amploare, iar parintii ajung sa se certe intre ei , ignorand total lacrimile fetitei care
smiorcaie usor , singura in supararea ei. In aceasta situatie , Leslie a tras concluzia ca niciunuia dintre
parintii ei nu-i pasa de sentimentele ei. Repetarea acestor moment determina cursul existentei acelui copil.
Exista parinti asemanatori cu ai lui Leslie, care exagerand, isi pierd rabdarea din cauza incapacitatii
copilului de a se descurca , ridicand tonul dezgustati si exasperati , unii chiar facandu-l ,, prost “, la fel
exista parinti care au rabdare cu greselile copilului , il ajuta fara sa-si impuna vointa.Acestia din urma au
rabdare cu greselile copilului ,il ajuta fara sa-si impuna vointa .Impactul unor astfel de parinti este
extraordinar de puternic.
Studiile au confirmat ca atunci cand parintii sunt mai priceputi din punct de vedere emotional,
comparativ cu cei care nu stiu sa-si stapaneasca sentimentele , copiii lor – si este lesne de inteles de ce –
sunt mai sociabili, mai afectuosi si sunt mai putin tensionati in preajma parintilor. Pornind de la aceste
afirmatii s-a constatat ca acesti copii se calmeaza mai usor cand sunt suparati , si in general, se supara mai
rar.
Copiii sunt mai relaxati din punct de vedere biologic, prezinta un nivel al hormonilor de stres si al
altor indicatori ai starilor emotionale suparatoare mai redus.
In plan social acesti copii, sunt mai indragiti si mai usor acceptati de semenii lor si sunt considerati
de catre profesorii lor ca fiind mai adaptati la societate.
Nu trebuie neglijat un aspect de ordin cognitiv, acesti copii sunt mai atenti, mai concentrate,deci
invata mai eficient.
Asadar , lectiile de empatie incep in prima copilarie , cu parinti care se adapteaza sentimentelor
copilasului. Parintii apti din punct de vedere emotional isi pot ajuta mai mult copiii, deprinzandu-i cu
forme de dezvoltare emotionala : sa invete sa recunoasca, sa stapaneasca si sa-si domoleasca
sentimentele; sa aiba o reactive de empatie; sa stie cum sa trateze sentimentele ce apar in cadrul relatiilor
interumane.
Un raport al Centrului National de Programe pentru Copiii Mici di SUA , mentionat de Daniel
Goleman , subliniaza faptul ca reusita scolara nu este determinata de capacitatea precoce de a citi sau alte
fapte remarcabile pentru acea varsta ,ci de inclinatiile emotionale si sociale manifestate prin siguranta de
sine si de interes.
Si invatamantul romanesc se manifesta aceeasi situatie , rezultatele scolare neoglindind ,din pacate,
capacitatea reala a elevilor. Copiii care sunt descurajati devin neinteresati ,in timp aduna resentimente,
devin violenti sau inactivi social fiind usor de manipulat.
Dupa cum spune Danile Goleman , obiceiurile creierului emotional dobandite in copilarie vor
domina, lasand amprente de durata ,dar care pot fi indepartate.
1002
 Viata in ,, creuzetul familiei “ reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in
prima parte a copilariei . Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani
de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea ca adult.

Bibliografie :
Goleman,D (2008) , Inteligente Emotionala,Editura Curtea Veche
Al,Rosca,& Chircev ,A, ( 1965) Psihologia copilului prescolar ,Editura Didactica si Pedagogica

1003
 “Cei şapte ani de acasă”

Autor: Prof. inv. Preşc. Leopa Alina

Soratina Grăd. cu P.P. „E. Doamna” Galaţi

"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor. Încă de la
naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi
intelectuale. Lucrurile decurg „de la sine”, dar există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate
palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial. Copilul plânge pentru că are o
nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă fragedă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să
o satisfacem, în caz contrar , apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil.
Educaţia copiilor în familie este foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează aşa
cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului,
pentru a asigura un trai decent familiei. Educaţia copiilor în primii ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales
în familie, este una de bază. Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă. De
aceea, mulţi dintre psihologi, pedagogi şi specialişti au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este
foarte importantă, în dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de până la 4 ani. Copiii de astăzi sunt
foarte agitaţi, nonconformişti. Cauza acestei stări de lucru este educaţia nepotrivită şi timpul insuficient
pe care părinţii îl acordă copiilor dar şi de faptul că unii copii sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri sau de
nişte părinţi maturi, mult prea ocupaţi. Nu putem vorbi de educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt educaţi.
Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea
noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus,
pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. Oamenii uită că nu suntem singuri în toată lupta noastră.
Cineva de sus ne veghează şi ne povăţuieşte fără să ştim.
Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în
special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. De
exemplu „copilul trage de faţa de masă dar el nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a
ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”,
exemplifică psihologul.Vârsta de un an aduce şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în
locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa.
Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză ( să explice, calm, că nu va
primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza este sfatul pihologului iar după ce trec de un
an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung.
Copilul învaţă, la început prin imitaţie, regulile de politeţe: spre exemplu, „dacă îşi va vedea fratele
mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal ,sau dacă va
vedea că mama o salută vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din
apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale
căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul.
Tot de la această perioadă se învaţă şi formulele de adresare.Copil trebuie învăţat de mic să se
adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare.
Până la vârsta 6 - 7 ani, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie
ordonat), sa fie politicos, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj care să-i permită să comunice
eficient şi capacitatea de relaţionare socială .
„Cei şapte ani de acasă „ se referă în primul rând la nivelul de educaţie şi socializare al copilului şi,
binenţeles, la ceea ce înseamnă primii paşi spre această educaţie pe care trebuie să ţi-i dirijeze părinţii, iar
copilul să achiziţioneze. Nu este uşor să oferi educaţie unui copil, dar este obligatoriu. Procesul acesta de
socializare, trebuie să înceapă de la o vârstă cât mai mică. Amprenta acestor educaţii trebuie să se vadă în
evoluţia ulterioară a copilului şi a personalităţii lui. Educaţia nu trebuie făcută cu băţul, ci cu multă
răbdare şi cu multă introspecţie a persoanei copilului, să vezi care sunt nevoile lui, de ce se plânge, iar tu
să fii receptiv la toate astea. Orice familie are palierele ei de evoluţie, fie economică sau socială. În
funcţie de asta apar şi rezultatele educaţiei copilului.“
1004
 Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a educaţiei. Dacă lipseşte baza, atunci urmările vr fi
negative.
Cei 7 ani de acasă sunt pentru unii, piatra de temelie a vieţii pe viitor. Odata cu trecerea timpului,
cand copii vor deveni mai intelepţi, o să dea aceste sfaturi copiilor lor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să
aibă la baza cei „7 ani de acasă”.

1005
 Cei şapte ani de acasă

Prof. înv. primar, Leordean Alina-Camelia

„A educa copiii cum trebuie, iată toată morala noastră! Casa părintească este o grădină în care
creşte cea mai nobilă floare: floarea umană. Pe aceasta o avem de îngrijit. Ea trebuie să devie tare, pentru
a putea purta roade sănătoase." (Carneri)
Nimic din ceea ce făureşte omul în efemera sa existenţă pe acest pământ nu se ridică atâta la sublim,
la creaţie, la dăruire de sine, jertfă şi îndeplinire, pe cât este creşterea, educarea şi dezvoltarea copiilor,
cea mai deplină şi sensibilă bucurie a vieţii.
Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să
știe că, prin implicarea în formarea şi educarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se
dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Educaţia începe din familie, motiv care l-a determinat pe
Loisel să afirme că „în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume –
omul de caracter”. Când spunem că un copil are „cei 7 ani de acasă” ne gândim la un copil bine crescut,
care ştie să salute, să spună „mulţumesc”, „te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu
adulţii.
Educaţia copiilor devine astfel o sarcină de mare răspundere şi pentru a putea transmite propriilor
copii lumina cunoaşterii, părinţii trebuie să manifeste multă înţelepciune şi o dragoste profundă. Acolo
unde dragostea este prost înţeleasă sau lipseşte căldura căminului, unde educaţia se bazează pe teorii
bazate pe un munte de prejudecaţi, acolo unde părinţii nu au "timp" să se ocupe de copii, dar, mai ales, au
uitat ce înseamnă universul copilăriei şi sufletul de copil, educaţia nu realizează decât un dresaj, o
îngustare a capacităţii afective şi mintale care se traduce prin complexe, refulări, temeri, idei
preconcepute. Experienţa personală a copilului devine limitată, cunoaşterea vieţii apare sub formă de
şabloane, iar în loc să se dezvolte o personalitate care are capacitatea de a iubi, de a înţelege şi a cuprinde
totul, formăm un om cu o minte îngustă şi strâmbă.
Numai fiind aproape de sufletul copilului, pătrunzând în gând şi luând parte la preocupările
acestuia, părintele devin confidentul, sfătuitorul, punctul de rezistenţă şi încredere al copilului, sporind
şansele unei iubiri reciproce şi al unui respect necondiţionat. Iubirea unui părinte, adesea în exces şi
inexplicabilă, nu poate justifica erorile de comportament şi de atitudine în raport cu copilul, mai ales că
ele decurg din impasul relaţiilor părinte – copil, părinte cu el însuşi, părinte cu partenerul de viaţă.
Dragostea părintească se manifestă însă sub diferite aspecte care influenţează comportamentul
copilului. Autoritatea exagerată a părinţilor anihilează acţiunile spontane ale copilului. Extrema cealaltă,
răsfăţul exagerat, sufocă personalitatea viitoare a acestuia. Copiii sunt nu numai componenţi ai familiei, ci
şi nişte martori plini de curiozitate, dispuşi să imite cu uşurinţă viaţa de familie. Băieţii se joacă „de-a
tata”, ei „vin de la servici”, iar fetiţele îşi îngrijesc „păpuşile”, mimând cel mai bine sentimentul matern.
Jocul „de-a casa”, „de-a familia”, „de-a tata și de-a mama” sunt alte exemple care imită viaţa de familie.
Experienţa educaţiei în familie arată că acolo unde copiii sunt scutiţi de orice fel de griji şi eforturi,
ei devin egoişti, nu-şi iubesc cu adevărat părinţii, se înstrăinează de ei şi nu le dau o mână de ajutor atunci
când se întâmplă să treacă prin unele încercări. O problema aparte a educaţiei în familie o constituie
copilul unic. Nu e de mirare că părinţii concentrează toată grija şi dragostea asupra singurului lor copil.
Dar această dăruire afectivă trebuie totuşi supusă unui control raţional. Părinţii sunt datori să-i găsească
copilului tovarăşi de aceeaşi vârstă cu el. Ei nu trebuie să-l ,,acopere”, să-l silească să-şi petreacă timpul
numai în preajma lor. A-l priva pe copil de posibilitatea de a se juca cu alţi copii, înseamnă a-l lipsi de
bucuriile vieţii. Niciun copil nu poate să crească sănătos, sub aspectul intelectual şi moral, dacă nu se
dezvoltă în colectiv şi prin colectivul de copii.
Având în vedere că anii copilăriei sunt şi anii grădiniţei şi ai şcolii primare, specificul muncii
educative din aceste instituţii presupune şi organizarea unor activităţi cu familia copiilor, nu fiindcă
aceasta ar căuta să se sustragă de la îndeplinirea atribuţiilor sale educative, ci şi pentru că de foarte multe
ori nu ştie sau nu poate să facă acest lucru în condiţii corespunzătoare.
Pe parcursul activităţii mele didactice am încercat să cunosc familiile copiilor, condiţiile de viaţă,
regimul de activitate şi odihnă raportul dintre părinţi, părinţi-copii precum si climatul familial, în general.
Am încercat să conştientizez familiile de rolul şi importanţa pe care o au în formarea propriilor copii.
Copiii nu au nevoie numai de mâncare şi îmbrăcăminte, ci şi de afecţiune din partea noastră, ca părinţi.
1006
Trebuie să le fim exemplu prin toate activităţile desfăşurate, să fim înţelegători şi preocupaţi de ei, de
ceea ce fac. Am întâlnit copii ai căror părinţi erau inconsecvenţi în exercitarea influenţelor educative –
uneori prea indulgenţi, alteori prea exigenţi faţă de comportamentul copiilor.
În concluzie, familia, împreună cu educatoarea şi învăţătoarea, are misiunea de a realiza o
dezvoltare armonioasă a tuturor capacităţilor fizice, mintale şi afective ale copilului, trebuie să-l ajute să-
şi formeze încetul cu încetul adevărata lui personalitate. Prin investigaţia psihică a copiilor lor, părinţii
vor descoperi imensul lor potenţial pe care îl vor valorifica în opera de formare a unei personalităţi de
succes.
„Căci ei vor fi în lume şi în viaţă,
Aşa cum noi le-am spus şi arătat,
Iar ei, la fel vor da povaţă
Şi-un lung popor e-acum de noi format."(Traian Dorz).

1007
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Educatoare Leșu Aurora Steliana

Profesor Obreja Carmen
Grădiniţa: “Bob de Grâu” - Sector 3, Bucureşti
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilpriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a veiţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce
la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de
obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în
dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca
părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni,
ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi, deprinderi şi cunoştinţe
vor fi vizate.
Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate
activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea
programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea
perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate
având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va
exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene.
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe
care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a
desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl
vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să
depună mai mult efort sau exerciţiu.
Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor,
mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz,
este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place
desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată,
părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să
termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem
ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora
merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie
destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl
determine să fie şi mai nesigur pe sine.
Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea

1008
ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească
despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”.
De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie
„Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o
discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu,
folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă
că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre
lucrurile pe care le-a făcut.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă.
În concluzie, se naște întrebarea: cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de
mână la școală pentru prima lui zi din clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un copil
devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se
termină niciodată?...

Bibliografie selectivă:
- C. Anghelescu - Zi de zi cu copilul meu (elemente practice de psihologie a copilului), Editura
Medicală, Bucureşti, 1989
- P. Daunt - Integrarea în comunitate a copiilor cu cerinţe educative speciale, Ministerul
Învăţământului / UNICEF, 1996
- E. Păun - Educaţia timpurie în grădiniţele de copii în România într-un deceniu de tranziţie,
UNICEF, Vanemmonde, 2000

1009
 Cei șapte ani de acasă

Prof: LINȚA-DANU RAMONA-MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ VASILE VERSAVIA
LOC: NAIDĂȘ
JUD: CARAȘ-SEVERIN
“ Educațiunea e cultura caracterului, cultura e educațiunea minții. Educațiunea are a cultiva inima
și moravurile, cultura are a educa mintea.“ ( Mihai Eminescu)
Cei șapte ani de acasă reprezintă cartea de vizită a oricărui om. Când vorbim despre cei șapte ani
de acasă ne gândim la educația pe care un copil o primește de la părinții lui, familia lui, la
comportamentul copilului până ce acesta va merge la școală. Ce trebuie să învețe un copil în această
perioadă? Să salute, să știe să mulțumească, să aibă un comportament cuviincios cu adulții și cu prietenii
de vârsta lor. Un copil educat, manierat, bine crescut se va descurca mult mai bine în societate și va
comunica mult mai ușor cu cei din jurul său decât un copil căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Părinții și familia sunt cei care au rolul principal în educația copilului. Dragostea oferită de părinți,
încrederea pe care aceștia o acordă copiilor, comunicarea indiferent de situație îi ajută pe copii să capete
încredere în ei și să-și formeze personalitatea. Un copil iubit de părinți se va simți mereu protejat, îngrijit
și atunci el va căpăta încredere în el.
De mic, copilul trebuie să învețe să aibă răbdare, atât cu el, cât și cu cei din jur, mai ales cu cei
vârstnici. La vârstă fragedă, copilul trebuie învățat să-și împartă jucăriile, să ofere o bucățică din
ciocolata sa etc. Învățat de mic cu astfel de gesturi, mult mai ușor le va aplica și la maturitate. De aceea se
spune: respectă ca să fii respectat, iubește ca să fii iubit!
Bunele maniere se învață de mic, de aceea și părinții trebuie să se comporte ca atare. A învăța
bunele maniere este însă un proces de durată, care prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii
pentru a îndruma copilul în direcția corectă sunt întâmplările curente din spațiul familial. Masa alături de
membrii familiei, vizitele la bunici sau la rude sunt momente în care copilul se obișnuiește cu bunele
maniere. Niciodată un copil nu trebuie să participe la discuțiile sau certurile din familie deoarece nu-i
poți cere unui copil să nu țipe atâta timp cât în familia lui se țipă și el este prezent.
Lecțiile esențiale ale celor șapte ani de acasă sunt: să asculți când cineva vorbește, să nu minți, să nu
înjuri, să nu fii agresiv, să-i respecți pe cei din jur, să nu arunci mizerie pe stradă, să nu vorbești cu gura
plină, să-ți iubești aproapele, să fii credincios, să știi să câștigi, dar să și pierzi. Educația este un proces
continuu, care se desfășoară treptat și care trebuie să țină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viața
copilului.
“ Natura și educația sunt asemănătoare, căci educația transformă pe om și, prin această
transformare, creează natura.”( Democrit)

1010
 “Importanța celor șapte ani de acasă”

profesor în învățământ primar LISAN MARIA-DALIA

“Cei șapte ani de acasă”… multe se pot spune despre această perioadă unică și mirifică din viața
fiecărei persoane.
Părintele Arsenie Papacioc afirmă faptul că “Nici inteligența, nici educația, nu au nicio valoare dacă
nu sunt în slujba dragostei și a iubirii!” Pornind de la această afirmație, cu care sunt întru totul de acord,
adresez următoarea întrebare “Unde poate primi un copil mai multă dragoste și iubire decât în familie?”
Răspunsul este unul clar, atât pentru mine personal, cât și pentru alte persoane.
Perioada copilăriei, mai exact în cei șapte ani de acasă, pe care îi petrece copilul cel mai mult cu
familia, este o perioada crucială pentru copilul care va deveni mai târziu adult. În această perioadă se pun
bazele personalității viitorului adult.
Este o perioadă a adevăratei inocențe, în care caracterul unui copil poate fi modelat cu ușurință, mai
ales de către parinții acestuia.
Pe parcursul celor “șapte ani de acasă”, le sunt insuflate copiiilor valorile morale de care trebuie să
dea dovadă tot restul vieții.
Este momentul în care copilul învață ceea ce are nevoie pe tot parcursul vieții, de la mers până la
adevăratele valori morale și nu numai.
Exemplul părinților joacă un rol foarte important pentru viața ce va urma a copiiilor. În perioada
copilăriei, toți copiii au tendința să-și aleagă un exemplu din rândul adulților, pe care îl vor copia întru
totul. Pentru majoritatea copiiilor, aceste modele de urmat sunt nimeni alții, decât proprii lor părinți. De
aceea, aceștia trebuie să aibă în primul rând în vedere propriul lor comportament și mod de viață, pentru a
le da un exemplu bun de urmat copiiilor lor.
“Cei șapte ani de acasă” reprezintă perioada cea mai pură din viața unui copil, o parte a vieții lor
fără griji și probleme, în care se pot dezvolta atât fizic, cât și psihic fără niciun impediment.
Așadar, perioada celor “șapte ani de acasă” este o perioadă în care se pun bazele personalității unei
persone.

1011
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

PROPUNĂTOR: LIȘMAN LILIANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ CONȚEȘTI-VALEA SEACĂ

,,Dacă toate-acestea fi-vor învăţate,

Restul o să vină de la sine-apoi
Şi-au să se-mplinească visurile toate
Ce le-aţi pus într-înşii, mame scumpe, voi.’’
NICOLAE LABIŞ

Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Aș putea spune că reprezintă cartea de vizită pe care copiii o poartă pe tot parcursul vietii.
Acești 7 ani de acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții : *restul o să vină de
la sine-apoi * -spune poetul. Respectă ca să fii respectat-este una din bunele vorbe din bătrâni, spuse de
părinții noștri. Dacă respecți pe cei din jur, te respecți pe tine. Dacă respecți pe cei din jur vei avea
oportunitatea sa fii cu ușurință integrat în colectiv, în societate. Familia pune bazele respectului și bunelor
maniere ale viitorului adult, ale viitorului cetățean.
Ca învățător, lucrez cu elevi de la 6-7 ani pâna la 10-11 ani și am învățat că educaţia unui copil nu
se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. Copilul trebuie să înveţe şi cum să se
comporte cu ceilalţi, iar aceasta e răspunderea noastră, educatori şi părinţi deopotrivă. De buna lor
îngrijire, creștere și dezvoltare se preocupă, responsabil orice părinte. Educația o primesc instinctiv și
incipient tot de la părinți. Rolul nostru al educatorilor este așadar să completăm, sa întărim și să
dezvoltăm tot ceea ce cu dragoste , răbdare și dăruire au creat părinții. Să-i obişnuim de mici cu bunele
maniere. Acestea sunt cheia către succesul lor social.
Eu pornesc de la premisa că toţi părinţii îşi iubesc copii, însă forma de manifestare a fiecăruia este
diferită şi mascată de forme personale de exprimare. Valorizarea copiilor şi încrederea în forţele proprii
sunt interdependente şi se realizează în familie. Optimizând relaţiile dintre părinţi şi copii vom da valoare
relaţiilor din interiorul familiei şi părinţilor, ca persoane. Un părinte care va şti cum să răspundă nevoilor
copilului, îşi va dezvolta încrederea în sine şi va avea o deschidere mai mare înspre copil. Familia este
modelul pe care copilul îl imită. Comunicarea intrafamilială infuenţează decisiv dezvoltarea copilului,
formarea personalităţii lui.
Este important pentru părinte să aibă încredere în noi, să aibă convingerea că mediul școlar de
creştere şi îngrijire îi aduce copilului toate premisele de dezvoltare integrată, că va continua să fie cea mai
importantă persoană în procesul instructive-educativ dar şi că noi îl respectăm şi avem abilitatea de a-l
educa pe toate planurile dezvoltării.
Iată o listă cu câteva competențe pe care noi, învățătorii urmărim să le formăm atât prin lecții la
clasă-utilizând cu precădere jocul ca principala lor activitate de învățare- cât și prin diferite activități
extracurriculare:
• cunoaşterea şi practicarea unui comportament civic în școală, familie, societate exprimat prin
manifestări afective pozitive faţă de semeni;
• stabilirea unor relaţii de prietenie şi colaborare între copii şi adulţi / copii-copii;
• dezvoltarea motivaţiei privind dobândirea unor atitudini şi trăsături pozitive de caracter: ordine,
politeţe, hărnicie, cinste, respect etc.;
• dezvoltarea unor atitudini conştiente şi responsabile faţă de lumea din jur;
• stimularea comportamentelor nonviolente prin cultivarea unor trăsături pozitive de caracter prin
puterea exemplului.
Sarcina noastră, a educatorilor şi a părinţilor, este aceea de a ajuta copilul să-şi dezvolte propriile
capacităţi şi, mai puţin, să ne atingem propriile obiective.
Îmi păstrez optimismul și încrederea pentru că eu cred cu tărie și din propria experiență de mamă și
educator că printr-o comunicare eficientă: copil-părinte, copil-educator, părinte -educator ,vom reuși ca
Cei 7 ani de acasă sa fie asa cum am mai spus ,cartea de vizita pe care copiii o poartă toată viața și care
va asigura succesul lor social.
1012
 Educaţia insuflă valori

Prof. Mariela LOBONŢ

Şcoala Gimnazială Nr. 1 Răbăgani
¤ Copilul educat în încurajare, este încrezător;
¤ Copilul crescut în toleranţă, este răbdător;
¤ Copilul crescut în laudă, ştie să preţuiască;
¤ Copilul educat în acceptare, învaţă să iubească;
¤ Copilul educat în aprobare, învaţă să se placă pe sine;
¤ Copilul crescut împărţind cu alţii, învaţă să fie generos;
¤ Copilul educat în onestitate, învaţă respectul pentru adevăr;
¤ Copilul crescut în corectitudine, învaţă să fie drept;
¤ Copilul crescut în bunăvoinţă şi consideraţie, învaţă respectul;
¤ Copilul crescut în siguranţă, învaţă să aibă încredere în el şi ceilalţi;
¤ Copilul crescut în prietenie, învaţă că e plăcut să trăieşti în lume.
Majoritatea părinţilor doresc din toată inima să fie iubitori, binevoitori, înţelegători, toleranţi, oneşti
şi corecţi cu copiii lor. Problema este că cei mai mulţi dintre ei n-au urmat niciodată vreun curs despre
modelele şi tehnicile specifice de interacţiune, comunicare şi disciplină, apte să genereze o atitudine
părintească înţelegătoare, protectoare, onestă şi corectă.
Nimeni nu-şi propune vreodată în mod conştient să-şi lezeze copiii, şi totuşi, adesea părinţii o fac,
dar nu intenţionat. De cele mai multe ori, le transmit copiilor propriile prejudecăţi şi predispoziţii
emoţionale din neştiinţă şi din frică.
Este nevoie de un act de conştiinţă şi de curaj pentru a dezbrăca părinţii de toate acele clişee
distructive care ajung uneori să controleze relaţia copiilor cu părinţii fără ca cei din urmă să-şi dea seama.
Este nevoie de curaj pentru a trăi în mod conştient, cu intenţia clară de a creşte nişte copii sănătoşi, fericiţi
şi bine pregătiţi pentru viaţă.
Părinţii zilelor noastre trebuie să fie mai puţin critici şi mai îngăduitori, mai puţin sentenţioşi şi mai
toleranţi, mai puţin ostili şi mai apropiaţi de copii.
Majoritatea problemelor cu care se confruntă lumea noastră îşi au originea acasă.
A fi părinte este cea mai nobilă „meserie”, meseria de „a creşte” oameni care să ne continue munca.
Fiecare părinte poate contribui la crearea unui viitor mai bun nu numai pentru copiii săi, ci pentru toţi.
Mulţi părinţi îşi cresc copiii spunându-le ce să facă şi ce să nu facă. Ei nu ştiu că exercită o influenţă
primordială asupra copiilor prin intermediul exemplului personal, devenind astfel modelul lor în viaţa de
zi cu zi.
Copiii învaţă neîncetat de la părinţii lor. Copiii îşi sorb din priviri părinţii. Poate că nu sunt atenţi la
ceea ce le spun să facă, dar sunt cu siguranţă atenţi la ceea ce fac efectiv. Părinţii sunt primele şi cele mai
viguroase modele ale copiilor lor. Părinţii se pot strădui să le insufle copiilor anumite valori, însă aceştia
vor absorbi în mod inevitabil, valorile care le sunt transmise prin intermediul comportamentului,
sentimentelor şi atitudinii părinţilor lor în viaţa de zi cu zi. Felul în care se exprimă şi îşi controlează
propriile sentimente devin un model pe care copiii şi-l vor aminti toată viaţa.
Fiecare copil este o făptură unică şi are un nucleu de creativitate şi înţelepciune care îi aparţine
numai lui. Este privilegiul părinţilor să fie martorii înfloririi personalităţii copilului şi să îngăduie
frumuseţii acesteia să strălucească în lume.
Părinţii trebuie să-şi găsească timp ca să se contopească din nou cu ceea ce e important pentru ei în
viaţa de familie. Trebuie să aibă încredere în intuiţia şi în sentimentele proprii atunci când îşi cresc copii.
Îndemn: Părintele să nu uite să aprecieze şi să îngrijească cu iubire resursele interioare ale copiilor
lor şi modul în care îşi afirmă personalitatea pe măsură ce învaţă cum să participe şi să contribuie la viaţa
de familie. Aşa poate crea un parteneriat cu copii lor, care va încuraja împlinirea, dăruirea şi evoluţia
laolaltă, ca familie.
Copiii învaţă ceea ce trăiesc, apoi cresc şi ajung să trăiască ceea ce au învăţat.

1013
 CEI SAPTE ANI DE-ACASA

p.i.p.p. Loghin Irina-Mihaela

Scoala Gimnaziala nr.1 Saveni ,jud.Botosani
Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani

1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului!
3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii;
limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei!
4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi,
treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele!
5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i
copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin.
6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund"
si concentreaza-te pe disciplina pozitiva!
7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale
pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate.
8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la
tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui!
9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de
acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de
performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i
zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari
etc.
Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-
cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii,
prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”
pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi,
dornici să înveţe, să descopere lumea.

BIBLIOGRAFIE
1.www.copilul.ro
2. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

1014
 Cei 7 ani de acasă

Prof. Lopatel Adela

Grad.cu P.P,,Phoenix’’,Craiova
Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care
copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la
şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia,
bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu
care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre
învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în
mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt
preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi
încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin
dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când
face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar
copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se
va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea
copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie
respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu
uităm că şi noi adulţii greșim uneori. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o
oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de
viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l
învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de
dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin
cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele
maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului.Este necesar să se stabilească și să se impună
reguli și limite în comportamentul copilului.Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și
copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta
1015
conversației!Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i
citim povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure
singur de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de
vreme; să-I permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din
plin.Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. Să ne învățăm copiii
să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce a făcut! Este necesar să ne
petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne implicăm și devotăm, iar cei 7 ani
de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el. Copilul trebuie iubit necondiționat și acest
lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul indiferent de note, de cum arată, de performanțele
intelectuale, fizice sau de altă natură! ,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția
unei vieți inchinate binelui, frumosului și adevărului.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3.P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

1016
 Valoarea celor 7 ani de acasă

Școala Gimnazială Berești-Tazlău

Propunător:prof.inv.primar Lovin Lăcrămioara
Jud.Bacău

Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc
cei 7 ani de acasă.Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte
de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Potrivit psihologilor, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el
înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e
bine şi ce e rău. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea,
amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se
spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin
dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
În opinia psihologului, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să
stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
1017
Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să
spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori,
darămite copiii.

1018
 Mama
Elevă: Cozma Elena
Școala Gimnazială Berești-Tazlău
Clasa a III-a
Jud.Bacău
Coordonator:inv.Lovin Lăcrămioara
Cea mai simplă femeie din lume e mama. Ființa care are mereu de spus doar lucruri bune, care te
sprijină ori de câte ori ai nevoie,care este mereu zâmbitoare și caldă, care te alintă și te iubește
necondiționat.
Acesta ar fi idealul, și oricare copil trebuie să aibă o astfel de mamă. Nu este și cazul unui coleg
care locuiește cu tatăl său, parinții săi fiind despărțiți.
Noi toți suntem veseli, entuziasmați și fericiți ori de cate ori avem activități împreună cu părinții la
școală. La el vine bunica din partea tatălui și e mulțumit pe jumătate.
Însă, noi toți ceilalți îi suntem aproape mereu pentru a-l determina să treacă mai ușor lipsa mamei.
Sunt ceva ani de când nu a mai văzut-o.
Într-o zi a avut parte de o surpriză, vizitându-l la școală. Ochii s-au umplut de lacrimi și de
fericire.S-au strâns în brațe mult timp.A primit multe explicații de la mama sa. Nu se mai sătura să
spună:,,Vedeți, a venit mama!,,
Era foarte fericit.Și noi i-am trăit fericirea sa.

Oglinda noastră
Școala Gimnazială Berești-Tazlău
Eleva:Stan Denisa
Clasa a IV-a
Coordonator:Lovin Lăcrămioara
Jud. Bacău
Oare cum face doamna învățătoare de-și dă seama de avem sau nu cei 7 ani de acasă?
Vede prin noi dacă avem sau nu?
Ne punem întrebări și la urma urmei e simplu.O demonstrăm noi prin felul nostru de a fi.
Deci, cei 7 ani de acasă îi purtăm cu noi unde mergem însemnând educație, respect,
încredere,socializare, comportament adecvat situației. Bunele maniere ne călăuzesc pașii noștri micuți și
siguri pe strada vieții.
Dacă avem lipsuri și nu facem nimic pentru a le umple ele devin și mai mari și nu le mai facem
față.Mai sigur ar fi să învățăm mereu, preluănd faptele bune punându-le în practică.
Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda noastră.

1019
 7 ani – îi lucru mare
Eleva Manole Raluca
Școala Gimnazială Berești-Tazlău
Clasa a IV-a
Coordonator: Lovin Lăcrămioara
jud. Bacău
Educat, civilizat
Este-un lucru elevat.
Au lucrat cu drag si spor
Doi părinți clarvăzători.
Ce-și doreau copii cuminți
Chiar fiind ca niște sfinți.

Au lucrat cât au lucrat

Lucru s-a realizat.
De, sunt șefi cu multă școală
Și cei 7 ani d-acasă

Ființa cea mai dragă

Elev: Costin Cosmin
Școala Gimnazială Berești -Tazlău
Clasa a IV-a
Jud. Bacău
Coordonator: Lovin Lăcrămioara
Suntem o familie mare și unită.Spun mare, căci suntem patru băieți și două fete.Multă grijă pe
biata mamă pentru a ne ține în frâu. Păi știți cum e, care mai de care mai năzdrăvan.
Regulile casei sunt stricte, fiecare știe ce are de făcut și le îndeplinește bine.Cartea e pe primul loc,
restul după cum se poate. O ajutăm pe mami fiecare după puterile noastre, un lemn adus în casă, un
legănat la aia mică, o vorbă dulce la frățiorul mai mic.
Din când în când o văd pe mama că îi este greu cu noi toți mici,dar și când vom fi mari se va
mândri cu noi.
Da, sigur îi vom fi alături!Te iubesc!

1020
 Mamei mele
Elev: Moței Gabriel
Școala Gimnazială Berești-Tazlău
Clasa a IV-a
Jud.Bacău
Coordonator:înv.Lovin Lăcrămioara
Mulțumesc, măicuță dragă
Pentru tot ce ai făcut.
Pentru nopțile pierdute
Când tăcută eu stăteam.

Multumiri ți-aduc mereu

Printr-o notă bună eu.
Și mai pot printr-un desen
Chiar și-o mică-nbrățișare
În tandem.

O! măicuța mea cea dragă,

Pentru toate-ți multumesc.
Și închei cu glas fierbinte:
Te iubesc!

Sunt oglinda părintească.

1021
 Cei șapte ani de inițiere

Prof.ec. Georgeta Luca

Proverbul românesc „Cei şapte ani de acasă” constituie o adevărată poveste şi în acelaşi timp o
dilemă pentru mulţi dintre noi. Acestă “zicere” poate avea mult mai multe înţelesuri şi poate fi
interpretată în multe feluri şi datorită funcţiei pe care o avem.
De cele mai multe ori când auzim pe cineva spunând acest lucru ne gândim la educaţia pe care
copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la
şcoală. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună “mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu toţi cei ce îl înconjoară.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de
acasă,
dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului. Lipsa de informaţie, de comunicare între părinţi şi copil poate conduce la situaţii în care copilul
este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină aparţine în mare parte propriei personalităţi , a dorinţei de
autorealizare.
În zilele noastre, relaţia părinte-copil nu mai este atât de închegată. Părinţii îşi petrec din ce în ce
mai puţin timp alături de copii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din
cadrul familiei cu cele de la serviciu.Părinţii pot avea de multe ori o stare negativă datorită serviciului sau
a problemelor de familie ,dar nici o durere de cap, nici o stare accentuată de oboseală, nici “o enervare”
nu scuză o impoliteţe comisă de adulţi în faţa copiilor .
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate,începe o nouă
etapă a vieţii lui, care poate fi foarte riscantă.Tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi
atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă poat fi ruinate într-o secundă.Tehnologia actuală este
foarte dezvoltată, ceea ce nu este tocmai rău, dar are şi ea dezavantajele ei. Tinerii din ziua de azi nu ştiu
aprecia adevărata valoare a lucrurilor şi a tuturor posibilităţilor oferite.De cele mai multe ori, primul lucru
care le sare în faţă li se pare şi de ajutor, dar nu este chiar aşa. Informaţiile negative sunt peste tot,
tentaţiile rele sunt la tot colţul, dorinţa copiilor,adolescenţilor,tinerilor de a încerca ceva nou este foarte
mare.
Libera exprimare este un comportament încurajat în prezent.Copilul de acum 20 de ani era mult mai
compliant. Acum are acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai mare.
Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se
impune. Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă,
ceea ce poate fi numit şi un lanţ al agresivităţii.
În concluzie ,cei şapte ani de acasă ne pot modela întreaga viaţă.Indiferent de funcţia pe care o
ocupăm , indiferent din ce colţ privim acest proverb îi putem găsi o bună definiţie.Chiar dacă ne referim
,strict la vârsta copilăriei, la perioada inocenţei idea de bază a expresiei trebuie să existe, idea că, normele
de conduită se învaţă din familie. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
consolideze normele deja deprinse din familie.
Aşa cum putem observa lumea evoluează din ce în ce mai mult ,dar “calitatea”oamenilor nu trebuie
să scadă. Aşa cum avem grijă de trup , prin a-l îngriji, îmbrăca cu diferite haine scumpe aşa trebuie să
avem grijă şi de omenia noastră.Educaţia este cea mai scumpă şi cea mai de calitate haină pe care un om o
poate îmbrăca, iar haina a fost cumpărată din ”banii strânşi” în cei şapte ani de acasă.

1022
 Cei sapte ani de acasa

Invatator, Carmen Luchian

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini.
In contextul lumii moderne acest concept a cam disparut. De fapt el se refera la educatia pe care
copilul o primeste in primii ani de acasa, de la parinti, in scopul formarii personalitatii si
comportamentului acestuia pana cand merge la scoala. Cand se afirma ca un copil are cei sapte ani de
acasa spunem despre el ca stie sa salute, sa se comporte cuviincios cu adultii dar si cei de varsta lui.
In societate educatia face diferenta intre oameni. Bunele maniere, regulile morale sunt cheia
adaptarii si succesului in viata de adult. De fapt educatia primita in primii ani de viata depinde de mediul
in care creste copilul, de relatia afectiva dintre copil si parinte, de specificul dezvoltarii copilului si nu in
ultimul rand de valorile morale pe care doreste sa le transmita familia.
Baza dezvoltarii emotionale se pune in familie atunci cand un copil dezvolta o relatie afectiva cu
parintii. Afectivitatea si dragostea cu care parintii isi cresc copiii ii determina acestuia o dezvoltare a
sentimentului de incredere in fortele proprii. Daca este iubit si pretuit el va invata de la parinti sa si
asume regului de comportament. Exemplul cel mai bun este chiar cel al parintilor care apreciaza si
transmite copilului reguli ce sunt percepute ca unele bazate pe iubire si incredere.
Educatia trebuie adaptata nivelului de varsta al copilului pentru ca el nu realizeaza cei bine si ce nu
de la varste fragede. De aceea se fixeaza limite si copilul trebuie sa invete sa le respecte, de asemenea se
invata acum si formulele de politete.
A invata un copil bunele maniere este un proces de durata. El invata usor ce este bine sau nu
observand reactiile parintilor. Indrumarea copiilor zi de zi se face in cadrul obisnuit familial.
Pana la varsta scolarizarii copilul dezvolta abilitati de comunicare si este relativ independent in
anumite activitati. Acesta este importanta in masura in care este implicat in discutii la care trebuie mereu
incurajat.
Pentru copii modelele sunt parintii. Acestia prin coportamentul lor determina anumite stari, reactii
ale copiilor.
Pentru ei, copiii, cea mai mare recompensa este bucuria parintilor. Este bine sa li se explice clar ce
au voie si sa se stabileasca reguli echilibrate, realiste.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem
împreună gogoși/plăcinte!”).
Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea,
egoismul şi cultivând atitudini sanatoase fata de tot ce este in jurul copiilor.
Educatia unui copil nu consta numai in invatarea cititului si scrisului ci se reflecta in toate
domeniile :sociale, psihologice, intelectual cognitive.
Cel mai adesea cei sapte ani de acasa se vad in intercatiunea copilului cu cei care relationeaza.

1023
 Cei 7 ani de acasa

LUCULESCU ADELA MIRABELA

“Numarul 7 este pretutindeni numarul unei totalitati, dar al unei totalitati in miscare sau al unui
dnamism total.”(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant- Dictionar de simboluri). Sunt 7 zile ale saptamanii
care inseamna incheiere si un nou inceput. Dupa ce a creat lumea in 6 zile, Dumnezeu se odihneste in a
saptea si o transforma in zi sfanta. Duminica e ziua in care toti ai casei sunt impreuna. E o zi de odihna,
de rugaciune, de implinire si bucurie in mijlocul familiei.
Pecetea pe care parintii o lasa asupra structurii si profilului spiritual-moral, al personalitatii
propriilor copii se mentine toata viata! Cei 7 ani de acasa inseamna IMITATIE si INVATARE dupa
modelul dat de parinti. Desigur se vor intreba multi: “Cum trebuie sa se comporte parintii ca un copil sa
capete cei sapte ani de acasa?”. In mod normal, psihicul unui copil este influentat de conditiile lui de viata
si de educatia primita in casa parinteasca. Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului nervos
central. Ambianta familiala influenteaza temperamental copilului, daca in casa este buna intelegere si
veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm si de buna dispozitie. Cu cat copilul este mai mic,
cu atat este mai influentat de mama, dupa varsta de cinci ani, tatal trebuie prin autoritatea lui sa intervina
mai activ, copilul inregistrand in mod subconstient toate starile lor sufletesti.
Prin lipsa celor sapte ani de acasa, oamenii eticheteaza pe aceia care se prezinta intr-o forma
nemodelata, in aceasta categorie sunt introdusi cei lipsiti de atitudini politicoase, cei stangaci sau
dezordonati in obiceiuri, in realitate insa, trebuie considerati ca “lipsiti de cei sapte ani de acasa” cei care
in copilarie nu au progresat din punct de vedere psihic sau al comportarii normale in viata, fara a constitui
totusi cazuri patologice. Educatia ar trebui sa urmareasca, pe langa obiective, sa faca din fiecare copil un
adolescent politicos. Manierele, felul cum se vor comporta…sunt obtinute de copii in contactul zilnic cu
membrii familiei, ei imita ceeea ce vad si aud. Astfel scoala si alte medii educationale nu pot ulterior
decat sa confirme si sa consolideze normele déjà deprinse din familie.
Spirala relationara care se tese in jurul copilului se bazeaza pe incredere, pe parteneriat…este
suficient ca parinti, sa petrecem cat mai mult timp impreuna cu copilul nostru si sa-i recunoastem
unicitatea, nevoile, personalitatea. Ca parinti trebuie sa fim intotdeauna un bun exemplu pentru copii,
inclusive in timpul jocului. Cand ne implicam active in jocul copilului punem temelia unei legaturi solide
intre noi si el, noi patrundem in lumea lui, iar el intr-a noastra.
Copilaria este o sansa unica pentru fiecare parinte de ai oferi lectii emotionale-depinde de fiecare
familie care sunt acestea si felul cum vor influenta viitorul fiecarui copil-oaze de oportunitati pentru
parinti de a fi antrenor si mentor in dezvoltarea inteligentei.

1024
 Primii șapte ani ai copilului

Prof. înv. preșcolar Lungu Simona

Cea mai mare parte a timpului, copilul și-o petrece în familie, chiar și atunci când frecventează o
grădiniță Aici, în familie, copilul crește și se dezvoltă sub acțiunea influențelor mediului familiar. Sunt
părinți care consideră că a-i educa pe copii este o chestiune foarte simplă și ușoară, care nu necesită
cunoștințe, priceperi și deprinderi speciale. Se știe că de la natură copiii nu sunt nici buni, nici răi. Ei pot
să devină buni sau mai răutăcioși, ca urmare a metodelor pozitive sau negative folosite în educarea lor.
De multe ori copilul este obișnuit în familie să fie servit în toate împrejurările, unii membrii ai
familiei îndeplinind rolul de ,,persoană de serviciu”. Deprinderile de autoservire ar trebui educate de
timpuriu în familie, ajutând astfel la dezvoltarea personalității. Un copil care este tot timpul servit de
adulți devine un egoist, un răsfățat și un neajutorat în viață. Îngrădirea spiritului de independență a
copilului duce inevitabil la limitarea experienței lui, la stagnarea dezvoltării lui intelectuale, la cultivarea
unor atitudini negative față de sine și față de alții, cum ar fi, de pildă, atitudinea de a primi totul de-a gata
de la alții, fără effort și muncă. Încă de la nașterea copilului, familia exercită o influență considerabilă
asupra dezvoltării sale fizice, intelectuale și morale. Nu întâmplător înțelepciunea poporului nostrum
subliniază însemnătatea ,,celor șapte ani de-acasă”.
Prin influența ei zilnică, direct și variată, familia își aduce partea de contribuție la rezolvarea
sarcinilor dezvoltării multilaterale a copiilor, sarcini pe care grădinița le realizează sistematic. Este
importantă natura relațiilor social –morale ce se statornicesc între membrii familiei, cerințele pe care le
au părinții de la copii, eforturile pe care acesta le depune pentru a le duce la bun sfârșit. Membrii familie
formează un colectiv strâns unit prin scopuri comune, prin munca desfășurată în comun, prin simțul de
răspundere reciprocă și prin dragoste și respect reciproc.
Părinții trebuie să asigure copiilor condiții sanitar igienice corespunzătoare, o hrană substanțială și
un regim de viață rațional, doar așa va crește puternic și sănătos. Ei vor avea grijă să asigure, în primul
rând , curățenia copilului, încăperilor în care locuiesc, haine potrivite cu vârsta și anotimpul. Cu cât
copilul va petrece mai mult timp în aer liber, cu atât va fi mai sănătos, mai plin de viață și sănătate.
Primele impresii despre lume și viață, despre fenomene din natură și societate, copilul le primește în
familie. Prin comunicarea continua cu membrii familiei, el își însușește limbajul, care cu ajutorul
părinților care îl vor corecta se va dezvolta din ce în ce mai mult. Copilul va începe să întrebe din ce în ce
mai mult, semn sigur al dezvoltării lor intelectuale, al manifestării active, a setei de a cunoaște, al
curiozității lor, cu privire la originea lucrurilor din jur. De aceea adulții trebuie să le satisfacă această
nevoie de cunoaștere , răspunzându-le pe înțelesul lor, evitând să le dea explicații greșite.
Tot în primii ani de viață, părinții îi învață ce este ,,interzis”, ce este ,,bine” și ce este ,,rău”. Pentru
unele fapte și acțiuni ei sunt încurajați și lăudați, iar pentru altele ei sunt dojeniți, învățând să se abțină să
spună minciuni, să nu-și asculte părinții, să-și arunce jucăriile de colo colo etc. Procesul educării morale
este de lungă durată și începe în familie, fiind continuat la grădiniță. Deprinderile de comportare
civilizată, atitudinile copilului față de alții, exprimă de fapt atmosfera morală în care a fost crescut în
familie, sfaturile și îndemnurile pe care le-a primit de la părinți, exemplul personal pe care i l-au dat. Între
părinți și copii este de dorit să existe adevărate relații de prietenie, împărtășind toate bucuriile și supărările
lor. Totuși, aceste relații nu trebuie să degenereze. De multe ori, din dragoste excesivă se produc greșeli,
părinții trecând peste cerința respectului care li se cuvine, iar aceasta va afecta și relațiile copilului și cu
alte persoane. Multe divergențe apar și dacă părinții nu se pun de acord cu cerințele, de aceea trebuie să
fie o unitate.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba i se spune copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului.
Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu
se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii
în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te
rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu
facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă
noi.

1025
 CHIPUL MAMEI

ED. LUNTRAȘ NAOMI

Mamă, chipul tău cel blând.

Eu îl port cu mine-n gând
Ori și unde, ori și când
Fiindcă știu, mă iubești mult!

Mamă, chipul tău frumos,

Strălucește luminos,
Plin de viață, sănătos
Cu un zâmbet inimos.

Mamă, chipul tău blajin,

Ochii, ce lucesc iubire,
Zâmbetul, ce dă alin,
Chipul tău e fericire!

1026
 IMPORTANȚA CELOR „ ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

Prof. Lup Ana

Școala Gimnazială Ațintiș, Jud.Mureș
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

„Cei şapte ani de acasă“ este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor. Sunt anii
petrecuți alături de părinții săi, anii în care copilul capătă deprinderile şi
educaţia necesară vieţii în lume. Toți părinţii doresc să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
De aceea ei trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o atenție sporită.
Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i explica
diverse lucruri ființei nou născute.
Până pe la 6- 7 ani, copii stau mai mult cu părinții, bunicii cu familia și cei apropiați în general. Cei
din familie încearcă să-i sfătuiască și să-i educe cum știu ei mai bine, ca pe viitor sa poată intra în viață
cu minim de lecții despre viață în general. Cum să respecte bunicii, cum să respecte familia și pe cei mai
în vârstă, mai departe la școală respectul față de profesori, colegi si cercul de prieteni pe care îl au.
Respectă ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni. Dacă respecți pe cei din jur, te
respecți pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate.
Sunt multe persoane care pur si simplu nu pot fi respectate, pentru că nu știu să se comporte în lume
și care probabil nu au cei 7 ani de acasă, care să-i confere un echilibru și respect fată de cei din jur. Mulți
datorită comportamentului ciudat față de semenii lor, se autoizolează de cei din jur și tind să dispară așa
treptat din viața socială, de multe ori alcoolul fiind singurul prieten de suferință. În rest acești 7 ani de
acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde de
cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur si bineînțeles îți poți ordona viața și stilul
de viață alături de cei dragi. La rândul tău odată cu trecerea timpului, când vei deveni mai înțelept, o să
dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepoților și celor dragi, ca și ei să aibă la bază cei 7 ani de acasă, să poată
merge în viață deschis și cu un viitor sigur.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere:
fizic, intelectual, moral, estetic.
2.Intelectual
3.Moral
4.Estetic
Familia se preocupa de dezvoltarea fizica a copiilor. Ea asigura hrana și îmbrăcămintea copiilor, îi
ferește de pericole, le creează condiții cât mai bune si se îngrijește de sănătatea lor. Familia îi formează
copilului primele deprinderi de igienă personală și socială, îl obișnuiește să se descurce singur în anumite
situații.
In cadrul familiei copilul își însușește limbajul. Volumul, precizia vocabularului si
corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinți în această direcție.
Familia oferă copilului cunoștințele uzuale (ex: despre plante, animale, ocupațiile oamenilor,
obiecte casnice etc.), se preocupă de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor, le dezvoltă spiritul
de observație, memoria și gândirea.
Când sunt în școala primară, familia vine în sprijinul ei, implicându-se în procesul de învățare
pentru a obține rezultate bune la școală. Ei asigură copilului cele necesare studiului: rechizite școlare,
cărți de lectură, etc., cât și condiții bune de muncă
In familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea,
cinstea, sinceritatea, decenta în vorbire și atitudini, ordinea, grija fata de
lucrurile încredințate. In realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele
este un exemplu pentru copil.
Tot familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten.
Familia contribuie si la educația estetica a copilului. Părinții sunt cei care realizează contactul
copilului cu frumusețile naturii (culorile si mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului etc.), cu
viața socială (tradiții, obiceiuri străvechi etc.).
1027
 Mijloacele mass-media și în mod special televiziunea, exercită o influență puternică asupra
educației estetice. Nu se poate vorbi despre o influenta strict pozitiva sau strict negativa; pe de o parte
există numeroase emisiuni culturale, de îmbogățire a cunoștințelor, dar pe de alta parte sunt difuzate
numeroase programe care pot deforma imaginația inocentă a copiilor într-un sens negativ.
Părinții trebuie să controleze atât timpul pe care copilul îl petrece în fața televizorului cât și
emisiunile pe care le urmărește. In unele familii preocuparea pentru cultura estetica a copilului lipsește cu
desăvârșire, iar în altele aceasta este exagerată. Dacă copilul nu are aptitudini și nici plăcere pentru
diferite arte (balet, muzică, teatru etc.), părinții trebuie să respecte opțiunea copilului.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.
Educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii
susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. „Valorile s-au schimbat. Înainte
se punea preţ pe comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate
vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în autobuz, unde
generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Acum e important
să fii primul pentru că resursele sunt limitate“, explică psihologul Bogdana Bursuc.
Libera exprimare este un comportament încurajat în prezent. „Copilul de acum 20 de ani era mult
mai compliant. Acum are acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai
mare.
Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă,
nu se impune. Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se
răstoarnă.
Este un ”lanţ al agresivităţii“, adaugă psihopedagogul Sorina Constandache.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R.,Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. www.copii.ro
5. www.didactic.ro

1028
 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE

Prof. înv. primar LUPEA GEORGIANA

Școala Gimnazială „Mihai Eminescu” Arad
Familia este una din cele mai vechi forme de comunitate umană, ce asigură menţinerea continuităţii
biologice şi culturale a societăţii, satisfacerea nevoilor personale, asigurând sentimentul siguranţei, iar
rolul acesteia nu se mai poate rezuma doar la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil şi la
supravegherea acestuia, ci trebuie văzută ca primul factor în educaţia şi instrucţia copilului.
Familia este prima şcoală a copilului, iar contribuţia pe care o are poate favoriza sau îngreuna
activitatea şcolii. Astfel, familia îi dă copilului primele informaţii despre lumea înconjurătoare, primele
norme şi reguli de conduită, dar şi mediul propice necesar satisfacerii trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul
prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă
garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi
împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu
înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
Educaţia unui copil nu înseamnă să ştie să scrie, să citească şi să calculeze. Tot la fel de important
este ca el să înveţe cum să se comporte cu ceilalţi. Iar asta rămâne în grija părinţilor.
Familia are un rol extrem de important în conturarea personalităţii, deoarece fiecare dintre noi
alegem un model de urmat din cadrul familiei noastre.
Cei ,,şapte ani de acasă” , ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar
s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit
cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă,
să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de
cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
„Cei 7 ani de-acasă” trebuie să fie pentru copilul tău al doilea set de reguli, după decalog, pe care
să le înveţe când e mic şi să le respecte când ajunge mare.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care mulți îi invocă atunci când este nevoie de acest lucru?
Până în clasa primară, cam pe la 7 ani, stăm mai mult cu părinţii, bunicii, cu familia şi cei apropiaţi în
general. Cei din familie încearcă să te sfătuiască şi să te educe cum ştiu ei mai bine, ca tu pe viitor să poţi
intra în viaţă cu minim de lecţii despre viaţă în general. Cum să respecţi bunicii, cum să respecţi familia şi
pe cei mai în vârstă, respectul faţă de profesori, colegi şi cercul de prieteni pe care îl ai.
Un copil manierat va fi plăcut şi apreciat de toată lumea, de la vecinul de bloc şi până la şeful de la
locul de muncă. Probabil că cea mai buna modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este să fim noi,
părinţii, un bun model pentru el. Să începem să îl învăţăm lucrurile simple încă de la vârstă fragedă: să
salute, să spună "te rog" şi "mulţumesc". Dar buna creştere nu trebuie să se oprească aici. Copilul trebuie
obişnuit de mic cu bunele maniere. Oamenii respectuoşi sunt trataţi cu respect.
A învăţa copilul bunele maniere nu înseamnă să îl pui să le repete dintr-o carte. E un proces zilnic,
ce va dura ceva timp şi, tocmai de aceea, vei avea suficientă vreme şi nenumărate ocazii să-l îndrumi spre
ce e bine.
Părinţii sunt principalele modele pe care copiii le urmează. Ca părinți nu este de-ajuns doar să ne
controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie,
dezamăgire, trisţete etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor.
Asta nu înseamnă că permanent vor fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din
jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă, va trebui să ne
impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să
poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase, cât și din cele negative. Este nevoie de
însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne
1029
analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și
va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la
maturitate sau poate toată viaţa, în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se
autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale
omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase.

1030
 Cei șapte ani de acasă

Prof. înv .primar: Lupșa Sebastiana Angela

Școala Gimnazială ,,Mihai Eminescu” Valea Mare Jud. Covasna
Cei șapte ani de-acasa sunt esențiali in formarea caracterului unui copil, aceasta fiind perioada in
care micuțul deprinde obiceiuri sănătoase si maniere elegante. Regulile morale, bunele maniere, educația
sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Când vorbim de cei șapte ani de
acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la părinți până merge la școală. Baza formării
unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii
îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit
de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi
asumarea regulilor de comportament. Primele deprinderi de formare a personalității copilului în familie
constituie suportul dezvoltării ulterioare. Totodată, în familie se dobândesc primele experiențe de
cunoaștere și experiențe de viață. Familia este prima care contribuie la însușirea limbajului, la formarea
deprinderilor de comportament, elemente esențiale pentru parcursul educativ al copilului din grădiniță.
Climatul psihosocial, relațiile intrafamiliale, nivelul cultural al familiei sau nivelul socioeconomic
reprezintă factori determinanți în dezvoltarea psihofizică a copilului. La grădiniță, copilul vine cu un
bagaj bine definit pe care va construi mai departe și va adăuga alte și alte lucruri. Astfel, familia este un
real suport al grădiniței. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă
copiilor în prima parte a copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de
viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Expresia ,,Cei şapte ani de acasă” defineşte
însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente, atitudini, acumulate în primii ani de viaţă.
Această perioadă de timp este considerată ,,culmea achiziţilor”, este considerată una din perioadele de
intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare, de informaţii, de
memorare şi de insuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj. În momentul în care un copil
depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a veţii lui, dar şi a părinţilor.
Mediile sociale în care copiii se integrează de la cele mai mici vârste sunt cele ale instituțiilor de
învățământ pe care le frecventează. Astfel, printre regulile și tipurile de comportamente pe care îi ajutăm
să le adopte în diverse contexte, un rol special ar trebui să-l aibă regulile de comportament la grădiniță sau
la școală. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind
mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Odată intrat la școală, copilul devine independent, iar principala lui preocupare este interacțiunea cu
colegii. În această perioadă își exprimă emoțiile și sentimentele, se compară cu colegii de vârsta lui, este
conștient de reacțiile celor din jur, de propriul comportament, dar și de sentiment de rușine, vină, mândrie,
regret. Astfel, familia prin sistemul propriu de valori, influențează adaptarea și performanța școlară, de
aceea, părinții trebuie să-și exprime dragostea prin încrederea în capacitățile copilului, prin încurajare și
sprijin la nevoie, prin stabilirea de reguli și exemple de comportament, prin consecvență în așteptările față
de copil.

Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
2002
2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 .
www.copii.ro
4. www.scribd.com
5. www.didactic.ro

1031
 ,, COPILUL, FAMILIA ŞI GRĂDINIŢA”

PROF. ÎNV. PREŞCOLAR LUPU SVETLANA - AURORA

G.P.P.,,DUMBRAVA MINUNATĂ”SLOBOZIA ,IALOMIŢA
În actul de educare a copilului preşcolar, o componentă importantă constituie procesul informativ-
educativ la care contribuie familia şi grădiniţa.
Familia este factorul educativ prioritar, întrucât educaţia începe din familie, aceasta fiind modelul
pe care copilul îl imită şi-l urmează. În familie copilul îşi face pregătirea pentru viaţă.
Aceasta reprezintă primul instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social.
Comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea psihofizică a copilului, formarea
personalităţii lui. Copiii îşi observă proprii părinţi cum acţionează în rolul de părinţi. Primele deprinderi
de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă),
acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi.
Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea
exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe
copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc.
În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple
de comportamente în diferite contexte.
De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce este bine şi ce este rău, ce este drept şi ce este
nedrept, ce este frumos şi ce este urât în comportamente. Ei sunt primele modele pentru modul în care să
acţioneze ulterior ca părinţi.
La vârsta preşcolară un factor educativ important este grădiniţa, care desfăşoară un amplu proces
instructiv-educativ şi are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare, ce aplică metode şi procedee
pedagogice consacrate.
Grădiniţei îi revine rolul de partener în relaţiile ei cu familia iar acest rol derivă din faptul că este
un serviciu specializat, cu cadre pregătite pentru realizarea sarcinilor educaţiei copiilor cu vârste cuprinse
între 3-6/7 ani.
Relaţia grădiniţă - familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii de bază,
fundamentală: cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ.
Educatoarea trebuie să cunoască mai multe aspecte ale vieţii de familie, deoarece aceasta o ajută în
cunoaşterea şi înţelegerea copiilor cu vârste cuprinse între 3-6/7 ani.
Căldura raporturilor dintre părinţi şi educatoare, încrederea şi respectul reciproc se stabilesc prin
schimbul de informaţii - pentru care trebuie să găsim întotdeauna timpul necesar. Astfel, educatoarea
poate ajuta familia în cel mai simplu şi natural mod să urmeze calea justă în raporturile cu copilul său, să
prevină îndepărtarea lui sufletească, să înlăture eventualele carenţe educative.
Ocaziile de a discuta cu părinţii pentru a găsi împreună soluţii problemelor cu care se confruntă
copilul trebuie căutate chiar şi atunci când ele nu se oferă cu uşurinţă. În general, cele mai frecvente
ocazii pe care le are educatoarea de a comunica cu părinţii sunt: când părinţii aduc copiii la grădiniţă; la
sfârşitul programului, când părinţii îşi iau copiii de la grădiniţă; cu prilejul diferitelor evenimente festive
ce se organizează la nivelul grădiniţei: sărbători diverse, festivităţi de început de ciclu ori la sfârşit de
ciclu preşcolar; vizite la domiciliu, lectorate cu părinţii, consultaţii pedagogice.
Cu cât cunoaştem mai bine familiile copiilor, cu atât mai eficient va fi parteneriatul cu ele. Cu cât
părinţii vor cunoaşte mai bine programul educaţional, cu atât va fi mai coerentă influenţa ambilor factori
educaţionali şi a ambelor medii educaţionale. Cu cât colaborarea dintre educator şi părinţi este mai strânsă
cu atât mai bine ambii actori vor cunoaşte mai bine copilul.
Dialogul educatoare-părinte se poate organiza, fie individual prin consultaţii, cu fiecare familie,
fie în adunările organizate cu părinţii; se informează reciproc, ceea ce contribuie atât la buna
desfăşurare a procesului educaţional din grădiniţă, cat şi la o buna educaţie în familie. Dar, dialogul
deschis bazat pe încrederea reciprocă cere timp pentru a fi clădit.
Participarea părinţilor la activităţi ale grupei reprezintă un alt prilej de cunoaştere a părinţilor, dar
şi un mod prin care aceştia sunt familiarizaţi cu programul grupei, cu conţinutul şi metodele didactice, cu
materialele didactice şi mijloacele necesare desfăşurării activităţilor, cu modul de comunicare şi abordare
1032
a situaţiilor problematice, cu semnificaţia respectului faţă de copil. Relaţia părinte-educatoare astfel
contribuie la constituirea unor relaţii pozitive între familie-grădiniţă, la o coerenţă a practicilor
educaţionale şi a cerinţelor referitoare la copil.
Vizitele periodice la domiciliu vor fi programate la momentele convenabile acesteia şi-i oferă
educatoarei posibilitatea de a cunoaşte familia şi copilul în mediul lor propriu. Familia va fi încurajată să
viziteze la rându-i sala de grupă în orice moment. Vizitele la domiciliu pot fi utile atât pentru educatoare
cât şi pentru familii. Educatoarea poate afla lucruri interesante despre: cultura familiei respective; modul
de a interacţiona; talentele şi aptitudinile membrilor acesteia; are şansa de a se discuta pe larg despre
progresele şi succesele individuale ale copilului.
Parteneriatul grădiniţă-familie se poate realiza şi prin întâlnirile formale cu toţi părinţii desfăşurate
în cadrul formal al negocierilor dintre administrarea grădiniţelor şi asociaţia părinţilor. În cadrul acestor
întâlniri părinţii trebuie implicaţi în luarea unor decizii menite să asigure securitatea copiilor, stabilirea
meniului zilnic corespunzător pentru menţinerea sănătoasă a copilului.
Participarea părinţilor la excursii, vizite, serbări, aniversări. La serbare pot participa părinţi şi
rude ale copiilor. Părinţii por fi implicaţi nu doar in organizarea acestor evenimente, dar pot veni şi cu
sugestii, propuneri de teme, de activităţi.
Lectoratele cu părinţii, organizate sistematic, au drept scop o vie propagandă pedagogică în rândul
comunităţi. Părinţii de la un întreg nivel beneficiază, în cadrul lectoratelor, de prezenţa şi consilierea unor
specialişti din domeniul psihopedagogiei sau a unor reprezentanţi ai instituţiilor cu care grădiniţa
derulează programe în parteneriat (poliţie, dispensar medical, instituţii culturale, ONG-uri). Comitetul de
părinţi al clasei, ales anual, constituie nucleul colaborării grădiniţei cu familiile copiilor, fiind forul
organizat în vederea găsirii şi aplicării de soluţii viabile la problemele de ordin socio-gospodăresc.
Realizarea unor vitrine cu material informativ de specialitate poate stimula interesul şi
curiozitatea părinţilor. Consultarea unora dintre acestea (cărţi, broşuri, referate, planuri de intervenţie,
etc.) contribuie la lărgirea experienţei pedagogice a părinţilor şi, implicit, la o implicare potrivită în
anumite situaţii educaţionale.
Realizarea unor afişe speciale poate avea un rol stimulativ de a oferi copiilor condiţii
corespunzătoare de viaţă, de activitate intelectuală, de hrană etc., pentru eliminarea exploatării copiilor,
determinarea părinţilor a-şi integra copiii în activităţi recreative, în cluburi ale copiilor etc.
Sărbătorirea în comun a unor evenimente din viaţa constituie momente de cunoaştere reciprocă şi de
implicare în actul educativ.
Factorii de modelare a personalităţii umane trebuie să interacţioneze ca un tot unitar, sub forma unui
sistem bine închegat, pentru atingerea ţelului comun: educarea copilului. Pentru aceasta, este nevoie de
un schimb permanent de informaţii, de completare şi valorificare a influenţelor dirijate spre micul
învăţăcel.
Bibliografie:
1. Băran, Adina, (2004), Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate, Editura
Aramis Print, Bucureşti
2. Dumitrana, Magdalena, (2011), Cum creşte un pui de om, Editura Compania, Bucureşti
3. Mateiaş, Alexandra, ( 2003), Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii, Ghid de parteneriat şi
consiliere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
4. Vrăşmaş, Ecaterina Adina, (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis,
Bucureşti

1033
 Cei 7 ani de acasă și importanța lor pentru o dezvoltare armonioasă

Prof. de sprijin Lupu Simona Nicoleta

Experiența de profesor îmi demonstrează tot mai mult că sintagma “cei șapte ani de acasă” nu mai
este considerată de părinți un aspect important pentru o educație de calitate. Pentru mine “cei 7 ani de
acasă” reprezintă în primul rând respect: respectul pentru experiența unui om, respectul pentru vârsta pe
care o are cineva, respectul pentru statutul sau pentru rolul pe care îl are o persoană etc.
Educația pe care o primește un copil în primii ani de viață este definitorie pentru tot traseul său
educațional. Acei ani reprezintă o baza solidă pentru întreaga sa educație. În această perioadă părinții și
bunicii au rolul cel mai important pentru copil. Încă de la câteva luni bebelușul va începe să își imite
părinții, va începe să își însușească comportamentele celor din familie, limbajul celor din familie, tot ceea
ce vede la cei din jurul său. Dacă în familie, unde copilul de până la 7 ani își petrece majoritatea timpului
comportamentele sunt dezirabile atunci și copilul își va însuși acele comportamente și le va perpetua,
dacă însă familia este una dezbinată sau cu o educație precară, copilul va integra comportamente mai
puțin benefice pentru o educație de calitate.
Din păcate, practica școlară îmi arată aproape zilnic că ceea ce numeam cândva “cei 7 ani de acasă”
astăzi și a pierdut importanța. Părinții și copii sunt tot mai emancipați, își cunosc foarte bine drepturile,
dar nu și obligațiile. Profesorul a devenit o persoană care trebuie să respecte, dar nu și să fie respectată.
Mi se întâmplă adesea să nu fiu salutată de către elevi pe holurile școlii sau chiar să nu mi se răspundă la
salut, atunci când inițiez eu salutul, ceea ce mi se pare absolut lipsit de respect. Elevii se simt chiar
surprinși că “îmi permit” să le fac observație. Pentru mine este lesne de înțeles că elevii tolerează tot mai
puțin starea de frustrare determinată de dojana unui profesor sau devin indiferenți, ignorând total
recomandarile privind respectul.
Lipsa educației, utilizarea unor cuvinte sau chiar a unor conduite nepotrivite în cadrul școlii sunt
aspecte generate fie de timpul tot mai scurt petrecut de copii în compania părinților, fie de proveniența
copiilor din medii defavorizate, unde educația lipsește cu desăvârșire.
Inserția precoce a mămicilor la serviciu sau copiilor în mediul școlar (creșe, grădinițe înainte chiar
de 2 ani), vârsta tot mai fragedă a tinerelor care dau naștere la copii și care nu au o educație bine formată,
tinere provenite din medii defavorizate etc. sunt doar câteva dintre motivele care pot determina o scădere
a calității educației în primii ani de viață.
În ziua de astăzi o bună parte dintre copiii nu mai știu cum să se comporte cu adevărat civilizat
pentru că adulții din preajma lor nu mai au timpul necesar pentru a fi un exemplu de bună practică. Dacă
părintele intră în casă fără să salute, e lesne de înțeles că și copilul va face la fel, dacă adultul uită să îi
spună copilului multumesc, e simplu să ne dam seama că nici copilul nu o va face, dacă părintele nu
spune niciodată iarta-ma sau am greșit, este evident că nici copilul nu o va face, dacă părintele nu respectă
un om în vârstă sau o femeie gravidă, cu siguranță nici copilul ca viitor adult nu va face aceste lucruri,
dacă copilul va vedea o lipsă de respect a părinților unul față de celălalt cu siguranță va dezvolta același
comportament.
Copilul între 1-7 ani este ca un burete care absoarbe toată informația pe care o vede sau o aude, prin
urmare ceea ce își însușește în această perioadă va fi foarte greu de schimbat sau de eliminat. De aceea
responsabilitatea familiei este majoră în primii ani de viață.
Există desigur câteva aspecte pe care și psihologii și profesorii le recomandă pentru ca un copil să
fie considerat educat:
• Primul aspect important pentru o bună educație este salutul – acesta începe încă de la câteva luni
când micuțul va flutura cu mânuța sau va spune “pa”.
• Conduita copilului în public sau când vine cineva în vizită – evident copilul va începe să atragă
atenția prin diferite tertipuri, va avea anumite comportamente bune sau mai puțin bune doar pentru a fi el
în centrul atenției. Fie că este are câteva luni sau câțiva anișori este bine să nu i se accepte comportamente
nedorite, doar cu motivația este copil și copiii pot face orice. Cu cât i se permite mai puțin copilului cu
atât va înțelege mai bine ce anume poate să facă și ce nu în prezența oamenilor străini.
• Conduita în preajma copiilor sau la locul de joacă – joaca este atât un mod de petrecere a
timpului liber, cât și un mod frumos de a învăța bune practici, prin urmare părinții se pot folosi de această
metodă tocmai pentru a explica bune practici.
1034
 • Înțelegerea, însușirea și aplicarea normelor sociale – prin intermediul părinților copilul deprinde
ceea ce are sau ceea ce nu are voie să facă în public, în parc cu prietenii sau la școală, prin urmare va
înțelege că trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”,
„mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem
zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
• Manierele la masă - un alt aspect important al unei bune educații este comportamentul în timpul
mesei, prin urmare copilul trebuie să știe ce anume se cade să facă și ce anume nu se cade, cum ar fi:
utilizarea tacâmurilor pentru servirea mesei, utilizarea șervețelului, mâncatul cu gura închisă și fără a
plescăi, respectarea celorlalți participanți la masă prin evitarea ridicărilor repetate de la masă, a strigătelor
sau a unor jocuri care deranjează etc.
• Recunoașterea greșelilor – un copil va înțelege foarte repede dacă a greșit, însă nu la fel de
repede va și recunoaște acest lucru, de aceea este nevoie ca părinții să îi explice cât de importantă este
recunoașterea greșelii, pentru a fi considerată o persoană cinstită.
• Toleranta – un copil educat va ști de la părinți că nu este frumos să râdă de greșelile altuia sau
chiar de defectele pe care le are altcineva, fie că este copil sau adult.

1035
 Diversitate în educaţia tinerei generaţii

Prof. Dr. Ada Alexandrina Macovei

Şcoala Gimnazială nr. 11 Botoşani
Participarea elevului la programele de formare şcolară este doar o etapă din pregătirea individului,
din perspectiva educaţiei permanente sau a educaţiei pe tot parcursul vieţii. Astfel, educaţia formală
(învăţământul) trebuie îmbinată armonios cu educaţia nonformală (extraşcolară) şi cu cea informală,
organizată în afara sistemului instituţionalizat.
Educaţia formală, cea care durează circa 10-15 ani, după unii autori, sau mai mult, până la 20 de
ani, după alţii, este cea care „nu reprezintă mai mult decât o introducere în sfera culturii şi a pregătirii
iniţiale pentru educaţia permanentă” 1. Ea nu poate fi intensivă, de maximă concentraţie, pentru că se
aplică elevului sau tânărului în permanentă schimbare, în evoluţie, în plin proces de dezvoltare fizică şi
intelectuală, iar învăţarea trebuie să alterneze cu perioade de repaus, de odihnă.
În complementaritate cu educaţia formală este educaţia nonformală, iar în timpul anilor de şcoală,
aceasta este dirijată de profesori în strânsă legătură cu elevul, cu interesele sale şi ale familiei, cu modul
în care evoluează societatea, cu nivelul de comunicare şi cooperare cu celelalte instituţii cu rol
educaţional. Caracteristicile educaţiei nonformale sunt cele care conferă pluri, inter şi
transdisciplinaritate, influenţând spiritul civic şi democratic, interesul pentru viaţa socială şi politică,
pentru mediul înconjurător, grija faţă de resursele economice şi umane. Informarea sau instruirea elevului
înseamnă transmitere de cunoştinţe, în timp de formarea reprezintă dezvoltarea biopsihosocială a
personalităţii celui educat, cele două aspecte fiind în strânsă interdependenţă.
Principiile didactice care stau la baza întregii noastre activităţi nu sunt rigide, ci flexibile, dinamice,
ele se pot multiplica şi integra în principii cu o sferă mai largă 2. Principiul temeiniciei şi durabilităţii
rezultatelor obţinute în procesul de învăţământ, principiul legării teoriei de practică, in extenso spre viaţa
cotidiană, principiul sistematizării, structurării şi continuităţii, principiul accesibilităţii sau cel al unităţii
dintre senzorial-raţional, concret-abstract, sunt câteva dintre ideile de bază ale tuturor actelor şi acţiunilor
noastre educative.
Cu cât elevul este scos mai des din mediul şcolar, ale cărui reguli le cunoaşte foarte bine şi este adus
în mediul socio-cultural real, cu atât el va fi mai avantajat pentru că va utiliza toate cunoştinţele,
deprinderile şi competenţele sale dobândite formal sau informal, într-un cadru nou şi în situaţii foarte
variate. Elevul este astfel stimulat să comunice, să coopereze, să interacţioneze, să fie creativ, dinamic şi
să ia rapid diverse decizii, ceea ce îl introduce mai uşor în viaţa cotidiană.
Activităţile extraşcolare au şi marele avantaj de a fi opţionale, iar elevul poate să aleagă dacă se
implică sau nu, iar implicarea lui este de obicei, asumată şi totală. De aceea, rolul activităţilor extraşcolare
este din ce în ce mai mare, iar rezultatele chiar dacă nu imediate, pot fi cuantificate şi măsurate, la
sfârşitul acţiunii sau cel târziu la sfârşitul anului sau a ciclului de învăţământ. Un elev implicat activ în
multe şi diverse activităţi extraşcolare este incomparabil mai bine pregătit pentru viaţă decât unul care a
participat formal sau care nu a participat la asemenea activităţi.
Vizitele şi excursiile contribuie la dezvoltarea spiritului de investigaţie, a imaginaţiei şi gândirii
creative, precum şi a unor atitudini superioare faţă de profesie 3.
În ceea ce priveşte disciplina şcolară, în prezent există din ce în ce mai multe situaţii excepţionale
devenite comune, avem din ce în ce mai mulţi factori de risc pentru tinerii noştri. Între profesorul care
stabileşte şi impune regulile şi elevul care trebuie să le respecte, există de multe ori conflicte şi bariere.
Aceste discuţii sau fapte contradictorii de multe ori, degenerează în lipsa de interes a elevului faţă de
şcoală sau de anumite discipline, înregistrarea de absenţe nemotivate de la ore, notele mici şi în final,
eşecul şcolar. De aceea, se impune o altă abordare a disciplinei şcolare, pe lângă cea impusă de
regulamente, norme şi legi.
Pedagogia modernă şi contemporană oscilează între două extreme: cea a permisivismului
(liberalismului) şi cea a autoritarismului. În esenţă, acestea sunt însă două laturi complementare ale

1
A. Neculau, T. Cozma şi colab., Psihopedagogie, Ed. Spiru Haret, Iaşi, 1994, pag. 25
2
S. Fătu, Didactica chimiei, Ed. Corint, Bucureşti, 2002, pag. 14
3
V. Şunel, I. Ciocoiu, T. Rudică, E. Bâcu, Metodica predării chimiei, Ed. Marathon, Iaşi, 1997, pag. 377
1036
relaţiei pedagogice, între care trebuie păstrat echilibrul permanent. 4„Un asemenea echilibru este posibil
numai în măsura în care dispoziţiile autorităţii nu se limitează doar la constrângere prin ameninţare şi
frică, având totodată şi un rol stimulativ, venind în sprijinul copilului, pentru a se elibera de anumite
tensiuni interioare, iar libertatea nu se reduce doar la simple manifestări spontane în condiţiile absenţei
oricăror reglementări şi îngrădiri exterioare, ea presupunând, totodată, supunere şi ascultare, în numele
unor imperative sociale”.
Având în vedere conceptele şi noţiunile teoretice la care s-a făcut referire, ţinând cont de experienţa
conducerii colectivelor de elevi şi cadre didactice şi bazându-ne pe un colectiv de oameni dedicaţi şi buni
profesionişti, în şcoala noastră se desfăşoară numeroase activităţi extraşcolare.
Prin participarea elevilor la aceste activităţi cu puternic caracter educativ, considerăm că şcoala şi-a
îndeplinit o mare parte dintre rolurile şi atribuţiile sale, relaţiile cu părinţii şi familiile elevilor, precum şi
cu factorii de decizie sau cu partenerii educaţionali, fiind mult consolidate.
Educaţia adulţilor şi a copiilor se poate face, aşadar, simultan şi continuu. Menirea noastră de
dascăli şi responsabilităţile noastre sociale şi profesionale pot fi îndeplinite şi prin activităţi extraşcolare şi
extracurriculare atractive.
Elevul comunică mai eficient cu familia şi prietenii atunci când lucrează cu plăcere, când se simte
util, când este valorizat prin implicare şi responsabilizare, prin cooperare şi realizarea de acţiuni care să-i
crească stima şi respectul faţă de sine şi de cei din jurul său. Disciplina şi autocontrolul, respectarea
regulilor stabilite în comun, participarea activă, autocunoaşterea, descoperirea continuă a propriilor forţe,
punerea în practică a cunoştinţelor, deprinderilor, abilităţilor şi competenţelor sale, fac din copilul timid
un tânăr conştient de propria valoare, încrezător în forţele sale, disciplinat, responsabil şi educat.

4
I. Nicola, Pedagogie, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1994, pag. 223
1037
 Cei sapte ani de acasa

Educatoare : Macovei Mariana

Gradinita cu Program Prelungit Nr. 1 Simleu Silvaniei,Jud. Salaj
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă
în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta
dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de
masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o
problemă”, exemplifică psihologul. Crizele de personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm după
vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul
este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru
părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni
lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”. Între
1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul
de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi
dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i
dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”. După 5 ani înţeleg
regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor
ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine
obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu
întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familie, tot acum - sau chiar
mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prin imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care
se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei
persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe
vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton
calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un
ton răstit”, tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care
va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele
formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze
profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce
trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin
educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat),
un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i
permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla
fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea
grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai
din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca
părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este
supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există
echilibrul necesar , trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura
la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita
educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi
1038
similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii
cotidiene. Calitatea educatiei primite in familie,acei”sapte ani de-acasa”, depinde indeosebi de nivelul
educatiei parintilor si a membrilor familiei,care vin in contact cu copilul,in special sub aspect
moral,comportamental.In familie invatam sa fim umani. Acasa inseamna locul unde cresti,te dezvolti si
unde se pun bazele viitorului om.Educatia ,bunele maniere , regulile morale sunt cheia catre adaptarea
copilului in societate.Cand spunem ca un copil are “cei sapte ani de-acasa”,ne gandim la un copil bine
crescut care stie sa salute,sa spuna:“te rog !” si “ multumeasc!”,care stie sa respecte si se comporta
civilizat cu cei din jur.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3.P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

1039
 FAMILIE EDUCATĂ - COPIL EDUCAT!

Prof. Camelia Macsut

Prof. Dana Maria Sobaru
Liceul Tehnologic Auro Craiova
Motto: „Educaţi copiii şi nu va fi nevoie să pedepsiţi oamenii” (Pitagora)
Pitagora (n. circa. 580 î.Hr.-d. circa. 495 î.Hr.) a fost un mare educator și învățător al spiritului
grecesc. Că educaţia este o prioritate rezultă şi din motto-ul ales pentru acest referat.
Adesea, când ni se pare nepotrivit un gest în comportamentul unei persoane, spunem că nu are cei
şapte ani de acasă. Ce se înţelege, de fapt, prin această expresie?
Cercetătorii elveţieni au dovedit că aproximativ 80% din părinţi nu oferă posibilitatea propriilor
copii de a-şi forma un minim bagaj de cunoştinţe, cauzele fiind extrem de diverse. În cele 18 ţări
europene studiate de psihologii genovezi, inclusiv România, s-a dovedit că majoritatea părinţilor nu ştiu
să explice copilului unele realităţi pe care acesta ar dori să le afle şi cu care se confruntă în viaţa
cotidiană. O parte dintre ei nu deţin informaţia cerută de copil, iar cei mai mulţi oferă răspunsuri formale
sau incorecte la întrebările lor.
Familia are un rol extrem de important în conturarea personalităţii viitorului adult, deoarece copilul,
de cele mai multe ori, alege un model de urmat din cadrul familiei sale.
Familia este una din cele mai vechi forme de comunitate umană. Ea asigură menţinerea continuităţii
biologice şi culturale a societăţii, satisfacerea nevoilor personale, asigurând sentimentul siguranţei. Rolul
acesteia nu se mai poate rezuma doar la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil şi la supravegherea
acestuia, ci trebuie văzută ca prim factor în educaţia şi instrucţia copilului. Familia este prima şcoală a
copilului. Contribuţia pe care o are poate favoriza sau îngreuna activitatea şcolii. Astfel, familia îi dă
copilului primele informaţii despre lumea înconjurătoare, primele norme şi reguli de conduită, dar şi
mediul propice necesar satisfacerii trebuinţelor şi dorinţelor sale. Regulile de bună purtare ne ajută să ne
plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem de mici cu regulile societăţii în care
trăiesc. Orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului său, încă din primele zile de viață, o atenție
deosebită. Când acesta începe să înţeleagă, să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i explica
diverse lucruri. Cei șapte ani de acasă sunt arătaţi în societate, când vorbesc cu una sau mai multe
persoane, după modul cum se comportă cu ele, sau sunt puși într-o situație mai delicată. Sunt multe
persoane care nu pot fi respectate, pentru că nu ştiu cum să se comporte în lume şi care probabil nu au cei
7 ani de acasă, care sa-i confere un echilibru şi respect faţă de cei din jur. Aceşti 7 ani de acasă sunt piatra
de temelie a vieţii pe viitor. De aceştia depinde cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei
din jur şi cum iţi poţi ordona viaţa alături de cei dragi.
Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse
din familie. Contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte
determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”, care conţine deprinderi elementare, precum: salutul,
comportamentul în public, comportamentul cu prietenii, înţelegerea normelor sociale, manierele la masă,
recunoaşterea greşelilor, tact şi toleranţă. Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală,
educaţia începe din prima zi de viaţă a copilului. În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin
material (hrană, somn, condiţii de locuit, îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat
familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață trebuie să aibă ca temă: răbdarea, bunătatea, să nu
invidieze, bună cuviinţă, să nu îşi urmărească doar propriul interes, autocontrolul, o gândire
optimistă. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin modul manierat de interacţiunile al copilului cu cei
din jurul său. Conştientizăm pe deplin că singura diferenţă faţă de trecut este aceea că în prezent s-a ajuns
de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic şi mai permisiv, bazat pe un gen de
complicitate cu capriciile celor mici, dar aceasta nu înseamnă că nu mai trebuie să îi învăţăm să ţină cont
de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta discursul şi comportamentul faţă de cel de alături într-un
mod civilizat şi decent, mai ales că a te adapta în funcţie de nevoile celuilalt înseamnă, de fapt, să ştii să
trăieşti frumos şi ordonat.

1040
 Chiar dacă şi familia şi mediul şcolar sunt importante pentru rezultatele elevului, rolul implicării
părinţilor este mult mai important când vine vorba despre succesul la învăţătură şi succesul în viaţă.
În concluzie, familia are un rol important în conturarea personalităţii viitorului adult, având în
vedere faptul că educaţia oferită de familie reprezintă factorul principal în dezvoltarea copilului. De
aceea, o familie educată va avea un copil educat şi responsabil.
„Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câştigăm!” (Victor Hugo)

Bibliografie:
1. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

1041
 “Importanţa celor şapte ani de- acasă”

Maftei Mihaela Alina

Ce sunt cei “ şapte ani de-acasă”
Explic copiilor în clasă
E ceea ce ai vrea să fii
Să ştii, cunoşti şi să devii.

Cei ’’şapte ani de acasă ’’ reprezintă baza în formarea individului de mâine, piatra de temelie a
vieţii în viitor.
Dacă ar trebui să definesc aceasta sintagmă, aş spune că ea reprezintă oglinda educaţiei pe care
părinţii o oferă copiilor şi pe care profesorii o controleaza , coordoneaza şi fixează educaţilor.
Educaţia unui copil nu înseamnă doar în a-l învaţa să vorbească, să scrie, să mănânce etc, educaţia
înseamnă a-l învăţa să fie un bun exemplu pentru ceilalţi , dar nu uita lucrul
cel mai important, copilul imită, fii un bun exemplu pentru el , iubeşte-l ca şi el să ofere dragoste,
ajută-l ca şi el să spijine pe alţii, susţine-l să aibă încredere în el.
Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte acesta în familie, copilul trăieşte faptele părinţilor.
Această perioada de timp, “ culmea achiziţiilor” are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii,
de însuşiri a unor comportamente, atitudini, limbaj ( de exemplu: “ Vreau să fiu puternic ca tata”, “ Vreau
să fiu harnică ca mama”).
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la
2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu
poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde
atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e
bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să
fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această
vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc,
la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
1042
 Cei șapte ani de-acasă – temelia bunei creșteri

prof. Maierescu Oana Raluca

Școala Gimnazială Singidava/ G.P.P. Prichindel Cugir
„Copilăria este o lume aparte: pentru noi adulții o lume fantastică, ireală, iar pentru cei care fac
parte din ea, una reală și plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Educația unui copil constă în ceea ce trăiește copilul în familie. Copilul trăiește mesajul din spatele
frazelor spuse de părinți și faptele părinților, care-i vor servi de model. Mesajele ascunse sunt percepute
mai totdeauna de inconștient, care le emite apoi conștientului în situații de viață similare cu cele în care au
fost date. Doar copiii foarte inteligenți percep mesajele conștient. În opinia lui Eric Berne felul în care un
copil percepe și stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor spuse de părinți, îi vor pecetlui
destinul și doar un miracol îl poate schimba.
Pe lângă exemplul personal, părinții își educă copiii după anumite principii, ordine, atribuiri,
porunci, contraporunci, programe și permisiuni. Realitatea familiilor din zile de azi este diferită de cea a
generațiilor anterioare. Timpul petrecut de părinți alături de copii lor este tot mai scurt, majoritatea
confruntându-se cu problema echilibrării atribuțiilor familiale cu cele de la serviciu.
În momentul în care copilul intră în colectivitate și depășește sfera familiei, începe o nouă etapă atât
a vieții celui mic, cât și a părinților. La începerea grădiniței are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conținutului activităților și
reperelor orare, ci și privind mediul în care își desfășoară aceste activități: o parte stă la grădiniță, o parte
stă acasă.
Este foarte important ca programul de la grădiniță să fie cunoscut de părinți, pentru a adapta
activitățile de acasă în așa fel încât să se asigure o coerență și unitate între demersul educativ al grădiniței
și cel al familiei. Lipsa de comunicare, de informație între cadru didactic și părinți poate duce la situații în
care copilul este supus unui regim de suprasolicitare în familie, unei curse epuizante de obținere de
performanțe sau poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat de către părinți în dezvoltarea sa,
pe motivul că această sarcină este exclusiv a grădiniței.
Asigurarea unui echilibru necesar și benefic copilului presupune faptul că părinții trebuie să se
informeze la începutul fiecărei săptămâni despre ce activități se vor desfășura la grădiniță, ce materiale se
vor folosi, ce cunoștințe, priceperi și deprinderi vor fi vizate. Părinții pot solicita educatoarei informații
despre cum decurge o zi la grădiniță, cum se desfășoară activitățile, cum este organizat spațiul, cum se
comportă copilul său pe parcursul unei zile etc. Educatoarea se poate implica și ea în acest demers prin
afișarea programului săptămânal și inițierea părinților în citirea acestuia.
Părinții pot lua anumite măsuri în corectarea cunoștințelor, atitudinilor, priceperilor deprinderilor și
comportamentelor neadecvate ale copiilor lor. În acest sens este important ca discuțiile dintre părinți și
copii să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât
să-l determine să fie și mai nesigur pe el. Comunicarea între părinți și copii trebuie să fie foarte eficientă,
deoarece ea ajută la formarea imaginii de sine. Pentru a-i putea înțelege pe copii, părinții trebuie să-i ajute
să-și exprime emoțiile fără teamă. În cazul în care nu i se acordă atenție, copilul începe să bombardeze cu
păreri puternice și afirmații emfatice, dând impresia că este alintat sau se închide în sine, refuză să mai
comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Este indicat ca părinții să-l
stimuleze pe copil să vorbească despre ceea ce-l interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De
multe ori la întrebarea „Ce ai făcut astăzi la grădiniță?” răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să
refuze să mai vorbească. Pentru a iniția o discuție cu copilul pe această temă, părintele poate începe să
povestească ce a făcut el la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca
unui adult, pentru ca cel mic să simtă că îl respectă, că are încredere în el. Astfel copilul va învăța să
spună ceea ce simte și să vorbească despre lucrurile care le-a făcut.
Foarte importante sunt activitățile complementare celor de la grădiniță, desfășurate cu copilul în
diferite contexte din viață. În alegerea activităților potrivite vârstei copilului și care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învățat la grădiniță, părinții pot cere sfatul educatoarei. Activitățile propuse copiilor
țin atât de imaginația, priceperea și inspirația fiecărui părinte, cât și de particularitățile și interesele
copiilor. Părinții trebuie să pună la dispoziția copiilor materialele de care au nevoie, să le organizeze
1043
spațiul, să le dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spații, să interacționeze cu
adulți și copii și, nu în ultimul rând, să le ofere ca model de urmat propriul lor comportament.
Cei șapte ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în această perioadă a vieții
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă doar în a-l învăța să
scrie, să citească și să devină un bun exemplu la școală, ci ea se reflectă .în toate domeniile de dezvoltare:
intelectual-cognitivă, psihologică, socială etc. Cei șapte ani de-acasă sunt adesea caracterizați prin cât de
manierat este comportamentul copilului în interacțiunea cu ceilalți.
Câteva reguli esențiale în creșterea și educația copilului până la 7 ani, pe care părinții trebuie să le
respecte sunt:
- Învață-l să se poarte frumos: bunele maniere se predau cel mai bine, prin puterea exemplului.
- Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului.
- Comunică cât mai mult cu el.
- Învață-l să iubească lectura și cărțile.
- Lasă-l să se bucure de copilărie – nu trebuie să faci geniu din el înainte de vreme, permite-i să se
joace din plin, să socializeze, să se relaxeze și să se distreze.
- Nu abuza în niciun fel de copil – verbal, emoțional și fizic,ci concentrează-te pe disciplina
pozitivă.
- Învață-l să își exprime sentimente și emoții.
- Învață-l să spună mereu adevărul.
- Petrece cât mai mult timp cu copilul tău.
- Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic.
În concluzie părinții trebuie să răspundă nevoilor copiilor, în special celor emoționale, care se
concretizează în dorința de a fi ascultați, apreciați și îngrijiți.

Bibliografie:
- P. Emil, R. Iucu: Educația preșcolară în România, Editura Polirom, 2002.
- Ciofu Carmen: „Interacțiunea părinți-copii”, Editura Medicală Amaltea, 1998.
- „Educația timpurie în România”, Step by Step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004.
- www.didactic.ro.
- www.scribd.com.

1044
 Educația primită în familie

Prof. înv. primar: Major Gheorghina

Școala Gimnazială nr. 1. Marca –
Școala Primară Leșmir
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite in primii 7 ani de
viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școala. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1045
 IMPORTANTA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ”

Prof.inv.preșc. MAN IOANA

Grădinița cu Program Prelungit „Primii pași” Aiud
Educatia unui copil nu se limiteaza doar la a-l invata sa scrie, sa citeasca si sa calculeze. El trebuie
sa invete si cum sa se comporte cu ceilalti, iar asta e raspunderea ta. Obisnuieste-l de mic cu bunele
maniere. Sunt cheia catre succesul lui social.Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale
si se va simti mai confortabil in prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil
ca cea mai buna modalitate de a-l obisnui cu bunele maniere este sa fiti voi, parintii, un bun model pentru
el. Incepe sa il inveti lucrurile simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si
"multumesc".
Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu
un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna
respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. A-l invata bunele maniere este un proces zilnic,
care va dura in timp si vei avea multe ocazii sa il indrumi in directia corecta:
− Chiar daca a gresit de cateva ori, nu te grabi sa tragi concluzia ca este prost crescut sau ca tu ai
uitat ceva foarte important. Este posibil sa aiba nevoie doar de una doua lectii de bune maniere pentru ca
problema sa se rezolve.
− Explica-i clar si invata-l ce anume trebuie sa faca sau nu. In loc sa ii spui un scurt (si pentru el
greu de inteles): "Nu mai fi atat de grosolan", spune-i: "Nu este politicos sa ragai la masa, dar, daca o faci,
se cuvine sa iti ceri scuze". Sau, daca zbiara prin casa, nu-i spune: "Inceteaza cu tipetele in casa", ci fii
mai blanda, ca sa inteleaga in fond ce astepti de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea in casa".
− Daca cel mic isi exprima sentimentele folosind expresii sau atitudini mai putin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci incearca sa reformulezi. De exemplu, cand el zice: "Iahh, imi vine sa vars cand vad chestia
asta verde", tu corecteaza-l spunand: "Frumos ar fi fost sa spui ca nu iti place deloc spanacul".
− Fii intelegatoare si accepta-i greselile. Aminteste-ti ca nu este inca suficient de matur pentru a sti
bine cum trebuie sa se comporte in anumite situatii.
− Educatia se face doar acasa, cu discretie, in familie. Nu ii tine prelegeri si nu il critica in public, nu
il umili si nu il jigni fata de straini, chiar daca greseala a fost destul de mare. A-i face lui o scena de fata
cu altii dovedeste ca nici tu nu ai prea fost atenta la lectiile de bune maniere.
− Fii consecventa. L-ai invatat de la doi ani sa spuna "te rog" si "multumesc"? La 6 ani este evident
ca ar trebui sa le foloseasca.
Pana la 3 ani
Chiar daca cel mic este nazuros, obraznic sau suparacios, nu trebuie sa confunzi comportamentul lui
cu lipsa de maniere - este o etapa fireasca a dezvoltarii sale. Pana la varsta de 3 ani nu te astepta sa
cunoasca si sa respecte mai mult de una - doua reguli de politete. Desigur, nu este prea devreme sa il
inveti sa utilizeze formule ca "te rog", "multumesc", "buna ziua" si "la revedere". Incurajeaza-l sa le
foloseasca nu doar cu strainii, ci si in familie. Astfel, nu uita ca, dupa ce ii oferi paharul cu apa pe care ti
l-a cerut, sa ii amintesti: "Acum, spune multumesc". Fii un bun exemplu pentru el - comporta-te calm si
manierat, fara tipete si expresii deplasate si adreseaza-te politicos atat lui, cat si celorlalti din casa. Astfel,
devii tu insati un exemplu. Pe de alta parte, nu uita sa il feliciti si sa il lauzi ori de cate ori micutul se
dovedeste bine crescut.
Intre 3 si 5 ani
Cu putina creativitate, il poti ajuta pe micutul tau de 3 sau 4 ani sa inteleaga de ce unele lucruri
trebuie facute intr-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventeaza jocuri in care el sa fie actorul
principal. Propune-i sa fie gazda si tu musafir. Va invata cum sa isi trateze invitatii: sa le serveasca
prajiturele sau, pur si simplu, sa poarte o conversatie politicoasa. Gandeste-te la situatiile cu care te
confrunti tu zi de zi si vei gasi pentru el numeroase roluri: poate fi vanzator sau cumparator intr-un
magazin, poate fi patron sau angajat, sofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admira.
Intre 5 si 7 ani
O data ce incep sa mearga la gradinita, cei mici devin tot mai independenti. Pentru ca nu vei fi tot
timpul alaturi de el, va trebui sa ii dezvolti mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate,

1046
copii si adulti. Acum ar trebui sa cunoasca si sa respecte manierele de baza la masa, sa poarte o
conversatie cu adultii, sa stie cum sa faca si cum sa primeasca un compliment.
De acum inainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari, etc. Poti
incepe sa ii supraveghezi interventiile in discutii si sa ii explici ca este politicos sa il lase pe celalalt sa
termine ce are de spus. Foloseste-te de exemplele din viata de zi cu zi, de la gradinita, de pe strada, dar
fara sa faci pe profesoara. Nu il ameninta, folosind expresii ca: "Sa nu te prind ca faci vreodata ca Andrei,
ca iti rup urechile". Cand greseste, atrage-i atentia si aminteste-i ce are de facut.
Intre 8 si 10 ani
Este varsta la care cei "7 ani de acasa" trebuie sa se fixeze definitiv in comportamentul copilului
tau. Metoda pe care o poti folosi este cea clasica, adica a unei continue repetitii. Daca pana acum i-ai mai
trecut, uneori, cu vederea lipsa de buna cuviinta, acum a venit momentul cand trebuie sa fii mai
categorica.

1047
 FAMILIA ŞI IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. Manciu Ioana Maria

G.P.P.NR.1 MARGHITA
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute conştient decât de copii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul
care le emite apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un
copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze:
principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi
permisiuni.
Unele din aceste tipuri de fraze pot conţine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente
diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceeaşi frază care se exclud
reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Se
considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date până la vârsta de 3 ani. Din motive
didactice şi terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii şi redate textual deşi majoritatea sunt
percepute ca senzaţii. Terapeuţii sunt intens preocupaţi de mesajele distructive, care pot induce copilului
patologia psihică de mai târziu.” De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea
sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos –
„nu are cei şapte ani de-acasa”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-
a însuşit diverse norme ori reguli de politeţe, în special. Această expresie defineşte însă tot bagajul de
cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această
perioadă de timp este considerată „culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă
dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare
şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de către cine şi în ce mod. Se numesc „cei şapte ani de-acasa” deoarece copilul îşi petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă
asupra lui.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Ştiri pe aceeaşi temă Cum s-au transformat desenele
unei adolescente într-o colecţie de eşar…Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune
amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de
la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti
factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la
lumea din jur. Profesorul psiholog Adina Mesaroş a explicat, pentru „Adevărul“, cum influenţează primii
ani din viaţă comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit
psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor
imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea
vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem,
apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere
a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
După 5 ani înţeleg regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin
repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel
mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec)
care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familiei Tot acum -
sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt
1048
lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează
locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o
respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi
pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se
vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul.
Politeţea - oglinda familiei Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la
început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va
vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este
normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie
respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În
general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot
în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de
mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare.
Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu
«dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un
copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită
„acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel
rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să
comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi
emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul.

BIBLIOGRAFIE
Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

1049
 Lasă-mă să te ajut!

MANESCU CARMEN ELVIRA

Copiii învaţă comportamentele privindu-i sau observându-i pe ceilalţi. Familia este un astfel de
mediu în care copilul învaţă. Psihopedagogia moderna centrata pe copil se bazeaza pe convingerea ca
familia este primul educator si cu cel mai mare potential de educare. Mediul familial este determinat de
condiţiile economice, materiale, de nivelul cultural şi comportamental, de nivelul de integrare socială care
îşi pune amprenta pe existenţa şi dezvoltarea copilului. Factorii de ordin psihopedagogic sunt mulţi şi
uneori greu de surprins la nivelul efectelor pe care îl au asupra evoluţiei copilului. Familiile copiilor cu
CES sunt adesea responsabile de copiii lor tot restul vietii. Implicarea familiilor in ameliorarea educatiei
copiilor cu CES a condus la multe schimbari pozitive, adesea in modalitati radicale. In Romania familiile
si asociatiile de persoane ori de parinti ai copiilor cu dizabilitati au contribuit in mod substantial, mai ales
dupa 1990, la adoptarea unor masuri de ameliorare a calitatii scolarizarii copiilor cu CES La orice copil,
in mod particular la copiii cu cerinte educative speciale, gradul de interes si de colaborare a parintilor cu
mediul terapeutic(grădiniţă ,şcoală, centre de recuperare) este cel mai adesea direct proportional cu
rezultatele obtinute de copii comunicarea si colaborarea eficienta dintre terapeţi si parinti se bazeaza pe
cateva elemente:
- Respectul (reciproc) – poate fi modelat adesea de catre terapeuţi. Este important sase plece de la
premisa ca parintii sunt cei mai importanti profesori din viata copilului; respectul si tactul dovedit de
terapeut fata de complexitatea unor probleme poate induce respectul reciproc;
-Atitudinea impartiala, care solicita gandirea pozitiva si deschisa despre familii, evitarea
judecatilor evaluative si dezaprobatoare. Atitudinea impartiala inseamna incurajarea familiilor de catre
cadrele didactice sa-si evaluaze propriile decizii fara a influenta cu propria lor parere;
-Empatia fata de parinte poate fi usor sesizata de acesta prin deschiderea la dialog si comunicare
sincera.
Sunt si parinti ale caror dificultati nu pot fi atenuate prin interventia terapeuţiulor sau cadrelor
didactice . Acesti parinti trebuie orientati catre specialisti calificati (consilieri, psihologi, psihopedagogi,
asistenti sociali,medici etc.).
Orientarea este binevenita atunci cand parintii:
- sunt implicati in neintelegeri maritale sau alt gen de crize;
- resimt probleme financiare
- cred ca nu sunt pregatiti pentru educarea copilului lor;
-simt deseori sentimente de neajutorare, disperare;
-sunt situati constant la nivele inalte de stres;
Încep deseori sa se planga mai degraba de probleme personale decat de cele manifestate de copil
sau de programul educational al acestuia
In general , copiii nu ne spun cum se simt ei, ei se poarta cum se simt , ei plang sau au un
comportament inadecvat pentru a ne transmite ca nu se simt bine. In fiecare zi parintii si consilierii pot
observa duzine de emotii la un copil. „Of! Nu ştiu ce să mă mai fac ! Deşi ştie c-o încasează de fiecare
dată, îl loveşte pe cel mic cu ce apucă. De ce-o fi făcând aşa?“ Răspunsul ar putea fi: atenţia neacordată,
răzbunarea, puterea sau pretinsa incompetenţă. Oricare ar fi răspunsul suntem de acord că mulţi copii
procedează aşa, nu în ciuda, ci din cauza felului în care acţionează adultul.Sarcina parintilor si
consilierilor este sa-i ajute pe copii sa invete despre sentimentele lor si sa le arate relatia dintre
sentimentele si comportamentele lor. Copiii isi doresc ca oamenii importanti din viata lor sa-i inteleaga
si sa stie ce simt ei. Cand sentimentele unui copil sunt intelese si confirmate de catre un parinte , un cadru
didactic sau un consilier se intampla deseori un lucru minunat in comportamentul sau starea lui de
sanatate se imbunatateste.Cu spijinul unui parinte sau a consilierului copilul invata sa caute propriile lui
solutii pentru probleme, sa devina mai independent si sa-si stapaneasca emotiile si comportamentul.
Copilul trebuie implicat in luarea deciziilor si trebuie alese situatiile la care poate sa participe .Trebuie
oferit copilului o alegere din doua optiuni , pe care cei mari le accepta . Problemele trebuie discutate pana
se ajunge la o concluzie acceptabila , chiar daca nu se ia o hatarire.Un aspect important in cadrul
consilierii familiilor cu copiii cu dizabilitati este acela al punerii in legatura a mai multor familii aflate in

1050
aceiasi situatie , promovand o abordare pozitiva a cresterii si disciplinarii copiilor. Masurile intreprinse
trebuie sa se adreseze in mod specific factorilor care contribuie la abuzare si neglijenta.
În privinţa climatului, fiecare familie are o anumită tonalitate, armonie, echilibru, continuitate,
toate acestea având, ca notă comună, afectivitateaţionează adultul. Puţini dintre noi sunt instruiţi pentru
rolul de părinte, deşi toţi suntem de părere că este cel mai important rol dintre câte avem în viaţă. Avem
impresia că ştim din naştere cum se cresc copiii, cum să ne descurcăm cu ei când nu sunt cooperanţi, cum
să împăcăm nevoile lor cu ale noastre, cum să-i ajutăm să crească fericiţi şi împliniţi, dar uneori e atât de
dificil!

1051
 VARSTA DE AUR A COPILARIEI
Prof. inv. primar Mangiurea Luminita
Liceul Tehnologic “Nicolae Dumitrescu” Cumpana, Jud. Constanta
Sfaturi pentru părinţi in formarea la cei mici a celor şapte ani de acasă:
Educaţia de care copiii au parte in familie in primii ani reprezintă startul in viaţă şi baza achiziţiilor
viitoare.
Prin puterea exemplului se predau cel mai uşor bunele maniere şi comportamentul civilizat - aceasta
este modalitatea prin care copilul inţelege cel mai bine. Iar comunicarea este secretul unei relaţii solide
intre parinţi şi copii, deci comunicaţi cat mai mult cu copilul şi concentrati-va in educaţia lui pe
conversaţie.
In cei şapte ani de acasă copilul invaţă să iubeasca lectură şi cărţile iar debutul se face de cand e
bebeluş şi i se citesc poveşti iar el exploreaza cărţile pănă cănd invaţă sa citească şi sa se bucure singur de
ele.
Cei şapte ani de acasă inseamnă adevărata copilărie, iar copilărie inseamnă joacă, de aceea trebuie
lăsat sa se bucure de copilărie şi sa se joace din plin, mai ales ca jocul reprezintă invăţare şi este cea mai
serioasa activitate.
Tot acum copilul invaţă să-şi exprime emoţiile si sentimentele şi numai asa va reuşi să rezolve
conflictele pe cale paşnică si sa-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.
Copilul imită ceea ce vede in jurul lui deci trebuie invăţat sa spună mereu adevărul iar aceasta este o
lecţie pe care o invată cel mai bine din familie.
Timpul de calitate petrecut cu copilul şi iubirea necondiţionată sunt instrumente de neegalat in
educaţia unui copil.
Educaţia din primii şapte ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în
bună măsură viitorul adult.
Ce cred elevii mei de clasa a II-a despre cei şapte ani de acasă?
Elevii mei de 8-9 ani spun lucruri interesante despre “cei şapte ani de acasă” care reprezintă o mare
perioada din viaţa lor:
-pentru mine cei şapte ani de acasă inseamna iubire, bunătate, atenţie si acceptare;
-sunt cei mai frumoşi ani, in care am invăţat să vorbesc, să merg, să mananc şi să mă joc;
-sunt anii in care am invăţat să mă imbrac, să mă spăl singură, să ştiu cum să mă comport şi să mă
joc cu copiii ;
-cei şapte ani de acasă au fost trei pentru că la trei ani am mers la gradiniţă unde imi era frică de
colegi dar cu timpul mi-am facut mulţi prieteni;
- in cei şapte ani am realizat că trebuie sa fiu politicos cu cei din jur, să mă găndesc de două ori
inainte sa fac ceva şi să mă straduiesc să fac ce imi place;
-să ştim cănd şi cum să ne adresăm, să salutăm, să ne cerem scuze, să spunem mulţumesc;
- să stiu atunci cănd greşesc;
-am invăţat să-mi iubesc familia, să-i respect pe cei bătrani şi să ma port cuviincios;
-sa apreciem nu numai infătişarea fizică si imbrăcămintea ci comportamentul şi bunul simţ;
- cei şapte ani de acasă nu inseamnă doar joacă ci sa inveţi sa fii responsabil ca să devii “om mare”;
-nu-mi ajunge doar o foaie să scriu ce am invăţat in cei şapte ani de la părinţii mei: “bună ziua”, “la
revedere”, “mulţumesc”, “te rog”, “imi pare rău”;
-cănd spun cei şapte ani de acasă, mă gandesc la părinţi şi la dragostea pentru bunicii care ne-au
crescut;
- cei şapte ani sunt cheia către succesul nostru in viaţă;
-nici o şcoală nu se compară cu invăţătura primită in cei şapte ani de acasă;
-invăţăm ce este familia şi că noi suntem oglinda părinţilor;
-educaţia primită de la părinţi mă va ajuta sa mă descurc in orice situaţie din viată;
- Mulţumesc MAMA si TATA!
Deci de câtă iubire, de cât suflet, de câtă inţelegere şi de cât efort din partea parinţilor are nevoie
sufletul fiecărui copil!
Bibliografie:
http://www.copilul.ro/comunicare-copii/comportament-copii
1052
 CEI 7 ANI DE ACASĂ BUNE MANIERE PE CARE ORICE COPIL TREBUIE
SĂ LE RESPECTE

MANOLACHE LAURA DIANA

Bunele maniere se deprind încă din primii ani de viață, spun specialiștii, și este de datoria părinților
să îi învețe pe cei mici cum să fie respectuoși cu cei din jur și cum să se comporte civilizat atât acasă, cât
și în public. Iată câteva bune maniere importante pe care copilul tău ar trebui să le cunoască și să le pună
în aplicare atunci când se ivește ocazia.
Tu ce bune maniere l-ai învățat pe cel mic?
1. Să salute musafirii
Specialiștii spun că este indicat să-ți înveți copilul să salute musafirii. Chiar și un simplu "bună
ziua" sau "la revedere" este suficient pentru a face o impresie bună. O bună manieră pe care un copil ar
trebui să o deprindă este și aceea de a răspunde frumos atunci când i se adresează o întrebare simplă, cum
ar fi "ce faci"?
2. Să spună multumesc
Copiii se bucură întotdeauna când li se oferă ceva, dar pentru cadoul primit este bine să știe că
trebuie să spună "multumesc".
3. Să ceară ceva politicos
Învață-ți copilul să ceară ceva într-un mod politicos și să spună "te rog". Astfel, cererea lui nu va
suna o poruncă și va fi considerată o bună manieră.
4. Să nu se holbeze la o persoană
Experții spun că este important să-ți înveți copilul să nu se holbeze la o persoană și să nu arate cu
degetul către o persoană, mai ales dacă omul respectiv are un handicap.
5. Să își împartă jucăriile cu alți copii
Învață-ți copilul să își împartă jucariile cu alți copii atunci când iese afară la joacă, deoarece astfel
își poate face noi prieteni.
6. Să folosească tacâmurile
Învață-ți copilul să folosească tacâmurile în mod corect și să se steargă la gura și pe mâini după ce
termină de mâncat. Această bună manieră îi va fi de mare folos după ce va mai crește.
7. Să nu vorbească peste altcineva
Copilul simte mereu nevoia de a fi în centrul ateției, de aceea, dacă vede că persoanele din jurul lui
nu îl bagă în seamă, începe să se manifeste zgomotos tocmai pentru a atrage atenția. Învață-ți copilul să
nu vorbească peste un adult și să nu întrerupă un adult implicat într-o discuție. Această bună manieră îi
va fi de folos la școală, când va trebui să fie disciplinat și să o asculte pe doamna învățătoare.
8. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului!
9. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii;
limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
10. Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de âand e bebeluș citindu-i povești, apoi,
treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citeasca și să se bucure singur de ele!
11. Lasă-l să se bucure de copilarie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
12. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund"
și concentrează-te pe disciplina pozitivă.
13. Învață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale
pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
14. Învață-l să spună mereu adevarul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la
tine! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui!
15. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de
acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el!
16. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de
performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i
zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrajori, ămbrățițări
etc.
1053
 COPILĂRIA - INCUBATORUL PERSONALITAȚII ADULTULUI

Prof .MANOLACHI LILIANA

Şcoala Gimnazială ,, Lucian Grigorescu” Medgidia
Nașterea unui copil este prilej de mare bucurie în familie dar, în același timp înseamnă o mare
responsabilitate pentru părinți. Primii ani petrecuți în sânul familiei constituie baza formării ulterioare a
copilului ca individ și ca membru al societății.
În formarea unui copil concurează două grupe mari de factori:
- factori nativi- aici sunt cuprinse toate trăsăturile cu care copilul se naște și care sunt transmise de
la părinți prin mesajul genetic al ADN-ului.
- factori externi - ce se constituie în multitudinea de acțiuni ce se exercită asupra copilului de către
membri familiei, rude, colectiv de joacă,etc.
Aceste două mari grupe de factori influențează în mod decisiv formarea copilului.Dacă factorii
nativi nu pot fi anulați dar pot ameliorați, factorii externi diferă mult de mediul în care se naște copilul, de
prezența ambilor părinți, de nivelul de educație al acestora, de accesul la mijloacele mass-media de
informare (TV, internet, etc.). Copilul vede în părinții lui un model în viață, le copiază mșcările, reacțiile,
limbajul. Dacă în familie este un mediu violent, dacă parintii sunt agresivi între ei sau cu copii, dacă
violența se extinde și în limbaj, toate acestea se transmit la copil.Copilul va considera o normalitate acest
tip de comportament și va acționa ca atare.
Comunicarea este un factor important în formarea copilului. În acest fel se pot transmite
multitudinea de informații pe care copilul le absoarbe ca un burete, se dau răspunsuri la întrebările
adresate de copil părinților. Cu răbdare și întelegere se pot explica pe înțelesul copilului toate
evenimentele exterioare pe care acesta le observă, modul corect de comportare în familie și societate,
respectul față de cei în jur și față de valorile socio-umane.
Din păcate viața alertă din prezent, greutățile economice și mulți alți factori forțează unul sau ambii
părinți să plece în alte locuri în căutarea unui loc de muncă sau se despart din motive personale. În aceste
cazuri copii rămân cu bunicii sau alte rude, ori sunt instituționalizați. Astfel copii nu mai beneficiază de
un mediu familial propice dezvoltării lor, suferă traume fizice și psihice care ulterior se manifetă prin
comportament agresiv prin lipsa de socializare, copilul se transformă într-o persoană introvertită, cu
devieri de comportament, ce vor afecta negativ pe cei din jur.
Cei șapte ani de acasă nu se învață la școală, această perioadă constituie baza, solul în care se vor
sădi ulterior semințele cunoașterii și vor răsări florile valorilor morale și sociale la care aspirăm cu toți.

1054
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASÃ

Școala Gimnazialǎ S.A.ESENIN ,GHINDÃREȘTI

JUDEŢ :CONSTANŢA
Prof.ȋnv.primar:Manole Corina Laura

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective,
motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa
această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de
felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Profesorul psiholog Adina
Mesaroş a explicat, pentru „Adevărul“, cum influenţează primii ani din viaţă comportamentul viitor al
copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult.
Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este
satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de
comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în
care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând
că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii
ulterioare între cei doi.
Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează, importante în dezvoltarea copilului
Psihologul spune că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în
braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu
refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe,
mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”, punctează psihologul.
În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, spune
Adina Mesaroş, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap,
soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat
să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu
i se va părea interesant”, explică ea.
La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea
permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care
se dezvoltă în jurul vârstei de un an).
Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte important ca mama să
vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la
obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, Adina Mesaroş spune că nu
trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al
limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să
adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”, explică ea.
Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special
jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că
trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este
pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”, exemplifică psihologul.
Crizele de personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm
După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice.
„Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important
pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a
preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face
criza”, spune psihologul.
1055
 Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în
„simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung.
Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să
abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se
dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate.
„Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi
pentru asta”, recomandă psihologul.
După 5 ani înţeleg regulile
Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor
ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine
obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu
întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate.
Politeţea - oglinda familiei
Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli
de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în
autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că
mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din
apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale
căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul.
Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi
învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de
adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu
«dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe,
învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un
grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea
de relaţionare socială - sintetizează psihologul.
Bibloigrafie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copiii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

1056
1057
1058
1059
1060
1061
 DESPRE IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

MANOLE MARIANA
După cum susținea Stan Panturu (2008, 96) „mediul familial ocupă un loc aparte în ansamblul
mediilor educative.Cronologic vorbind, el este primul mediu educațional pentru ființa umană, extinzându-
se pe tot traseul vieții”. Totuși, rămâne problema pregătirii părinților în vederea educării copiilor într-un
mod eficient. În zilele noastre se organizează activități pentru părinți, se înființează organizații care se
ocupă de educarea acestora.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi
demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa –
în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe
cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi
reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Eu cred ca se acorda mult prea multa importanta unui concept ce dateaza din strabuni. In primul
rand, termenul e expirat...se considera ca pana la 7 ani copilul statea acasa, eventual cu mama, iar la 7 ani
pleca la scoala, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la gradinita si de
la 6 la scoala.
Apoi, in cei 7 ani se "predau" lectii grele de educatie care pregateau copilul pentru acel prag de
desprindere. Multe enrgii, timp, nervi si frustrari copilaresti se derulau...parintii tineau mult la acea
educatie, copiii o inghiteau pe nemestecate. Astazi, 7 ani de acasa simbolizeaza un anumit standard,
1062
minim dar cumva obligatoriu, in care trebuie sa se incadreze odraslele noastre. Care se incapataneaza sa
accepte incadrarea si au dureri dorsale privitor la dorintele noastre. E drept, si parintii s-au adaptat, multi
au renuntat la standardele astea, de voie sau de nevoie, dar a ramas asa, o umbra de parfum de trecut, un
fel de deziderat si, de ce sa nu recunoastem, un fel de termen de comparatie.
Cert este ca educatia trebuie sa existe, doar ca fiecare copil are ritmul sau de evolutie, iar
obligativitatea a devenit nitel desueta, asa ca la 7 ani unii copii sunt de pus in rama iar altii...mai putin.
Cred insa ca nu trebuie sa mai facem comparatii la varsta de 7 ani.
Studiile din ultimele decenii „au dovedit că orice copil crește mai bine în familia sa, dacă aceasta
este ajutată sa-și realizeze rolurile”. (Păun, Potolea, 2002, 218)ă Având la bazã aceste studii se caută
soluții de îmbunătățire a condițiilor unei familii în procesul de educare a copilului, în spiritul drepturilor
pe care le are oricine la dezvoltare. (Convenția cu privire la Drepturile copilului, traducere UNICEF,
1990) . Formele de sprijinire a familiei sunt numeroase și diferă de la un context social la altul sau de la o
tară la alta. Familia poate fi sprijinită material și socio-educațional prin: alocații, asistență în sarcinile
domestice, consiliere și programe speciale. Încã din copilărie fiecare este informat și format în legătură cu
ceea ce înseamnă sã fii părinte sau să ai o familie.
Cei șapte ani de acasă își pun amprenta pe evoluția comportamentală și psihică a fiecăruia.
Colaborând cu copilul, implicându-l în activitățile zilnice, învățându-l normele de conviețuire socială,
respectându-l ca om, acesta va fi un partener în educație atât în familie cât și în societate.
Emil Păun și Dan Potolea (2002, 237) susțin că „dezvoltarea copilului este dependentă de calitatea
relațiilor dintre el și părinții lui”. Prima grijă a părintelui trebuie să o reprezinte identificarea nevoilor
copilului. Cunoscându-și bine copilul, părinții vor ști ce să investească în dezvoltarea lui. Următoarea
grijă a părintelui ar fi aceea de introducere a copilului în forme de instruire și educare specifice
caracteristicilor lui. În final, părintele trebuie să își ajute copilul să se educe și singur. Ajungând să fie
responsabil de propria formare, părintele și-a dus la bun sfârșit rolul său. „Părintele bun este încrezător în
copilul său și competent în măsurile pedagogice pe care le ia în diferite situații”. (Păun, Potolea, 2002, 24)

Bibliografie
Constantin Cucos, Pedagogie, editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Polirom, 2002
Noveanu Eugen, Dan Potolea, Stiintele educatiei, Dictionar encyclopedic, Editura Sigma,
Bucuresti, volumul I, II, 2007,2008
Antonesei Liviu, Paideia. Fundamentele culturale ale educatiei, Polirom, 1996

1063
 IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

PROF. MĂNTĂLUȚĂ ALINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 DÎNGENI
JUD. BOTOȘANI
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute conștient decât de copii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul
care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul in care un
copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi
pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile
decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte
din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se
raportează la lumea din jur. Se consideră că primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după
naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. Copilul plânge pentru că are o nevoie - este
forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să identificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În
momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil. Această
satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare
între cei doi.
După anii “90 acest concept a cam dispărut din cotidian, pentru că au apărut familii bogate și atunci
copii au primit o educație prin străinătate, unde nu exista așa ceva. De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă, pe
care cei bătrâni îl invoca atunci când este nevoie de acest lucru? Pana in clasa primara, cam pe la 7 ani,
stăm mai mult cu părinții, bunicii cu familia și cei apropiați în general. Cei din familie încearcă să te
sfătuiască și să te educe cum știu ei mai bine, ca tu pe viitor să poți intra în viață cu minim de lecții despre
viață în general. Cum să respecți bunicii, cum să respecți familia și pe cei mai in vârsta, mai departe la
școala respectul față de profesori, colegi si cercul de prieteni pe care îl ai. Respectă ca să fii respectat este
una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinții noștri. Dacă respecți pe cei din jur, te respecți pe
tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate daca știi să respecți pe cei din jurul tău, chiar
și pe cei de aceeași vârsta cu tine.
După cum știm, în viață sunt multe persoane care pur și simplu nu respectă, pentru că nu știu să se
comporte în lume și care probabil nu au cei 7 ani de acasă, care sa le confere un echilibru și respect fată
de cei din jur. Mulți, datorită comportamentului ciudat față de semenii lor, se autoizolează de cei din jur și
tind să dispară așa treptat din viața socială.
In rest, acești 7 ani de acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor.
De acești ani depinde de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur și bineînțeles îți
poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi. La rândul tău, odată cu trecerea timpului, când vei
deveni mai înțelept, o să dai și tu aceste sfaturi copiilor, nepoților și celor dragi, ca și ei să aibă la bază cei
7 ani de acasă, să poată merge în viață deschis și cu un viitor sigur.

1064
 Influența mediului social asupra personalității
Importanţa celor şapte ani de acasă

Adrian MĂNTESCU
Şcoala Gimnazială Dragomirești
Judeţul Dâmboviţa
Procesul dezvoltării omului este influențat de diferiți factori, dintre care putem distinge influențe ale
mediului fizic (natural sau primar) și cele ale mediului sociocultural (secundar).
Mediul sociocultural exercită cea mai importantă influență. Acesta este constituit din ansamblul de
grupuri sociale, instituții, factori, condiții și relații sociale, din cultura și civilizația unei societăți. Mediul
socialcultural asigură umanizarea copilului, trecerea progresivă de la stadiul de ființă biologică spre cel
de ființă socială. Acest lucru este probat și de anumite situații-limită, cum ar fi cazul „copiilor sălbatici”,
care, pierduți de mici în lumea animalelor și regăsiți după perioade lungi de timp, aveau toate
caracteristicile comportamentale ale animalelor cu care conviețuiseră. Niciuna dintre însușirile
fundamentale ale condiției umane (viață psihică superioară, conștiință, limbaj, gândire, afectivitate etc.)
nu s-a dezvoltat. Ceea ce atestă că maturizarea psihică ce se derulează în cadrul rasat de programul
genetic al omului este condiționată de mediul social. Acesta acționează „în mod direct prin modelele pe
care le oferă nou-venitului comportamentele celorlalți membri ai societății căreia îi apaține și prin acea
enciclopedie ezumativă pe care o reprezintă limbajul în care s-a cristalizat întreaga experiență trecută a
grupului.”
Principalele medii educaționale sunt: familia, școala, instituțiile de ocrotire socială, instituțiile
extrașcolare culturale, mediul și comunitatea profesională, comunitatea religioasă, extracomunitatea,
comunitatea națională și cea internțională. În măsura în care aceste medii circumscriu paliere
instituționalizate, ele reprezintă și factori educaționali.
La nivel holistic, mediul este un factor care modelează permițând relevarea, stimularea și chiar
amplificarea dispozițiilor genetice prin acțiuni instuționalizate formal (școala) și nonformal (activități
extradidactice, activități extracurriculare).
În acest sens, mai multe cercetări ale UNESCO dezvoltă teza transformării progresive a mediului
social într-o „cetate educativă”.
Interferența, suprapunerile socioculturale sunt inerente; în concluzia, dinamica social-psihosocial-
cultural este, în fond, aproximativ aceeași. Cum omul, ființă socială, este concomitent ființă culturală,
socioculturalizarea este dominanta existențială. Evoluțiile individuale sunt prin urmare socioculturalizări,
de la actul de asimilare a limbajelor până la actul de creație particulară. Personalitățile se formează prin
„modelare culturală” (transmitere-receptare-însușire de informație-valoare culturală). Cultura determină
un „tip de personalitate de bază” (configurație psihosocială comună indivizilor), dar și „tipul de
personalitate de statut” (configurații psihosociale asociate status-rolurilor specifice). Sunt evidente
condiționarea social-istorică și variabilitatea individuală.
Mecanismul social (psihosocial, socialcultural) este esențial și prin acesta se formează și dezvoltă
personalitatea.
În dezvoltarea psihică și în formarea personalității copilului, rolul mediului sociocultural este pus în
evidență de numeroase cercetări de psihologie genetică. Psihologul francez R. Zazzo, de exemplu, afirma
că ereditatea transmite doar informația genetică, nu și formele de conduită sau realitățile psihice. Acțiunea
mediului sociocultural asupra eredității individuale nu este una transformatoare, ci mai degrabă
modelatoare, permisivă sau restrictivă, având însă un rol considerabil de stimulare și amplificare a
dispozițiilor genetice.
Mediul sociocultural nu este omogen, astfel încât influența componentelor sale diferite este inegală.
Influența acestui mediu se diferențiază în raport cu conținutul său, dar mai ales, prin gradul său de
organizare. Din acest punct de vedere, putem distinge între influențe spontane (informale) și influența
organizate (formale sau instituționalizate). Printre acestea din urmă pot fi menționate: școala, familia,
mass-media, instituțiile culturale ș.a., una dintre tendințele cele mai importante fiind instituționalizarea
influențelor educative exercitate de diferite componente ale mediului sociocultural.

1065
 Familia reprezintă primul contact al copilului cu lumea, locul în care face primele achiziții în cadrul
dezvoltării sale, sub toate aspectele. În familie face primii pași, învață să zâmbească, să vorbeasc, să fie
bun sau rău. Acumulările din primii ani de viață ai copilului sunt foarte importante pentru evoluția lui
ulterioară.
În procesul educației copilului intervie școala, familia, întrega societate. Să fim concilianți, dar și
fermi în același tim, să înțelegem și să ne facem înțeleși, să ne facem din familie un aliant, astfel încât
rezultatele muncii noastre să fie încununate de succes.
Niciun efort nu este prea mare dacă ne gândim că educația tinerei generații reprezintă pașaportul
nostru pentru viitor, darul cel mai de preț pe care îl lăsăm copiilor noștri.

1066
 Cei 7 ani de acasă

Maravela Janeta Simona

Școala Gimnazială Nr. 22 Galați

Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
A educa un copil nu înseamnă numai a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un elev exemplar.
Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7
ani de acasă sunt de cele mai multe ori caracterizați prin comportamentul și atitudinea copilulului în
diverse situații, în interacțiunile cu ceilalți.
Regulile de bază pe care ar trebui să își învețe fiecare părinte copilul ar putea sta la baza celor 7 ani
de acasă.

• Bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului de aceea părintele trebuie să își
învețe copilul să se poarte frumos.
• Copilul nu va avea limite dacă nu i se stabilesc și nu i se impun reguli.
• Comunicarea face ca relația copil – părinte să fie una solidă.
• Lectura și cărțile pot deveni adevărate prietene ale copilului și părinții au un rol esențial în a-i face
copilului cunoscută lumea cărților. Indiferent de vârstă, fiecare are ceva de învățat.
• Copilul are nevoie să se dezvolte liber, să socializeze, să se distreze, să se relaxeze și foarte
important, să se joace. Părinții ar putea fi prieteni de joacă ai copilului uneori și astfel se pot bucura
împreună de copilărie.
• Părinții nu trebuie să uite să fie pozitivi indiferent de situație.
• Copilul are nevoie să-și poată exprima emoțiile și sentimentele, iar părinții îl pot învăța și ajuta să
o facă astfel copilul va reuși să rezolve conflicte în mod pașnic.
• Copilul trebuie să știe de mic că „minciuna are picioare scurte”.
• Fiecare om are nevoie să se știe iubit indiferent de realizările sau lipsa acestora cu atât mai mult
copilul. Un copil care se știe iubit va avea întotdeauna curaj să facă față provocărilor vieții.

1067
 IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE ACASA

SCOALA GIMNAZIALA IANCU VACARESCU- VACARESTI

PROF. INV. PRIMAR: MARCU ADRIANA- FLORINA
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de
Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a
copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu,
copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart
cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl
vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o
prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3
ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem
unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm
copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate
înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să
se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e
rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite,
întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
copilul învaţă prin imitaţie.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
1068
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când
face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2.
Vrăsmaş Ecaterina Adina,
2. Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu,

1069
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

prof. învățământ primar MAREȘ DENISA

Școala Gimnazială Nr. 25, Brașov
Cea mai frumoasă laudă, pe care o poate auzi un părinte, adresată unui copil este :”Se vede că ai cei
șapte ani de acasa”. Însă exista partea neplăcută când auzi:”îi lipsesc cei șapte ani’’. Și, din păcate, acest
lucru îl auzim din ce în ce mai des.
Vorbind de laudă sau apostrofare, copilul nu înțelege ce înseamnă. De ce? Pentru că el, de la doi ani
sau chiar mai repede este pe ”drumuri”. Începe creșa la un an; apoi merge la grădiniță și când să se bucure
de încă un an de joacă se trezește la școală împreună cu alți 28 – 29 de copii, în bănci, timp de patru ore.
Înghesuiți, fără jucăriile preferate și cu o privire somnoroasă și plină de regrete.
Prezentând perioada preșcolară a copilului de 6 – 7 ar trebui să schimbăm și sintagma ”cei șapte
ani….” în ”cei maxim doi ani…”
Uneori cazi pe gânduri și te întrebi cine-i vinovat, dacă există vreun vinovat. Vinovați suntem noi:
societatea și părinții. De ce? Pentru că avem grijă să nu ne lipsească partea materială, iar partea care ține
de sufletul copilul o neglijăm. Copilul crede că este iubit dacă i se oferă ultimele noutăți în materie de
gadget-uri sau cele mai noi jucării de pe piață. Părintele, la rândul său,își exprima iubirea oferindu-i tot ce
își dorește, motiv pentru care cel mic nici măcar nu spune ”mulțumesc”, i se pare că este normal să le
primească, doar s-a luptat pentru ele; a țipat, a plâns, s-a trântit pe jos… .Și nici nu a fost nevoie să zică
”te rog”…
A iubi cu adevărat copilul nu înseamnă să-i oferi ce n-ai avut tu când ai fost mic sau să-l ferești de
sarcini, de responsabilități, ci să-i dai acea educație de care are nevoie să se descurce mai departe în viață.
În primul rând să- l responsabilizezi și în felul acesta să-l ajuți sa aibă încredere în el. Adesea ne întâlnim
cu situații în care părinții și mai ales bunicii îi răsfață sub pretextul ca sunt mici. Când devin școlari
constatăm că nu puțini sunt cei care nu sunt în stare să-și lege șireturile, să păstreze ordine pe banca, în
ghiozdan, să respecte norme elementare de conduită, să relaționeze cu colegii și doamna învățătoare să
aibe minimul de autocontrol.
Până la vârsta de 6-7 ani, copilul trebuie sa aibă un anumit grad de autonomie: să se îmbrace singur,
să își aranjeze hainele, jucăriile, să se spele pe mâini înainte de masă, pe dinți etc., un grad de dezvoltare a
limbajului care să-l ajute să comunice eficient cu cei din jur, să folosească formule de salut, să-și
gestioneze într-o oarecare măsură emoțiile, să relaționeze cu ceilalți copii, să respecte reguli elementare.
De-a lungul carierei, am constatat că părinții sunt bine intenționați în ceea ce privește educația
copilului, dar, din păcate, nu știu cum să procedeze, cum să-ți abordeze propriul prunc, temându-se chiar
să nu piardă dragostea celui mic. Lipsa de informare, sau înțelegerea greșita a informației, sunt cauzele
principale ale acestor probleme. De aceea e necesară o ,,școală a părinților’’, consultații, ședințe, în
colaborare cu psihologul/consilierul școlii, pentru a-i ajuta să înțeleagă realitatea psihologică a copilului,
modul în care îi pot încuraja și sprijini în dezvoltarea socio-emoțională și intelectuală.
,,Cei șapte ani de acasă’’ este etapa care își pune amprenta pe viitorul copilului, baza dezvoltării
ulterioare a acestuia.

1070
 Cei sapte ani de acasa

Prof.inv. primar : MARES ELENA SIMONA

Scoala Gimnaziala nr.1 Drajna Noua, Calarasi
Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea
grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai
din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca
părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este
supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există
echilibrul necesar , trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura
la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita
educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi
similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii
cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă
şi pe care educatoarea le-a afişat pe panoul de la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce
activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste
discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care, pe viitor, ar
trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor
dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe
sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă . În
situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu
este important. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a
recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea: „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”,
răspunsul copilului să fie: „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de
situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce
au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur,
pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi
să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor
de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere
sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei
copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor
ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze
corespunzător spaţiul, să le dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să
interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de
urmat.
Interactiunea sociala din aceasta perioada de viata este esentiala pentru dezvoltarea din punct de
vedere biologic,psihic si social.Contactele umane si afectiunea au rol deosebit in invatarea
comportamentului uman.Familia este principalul agent al socializarii.Ea este intermediarul intre
societatea globala si copil,locul in care se modeleaza principalele componenete ale personalitatii. Desi
1071
familiile realizeaza functii socializatoare comune,in realitate exista numeroase diferente intre modul in
care fiecare familie isi socializeaza copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (traditionala sau
moderna),de categoriile socio-profesionale ale parintilor,de rezidenta.Calitatea educatiei primite in
familie,acei”sapte ani de-acasa”, depinde indeosebi de nivelul educatiei parintilor si a membrilor
familiei,care vin in contact cu copilul,in special sub aspect moral,comportamental.In familie invatam sa
fim umani. Acasa inseamna locul unde cresti,te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om.Educatia
,bunele maniere , regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate.Cand spunem ca un
copil are “cei sapte ani de-acasa”,ne gandim la un copil bine crescut care stie sa salute,sa spuna:“te rog
!” si “ multumeasc!”,care stie sa respecte si se comporta civilizat cu cei din jur.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3.P., Emil,
R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

1072
 Tema : ,, Cei 7 ani de acasă ”

Articol- întocmit Prof. Măgean Lenuţa

Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Educaţia
copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educaţional. Fie că este vorba despre viaţa
de acasă, fie că vorbim despre educaţia de la grădiniţă sau şcoală, copilul trebuie învăţat să înţeleagă şi să
respecte regulilele de comportament sau de interdictiile pe care i le stabilesc părinţii sau educatorii.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: valorile pe care se bazează familia
şi pe care le transmite copilului, relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot
acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui
părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi
achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior
decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Normele de conduită se învaţă din
familie. În principal acestea sunt: reguli de bun simţ, igiena, respect, pe care un copil trebuie să le
înveţe de la părinţi, până să meargă la şcoală, dar care desigur că noi părinţii le tot repetăm până
se fac mari ! Fiind şi cadru didactic în învăţământul preşcolar întăresc în fiecare zi preşcolarilor
următoarele aspecte comportamentale:
,, * să asculţi pe cineva cînd îţi vorbeşte.
* să nu te întinzi pe masă când mănînci.
* să nu vorbeşti cu gura plină.
* să te speli pe mîini după ce ai fost la toaletă...sau când vii de undeva.
* să spui adevărul .
* să nu fii agresiv.
* să dai bună ziua / la revedere.
* să îţi asumi responsabilitatea pentru ce faci.
* să respecţi pe cei din jur.
* să nu scuipi pe stradă .
* să nu vorbeşti urît.
* să nu te urci cu picioarele incaltate în pat.
* să respecţi proprietatea personală şi a celorlalţi (să nu strici / distrugi).
* să spui mulţumesc.
* să te speli pe dinţi seara / dimineaţa.
* să nu te scobeşti în dinţi / ori alte părţi... când vorbeşti cu cineva / public. ’’
(autor: Rufus, moderator Despre copii)
- Să-şi poată evalua obiectiv poziţia în raport cu o situaţie. Adică trebuie să ştie ce-i place, ce-i
trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea să facă, etc.
- Să ştie să îşi susţină părerile şi să-şi apere interesele fără a deranja pe cei din jur. Adică să
folosească un limbaj politicos, să nu se miorlăie, să nu fie obraznic, dar să exprime ceea ce simte, nu să
evite să-şi spună părerea
- Să fie atent şi implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situaţiile cu potenţial
periculos şi să poată oferi un ajutor la timp cuiva. Începând de la salutul persoanelor cunoscute,
continuând cu atenţia acordată traficului, pietonilor, adică să nu meargă pe stradă cu căştile în urechi,
trimiţând SMS-uri, izbindu-se de alţi pietoni şi ignorând culoarea roşie a semaforului, de exemplu... iar ca
ajutor, spre exemplu să adune cumpărăturile căruia i s-a rupt sacoşa, să ajute o persoană care a căzut, sau i
s-a făcut rău etc.
1073
 - Să ştie să piardă , să-şi focalizeze frustrarea spre ceva constructiv, dar şi să câştige cu eleganţă,
fără a-l umili pe cel care a pierdut .
Lucrurile astea se învaţă mai mult prin copierea părinţilor şi a altor educatori, mai degrabă decăt din
predici şi poveşti. Aşa că e de maximă importanţă ca părinţii să fie un exemplu, un model pentru cei mici.
Şi e important, de asemenea ca independenţa copiilor să fie stimulată, pentru ca dacă în mica
copilărie să fie mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori
va încerca totul, ca să-şi afirme independenţa, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenţă. Pe când, dacă
e obişnuit de mic să înfrunte nişte situaţii şi să facă nişte alegeri (evident, pe măsura lui, şi controlate de
adult) îi va fi mult mai uşor să ia hotărârari în ceea ce-l priveşte.
Tot la capitolul părinţi, felul în care i se vorbeşte şi felul în care este ascultat, îl va învăţa cum să
facă şi el, la rândul lui, asta, de o manieră pe cât posibil politicoasă.
Lipsa celor şapte ani de acasă depinde de caracterul copilului, depinde şi de părinţi, ce văd în casă,
ce văd în familie, ce îi învaţă în primul rând. Copilul trebuie educat şi învăţat de mic în aşa fel încât să fie
mai bun pentru ceilalţi. Neştiind să-i educi de mici, copiii ajung să facă atâtea şi atâtea lucruri rele.
Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei
mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un
copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor
specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
ajutorul părinţilor, ceea ce „ se face” şi ceea ce „ nu se face” în societate. O bună creştere implică şi
cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm
simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere
presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui / celei care serveşte
masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Pe parcursul a zeci de ani la catedră în învăţământul preşcolar am observant că prin abordarea
jocurilor de toate tipurile pot să transmit foarte bine şi mai repede obiectivele propuse, decât dacă le-aş
explica sec norme, reguli de conduită .
Dacă am întărit comportamentele, atitudinile bune ale copiilor cu aprecieri verbale, încurajări, i-am
stimulat am obţinut un feedbach imediat.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „ acasă “, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să mănâce singur, să fie ordonat), un nivel
rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să
comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi
emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.

BIBLIOGRAFIE
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
2003
2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2004.
3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1985.

1074
 Cei șapte ani de acasă!

Prof. inv. presc. Maria Marilena, Gradinita P N Bumbuia

Comuna Gura Foii, Judetul Dambovita
Bunele maniere sunt lecțiile de temelie ale oricărui individ, cel puțin asta ne-au învățat bunicii și
părinții. Din nefericire, lipsa timpului și ritmul accelerat în care evoluează societatea îi face pe părinții
moderni să uite să-și învețe copiii bunele maniere. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani
de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede,
rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în
care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un
comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui
comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
consolideze normele deja deprinse din familie.
Educatia copilului are la baza o serie de reguli care formeaza ansamblul educational. Fie ca este
vorba despre viata de acasa, fie ca vorbim despre educatia de la gradinita sau scoala, copilul trebuie invatat
sa inteleaga si sa respecte regulilele de comportament sau de interdictiile pe care i le stabilesc parintii sau
educatorii. Pai pentru mine, cei 7 ani de acasa inseamna: ce pot creiona, evident, generalizări. Printre
principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut”
regăsim:

Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul
nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.

Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină,

la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.

Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.

Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici
pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil
„bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice
vârstei lui.

Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor si al educatorilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi
cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm
simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul

comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.

Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru
a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că
recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi
demnitate.

1075
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă. Sa stie sa piarda (si automat, sa-si focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar si sa castige cu
eleganta (fara a-l umili pe cel care a pierdut).

Lucrurile astea se invata mai mult prin copierea parintilor si a educatorilor, mai degraba decat din
predici si povesti. Asa ca e de maxima importanta ca parintii si nu numai, sa fie un exemplu pentru cei
mici.

In concluzie, e important, de asemenea ca independenta copiilor sa fie stimulata, pentru ca daca in

mica copilarie e mereu altcineva care sa-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme, ori
va incerca totul, ca sa-si afirme independenta, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenta. Pe cand, daca e
obisnuit de mic sa infrunte niste situatii si sa faca niste alegeri (evident, pe masura lui, si controlate de
adult) ii va fi mult mai usor sa ia hotararari in ceea ce-l priveste..

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

1076
 Cei șapte ani de acasă!

Tania Maria – Profesor Învățământ Prescolar

Gradinița cu Normal Costeștii din Vale –Merișu
Județul Dâmbovița
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Profesorul
psiholog Adina Mesaroş a explicat, pentru „Adevărul“, cum influenţează primii ani din viaţă
comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit psihologului,
primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale
copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este
indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar
frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a
nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează, importante în dezvoltarea copilului Psihologul
spune că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o
altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui
mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă,
el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”, punctează psihologul. În jurul vârstei de 9 luni apare
nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, spune Adina Mesaroş, cu condiţia de a asigura
un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum
fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl
laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”, explică ea. La
dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea
permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care
se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte
important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin
imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, Adina
Mesaroş spune că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze
din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai
să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”, explică ea. Între 1 şi 3 ani, este foarte important
ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să
exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta
pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face,
deci, pentru a-şi rezolva o problemă”, exemplifică psihologul. Crizele de personalitate - o etapă normală.
Cum le gestionăm După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în
locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa.
Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l
ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană
pentru care face criza”, spune psihologul. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate,
doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare
şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de
important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă
asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate
să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă psihologul. După 5 ani înţeleg
regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor
ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine
obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu
1077
întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familiei Tot acum - sau chiar
mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri
care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul
unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe
vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton
calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un
ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de
adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să
schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a
putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună
tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate -
în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele,
să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat
care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială .

1078
 Școala și familia – parteneri în dezvoltarea personalității copilului

Prof.înv.primar Dorina Marin

Colegiul Național de Artă”Octav Băncilă” Iași

Şcolile sunt recunoscute drept centre de culturã de majoritatea populaţiei, de aceea ele trebuie
folosite zi de zi. De asemenea, ele reprezintã o mare resursã publicã: atât din punct de vedere fizic (spaţiu
şi echipament) cât şi din punct de vedere uman. Prin comunicarea largã cu comunitatea, şcoala
tradiţionalã, cu un program fix şi rigid de activitate, devine o instituţie cu destinaţie multilateralã,
deschisã pentru toate grupurile, pentru adunãri şi diverse programe. Comunitatea devine laborator de
studiu şi de creaţie pentru elevi şi profesori. Într-o lume tot mai complexã, copiii au nevoie sã fie pregãtiţi
cât mai bine de cãtre pãrinţi în colaborare cu şcoala şi cu întreaga comunitate; sã fie disciplinaţi în mod
echilibrat, astfel încât sã tindã a deveni adulţi cu simţul rãspunderii pentru viaţa şi familia lor, pentru
comunitatea în care trãiesc.(Gora Postică 2004 : 46).
Familia este primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională (îl introduce
pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de interiorizare
al unor stări de spirit elementare). Deşi ea mai mult formează decât informează, educaţia parentală este
importantă fiindcă de aici copilul absoarbe primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi
contagiune directă (Ilica – Herlo – Binchiciu – Huzum – Cureteanet al. 2005 : 289– 290).
Anumite caracteristici ale procesului educaţional determină prezenţa părinţilor alături de educatoare
şi învăţători, dar şi în continuare, în clasele gimnaziale şi liceale, alături de profesori şi diriginţi:
• educaţia este determinată de o serie de factori, printre care familia are un important rol activ;
• factorii participanţi în actul educaţional trebuie să acţioneze în concordanţă cu obiectivele propuse,
iar relaţia dintre obiectivele urmărite de familie şi cele urmărite de şcoală trebuie să devină comune,
fiindca ambii factori slujesc, în cele din urmă societatea, iar obiectivele societăţii devin ţinte comune şi
pentru familie;
• eficienţa procesului educaţional este cu atât mai mare cu cât toţi factorii implicaţi sunt coordonaţi,
în baza unor norme verificate, standardizate, care imprimă produsului calitatea scontată;
• caracterul unitar al acţiunilor pedagogice este una din condiţiile majore ale reuşitei şcolii şi,
implicit, ale reuşitei elevului şi părinţilor;
• continuitatea exerciţiului formator până la atingerea „ţintelor” este foarte importantă fiindcă
diminuarea sau întreruperea unui singur factor perturbă activitatea celorlalţi factori prinşi în sistem;
• metodele şi mijloacele incluse în strategia generală şi de realizarea a obiectivelor trebuie să fie în
deplină concordanţă.
Kay Kuzma, în lucrarea Înţelege-ţi copilul consideră că „În viaţă, nimic nu poate fi garantat sută la
sută. În cele din urmă, fiecare copil va trebui să își aleagă singur calea pe care vrea să meargă. Însă
șansele de a influenţa un copil în mod pozitiv pot fi semnificativ crescute dacă, atunci când copilul este
mic, părinţii ar dedica măcar câteva ore în plus pentru a învăţa despre dezvoltarea și comportamentul
tipic al copilului. Cu aceste cunoștinţe, tu, ca părinte, îţi poţi îndruma mult mai eficient copilul pe
parcursul tuturor anilor săi de creștere către maturitate și poţi fi primul și cel mai important educator
din viaţa lui” (Kuzma 2003 : 9)
Cei „7 ani de acasă” sunt hotărâtori în procesul de adaptare şi integrare la viaţa socială şi aşa
marcată de influenţele mediului socio-economic. Familia este instituţia primordială unde copilul
dobăndeşte cea dintâi şcoală a vieţii. Nu întâmplător părinţii sunt gata să-şi spună cuvântul chiar şi în cele
mai dificile probleme de educaţie. Faptul este explicabil fiindcă de la părinţi au învăţat în primul rând tot
ceea ce ştiu, până când copiii păşesc într-o instituţie de învăţământ.
Rolul şcolii în viaţa comunitãţii este determinat şi de atitudinea pãrinţilor faţã de şcoalã, faţã de
învãţãtor/profesor şi de statutul acestuia în societate, în general, şi în localitatea respectivã, în particular.
Astfel, pãrinţii, sprijiniţi şi favorizaţi de alţi agenţi comunitari, poartã responsabilitate plenarã pentru
educaţia copilului, care nu mai poate fi lãsatã doar pe seama şcolii. De aceea, valorile promovate de
familie,“temelia sigurã clãditã de pãrinţi”, verticalitatea formatã, la care sã nu poatã atenta condiţiile
nocive de naturã socialã, conteazã foarte mult. Colaborarea şcoalã-pãrinţi este extrem de importantã în
edificarea membrilor comunitãţii pe care şcoala este împuternicitã sã o realizeze. Acesta constituie
1079
argumentul forte în susţinerea aserţiunii cã şcoala urmeazã sã se transforme într-o instituţie/element de
bazã al localitãţii, care “deserveşte” în mod plenar şi primordial comunitatea şi “exploateazã” resursele
comunitãţii în folosul elevului – subiect activ al procesului educaţional, un adevãrat promotor al noului şi
al calitãţii. O mare însemnătate pentru reuşita şcolară o are calitatea procesului didactic. Elevii trebuie să
descopere singuri, prin effort propriu, adevărurile ştiinţei, dar reconstituirea lor e dificilă pentru elevii din
ciclul primar şi de aceea învăţătorii trebuie să ghideze (prin întrebări şi indicaţii), munca de descoperire
efectuată de şcolari.
Rolul învăţătorului este hotărâtor şi în ceea ce priveşte educarea motivelor, atitudinilor,
sentimentelor tinerei generaţii, aspect esenţial pentru dinamizarea eforturilor ei. El va influenţa copiii prin
prestigiul competenţei sale, prin exemplul preocupărilor intelectuale şi al atitudinilor sale intrasingente în
privinţa respectării adevărului şi a dreptăţii şi în cazul evaluării obiective a progreselor înregistrate sau a
recompensării rezultatelor obţinute (Cosmovici 1995 : 96). Atmosfera dintr-o şcoală, prestigiul ei,
manifestările festive la care participă părinţii creează un cadru de solidaritate pozitivă între elevi,
devenind un stimulent pentru menţinerea unei tradiţii superioare de seriozitate, de simţ de răspundere,
calităţi esenţiale pentru reuşita în orice profesie( Cosmovici 1995 : 105). Învăţătorii şi părinţii nu trebuie
să acţioneze ca nişte complici, pentru a-l strivi pe copil. Colaborarea părinţilor alături de învăţător, în
procesul formării copilului în toate planurile formării personalităţii sale, presupune cunoaşterea reciprocă
şi punerea de acord în orice demers pedagogic. Activităţile derulate trebuie să angajeze, să ghideze, să
determine şi să motiveze elevii să se implice în obţinerea propriului succes. Dacă elevii simt că celorlalţi
le pasă de evoluţia lor şi se simt încurajaţi să muncească mult pentru îndeplinirea rolurilor şcolare, sunt
motivaţi să facă tot posibilul pentru a învăţa să citească, să calculeze, să-şi dezvolte alte aptitudini şi
talente şi să rămână la şcoală (Agabrian – Millea 2005 : 16).
Prin intermediul şcolii copilul devine om social şi îşi însuşeşte limbajul societăţii în care trăieşte, îşi
formează cultura generală, comportamentul moral cetăţenesc şi concepţia ştiinţifică despre lume, îşi
dezvoltă potenţialul creator şi se pregăteşte pentru integrarea socio-profesională.

Bibliografie:
1. Agabrian, Mircea; Millea, Vlad, Parteneriate şcoală-familie-comunitate (2005), Editura
Institutul European, Iaşi;
2. Cosmovici, Andrei, Psihopedagogie, Învăţarea şcolară (1995), Editura Spiru Haret, Iaşi;
3. Gora – Postică, Viorica, Relaţia şcoalã – comunitate. Extrapolãri ale unor experienţe
avansate (2004), Revista Didactica Pro…nr 1(23), Centrul Educaţional Pro Didactica, Chişinău,
Republica Moldova;
4. Ilica, Anton; Herlo, Dorin; Binichiu, Viorel; Uzum, Corina; Curetean, Ana, O pedagogie
pentru învăţământul primar, Conspecte psihopedagogice pentru examenul de definitivare şi gradul
didactic II (2005), editura Universităţii “Aurel Vlaicu”, Oradea;
5. Kuzma, Kay, Înţelege-ţi copilul (2003), Editura Viaţă şi sănătate, Bucureşti;

1080
 Cei sapte ani de acasa!
“Din suflet, pentru mama!”

Educatoare: MARIN IONELA

Gradinita “MAGIC YEARS”
“Copilărie este o oglindă care reflectează în viaţa de mai târziu primele imagini.” – Samuel Smiles
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Potrivit psihologilor, primul pas în dezvoltarea bună a
copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru
că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi
să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru
copil”, explică specialistii, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către
mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologii
subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti,
pentru că el învaţă prin imitaţie.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spun specialistii. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia
afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să
aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de
siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază
specialistii. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia.
Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi
vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt
copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza
să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se
gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
1081
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin
educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat),
un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i
permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla
fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială .

1082
 COPILĂRIA, O MARE BUCURIE

Prof. IONICA MARIN, Grădinița nr. 72, sector 5, București

Este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani? Îmi și imaginez cum în primul
an, în fiecare lună, ar trebui să învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață, deja suntem considerați ca
fiind copii sau părinți cu experiență, deci lucrurile se complică puțin. Și tot așa, până terminăm cei șapte
ani. La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic,
abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Cum despre ce?
Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii și
mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele,
copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi
cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi
contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica
ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi
paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele. Trebuie să
recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe
porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi
inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o
provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic
drept „cei şapte ani de-acasă”.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
• Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
• Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
• Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
• Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
1083
 • Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
• Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
• Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Cât trăim învățăm, învățăm cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț
sau cum te simți în papucii de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului
anumite lucruri și, poate cel mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de șapte,
20 sau 30 de ani, cât stă acasă și cât are nevoie de cineva aproape.
Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui
zi din clasa pregătitoare? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un copil devine părinte și
începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină
niciodată?

1084
 Cei 7 ani de acasa- o adevarata provocare pentru familiile secolului XXI?

Prof. Inv. Prescolar Marin Irina Mihaela

Gradinita P.P.”Stelutele Marii”, Constanta
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim in primul rând la educaţia pe care copilul o
primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de
Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute.
Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special
jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. Să zicem că
trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este
pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problema.
Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor
ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine
obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu
întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate.
Tot acum, copilul învaţă, la început prin imitaţie, reguli de politeţe. Spre exemplu, dacă îşi va vedea
fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau
dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu
ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care
ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se
învaţă şi formulele de adresare.
Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai
târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se
adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor
«tu».
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.

1085
 Familia şi rolul ei în viaţa copiilor

Intocmit: Profesor invatamant prescolar, Marin Madalina

De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei sapte ani de-
acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme
ori reguli de politete, in special.
Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini
acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata „culmea achizitiilor”,
este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj, etc.
Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informatii, de catre cine si in ce mod.
Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in
special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui.
Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de
catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli,
modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.”
Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine.
Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca
asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur,
pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne
impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa
poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele
negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic
ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate
acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate.
Ce pot invata copiii in cei sapte ani?
– deprinderi de autoservire
– ordine
– igiena
– curatenie si exprimarea propriilor nevoi
– exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative
– bune maniere si comportament
– limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire)
– modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator
(este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte, etc)
– consecventa in realizarea unei sarcini
– concentrare a atentiei
– perseverenta in realizarea uneri sarcini
– alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.
Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii:
– spiritul de competitive
Altruismul
– cooperarea
– atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.

1086
 Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si
pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu
va fi increzator in fortele proprii.
Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se
ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

1087
 Profesor documentarist, Daniela Marina

Colegiul Tehnic ”Ion Mincu” Tg Jiu)

Omul este o ființă socială, care își creează de-a lungul vieții legături de durată pe baza afinităților
sale. Trăim într-o lume în permanentă schimbare și de aceea trebuie să știm să ne adaptam într-un ritm
rapid la orice rigori.
”Toată educația depinde de mamă”(Aristotel) și de cei 7 ani de acasă sunt importanți atunci când
orice om trebuie să dorească respect, generozitate, modestie, perseverență și curaj.
Există numeroase ispite care ne fac să cedăm în favoarea unor norme impuse de codul bunelor
maniere. De-a lungul vieții sale omul trăiește experiențe care își pun amprenta asupra sa la nivel cognitiv
și afectiv. Este plăcut să te ști înconjurat de prieteni, de oameni pe care să te poți bizui atunci când ai
nevoie.
Respectul este un sentiment ce se manifestă în viața ființei umane indiferent de vârstă. Lipsa
educației generează conflicte, comportamente agresive, însă consider că omul trebuie să dea dovadă de
înțelegere, pentru că eu m-am născut să iubesc nu să urăsc. Noi trebuie să încercăm să cultivăm exemple
și practici pozitive, acolo unde e posibil, omul trebuie să fie model și să aspire la ceva care să-i asigure
demnitate ființei sale. În perioada primilor ani de viață se formează caracterul, tinerii au nevoie de repere
morale, sociale și profesionale, care să le ofere încredere că drumul pe care evoluează este bun. În acest
sens, modelele se dovedesc foarte utile, cu toate că, dacă nu sunt bine alese, ele ne pot face rău. Cei șapte
ani de acasă, înseamnă familia care constituie un reper important mai ales în perioada copilăriei, deoarece
ea fixează normele morale care îl vor călăuzi toată viața pe individ, idee fiind sintetizată de sintagma ”cei
șapte ani de acasă”.
Alegerea unui model pozitiv din mediul social, politic sau cultural îl poate mobiliza făcându-i să
persevereze pentru a ajunge acolo unde și-a propus. Tinerii care intră în anumite grupuri care par
atrăgătoare din exterior, dar de fapt, reprezintă anturaje nocive trebuie să fie atent monitorizați în speranța
că viitorul pentru ei trebuie să nu fie periclitat. Găsirea unui model în viață poate fi o chestiune dificilă, ea
poate fi o formă de motivare pentru a evolua, dar în același timp poate fi o amăgire, care ne îndepărtează
de noi înșine. Prin urmare o viață organizată poate fi garantul succesului pe toate planurile. Familia are un
rol determinant în existența unui copil, nu doar în copilărie, ci și pe parcursul vieții, deoarece orice
persoană poartă în sine un set de reguli pe care le primește în primii ani de viață și cu care de identifică.
Familia poate contribui în mod pozitiv prin îndrumare, prin apreciere și încurajare, eu caut să
descopăr la oameni și calități chiar dacă nu există decât în mod camuflat.

1088
 “CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ – RĂDĂCINILE UNEI PLANTE”

Prof. înv. primar, NICOLETA EUGENIA MARINESCU

Liceul Tehnologic “Nicolae Dumitrescu” Cumpăna, jud. Constanţa

„Casa părintească” este mediul în care copilul îşi formează şi dezvoltă priceperi, deprinderi,
comportamente pe care le va păstra pe tot parcursul vieţii.
Părinţii trebuie să fie conştienţi că formarea copilului depinde într-o foarte mare măsură de ei, de
atitudinea lor în diverse situaţii. Astfel, ei înşişi trebuie să fie exemple bune pentru copiii lor, deoarece
aceştia vor fi mai tentați spre a copia comportamentul părinţilor decât spre a-i asculta cu sfințenie atunci
când le spun ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă.
Sunt învăţătoare la clasa pregătitoare şi observ, cu regret, că generaţia mea poate să educe copiii, în
aşa fel încât să dăuneze societății în care trăiesc. Sunt convinsă că fiecare părinte trebuie să-şi apere
copilul, în diferite situaţii, însă nu putem să credem întotdeauna ceea ce spune acesta.
Elevul A.I. este un copil violent cu ceilalţi colegi, un copil care deranjează orele. După nenumărate
discuţii despre comportamentul lui, s-a ajuns la concluzia că elevul în cauză se comportă în acest mod
deoarece, încă de la grădiniţă i se spunea: „Să nu vii acasă bătut, să-i baţi tu pe cei care te supără! Fratele
tău venea bătut acasă, tu să nu fii ca el!”
Când părintele află adevărul despre comportamentul copilului la şcoală şi nu ia atitudine, ba chiar se
înduioşează când îl vede plângând, este clar că totul poate avea urmări grave. Copilul continuă să aibă
acelaşi comportament, intervin şi părinţii celorlalţi copii, care atrag atenţia părinţilor în cauză, însă
situaţia rămâne neschimbată. Când devin copleşiţi şi realizează că nu pot face nimic în acest sens, părinţii
îşi pierd cumpătul, reacţionează greşit şi îl bat pe copil, crezând că acesta va deveni un copil exemplu.
Ulterior, apelează la psihologul şcolii, atitudinea copilului se schimbă, dar după câteva şedinţe, mama
refuză să-l mai ducă pentru că , afirmă dumneaei: „A. nu este nebun, ca să meargă la psiholog, să râdă
copiii de el!” Astfel, copilul redevine ce-a fost anterior: un copil violent cu colegii lui.
Doamna învăţătoare doreşte să fie pace între colegi, apelează la tactul ei pedagogic, însă observă că
micuţul nu are respect pentru aceasta. Vorbeşte cu el şi înţelege că acasă au loc discuţii între părinţi, la
care participă şi copilul.
Toţi copiii trebuie învăţaţi ce înseamnă să respecţi şi ce înseamnă să-ţi câştigi respectul. Iar părinţii
au datoria să le arate copiilor lor ce trebuie să facă pentru a-i respecta atât pe ei, ca părinţi, cât şi pe
ceilalţi oameni. Cu toţii am văzut copii cu vârste mai mici care ţipă la părinţi sau la alţi adulţi, care
vorbesc urât, care comentează când nu le convine ceva. Pentru părinţi pare din ce în ce mai greu să-i
înveţe pe copii ce este respectul, mai ales că la TV sunt promovate furia şi modalităţile agresive de a-ţi
regla socotelile cu cei din jur. La toate acestea se adaugă şi lipsa timpului, iar unii părinţi preferă să treacă
cu vederea ieşirile nervoase sau lipsa de respect pentru că sunt prea obosiţi şi nu mai au puterea să le mai
explice.
Părinţii trebuie să stabilească în familie reguli clare, echilibrate, să le explice copiilor de ce trebuie
respectate şi ce se întâmplă dacă nu sunt respectate şi ce este mai important, să le respecte chiar ei, să fie
consecvenţi în respectarea lor. Dacă impun limite de comportament copiilor, nu înseamnă că îşi iubesc
copiii mai puţin sau sunt duri cu ei, ci doar le ghidează comportamentul pentru a fi nişte copii educaţi.
Când ajung la grădiniţă, apar alte reguli de comportament pe care copiii şi le însuşesc. Un copil
crescut fără reguli este un copil lipsit de o educaţie aleasă.

Cei şapte ani de-acasă pot fi asemănaţi cu rădăcinile unei plante: cu cât rădăcinile sunt mai înfipte
în pământ, cu atât planta nu va fi răpusă de furtună. Este necesar să i se cultive copilului, respectul şi
dragostea faţă de oameni. Trebuie să înveţe să fie bun, tolerant, îngăduitor, să iubească adevărul şi să
respingă minciuna, trebuie să ştie că dăruind, poate face un copil fericit, dar mai ales trebuie învăţat să
găsească bucuria în lucrurile mărunte, să fie modest şi cumpătat.
Cei şapte ani de acasă trebuie să reprezinte perioada cea mai frumoasă dar şi cea mai folositoare în
formarea unui copil. Părinţii sunt primii dascăli ai copiilor lor şi primele modele pe care copiii vor dori să
le copieze cândva şi de aceea este important ca ei să le ofere un exemplu bun, demn de urmat. Şcoala vine
în sprijinul părinţilor şi definitivează comportamente deja asimilate.
1089
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ - CARTEA DE VIZITĂ A ŞCOLARILOR ÎN
SOCIETATE

Prof.înv.primar : Marinică Florenţa-Teodora

Şcoala Gimnazială Nr.1 Limanu
Judeţul Constanţa
Vorbind despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, un
copil care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
A-l învăţa pe copil bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi,
iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul
familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea
momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Bunele maniere sunt importante pentru a trăi împreună. Înseamnă să acorzi importanţă altora şi să
primeşti atenţie la rândul tău. Învăţându-i pe cei mici regulile de bună purtare, le oferi, de fapt, chei
pentru a se dezvolta senin şi încrezători în sine. Astfel, vor învăţa să-şi găsească locul lor şi să
interacţioneze mai uşor cu ceilalţi. Reuşita în cadrul unui grup este şi un atu pentru reuşita socială. Un
copil care nu a integrat regulile de politeţe riscă să avanseze în viaţă cu o zestre proastă. El nu va înţelege
limbajul celorlalţi şi riscă să nu îl înţeleagă nici în viitor. Cu cât bunele maniere sunt învăţate mai repede,
cu atât sunt mai uşor de însuşit.
Codul bunelor maniere constituie un mijloc de a comunica cu ceilalţi, reprezintă o facilitate de a
afişa simpatiile şi antipatiile, de a lua contact cu ceilalţi din jurul nostru fără agresivitate, de a trece prin
lume fără a-i deranja pe ceilalţi. Deşi sunt multe reguli de respectat trebuie să ne străduim să le respectăm
pe toate, sau cel puţin o parte din ele, cu stricteţe, ele fiind un fel de legi nescrise ce trebuiesc tratate ca
atare. Toate persoanele ar trebui sa conştientizeze rolul important pe care îl au bunele maniere în viaţa
oricărui om care se respectă şi vrea să fie respectat, şi probabil majoritatea îşi doresc acest lucru.
Copilul trebuie să conştientizeze că omul manierat este un om cu bun-simţ, un om care îşi respectă
cu sfinţenie cuvântul dat, are principii morale ferme, nobleţe sufletească, stimă faţă de sine şi de ceilalţi,
este blând, rabdător, conciliant etc.. Un astfel de om este agreat de toată lumea. Scopul oricărui om este să
aibă o viaţă frumoasă şi de aceea trebuie să avem maniere, chiar şi cel mai nonconformist dintre noi va
ajunge în cele din urmă la această concluzie.
Respectarea bunelor maniere în societate reprezintă secretul unui trai lipsit de conflicte, paşnic şi
echilibrat. Oamenii sunt fiinţe care se pot distinge de animale întocmai prin aplicarea acestor norme de
conduită stabilite încă de demult.

Bibliografie :

1. Cucoş, Constantin (coord.), Psihopedagogia pentru definitivat şi grade didactice, Editura

Polirom, Iaşi, 2008
2. Marinescu, Aurelia, Codul bunelor maniere, Editura Humanitas, Bucureşti , 2015
3. Nicola, Ioan, Tratat de pedagogie școlară, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti,
1996

1090
 IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASA

Inv. Marmureanu Rodica,

Scoala Gimnaziala Oncesti

Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa
consolideze normele deja deprinse din familie.
Cei 7 ani de acasa si comportamentul copilul
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
2 scenarii posibile
Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele,
copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi
cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi
contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica
ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi
paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele.
Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi
ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care
l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme
are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este
cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”.
Ce sunt cei 7 ani de acasa?
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.

1091
 Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Si e important, de asemenea ca independenta copiilor sa fie stimulata, pentru ca daca in mica
copilarie e mereu altcineva care sa-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme, ori va
incerca totul, ca sa-si afirme independenta, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenta. Pe cand, daca e
obisnuit de mic sa infrunte niste situatii si sa faca niste alegeri (evident, pe masura lui, si controlate de
adult) ii va fi mult mai usor sa ia hotararari in ceea ce-l priveste.

1092
 Cei șapte ani de acasă

Prof.înv.primar: Martiniuc Alina

Școala Gimnazială Nr.1 Știubieni-Botoșani
Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri
împărţite.
Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și
formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește
primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață
sănătoasă, în familie.
„Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate
acestea reprezentând bagajul lui educativ.
În educarea ,,puiului de om”,familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție.
Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.
Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin
excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil
pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi
psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
Expresia ,,ai,respectiv, n-ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaâii, de memorare și de însușiire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională. În climatul
educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea )
toate însă cu măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă
micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”,
„poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, aduceţi-i cât mai multe exemple concrete, de preferat în
momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistaţi până acestea vor deveni o
obişnuinţă.
Aşadar, cum îl înveţi bunele maniere?
A-l învăţa bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp şi vei avea multe ocazii să îl
îndrumi în direcţia corectă.
Un proverb spune :,,O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”.

1093
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4.www.didactic.ro

1094
 Rolul familiei în socializarea individului

Prof. Înv. Primar Matache Nicoleta

Școala Primară Iazu-Cojasca, Dâmbovița
Psihologia cognitivă contemporană prezintă importanța deosebită a emoțiilor. Primul loc în care
copilul învață să stabilească relații cu alții este reprezentat de familie, iar mama sa, în cea mai mare parte
a timpului, fiind liantul afectiv. Emoția este o primă resursă care permite individului să structureze
propriile raporturi cu lumea, copilul învață să-și inhibe anumite emoții și să le exteriorizeze pe altele.
Copilul va avea mai multe șanse să-și dezvolte competențele sociale dacă va fi educat într-un mediu
familial care îi acordă atenție și dragoste, permițându-i experiențe emoționale multiple, care vor contribui
la formarea semnificațiilor pe care le dobândește lumea înconjurătoare.
Copiii care adoptă comportamente violente sunt, de cele mai multe ori, copii care nu au achiziționat
competențele sociale necesare integrării sale în societate datorită carențelor educative și morale de la
nivelul familiei. Controlul parental este unul dintre factorii care explică delincvența tinerilor. Pentru a fi
eficientă, supervizarea părinților trebuie să fie continuă, să fie aplicată cu regularitate, coerentă, în
conformitate cu vârsta la care se află copilul, să nu existe decalaje între comportamentele adoptate de
fiecare dintre cei doi părinți.
Rolul părinților în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor a suferit o serie de modificări, în
special datorită integrării femeii, din ce în ce mai mult, pe piața muncii.
Diminuarea timpului petrecut de mamă în familie poate duce la o diminuare a susținerii afective și
sociale pentru copii. Copiii care beneficiază într-o mai mare măsură de prezența părinților au mai puține
probleme de comportament și rezultate mai bune la școală.
Totuși, prezența părinților alături de copii nu este legată în mod strict de angajarea lor pe piața
muncii, ci mai mult de vârsta copiilor. Trebuie să se asigure copilului un ,,timp de calitate,, și nu prezența
fizică a unuia dintre părinți.
Împărțirea responsabilităților familiale între bărbați și femei se schimbă, iar dacă bărbații cresc
timpul lor de participare la viața familiei, acesta este alocat în special activităților de relaționare cu copiii.
O mai mare implicare a bărbaților în sfera familială are efecte pozitive asupra investițiilor lor în rolul
parental și implicit asupra dezvoltării psihice a copiilor.
Studiile au arătat că apelarea la serviciile de îngrijire a copiilor asigură o bună calitate a dezvoltării
fizice și psihice a acestora, cu precădere în domeniul lingvistic, cognitiv și de socializare.
Astfel, de cele mai multe ori, femeia implicată într-o activitate profesională recurge la sprijinul pe
care îl oferă creșele și grădinițele, transferând o anumită parte a funcției de educație și socializare primară
acestor sectoare abilitate.
La nivelul societății românești apar mai multe probleme legate de apelarea la serviciile specializate:
• Multe femei consideră că serviciile specializate sunt destul de scumpe în comparație cu veniturile
familiei;
• Dificultatea de a găsi un loc la o creșă sau o grădiniță cu program prelungit;
• Numărul redus al centrelor de zi unde copilul de vârstă școlară mică poate fi lăsat atâta timp cât
mama lucrează;
• Inexistența unor servicii specializate care să ofere îngrijire copilului acasă;
• Educarea femeii din România de a apela la un specialist pentru soluționarea problemelor pe care le
are în ceea ce privește creșterea și educarea copilului este destul de redusă.

Bibliografie :
• Alina-Maria Paraschiva (2006), Psihologia Educației, Editura ASA, București

1095
 IMPORTANŢA CELOR
,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

Prof. înv. primar: Mateescu Olimpia

Şcoala Gimnazială Păuṣeṣti-Otăsău
De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.
Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” - Antoine de Saint-Exupery
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul
copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru
fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe
care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm
scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem
unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face
pianist”(Mihail Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi
descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de
viaţă ai copilului sunt definitori prin formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un un exemplu la
şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare socială, psihologică, intelectual-cognitivă.
Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiuile cu ceilalţi.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite
clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane, ori a unui copil ne gândm că nu este educat corect, nu este politicos, ,,Nu are cei şapte ani de
1096
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme
ori norme de politeţe.
Această expresie ,,Cei şapte ani de acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente, atitudini, acumulate în primii ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată
,,culmea achiziţilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul
are o capacitate foarte mare de acumulare , de informaţii, de memorare şi de insuşire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele
devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în
funcţie de care îşi structurează personalitatea.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.”
Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne imaginăm un copil bine crescut care ştie să
salute, să spună ,,mulţumesc”, ,,te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Mai
putem adăuga că educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt ceia către adaptarea copilului în societate.
Un copil manierat se va descurca în relaţiile cu cei din jur, de cât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de
acasă. Dar educaţia primită în ceo şapte ani de viaţă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil
şi părinte, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Cei şapte ani de acasă cuprind şi o anumită învăţătură pentru viaţă. Pentru mulţi, cultura înseamnă
acumularea unui bagaj de cunoştinţe teoretice în diferite domenii în care pot prinde un post de răspundere
în cadrul societăţii. Am întâlnit persoane renumite prin cultura lor şi care m-au dezamăgit datorită viciilor
pe care le afişau în public sub pretextul că lor le este permis orice. Când cultura nu te ajută să pui frâu
viciilor, să-ţi pui ordine în viaţă, să respecţi pe aproapele tău indiferent de poziţia socială sau culturală,
într-un cuvânt să fii om, la ce-ţi folosesc cunoştinţele? Cultură fără morală? Cultura, în întregul ei
înseamnă acumularea unor cunoştinţe prin care îţi întăreşti puterile fizice şi psihice spre a stăpâni fiinţa
umana, în totalitatea ei şi a încerca să o dirijezi spre a atinge cotele cele mai înalte ale desăvârşirii, ale
sfinţeniei.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3.
P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

1097
 Importanta celor sapte ani de-acasa

Profesor inv. preprimar: Matei Ionela Daniela

Gradinita cu P.P. nr. 16, Tg. Mures
De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne simtim deranjati de atitudinea sau
comportamentul unei persoane sau a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – „nu
are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel, considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a
insusit diverse norme ori reguli de politete, in mod special.
Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini
acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este denumita si „culmea achizitiilor”,
fiind considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise
aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi
petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare
influenta asupra lui.
Astfel, bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si
exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la
diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu, le putem observa doar privind copilul, asemeni unei
oglinzi.
La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu seaman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa,
asa mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da
mami.” Astfel, va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii
de sine.
Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul, atat ca parinti cat si ca
educatoare, in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc),
precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca aceasta nu inseamna ca permanent vom fi stresati de
cum vorbim, ne comportam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom
simti epuizati. Insa, va trebui sa ne impunem anumite restrictii, explicate prin existent regulilor (atat la
gradinita , cat si acasa), conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata
trage invataminte, sa inteleaga ,, ce invatam” atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata noastra,
cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de catre parinti, de a fi permanent
constienti ca cel mic supravegheaza, analizeaza, interiorizeza ceea ce facem, iar mai tarziu va exterioriza
toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat sau nu in societate.
In cei sapte ani de acasa, copiii invata: deprinderi de autoservire; ordine, igiena; curatenie si
exprimarea propriilor nevoi; exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si
negative; bunele maniere; limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre
partile de vorbire); modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului
inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit
pentru diverse fapte, etc); consecventa in realizarea unei sarcini; concentrarea atentiei; perseverenta in
realizarea uneri sarcini, alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.
Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii, precum:
spiritul de competitie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Altele insa,
influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des
se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in
fortele proprii.
De aceea, subliniez si importanta imbinarii stilurilor parentale in educarea copiilor, in dezvoltarea
lor armonioasa in cei sapte ani de acasa, pentru ca, micii prescolari sa se integreze cu succes in viata
scolara, dar si in societate.

1098
 Influența familiei asupra dezvoltării copilului

Prof. înv. primar: MATHE DELINKE/Școala Gimnazială Acățari

Oare ce fel de om va fi? O să-și iubească munca aleasă? Va fi echilibrat și fericit când va fi adult?
Cu ce pot, cu ce putem să-i ajutăm? Astfel de întrebări se conturează adesea în mintea părinților. Aceste
probleme apar tot mai intens cum trec anii și copiii cresc.
Timpul nu este finit.
Primii șapte ani sunt foarte importanți cu privire la dezvoltarea copiilor. În perioada aceasta copilul
deține o sensibilitate specială ca noi să putem dezvolta anumite competențe specifice, abilități. Până
ajunge la școală trebuie să atingă un anumit nivel de maturitate și de dezvoltare, ca rezultatele să fie cât
mai bune. După cercetări, din performanțele școlare nu rezultă întotdeauna că copilul va fi un adult fericit
și echilibrat, dar nivelul de educație este un component foarte important în obținerea unui loc de muncă,
dar și pentru sănătatea fizică. Competențele, abilitățile dobândite vor fi folosite pe tot parcursul vieții lor,
ajutând să-și obțină poziții înalte la locul de muncă, să fie un soț/soție bun și ca părinte să dea mai departe
cele învățate propriilor copii.
Noi părinții suntem oarecum răspunzători de progresul școlar, cu toate că și noi avem foarte multe
preocupări. Știrea bună însă este, că circumstanțele pentru dezvoltarea optimă a copiilor noștri
contribuiesc la bunăstarea noastră, suntem nevoiți să fim consecvenți și creativi.
În primul rând trebuie să stabilim programul zilei și niște reguli. Evenimentele care se repetă sunt
foarte importante pentru dezvoltarea copilului. Îi ușurează adaptarea la programele pregătite; îl ajută să fie
pozitiv la ceea ce așteaptă, la evenimentele din viața lui; formează în viața micuțului credința în siguranța
mondială și în previzibilitatea acestuia, care mai târziu va fi fondul armoniei spirituale și a încrederii în
sine. Sănătatea fizică necesită ca copilul să se culce la o anumită oră. Isteriile legate de culcare,
îmbrăcare, mâncare se vor termina când copilul va fi conștient când și ce se așteaptă de la el. Acest lucru
ușurează pentru el adaptarea și după un timp el va fi cel care va cere părinților să țină seama de regulire
formate.
Să formăm reguli de igienă și nutriție pentru o viață sănătoasă! Trăim într-o lume în care oamenii
nu sunt atenți la ce mănâncă, nu fac sport, în mare parte a zilei stau într-un birou. Se dezvoltă anumite
dependențe, cum ar fi: alcoolul, jocurile de noroc, nicotina și cafeaua. Să ieșim din acestea! Se poate și
altfel! Pentru toată familia sunt foarte importante mâncărurile sănătoase: legumele, fructele, care conțin
foarte multe vitamine. De multe ori ne întâlnim cu situația în grădinițe, școli când copilul nu mănâncă ce
este în fața lui. Să nu-l întrebăm mereu: Ce ai mânca? Ce ți-ar place să mănânci? Pentru că răspunsul de
multe ori va fi:- Ceva dulce!
Să gătim și să lucrăm în grădină împreună cu ei. Să mergem în excursii, să facem plimbări și să
limităm timpul petrecut în fața televizorului, a calculatorului.
Să dezvoltăm abilitățile parțiale importante!
 Dezvoltarea limbii. Este foarte importantă în societate, în relațiile cu oamenii și din
punct de vedere a scrierii și a citirii. Povestirea sistematică, ascultarea muzicii dezvoltă limbajul. Să
citim și să cântăm cât mai mult pentru el!
 Mișcarea și jocul. Echilibrul, învârtirea, leagănul, mărunțirea hârtiei, lucrul cu
plastilina sunt elemente importante pentru dezvoltarea mișcărilor mari și line. Trebuie să se
obișnuiască cu folosirea creionului și ținerea în mână corespunzătoare. Să-l încurajăm să deseneze, pentru
că astfel pregătim învățarea scrisului.
 Atenția și conștientizarea sarcinii. Important este, ca până ce copilul împlinește 6 ani,
să fie capabil să asculte, să-și rezolve sarcinile cerute. Sarcina se deosebește de jocuri, pentru că
trebuie făcut și atunci, când nu este așa de amuzant, sau nu mai avem chef să facem. Sarcina este o
muncă, care cere perseverență, stăpânire de sine, dar nu trebuie să fie plictisitor. Copilul trebuie să se
obișnuiască că, se așteaptă de la el performanță, care nu depinde de starea și spiritul său din acel moment,
el trebuie să-ți facă treaba.
Dacă la dezvoltarea abilităților observăm ceva neobișnuit, să nu ezităm a cere sfatul unui specialist!
Cu cât începem mai repede ajutorul, cu atât mai repede se vor rezolva problemele.
Să încurajăm creativitatea! Creativitatea dezvoltă viziunea copiilor spre frumos și stimulează la
crearea anumitelor lucruri. Putem să facem astfel de activități și acasă. Este necesar să și evaluăm aceste
1099
creații, să le expunem undeva, să nu-l aruncăm în nici un caz în coșul de gunoi. Cu trecerea timpului la
fiecare copil se dezvoltă o abilitate de ex.desenează foarte frumos, care trebuie dezvoltate cu profesori
competenți.
Nici o activitate, dezvoltare, laudă nu valorează nimic, dacă lipsește viața armonioasă a familiei.
Dacă discuțiile, certurile sunt frecvente nu sunt activități și experiențe comune, copilul devine nervos și se
dezbate cu propriile anxietăți, frici, simte pericolul în jurul familiei. În aceste împrejurări dezvoltarea
copilului regresează, adică în anumite situații iarși va fi fricos, etc. Așa că în dezvoltarea copilului putem
să ajutăm atunci când relațiile în familie sunt bine, strânse, fiecare este atent la celălalt. Dacă putem să
asigurăm numai condiția aceasta, atunci am făcut foarte mult pentru el și poate să reușească singur, să
devină o persoană fericită, echilibrată.
,,Cei șapte ani de acasă” nu se pot recupera niciodată.

1100
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

MATICIUC BIANCA-ROXANA
GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT GIROTONDO, BOTOȘANI
Cu siguranță, fiecare dintre noi are ”cei șapte ani de acasă”. Primii ani sunt cei mai importanți și
decisivi pentru un copil dar și pentru viitorul om din societate.
De foarte mult timp, majoritatea specialiștilor susțin că cei mai importanți ani sunt primii șapte
deoarece în cadrul acestora se pun bazele principalelor deprinderi ce vor fi formate mai tâeziu.
Dacă analizăm cu atenție, obsevăm că doar trei ani sunt petrecuți în sânul familiei iar restul în
mediul preșcolar și școlar. Deci, cei șapte ani de acasă reunesc munca mai multor factori printre care
amintim: familia, grădinița și școala.
În primii trei ani, în mediul familial, copilul învață să meargă și să vorbescă; acestea sunt
principalele achiziții. Tot din familie copilul preia și adoptă reguli de comportare, norme și învață că el va
avea un anumit statut social: acasă este copil, frate/soră iar la grădiniță: preșcolar și coleg, mai apoi
prieten.
În cei trei ani petrecuți acasă, copilul este în centrul atenției, toată familia îi acordă o atenție
deosebită iar el consideră că toate sunt doar pentru el, că el este centrul universului. Însă, apare o nouă
etapă în viața de om, în care el trebuie să părăsească căminul și să meargă în mediul preșcolar, la
grădiniță.
Primul impact cu grădinița nu este unul dintre cele mai reușite deoarece copilul crede că este
abandonat de către părinți.
În mediul preșcolar regăsește mai mulți copii, ceea ce înseamnă că atenția nu va fi îndreptată doar
spre persoana sa. Ceilalți vor dori să se joace cu el, să-i ia din jucării, lucruri pe care până acum el nu s-a
mai confruntat. Toate aceste no schimbări îl debusolează pe micuț. Ce trebuie știut este faptul că ele pot fi
combătute dacă părinții îi explică micuțului schimbările ce se vor produce. Deși este mic, lui i se poate
explica ce înseamnă grădiniță, de ce sunt mai mulți copii, i se poate explica și faptul că părinții nu îl
părăsesc. După ce se acomodează cu noul program, cu noile reguli și colegi, copilul acceptă mediul
preșcolar și va dori să-l frecventeze.
Aici, preșcolarul învață că are alt statut-cel de coleg, învață că trebuie să împartă și înțelege că nu
mai este sinfur, că acum este înconjurat de mai mulți copii care cer același lucru-atenție.
La grădiniță se continuă dezvolarea principalelor deprinderi:scrisul, cititul. Copilul , preșcolarul
învață să țină instrumentul de scris în mână, își dezvoltă motricitatea fină și grosieră prin diverse
exerciții, învață culorile, caracteristicile anotimpurilor, iar la grupa mare chiar recunosc literele de tipar.
În mediul preșcolar totul se realizează prin joc iar copiii asimilează astfel o multitudine de noțiuni și
relații dintre fenomene.
O altă etapă importantă este școlaritatea, de la șase ani copilul este încadrat în învățământul școlar.
Astfel , grădinița are rolul de al pregăti pe copil să intre în mediul școlar.
Așa cum am argumentat mai sus, cei șapte ani de acasă sunt cei mai importați.
Dacă în toți acești ani, cei trei factori nu intervin provocând modificări pozitive în comportament
atunci viitorul om din cadrul societății va avea de suferit.
Cu siguranță familia este un factor important, influența lui fiind bine cunoscută. Există cazuri în
care copiii au fost crescuți de lupi astfel ei și-au pierdut o mare parte din comportamentul uman,
adoptându-l pe cel al lupilor.
Și problemele din familie pot devia unele comportamente: familii monoparentale, crescuți de părinți
alcoolici sau orfani crecuți în centre de plasament.
La cei din urmă, se observă cât de importantă este familia. Comportamentul este unul deviant dar
pot fi observate și vizibile întârzieri în dezvoltarea psihică și socio-emoțională. Lipsa afecțiunii, a iubirii
părintești, creșterea în orfelinate, case de copii îi debusolează pe acește mici ființe, astfel ei nu știu ce
inseamnă dragoste de părinți, nu știu cei aia o îmbrățișare, iar aceste lucrui îi vor afecta pe viitor , atunci
când vor dori să-și construiască propria familie.
Prin urmare ”cei șapte ani de acasă” sunt definitorii pentru copii și vor fi definitorii și pentru adulții
de mâine.

1101
 Importanța celor șapte ani de acasă

Prof. Măzărescu Lucian Florin

Școala Gimnazială Gemenele , Jud. Brăila
Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Ultimii ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are familia asupra formării
personalității copiilor. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum descoperim că această
influență este mai mare decât ne-am imaginat. Modul în care ne creștem copiii, contribuie la formarea
concepției acestora despre ei înșiși. Acest aspect este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul,
iar viitorul lumii depinde de concepția pe care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de
viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
Copiii sunt foarte drăgălași, plini de energie dar uneori obositori. Să te ocupi de educarea lor poate
fi o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente când te simți depășit de situație și nu găsești
soluții privind comportamentul inacceptabil al copilului.
Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu
problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil
depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La
începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate,
nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca
părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este
supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există
echilibrul necesar , trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura
la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate.
Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea
imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar
fi vrut să facă. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile
fără teamă . De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari. Poți
începe să îi supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să
termine ce are de spus. Folosește-te de exemple din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă . Când
greșește, atrage-i atenția și amintește-i ce are de facut.
În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi
afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice,
considerând că ceea ce spune nu este important. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească
despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la
întrebarea: „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie: „Bine!”, după care să refuze să mai
comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot
începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se
copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel
copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante
sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă.
Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor
activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la
grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum
şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au
nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să le dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se
joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor
comportament modele de urmat.
1102
 Calitatea educatiei primite in familie,acei”sapte ani de-acasa”, depinde indeosebi de nivelul
educatiei parintilor si a membrilor familiei,care vin in contact cu copilul,in special sub aspect
moral,comportamental.In familie invatam sa fim umani. Acasa inseamna locul unde cresti,te dezvolti si
unde se pun bazele viitorului om.Educatia ,bunele maniere , regulile morale sunt cheia catre adaptarea
copilului in societate.Cand spunem ca un copil are “cei sapte ani de-acasa”,ne gandim la un copil bine
crescut care stie sa salute,sa spuna:“te rog !” si “ multumeasc!”,care stie sa respecte si se comporta
civilizat cu cei din jur.

1103
 EDUCATIA INCEPE ODATA CU PRIMII PASI

PROF. ANISELA MAZILU

Educaţia este un cuvânt complex, prin aceasta înţelegând tot ceea ce înseamnă creşterea şi
dezvoltarea armonioasă a unui copil. A educa înseamnă a învăţa un copil să mănânce, să vorbească, să se
joace, sa aleagă, să hotărască - şi nu numai.
Educaţia de acasa reprzintă temelia pe care, mai tarziu se clădeşte cea de la şcoală. Dacă temelia
este solidă, atunci întraga construcţie va fi una puternică care va rezista la toate influenţele negative din
mediul înconjurător. Atunci când un copil este educat de acasă să diferentieze binele de rău, frumosul de
urât, să ştie cât şi cum să vorbească şi pe cine şi când să asculte, - acel copil va face aşa pe tot parcursul
şcolarizării şi, mai târziu, în viaţa de zi cu zi. Părintele ar trebui să ştie că el este primul model pentru
copilul său şi să conştientizeze că orice obicei văzut în familie sau orice cuvânt auzit, va fi repetat şi în
mediul extrafamilial de către copil. La început, copilul imită ce vede şi repetă ce aude, de aceea consider
că educaţia începe odata cu primii paşi, iar deprinderile încep de la primele luni de viaţă. Fiecare părinte
ar trebui să realizeze cât de important este pentru copilul lor să trăiască în armonie şi să fie un model bun
pentru el. Atunci când copilul ajunge să ia contact cu societatea şi se comportă aşa cum a văzut sau a fost
învăţat acasa, acesta va fi catalogat de cei din jur cu sintagma: are sau nu are “cei şapte ani de acasă,” în
funcţie de comportamentul copilului respectiv. Copilul care este învăţat de parinţi să vorbească frumos, să
îşi exprime dorinţele folosid expresia: “te rog frumos”,sau să accepte spunând: “mulţumesc”, va fi
întotdeauna apreciat şi recompensat de cei din jur.
Din nefericire, există şi copii care nu au parte de o educaţie corespunzătoare acasă şi atunci când
merg la grădiniţă şi constată că limbajul lor este diferit de al celorlalţi copii li se pare ciudat ca de altfel, şi
celorlalţi copii care au beneficiat de o educaţie aleasa acasă. De aici intervine educatorul care trebuie sa
încerce să-i înveţe pe aceşti copii tot ce n-au reuşit să facă familia. După părerea mea orice copil are un
potenţial care trebuie scos în evidenţă şi, cei care sunt părinţi sau cei care îşi asumă rolul de părinţi,
trebuie să înţeleagă că datoria lor este să îşi crească copii în linişte, în armonie şi în concordanţă cu
cerinţele societăţii, fiind responsabili de educaţia copiilor lor. Educaţia începe acasă şi continuă la şcoală.
Cred ca niciun părinte, nu ar vrea sa aduda despre copilul sau ca nu este educat sau nu are cei 7 ani
de acasa, de aceea trebuie să ne implicam în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt,
concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale?
Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce
zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta
cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la
această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu
ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să
procedeze la fel.
Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești
curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu
trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele
acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de
medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți
curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!”
Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să
atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie
deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele
de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună.
Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în
public.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

1104
 Educaţia începe acasă şi continuă la şcoală. De aceea părinţi şi educatorii ar trebui să lucreze în
strânsă legătură pentru a ajunge la rezultate optime în ceea ce priveşte educaţia. Un copil educat va fi un
adult informat şi manierat.

1105
 Cei şapte ani de acasă

Profesor Mehedinc Liliana, Scoala Gimnazială Tg Trotuş

,, Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.’’ Valeria Mahok
În mod tradiţional, copiii primesc educaţia primară înaintea metodei clasice din învăţământ. Toată
lumea a auzit de cei şapte ani de acasă, şi iată cum încet, dar sigur metoda educaţională din familie capătă
valenţe sociale. Din fragedă pruncie copiii învaţă să accepte puterea exemplului acolo unde părinţii şi
bunicii ştiu să transmită un comportament civilizat. Cei şapte ani de acasă reprezintă oglinda educaţiei pe
care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Sunt primii ani frumoşi din toată viaţa când ei
învaţă să meargă, să vorbească, să fie educaţi şi să aibă multe idei. Aceşti ani sunt foarte importanţi pentru
că de acolo vine respectul, nu numai faţă de ceilalţi, dar şi faţă de ei înşişi. Educaţia, bunele maniere,
regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Trecând peste chestiunile strict oficiale şi
cunoscute, cei şapte ani de acasă reprezintă chintesenţa unei societăţi sănătoase. În toată această perioadă
personalitatea copilului se încarcă cu energia pozitivă a părinţilor, copilul se aliniază unui comportament
de grup în care îşi are locul său bine definit, încărcat de responsabilităţi, acel grup îl reprezintă familia.
Astfel primii paşi în cadrul unui colectiv dintr-o unitate de învăţământ reprezintă deja o altă formă
de perfecţionare pentru copil în sine, care vine de acasă cu un bagaj educaţional primar si sănătos.
Grădiniţa şi şcoala vin să suplimenteze într-un mod pozitiv aceşti şapte ani de acasă, întregind astfel baza
comportamentală pozitivă cu care fiecare îşi incepe viaţa şcolară şi apoi perioadele educaţionale până la
maturizarea completă.
Societatea modernă şi tehnologizată de astăzi omite acest prim model educativ. Cei şapte ani de
acasă sunt priviţi ca o idee desuetă din care copilul nu mai are ce invăţa dat fiind timpul limitat în care
părinţii reuşesc să interacţioneze cu propriul copil. În mod miraculos însă, cei şapte ani de acasă nu pot să
dispară complet, ei incă fac parte din mentalitatea unor părinţi responsabili care nu vor să-şi abandoneze
copiii în braţele tehnologiei şi comportamentului mimetic din spaţiul virtual şi media.
Copiii ar trebui să înveţe acasă să fie oneşti, punctuali şi muncitori, să-şi arate solidaritatea faţă de
colegi şi prieteni şi respectul faţă de adulţi şi profesori.
,,Cu haina celor şapte ani de-acasă
Să-ţi faci prezenţa mai frumoasă
Oriunde ai fi, te are-n seamă
Un crez şi-o inimă de mamă!’’
(Constantin Iordache)

1106
 „Cei șapte ani de acasă”

Prof.înv.preșcolar : Meiroșu Ionela

„Copiăria e o lume aparte; pentu noi, o lume fantastică,ireală,pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă,una reală și plină de armonie.(Eugen Heroveanu).”
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la
părinți,la formarea personalității și comportamentului copilului pâna merge la școală.Când spunem că un
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut,care știe să salute,să spună
mulțumesc,te rog,care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții.
Educația, bunele maniere,regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă.
Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de cățiva factori:relația afectivă dintre copil și
părinți,specificul de dezvoltare al copilului,valorile pe care se bazează familia și pe care le transpune
copilului. Baza unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinții. Dragostea
cu care părinții își inconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte,să aibă încredere în propriile
forțe.Copilul iubit de căre părinți se simte protejat,îngrijit, iar această idee de siguranță îi creează
deschiderea spre învățare și asumarea regulilor de comportament.Copilul care se simte apreciat de
părinți percepe în mod pozitiv regulile transmise de către aceștia.Ba chiar el realizează că părinții îi
acordă atenție, că sunt preocupați de ceea ce face.Totodată ,educarea copilului într-o atmosfera
deschisă,bazată pe încredere și iubire,face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. La
începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate,
nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care se
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca
părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este
supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie,să citească și să calculeze.El trebuie
să invețe și cum să se comporte cu ceilalți,copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere . Un copil
manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți
decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Părinții reprezintă un bun model pentru copii .Înca de la vârstă fragedă copilul trebuie învățat să
salute ,să spună „ te rog” și „mulțumesc”.Dar buna creștere nu se oprește aici. Va trebui să știe ce se
cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele
maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul,iar copiii
respectuoși vor fi tratați cu respect.
Cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este cea matrială (dulciuri,jucării,bani),ci exprimarea
mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună.De aceea ,este importantsă îi
lăudam ori de câte ori se dovedește bine crescut. Dezamăgirea ,nemulțumirea părintelui,dau rezultate
mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinții trebuie să le explice clar copiilor ce au voie să facă și ce
nu, să stabilească reguli realiste,echilibrate și să le spuna dinainte ce se intămpă dacă nu le respectă.
Totodată ,este important ca ambii părinți să fie consecvenți în educarea copilului.Dacă mama îl învată să
spună mulțumesc,tatăl nu va trece niciodată cu vederea când copilul uităs ă fie respectuos.În același timp ,
părintii trebuie să fie înțelegători și să accepte greșelile involuntare. Să nu uite că și adulții greșesc
uneori , darăminte copiii.

1107
 Cei 7 ani de acasă, paşaport universal

Melinte Nicoleta

Am căutat în zadar, o semnificaţie satisfăcătoare, a

expresiei, “cei 7 ani de acasă”, pe care să o folosesc în justificarea
utilizării ei, în diverse situaţii. Dicţionarul indică forma negativă:
“a nu avea cei șapte ani de acasă expr. a fi prost crescut”. Dar ce
înseamnă a avea “cei 7 ani de acasă”?

De ce 7, şi nu mai puţin sau mai mult

Biblia spune că Dumnezeu a creat lumea în 7 zile (de fapt 6, căci în cea de a şaptea, şi-a contemplat
creaţia şi s-a odihnit). Dacă admitem că omul este creaţia divinităţii, am putea spune că există o legatură
şi între cei doi “7”: dacă primul a fost necesar şi suficient pentru creaţie, al doilea se impune ca necesar,
pentru creşterea fiinţei umane, de către familie.
Dumnezeu a creat întâi condiţiile pentru a face posibilă viaţa omului şi apoi, omul. În “cei 7 ani de
acasă”, familia dăruită - părinţii- cu această comoară dumnezeiască (copilul), trebuie să se bucure de ea şi
are misiunea să o pregătească pentru societate, pentru drumul ce-l are de parcurs, pe Pamânt, drum care
constituie însăşi viaţa. Astfel, viitorul fiinţei umane depinde foarte mult, de cât de bine este pregătită,
pentru viaţă, în aceşti 7 ani.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare ale copilului, pentru că el percepe lumea în mod
diferit de la un an la altul, în primii 7 ani ai existenţei sale.
Cei 7 ani de acasă sau “Ce să faci şi ce să nu faci”
În primii 3-5 ani, copilul este dependent de cineva din familie, de obicei de mama.
La 2 ani, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Alegerile sunt pur instincuale. Până la 2-3 ani,
copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi. La această vârstă el nu va dori să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă, copilul nu este încă pregătit să fie altruist. La această vârstă îl
putem învăţa formulele de politeţe: bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin
imitaţie. Se poate interveni uşor, în educarea gustului.
Între 3 şi 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau unul rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
Este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu- la masă, într-o vizită, în
parc, la grădiniţă. Învăţarea bunelor maniere, însă este un proces de durată, care se va contura în fiecare
zi, folosind diverse ocazii şi întâmplări din spaţiul familial, pentru a îndruma copilul în direcţia corectă.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent, putând să se descurce singur şi astfel nu va mai
exista nevoia de a fi tot timpul alături de părinţi. El poate merge la grădiniţă, sau clasă pregătitoare.
Devine necesar să se dezvolte mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur: copii, adulţi. E bine să
fie încurajaţi să se exprime, lăsaţi să termine ce au de spus şi să nu li se facă observaţii în public, care să îi
umilească sau să îi inhibe.
Aşadar, când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de
la părinţi, aportul acestora la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
Cei 7 ani de acasă, paşaport universal
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Pe primul loc, desigur este relaţia afectivă dintre copil şi părinţi. Copilul iubit de părinţi se simte
protejat, ceea ce îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Desigur fiecare părinte trebuie să cunoască starea sănătăţii şi specificul de dezvoltare a copilului.
Regulile de comportament şi modelele nu se impun forţat, ci cu blândeţe şi tact. Copilul care se simte
apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia şi determină ca acestea să nu se
transforme în “disciplină de fier”.
1108
 Părinţii nu trebuie să uite nici un moment, că ei sunt modele pentru copiii lor.
Valorile pe care ei le cultivă în familie, vor fi valori şi pentru viitoarea generaţie. Pentru aceasta este
necesară maturitatea părinţilor şi transmiterea conştientă a ceea ce ei însuşi au moştenit bun, de la proprii
lor părinţi. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Pentru orice fiinţă umană, se poate spune - făra a exagera- că “cei 7 ani de acasa”, constituie un
paşaport universal, care îi permite să pătrundă şi să se menţină atât timp cât îşi doreşte, pe orice treaptă a
societăţii în care traieşte, dar facilitează şi adaptarea, în orice colţ al lumii.
Nu vă privaţi copiii de acest paşaport!

1109
 IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

Autor : Prof. MENAT LILIȘAN

Liceul Tehnologic ,,C.A.Rosetti ,,Constanța
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. (Eric Berne).
In viață , sunt multe persoane care pur și simplu nu pot fii respectate, pentru că nu știu să se
comporte și , spunem noi , probabil nu au cei 7 ani de acasă, care sa le confere un echilibru și respect
față de cei din jur. Datorita comportamentului ciudat față de semenii lor, se autoizolează de cei din jur
și tind să dispară treptat din viața socială, de multe ori alcoolul si drogurile fiind singurii prieteni de
suferintă.
De fapt , ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei bătrânii îl invocă atunci cand este nevoie de acest
lucru?
Până în ciclul primar, cam pe la 5-6 ani, stăm mai mult cu părinții, bunicii, cu familia și cei
apropiați în general. Cei din familie încearcă să te sfătuiască și să te educe cum știu ei mai bine, ca tu pe
viitor să poți intra în viață cu un minim de lectii despre viață : cum să îți respecți bunicii, cum să îți
respecți familia și pe cei mai în vârsta; mai departe, la școală , respectul fata de profesori, colegii și
cercul de prieteni pe care îl ai.
Respectă ca să fii respectat , este una dintre vorbele din bătrâni, spuse de părinții noștrii. Daca
respecti pe cei din jur, te respecți pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate .
În rest, acesti 7 ani de acasă se constituie ca piatră de temelie a vieții , pe viitor. De acești ani
depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur si bineînțeles îți poți ordona
viața și stilul de viață alături de cei dragi. La rândul tău , odata cu trecerea timpului, cand vei devenii mai
intelept, o sa dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepoților si celor dragi, ca si ei sa aibă la baza cei 7 ani de
acasa, să poată merge în viață deschis si cu un viitor sigur.

1110
 ARTA DE A FI PĂRINTE

ÎNV. MERA ALEXANDRA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ
“SIMION BALINT “-ROȘIA MONTANĂ
Structură Școala Primară GURA MINEI
JUD . ALBA
“Pentru ca un copil să devină om, trebuie ca din copilărie să educi în el omul, altfel va rămâne
copil toată viaţa.”(Rabindranath Tagore)
Valoarea și importanța influențelor exercitate asupra copiilor mici este deja demult cunoscută și în
teorie și în practică. Formula ‘’ cei șapte ani de acasă ‘’ a devenit pentru mulți scala uzuală de evaluare a
calității conduitei. A fi părinte înseamnă să ai cunoștințe, deprinderi și capacități relaționare, valori la
care să aderi și care să-ți regleze conduita, orientând-o într-o direcție predominant pozitivă. Desigur,
putem vorbi de o conduită parentală generală, ca model la nivel social și de o conduită parentală
particulară, individuală pe care o adoptă fiecare părinte în parte. Sunt mulți părinți care merg pe principiul
‘’ este copilul meu și fac ce vreau cu el’’ , o filosofie care atrage foarte multe aspecte negative după ea. În
concepția pedagogică a fi părinte competent înseamnă, în primul rând să adopți și să aplici,consecvent o
anumită strategie privind conduita parentală.Un bun părinte trebuie să fie :
Un bun ascultător – să-l facă pe copil să înţeleagă că îl preocupă problemele lui
Flexibil – să-i lase copilului o portiţă de ieşire; să nu-l pună “la zid” fără a-i acorda o şansă; să-i
arate că sunt gata să facă nişte schimbări pentru ca lucrurile să intre în normal;
Realist – să nu-i ceară copilului mai mult decât poate să dea, având în vedere vârsta lui, puterea lui
de înţelegere;
Capabil să zâmbească – simţul umorului îi poate ajuta să iasă dintr-o situaţie dificilă; un zâmbet îl
poate apropia chiar şi într-un moment de criză;
Capabil să coopereze – creşterea unui copil este un efort de echipă; părinţii să nu uite că medicul
pediatru, psihologul, unitatea şcolară, cadrele didactice sunt alături de ei.
În ziua de azi nu ajunge să fim doar părinti buni, ci trebuie să devenim părinti inteligenți. Astfel,
vorbim despre șapte deprinderi ale „părinților buni” și cum sunt valorificate cu succes de către „părinții
inteligenți”.
1. Părinții buni dau cadouri, părinții inteligenți dăruiesc propria lor ființă
Părinții buni au grijă să satisfacă, în măsura posibilităților lor economice, dorințele copiilor lor.
Acești părinți care fac în permanență daruri copiilor lor, sunt păstrați în amintire doar pentru un moment.
Părinții inteligenți dau copiilor ceva incomparabil mai valoros. Ceva ce nu se poate cumpăra cu toți banii
din lume: ființa lor, povestea vieții lor, experiențele lor, lacrimile lor, timpul lor. Acești părinți care se
preocupă să le dăruiască copiilor exemple și povestiri din viața lor rămân de neuitat.
2.Părinții buni alimentează corpul, părinții inteligenți alimentează personalitatea
Astăzi, părinții buni cresc copii zbuciumați, înstrăinați, autoritari, pentru că societatea s-a
transformat într-o fabrică de stres. Părinții care nu-și învață copiii să aibă o viziune critică asupra vieții îi
transformă într-o pradă ușoară pentru sistemul acaparator, copilul nu va fi o ființa umană, ci un
consumator. Părinții inteligenți pregătesc copilul pentru viață, alimentând amfiteatrul gândurilor și
teritoriul emoțiilor cu curaj și îndrăzneală. Dacă problemele se pot rezolva, vor fi rezolvate, iar dacă nu,
trebuie să ne acceptăm limitele.
3. Părinții buni corectează greșelile, părinții inteligenți își învață copiii cum să gândească
Vechile corecții și binecunoscutele predici ale părinților buni nu mai funcționează , sunt inutile în
influențarea personalității tinerilor.A-ți surprinde copilul însă, înseamnă a spune lucruri la care el nu se
aștepta. Atitudinea pozitivă de felul :”Nu mă așteptam să mă superi în felul acesta. În ciuda durerii pe
care mi-ai provocat-o, eu te iubesc și te respect mult”, va fi un moment de gândire pentru copil, de
ințelegere a greșelii .
4.Părinții buni își pregătesc copiii pentru aplauze, părinții inteligenți își pregătesc copiii
pentru eșecuri.

1111
 Pentru părinții buni dorința de realizare a copilului presupune ca aceștia să aibă obiective, să caute
succesul în studiu, în muncă, în relațiile sociale, dar totul se oprește aici. Pentru părinții inteligenți, a avea
succes nu înseamnă a avea o viață fără greșeli. Nu există podium fără înfrângeri. Perseverența este la fel
de importantă ca și capacitățiile intelectuale. De aceea sunt în stare să spună copiilor lor: „Am greșit”,
„Scuză-mă”, „Am nevoie de tine”. Părinții care nu-și cer scuze nu-și vor învăța copiii cum să abordeze
aroganța.
5. Părinții buni vorbesc, părinții inteligenți dialoghează ca niște prieteni
A sta de vorbă înseamnă a vorbi despre lumea care ne înconjoară, a dialoga înseamnă a vorbi despre
lumea în care suntem: a relata experiențe, a împărtăși ceea ce se află ascuns în inima fiecăruia, a pătrunde
dincolo de cortina comportamentelor. Adevărata autoritate și respectul solid se nasc din dialog. Dialogul
este o perlă ascunsă în inimă.
6. Părinții buni educă inteligența copiilor lor, părinții inteligenți le educă sensibilitatea.
Pentru un părinte bun, a educa inteligența presupune a da posibilitate copilul să acumuleze cât mai
mult teoretic folosind diferite metode bune sau rele.Părinții inteligenți captează copiii prin inteligență și
nu prin autoritate, bani sau putere. Ei apelează la sensibilitatea celor mici verificând imaginea pe care
aceștia o au despre ei. Dacă le face plăcere să fie în preajma lor ,testul este trecut.
7. Părinții buni oferă oportunități, părinții inteligenți nu renunță niciodată
Părinții inteligenți sunt semănători de idei și nu controlează viața copiilor lor. Ei seamănă și
așteaptă ca semințele să germineze. Pe timpul așteptării poate să apară mâhnire, dar, dacă semințele sunt
bune, vor încolți. Nimeni nu-și ia diploma în misiunea de a educa. Înainte, părinții erau autoritari; astăzi
sunt copiii. Învățați să spuneți „nu” făra teamă. Dacă ei nu aud „nu” de la părinți, nu vor fi pregătiți să
audă „nu” de la viață. Părinții nu trebuie să cedeze în fața șantajelor și presiunii copiilor. În caz contrar,
emoția copiilor va deveni un balansoar, astăzi sunt docili, mâine explozivi. Trebuie stabilite clar ce
aspecte pot fi negociabile.
CELE 7 GREȘELI ALE PĂRINȚILOR ÎN EDUCAȚIA COPIILOR
1. A corecta în public
2. A exprima autoritatea cu agresivitate
3. A fi excesiv de critic: a obstrucționa copilăria celui educat
4. A pedepsi la furie și a pune limite, fără a da explicații
5. A fi nerăbdător și a renunța să mai faci educație
6. A nu te ține de cuvânt
7. A distruge speranța și visele
EDUCAŢIA este soluţia pentru a face faţă oricărei situaţii de viaţă. Astfel ,arta de a fi părinte este o
profesiune foarte grea, însă este divină pentru că noi, părinții, nu suntem viabili decât prin urmașii noștri.

Bibliografie:
1. 2. Vrăsmaş E., Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. 3. Ciofu C., Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
3. 4. Bunescu G,Alecu G,Badea D., Educația părinților, strategii și programe, EDP
București , 1997
4. John Maxwell, Clipele împlinirii copilului meu, Ed. Noua Speranța, Timișoara, 1998
5. www.didactic.ro

1112
 ,,Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”

Autor: prof. Meraru Maria Marcela

Instituția: Școala Gimnazială ,,I.D.Sîrbu” Petrila- Hunedoara
Frumos îndemn pe care l-am adresat, de-a lungul carierei mele, tuturor preșcolarilor care au pășit cu
drag, dar și cu emoție, peste pragul grădiniței spre integrarea cu succes în marea familie a ,,grădinarilor”.
Credeți că mi-a fost ușor a mă face repede înțeleasă de către micuții curioși în ale explorării lumii prin
joc? Nu. Dar, cu siguranță, bazele educației de acasă a micuților au fost puse, zi de zi, de către familie.
Pentru noi ca educatoare au contat mult ,,cei trei ani de acasă” la fel de mult pe cât contează pentru
societate, ca sumă a indivizilor ei interacționând cu semenii, ,,cei șapte ani de acasă” ai fiecăruia, atunci
când relaționăm unii cu ceilalți și dorim o comunicare cât mai plăcută sub toate aspectele.
Psihologii au afirmat de-a lungul vremurilor că un copil atinge pragul de maturitate școlară în jurul
vârstei de șapte ani. Poate de aceea, învățământul românesc tradițional avea în vedere înscrierea copiilor
în prima clasă de școală la împlinirea celor șapte ani de viață, după ce educația din sânul familiei a oferit
copiilor posibilitatea deplină de a fi cuviincioși nu doar cu părinții sau alți membrii ai familiei, ci și cu alți
copii, alți indivizi din comunitate, societate, tocmai pentru ca relațiile din școală, gen copil – copil , copil
– învățător , învățător – copil să se bazeze pe respect, răbdare, înțelegere, empatie, iubirea aproapelui, să
existe un feedback real între persoane chiar și din privire, nu numai în urma unui dialog direct. Și astăzi se
presupune că până la finele clasei zero copiii vor fi capabili a dezvolta relații juste interumane, care să-i
ajute a se integra cu succes în clasa I, pe baza achizițiilor fundamentale de la grădiniță, și a anilor în care
primele modele de viață le-a găsit în familie. Până la șapte ani familia oferă copilului un mic univers de
reguli de comportare civilizată răspunzând întrebărilor firești ale micuțului: ,,Cum mănânc?”,,Cum mă
îmbrac?”,,Cum salut?”,,Cum îmi aleg un prieten?”,,Cum călătoresc?”,,Cum vorbesc?” și câte altele... Dar,
în sens larg, școala răspunde mult mai multor nevoi ale copiilor completând și lărgind progresiv universul
cunoașterii cu ,,ce, cât și când mănânc”,,în ce condiții mă îmbrac așa...sau la evenimente...”,,care sunt
formulele de politețe în situații diverse”,,ce înseamnă un prieten și ce pot eu oferi”,,care sunt drepturile și
obligațiile mele de elev”,,cum mă comport în călătorie cu diferite mijloace de locomoție, la spectacol, la
teatru, la Zoo, în excursie, cu vecinii, cu profesorii, doctorii, organele de poliție”,,cât de mult și cât de tare
vorbesc atunci când dialoghez sau povestesc, sau în timpul mesei” etc, într-un cuvânt, codul bunelor
maniere, desigur, pe înțelesul preșcolarilor.
Cei șapte ani de acasă sunt, fără tăgadă, miezul tuturor viitoarelor relații ale copilului cu lumea
înconjurătoare, fie că vorbim despre persoane, ființe vii, natură, mediu înconjurător cu care, individul
intră, la timpul potrivit, în contact. Părinții copiilor au devenit ușor și pe nesimțite parteneri activi în
educația propriilor copii încă de la intrarea în grădiniță când, invitați de profesori, au participat activ la
activități obligatorii și, mai cu seamă la cele alese de copii, extracurriculare educative, desfășurate sub
modalități diverse: jocuri, excursii, expoziții, activități practice de creație sau eco, spectacole, parade,
acțiuni patriotice, caritabile, ori de voluntariat, activități care clădesc, atractiv și în timp, personalitatea
copiilor și o dezvoltă, îi îmbogățesc calitățile pozitive de caracter, dezvoltă la copii morala creștină și
benefică a individului în reațiile lui prezente și viitoare. Astfel copiii au învățat să fie harnici, înțelegători,
răbdători, să evite sau să aplaneze conflicte, să lege prietenii, să fie miloși, darnici, mândri de apartenența
la poporul român, respectuoși cu colegii, adulții, apreciind valorile tradiționale, copii aparținând altor
popoare, rase, culturi, tradiții și obiceiuri diverse de pe mapamond, într-un cuvânt, au învățat să accepte
diversitatea, cea care spune că deși nu suntem la fel, totuși ne asemănăm, avem aceleași nevoi, dorințe,
idealuri, din copilărie până la maturitate.
Concluzionând, putem spune că cei șapte ani de acasă sunt suma eforturilor partenerilor educației
copilului spre devenirea lui ca o persoană valoroasă pentru toți. Și atunci putem să ne ducem cu gândul la
valoroasa idee creștină ,,-Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”.

1113
 Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă!

Profesor înv.preşcolar Merticariu Delia

Grădiniţa cu P.P.Nr.29-structură la Şcoala Gimnazială ,,Mihail Sadoveanu” Bacău
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Exemplu:
În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii
vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca
pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea
ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene.

Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens.

Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul?

-merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -recunoaşte fructele, exersează număratul,
-îi propun să ceară vânzătorului un anumit exersează comunicarea cu adultul, folosirea
număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) pronumelui personal de politeţe, a formulelor de
solicitare etc.
-pregătesc împreună compot sau salată de -exersează deprinderile igienico-sanitare, de
fructe receptare a mesajului oral
-îi pot atribui sarcini copilului: să spele -îşi îmbogăţesc vocabularul
fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie
fructele în bucăţele folosind n cuţit de plastic
-în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga
pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la
grădiniţă.
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe
care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a
desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl
vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să
depună mai mult efort sau exerciţiu.
Exemplu:
La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe
fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să
1114
provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău,
dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie
să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat
fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi
să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe
care o au cele pe care le mănânci la gustare!”).
Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica
asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi
copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce
a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este
nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă
atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau
se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu
interesează.
Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la
un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru
a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la
serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească
despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la
grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă.
Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea
unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat
la grădiniţă.
Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de
interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie,
să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în
diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor
comportament modele de urmat.
Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi:
a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. -
să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul,
nisipul, apa etc.
- să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor
etc.
- să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre
gustul lor ş.a.
- să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire
echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente)
- să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură
(buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe,
frunze etc.)
b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în
care le folosim, mărime, culoare, formă etc.
- să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect
- să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”,
„De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc.
c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare
- să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în
numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe
tăbliţele maşinilor”)

1115
 - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe
drum”)
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie.
Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina,
cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei
mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le
trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să
înveţe, să descopere lumea.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

1116
 EDUCATIA IN FAMILIE SI CEI SAPTE ANI DE ACASA

Prof.inv.primar Mesesan Ana Scoala Gimnziala Nr .1 ,COSEIU

Prin caracterul sau uman, educatia este o actiune care se desfasoara in mod constient in
conformitate cu finalitatile stabilite cu finalitatile stabilite in prealabil ,are sens intentional care vizeaza un
rezultat bine conturat .In procesul actiunii,subiectul (agentul) urmareste un scop anticipat sub forma unui
proiect .In terminologia designului educational,subiectul proiecteaza finalitatea actiunii sub forma
obiectivelor educationale pentru ca ,in functie de cele proiectate ,sa elaboreze strategia corespunzatoare
realizarii lor .In functie de finalitati ,sunt selectionate valorile care urmeaza a fi transmise si sunt alese
metodele si mijloacele cele mai potrivite pentru a realiza transmisia .Totul este subordonat scopului
propus si mai ales rezultatului care urmeaza sa fie obtinut .In cadrul educatiei ,oamenii planifica in plan
mental ceea ce ulterior vor desfasura in mod concret ,sunt animati de anumite intentii, procedeaza in
conformitate cu o anumita comanda sociala,se conduc dupa anumite principii si norme, deci totul este
organizat si programat,nimic nu se intampla haotic,totul este directionat.Formularea explicita a scopului
este deosebit de relevanta pentru demersul educativ .Asistam astazi la o deplasare a accentului de la „a
invata pentru a sti “ la “a invata pentru a actiona “,la o schimbare de viziune si de stil didactic ,la
aplicarea unui nou sistem de evaluare .
Atat educatia cat si familia trebuie sa urmareasca acelasi scop : formarea personalitatii copiilor in
vederea integrarii sale in viata sociala .Baza formarii unui comportament corespunzator al copilului,
invatarea unor valori morale se realizeaza in primul rand in familie .Am putea spune din tot sufletul ca
indiferenta familiei fata de insusirea de catre propriul copil al unor valori morale ,pozitive ,este ocrima
.Educatia ,bunele maniere ,regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate .Un copil
manierat se va descurca mult mai bine in relatiile cu cei din jur decat unul caruia ii lipseste cei sapte ani
de acasa .
Dar educatia primita in cei sapte ani de acasa depinde de cativa factori :relatia afectiva dintre copil
si parinti , specificul de dezvoltare al copilului ,valorile pe care se bazeaza familia si pe care le transmite
copilului ,asa spunea psihologul Oana Maria Udrea .
Parintii isi petrec din ce in ce mai putin timp alaturi de copiii lor, majoritatea confruntanda-se cu
problema echilibrarii atributiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
In momentul in care un copil depaseste sfera familiei si intra intr-o colectivitate, incepe o noua
etapa a vietii lui ,dar si a parintilor .La inceperea gradinitei are loc o restructurare a programului
zilnic,care cuprinde programe bine delimitate ,nu numai din punct de vedere al continutului activitatilor
si repere orare,ci si privind mediul in care isi desfasoara aceste activitati (o parte din zi copilul sta la
gradinita ,iar o parte acasa ).
Comunicarea dintre parinti si copii este foarte importanta pentru ca ii ajuta la formarea imaginii de
sine.Copilul trebuie sa fie intrebat ce a facut la gradinita ,ce i-a placut , ce nu i-a placut ,ce ar vrea sa
faca.etc
Pentru a-i putea intelege ,este nevoie ca parintii sa-i ajute pe copii sa-si exprime emotiile fara teama
.In situatia in care nu i se ofera atentie , incepe sa bombardeze cu pareri puternice si afirmatii emfatice,
dand impresia ca este alintat,sau se inchide in sine ,refuza sa mai comunice ,considerand ca ceea ce spune
nu este important ,ca nu ii intereseaza.
Parintii sunt modele pentru copil.Va fi ineficient sa atragem atentia copilului sa nu mai tipe spre
exemplu, daca acesta aude frecvent certuri in familie .De asemenea cea mai pretioasa recompensa pentru
copil nu este cea materiala ,ci exprimarea multumirii si bucuriei pe care parintele i le arata cand face o
fapta buna.
„Copiii devin ceea ce le spunem noi ca sunt”sunea Larry Fields .
Ultimii ani au adus cu ei o perceptie noua in privinta influentei pe care o are familia asupra formarii
personalitatii copiilor .Desi s-a stiut intotdeauna ca familia ne influenteaza ,acum descoperim ca aceasta
influenta este mai mare decat ne-am imaginat . Familiile sunt sisteme sociale dinamice ,care au legi
,componente si reguli structurale.Cele mai importante reguli ale familiei sunt cele care determina ceea ce
inseamna a fi o fiinta umana. Ceea ce cred parintii despre viata si implinirea ei va determina felul in care
isi vor creste copiii.Copiii reprezinta viitorul ,iar viitorul lumii depinde de conceptia pe care o au acestia
despre ei insisi .Toate optiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor persoane.
1117
 Reguliile de comportament si educatie oferite in primii sapte ani de viata ai copilului sunt definitorii
pentru formarea ca adult .Copilul trebuie invatat sa se poarte frumos, bunele maniere se predau cel mai
bine prin puterea exemplului .El trebuie sa se bucure de copilarie,sa nu incercam sa facem din el un geniu
inainte de vreme ,sa-i permitem copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze ,dar mai ales sa se joace
din plin.
Copilul trebuie invatat sa isi exprime emotiile si sentimentele,numai asa va reusi sa rezolve
conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate .Sa ne invatam copiii
sa spuna adevarul ,chiar daca de multe ori nu ne convine ceea ce a facut !
Copilul trebuie iubit neconditionat si acest lucru trebuie sa-l aratam zilnic !Sa ne iubim copilul
indiferent de note ,de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura ! „Cei sapte ani de
acasa” vor constitui „fundatia” pentru constructia unei vieti inchinate binelui,frumosului si adevarului .
„Sadeste un gand si vei culege o actiune ,Sadeste o actiune si vei culege un obicei ,Sadeste un
obicei si vei culege un caracter , Sadeste un caracter si vei culege un destin”Samuel Smiles

Bibliografie :
Constantin CUCOS , „Teoria si metodologia evaluarii” ,Iasi,Ed.Polirom
„Procedee de imbunatatire a comunicarii intre parinti si copii”, Bakker I, Janssen H, Bucuresti,
1998.
www.didactic.ro
www.scribd.com

1118
 Cei ,,șapte ani de acasă “

MICLAU RODICA
Ce minune când vine pe lume un copil!Atâta bucurie în familie,mai ales când copilul se cam lasă
așteptat.Nici o familie nu e completă fără copii. Primit cu dragoste încă din prima zi,va crește ocrotit
de mama și tatăl său.Așa copil am fost și eu!Copil unic la părinți,m-am bucurat de toata atenția timp de 9
ani, pâna la venirea fratelui meu mult dorit,de noi toți.
La noi ,în familie,fiecare membru a fost la fel de important bucurându-se de toate drepturile și
îndeplinindu-ne fiecare îndatoririle.Tata era cel care mergea la muncă și aducea tot ceea ce era necesar.El
avea un serviciu care nu îi lasa prea mult timp liber pe care să îl petrecem împreuna.Șofer pe
autobuz,ducea minerii de pe sate la minele de minereu de fier de la Teliuc și Ghelari.Avea un program de
la 5 la 24.Dar când venea acasă ce bucurie! Parcă venea Moș Crăciun,cu daruri pentru fiecare!Totdeauna
avea în buzunare câte ceva pentru fiecare,chiar dacă era doar cate un puișor de ciocolată sau o
eugenie.Dar,mai întai,o întreba pe mama, de fiecare dată, dacă am fost cuminți și ascultători,dacă am
învățat la școală și am știut să ne facem temele de casă.
Există în mintea tatălui meu un ideal:,,să faca copiii școală daca eu nu am avut această șansă în
copilărie”.Mai târziu am aflat ca rămăsese de mic fără mamă și a crescut cu o mamă vitregă, care nu a
avut grijă să îl dea la școală,așa că a facut vreo două clase și nici acelea nu le-a încheiat,fiind trimis cu
vitele la pașune.La 14 ani, tatăl i-a pus traista în băt și i-a spus:,,până acum ți-am câștigat eu, te du și-ți
câstigă tu singur mâncarea”.Și așa a intrat ucenic la un covaci unde a învățat să potcovească caii și să-și
câștige traiul zilnic.A învățat că trebuie să fie cinstit,muncitor și respectuos.Chiar dacă nu a avut sprijinul
familiei a crescut drept ca bradul de la munte,curat la suflet ca apa de izvor și curajos a ținut piept tuturor
vicisitudinilor vieții, fiind un învingător până în ultima clipă a vieții.
Dacă am învățat ceva în viata mea de la părinții mei,încă din copilarie, e că ,dacă dragoste e, totul e!
Nimic nu a fost imposibil ,fiindcă am fost o familie binecuvântată:copii și părinți. Nu știu când au trecut
cei șapte ani, cand ,copil unic fiind,m-am bucurat de totul:
timpul,atenția,dragostea, tinerețea părinților mei.Mama spunea că am fost cel mai cuminte
copil,acultam cu atenție tot ce imi spunea, vorbeam cand eram întrebată , nu vorbeam cand discutau
adulții, salutam persoanele mai în vârstă decat mine.Tata a fost mândru de mine și mă lua cu el la
muncă,iar când mergea în diverse excursii cu copii școlari mă lua și pe mine și pe mama.Așa am văzut
multe locuri frumoase din țara noastră,România.Cam așa mă vad eu de răsfățată, comparativ cu frații mei
care nu au avut parte de atât de multe binecuvântări!
Mai târziu,când am devenit învățătoare,am început să modelez caractere diferite.Am avut copii de
diferite etnii,din diferite medii, dar aveau cei șapte ani de acasă:crescuți și educați în spiritul respectului
față de școală și de învățătoare,erau disciplinați și în ceea ce privește învățătura dar și
comportamentul.Regulile de comportare erau respectate și sancțiunile erau mult mai puține(mă refer la
note scăzute la purtare).Copiii se comportau în mod civilizat în diverse situații ,de exemplu în mijloacele
de transport în comun ofereau locul persoanelor mai în vârstă, baieții dădeau întâietate fetelor la rând, la
intrare la sala de clasă,în sala de spectacol,la urcare în autobuz, se vorbea în mod civilizat ,decent ,la
spectacole se viziona în liniște,arătând astfel respect față de munca artiștilor.
Familia era și este primul formator al fiecărui individ.Dacă familia este frumoasă,dacă există un
climat sănătos de viață,dacă părinții au primit o educație sănătoasă acasă prin ,,cei șapte sau șase ani de
acasî”,atunci ei vor transmite aceleași lucruri și urmașilor lor.Eu ,mi-am educat copiii cu aceeași dragoste
și în spiritul acelorași valori pe care le-am văzut la părinții mei.În timp,am primit aprecieri pentru ce copii
cu bun simț am.Ei nu au trecut vreodată fără să salute persoanele întâlnite, indiferent de statutul lor social,
de vârstă sau etnie.A vorbi fiecăruia, după capacitatea lui de înțelegere,și a-i arăta respectul cuvenit te
definește în calitatea supremă :aceea de a fi OM.
Cred că si eu am fost,sunt și urmașii mei să își amintească de mine ca de un adevărat ,,OM”.
Nu trăim pentru a fi fericiți!Suferă.Mori.
Dar fii ceea ce trebuie să fii.

1119
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Educ: ANDREEA MICU

Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii ani de viaţă, când înveți ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute. Spre exemplu, mulți dintre noi mâncam tot ce vedeam de pe
jos, dar pentru asta este părintele în spatele nostru să ne dea peste mânuță și să ne spună "caca"( cuvant
rostit pe înţelesul lor ,că nu ar fi bun).
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un
bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca
noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i
dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
Comunicare dintre părinţi şi copil este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă
. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice,
dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune
nu este important. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează,
fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea: „Ce ai făcut azi la
grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie: „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În
astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi
despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui
matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce
simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut, puterea exemplului este cel mai bun exemplu.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

1120
 Cei 7 ani de acasă

Scoala Gimnaziala Susani, Valcea

Inv. Mihai Alina Maria
,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-
mă , te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume".
( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea, părintele trebuie să-și
facă timp pentru copilul său, căci educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească
și să calculeze, ci trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea
familiei.Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social.
Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de
Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să
facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl
învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi
timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc
uneori, darămite copiii.
1121
 E important, de asemenea ca independenta copiilor sa fie stimulata, pentru ca daca in mica
copilarie e mereu altcineva care sa-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme, ori va
incerca totul, ca sa-si afirme independenta, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenta. Pe cand, daca e
obisnuit de mic sa infrunte niste situatii si sa faca niste alegeri (evident, pe masura lui, si controlate de
adult) ii va fi mult mai usor sa ia hotararari in ceea ce-l priveste.
Tot la capitolul parinti, felul in care i se vorbeste si felul in care este ascultat, il va invata cum sa
faca si el, la randul lui, asta, de o maniera pe cat posibil politicoasa.

Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
3. www.didactic.ro
4.www.jurnalul.ro

1122
 Cei sapte ani de acasa!

MIHAI ANDREEA
Primii sapte ani din viata unui om reprezinta cea mai importanta perioada, este cea care defineste
intreaga munca pe care au depus-o parintii pentru formarea viitorului produs al societatii.
Toti ne zbatem sa formam adevaratii oameni, oamenii “ zdraveni”, cu care sa ne mandrim , de aceea
atat parintii cat si educatoarele incearca sa le insuseasca “oamenilor mici” acele caracteristici ale
“oamenilor mari”
Cei sapte ani de acasa reprezinta educatia oferita copiilor de catre parinti, iar acesti ani sunt
definitorii pentru formarea lui ca adult, insa aceasta educatie nu se refera la a- l invata pe copil sa scrie, sa
citeasca, ci se refera la modul lui de a interactiona cu ceilalti, la bunele maniere, sa fie un exemplu de
buna purtare in toate contextele sociale.
Educatia celor sapte ani de acasa are loc in familie si depinde foarte mult de mediul din care provine
copilul, dar se intampla de multe ori ca unii copii sa creasca in familii defavorizate si sa aiba bunul simt si
sunt copii care, desi cresc in familii care le ofera tot ce- si doresc, pe langa ce au nevoie, iar bunele
maniere sa le lipsesc cu desavarsire, consider ca acest lucru nu se intampla numai din cauza parintilor, ci
si din cauza societatii, care implementeaza tinerilor nostrii anumite ideii cum ar fi “ democratia”, un
cuvant atat de des pronuntat in zilele noastre de care copii, care- l aud peste tot, prin asa zisele mijloace
mass- media, insa multi nu inteles ca aceasta democratie nu inseamna lipsa bunului simt, lipsa celor
saspte ani de acasa. O alta problema cu care se confrunta generatia din zilele noastre si care genereaza
lipsa celor sapte ani de acasa este faptul ca multi parinti aleg sa- si duca copiii de la varste fragede la crese
sau gradinite private si astfel lipsesc foarte mult din viata lor si nu iau parte la educarea celor sapte ani,
care sunt cei mai importanti.
Educatia celor sapte ani de acasa mai depinde si de relatia afectiva dintre copil si parinti, specificul
de dezvoltare al copilului, dar si valorile familiei din care face parte.

1123
 SĂ CLĂDIM IMPREUNĂ CEI „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

MIHAI FLORENTINA VIOLETA

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac
parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi
educaţia ecesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii
frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu,
în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal.
Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie,
cu atenţie şi responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu
ne vom opri decât la câteva aspecte legate de educaţia creştină.
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează
Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui
Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să
simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu.
Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă,
cât și la grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare
Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă
în ea.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la
dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să
exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt
exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau
un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate
modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu
ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât
din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele.
Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de
greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca
1124
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem
împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune,
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care
îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de
viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică,
vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.

1125
 CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ – IMITAŢIE ŞI ÎNVĂŢARE

Prof. MIHAI MARIA Şcoala Gimnazială ,, Ştefan cel Mare”

Cetatea de Baltă, jud. Alba
,,Copilul e precum un copăcel - noi, cei care am fost odată copii, trebuie să-l îngrijim, căci e firav,
plăpând, neştiutor, dornic de soare, însetat de ploaie şi cu dorinţă de a da rod bogat, iar pentru toate
acestea are nevoie de ocrotire.”

Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi
atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată una din
perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de
informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj etc. Copilul este
pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către
cine şi în ce mod.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune, limite
clare şi bine precizate, răspuns imediat la nevoile copilului, disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului, sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului, respect,
deschidere şi comunicare, recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor, confidenţialitate şi încredere reciprocă).
Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă,
stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce coerenţă, disciplină în planul
mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă sănătos..
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Educația, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.
Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim
în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui
comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai
goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată.
Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce
copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură,
este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.
Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră
de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le
face drumul în viaţă mai târziu.
Specialistii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii şapte ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă
cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Zece reguli esențiale în educația și creșterea copilului pâna la 7 ani ar fi următoarele:
1. Să fie învățat sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului!
2. Să se stabilesască și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului!
3. Să se comunice cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și
copii; să se limiteaze timpul petrecut la televizor sau calculator și să se concentreaze în educația lui pe
arta conversației!
4. Să fie învățat să iubească lectura și cărțile - începând încă de când e bebeluș citindu-i-se povești,
apoi, treptat, lasându-l pe el să le exploreze până când învață să citeasca și să se bucure singur de ele!

1126
 5.Să fie lăsat să se bucure de copilărie - nu să se încerce să se facă din el un geniu înainte de vreme;
permițându-i copilului să socializeze, să se distreze și să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
6. Să nu se abuzeze în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; să se evite educația cu
"palma la fund" și să se concentreaze pe disciplina pozitivă.
7. Să fie învațat să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale
pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
8. Să fie învățat să se spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de
la părinți! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui!
9. Să se petrecacă cât mai mult timp cu micuțul de către părinți! Să fie un părinte implicat și
devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el!
10. Să fie iubit necondiționat și să i se arate zilnic asta! Iubit indiferent de note, de cum arată, de
performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Să nu se glumească pe seama lui, să nu i se pună
porecle și să i se spună zilnic că îl iubește. Să i se demonstreze acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe
frunte, obrăjori, îmbrățisări etc.
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-
acasă”.
Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu
bună-cuviinţă pe tot parcursul vieţii.

Bibliografie:
• ,,Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii”, Bakker I, Janssen H, București,
1998.
• ,,Cum să ne creștem copiii?”, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012
• ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Vrăsmaş, E.A., Editura Aramis, Bucureşti, 2002

1127
 Cei sapte ani de-acasa

Prof. Inv. Presc. Mihai Niculina,GradinitaPP “Inocenta”, Gaesti

De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea saucomportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei sapte ani de-
acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme
ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi,
comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este
considerata „culmea achizitiilor”, este considerate una din perioadele de intensa dezvoltare psihica,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod.
Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in
special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Bebelusul este
atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca
lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde
la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are
nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau
cu tata: „Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca
mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de
concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne
controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie,
dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca
permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte
greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii,
conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din
situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative.
Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel
mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate
acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate.
Ce pot invata copiii in cei sapte ani?
– deprinderi de autoservire
– ordine
– igiena
– curatenie si exprimarea propriilor nevoi
– exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative
– bune maniere si comportament
– limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire)

1128
 – modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator
(este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte, etc)
– consecventa in realizarea unei sarcini
– concentrare a atentiei
– perseverenta in realizarea uneri sarcini
– alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.
Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii:
– spiritul de competitive
– altruismul
– cooperarea
– atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.
Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si
pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu
va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva
mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

1129
 Copiii şi dragostea părinţilor în cei şapte ani de acasă

Şcoala Gimnazială PETRE BADEA NEGRAŞI-Argeş

G.P.N. NEGRAŞI
Prof. Înv. Preşc. Vişineanu (MIHAILA) Georgiana

Se cunoaşte aspectul că fiecare părinte îşi educă copilul folosind o modalitate originală, proprie pe care o
găseşte de cuviinţă ca fiind cea mai eficientă. Această modalitate este determinată de mai multe aspecte
cum ar fi: concepţia despre educaţie, nivelul de cunoştinţe, atitudini personale. Calitatea educaţiei primită
de copil în familie se regăseşte în aspecte precum integrarea acestuia în: grădiniţă, şcoală, societate, în
succesul şi afirmarea lui în cadrul lor. Principalele instanţe care îşi aduc contribuţia la educaţia
copilului sunt familia şi şcoala. Dacă educaţia în şcoală, este organizată, sistematică, formală educaţia
familială este informală şi se se desfăşoară nesistematic pe baza unor experienţe concrete de viaţă. În
preocupările contemporane, se pune accent pe întoarcerea la priorităţile educaţiei în familie, şcolii
rămânându-i doar rolul de instruire. Există astfel o mulţime de studii care dovedesc rolul hotărâtor al
familiei în evoluţia individului prin diverse norme, practici, valori, transmise în cadrul spaţiului cotidian
al căminului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Conturând un profil parental din perspectiva psihologică au
fost identificate caracteristici care sunt considerate a fi dezirabile, caracteristici care ţin de personalitate:
- să fie centrat pe copil - aceasta înseamnă că părintele dă prioritate nevoilor copilului şi el va fi atent şi
iubitor faţă de acesta.
- să aibă încredere în sine, stimă de sine - părintele trebuie să fie mai relaxat în îngrijirile pe care le acordă
şi să le particularizeze în funcţie de necesităţi, să fie flexibil şi să se adapteze nevoilor specifice copilului -
presupune abaterea de la programe fixe care nu sunt întotdeauna potrivite individualităţii copilului şi
adoptarea unor comportamente deschise, spontane, flexibile care pot duce sigur la o dezvoltare progresivă
a autonomiei.
- să fie receptiv - părintele trebuie să sesizeze şi înţeleagă diferite semne ale copilului şi să îl ajute, să fie
în consens cu el. Caracteristici care ţin de atitudini şi valori:
- să se bucure de copil - să acorde timp copilului pentru îngrijire, joc arătându-i că îl iubeşte.
- să considere copilul mai preţios decât bunurile materiale - pentru a-i oferi o bună dezvoltare, prin
experienţe adecvate vârstei părintele, renunţă la unele bunuri materiale punându-le la dispoziţia
copilului.Caracteristici comportamentale:
- va interacţiona adecvat cu copilul - părintele va imprima copilului sentimentul că este disponibil oricând
pentru el prin ascultare, privire, gesturi tandre, zâmbete,etc. În vorbire va folosi un ton cald şi va respecta
regulile de vorbire adecvate vârstei, spunându-i că este iubit, va fi cumpătat faţă de anumite
comportamente distructive pe care copilul le-a făcut.
- va facilita dezvoltarea copilului, nepedepsindu-l pentru greşeli dar arătându-i ce a greşit, prin joc potrivit
vârstei. „Comunicarea emoţională cu copilul” - este un tip de comportament în care trăirile, bucuriile,
emoţiile acestuia vor fi împărtăşite de părinte. Pentru aceasta el trebuie să înţeleagă trăirile acestuia, , să-l
ajute să le stăpânească să comunice empatic cu el. Va ajuta copilul să-şi stăpânească emoţiile negative
punând bazele unui viitor părinte bun, răbdător, înţelegător şi bun.
Caracteristicile psihologice ale părintelui descrise mai sus prezente în comportamentele lui, reprezintă
însemnele unui părinte matur care îşi iubeşte copilul. Copilul iubit de părinţi va avea astfel încredere în
sine, stimă de sine care îşi va pune amprenta asupra dezvoltării armonioase a personalităţii acestuia.

Bibliografie:
Ginott, H.G. (2006). Între părinte şi copil. Ghid de comunicare. Bucureşti: Editura Humanitas.
Moisin, A. (2008).Arta educării copiilor şi adolescenţilor în familie şi în şcoală. Bucureşti: Editura
didactică şi pedagogică
1130
 Cei sapte ani de acasa

Prof. Mihailescu Silvia

,,Numărul sapte este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total. Sunt sapte zile ale săptămânii care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat
lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care
toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă, de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de
împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului,
învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg
una după alta.
Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi,
rude, educatori, vecini. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa caldă, dar
are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte ,,norii” ce
pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea nu trebuie
să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede aripile
curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele
sapte culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne
încărcăm cu energie de la natură. Să admirăm împreună macii rosii din lanurile galbene şi să ne minunăm
de podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării
albastre şi nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul
cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii
care ne luminează sufletele.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este
melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele sapte note muzicale ale
Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă
este respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se
,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de
ajutor şi înţelegere.
Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci când le
foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru simplu,
dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o
monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate,
e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături
de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm,
consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când
a greşit.
Şi dacă tot ne jucăm cu sapte de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe
Albă ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de
Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea
de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de
moş Ene.

1131
 IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE-ACASĂ
prof. înv. preşcolar Mihalache Lenuţa
G.P.P.Dumbrava minunată Slobozia, Ialomiţa
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului.
Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este un ”candidat la maturizare”(H. Pierot), deosebit de
receptiv la influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra lui, copilul trebuie socializat şi
modelat, iar fundamentarea personalităţii sale se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei
acestuia, care concentrează primul său univers afectiv şi social. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii
se cristalizează în raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod direct, nemijlocit, de către copil în
mediul său familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii, în formare, a
copilului.
Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi tipul relaţiilor copil-părinţi vor marca
profund evoluţia viitoare a copilului .Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de
bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la
conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită .
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune),limite
clare şi bine precizate,răspuns imediat la nevoile copilului, disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului, sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului,
respect,deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor, confidenţialitate şi încredere
reciprocă).
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia.
Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit
la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi
când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea,
este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este
eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai
bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să
stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să
spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii
trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte
acopilăriei.Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
1132
ceilalți.Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-i permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele
devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în
funcţie de care îşi structurează personalitatea.
Copilul trebuie învățat să își exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea
ce a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne
implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el. Copilul
trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic!
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.constituind “fundația” pentru construcția unei vieți
inchinate binelui, frumosului și adevărului.

Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

1133
 IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE ACASA

Prof.Mihalache Nicoleta
Liceul cu program sportive”I.B.Soter”,Buzau
Ce se intelege prin sintagma “Nu ai cei sapte ani de acasa!”?....Mi-am pus de multe ori aceasta
intrebare privind la unii dintre elevii mei….Ba,mai mult ,i-am intrebat si pe ei…Unii au raspuns ca ar
insemna ca nu esti bine educat,altii au spus ca nu stii sa vorbesti correct,iar cei mai multi au spus ca nu ai
petrecut suficient timp cu parintii.Un adevar trist al zilelor noastre este acesta ca parintii nu mai stau
impreuna cu copiii lor decat 2-3 ore pe zi sau poate, nici atat!Copiii sufera din acest motiv si chiar
incearca sa le atraga atentia adultilor.O eleva a recunoscut ca s-a interiorizat din lipsa de comunicare cu
parintii care,pentru a face fata cheltuielilor,au fost nevoiti sa lucreze la doua locuri de munca.Fata a
suferit atat de mult incat s-a imbolnavit si,abia atunci,mama si-a dat seama ca motivul era lipsa afectiunii
parintesti.Copila prefera sa fie din ce in ce mai des bolnava doar pentru a I se acorda atentia
parinteasca.Un alt elev,care invata foarte bine,a inceput sa absenteze,constient fiind ca doar asa parintii ii
vor acorda atentie.Exemplele ar putea continua dar m-am gandit la ele in contextual temei propuse si ma
gandesc ca, initial, ar trebui educati parintii ca acestia sa nu faca greseli pe care sa le regrete mai devreme
sau mai tarziu.
Aristotel afirma :”Toata educatia depinde de mama .”Asa e;mama are un rol decisiv in educatia
copilului mic.In zilele noastre mamele sunt nevoite sa lucreze , poate, chiar zece ore pe zi .Cand sa se mai
ocupe de o educatie buna pentru copilul ei?In asemenea cazuri educatia copilului revine bunicilor sau,mai
nou,bonelor.Dar ,nimeni si nimic nu poate inlocui mangaierea sau vorba bun ape care mama o
adreseaza,dezinteresat,copilului ei.
In clasa in care sunt diriginta sunt sase copii aflati in plasament temporar si ,chiar permanent.Doi
baietei sunt atat de linistiti si respectuosi incat le este rusine sa-si priveasca in ochi
profesorii.Comportamentul lor este surprinzator pentru ca, marea majoritate a copiilor proveniti din acest
mediu,nu dau dovada de educatie fiind obraznici atat in relatia professor-elev ,cat si in relatia elev-
elev.Acesti copii merita toata admiratia atat pentru rezutatele foarte bune obtinute la invatatura cat si pe
linie sportiva.In cazul lor de unde vine buna crestere?La acelasi centru sunt copii care nu dau doi bani pe
educatia primita la scoala sau in centrul de plasament.Acestia au tulburari de comportament ,sunt lipsiti
de atentie si neobrazati cu colegii si profesorii.Consilierul scolar face tot ce poate si a observant ca fondul
genetic este “vinovat”in unele cazuri.
Am constatat ca elevii rebeli nu isi asculta profesorii deoarece ii considera niste straini cu catalogul
in mana. Incerc sa le spun ca profesorii sunt parintii spirituali si ca fiecare ,dupa talentul sau sufletul
sau,vrea sa le lumineze mintea si,mai ales,sufletul.Le spun elevilor sa initieze acasa un dialog cu proprii
parinti asa cum eu ,chiar daca am necazurile ,neimplinirile sau defectelemele,vorbesc cu ei si incerc sa
scot din fiecare ce este mai bun si ,in deosebi,sa ii fac sa raspunda macar pentru rusinoasa nota cinci.Imi
asigur toti elevii ca nu doresc sa le dau sfaturi ci incerc doar sa ii fac sa inteleaga rolul scolii in devenirea
lor.Orice elv,indiferent de gradul de inteligenta,de educatie trebuie sa faca tot ceea ce este posibil si
permis pentru a deveni un om modern si un model demn de urmat penrtu altii.
In conluzie,respectul pentru munca bine facuta ar trebui inoculat copiilor de le varste fragede iar
parintii au,in acest sens,rolul cel mai important.”Cei sapte ani de acsa” ii purtam in suflet intreaga viata,
asa ca depinde de noi,parinti ,bunici,invatatori,profesori ce sadim in mintea si in sufletul generatiilor
urmatoare.

1134
 Educaţia religioasă în „cei şapte ani de acasă”

Profesor de Religie: Mihalcea Ionel

Şcoala Gimnazială Comuna Surani, Jud. Prahova

Din cea mai fragedă vârstă, copilul manifestă predispoziţie spre religiozitate; el este capabil de trăiri
religioase, care nu poartă încă forma unei manifestări exterioare. Această predispoziţie se poate cultiva şi
dezvolta prin educaţia religioasă. Religiozitatea copilului nu este asemănătoare cu cea a adultului. În
copilărie, ea se bazează pe trăirile date de modul său „religios” de viaţă, iar la adult, pe o trăire intensă şi
o atitudine spirituală.
Educaţia religioasă trebuie să înceapă din copilărie deoarece, fără aceasta, copilul creşte ascultând
cel mult legea morala naturală. Este cunoscut că în copilărie, omul poate fi uşor influenţat religios – moral
decât mai târziu, iar deprinderile bune formate în copilărie rămân de multe ori valabile pentru întreaga
viaţă.
În perioada micii copilării rolul hotărâtor în educaţia religioasă a copilului îl are familia.
Cei care sunt răspunzãtori de educaţia copiilor sunt părinţii, deoarece au dat viaţă copiilor lor, au
obligaţia gravă de a-i educa, şi de aceea trebuie consideraţi primii şi principalii lor educatori. Aceastã
funcţie educativă a lor este atât de importantă încât, acolo unde lipseşte, cu greu poate fi suplinită. Într-
adevăr, este îndatorirea părinţilor să creeze o atmosferă familială însufleţiţă de iubire, de pietate faţă de
Dumnezeu şi respect faţă de oameni, care să fovorizeze educaţia integrală, personală şi socială a copiilor.
Familia este, aşadar, prima şcoală a virtuţiilor sociale de care nici o societate nu se poate lipsi. Mai ales în
familia creştină îmbogăţită cu harul şi misiunea sacramentului căsătoriei, copiii, de la cea mai fragedă
vârstă, trebuie să înveţe să-L descopere şi să-L cinstească pe Dumnezeu şi să-L iubească pe aproapele,
conform credinţei primite în Botez. Părinţii să fie, aşadar, adânc pătrunşi de importanţa pe care o are
familia cu adevãrat creştină pentru viaţa şi progresul poporului lui Dumnezeu.
Climatul familial de casre beneficiază copilul îşi pune amprenta pe personalitatea sa.
Trebuie început cu lucrurile cele mai simple, elementare: cum să îşi facă semnul crucii, cum să stea
la rugăciune, cum să intre în biserică, cum să se poarte în ea, cum să facă metanii şi aşa mai departe.
Copiii trebuie învăţaţi treptat, fără să fie pierdute din vedere nici cele mai mărunte lucruri, pentru că şi
clădirile cele mai mari sunt alcătuite din fire de nisip.
S-a spus adeseori şi se spune şi astăzi că nimeni pe lume nu poate înlocui părinţii în opera de
educare a copiilor lor. Oricât de pregătite ar fi persoanele acelea care sunt puse să facă educaţie în familie,
în grădiniţe şi în şcoli şi în alte instituţii de creştere şi educare – instituţii întemeiate de biserică, de stat
sau de asociaţii – ele rămân totdeauna nişte persoane care încearcă să suplinescă lipsa părinţilor.
Îndatorirea de a da educaţie, ce revine în primul rând familiei pretinde ajutorul întregii societăţi. Pa
lângă drepturile părinţilor şi ale celor cărora ei le încredinţează o parte din misiunea lor de educaţie,
anumite îndatoriri şi drepturi revin societăţii civile, de vreme ce ea trebuie sã orânduiască cele necesare
binelui comun vremelnic.
Toate cercetările pedagogice arată că educaţia copilului se face în primul rând în „cei sapte ani de
acasă”. Atmosfera familiei este climatul în care cresc şi se formează oamenii viitorului.
Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte părinţilor: „Purtaţi, dar, grijă mai ales de curăţenia sufletească a
copiilor voştrii şi de bunul lor simţ, căci acestea sunt cele mai preţioase podoabe ale lor”.
Desigur, familiei îi revine mai ales rolul de a valorifica „învăţăturile biblice” în sens moral, de a
deschide sufletul copilului spre bine şi frumos, spre respect şi dragoste faţă de aproapele, de a-i cultiva
sensibilitatea şi a-i sădi sămânţa pentru valorile morale care, mai târziu, vor deveni convingeri şi idealuri
personale.
Vârsta copilăriei reprezintă terenul cel mai bun pentru a semăna Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece
este un teren curat. Este vârsta la care orice rugăciune mică este trăită, prinde viaţă pe buzele curate ale
micuţilor creştini.
Ce poate fi mai util şi mai frumos transmis către sufletul copilului decât imaginile supreme ale
binelui, cinstei şi purităţii reprezentate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care le porunceşte creştinilor
să dea copiilor educaţie spirituală din cea mai fragedă vârstă: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi,
ca a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor“ (Matei 19, 14).
1135
 Bibliografie:
1. OPRIŞ, Monica, „Raportul dintre educaţia morală şi educaţia religioasă”, în vol. Preocupări
actuale în ştiinţele educaţiei, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2005.
2. SALADE, Dumitru, Dimensiuni ale educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998.
3. Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt despre cum se cade să îşi crească părinţii copii”, apud. Maica
Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2000.

1136
 FORMULE DE POLITEŢE

Prof. Liliana Mihalcea, C.N.”Mihai Eminescu” Buzău

Salutul este o formă de respect reciproc, de politeţe elementară. Interesant este că toţi simţim nevoia
de a primi salutul celor din jur, ca o dovadă că prezenţa noastră este dezirabilă, că suntem apreciaţi şi că
aparţinem, cu drepturi de imagine depline, unei comunităţi. Când nu eşti salutat sau când nu ţi se
răspunde la salut, te simţi exclus.
Cum ne mai salutăm între noi? Este salutul o formă de exprimare a respectului faţă de celălalt? În ce
măsură felul în care ne salutăm indică „cei şapte ani de acasă”? Aceste întrebări sunt justificate şi îşi
găsesc răspuns în observaţiile cu privire la comportamentul cotidian al semenilor noştri.
Educaţia primită de la părinţi începe cu această lecţie a salutului – bunicii obişnuiau să nuanţeze
salutul, în funcţie de cel căruia îi era adresat. Astfel, doamnele erau salutate cu multă politeţe şi „sărutări
de mâini”, domnii erau salutaţi adânc, printr-o plecăciune şi o elegantă ridicare a pălăriei, gest rarisim
astăzi, de vreme ce nici pălăria nu mai este un accesoriu la modă, nici în garderoba doamnelor, nici în
garderoba domnilor – cu toate că, trebuie să recunoaştem, atelierele cu astfel de accesorii încep să reapară
prin centrul oraşelor mari, semn că putem spera la o recuperare, cel puţin parţială, a politeţii de altădată.
Pe vremuri, domnişoarele erau numite „dudui” sau „duduiţe”, iar salutul trebuia însoţit de o privire
discretă asupra celei căreia îi era adresat, în niciun caz de o privire prea insistentă. Pe de altă parte, un
salut exagerat este considerat deplasat, în anumite contexte. De aceea, când nu se poate altfel, salutăm în
şoaptă sau printr-o uşoară înclinare a capului, semn de recunoaştere. Eventual, printr-un zâmbet simplu şi
de o privire discretă.
O primă observaţie ar fi că, în ziua de astăzi, nu ne mai salutăm între noi, aproape deloc. Dacă
locuim la bloc, observaţia este învederată. Nu mai salutăm cu cei din cartier, cu cei de pe stradă, cu cei
din bloc şi cu cei „de pe scară”, nu mai facem asta pentru că nu ştim cine ne sunt vecinii, ne-am înstrăinat
sau, pur şi simplu, nu suntem în relaţii bune, de comunicare elementară, cu cei cu care suntem uşă-n uşă.
Dacă îi observăm pe copii, este la fel de simplu să spunem că salutul a devenit „rara avis”. Este adevărat
că tinerii au inventat, dintotdeauna, formule proprii de salut, unele ironice, altele banale ori, pur şi simplu,
agreate de grup – de la „prietene”, pronunţat, eventual, fără o vocală („pretene”!), la „Ce mai faci, nea
Caisă?”, „hellou”, „salve”, „neaţa”, „bună” etc. Mulţi dintre tineri nu mai salută deloc. Se alătură, pur si
simplu, unui grup, fără să mai salute. În clasă, uneori, vine observaţia profesorului: „Bună ziua, căciulă,
că stăpânul n-are gură!”
În mediul virtual, aş spune că se petrece fenomenul invers – internauţii, tineri sau mai puţin tineri,
exagerează cu saluturile, transformate în emoticoane. Prin urmare, salutul „selectat” este marcată stărea
de spirit, ceea ce este, în principiu, minunat. Doar că, pe lângă salutul propriu-zis, prescurtat, de obicei
(„bună dimi”!), trebuie să faci efortul de a descifra prescurtările – „nb” înseamnă, de pildă, „noapte
bună”, iar „cmf” se traduce prin „Ce mai faci?”. Ne salutăm, on-line, doar că ne salutăm, din lipsă de
timp, „pe repede înainte”. În felul acesta, rişti ca un salut să fie superfluu. Politeţea ca formă a lipsei de
politeţe – un paradox posibil numai în zilele noastre!
Ca profesor de română, trebuie să le explic elevilor mei, de exemplu, de ce în romanele sadoveniene
personajele se adresează unul celuilalt cu nişte formule de o politeţe excepţională, deşi fac parte din
categorii sociale fără nobleţea naşterii – nu sunt, de obicei, din familii boiereşti, sunt simpli răzeşi sau
negustori, „megieşi”, „coropcari” (adică un fel de căruţaşi), dar folosesc apelative ca „duducuţă”,
„boierule”, „cinstite comise”, „cinstite obraze” (cu sensul de „oameni”). Exista o cultură a formulelor de
salut, o nunaţare care ţinea cont de profilul destinatarului. Codul bunelor maniere, aplicat diverselor tipuri
sociale, avea reguli imprescriptibile. Există, de asemenea, şi la I.L. Caragiale o serie de apelative
interesante, e adevărat, cu formule care mimează, de obicei, respectul. Termeni ca „venerabile”,
„onorabile”, „dragul meu amic” sau, mai simplu, „amice”, sunt peiorative, pentru că „amiciţia” nu este
tocmai „amiciţie”, ba, uneori, chiar dimpotrivă.
După cum se vede, nu este deloc simplu să fii politicos, mai ales că, salutând, rişti să devii ridicol,
într-o societate în care salutul este omis – a ajus să pară ciudat să spui „bună ziua”, dacă nimei nu mai
face asta! Totuşi, pe măsură ce societatea depăşeşte un anumit stadiu de civilizaţie, regăsim politeţea ca
pe un concept necesar. De asemenea, călătorind mai mult ca altădată, din diverse motive descoperim că,

1137
în Occident, mai ales, dar, de fapt, oriunde în lume, politeţea este un ingredient absolut indispensabil în
reţeta succesului. Prin urmare, să redescoperim politeţea, eleganţa, bunul-simţ.

1138
 Cei 7 ani de acasă

Prof., Mihăloiu Maria-Magdalena

Grădinița cu P.P. Nr. 14 Târgoviște

Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Copilul trebuie încurajat să se exprime, să termine ce are de spus şi nu i
se facă observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.

Bibliografie:
• Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
• Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

1139
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

MIHUȚA DIANA IULIANA

GRĂDINIȚA P.P PRICHINDEL ARAD
ARAD, 2017
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o
primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la
şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Dar educaţia primită în cei 7ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi
vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt
copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza
să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se
gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.

1140
 „Cei șapte ani de acasă“ – Baza de formare al omului

Scoala Gimnaziala „Alexandru Badauta“ Zambreasca-Teleorman

Prof. Adina Milea
„Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.“
Conform Constituției României avem dreptul la „învățamânt“ organizat. Avem și o lege a
„educației“, care mai degreabă ar trebui numit legea „învațamantului“.
De multe ori cuvintele „învățamânt” și „educație“ sunt folosite că sinonime, cu toate ca primul se
referă concret la activitatea de instruire (prin școli) iar al doilea înseamnă fenomenul social fundamental
de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri,
abilitării pentru integrarea lor în societate și cunoașterea bunelor maniere și comportarea în societate
conform acestora.
Cu siguranța școala are și scopul de a „educa“ tinerii într-o anumită masura, cu toate ca legislația
nu mentionează acest lucru in mod expres. Datoria principala a unităților de învățamânt este - cum spune
denumirea – de a „invăța“, de a transmite cunostințe.
„Educaţia“ din primii ani de viața a unei copil în cadrul familiei are o mare înfluența asupra vieții
viitorului adult. Desigur nu se oprește înfluența familiei asupra formarii caracterului o data cu întrarea
copilului in gradiniță sau scoală. Și firesc formarea omului nu depinde doar de parinții. Tot sistemul
social a unui copil – bunici, rude, prieteni, scoala, medii – au un anumit grad de înfluența asupra tinerului.
Dar o familie intactă, parinții care îngrijesc copii lor cu afecțiune, pot îndruma un copil la o viața
împlinită și pot preveni apariția de probleme severe. Angajații din sistemul de „învățamânt” pot sprijini
dezvoltarea unui copil care are o „educație“ reușită de acasa și într-un anumit grad pot remedia defecite
aparute. Dar de baza sunt „cei șapte ani de acasă“. Dacă copilul a beneficiat de o educație
corespunzătoare, unitățile de învățamânt pot îndeplini mult mai ușor rolul lor de instruire!
„Educația” înseamnă să știe copilul de regulile scrise, dar și foarte important, și cele nescrise ale
societății!
Este vorba de respectul față de alți oameni, de natura și vietățile ei. De punctualitate, sinceritate si
dorința de a învăța și progresa in viață, de a fi harnic. Dorim în jurul nostru sa avem oameni cu un
caracter ferm, care nu acceptă nedreptăți fața de alții, care se implica activ în dezvoltarea societatii și care
nu cedează in fața diverselor incercari ale vietii .
Vrem sa formam copii noștri, să se descurce autohton intr-o lume din ce în ce mai diversificată!

1141
 Cei 7 ani de acasă

MILEA GEORGETA
Cei 7 ani de acasă, această des întâlnită sintagmă, reprezintă piatra de temelie în formarea unui om.
Auzim des in jurul nostru folosindu-se aceasta expresie vizavi de un adult sau de un copil trecut de vârsta
cu pricina….are sau nu cei 7 ani de acasă. Dar hai să vedem cam ce reprezintă de fapt acești “ 7 ani de
acasă”.
Cei 7 ani de acasă reprezintă temelia personalității copilului…. Este perioada în care el învață
salutul, comportamentul în public, comportamentul cu prietenii, înțelegerea normelor educației, dar la
nivel imitativ,manierele la masă, tactul si toleranța sau recunoașterea greșelilor. Este adevărat că în
condițiile actuale, când tendințele sunt spre a lasa liber un copil, pare cam desuet să aplici niște
constrângeri pentru a forma “ temelia casei lui”. Pe de altă parte nici unui părinte , cu atât mai mult unui
adult, nu i- ar placea să i se spună că el sau copilul lui nu are cei 7 ani de acasă…. adică nu are insușit
acest minim bagaj de comportamente apreciate de societate.
Familia reprezintă prima celula de relaționare a unui copil , de aceea, familia reprezintă primul
model de educație. Tot familia este cea care învață copilul , mai presus de reguli si constrângeri, arta de a
fi fericit, iar fericirea vine principiul fundamental al Universului, bine faci, bine gasesti. Dar binele este
prieten cu adevărul si frumosul….. si iată că, in familie copilul invată să nu mintă, să suporte consecințele
emiterii unor adevăruri in care crede si frumosul ce decurge din din realizarea faptelor bune si încrederea
in adevăruri fundamentale.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului , precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le
predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca
în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul
rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1142
 WHY SEVEN YEARS MAKE A DIFFERENCE

Militaru Nicoleta Marilena

Liceul de Arte “Ionel Perlea”, Slobozia, Ialomita
We have all been raised by our parents to say “hello”, “good morning”, “good bye”, “thank you”,
“please” or “you’re welcome” in order to show that we are educated children and later on, educated
teenagers. I remember that people were very impressed by my saying these words to them in different
circumstances and I notice it has not changed that much as my children get kind looks and words
whenever they say them, too. So, why is it important to show that you are well-behaved? Is a well-
behaved teenager or adult better seen by the members of their community? Can we make a real difference
by using these simple words?
A good education starts within the family circle as this is where the child first observes human
nature and behaviour and this is also where he sees the first models of speaking and behaving both in the
private life and the public one. Being part of a nuclear or extended family, a child gets exposed to a lot of
situation. There are those wonderful cases in which the family members understand that they play an
important part in the shaping of the child’s behaviour and they act accordingly- they choose their words
wisely and they are polite and well-mannered in given situation. Thus, the child can only learn how to
behave appropriately and how to speak with the people they meet. But, of course, there are also the cases
in which a lot of adults tend to forget their role and their status as models for the offspring of the family
and they use a lot of bad language and they swear a lot, they are very noisy in public and they also forget
about the simple politeness rules. Unfortunately, these children get to see the wrong part of life and they
do not know that this is not right…they see is as being normal and thus take it as an example later on.
There are numerous cases of children who use bad words addressed to their colleagues when they enter
school or who are very aggressive towards their peers. You often hear their teachers say that they are
missing those seven years from home…they lack exactly the first most important tools in order to become
well-integrated members of their small community.
When people hear the word “education”, they immediately think of schools and teachers and what
they do in order to educate the children. But how many people think of the first steps in educating a child?
How many realize the importance of being well-spoken and well-behaved which are taught at home in the
first years of a child’s life? There is an old saying “charity begins at home” and I would consider
changing one word and make a new one “education begins at home”. I know I am not neither
revolutionizing the concept nor be the first to think about it but I know that we need more and more
young parents to understand how important it is for them to do their job well, for them to educate their
children in a right manner and to offer them the correct basis for a good beginning in life. There are a lot
of people who understand the importance of these seven years and they state that without a good start, a
child does not stand easy chances of being well-integrated in a play group, in a school group, in a work
group and later on in the community and society itself.
Most children imitate adults and they do what they see at home and they say what they hear at
home. They are surrounded by models that shape their personalities and these models should be active
participants in the young child’s life. Adults complain that children do no learn about health and hygiene
at school, that they do not learn about circulation and traffic rules or that they do not learn about money or
who knows what other topics. But my question is simple- what do parents teach them? Aren’t they
supposed to give them the first concepts of life? Aren’t they the ones who help them in their first steps?
Parents have their first school lessons at home- they should teach their children to be polite and respect
the others, they should be the ones to correct bad language and attitude and they should be the first to
congratulate their children for achieving them. Be the ones who educate future generations right and be
the ones who understand that education really begins in our homes and that the children are little mirrors
of you. Our future generations need to be more evolved and more capable of doing wonderful things and
they will be successful only if they are provided with good education and if they are surrounded by
responsible adults.

1143
 Comportamentul copilului – oglinda familiei

Prof. înv. primar Mioc Emanuela

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi
pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile
decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte
din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se
raportează la lumea din jur.
Educația copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educațional. Fie că este
vorba despre viața de acasă, fie că vorbim despre educația de la grădiniță sau școala, copilul trebuie
învățat să înțeleagă și să respecte regulile de comportament sau de interdicțiile pe care i le stabilesc
părintii sau educatorii.Fiecare părinte are o serie de reguli și încearcă să le aplice când e vorba despre
educația copilului său.
Este adevarat că nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educaționale înca de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza a acestei expresii: normele de
conduita se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să
consolideze normele deja deprinse din familie.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute. Spre exemplu, mulți dintre noi mâncam tot ce vedeam de pe
jos, dar pentru asta este părintele în spatele nostru să ne spună "caca".
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un
bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca
noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i
dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supară atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicam astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme
ori reguli de politețe, în special.
Această expresie definește însa tot bagajul de cunostințe, deprinderi, comportamente și atitudini
acumultate în primii șapte ani de viață. Aceasta perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”,
este considerata una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj, etc.Copilul este pregătit să primeasca informații. De aceea, este important cum sunt transmise
aceste informații, de către cine și în ce mod.
Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special pâna la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
1144
 Iată câteva din etapele în care se pun bazele ”celor 7 ani de acasă”:
Bebelusul este atașat de mamă și de tată, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de
către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli,
modul de a răspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
La varsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, așa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi ca mâncam tot ce ne da mami.”
Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine.
Nu este de-ajuns doar să ne controlam limbajul si comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînteles că
asta nu înseamnă că permanent vom fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reacționam la cei din jur,
pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne
impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa
poata trage invataminte atat din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele
negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic
ne supravegheazî, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate
acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
Ce pot învața copiii în cei șapte ani?
– deprinderi de autoservire; ordine igiena;
– curațenie și exprimarea propriilor nevoi;exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emotiilor atât
pozitive, cât și negative;
– bune maniere și comportament;
– limbaj corect transmis ;
– modul de a relaționa cu ceilalți și de a raspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător ;
– consecvența în realizarea unei sarcini; concentrare a atentiei;perseverența în realizarea unei
sarcini;alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însușirile dobândite în această perioada devin stabile pentru tot restul vietii: spiritul de
competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
Iar altele influențeaza dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și
pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încalca normele ori nu
va fi încrezator în forțele proprii.
Înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o eticheta, gândiți-vă ceva mai mult la ceea ce se
ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ă de către ceilalti.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina
a fost cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

1145
 IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

PROF. : Mirion Daniela

Școala Gimnazială „Ioan Vlăduțiu”
Luduș
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:

* Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
* Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
*Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
* Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
* Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
* Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
* Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul
fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp –
între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

Bibliografie:
Cei 7 ani de acasă – Roxana Geantă - Editura: Galaxia Copiilor – 2016
www.google.com

1146
 Importanța celor șapte ani de acasă

Mirion Mioara- Crinuța

Şcoala Gimnazială Hădăreni
Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru
viitorul unui copil.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei bătrâni îl invocă atunci când este nevoie de acest
lucru? Până în clasa pregătitoare, cam pe la 7 ani, stăm mai mult cu cei apropiaţi în general. Cei din
familie încearcă să te sfătuiască şi să te educe cum ştiu ei mai bine, ca tu pe viitor să poţi intra în viaţă cu
minim de lecţii despre viaţă în general. Cum să respecţi bunicii, cum să respecţi familia şi pe cei mai în
vârstă, mai departe la şcoală respectul faţă de profesori, colegi şi cercul de prieteni pe care îl ai. Respectă
ca să fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinţii noştrii. Dacă respecţi pe cei
din jur, te respecţi pe ţine şi ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă ştii să respecţi pe
cei din jurul tău, chiar şi pe cei de aceeaşi vârstă cu tine.
Aceşti 7 ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor. De
aceşti ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur şi bineînţeles îţi poţi
ordona viaţă şi stilul de viaţă alături de cei dragi.
Educaţia copilului are la baza o serie de reguli care formează ansamblul educaţional. Fie că este
vorba despre viaţă de acasă, fie că vorbim despre educaţia de la grădiniţă sau şcoală, copilul trebuie
învăţat să înţeleagă şi să respecte regulilele de comportament sau de interdicţiile pe care i le stabilesc
părinţii sau educatorii.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli
de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei
copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte
medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
În familie învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre.
Familia este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi
împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Mediul familial oferă
siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală
şi echilibrată. Ea este prima instituţie care ofera reguli de moralitate si de omenie.
În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii,
dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii
sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta
are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor
conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât
să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii. Copiii vor face, sau vor
crede precum părinţii imitând comportamentele acestora.
,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le
va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze
pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau)

1147
 În funcţie de felul cum cei din jur, mai ales părinţii, ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să
înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea
optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală.
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-
a vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a
fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul,
ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, acest copil va creşte iubitor, politicos,
tolerant, responsabil.
Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la
maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se
autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale
omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege
extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate
şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte
problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui
părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare
socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca
substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.
Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă
matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale
sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui
şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului
sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi
se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş mărunt.
Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la
părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în
fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii
preiau totul şi imită totul.
Pentru educarea copiilor, trebuie folosite diplomaţia şi tactul, nicidecum frica şi bătaia. Nu trebuie
să bombardăm copiii cu informaţii inutile , cu tot felul de conduite complicate, ci ar fi bine să încercăm să
le explicăm, încă de mici, bazele comportamentului manierat în societate. Nu trebuie să uităm că
principalul nostru scop este ca cei mici să-şi formeze deprinderi morale şi maniere frumoase.

1148
 Importanta celor 7 ani de acasa

Grădiniţa cu Program Normal nr.1 Valu lui Traian , jud. Constanţa

Educatoare Miron Anda
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei „ 7 ani de acasă” ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului",
spune psihologul Oana-Maria Udrea.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei urmărindu-se perseverenţa în hotărârile luate de către părinţi. Acum este
momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la
grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar
cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul
familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea
momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei mai vârstnici ii invocă atunci când este nevoie de
acest lucru? Pânâ în clasa întâi, cam pe la 7 ani,copilul petrece mai mult timp cu părinţii, bunicii cu
familia şi cei apropiati în general. Cei din familie încearcă să il sfătuiască şi să îl educe cum ştiu ei mai
bine, ca pe viitor să poată intra în viaţă cu minim de lecţii despre viaţă în general. Cum să îi respecte pe
bunici, cum să respecte familia şi pe cei mai în vârstă, mai departe la şcoală respectul faţă de profesori,
colegi şi cercul de prieteni pe care il are.” Respectă ca să fii respectat” este una dintre bunele vorbe din
bătrâni transmise din generaţie în generaţie.Respectându-i pe cei din jur, te respecţi pe tine având
oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă ştii să respecţi pe cei din jurul tău, chiar şi pe cei
de aceeaşi vârstă cu tine.
Cei 7 ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti
ani depinde de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur şi categoric îţi poţi ordona
viaţa şi stilul de viaţa alături de cei dragi. La rândul lui,odată cu trecerea timpului, cand va deveni mai
înţelept, va da şi el aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la bază cei 7 ani de
acasă, să poată merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur.
Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
de educaţie formală de la vârste mult mai fragede, rămânând ideea de la baza acestei expresii: normele de
1149
conduită se învaţă din familie. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
consolideze normele deja deprinse din familie.
În concluzie în primii şapte ani de viaţă, copilul îşi dezvoltă sistemul valorilor de bază, pe care îl va
purta cu el toată viaţa. educația fiind cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca.

1150
 CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ!

Prof. înv. preșc.: Mișa Haida

Șc. Gimnazială Nr.1 Fântânele - Grădinița cu P.N. Fântânele
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
,,Cei şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.
“Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate
acestea reprezentând bagajul lui educativ.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Chiar
el însuși realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin
excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
“Cei 7 ani de acasă” reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia mai târziu la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi
vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-
cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii,
prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
În concluzie, precizez importanța celor “șapte ani de acasă” prin faptul că aceștia reprezintă punctul
de plecare în educarea corectă a copilului și „cartea de vizită” care îl va însoți pentru tot restul vieții.
Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională. În climatul
educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea )
toate însă cu măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
,,Cei șapte ani de acasă” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului.
Un proverb spune :,,O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004;
2. Vrăsmas Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002; 3.
Păun Emil, Romița Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002;

1151
 „CEI ȘAPTE ANI DE ACASA CEA MAI DE PREȘ COMOARA A COPILULUI

Prof.inv.primar, MITITEAN IONELA

„Întocmai ca și inteligența simțul moral se poate dezvolta prin educație,disciplină și voință.
Simțul moral este mai important decât inteligența. Dacă el dispare într-o națiune, dispare și toată
structura începe să se clatine.”
(Alexis Carel)

Drumul în viață al omului este presărat de nenumărate valori. Printre acestea, valorile morale au un
rol deosebit de important atât în formarea caracterului și a stilului distinctiv al oamenilor unii față de alții,
cât și consolidarea lor în adoptarea unor proiecte comune care le canalizează viața.
La intrarea în grădiniță, copilul are o experiență de viață care poate fi valorificată, însă educatorul
trebuie să-l introducă pe copil în universul valorilor reale, să-l facă să înțeleagă sensul acestora, să
dobândească acea capacitate de a distinge ceea ce este bun,frumos adevărat. La grădiniță copiii deprind
norme de conduită civilizată de a îndeplini diferite sarcini,de a avea un program regulat de a respecta
anumite reguli, și astfel este ajutat să colaboreze mai bine cu cei din jurul său și să aibă inițiativă.
O direcție importantă în educația morală o constituie cunoașterea și respectarea normelor de
comportare civilizată, educarea comportamentului și a conduitei disciplinare.
Pornind de la faptul că un copil nu se limitează doar la necesitatea de a învăța să scrie și să citească,
să deseneze și să calculeze și să deseneze, ci la învățarea felului cum să se comporte cu persoanele din jur,
am ales această activitate opțională care să pună bazele unui comportament adecvat.
Dezvoltarea simțului moral al copilului preșcolar are ca scop principal promovarea și susținerea
unui dialog și a unei comunicări eficiente între copiii din grădiniță, valorificând un comportament
civilizat adecvat vârstei lor.
Cei care uși-au însușit de mic un comportament adecvat vârstei vor fi respinși de colegi aflându-se
permanent în conflict cu cei din jur.
Să ai „cei șapte ani de acasă” înseamnă mult mai mult decât zeci de ani de studii și calificări!
Este incontestabil faptul că educația este știință și artă. Ca știință, educația pretinde rațiune, iar ca
artă pretinde implicație afectivă. Dascălilor le revine sarcina majoră, de maximă importanță, de a începe
formarea deprinderilor morale, o primă condiție pentru a reuși în educație fiind de a iubii copiii. A doua
condiție este să înveți tainele acestei științe.
Dragostea față de copii reprezintă cerința esențială în asigurarea eficienței, calității și progresului în
întregul demersului instructiv – educativ, în realizarea optimului pedagogic.
Dascălul care se apropie de copii cu iubire și cu simțul dreptății, care îi ascultă cu bunăvoință, care
glumește cu ei, care le insuflă sentimente morale, este dascălul a cărui autoritate rezistă în timp. Secretul
bucuriei educației este dat de darul de a convinge, de a se adresa inimii, nu numai minții „…spre a crește
oameni înainte de orice știință și de orice metodă trebuie să ai „inimă”( Pestalozzi):
Copiii au nevoie de afecțiune, înțelegere din partea cadrului didactic, fără a confunda acest lucru cu
lipsa de exigență, cu indulgența, cu atitudinea tolerantă față de sarcinile preșcolare.
Dacă nu manifești dragoste și respect față de copii, nu poți să dai dovadă de răbdare, înțelegere și
temeinicie în ceea ce faci din punct de vedere al profesiunii de cadru didactic. Înconjurați permanent de o
ambianță de căldură, înțelegere și bunătate, cu respect și încredere, copiii de vârstă preșcolară își vor
dezvolta întreaga lor personalitate dobândind cunoștințe, priceperi, deprinderi și atitudini, realizând astfel
obiectivele învățământului preșcolar. Căldura afectivă, atitudinea pozitivă a educatoarei față de copii, îi
determină pe aceștia să o respecte, să o ia drept model, toate acestea răsfrângându-se pozitiv asupra
activităților instructiv – educative desfășurate.
Exprimarea consecventă a iubirii față de copil stă la baza educației eficiente. Nu contează dacă ea
variază ca formă de exprimare în funcție de spațiu și timp. Ceea ce contează cu adevărat este ca să
satisfacă nevoile individuale ale copilului. Doar iubirea necondiționată poate asigura ferirea copilului de
crizele de mânie infantilă, de resentimente, de sentimentul de vinovăție, de depresii, de neliniști și de
nesiguranță, pentru că, doar iubirea pune pe primul loc nevoile copilului.
Așadar, iubirea necondiționată este idealul pentru care trebuie să se străduiască din răsputeri,
permanent orice dascăl.
1152
 Învățăm să ne comportăm civilizat și vom cunoaște bucuria de a ne face plăcuți celor din jurul
nostru.
Prin intermediul unor activități îndrăgite de copii, în care aceștia vor avea libertate de alegere, de
exprimare vom „deschide” mai ușor bunăvoința și respectul celor din jur.

Bibliografie:
• Botis Matanie, A., Axente, A., (2009), „Disciplinarea pozitivă, Cum să disciplinezi fără să
rănești”, Editura A.S.C.R., Cluj-Napoca;
• Brănișteanu, R., Petrovai, D., Petrică, S., Preda, V.(2012), „Pentru un copil sănătos emoțional și
social, Ghid practic pentru educatorul care construiește încredere, Editura V%I Integral, București 2012;

• Ștefan, C., Kallay E., (2009), Dezvoltarea competențelor emoționale și sociale la preșcolari, Ghid
practic pentru educatori, Editura A.S.C.R., Cluj-Napoca;
• Ștefan, C., Kallay E., (2009), Dezvoltarea competențelor emoționale și sociale la preșcolari, Ghid
practic pentru părinți, Editura A.S.C.R., Cluj-Napoca;
• Widen, C.S., Russell, A.J. (2004), The relative power of an emotion facial expression, label, and
behavioral consenquence to evoke preschoolers knowledge of its cause Cognitive Development. 19, pag.
111-125;
• Zlate, M.,(1972) „Psihologia socială a grupurilor școlare”, Ed. I.P.;

1153
 „Cei şapte ani de-acasă“- rolul familiei în procesul
de formare a personalității copilului

Prof. înv. primar Mitrescu Elena

Liceul Teoretic Comuna Filipeștii de Pădure
Comuna Filipeștii de Pădure, Județul Prahova
Cu siguranță fiecare dintre noi am auzit de multe ori, când eram mici, expresiile ,, Așa te-a învățat
mama ta?” sau ,,Așa te învață la școală?”. Mi s-a întâmplat de multe ori să aud încă aceste expresii, ceea
ce m-a determinat să mă gândesc ce se află, de fapt, în spatele acestor întrebări.
Toți avem așteptări în ceea ce privește comportamentul copilului, însă de multe ori uităm că
rădăcinile acestui comportament se regăsesc, în parte, chiar în primele zile de viață ale copilului. Conform
psihologilor, încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Există numeroși factori care pot influenţa această dezvoltare, iar o parte
din aceşti factori sunt strâns legați de mediul familial şi de modul în care cei care intră în contact cu
copilul se raportează la lumea din jur.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie comportamentul unei
persoane într-o anumită situație. Psihologii afirmă că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au
parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
De fapt, ce trebuie să ştie un copil „de acasă“? În esență, până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă
dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace
singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie,
un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea
posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
Un rol foarte important în formarea personalității copilului îl are, fără îndoială, mama. Încă din
primele luni de viață, chiar și fără a intenționa acest lucru, atunci când caută mijloacele de comunicare
cele mai potrivite capacității de înțelegere a copilului, mama îndeplinește rolul de profesor.
Perioada preșcolară, în care activitatea dominantă este jocul, este foarte importantă în ceea ce
privește devoltarea generală a copilului.Acum se instalează mai evident unele trăsături de caracter ce
conturează viitoarea personalitate, se face trecerea de la emoții la sentimente, ca stări afective stabile și
generalizate, se conturează mai clar unele sentimente morale- rușinea, mulțumirea, prietenia, dragostea.
Relațiile familiale contribuie în cea mai mare măsură la dezvoltarea afectivă a copilului. Interacțiunile în
cadrul triunghiului copil- mama- tată pun bazele afectivității pentru întreaga viață, aceasta fiind o
perioadă de maximă receptivitate emoțională.
După H. Wallon, dezvoltarea personalității copilului în perioada 3-6 ani corespunde stadiului
personalismului, în cadrul acestei perioade distingându-se mai multe substadii: perioada de opoziție (3-4
ani), de grație (4-5 ani), perioada de imitație (5-6 ani). Este o etapă în care copilul imită adultul nu doar la
nivelul gesturilor, ci și la nivelul rolurilor, personajelor, atitudinilor.
Din mediul social în care se dezvoltă, copilul construiește roluri, mai întâi pe al său, apoi pe al
celorlalți, prin mecanismele identificării și imitării. Imitarea, observarea, implicarea și participarea directă
oferă copilului posibilitatea de a asimila noi comportamente, constituindu-se astfel baza învățării sociale.
Acesteia i se adaugă, odată cu intrarea copilului în grădiniță, învățarea didactică, ce are un caracter dirijat,
organizat și sistematic. Este perioada în care copilul caută și găsește în jurul lui modele.
Cercetările arată că trăsăturile modelelor influențează dorința, voința copiilor de a imita
comportamentul. Ca urmare, dat fiind că până la intrarea în școală/ grădiniță modelele vin din
familie,acestea își pun, fără îndoială, amprenta asupra formării și dezvoltării personalității copilului.
Căldura și afecțiunea, puterea și competența, corelația între fapte și vorbe, sunt în mod constant asociate
cu înclinațiile prosociale ale copilului. Mai ales în perioada copilăriei timpurii, imitarea
comportamentului prosocial al adulților are o reușită maximă, atunci când încurajează copiii să se
comporte într-o manieră de întrajutorare și generozitate față de ceilalți. Este foarte important ca părinții să
înțeleagă acest aspect.
Un alt aspect interesant care reiese în urma cercetărilor este acela că modelele pot foarte ușor
încuraja comportamentul deviant, dar sunt mai puțin eficiente în a-i ajuta pe copii să-și depășească

1154
egocentrismul și impulsurile egoiste. Atunci când nu există o concordanță între vorbele și acțiunile
adulților, copilul optează pentru alegerea comportamentului demonstrat de adult.
Să ne gândim, de pildă, la politeţe. Aceasta este considerată de marea majoritate a oamenilor,
oglinda familiei. Începând de pe la 3 - 4 ani, copilul învaţă, la început prin imitaţie, reguli de politeţe.
Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că salută sau că cedează în autobuz locul unei persoane
în vârstă, va învăţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de
alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm şi
copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă provin din familii în care se vorbeşte pe un ton răstit.
Tot în această perioadă se învaţă şi formulele de adresare. Dacă un copil va învăța de mic anumit tipare,
formule de adresare, cu greu va reuși să le schimbe mai târziu.
Date fiind aceste considerente, putem afirma, fără teama de a greși, că, deși nu se constituie în
singurul factor determinant, familia este cea care pune bazele formării și dezvoltării personalității
copilului, expresia ,,cei șapte ani de-acasă” fiind astfel justificată.

Bibliografie

Wallon, Henri- ,,De la act la gândire”, Editura Științifică, București, 1964

Sion, Grațiela- ,,Psihologia vârstelor”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007
Bruner, J.S.- ,,Procesul educației intelectuale”, Editura Științifică, București, 1970
Șchiopu, Ursula- ,,Psihologia vârstelor”, Editura Didactică și Pedagogică,
Verza, Emil Ed. a 3-a, București, 1997

1155
 Primii paşi în învăţarea codului bunelor maniere pentru copii

Prof. inv. Primar Mitrică Vasilica

Şcoala gimnazială nr. 3, Băileşti
Primele maniere se pot învăţa chiar prin joacă. Pornind de la faptul că cei mici întind jucăriile către
părinţii lor, este bine să le mulţumiţi de fiecare dată când le luaţi. Aşa vor deprinde acest obicei de a
mulţumi când primesc ceva. Un alt pas pe care nu trebuie să-l uitaţi când vă învăţaţi micuţii codul bunelor
maniere este acela de a împărţi jucăriile lui cu ceilalţi parteneri de joacă. Acest lucru ar trebui să se
realizeze de la o vârstă cât mai mică, pentru că în acest fel vă veţi obişnui copilul cu ideea că este în
regulă să-şi împartă jucăriile, chiar dacă sunt momente când nu primeşte nimic în schimb.
Încă de când sunt în faşă este important să le impuneţi câteva reguli. Aşa cum mereu aţi decis ca nu
îl ţineţi prea mult în braţe pentru a nu se obişnui, că nu va adormi în patul dvs. pentru a nu-şi face un
obicei din asta, este la fel de important ca şi atunci când creşte să fiţi pe poziţie cu regulile şi limitele.
Numai că de data aceasta ele nu mai trebuie să fie tacite, ci verbalizate şi clarificate.
Mai jos aveţi câteva dintre cele mai importante reguli de comportament pentru copii.
Codul bunelor maniere pentru copii în societate:
1. Salutul şi mulţumirea
A saluta şi a mulţumi sunt elementele esenţiale ale bunelor maniere.
De aceea, puteţi începe cu ele atunci când vă propuneţi să îi învăţaţi pe cei mici regulile de
comportament în societate.
Învăţaţi-l să mulţumească în diverse contexte şi unor persoane diferite. Îi puteţi spune că
„Mulţumesc” poate fi spus persoanei care ţi-a deschis uşa şi te-a lăsat să intri, vânzătorului de la magazin
care ţi-a dat restul sau produsul de pe raft, unui alt copil care te-a lăsat să te joci cu jucăria lui etc.
Explicaţi faptul că a mulţumi ţine nu numai de educaţie, ci şi de respectul pe care îl arăţi celuilalt.
Învăţaţi-l să salute persoanele pe care le întâlneşte. În cazul în care cineva cunoscut trece pe lângă el
şi pare a nu-l observa, este bine să îl salute cu voce tare sau să întindă o mână către el. Gestul acesta o va
trezi din gânduri pe respectiva persoană şi va aprecia buna intenţie a copilului. De asemenea, băieţii
trebuie să ştie că ei sunt cei care salută fetele primii.
7. Comportamentul faţă de adulţii implicaţi într-o conversaţie
Una dintre primele bune maniere pe care părinţii îi învaţă pe copii este să nu îi întrerupă pe ceilalţi
atunci când vorbesc la telefon, sau poartă un dialog cu alte persoane. Este şi prima regulă de
comportament pe care cei mici au tendinţa să o uite.
Trebuie învăţaţi că dialogurile dintre adulţi trebuie întrerupte doar pentru motive bine întemeiate.
Ajutaţi copilul să-şi dea seama de eventualele pauze din dialogul unor adulţi şi numai când le identifică
să-şi permită să întrerupă, folosind cuvintele scuză-mă/scuzaţi-mă. Încurajaţi-l dacă vedeţi că te întrerupe
politicos.
Deşi îi spuneţi adesea că nu are voie să întrerupă în timp ce sunteţi într-un dialog cu cineva sau la
telefon, copilul, nerăbdător din fire, nu se poate abţine şi vă va trage adesea de mânecă pentru a-i acorda
atenţie. În momentul în care vede că nu reacţionaţi, începe să ţipe din ce în ce mai tare, iar dacă nici
această metodă nu dă rezultate, va izbucni într-un acces de furie.
Este important să vă păstraţi cumpătul şi să îi explicaţi, în repetate rânduri, cum trebuie să se poarte
în astfel de situaţii. Dacă încalcă regulile constant, stabiliţi şi consecinţe (pedepse) pentru încălcarea
regulilor.
8. Codul bunelor maniere pentru copii atunci când se află în vizită
Câteva reguli esenţiale pe care ar fi bine să le explicaţi copilul înainte de a primi vizita unor
oaspeţi:
Să salute; să comunice cu invitaţii; să mulţumească dacă a primit ceva în dar.
Indiferent cine sunt persoanele care vin în vizită, limbajul folosit de copil trebuie să fie unul care
arată foarte mult respect. Dacă este vorba de oameni mai în vârstă, învăţaţi-l să salute politicos, să îşi
tempereze mişcările şi să răspundă politicos întrebărilor pe care aceştia le adresează.
Dacă printre musafiri se numără şi copii, cel mai bine este să-i duceţi în camera copilului şi să le
puneţi la dispoziţie jucării şi jocuri pentru a petrece timpul în mod plăcut. Este indicat ca cel mic să se
joace cu ei, să împartă jucăriile şi să le facă pe plac.
1156
 La plecare, un semn de bună creştere este să îşi ia la revedere de la toţi invitaţii şi să le mulţumească
pentru vizită.
10. Codul bunelor maniere pentru copii la şcoală
Mediile sociale în care copiii se integrează de la cele mai mici vârste sunt cele ale instituţiilor de
învăţământ pe care le frecventează. Astfel, printre regulile şi tipurile de comportamente pe care îi ajutaţi
să le adopte în diverse contexte, un rol special ar trebui să-l aibă regulile de comportament la gradiniţă sau
la şcoală.
Chiar dacă este înconjurat de elevi de vârsta lui şi se poate simţi mai liber, un copil cu bune maniere
ar trebui să fie învăţat să evite să vorbească urât sau să necăjească alţi elevi. O atenţie deosebită trebuie
acordată comportamentului copilului faţă de învăţător sau profesor, precum şi faţă de celelalte persoane
care lucrează în şcoală.
În primă instanţă copilul dvs. trebuie să ştie să salute colegii atunci când intră în clasă; să salute
profesorul (ridicându-se în picioare); să nu vorbească niciodată neîntrebat, mai ales în timpul orei de curs;
să ceară permisiunea înainte de a manevra un obiect străin sau de a merge la toaletă; să înapoieze
obiectele împrumutate şi să mulţumească pentru permisiunea de a le folosi; să vorbească numai după ce
altcineva îşi încheie discursul; să ţină uşa deschisă pentru o persoană care intră în sala de clasă, mai ales
dacă aceasta are mâinile ocupate; să respecte proprietatea altora şi să nu îşi însuşească bunuri care nu îi
aparţin; să spună "te/vă rog frumos" şi "îţi/vă mulţumesc"; să păstreze liniştea în timpul orei, să nu se
agite în bancă şi să menţină o postură decentă (cu spatele drept şi antebraţele sprijinite de marginea
băncii); să nu folosească cuvinte jignitoare, să fie amabil, atent şi să urmeze întocmai indicaţiile
profesorilor; să îşi îngrijească banca, scaunul şi dulăpiorul personal (fără să le murdărească de pix sau
cerneală); să se comporte decent în recreaţii, fără violenţă şi acte de vandalism; să fie politicos cu colegii,
dar mai ales cu cadrul didactic.
Rezultatele şcolare şi integrarea fericită în colectiv sunt două consecinţe sigure ale bunelor maniere
la şcoală.

1157
 Cei şapte ani de-acasă

Prof. înv. primar:Mitrofan Cristina Elena

Şcoala Gimnazială Nr.3 Sita Buzăului
,,Fiii voştri, însă, trebuie să-nveţe
Din copilărie incă, de la voi
Primele îndemnuri, primele poveţe -
Dorul de lumină, scarba de noroi.’’
Nicolae Labiş-,,Dacă toate acestea fi-vor învăţate”

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială .
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de
Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod
pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi
de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face
ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi
spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să
îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos.
În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi
adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială
(dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă
bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.Exprimarea
sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea
dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Bunele
maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă respectul. În acest sens, codul
bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune maniere şi, dacă părinţii ar
cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă. Important este ca părinții să
respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune maniere în familie, iar copiii îi vor imita cu
1158
precizie de 90%. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect. Un copil manierat se va descurca mult mai
bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.

1159
 Cei şapte ani de acasă

Prof. înv. primar : MITU FLORINA

Scoala Gimnazială Mateeşti
Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea
grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai
din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca
părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este
supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există
echilibrul necesar , trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura
la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita
educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi
similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii
cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă
şi pe care educatoarea le-a afişat pe panoul de la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce
activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste
discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care, pe viitor, ar
trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor
dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe
sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă . În
situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu
este important. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a
recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea: „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”,
răspunsul copilului să fie: „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de
situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce
au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur,
pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi
să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor
de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere
sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei
copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor
ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze
corespunzător spaţiul, să le dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să
interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de
urmat.
Interactiunea sociala din aceasta perioada de viata este esentiala pentru dezvoltarea din punct de
vedere biologic,psihic si social.Contactele umane si afectiunea au rol deosebit in invatarea
comportamentului uman.Familia este principalul agent al socializarii.Ea este intermediarul intre
societatea globala si copil,locul in care se modeleaza principalele componenete ale personalitatii. Desi
1160
familiile realizeaza functii socializatoare comune,in realitate exista numeroase diferente intre modul in
care fiecare familie isi socializeaza copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (traditionala sau
moderna),de categoriile socio-profesionale ale parintilor,de rezidenta.Calitatea educatiei primite in
familie,acei”sapte ani de-acasa”, depinde indeosebi de nivelul educatiei parintilor si a membrilor
familiei,care vin in contact cu copilul,in special sub aspect moral,comportamental.In familie invatam sa
fim umani. Acasa inseamna locul unde cresti,te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om.Educatia
,bunele maniere , regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate.Cand spunem ca un
copil are “cei sapte ani de-acasa”,ne gandim la un copil bine crescut care stie sa salute,sa spuna:“te rog
!” si “ multumeasc!”,care stie sa respecte si se comporta civilizat cu cei din jur.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3.P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

1161
 CEI SAPTE ANI DE ACASA

Prof.inv.primar Mitu Madalina Maria

Scoala Gimnaziala Carol I
Curtea de Arges

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Potrivit psihologilor, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el
înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e
bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama
le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut
rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta
deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate
vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să
împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist,
pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o
zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar
chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă
că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul
trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele
de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă
prin imitaţie.
Vârstele
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
1162
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
MODELE
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

1163
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. Ioana Mladin

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
“Cei șapte ani de acasă” este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea. Orice părinte trebuie să învețe să-i
acorde copilului, încă din primele zile de viață, o atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă
rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i explica diverse lucruri ființei nou născute. Acești șapte
ani de acasă îi arătăm în societate, desigur la o vârstă fragedă sau înaintată, când vorbim cu una sau mai
multe persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată.
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost
într-o colectivitate (cămin, grădiniţă), lucru deloc normal, intrarea sa în şcoală este prima lărgire
importantă a mediului său social, mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas. Desigur, nu va fi
foarte simplu, deoarece părinţii îşi vor petrece din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor,
majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate începe o nouă etapă a
vieţii lui, dar şi a părinţilor. Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de
activitate liberă, el trece dintr-o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină. În băncile din sălile
de grădiniță sau de clasa I se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din multe
puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai gălăgioşi, şi
mai tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri!
Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în
felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei
amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. De ce să se încarce programul educativ, de exemplu, al unui copil de clasa I cu o serie de
deprinderi elementare pe care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă?
Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta
şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum
sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar. Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ
uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin
purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie
este în mare măsură rezultatul unor greşeli educative din primii ani de viaţă a acestor copii, greșeli
datorate lipsei regulilor, a responsabilităților, a comunicării etc.
Din punctul meu de vedere, mediul familial ar trebui să îndeplinească terțe condiții pentru a asigura
dezvoltarea armonioasă fizică și neuropsihică a copilului antepreșcolar și preșcolar.
În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări
care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic
capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un
mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că dorința sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va
căpăta trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se

1164
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social. Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi,
surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe autoritate şi respect.
Ca şi adultul, copilul are nevoie de pauze, atât de importante pentru refacerea energiei sale
creatoare. De aceea, programul lui nu va fi plin până la refuz, nu vom crea în jurul lui o atmosferă de
veşnică încordare. În mod voit vom face mici pauze, pentru a se bucura de succesul său sau pentru a-şi
limpezi neplăcerile care survin în chip firesc în procesul educativ.
Această atitudine a educatorilor/ părinților presupune mult tact, răbdare şi o bună cunoaştere a
posibilităţilor de manifestare ale copilului. Dacă este împins de la spate în tot ceea ce face, se va produce
un dezechilibru în funcţiile neuropsihice, stânjenind dezvoltarea copilului şi transformându-l într-o fiinţă
irascibilă, nervoasă.
Realizarea tuturor cerinţelor enumerate mai sus presupune existenţa unui cămin armonios, a unei
ambianţe familiale echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii. În funcţie de
relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă de obiecte,
faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui.
DECI, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

1165
 IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE ACASA

Prof.logoped ;MOCANU CORNELIA

CJRAE VALCEA-LICEUL”PREDA BUZESCU”BERBESTI
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Educatia primita in familieSe pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente
care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:Salutul. Este prima
normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin
fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din
urmă.Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu
este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată
când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu
maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i
1166
implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”
pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi,
dornici să înveţe, să descopere lumea.

1167
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

p.î.p. Mocanu Valentina-Violeta

Oriunde te vei duce, nu uita să-ţi pui în valiză cei şapte ani de acasă.
Cu astfel de bagaj, vei fi recunoscut de oricine, ca fiind înainte de toate OM!”

„Spune Bună ziua când te întâlneşti cu cineva cunoscut!”, „Nu vorbi cu gura plină!” sau „Spune te
rog când ceri ceva!” sunt o parte dintre sfaturile pe care părinţii şi bunicii le dau copilului pentru a-l
învăţa să fie politicos. Despre un copil politicos spunem că are „cei şapte ani de acasă”.
Chiar dacă, în ultima perioadă, acest concept a dispărut din cotidian, noi, educatorii, ştim cel mai
bine ce mult inseamnă pentru un copil să primească încă din primii ani de viaţă o educaţie care să-i ofere
un echilibru şi respect faţă de cei din jur. Pentru cei mai mulţi, acei şapte ani petrecuţi mai mult în familie,
cu părinţii sau bunicii, reprezintă piatra de temelie a vieţii viitoare. Pecetea pe care părinţii o lasă asupra
structurii şi profilului spiritual-moral, al personalităţii propriilor copii se menţine toată viaţa. Caracterul
fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă.
Când vorbim de cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi
până merge la şcoală. Astfel, spunem despre un copil că este bine educat, ştie să salute, să spună „Te
rog”, „Mulţumesc!” şi se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui dar şi cu adulţii.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. „Un
copil iubit de părinţi se simpte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre
învăţare şi asumarea regulilor de comportament.” (psih. Oana-Maria Udrea). Părinţii sunt modele pentru
copil.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării afective,
motrice şi intelectuale. Mediul familial poate influenţa această dezvoltare. Şapte ani de acasă reprezintă o
oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.
Cei şapte ani de acasă, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a
vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a
fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevarul,
ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, acest copil va creşte iubitor, politicos,
tolerant şi responsabil.

1168
 IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

GRĂDINIȚA CU P.P. NR.20, DR.TR.SEVERIN

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: MOCOFAN SIMONA-ANDREEA
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,
te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă.
Dar educaţia primită în cei șapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Științific vorbind familia este un factor important și de răspundere al educației.
Părinții o conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.
Da, într-adevăr, familia poate fi acea cărămidă care clădește baza societății, dar nu trebuie să uităm
că tot din această bază a societății fac parte încă niște lucruri tot atât de importante și semnificative cum ar
fi pilonii vieții.
Oare nu pilonii vieții, cei care sunt străbunicii, bunicii și la rândul lor părinții noștri, sunt acei fără
de care noi, tinerii, singuri nu vom putea forma o familie sănătoasă, unită, inteligentă, cu tradiții.
Familia exercită o influență deosebit de adancă asupra copiilor, ea fiind cea care răspunde de
satisfacerea trebuințelor elementare ale copilului și mai ales de protecția lui. Acțiunea educativă din
familie trebuie și are întotdeauna un caracter intențional, urmărind o anumită finalitate - formarea
personalității copilului pentru integrarea lui în societate.
De la familie copilul învață să iubească munca, țara și libertatea și să respecte legile țării.
Copiii trebuie educați în așa fel încât să realizeze că libertatea individuală nu se poate realiza decît
în cadrul libertății colective, generale, ca munca și respectul față de ceilalți constituie o obligație
fundamentală a fiecărui cetățean. Pentru a-și educa bine copilul, părinții nu trebuie să considere niciodată
că acesta ar avea unele particularități psihice nemodificabile, iar daca observă unele devieri de la normal
ale copilului, nu trebuie să aștepte pasivi ca timpul și natura să le rezolve. Părinții trebuie să intervină
activ, organizând, dirijând și orientând viața psihică a copilului în cazul oricărei abateri de la normal.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament : respectul, politețea,
cinstea, sinceritatea, decența în vorbire, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate.

BIBLIOGRAFIE
„ Cum să ne creștem copiii?”, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

1169
 PROIECT EDUCAȚIONAL NAŢIONAL
"Cei șapte ani de acasă!

Prof.inv.prescolar MOGA LAURENTIA

Gradinita cu program prelungit “Lumea copiilor”, Constanta
Educatia unui copil nu se limiteaza doar la a-l invata sa scrie, sa citeasca si sa calculeze. El trebuie
sa invete si cum sa se comporte cu ceilalti, iar asta e raspunderea ta. Obisnuieste-l de mic cu bunele
maniere. Sunt cheia catre succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in
prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de
a-l obisnui cu bunele maniere este sa fiti voi, parintii, un bun model pentru el. Incepe sa il inveti lucrurile
simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie
sa se opreasca aici.
Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu
un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna
respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Asadar, cum il inveti bunele maniere?
A-l invata bunele maniere este un proces zilnic, care va dura in timp si vei avea multe ocazii sa il
indrumi in directia corecta. Tine minte aceste sfaturi:
Chiar daca a gresit de cateva ori, nu te grabi sa tragi concluzia ca este prost crescut sau ca tu ai uitat
ceva foarte important. Este posibil sa aiba nevoie doar de una doua lectii de bune maniere pentru ca
problema sa se rezolve.
Explica-i clar si invata-l ce anume trebuie sa faca sau nu. In loc sa ii spui un scurt (si pentru el greu
de inteles): "Nu mai fi atat de grosolan", spune-i: "Nu este politicos sa ragai la masa, dar, daca o faci, se
cuvine sa iti ceri scuze". Sau, daca zbiara prin casa, nu-i spune: "Inceteaza cu tipetele in casa", ci fii mai
blanda, ca sa inteleaga in fond ce astepti de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea in casa".
Daca cel mic isi exprima sentimentele folosind expresii sau atitudini mai putin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci incearca sa reformulezi. De exemplu, cand el zice: "Iahh, imi vine sa vars cand vad chestia
asta verde", tu corecteaza-l spunand: "Frumos ar fi fost sa spui ca nu iti place deloc spanacul".
Fii intelegatoare si accepta-i greselile. Aminteste-ti ca nu este inca suficient de matur pentru a sti
bine cum trebuie sa se comporte in anumite situatii. Si noi, adultii, gresim adeseori, daramite ei…
Educatia se face doar acasa, cu discretie, in familie. Nu ii tine prelegeri si nu il critica in public, nu
il umili si nu il jigni fata de straini, chiar daca greseala a fost destul de mare. A-i face lui o scena de fata
cu altii dovedeste ca nici tu nu ai prea fost atenta la lectiile de bune maniere.
Fii consecventa. L-ai invatat de la doi ani sa spuna "te rog" si "multumesc"? La 6 ani este evident ca
ar trebui sa le foloseasca.
Oricum, procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca sa
invete ceva!

1170
 Importanta celor sapte ani de acasa

Prof.inv.primar si prescolar MOGOS VASILICA

GPN BURDEA
Expresia frecvent intalnita, ,,cei sapte ani de acasa” reprezinta de fapt o oglinda a educatiei primite
din familie. Specialistii sustin ca regurile de comportament oferite copiilor in primii ani de viata sunt
definitorii pentru formarea ca adult a acestuia.
Achizitiile copilului in primii ani de viata sunt numeroase, dar mai ales decisive. Astfel intre 1 – 3
ani copilul invata sa mearga, sa vorbeasca, sa intrebe despre tot ce il inconjoara curios fiind. Incepand cu
varsta prescolara (3-5/ 6 ani), intrand in colectivitate si luand contact cu alti copii, cel mic invata sa
imparta jucariile, sa socializeze, sa devina autonom, iar in cele din urma sa se pregateasca pentru scoala si
viata sociala. In acesti sapte ani se pune un accent deosebit pe formarea individului asa cum se doreste in
societate.
Inca de la nastere, fiecare etapa isi pune amprenta asupra dezvoltarii afective, motrice, intelectuale
ale copiilor. Primul pas spre o dezvoltare adecvata , imediat dupa nastere este satisfacerea nevoilor
imediata ale celui mic (nevoie de foame/sete, nevoia de a fi curat, nevoia de a fi iubit). Un copil care va fi
invatat de mic intr-un anume fel cu greu isi va mai schimba aceasta deprindere. Depinde de parinti ca
copilul, adolescentul si viitorul adult sa-si asume toate componentele unei bune cresteri.
De la origini, familia a fost privita ca prima scoala a omului, fiind direct raspunzatoare de
trebuintele elementare si de protectie. Dupa cum stim, un copil iubit si protejat percepe lumea intr-un mod
pozitiv si deschis. Familia ofera primele norme si reguli de conduita, prin impunerea unor limite. Aceste
modele de conduita pe care copiii le preiau de la parinti, prin invatare sau imitatie de cele mai multe ori,
duc la formarea celor sapte ani de acasa. Acesti „ sapte ani de acasa” reprezinta de fapt mediul socio-
afectiv in care se exercita influentele educatiei. Cu alte cuvinte este primul model social cu o influenta
decisiva asupra conceptiei de viata si modului de relationare a persoanelor. Parintii au o foarte mare
influenta asupra copiilor cand transmit propriile valori ce trebuie respectate.
Expresia „cei sapte ani de acasa” este folosita in general pentru a descrie conduita unei personae
intr-un anumit context. Psihologii spun ca educatia din primii ani de acasa, de care au parte cei mici in
familie defineste aceasta expresie des intalnita.
Cei sapte ani de acasa respectiv buna crestere a unui individ insumeaza:
- Salutul ( de exemplu daca copilul isi vede parintele salutand, spunand buna ziua, la revedere unei
alte persoane cu care se intalneste , si acel copil va invata, prin puterea exemplului sa salute la randul
sau.)
- Comportamentul in public ( de exemplu copilul trebuie sa stie sa raspunda unor intrebari adresate,
sa poarte o conversatie, sa isi astepte randul etc).
- Comportamentul cu prietenii ( de exemplu copilul este dator sa isi respecte partenerii de joaca, si
regurile jocului).
- Intelegerea normelor sociale (ce se face / ce nu se face intr-o societate).
- Manierele la masa (copilul invata cum se folosesc tacamurile, si ofera ajutor pentru punerea sau
strangerea mesei).
- Recunoasterea greselilor ( dandu-si seama ca a gresit cel mic e obligat sa utilizeze cuvintele
magice pentru a-si cere iertare cum ar fi ,, iarta-ma” , ,, imi pare rau”, ,, scuza-ma”).

De multe ori cand ne supara atitudinea sau comportamentul unei personae avem tendinta de a spune
ca respectiva nu are cei sapte ani de acasa. In schimb, cand spunem unui copil ca are cei sapte ani de
acasa ne ducem automat cu gandul ca este un copil bine crescut, care foloseste formule de politete, este
manierat, se poarta corect cu cei din jur.
Din propria experienta , lucrand cu cei mici, am observat ca oricat de mult as intreprinde diverse
activitati ca ei sa fie civilizati, copiii reflecteaza de fapt comportamentul venit din familie care lasa de
cele mai multe ori de dorit. Multi parinti considera ca ,, cei sapte ani de acasa” este o zicala din strabuni,
invechita, de cand copilul statea acasa cu mama sapte ani si abia dupa mergea la scoala. Tocmai de aceea
nu pun accent suficient pe educatia copiilor, considerand ca de educatia celor mici se ocupa doar
institutiile scolare. Degeaba la gradinita si scoala se vorbeste despre cat de impportanta este o buna
1171
purtare daca acasa copilul nu vede armonie si comportamente civilizate intre membrii familiei. Tocmai de
aceea noi traim intr-o societate cu indivizi ce nu mai au bun simt si carora le lipsesc cu desavarsire „ cei
sapte ani de acasa” .
In incheiere putem spune ca un copil manierat si educat cu cei sapte ani de acasa este in
concordanta cu un parinte implicat si devotat, un parinte de nota zece, un bun exemplu pentru viitoarele
generatii. Adresam urmatorul indemn pentru toata lumea- sa fim mai buni unii cu altii, dand dovada de
cei sapte ani de acasa care isi lasa amprenta asupra fiecaruia dintre noi.
Acestea fiind zise, putem concluziona ca „ cei sapte ani de acasa” reprezinta pasaportul care te
insoteste oriunde ai merge in viata.

BIBLIOGRAFIE:
www.copilul.ro
www.adevarul.ro
*** Curriculum pentru invatamantul prescolar, EDP, Bucuresti 2009
Ecaterina Vrasmas, „ Educatie timpurie”, editura Arlequin, Bucuresti, 2014
Mihaela Paisi Lazarescu, Liliana Ezechil, „ Laborator prescolar”, Bucuresti, 2011

1172
 Cei 7 ani de acasă

Prof. Moise Liviu

Școala Gimnazială nr. 1 Unirea
Județul Călărași
Atunci când vorbim de educația copiilor în timpul „celor 7 ani de acasă” trebuie să identificăm
actorii acestui film și anume părinții și copii în rolul principal și ceilalți ce pot fi considerați exemple
pentru copii în rol secundar.
Pentru majoritatea copiilor acasă înseamnă un loc special. Întrebând câțiva elevi ce înseamnă pentru
ei acasă am obținut două categorii de răspunsuri: unii au spus că pentru ei este un paradis, un loc minunat,
un loc în care pot face tot ce își doresc, în timp ce ceilalți au avut un moment de închidere în sine, de
blocaj, pentru ca apoi să reia descrierea celorlalți copii cu o urmă sinceră de speranță în glas.
Oricât am dori noi, cadrele didactice, să îi considerăm pe elevii noștri, atunci când se înscriu într-o
formă de învățământ, egali din punct de vedere emoțional și afectiv, ei poartă amprenta educației primite
de la părinți, bunici, rude, prieteni.
Întâlnesc zilnic la școală elevi, care nu au curajul de a-și expune propriile păreri, din teama de a nu
greși sau de a nu deranja pe cineva. La majoritatea am identificat probleme familiare din cele mai diverse:
divorț, consum de băuturi alcoolice, certuri între părinți. De multe ori nu spunem lucrurilor pe nume, nu
avem curajul să le prezentăm părinților situația în care se află copii lor. Discutând cu acești părinți am
observat faptul că ei nu realizează modul în care sunt afectați copii, considerând că „nu este treaba lor”.
Acești părinți nu realizează că acești copii sunt asemenea unor mici oglinzi ce imită fidel comportamentul
lor, iar atunci când ei vor înțelege, așa cum ne spune Sydney J. Harris, că „scopul educatiei este sa
transforme oglinzile in ferestre.”, deschizând noi orizonturi pentru copii lor, misiunea educatorilor va
mult mai ușoară.
Expresia „cei șapte ani de acasă”, din punctul meu de vedere nu se limitează doar la faptul că un
elev știe să se comporte în societate. Dacă acești copii nu capătă în sânul familiei încrederea în forțele
proprii și fac doar ce îi spun părinții pentru că „așa trebuie”, vom avea parte de viitori elevi lipsiți de
motivație intrinsecă. Copilul trebuie să fie conștient de existența regulilor din societate, dar în același timp
el trebuie să știe și de libertatea lui de a explora, de a descoperi ceea ce îl înconjoară.
Educația primită de copii de la părinți sau apropiați nu se limitează la „cei șapte ani de acasă”, ci va
continua pe tot parcursul școlarității și va completa educația de tip formal, punând astfel umărul la
dezvoltarea viitorului cetățean și, de ce nu, viitor părinte.

1173
 Importanţa celor şapte ani de acasă

Prof.inv.primar Monenci Georgeta

Scoala Primara nr. 2 Cotiglet jud.Bihor
Motto:
Eu sunt copilul,
Tu tii in mainile tale destinul meu ,
Tu determini in cea mai mare masura
Daca eu voi reusi sau voi esua in viata ,
Da-mi te rog acele lucruri care sa ma indrepte spre fericire,
Educa-ma, te rog , ca sa pot fi o binecuvantare pentru lume !
(CHILD’ S APPEAL)

Familia de astazi este diferita de cea a generatiilor anterioare.Parintii isi petrec din ce in ce mai
putin timp alaturi de copiii lor,majoritatea se confrunta cu problema echilibrarii atributiilor din cadrul
familiei cu cele de la servici.
“ Cei sapte ani de acasa” reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in
prima parte a copilariei .
Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii sapte ani de viata ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult .
Educatia unui copil nu consta numai a-l invata sa scrie ,sa citeasca si a deveni un bun exemplu
la scoala.
Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare : sociala ,psihologica, intelectuala-cognitiva
.
Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile
cu ceilalti .
Este adevarat ca nu prea mai exista ,,cei 7 ani de acasa” deoarece copiii sunt inclusi in
diverse forme de activitate inca de la varste fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii;
normele de conduita se invata in familie .
Scoala si alte medii sociale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja
deprinse din familie.Expresia ,,cei sapte ani de acasa” este folosita in general ,pentru a descrie
conduita unei personae intr-un context anume , insa, psihologii spun ca educatia din primii ani de
acasa , de care cei mici au parte in familie, defineste in buna masura viitorul adult .
Inca de la nastere , fiecare etapa din viata copilului isi pune amprenta asupra dezvoltarii
motrice si intelectuale.Chiar daca apparent lucrurile decurg bine exista factori care pot influenta
aceasta dezvoltare pe toate palierele sale,iar o parte din acesti factori tin strict de mediul familial si
de felul in care cei care intra in contact cu copilul se raporteaza la lumea din jur.
Cei 7 ani de acasa sunt esentiali pentru a pune bazele unei educatii corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizeaza , prin felul de a comunica , intelegem cat de bine
au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerant la anumite situatii
iar tata prea dur.Copilul insa, nu stie cum este corect sa procedeze daca si maturii au pareri impartite .
Codul bunelor maniere vine in ajutor ,atentionand ca nu exista doua feluri de maniere .Daca s-
ar cunoaste aceste reguli, societatea noastra ar fi mult mai culta.

BIBLIOGRAFIE;
1 Educatia timpurie in Romania, Step by step –I O M C-UNICEF,Vanemmonde,2004
2 Vrasmas Ecaterina Adina, Consilierea si educatia parintilor, Editura Aramis, Bucuresti, 2002
3 Ciofu Carmen ,Interactiunea parinti –copii , Editura Medicala Amaltea ,1998

1174
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. înv. preprimar Moraru Daniela

Liceul Teoretic Ion Creangă Tulcea
Cei şapte ani de acasă nu s-a referit niciodată la faptul că, un copil şi-a petrecut primii şapte ani din
viaţă lângă familia lui, ci la educaţia pe care a primit-o în cadrul ei. Deprinderile de comportament, stima
de sine, atitudinea faţă de ceilalţi şi faţă de şcoală, se formeaza în aceşti şase-şapte ani.
Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească, să deseneze, să se joace şi
să calculeze. El trebuie să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar aceasta e răspunderea adulţilor, în
speţă a părinţilor, dar şi a cadrelor didactice. Bunele maniere reprezintă cheia către succesul lui social.
Codul bunelor maniere este obligatoriu pentru fiecare copil. Regulile de bună purtare sunt esenţiale
pentru dezvoltarea unui copil, apt de a se integra în societate şi de a se purta în public.
Cea mai importantă educaţie a unui copil are loc în interiorul familiei. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la
toţi profesorii noştri. Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi. Şi noi le dăm mai departe copiilor
noştri.
Un copil manierat se va remarca în orice societate şi se va integra în orice grup mult mai uşor.
Pentru a avea un copil cu maniere, nu trebuie decât să-l ajuţi să stăpânească anumite reguli simple.
Acestea se pot învăţa pe parcursul anilor de educaţie. În cunoscuţii şapte ani de acasă, orice parinte îşi
poate educa propriul copil, astfel încât să fie respectuos. Există reguli simple ce trebuie respectate de cei
mici si maniere ce trebuie puse în practică, pentru a avea un copil manierat.
Dacă ai un copil care intră la şcoală sau grădiniţă, abia face cunoştinţă cu mediul şcolar, este
indicat să îl pregăteşti cu atenţie pentru câteva situaţii noi cu care se va confrunta. Copilul va trebui să
înveţe câteva lecţii importante despre igiena personală, să fie manierat, să mănânce singur, să înveţe să îşi
facă prieteni noi şi să fie sociabil.
Bunele maniere ale copilului la grădiniţă sau la şcoală conturează o etichetă valabilă pentru toată
familia copilului, aşa cum creşterea ,, defectuoasă,, afecteaza reputaţia mediului social, din care copilul
provine. Multe cadre didactice se plâng de absenţa celor "şapte ani de acasă", acuzând neimplicarea
părinţilor şi ignorarea comportamentul necivilizat al copiilor lor.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în
prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Spontaneitatea, energia şi impulsivitatea
îi influenţează acţiunile şi cuvintele. De asemenea, mulţi copii preiau cuvinte sau acţiuni de la oamenii
din jur. De aceea, este bine să acordăm o atenţie deosebită inclusiv manierelor şi anturajului. Cea mai
buna modalitate de a-i obişnui cu bunele maniere este să fim noi, adulţii, părinţi sau cadre didactice, un
bun model pentru ei. Să-i învăţăm pe copii lucrurile simple, încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună
"te rog" şi "mulţumesc". Dar buna creştere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să ştie ce se cuvine şi
ce nu, la masă, într-o vizită, la o petrecere şi chiar într-o discuţie cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi
modelează comportamentul în societate şi îl învăţă ce înseamnă respectul. Copiii respectuoşi vor fi trataţi
cu respect.
Măsurile stricte şi agresive de disciplinare conduc la formarea unui copil anxios, timid, fără
încredere în propriile forţe şi cu o imagine de sine scăzută. Regulile sunt esenţiale în educarea copilului,
însă nu în exces. Îţi vei da seama că ai exagerat dacă ai creat un set de reguli atât de amplu, încât nu
reuşeşti să pui în aplicare nici măcar o mică parte din ele, cu copilul tău.
Nu uitaţi să stabiliţi reguli şi limite, care trebuie să fie respectate!

1175
 Cei şapte ani de-acasă

Prof. înv. preşcolar Moraru Ileana Corina

Grădiniţa Săteni,
Judeţul Dâmboviţa
"Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală."
Albert Einstein

Într-o societate în continuă schimbare, cu transformări imprevizibile şi bruşte, “cei şapte ani de-
acasă” reprezintă garanţia integrării sociale a copilului şi , totodată, succesul viitorului acestuia.
Dezvoltarea morală a copiilor presupune formarea comportamentelor morale, a sentimentelor şi
înţelegerii morale, a empatiei. Acestea se obţin ca urmare a unui proces etapizat care începe în familie şi
se continuă în grădiniţă.
Perioada preşcolarităţii constituie baza educaţiei pe tot parcursul vieţii şi are un rol important în
stimularea voinţei de progres a individului, în susţinerea acestuia în procesul de formare a personalităţii.
Educatia copilului porneşte de la un set de reguli care formează ansamblul educaţional. Fie că este
vorba despre mediul familial, fie că vorbim despre mediul educaţional, copilul trebuie învăţat să înţeleagă
şi să respecte regulile de comportament. Simpla adaptare a copilului la regimul preşcolar demonstrează că
acesta se subordonează unui program adecvat vârstei, unor reguli. Cei trei factori ai educaţiei îi reprezintă
ereditatea, mediul şi educaţia. Tocmai de aceea, un rol important îl are mediul. Regulile stabilite de
părinţi sunt apoi confirmate şi consolidate de către educatoare din momentul intrării copilului în grădiniţă.
În familie, copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare, decât printr-
un comportament conştient. Prima regulă pe care copiii o învaţă în familie este aceea de a saluta. Apoi
apar manierele la masă, regulile legate de comunicare ( să răspundă la întrebări, să îşi aştepte rândul fără
să întrerupă pe cel care vorbeşte). La grădiniţă, “cei şapte ani de-acasă” se reflectă în comportamentul faţă
de colegi. Jocurile copiilor sunt experienţe care, nu doar că aduc destindere şi voie bună, ci îi pregătesc pe
cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte.
Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor
specifice vârstei lui.
La început, copiii vor fi învăţaţi să acţioneze potrivit cerinţelor adulţilor, iar mai târziu vor fi ajutaţi
să înţeleagă de ce este bun un comportament şi nu altul, iar ei vor fi capabili să discearnă. Pentru ca
preşcolarul să poată discerne binele de rău, adevărul de minciună, să îşi respecte colegii şi prietenii, să îi
ajute pe cei care au nevoie de ei este necesară implicarea familiei, a cadrelor didactice, a comunităţii.
Acest lucru se poate realiza prin derularea la nivelul grădiniţei a unor parteneriate, prin organizarea de
activităţi extraşcolare. Copilul înţelege mult mai uşor necesitatea respectării unei reguli prin implicarea
directă într-o activitate. În activităţile extracurriculare, copiii îţi exersează comportamentul civilizat de
comunicare şi relaţionare, manifestă responsabilitate, spirit de echipă şi colaborare.
Însuşirea regulilor şi comportamentelor pe care le presupune expresia “cei şapte ani de-acasă” se
bazează rezultatul muncii depuse cu responsabilitate şi perseverenţă de către părinţi şi educatoare, în
colaborare.

Bibliografie:
1. Revista Învăţământul Preşcolar, Nr. 1-2/2008, Bucureşti, pag. 294-295
2. Revista Învăţământul Preşcolar, Nr. 1-2/2009, Bucureşti, pag. 101-102

1176
 Cei sapte ani de acasă

Prof. înv. primar, Moraru Mihaela

Școala Gimnaziala , Comuna Batrani, Prahova
Cei sapte ani petrecuti acasă sunt foarte importanți in formarea personalității unui copil. Ne gândim
în primul rând la educația ce o primește copilul de la părinți, la formarea comportamentului până când
acesta va merge la școală
Când spunem că un copil are cei sapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială ci exprimarea mulţumirii şi
bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de
câte ori se dovedeşte bine educat. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei.
Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie
să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi
spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie
consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea
când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile
involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. .
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului.

1177
 Educația debutează cu cei şapte ani de acasă

Prof. Moraru Mirela

Școala Gimnazială „Emil Atanasiu” Garoafa, Jud. Vrancea

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi
pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile
decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte
din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se
raportează la lumea din jur.
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o
colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social,
mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas. Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un
regim de joacă, de activitate liberă, el trece dintr-o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină. În
băncile din clasele I se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din multe puncte de
vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai gălăgioşi, şi mai tăcuţi,
unii chiar retraşi, timizi, stingheri! Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în
felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei
primite acasă, educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său
mediu şcolar.
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. De ce să se încarce programul educativ, de exemplu, al unui copil de clasa I cu o serie de
deprinderi elementare pe care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă? Completarea lipsurilor educative ale
primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta şcolară, într-un moment în care copilul
trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de
şcolar. Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi
copii care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin
neputinţa lor de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul
unor greşeli educative din primii ani de viaţă a acestor copii.
Voi prezenta pe scurt ce condiţii trebuie să îndeplinească mediul familial pentru a asigura
dezvoltarea armonioasă fizică şi neuropsihică a copilului antepreşcolar şi preşcolar.
Atmosfera de acasă: în afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn,
condiţii de locuit, îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea
ocupă primul loc. Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului. La
polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări care
copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic
capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un
mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va
căpăta trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.
Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe
autoritate şi respect.
Pauzele: ca şi adultul, copilul are nevoie de pauze, atât de importante pentru refacerea energiei sale
creatoare. De aceea, programul lui nu va fi plin până la refuz, nu vom crea în jurul lui o atmosferă de
veşnică încordare. În mod voit vom face mici pauze, pentru a se bucura de succesul său sau pentru a-şi
1178
limpezi neplăcerile care survin în chip firesc în procesul educativ. Această atitudine a educatorilor
presupune mult tact, răbdare şi o bună cunoaştere a posibilităţilor de manifestare ale copilului. Dacă este
împins de la spate în tot ceea ce face, se va produce un dezechilibru în funcţiile neuropsihice, stânjenind
dezvoltarea copilului şi transformându-l într-o fiinţă irascibilă, nervoasă.
Realizarea tuturor cerinţelor enumerate mai sus presupune existenţa unui cămin armonios, a unei
ambianţe familiale echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii. În funcţie de
relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă de obiecte,
faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui.
Greşeli: copilul nu trebuie ocrotit excesiv. El va fi lăsat să şi zburde nestingherit, să se joace, să-şi
inventeze jocurile, pentru a nu-i stânjeni posibilităţile de formare şi împlinire a personalităţii şi pentru a
nu-i îngrădi experienţa de viaţă. Activitatea lui va fi supravegheată, dirijată, fără însă a-l dădăci la tot
pasul.
Atunci cînd vorbim despre cei şapte ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copiii o primesc de
la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului până merg la şcoală. Când spunem că un copil
are cei şapte ani de acasă, ne imaginăm un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc”,
„te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Dar educaţia primită în cei şapte
ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a
copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
„A avea cei șapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul,
în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei 7 ani
de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.

1179
 Șapte ani pentru o întreagă viață...

Prof. înv. primar Angela Moscal

Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu”
Loc. Suceava, jud. Suceava
Venirea unui copil pe lume reprezintă o responsabilitate atât pentru părinți cât și pentru societate.
Putem admite faptul că familia este prima școală a copilului. Încă din primii ani de viață, bebelușul își
formează deprinderi și abilități esențiale dezvoltării sale pentru întreaga viață. Primul zâmbet, primul
gângurit, mersul de-a bușilea, mâncatul cu mâna apoi cu lingura, mersul în picioare, alergatul sunt
abilități care îl pregătesc pentru viața întreagă. În primii ani de viață mediul familiar reprezintă orizontul
unui copil. Părinții, bunicii, frații îl ajută pe copil să învețe ce înseamnă iubirea, fericirea, voința,
protecția.
Odată cu acest bagaj se formează și stima de sine care este foarte importantă pentru dezvoltarea
armonioasă din punct de vedere psihic a copilului. Stima de sine este un factor major în conturarea
personalității unui copil pentru viitor. Un copil cu o stimă de sine ridicată va fi un adult cu realizări pe
toate planurile. Regulile de bună purtare au ca temelie stima de sine. Cei șapte ani de acasă sunt de fapt
cei șapte ani în care copilul învață să fie cuviincios, să respecte, să fie tolerant cu cei din jur, să se bucure
de reușite dar să accepte și eșecurile, să diferențieze binele de rău și să aleagă valorile morale care îl ajută
să se integreze și să evolueze în societate. Direcția pe care o alege un copil în viață se trasează din
momentul în care apare pe lume, din mediul familiar, acolo unde se va forma idealul său.
Familia are un rol esențial din acest punct de vedere. În jurul vârstei de trei ani, copilul, pentru care
familia este totul, începe să copieze comportamentele din jurul lui. Dacă părinții știu să salute și copilul
va saluta apropiații. Dacă părinții sunt organizați, atunci și copilul va fi unul ordonat. Dacă limbajul
părinților va fi unul corect și copilul nu va auzi în casă cuvinte vulgare, țipete, injurii, atunci nici el nu va
vorbi urât. Mai târziu, odată cu intrarea în colectivitate, s-ar putea ca acesta să preia din comportamentele
colegilor, să lovească, să se agite, să vorbească urât. Aici intervine din nou familia care trebuie să-i
explice copilului ce e bine să facă, care sunt repercursiunile anumitor comportamente, cum este corect să
procedeze în anumite situații, iar nivelul de implicare al părinților se va oglindi în modul de a gândi și
acționa ale copilului.
Până în adolescență, copilul se va raporta la cele văzute în familie, drept pentru care un copil care
nu va primi o educație corectă va avea de suferit pe întregul parcurs al vieții sale, dacă nu va avea puterea
de a se autoeduca.
Dragi părinți:
Oferiți-le copiilor cât mai multă iubire sinceră!
Oferiți-le protecție!
Oferiți-le spațiu pentru a explora și a descoperi singuri!
Oferiți-le timp, discutați cu ei!
Explicați-le o dată, de două ori, de zece ori orice, satisfăcându-le curiozitățile!
Încurajați-i mereu!
Nu-i mustrați când greșesc, oferiți-le șansa de a descoperi cum ar fi bine să procedeze!
Învățați-i să iubească, să respecte, să tolereze, să ajute...
În concluzie trebuie să admitem faptul că familia are principalul rol în educația copilului. Cei șapte
ani de acasă sunt cei șapte ani care îi pregătesc pentru viață. Familia este nucleul în care copilul se
formează ca viitor adult. Ea are un rol decisiv în ceea ce privește viitorul social și spiritual al copilului.

1180
 Cei 7 ani de aur

Prof. pentru învăţământ primar

FLORENŢA ELENA MOŞTEANU
Liceul Teoretic ,,Eugen Lovinescu”, Bucureşti
Cei 7 ani de-acasă reprezintă baza unei construcţii educaţionale ce nu poate fi clădită mai târziu.
Statisticienii afirmă că 60% din structurile mentale ale unui adult se formează în primii trei ani de viaţă.
La 6 ani, copilul are două treimi din creierul unui adult şi are de 5-7 ori mai multe conexiuni între neuroni
decât creierul unui copil de 18 luni sau al unui adult.
În ultimul timp, ne confruntăm cu o avalanşă de probleme în mediul şcolii: agresivitate, intoleranţă,
marginalizare, limbaj necivilizat. Cautăm să rezolvăm efectele, fără a putea avea control asupra cauzelor
ce au produs aceste efecte.
,,Copiii sunt oglinda părinţilor” se spune adesea. Goana după succes, programul încărcat, lipsa de
comunicare sau, pur şi simplu, lupta pentru supravieţuire, toate acestea fac ca între părinţi şi copii să se
producă un vid de comunicare. De cele mai multe ori, părinţii sunt departe de copii sau ajung foarte târziu
acasă, expresia ,,timp de calitate” devenind doar o utopie. Uneori, singura sursă de educaţie a acestora
rămâne internetul, jocurile pe tabletă şi grupul de prieteni.
Este foarte complicat să găsim o cale de mijloc. Unele voci, avizate sau nu, afirmă că în ,,jungla”
actuală, tendinţele merg spre o largă independenţă a copiilor, atât în activităţi, cât şi în limbaj, sub
dezideratul ,,Trebuie să înveţe să se descurce în viaţă”.
Un copil trebuie să înveţe până la 7 ani câteva lucruri esenţiale:
• şă-şi cunoască numele întreg, data naşterii şi adresa unde locuieşte;
• să mănânce, să se îmbrace şi să să utilizeze singur toaleta;
• să ştie să comunice folosind anumite formule de adresare: ,,Buna ziua”, ,,Mulţumesc” ş.a.
• să socializeze cu grupul din care face parte la un moment dat;
• să ceară ajutorul atunci când are nevoie de ceva sau situaţia o impune.
Rolul părinţilor şi al persoanelor care se ocupă de educaţia copiilor este foarte important. Copilul nu
trebuie să audă discuţii nepotrivite, limbaj şi cuvinte vulgare, ori să participe la fapte imorale, deoarece
acestea vor deveni modele pe care le va prelua şi integra în propria hartă mentală.

1181
 Cei 7 ani de acasă

Prof.înv.preşc.Moţoc Eugenia
Grădiniţa cu P.N. Vidra
Când auzim această expresie: ,,cei 7 ani de acasă’’ gândurile încep să ne zboare către primii ani de
viaţă ai copilul, care sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Asociem această expresie cu educaţia
primită de la părinţi, cu bunele maniere însuşite în familie, cu un ,,bagaj’’ întreg de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini, acumulate de-a lungul primilor 7 ani de viaţă. Aşadar, cei 7 ani de acasă sunt
adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.
Această perioadă de timp este considerată o culme a achiziţiilor, o perioadă intensă de dezvoltare
psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de receptare, de însuşire a informaţiilor. Copilul este
pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către
cine şi în ce mod.
Astfel încep să se realizeze tot felul de conexiuni, în urma întrebărilor cu privire la cei trei factori ai
devenirii fiinţei umane: educaţia, mediul şi ereditatea. Care dintre cei trei factori primează în formarea
personalităţii? Ereditatea ca premisă naturala a dezvoltării psihoindividuale, mediul- cadrul socio-uman
sau educaţia ca şi factor determinant al dezvoltării ?
În prezent, nu mai putem spune că doar familia are rolul determinant în formarea copilului,a
educării lui până la vârsta de şapte ani. Realitatea este că începând chiar cu vârsta de doi ani, copiii sunt
incluşi în cadrul unor forme diverse educaţionale: creşă, grădiniţă şi clasa pregătitoare.
Până la vârsta de trei ani,familia are influenţa cea mai mare. Copilului îi este mai uşor să-i imite pe
cei din jurul său, însuşindu-şi astfel comportamentele, atitudinile şi limbajul membrilor familiei. De la
această vârstă încolo, apare un alt factor important în dezvoltarea copilului şi anume grădiniţa.Aceasta
presupunând alte achiziţii, cunoştinte, deprinderi, comportamente şi nu în ultimul rând, reguli de integrare
în colectivitate.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citeasca şi a deveni un bun exemplu
la şcoală . Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă.

1182
 IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASA

PROF.ÎNV.PRIMAR MOZA MARIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ,,ARON COTRUŞ”ARAD
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieştefaptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul
care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un
copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze:
principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi
permisiuni.
Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente
diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care se exclud
reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului.
Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta de 3 ani. Din motive
didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt
percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului
patologia psihica de mai tarziu.”
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor. Din
perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales primii,
când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea.
Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi
responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva
aspecte legate de educaţia creştină
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt
exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport.

BIBLIOGRAFIE
Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

1183
 De ce sunt atât de importanți cei șapte ani de acasă?

Profesor pentru învățământul primar și preșcolar: Mucenicu Viorica

Școala Gimnazială nr. 1 Bicazu Ardelean, jud. Neamț
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi
vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt
copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza
să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se
gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău dar asta nu înseamnă că părinții trebuie
să îi facă toate poftele sau să îl lase să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să
înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de
politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin
imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să le fie dezvoltata mai mult capacitatea
de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Copilul trebuie să fie încurajat să se exprime, să termine ce are de spus şi
nu i se facă observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti"
sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.

1184
 Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori.

1185
 Copilul de ieri. Copilul de azi

Prof. Aura Munteanu

Școala Gimnazială „Ion Haulicăˮ, Ipatele, Structura Bîcu, jud. Iași
Natura ne aseamănă. Educația ne deosebește. (Confucius)

Copilăria este, poate, cea mai fericită etapă din viața unui om. Cu foarte puține excepții, toți
oamenii îți vor răspunde că cele mai frumoase amintiri le au din copilărie. Și cum să nu-ți amintești de
frumoasele jocuri ca: lapte gros, șotron, țurca, trenulețul făcut din sănii iarna sau de serile de vară când
intram în casă pe la 22, după ce mamele ne strigau de câteva ori pe geam. Pe lângă toate aceste amintiri,
în copilărie se pun și bazele educației sau cei șapte ani de acasă.
Copilăria părinților a fost diferită de a noastră, iar a noastră a fost diametral opusă față de a copiilor
de astăzi. Copilăria părinților, chiar și a noastră a fost poate mai frumoasă decât a copiilor de azi. Ieșeam
afară și stăteam de vorbă, povesteam ore în șir. Dar fiecare copilărie cu fericirea si jocurile ei.
Părinții parcă aveau mai multă grijă de educația copiilor. De pildă, părinții noștri își scot pălăria,
căciula, șapca de pe cap când intră în biserică sau stau la masă. Am constatat că azi, tinerii de 17-18 ani
stau la masă cu șapca pe cap, iar la biserică stau cu căciula pe cap. Foarte uimită am fost când acum 2-3
ani, la examenul de Bacalaureat, la proba orală, un elev a intrat în sala de examen cu șapca pe cap și nici
nu a salutat. I-am atras din prima atenția asupra șepcii. S-a conformat, dar nu înainte să protesteze. Atunci
m-am întrebat de ce se comportă așa, de ce nu cunosc minimele de conduită. A cui este vina? A
părinților? A societății? De ce părinții știau și copii nu? Bine, acesta este doar un exemplu. Sunt convinsă
că sunt foarte, foarte multe cazuri.
Părinții povestesc cu nostalgie cum au văzut primul film alb-negru la televizor; erau uimiți de
această noutate. Ce m-a amuzat foarte tare într-o conversație cu bunica a fost când mi-a povestit că la
început când apăruse televizorul, nu se dezbrăca în fața lui de teamă să nu o vadă bărbatul sau femeia din
televizor: „Păi, cum, maică? Dacă eu îl văd, mă vede și el, nu?ˮ Mai târziu a înțeles cum stau lucrurile.
Astăzi, pe nimeni nu mai impresionează aceste noutăți. Acum ei au acces mai ușor la laptopuri, tablete,
smartphone-uri și sunt ușor cuceriți de aceste tehnologii, însă efectul acestora pe termen lung este
îndoielnic. Nu cumva ne îndreptăm spre epoca în care fiecare pentru el, o epocă a singurătății? Astăzi,
copii vorbesc pe Facebook, Whatsapp, își fac selfiuri, unii riscându-și chiar viața pentru o fotografie!!! Ne
întrebăm ce va fi când o să avem și noi copii? Ce tehnologii vor mai apărea? Care vor fi noutățile care ne
vor surprinde pe noi părinții? Greu de zis!
Spre deosebire de copilul de azi, copilul de ieri creștea mai mult la țară. Vară, in vacanță, nu avea ce
face la bloc, în oraș, și se ducea la țară, la bunici. Era mult mai legat de natură. Muncea în gospodăria
bunicilor, după puterile sale, era mult mai responsabil. Se despărțea cu greu de prieteni și de bunici
toamna, când se întorcea acasă pentru a începe un nou an școlar. Indiferent de situație, copilul dădea săru̕
mâna, astăzi, elevul îți zice la revedere, de parcă am fi niște vechi cunoștințe. Nici profesorului la
facultate, nu aveam curajul să-i zic la revedere, ci doar bună ziua sau bună seara. Copilul de azi este mai
libertin, crede că are foarte multe drepturi, dar uită că are și responsabilități. Trece cu ușurință peste
mustrările tale că nu și-a făcut tema sau că nu a învățat, noi am fi intrat în pământ de rușine dacă primeam
observații pentru asta.
Cred că indiferent de epocă, educația este o bijuterie care nu se demodează niciodată. Este buletinul
copilului pentru viață și pentru societate, pentru că, așa cum zicea cronicarul moldovean, Miron Costin,
„cu ce măsură măsuri, ți se va măsuraˮ.

1186
 Cei ṣapte ani de acasă

Prof. Inv. Primar Munteanu Isabela Aniela

Bunele maniere îi oferă copilului instrumentele de care are nevoie în viață, pentru a se descurca
mult mai ușor în împrejurări complicate. Manierele formează principalul ingredient al ”lipiciului” care
ține unită familia. ”Cei șapte ani de acasă” cum suntem obișnuiți să folosim, contribuie la întărirea
legăturilor nu numai cu familia, dar și cu prietenii și ceilalți cu care vine copilul zilnic în contact.
Părinții încep să-i învețe pe copii despre bunele maniere de îndată ce aceștia se nasc. Deși pot face
ceea ce li se ”spune”, copiii fac mai degrabă ceea ce ”văd” la părinții lor. Membrii familiei sunt primele
modele. Procesul de învățare are loc, de obicei, acasă, prin imitație. În calitate de părinte, acest proces se
realizează treptat. În vreme ce copilul se va folosi de câteva bune maniere, ca părinte va trebui să îi
amintești mereu și de altele. Dar ce se întâmplă dacă, în copilărie, părinții nu au fost învățați să se
comporte conform bunelor maniere? Acești părinți vor ști să-și instruiască fiii? Astfel școala este primul
loc în care bunele maniere încep să-și aducă foloase.
În primii ani dedicați educației copiilor, ca învățătoare, am întâlnit de multe ori situații în care cei
șapte ani împliniți la începerea anului școlar nu erau aceeași cu ”cei șapte ani de acasă”. Nu m-am întrebat
de ce sunt mai puțini și unde s-au pierdut ”te rog” și ”mulțumesc”. Am început ca în ”grădina cuvintelor
magice”, cu fiecare zi la catedră, să adaug încă un cuvânt în vocabularul copiilor.
Din prima zi a clasei pregătitoare nu au lipsit de la panoul clasei ”regulile în imagini”, reguli pe care
le repetam săptămânal. I-am învățat pe copii bunele maniere în tot felul de împrejurări – în excursii, în
parc, la muzeu, la petrecerile aniversare – și toți au părut foarte interesați de lecții.Viața de școală care are
loc în afara orelor de clasă este o parte importantă a vieții sociale a copiilor.
Ai o singură ocazie să faci o primă impresie! Prin salut. Copiii au fost învățați să salute orice
persoană care intra în clasă. În afara profesorilor și a directorului, în școală se mai află și alți adulți.
Aceștia sunt ignorați de unii elevi. A fi politicos cu secretara, paznicul, femeia de serviciu, este la fel de
important ca a fi politicos cu profesorii sau cu directorul. Nu există ”pauze” în folosirea manierelor!
Am colaborat, ne-am implicat și am ajutat persoanele cu nevoi speciale. Indiferent de calitățile sau
deficiențele lor, copiii sunt copii. Dacă un copil cu cerințe speciale sau cu deficiențe fizice a intrat în
clasă, copiii l-au întâmpinat prietenește și l-au ajutat.
Lumea este într-o continuă schimbare. Tehnologia ocupă cel mai important loc în comunicare. Am
oferit copiilor nenumărate posibilități de a intra în legătură cu mine: mesaje scrise, e-mailuri și lista poate
continua. Sunt situații care îi pot încurca pe copii atunci când trebuie să dea dovadă de respect față de
ceilalți. Copilul trebuie să știe că regulile de gramatică pe care le-a învățat la școală se aplică de fiecare
dată când pune stiloul pe hârtie sau degetele pe tastatură, fie că mesajul este transmis prin intermediul
internetului sau prin poșta clasică.
Lista situațiilor cărora trebuie să le facă față un copil continuă cu fiecare an de școală, cu fiecare
etapă a dezvoltării personale. Important este să nu uităm să le atragem atenția copiilor și să îi lăudăm
atunci când se poartă manierat. Când copiii vor deveni adulți și vor încerca să își educe proprii copii, vor
mulțumi pentru eforturile depuse.

1187
 CE SUNT CEI 7 ANI DE ACASĂ?

PROF.ÎNV. PRIMAR : MUNTEANU IULIANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.39 “NICOLAE TONITZA” CONSTANŢA
Cei sapte ani de acasa sunt mai importanti decat cei douazeci de scoala, deoarece un copil paseste
pe un drum in viata cu cunostintele si educatia ce a primit-o in cei sapte ani ,nu ce invata la
scoala.Vorbim despre drumul cunoasterii, studiilor cu ajutorul carora poate deveni un om capabil si
realizat in viata, dar dupa cum stim , la orice lucru cel mai important este baza, iar in cazul acesta baza o
reprezinta educatia primita in familie.
Bunele maniere, de regula, se invata acasa de la parinti, bunici si sunt cele mai des intalnite in viata.
Daca dai dovada de bune maniere iti faci usor o imagine frumoasa in fata oamenilor, deoarece ele iti
definesc caracterul si te ajuta sa ai un comportament adorabil. Ajungi sa fii respectat, sa-ti creezi un nume
in societate si totodata te transforma intr-un om important si capabil. Prin urmare cei sapte ani de acasa ,
educatia primita in familie sunt adevaratele calitati ale unei persoane deoarece de acea educatie depinde
caracterul si comportamentul unei personale.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasa, pe care cei batrani il invoca atunci cand este nevoie de acest
lucru? Pana in clasa primara, cam pe la 7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii cu familia si cei apropiati
in general. Cei din familie incearca sa ii sfatuiasca si sa ii educe pe copii cum stiu ei mai bine, ca pe
viitor sa poata intra in viata cu minim de lectii : cum sa respecte bunicii, cum sa respecte familia si pe cei
mai in varsta, mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni pe care copilul
ii are.” Respecta ca sa fii respectat” este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostri. Daca
respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate .
Acum, dupa cum am vazut, in viata, sunt multe persoane care pur si simplu nu pot fi respectate,
pentru ca nu stiu sa se comporte in lume si care probabil nu au cei 7 ani de acasa, care sa-i confere un
echilibru si respect fata de cei din jur. Multi datorita comportamentului ciudat fata de semenii lor, se
autoizoleaza de cei din jur .
In urma unor studii, un adolescent, devenit major, trebuie sa-si continue drumul ales in copilarie,
iar pentru a lua o decizie corecta are nevoie de intelepciune, maturitate, sfaturi sprijin si vointa. Nu este
suficient sa iti doresti un lucru in viata ci trebuie sa lupti, indiferent cat ar fi de greu ca sa obtii acel
lucru. Este greu dar nu imposibil, iar prin vointa si munca chiar si imposibilul devine posibil. Si uite asa,
ajunge un tanar, la un moment dat sa faca totul de unul singur fara a esua, deoarece in momentul in care
vor aparea problemele, va trebui sa le faca fata si atunci se va observa intelepciunea si totodata isi va face
simtita prezenta celor sapte ani de acasa, urmati de educatia primita de-a lungul vietii, atat acasa, cat si la
scoala.
Intotdeauna,, in viata, vei fi nevoit sa arati respect si sa fii o persoana simtita asfel incat sa poti avea
o viata fericita, o familie si niste prieteni buni care te vor sustine de fiecare data la greu.Vor fi langa tine
la bine si la rau,si de aceea eu consider ca este important sa fii o persoana respectoasa si cu un suflet bun
ca sa poti fi o persoana apreciata la randul tau!
In rest, acesti 7 ani de acasa ,sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor.
De acesti ani depinde de cum vei fi integrat in societate, cum vei fi agreat de cei din jur si bineinteles iti
poti ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi. La randul tau odata cu trecerea timpului, cand vei
deveni mai intelept, o sa dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepotilor si celor dragi, ca si ei sa aiba la baza cei
7 ani de acasa, sa poata merge in viata deschis si cu un viitor sigur.

1188
 10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani:
1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului!
3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii;
limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei!
4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi,
treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele!
5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i
copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin.
6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si
concentreaza-te pe disciplina pozitiva!
7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale
pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate.
8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine!
Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui!
9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa
vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el!

10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de
performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i
zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari
etc.
E important pentru copilul tau sa isi descopere pasiunile, pentru a capata incredere in el insusi. Afla
cum sa-l ajuti!

1189
 Şapte minuni ale vieţii

Prof. Roxandra Murea

Liceul Teoretic “Panait Cerna” - Braila
Viaţa se dovedeşte a fi singura modalitate a omului de a căpăta lumina sufletului său. A trăi
înseamnă a cerceta, a descoperi, a transforma propria persoană. Cea mai mare putere a omului este aceea
de a transcede spre sine. Zile, săptămâni, ani întregi căutăm un singur lucru, fericirea. Ancoraţi în
pragmatismul lumii ne afundăm în bezna incertitudinii, nesiguranţei, fricii de a trăi. Atât de pierdut în
această lume, sufletul se depărtează de om, se despică din propria fiinţă. Astfel, devenim imuni la fericire,
la bucurie, uitând că natura noastră se naşte din iubire. Realitatea inhibă puterea omului de a trăi în
lumina sufletului său. Cei mai afectaţi de acest lucru sunt copiii. Primul contact al îngerilor întrupaţi, al
copiilor, cu lumea este constituit de interacţiunea cu mediul familial. Prima aripă din mecanismul
complex al fiinţei lor se naşte din iubirea din care au fost zămisliţi, iar cea de-a doua creşte odată cu
sufletul. Copilul poate pătrunde în lume când cele două aripi au atins punctul absolut al evoluţiei, când
sufletul şi educaţia formează un echilibru existenţial. Pentru a transfigura întunericul realităţii în lumină,
copilul trebuie să zboare, să fie cât mai aproape de cer, de soare şi de viaţă. Acest lucru este imposibil
dacă cele două aripi nu se consolidează reciproc, nu conlucrează pentru a atinge stabilitatea. Familia este
cea care dă viaţă, atât fiinţei, cât şi sufletului. În familie copilul se află într-o permanentă lumină a iubirii.
Existenţa sa se înscrie într-o matrice a fericirii absolute. Părinţii sunt cei care îl protejează de lume. Sunt
lumânările care izvorăsc căldură şi lumină, pace şi linişte. Fără de aceste fiinţe în care a fost zămislită
iubirea adevărată, copilul nu poate zbura, nu poate depăşi bezna unei vieţi incerte, nu se poate bucura de
farmecul existenţei sale. Legătura dintre copil şi familie este una indestructibilă. Aşa cum un cosmonaut
este legat permanent de tubul său de oxigen, aşa şi viaţa copilului este legată de părinţii care îi oferă suflul
existenţial. În ciuda incertitudinii spaţiului cosmic, omul se aventurează în această misiune, punându-şi
încrederea în tubul său de oxigen. Dar oare cât timp a necesitat realizarea acestuia şi cât va putea trăi din
el? Să fie o călătorie permanentă sau doar o cercetare de moment?
În primii şapte ani de viaţă tubul de oxigen se construieşte. După această perioadă copilul începe să
îşi descopere propria viaţă, trăind încă din oxigenul pe care părinţii l-au implementat în corpul său, din
echilibrul educaţiei şi al sufletului. În aceşti ani, părinţilor le este atribuită una dintre cele mai importante
lupte, să desăvârşească fiinţa copilului, să contruiască din iubirea ce se află în el omul care va putea să
trăiască prin sine în lume, fără a se confunda cu ea. Asemenea celor şapte minuni ale lumii, cei şapte ani
de acasă constituie un reper fundamental în descoperirea absolutului. Cum cele şapte minuni au fost
realizate pe baza unor trăsături şi abilităţi ce depăşeau posibilităţile fiinţei umane, aşa şi cei şapte ani de
acasă plăsmuiesc în fiinţa copilului concretizarea comporatementului şi caracterului său. Părinţii îl învaţă
pe copil anumite concepţii despre viaţă, îi transmit anumite valori morale. Copilul învaţă cum trebuie să
se comporte pentru a se afla în armonie cu cei din jurul său. În primii şapte ani de viaţă părinţii îi arată
copilului lucrurile pe care trebuie să le repecte, îl învaţă că nu tot ceea ce îşi doreşte el e spre binele fiinţei
sale. În cei şapte ani copilului i se arată cum trebuie să se comporte. Părinţii încearcă să construiască un
fundament puternic al comportamentului copilului, care să nu fie destabilizat de influenţele negative ale
societăţii. În această perioada definitorie pentru existenţa ulterioară, se urmăresc şi aspectele sufleteşti.
Încă de mic, copilului trebuie să i se insufle puterea iubirii, să i se schiţeze diferenţele dintre plăcere şi
fericire. Familia arată sufletului că fericirea nu trebuie să fie confundată niciodată cu plăcerea, pentru că
cea din urmă duce la pierderea sinelui şi a echilibrului fiinţei umane. Copilul învaţă să creadă, să spere şi
să caute permanent lumina împlinirii sufleteşti. Învaţă nu numai să păşească, ci să aprecieze minunea
fiecărui metru străbătut. Părinţii sunt cei care în primii şapte ani de viaţă desăvârşesc vederea spirituală a
copilului. Îl ajută să îşi vadă sufletul, să se bucure de claritatea fiecărui moment de fericire măruntă.
Copilul trebuie învăţat să îşi asume condiţia umană, să înţeleagă cât de mic este trupul său în comparaţie
cu întreaga lume, dar să nu uite niciodată că măreţia sufletului său depăşeşte orice limită a realităţii. După
primii şapte ani de viaţă părinţii îi oferă copilului cununa cu cele şapte minuni ale vieţii: credinţa,
speranţa, iubirea, fericirea, mulţumirea, aprecierea, liniştea şi pacea.
Cei şapte ani de viaţă se dovedesc a fi fundamentul pe care se întemeiază existenţa ulterioară a
individului. Această perioada întipăreşte în sufletul şi mintea copilului elemente ce îl ajută să treacă prin
lume fără a se confunda cu ea. Părinţii reuşesc să croiească cele două aripi ale îngerului, să îl înalţe spre
1190
lumina propriei fericiri. Pentru a ajunge în cosmos, omul are nevoie de o rachetă, pentru a putea respira
are nevoie de tubul de oxigen şi pentru a putea cerceta şi rezista are nevoie de stăpânire de sine şi de
abilităţi imperios necesare. Copilul pentru a trăi în lume are nevoie de aripi , să îl înalţe în lumină, are
nevoie de familie să îi însufleţească existenţa şi are nevoie de iubire pentru a descoperi fericirea adevărată
a vieţii. În primii şapte ani de viaţă, copilul învaţă să meargă, să îşi accepte condiţia umană şi apoi învaţă
să zboare, să îşi înţelegea sufletul şi să descopere taina iubirii ce luminează necontenit incertitudinea
existenţei. Copilul reuşeşte să îşi îndeplinească misiunea în lume, fără a uita de eterna viaţă a sufletului.

1191
 IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. înv. primar, Mureșan Sorina Emilia

Școala Gimnazială ,,Ion Micu Moldovan” Blaj/Alba
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
Cei 7 ani de acasă sunt deosebit de importanți pentru a pune bazele unei educații corecte a copilului.
Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem
cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere.
Este esențial ca părinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe etc. Dacă părinții respectă aceste norme, categoric și copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte
aceste reguli, vom avea în mod categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste
reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună,
printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. În cazul în care copilul
încalcă vreo regulă de bună purtare, părinții trebuie să îi aducă cât mai multe exemple concrete referitoare
la buna purtare, și tot așa insistat până când acestea vor deveni o obișnuință.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, educat, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă exemplar cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o schimbare a programului zilnic, care
este alcătuit din programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.

1192
 Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce
a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne
implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului.
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Bibliografie:
1. Bakker I, Janssen H, Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii”,
București, 1998.
2. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
3. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

1193
 Cei şapte ani de acasă
Prof.înv.primar Murgoci Emilia Loredana
Şcoala Gimnazială ,,Gh. Pătraşcu,, Buruieneşti, jud. Neamţ
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.

DRAGOSTEA PĂRINŢILOR
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament, Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi
vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt
copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza
să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se
gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.

VÂRSTELE
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se
cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces
de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia
corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la
cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltăm mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus şi să nu îi
facem observaţii în public.
Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în
public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
1194
 MODELE
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.

RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

Ca o concluzie, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

1195
 Să-i creștem frumos!

Prof. Mușa Ramona-Florentina

Școala Gimnazială Vrani
Educația copilului în primii șapte ani de viață este definitorie pentru adultul de mâine. Educatia se
reflectă in toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.
Dezvoltarea cognitivă se referă la abilitățile copilului de a înțeleg relațiile dinte persoane, dintre el
și mediul înconjurător, dincolo de spectele lor fizice. Dezvoltarea copilului este continuă și cu cât este
încurajat și susținut de părinți să se implice în propriul lor mediu, cu atât progresul lor este mai mare, mai
vizibil. Îî place să descopere obiectele, să le sorteze, să repare diferite jucării, se implică în jocuri
imaginare, învață prin joc și propriile acțiuni. Foarte mult îi place copilului ca părinții să se implice în
jocurile lui, acest lucru îi dă o siguranță în ceea ce face, îi construiește încrederea în sine.
Dezvoltarea socio-emoțională se referă la începutul vieții sociale a copilului, capacitatea lui de a
stabili și menține interacțiuni cu persoanele cu care intră în contact. Dezvoltarea emoțională a copilului
depinde de dezvoltarea socială a acestuia deoarece în primii șapte ani, copilul începe să își exprime
emoțiile, să înțeleagă emoțiile celorlalți dar să și răspundă la emoțiile acestora. Încă din primii ani, copilul
imită comportamentul părinților, bunicilor sau adulților cu care intră în contact dar și al altor copii, arată
afecțiune, exprimă diferite emoții, începe să aibă un comportament provocator, devine conștient de
propria persoană. Părinții trebuie să folosească un ton politicos cu cei mici, să nu îl forțeze, să îi explice
cu răbdare ce nu e bine. Fiecare membru al familiei este model pentru copil. Dacă cei din familie nu
respectă regulile acesteia, nici copilul nu le va respecta.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie : să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat, un nivel rezonabil de politeţe,
învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un
grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea
de relaţionare social.
Deși toți părinții își iubesc copiii, trebuie să ținem cont de cele enumerate mai sus deoarece cei
șapte ani de acasă își vor lăsa amprenta asupra lor pentru totdeauna. Cei șapte ani de acasă reprezintă
cartea de vizită a adultului de mâine. Când suntem nepoliticoși mereu ni se reproșează că nu avem cei
șapte ani de acasă. Această sintagmă este legată de tot ceea ce nu facem bine: nu suntem politicoși, nu
socializăm, nu reușim să ne integrăm într-un colectiv.
Din prea multă dragoste, părinții tind să facă multe greșeli în educarea copilului prin îndeplinirea
tuturor dorințelor, mofturilor la cel mai mic semn de tristețe sau supărare al acestuia astfel devenid
răsfățat, crede că totul i se cuvine fără ca el să depună un minimum de efort. Dar în cealaltă extremă sunt
și părinți cărora nu le pasă de copiii lor, fie sunt crescuți în condiții groaznice, fie sunt abandonați în
spitale. Îi lasă „în voia sorții”, fără o educație minimă de comportament în societate, aceștia având
probleme de integrare în diferite colective, de exprimare a propriilor emoții, semtimente, sunt frustrați, se
simt marginalizați și au o stimă de sine foarte scăzută. A fi părinte în zilele noastre este o responsabilitate
foarte mare datorită influenței internetului, a mass-mediei asupra copiiilor, a stresului continuu provocat
de problemele zilnice cărora părinții trebuie să le facă față, nesiguranța locului de muncă.
Pentru a face cu succes provocării de a fi părinte, rezultatul final fiind cei șapte ani de acasă pe care
copiii noștri îi dobândesc, trebuie să ținem cont de următoarele sfaturi:
1. Să îi învățăm să se poarte frumos cu cei din jur.
2. Să stabilim si să impunem regulile casei.
3. Să comunică cât mai mult cu ei chiar dacă e vorba de lucruri banale.
4. Să îi învățăm să iubească lectura si cărtile citindu-i în fiecare seară câte o poveste.
5. Să îi lăsăm să se bucure de copilărie, să se murdărească, să exploreze mediul înconjurător.
6. Să îi învățăm să spună mereu adevărul și să își asume răspunderea.
7. Să îi învățăm să își exprime emoțiile si sentimentele indiferent de circumstanțe.
8. Să ne petrecem cât mai mult timp cu copiii chiar uitându-ne la desenele animate care le plac.
9. Să îi iubim necondiționat chiar dacă ne supărăm pe ei din diverse motive.

1196
 10. Să nu abuzăm în niciun fel de copiii. Pedeapsa nu este recomandată în educarea copilului, mai
ales în primii șapte ani deoarece aceasta se concentrează asupra a ceea ce copilul nu face, subminează
independența, scade stima de sine, condamnă comportamentele greșite.
Rolul părinților în educația copiiilor, în special în primii 7 ani, este vital. Această educație primită
de acasă nu poate fi inlocuită de nici o școală, facultate sau diplomă.
În concluzie, ca părinți suntem datori să ne facem timp pentru copiii noștri, să îi sprijinim în tot
ceea ce fac, să îi încurajăm, să fim acolo pentru ei când au nevoie de noi, să îi recompensăm când fac
ceva bine, chiar dacă e doar cu o vorbă bună, să îi învățăm să fie oameni cinstiți, onești, responsabili și
muncitori deoarece ei reprezintă viitorul de mâine, de ei depinde viața pe care o vom trăi la bătrânețe.
Ceea ce vom lăsa în urma noastră nu vor fi averile și bogățiile strânse în timpul vieții ci tinerii pe care i-
am crescut și educat.

Bibliografie:
Cristina Boca, Introducere în educația timpurie, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București,
2007
http://adevarul.ro/locale/zalau/ce-inseamna-cei-sapte-ani-de-acasa-pas-pas-greselile-familie-
marcheaza-totdeauna-explicatii
http://www.copilul.ro/comunicare-copii/comportament-copii/Cei-7-ani-de-acasa-pentru-copii-
a8862.html
http://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-norme-si-valori-esentiale-
pentru-succesul-viitorului-copilului

1197
 Cei șapte ani de acasă

PROF. EC. MUȘAT LARISA-ELENA

Liceul Tehnologic “Carol I”
Valea Doftanei, Jud. Prahova
Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei care vin
din altă parte spun: “Vai, ce a crescut!”. Dar nici mama, nici
tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp. Şi în fiecare
clipă a fost ceea ce urma să fie.
Antonie de Saint-Exupery

Care este traseul pe care îl străbat fiinţele umane de-a lungul devenirii lor? Probabil curiozitatea
cercetătorilor nu se va opri nicicând în a studia omul, însă în ultimii ani, nuanţa importantă de la care
se porneşte este importanţa primilor ani în dezvoltarea omului.
Pentru a înțelege cât de importanți sunt pentru dezvoltarea omului primii ani de viață, ar trebui să
avem în vedere competentele și aptitudinile copilului ca persoana și importanta recunoașterii faptului că
un copil trebuie să fie recunoscut ca atare de toți adulții care îl înconjoară: în familie, în comunitate sau în
societate.
Ce reprezintă “cei 7 ani de acasă”?
Trecând peste orice concepție întipărită în subconștientul nostru, putem spune că această afirmație
este una depășită deoarece în prezent copii sunt incluși în diverse forme educaționale (creșa, grădiniță) de
la vârste mult mai fragede. Ceea ce rămâne de actualitate din această expresie este ideea de la baza ei:
normele de conduită se învață în familie. Mediul familial este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Școala
și celelalte medii educaționale sunt cele care vor confirma și vor consolida normele deja deprinse în
cadrul familiei.
Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de acasă” deoarece copilul îi petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență
asupra lui.
“Bună ziua!” “Mulțumesc!” “Te rog!”... e suficient doar atât?
Pentru a spune ce reprezintă “cei 7 ani de acasă”, cele mai multe persoane vor spune că această
expresie se referă la un comportament civilizat. Acesta trebuie însoțit de maniere, întrucât un copil
manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți
decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui pe copil cu bunele maniere este ca părinții să fie
un bun model pentru el. La început se învață lucrurile simple, încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună
“te rog” și “mulțumesc”. Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici.
Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție
cu un prieten apropiat (unele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă
respectul). Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect.
Așadar, cum se învață bunele maniere?
A învăța un copil bunele maniere este un proces îndelungat, timp în care se ivesc foarte multe ocazii
în care acesta să fie îndrumat în direcția corectă.
Sunt copii bine crescuţi, care ştiu să se poarte şi să vorbească frumos, în preajma cărora este o
plăcere să te afli. Cei care nu şi-au însuşit de mici un comportament adecvat vârstei, vor fi respinşi de
colegi, vor deveni răi şi se vor afla în permanent conflict cu cei din jurul lor. Pentru a nu face parte dintre
aceştia, învăţăm să ne purtăm civilizat, fapt ce reprezintă o carte de vizită cu care vom deschide mai
uşor uşile bunăvoinţei celorlalţi.
Care sunt, de fapt, lecțiile esențiale în primii 7 ani de viață?
Răbdarea

1198
 • când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi urmeze scopul
cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că "toate" i se cuvin doar lui, am pus o piatră extraordinară la
temelia caracterului său.
Bunătatea
• una din primele lecţii pe care i le-am dat fiului meu, şi a prins, în parte pentru că a văzut exemplul
în familie, în parte datorită firii lui sensibile, a fost să nu radă niciodată de nimeni. L-am învăţat să se
poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu radă, ci să poarte de grijă.
Să nu invidieze
• cunoaşteţi adulţi care reuşesc să aibă o relaţie omenească cu cineva doar atunci când respectivul
este un pic mai prejos decât ei? Altfel, sunt roşii de invidie. Noi, ca părinţi, trebuie să fim cu luare aminte,
să nu comparăm, să nu încurajăm excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să înveţe că îşi este
suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din calităţile lui.
Bună cuviinţă
• este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Insă doar o mamă vă poate
spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai copilului bune maniere,
respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public. Din nou, pilda comportamentului
părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte.
Să nu îşi urmărească doar propriul interes
• de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie bine, iar un astfel de sfat pare ciudat. Atunci
când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de
lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa! L-am
învăţat să semene sămânța de prieten!
Autocontrolul
• este una dintre cele mai preţioase lecţii.! E bine-ar fi dacă toţi am reuşi să ne-o însuşim. Eu
recunosc că îmi lipseşte: este unul din lucrurile pe care vreau să le consolidez în mine în următoarea
perioadă. Visez la un corp mai suplu (dacă îmi voi controla pofta de mâncare), visez să fiu o mamă mai
blândă pentru copiii mei (dacă îmi voi controla tonul şi vocea), o gospodină mai organizată (dacă îmi voi
controla obiceiul de a pierde vremea pe Facebook).
O gândire optimistă
• iată încă o lecţie care se prinde din "zbor". Când în casă pluteşte optimismul, copilul va învăţa să
gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm măcinaţi de gânduri rele, dacă suntem
permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi puiul nostru în timp.
Lecţiile acestea enumerate mai sus nu le-am inventat eu. Le-am găsit scrise într-o carte veche, un
text de mii de ani, foarte cunoscut, pe care am îndrăznit să îl parafrazez.! Cartea este de fapt o scrisoare
adresată Corintenilor, iar rândurile reprezintă o descriere a iubirii.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani
de viața ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

1199
 CEI 7 ANI DE-ACASA

FLORENTINA MUSAT
Gradinita Nr. 42, Sector 1, Bucuresti

Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii si bunicii (deci familia in general)
o ofereau copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie
oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
In zilele noastre, avand in vedere dezvoltarea societatii si ritmul alert de viata, aceasta sarcina
revine in mare parte gradinitei, deci educatoarelor.
Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu
la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva
etc.
Cei “7 ani de acasa” sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu
ceilalti.
Chiar daca gradinita este acum responabila pentru formarea copiilor pana la varsta de 6 ani,
sintagma “cei 7 ani de acasa” se mentine si vizeaza partea de bune maniere a copilului.
Asadar, in zilele noastre a devenit improprie aceasta sintagma dar, fiind adanc inradacinata in
obisnuinta tuturor, inca se fac referiri la ea.
Am sa enumar in continuare cateva reguli esentiale de urmat pentru ca un copil sa poata fi laudat ca
“are cei 7 ani de acasa” (aceste reguli nu trebuie avute in vedere de catre parinti ci in principal de
educatoare si este esential sa nu uitati nici o clipa faptul ca, la varsta lor, copiii imita ceea ce vad in jurul
lor; deci daca va doriti un copil care sa arate ca are cei 7 ani de acasa, aratati voi in primul rand ca ii aveti.
Adultii sunt cele mai bune modele pentru copii)
• Invata-l sa spuna mereu adevarul! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! Deci fi un
exemplu pentru el, cel mai bine copilul invata de la tine, educatorule!
• Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
Arata-i in orice imprejurare cum e potrivit sa se comporte!
• Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului insa fara a-l oblige si fara a i le
impune! Dar ai grija ca si tu insuti sa te raportezi la acelasi set de reguli si sa la respecti altfel nu ii poti
cere copilului sa faca ceva ce tu ignori si nu respecti!
• Fii consecvent! Nu schimba regulile si limitele in functie de interesele tale.
• Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei bune relatii intre parti. Invata-l sa
spuna mereu ce doreste/ ce il bucura/ ce il deranjeaza. Pune accent pe comunicarea oricaror pareri si tine
cont de ceea ce copilul iti transmite. Fi atent la ideile comunicate de el. Concentreaza-te in educatia lui pe
arta conversatiei!
• Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale
pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. Si exprima-ti si tu emotiile si
sentimentele fara sa te gandesti ca ai putea fi penibil in fata lui!
• Arata-i copilului ca il iubesti; astfel el va simti ocrotire si siguranta! Siguranta e cea care ii
permite sa exprime idei, sentimente.
Toate aceste reguli esentiale contribuie la formarea personalitatii si comportamentului copilului si
sunt doar cateva dintre regulile pe care le poti avea in vedere in formarea celor “7 ani de acasa”. E de
preferat ca fiecare sa gaseasca propriul set de reguli dar e important ca scopul sa fie atins: un copil fericit,
politicos, cu bune maniere, sociabil, comunicativ si afectuos.

1200
 Cei șapte ani de acasă!

Educatoare: Mustea Florina Ioana

Scoala Gimnazială Dieci,Arad
Grădiniţa P.N Crocna
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie,
defineşte în bună măsură viitorul adult.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primul pas în
dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale
copilului.Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat
să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât
pentru mamă, cât şi pentru copil, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de
către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează, importante în dezvoltarea copilului
Dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă
nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. El
încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el,
copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care
- din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic.Dacă un copil
umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în
permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest
fel, data viitoare nu i se va părea interesant. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul
joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect
există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă
limbajul, este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti,
pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în
preajma celor mici, nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze
din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte.Spre exemplu, putem spune “hai să
păpăm”, dar să adăugăm imediat şi “hai să mâncăm”. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să
aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă
asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă
de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o
problemă. Crizele de personalitate - o etapă normală ,după vârsta de un an apar şi crizele de personalitate,
care se manifestă, de regulă, în locurile publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză,
mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză
(încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea
jucărie sau acea bomboană pentru care face criza. După ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se
transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung.
Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să
abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se
dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. Şi aici, este mai
bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta.
După 5 ani înţeleg regulile,intre 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care,
prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se
formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de
întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate.
Politeţea - oglinda familiei , tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la
început prim imitaţie, reguli de politeţe.Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va
vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este
1201
normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie
respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În
general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit. Tot în această perioadă
(începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare.Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze
într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii
care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu „dumneavoastră”,tocmai pentru
că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor „tu“.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ ,până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să
fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat
care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială .

1202
 IMPORTANŢA CELOR ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

Pip. MUSTEAȚĂ DANIELA - MARIA

LICEUL TEORETIC, COMUNA FILIPEȘTII DE PĂDURE
JUD. PRAHOVA
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală și plină de armonie.” ( Eugen Heroveanu)

Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim
în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui
comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţională care se ţese în jurul
copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru
fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe
care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm
scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem
unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face
pianist”(Mihail Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi
descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite
clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi, trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
1203
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele
devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în
funcţie de care îşi structurează personalitatea.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr.
Augusto Cury)
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ
ATITUDINI BLÂNDE;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;

Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă
este să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu
progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata
salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul
educativ în perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

1204
 7 ANI DE ACASĂ – VECHI SAU ACTUAL ?

MUT ILEANA-MARIA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ DOGNECEA
JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN
Cei șapte ani de acasă, expresie pe care o auzim la tot pasul, de cele mai multe ori având conotații
negative și referindu-se la lipsa lor. Dacă ne aruncăm privirea asupra celor la care se face referirea lipsei
celor șapte ani de acasă putem lesne observa că ei au deja șapte ani sau chiar de două, trei ori pe atât. Cu
siguranță nu la vârsta lor biologică se face referință, atunci ce sunt cei șapte ani de acasă și sunt ei oare
doar de acasă?
Răspunsurile pot fi nenumărate și variate, dar în esență se referă la respectarea anumitor standarde
impuse de mediul social.
De ce nu le respectă toți indivizii, știindu-se că de la vârste fragede copilul ânvață foarte mult prin
imitație?
Unii nu le respectă pentru că nu le cunosc și nu au avut de unde să le deprindă, alții pentru că
mediul în care trăiesc nu pune preț pe astfel de comportamente, alții ....
Trecând peste realitatea zilelor noastre când cei șapte ani de acasă nu mai sunt doar de acasă pentru
că un copil de la trei ani este cuprins deja în sistemul educațional, rămâne ideea concept care stă la baza
acestei expresii: respectarea normelor de conduită impuse de societate.
Familia, școala, mediul social sunt cei trei poli care âși pun amprenta asupra formării
comportamentului unui copil.
Unii copii când intră în școală se simt complexați, nu știu să se comporte deoarece familia din care
provin nu s-a preocupat de acest aspect, mediul în care ei au trăit nu avea astfel de reguli. Aici intervine
rolul sistemului educațional și mai ales al oamenilor din acest sistem să-i dezvăluie copilului ce înseamnă
respectul, grija, toleranța față de semeni. Pentru a da roade aceasta presupune muncă și perseverență
pentru că un copil stă doar câteva ore la școală și apoi se întoarce în mediul lui familiar unde nu
interesează pe nimeni dacă vorbește respectuos, dacă mănâncă civilizat, dacă manifestă toleranță față de
celălalt.
Dacă un copil va deprinde principalele ingrediente care compun ceea ce presupune, în mod
tradițional, existența celor șapte ani de acasă va fi un individ adaptat social: salutul, comportamentul în
societate cu cei de seama lui și cu adulții, respectarea normelor sociale, recunoașterea propriilor greșeli,
tactul și toleranța.
De mediul în care se dezvoltă copilul depinde reușita lui socială pentru că dacă ,, sădești un gând
vei culege o acțiune; sădești o acțiune vei culege un obicei; sădești un obicei vei culege un caracter;
sădești un caracter culegi un destin” ( Samuel Smiles).
Toate aceste ,,ingrediente” sunt rezultanta a ani de experiențe, de trăiri, de încercări, de eșecuri și de
reușite. Acestea depind foarte mult de relația afectivă dintre părinți și copii, valorile care stau la baza
familiei, mediul social în care trăiește familia. Felul în care cresc copiii contribuie la formarea concepției
despre ei înșiși, toate opțiunile lor din viitor vor depinde de viziunea pe care o au asupra propriei
persoane.
Expresia ,, cei șapte ani de acasă”, cu parfum de vechi sau cu aer proaspăt de contemporaneitate, va
rămâne cu siguranță în uz ori de câte ori un individ nu se va supune cutumelor societății.

1205
 Importanţa celor şapte ani de acasă

Prof. înv. primar: Nagy Roxana Diana

Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie
să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta e răspunderea ta. Obişnuieşte-l de mic cu bunele
maniere. Cei 7 ani de-acasă sunt cheia către succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în
prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de
a-l obişnui cu bunele maniere este să fiţi voi, părinţii, un bun model pentru el. Începe să îl înveţi lucrurile
simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună „te rog” şi „mulţumesc”. Dar buna creştere nu trebuie
să se oprească aici.
Va trebui să ştie ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere şi chiar într-o discuţie cu
un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă
respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect.
Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri
împărţite.
În acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune
maniere şi, dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă.
Important este ca părinții să respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune maniere în
familie, iar copiii îi vor imita cu precizie de 90%.
Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă
micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”,
„poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, aduceţi-i cât mai multe exemple concrete, de preferat în
momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistaţi până acestea vor deveni o
obişnuinţă.
Aşadar, cum îl înveţi bunele maniere?
A-l învăţa bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp şi vei avea multe ocazii să îl
îndrumi în direcţia corectă. Ţine minte aceste sfaturi:
Chiar dacă a greşit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că
tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una-două lecţii de bune maniere
pentru ca problema să se rezolve.
Explică-i clar şi învaţă-l ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să îi spui un scurt (şi
pentru el greu de înţeles): „Nu mai fi atât de grosolan”, spune-i: „Nu este politicos să râgâi la masă, dar,
dacă o faci, se cuvine să îţi ceri scuze”. Sau, dacă zbiară prin casa, nu-i spune: „Încetează cu ţipetele în
casă”, ci fii mai blândă, ca să înţeleagă în fond ce aştepţi de la el: „Te rog, nu mai ridica vocea în casă”.
Dacă cel mic îşi exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puţin politicoase,
nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. De exemplu, când el zice: „Iahh, îmi vine să vărs când văd
chestia asta verde”, tu corectează-l spunând: „Frumos ar fi fost să spui că nu îţi place deloc spanacul”.
Fii înţelegătoare şi acceptă-i greşelile. Aminteşte-ţi că nu este încă suficient de matur
pentru a şti bine cum trebuie să se comporte în anumite situaţii. Şi noi, adulţii, greşim adeseori, darămite
ei…
Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, în familie. Nu îi ţine prelegeri şi nu îl critica în
public, nu îl umili şi nu îl jigni faţă de străini, chiar dacă greşeala a fost destul de mare. A-i face lui o
scenă de faţă cu alţii dovedeşte că nici tu nu ai prea fost atentă la lecţiile de bune maniere.
Fii consecventă. L-ai învăţat de la 2 ani să spună „te rog” şi „mulţumesc”? La 6 ani este
evident că ar trebui să le folosească.
Oricum, procesul de educaţie nu se opreşte la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea tarziu
ca să înveţe ceva!

1206
 CEI 7 ANI DE ACASA

NAIPEANU MADALINA
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.. Copilul care se simte apreciat
de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi
vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt
copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza
să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se
gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.

1207
 MODELE.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.

1208
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

Prof. Înv. Primar NALAȚ AURORA CRISTINA

Șc. Gimn. Șieu-Măgheruș jud. Bistrița-Năsăud
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la
școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă.
Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin ca regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Cele 10 reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la 7 ani:
• învață-l să se poarte frumos
• stabilește și impune reguli
• comunică cât mai mult cu el
• învață-l să iubească lectura și cărțile
• lasă-l să se bucure de copilărie
• nu abuza în nici un fel de copil
• învață-l să spună mereu adevărul
• petrece cât mai mult timp cu micuțul tău
• iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generațiilor anterioare. Părinții își
petrec din ce în ce mai puțin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuțiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere.
Până în primul an de școală, cam pe la 7 ani, copiii stau mai mult cu părinții, bunicii, cu familia. Cei
din familie încearcă să îl sfătuiască și să îl educe mai bine, ca pe viitor să poată intra în viață cu minimum
de lecții despre viață în general: cum să respecți bunicii, cum să respecți familia și pe cei mai în vârstă,
mai departe la școală respectul față de profesori, colegi și cercul de prieteni pe care îl ai. Respectă ca să fi
respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinții noștri. Dacă respecți pe cei din jur, te
respecți pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă și să respecțipe cei din jurul
său, chiar și pe cei de vârstă cu tine.
Cei 7 ani de acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate , piatra de temelie a vieții pe viitor. De
acești ani depinde de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur și bine înțeles îți poți
ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi. La rândul tău odată cu trecerea timpului, când vei deveni
mai înțelept, o să dai și tu aceste sfaturi copiilor, nepoților și celor dragi, ca și ei să aibă la bază cei 7 ani
de acasă, ca să poată merge în viață deschis și cu un viitor sigur.
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi o lumefantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală și plină de armonie.” ( Eugen Heroveanu)

Bibliografie:
1. Educația timpurie în România, Step by step - IOMC- UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrășmaș Ecaterina Adina, Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București ,
2002
3. www.copii.ro
4. www.didactic.ro

1209
 Cei 7 ani de acasa pentru copii

Prof.înv.primar NARIE TICUŢA

Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani -
copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre
exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va
învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa
şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm.
În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul.
Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat
de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de
adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu
«dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un
copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită
„acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel
rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să
comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi
emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul.
Educaţia unui copil nu consta numai in a-l invaţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la
şcoala. Educaţia se reflectă in toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul in interacţiunile cu
ceilalţi.
1. Invaţă-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabileşte si impune reguli si limite in comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii;
limitează timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educaţia lui pe arta conversatiei!
4. Invaţă-l sa iubească lectură si cărţile - începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi,
treptat, lasă-l pe el sa le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l sa se bucure de copilarie - nu încerca sa faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin.
6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educaţia cu "palma la fund" si
concentreaza-te pe disciplina pozitivă!
7. Invaţă-l să îşi exprime emoţii si sentimente; numai aşa va reusi sa rezolve conflicte pe cale
paşnica şi sa-şi controleze impulsurile sau să renunte la agresivitate.
8. Învaţă-l să spună mereu adevarul! Si aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine!
Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasă
vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeşte-l necondiţionat si arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de
performanţele intelectuale, fizice sau de altă natura! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle si spune-i
zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrajori,îmbrăţişări
etc.
E important pentru copilul tău să îşi descopere pasiunile, pentru a căpăta încredere in el însuşi.
Dacă nu-i închistăm, nu-i strângem pe copii într bariere, dacă încercăm să-i acceptăm aşa cum sunt
ei, corectând cu dragoste greşelile lor, dacă apreciem fiecare încercare a copiilor şi nu rupem încă din faşă
curajul lor, atunci probabil că vom putea educa copii cu personalitate armonioasă,cu atitudine justă, cu o
corectă încredere în sine, deci copii cu o gândire pozitivă.

1210
 „Cei șapte ani de acasă”

Profesor învățămănt preșcolar- NATEA ANDREEA

Unitatea de învățământ- GRĂDINIȚA CU P.P NR 20 SIBIU

„Cel mai important element al muncii noastre este familia. Noi sperăm să creăm o legătură indisolubilă
în cadrul familiilor. Familia reprezintă piatra de temelie a intregii noastre afaceri.” – Walt Disney

Baza formării unui comportament corespunzător al copilului se formează în familie.

Familia este primul mediu social în care copilul se naște, se dezvoltă formându-se pentru viață. Ea
reprezină un prim instrument de reglare a interacțiunilor dintre copil și mediul social.
Mediul familial este primul mediu educativ și socializator pe care îl cunoaște copilul și a cărui
influență îi marchează esențial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este, din această
cauză, extrem de puternică și din multe puncte de vedere de neînlocuit. Considerată în substanțialitatea
efectelor pe care le produce, familia îndeplinește importante funcții în procesul general al integrării
copilului în mediul social, fapt ce se reflectă asupra dezvoltării sale.Unul dintre factori este dependența
absolută a copilului de membrii microgrupului familiei din punct de vedere fizic, psihic și material.
Familia oferă primele modele comportamentale, creează primele obișnuințe și deprinderi nu
întotdeauna bine conștientizate și nici întotdeauna pozitive în conținut.
Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va
raporta la societate. Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă (doar în cazul
unui sistem nervos foarte puternic asistăm la formarea unui spirit anarhic în familie şi societate); părinţii
care-l vor răsfăţa vor avea un tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu (unii ajung
delicvenţi); părinţii care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor
forma un tânăr dezorientat, încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale.
Puterea exemplului personal este elementul cel mai important pe care trebuie sa il aiba in vedere un
parinte. Copilul este cel putin in primii ani de viata dar si mai tarziu, un imitator perfect. Aproape tot ce
invata o face imitand pe cei din jur, si mai ales pe cei pe care ii considera dumnezei: pe mama si pe tata.
Un viitor parinte trebuie sa stie daca e destul de responsabil incat sa se ocupe de inca o fiinta
umana, daca e el insusi un om matur, echilibrat, impacat cu sine si cu partenerul de viata. Copilul e si o
incununare cumva a unei relatii bune si sanatoase...
Copiii sunt extrem de vigilenti si receptivi la tot ce se intampla in jur. Ei vin pe lume cu niste
rezervoare goale pe care parintii au misiunea de a le umple: cu dragoste, cunostinte, adevaruri spirituale.
Copiii care au parte de rezervoare cat mai bine umplute sunt si oamenii care vor avea cele mai putine
probleme de a vedea si intelege viata si lumea asa cum e ea, de a fi niste cetateni buni, niste prieteni
adevarati, de a avea relatii sanatoase si a-si intocmi la randul lor familii adevarate.
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute.

1211
 În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată.
Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai
departe, odată cu timpul.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.
Am uitat sa scriu bibliografia
Verza,E., Verza E. F., 2000. Psihologia vârstelor, Ed. Pro, București
Dolto, Fr, 2003. Despre educația în copilărie, Ed. Imago, București

1212
1213
 „CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ” ȘI SPORTUL

Prof.Neag Simina-Aurelia
Școala Gimnazială ”Pelaghia Roșu” Loc.Mărișel, jud. Cluj
Educație Fizică și Sport

Familia are un rol esențial în educația copilului. Are acest rol decisiv în ceea ce privește viitorul acestuia
pentru că există evenimente care-și pun amprenta asupra mentalității individului.
Educația copiilor presupune întâi de toate desăvârșirea educației părinților.
Comportamentele copiilor se învață prin observarea unor modele în familie sau societate. Direcția spre
care va merge copilul se trasează încă din familie, locul unde se va forma idealul său, acesta formându-se din
copilărie până în adolescență.
Familia reprezintă matricea primordială a culturii omenești. Este cel dintâi cadru social al copilul, este
„prima școală care îl pregătește pentru viața socială.
„Cei șapte ani de acasă”, ca și lipsa lor marchează destinul unui om. În cadrul familiei se învață emoțiile,
recunoașterea lor cât si reacțiile celorlalți la emoțiile proprii. Copilul, în ”cei șapte ani de acasă” , va descoperi
simțul ierarhiei, al ordinii și al responsabilității.
Această instituție denumită „familia” are și o însemnată funcție educativă. În cadrul acesteia se deprind
discplina, respectul, spiritul de inițiativă, se cultivă sentimentul dreptății și al ajutorului reciproc. Copilul este
îndrumat să-și dezvolte voința , imaginația, creativitate.
Marcați de tehnologia modernă și lumea virtuală, mulți copii petrec prea mult timp în fața calculatorului și
a gadget-urilor, f enomen deosebit de periculos, cu impact direct în dezvoltarea lor. Părinții trebuie să extindă
cadrul de activitate al copilului, să-l ajute să-și descopere talentele, pasiunile. Îndrumarea spre activitatea fizică
ca și mod de petrecere a timpului liber sau spre practicarea unui sport reprezintă o modalitate eficientă în acest
sens.
Copilul va dobândi acel comportament care este observat la părinți, drept urmare promovarea unui stil de
viață activ, sănătos prin mișcare este necesar a fi îmbrățișat prima dată de către părinți, pentru a putea fi transmis
apoi copiilor.
Sportul este un factor de consolidare a rezistenței la inconveniențele vieții, o bogăție cu un caracter
profund educativ.
Înscrierea copilului la un sport reprezintă acea experiență timpurie din viața copilului fiind contextul
exterior familiei in care va trebui sa dea dovadă de toate acele calități volitive precum dârzenia,voința, respectul
față de colegi și adversar care s-au deprins în „cei șapte ani de acasă”.
Competiția fiind o caracteristică principală a sportului, copilul va ști cum să gestioneze mai bine victoriile,
dar mai ales eșecurile datorită mentalității pozitive și a stimei de sine crescută dobândite în sânul familiei.
Concluzia este că, fie în sportul individual sau în cel de echipă, un rol esențial îl are caracterul și
personalitatea copilul conturate în mediul familial. Perseverența în activitatea fizică sau sportivă cât și formarea
unei educații sportive sunt în strânsă dependență de calitățile morale și sociale însușite prin educația primită
acasă. Părinții sunt responsabili de sănătatea fizică și psihică a copilul, iar îndrumarea spre practicarea unui sport
este ideală pentru atingerea acestui scop. Menţinerea stării de sănătate a copiilor şi creşterea rezistenţei
organismului la factorii ambientali, asigurarea armoniei dezvoltării fizice, prevenirea atitudinilor deficiente sunt
câteva obiective ale educaţiei fizice şi sportului. Activităţile psihomotrice nu sunt doar un mod de consumare a
energiei ci şi un prilej de distracţie pentru copii, dar şi o cale de menţinere a sănătăţii generale, de protecţie faţă
de excesul de greutate, şi succes la nivel intelectual. Cercetătorii au constatat că activitatea fizică îmbunătăţeşte
abilităţile cognitive la copii, facilitând o mai bună performanţă şcolară .

1214
 IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

Prof.înv.primar, NEAGOE IOANA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ SERBANESTI
COM. ROCIU
JUD. ARGES
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copiifrumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă
frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu,în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu
să deţină rolul principal.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul de
schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul
de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea
unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii
adecvate în diferite situaţii.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate
care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine
precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale
pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când ne
implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în lumea
lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin
alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul
celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire,
rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi
petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind
intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care
îşi structurează personalitatea.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică.
Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de
activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii,
să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr. Augusto Cury)

1215
 Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului.
Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de
interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este
să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu
progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata salturile
în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul educativ în
perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente
şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,
atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt
transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.
Ce ar trebuie sa stie:
Pana la 3 ani:
-sa salute si sa raspunda la salut ("buna ziua", "buna seara", "la revedere")
-sa spuna "multumesc", "te rog”, "cu placere"
-sa dea mana cu cineva
Intre 3 si 5 ani:
-sa spuna "Pardon"
-sa bata la usa cand intra intr-o incapere
-sa ceara permisiunea ("Mami, imi dai voie sa..." sau "Pot sa...")
-sa foloseasca batista
Intre 5 si 7 ani:
-sa raspunda cuviincios la telefon - sa se prezinte, sa nu tipe in receptor si sa nu lase interlocutorul
-sa astepte la telefon
-sa isi ceara scuze atunci cand greseste
-sa stie sa ofere si sa primeasca un dar
-sa nu intrerupa conversatia adultilor
-sa intrebuinteze corect tacamurile
Intre 8 si 10 ani:
-sa respecte bunele maniere la masa (sa nu soarba, sa nu plescaie, sa nu tina coatele pe masa, sa nu
-se intinda peste masa, sa nu gesticuleze cu tacamurile, sa nu manance cu cutitul, etc.)
-daca primeste o cutie de bomboane, politetea ii cere sa o desfaca si sa ii serveasca pe ceilalti
-sa nu dea replici rautacioase despre colegi (si, in nici un caz, cand acestia sunt de fata).
Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu
bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii,
fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe
pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la
şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce
oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm

1216
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor
de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni
adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.
Nu este corect să dăm vina pe alţii.
Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi
suntem părinţi.
Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am
numărat odată printre aceştia.
Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a
tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.
Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

BIBLIOGRAFIE:
Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

1217
 FAMILY LIFE EDUCATION
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

PROF. NEAGU ELENA LAVINIA

COLEGIUL AGRICOL DIMITRIE PETRESCU, CARACAL, JUD. OLT
There is a common (not slang) expression used in Romania that seems a little weird at first – 7 ani
de acasa (shop-tay awn day ah casa) because it literally means “seven years at home”. What does it
mean? Even today, a child legally does not need to go to (full-time) school until s/he is seven years old.
That is because the child is supposed to be at home learning how to act right. Essentially anything you
can later righteously scold them for not doing “correctly” is what you were supposed to have learned in
those 7 years – manners, politeness, decorum and “proper” behavior. Therefore saying
someone doesn’t have 7 ani de acasa is equivalent to saying they’re rude, ill-mannered and poorly
brought up as a child. Like this:
Me: (sticking my tongue out)
Offended Old Lady: Nu ai 7 ani de acasa!
The phrase “7 ani de acasa” therefore means something like “proper behavior” and anyone who is
rude or uncouth doesn’t “have” the seven years at home aka the proper training and therefore a proper
scolding is required.
IT IS the formal and informal way of developing in boys and girls knowledge, attitude and skills
that will help improve on their quality of life and prepare them towards a responsible parenthood. Family
Life Education can also be described as a way of informing boys and girls on acts of life in its physical,
social, psychological and moral dimensions and helping to develop in them qualities and attitudes on
which successful life depends. This education is usually based on the norms of the individual society. The
education also gives them knowledge and skills that will help individuals and groups to be aware and
cope with the physical and emotional changes which take place during the process of growing up.
ANALYSIS FAMILY LIFE EDUCATION
A. Quality Life: This is a kind of life that will cause people to respect you and make you prosper. It
means you will not prosper through killing your fellow human being, not through black magic, robbery,
cheating, defrauding, prostituting or destroying others. Quality life will mean acquiring skills with which
you can work and earn a living. It will also mean acquiring knowledge which you can impart to the
younger ones. For these reasons, for someone to become a parent or to play the role of a parent, to be a
leader or a boss, you must be well informed so that your children or subordinates can also benefit from
you.
B. Prepare them towards responsible parenthood: This means it is the duty of parents, teachers and
adults, even someone who has no child, to be able to escort the younger ones through the darkness of this
world. They should be able to direct, guide and inform them about the dangers in the world. This means
that they should be patient and committed to undertake this task. They should acquire enough knowledge
and their experience must be rich to be able to impart to the younger ones. Children learn by what they
see and hear so these educators must be disciplined and must conduct themselves well so that the younger
ones will learn from them.
C. Family Life Education dwells more on human relationship. We have learnt that in the olden
days, the people lived in concessions, so close to each other that they knew themselves well. They ate
together and there was communal up-bringing of children. They could defend and recommend each other.
They could confidently give good or bad reports about themselves, especially when it came to the area of
marriage. The question I would like to pause and ask is, “Today, can we boldly stand to testify about each
other? The answer to me is a big NO. And what is the reason for this? The reason is that today, because of
modernization, we live in walled houses. We therefore dare not stretch our necks to even greet those who
live around us. They would say you want to look into their house so that you gossip about them. We no
longer consider the extended family system, let alone to talk about neighbours. People have made wrong
choices and their marriages have fallen apart, children are suffering and have gone wayward. People who
have occupied high positions think that it is an individual achievement so they look down on others, they
do not want to help them. Instead of bringing them close and encouraging them or tapping their potentials
for the growth of our nation, they rather sabotage them. Today, in our determination to build a strong
1218
respected and prosperous Ghana, Family Life Education will help us to eradicate ignorance and
superstition and provide opportunities for self-realization.

1219
 Cei șapte ani de acasa

Înv. Necșoiu Caselia Daniela

Școala Gimnazială ,,Mihai Drăgan” Bacău
Familia – factor educativ
Viaţa de familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intern, învăţăm să recunoaştem atât
propriile emoţii, cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să ne
alegem reacţiile; cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile. Această şcoală emoţională nu
înseamnă doar ce le spun părinţii copiilor sau ceea ce fac pentru ei; ea presupune de asemenea modelele
oferite de părinţi.
Familia contemporană este caracterizată de o constelaţie de probleme şi de situaţii care de multe ori
o fac inaptă de a le rezolva singură.
Ca instituţie iniţială de formare şi educaţie a copilului, familia se găseşte de multe ori în contradicţie
cu şcoala şi chiar în comunitatea socială şi profesională. Ca grup de adulţi care construiesc împreună
valori sociale, tradiţii şi propria cultură, familia simte prima apăsarea problemelor legate de recesiunea
economică, de criza culturii şi de dificultăţile de comunicare interumană din ultimii ani.
Familia reprezintă una din cele mai vechi forme de comunitate umană, o instituţie stabilă pentru
indivizi şi societate. Pe măsură ce societatea umană s-a dezvoltat, familia a devenit tot mai mult
responsabilă faţă de următoarele aspecte care privesc creşterea şi educaţia copiilor:
- menţinerea continuităţii biologice a individului şi a societăţii
- menţinerea continuităţii culturale prin transmiterea moştenirii în procesul socializării;
- satisfacerea nevoilor emoţionale, a trăirilor intime, asigurând sentimentul siguranţei şi
menţinerii personalităţii;
- integrarea socială a membrilor ei prin procesul de orientare, educaţie şi socializare.
Familia asigură suportul material, are o funcţie biologică (de procreare şi securitate biologică) dar
oferă securitate afectivă, integrare socială primară şi reglarea interacţiunilor dintre copil şi mediul social.
Familia oferă mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează pentru
viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul
central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiul de dezvoltare a copilăriei, condiţii ce stau la
baza structurării personalităţii individului.
Familia a fost, dintotdeauna , apreciată ca fiind o importantă instituţie socială, pentru multiplele
funcţii pe care le îndeplineşte .Rolul ei în formarea copilului pentru viaţă este hotărâtor, familia ocupând
un loc central în viaţa copilului, realizând o acţiune sinergetică asupra acestuia :aici începe să descopere
lumea şi pe sine, aici îşi însuşeşte valorile, acumulează şi simulează modele de comportament, familiei
revenindu-i cele mai relevante funcţii:
- asigurarea condiţiilor favorabile pentru securitatea şi dezvoltarea psihofizică a copilului;
- crearea mediului relaţional, care ar influenţa direct socializarea copilului;
- crearea unui climat psihologic favorabil, pentru satisfacerea trebuinţei de respect de sine a
copilului şi a condiţiilor oportune pentru autocunoaştere ;
- oferirea unor modele relaţionale şi comportamentale
- trebuie subliniată funcţia fundamentală a familiei, aceea de a forma personalitatea copiilor
apăruţi în cadrul ei. În familie, fiecare dintre noi dobândim caracteristicile care ne vor defini ca persoane.
În acest context, educarea părinţilor după principii ştiinţifice de psihopedagogie devine o
necesitate. Cei “şapte ani de acasă”, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Educaţia în familie
trebuie să constea dintr-un ansamblu de acţiuni sistematice, orientate spre formarea şi dezvoltarea
calităţilor intelectuale, morale şi fizice ale copilului, acţiuni care încep să fie realizate odată sau chiar
înainte de conceperea lui. Pentru fiecare copil, familia este mediul natural cel mai favorabil pentru
formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică, cât şi
psihică .Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa
materială, cât şi un climat afectiv şi moral. Dacă în familie nu doar s-a vorbit despre adevăr, bine, frumos,
dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă
de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să
aprecieze binele şi frumosul, el va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Dacă copilul va participa
1220
la elaborarea bugetului familiei, împreună cu părinţii va determina priorităţile, va şti în viitor să-şi
gestioneze propriile venituri cu succes .Sunt situaţii în care familia consideră că este suficient să se ocupe
doar de satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice etc.), ignorând
importanţa comunicării afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenenţă al copilului la
familie.
Prin familie sunt conservate şi transmise copiilor obiceiurile, tradiţiile socio-culturale, mentalităţile,
prejudecăţile etc.
În familie copiii sunt crescuţi, socializaţi, protejaţi şi îşi apropie valorile culturii şi ale moralei. Cum
în familie se realizează integrarea primară socială a copilului, la grădiniţă se va începe integrarea
secundară. Iată de ce modul de relaţionare din familie, climatul afectiv şi modelul socio-cultural al
acestora sunt importante în integrarea socială şi constituirea comportamentelor sociale. Prin relaţiile sale
cu mama, cu tata cu fraţii copilul se integrează în relaţiile sociale, se apropie de societate, îşi cunoaşte
valoarea şi începe să-şi formeze imaginea de sine.

Bibliografie

1. Agabrian, M., 2006, Şcoala, familia, comunitatea, seria Ştiinţele Educaţiei, Bucureşti
Ed.Institutul European,
2. Dolean, I., Dolean, D., 2002, Meseria de părinte, Bucureşti, Editura Aramis Print,
3. Goleman, Daniel, 2002, Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, Bucureşti

1221
 Ce presupun cei sapte ani de-acasa, pas cu pas
Prof. înv. primar NECULAE MARIANA
Școala Gimnazială “Sanda Movilă” Albota

Expresia “cei șapte ani de-acasă”este folosită în general, pentru a descrie conduita unei personae
într-un context anume, însă psihologii spun că educația din primii ani de-acasă , de care cei mici au parte
în familie, definește inbună măsură viitorul adult.
Înca de la naștere, fiecare etapă din viața copilului își pune amprenta asupra dezvoltării sale
affective,motrice și intelectuale. Chiar dacă aparent ,lucrurile decurg “de la sine” , există factori care pot
influența această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din acesti factori țin strict de mediul
familial și de felul în care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Familia este nucleul societăți iși îndeplinește o diversitate de funcții :biologice, psihologice, sociale,
economice,culturale, educative. De aici și diversitatea relațiilor care se stabilesc în interiorul său, ca grup
social. Ea se deosebește de alte grupuri sociale prin : forma de organizare, relațiile dintre membrii săi șii
atributele pe care le are.
Funcția educativă a familiei se realizează prin influențele educative ale mediului familial și prin
acțiunile educative ale familiei. Influențele educative ale familiei sunt deci o expresie direct a relațiilor ce
se stabilesc în interiorul familiei și a metodelor cultural pe care le oferă.
Acțiunea educativă a familiei se exercită în mod intenționat de către un membru al acesteia conform
unui scop și folosind metode adecvate în acest sens.
Mediul familial este cel care imprimă acțiunii educaționale anumite particularități. Astfel, subiectul
educației este reprezentat, aici, de către toți membrii familiei, fiecare ,însă, exercitându-și atribuțiile în
funcție de experiența și posibilitățile sale, de concepția despre educație, de locul pe care-l ocupă în
structura de ansamblu a familiei (părinți, bunici, frați), de autoritatea pe care o are.
Autoritatea poate îmbrăca diverse nuanțe ,de la autoritatea despotică sau reprezentativă până la
indulgența excesivă ori atitudinea neutră sau indiferență față de educațiacopiilor. Relația educațională nu
poate fi concepută în afara autorității, indifferent de locul în care se desfășoară educația.
Autoritatea părinților se întemeiază pe un system de reprezentări și idei, accumulate involuntary sau
deliberat, care îsi vor pune amprenta asupra climatului educativ din familie. Ea confera părinților acel
ascendant moral-generator de stimă, respect și admirație, indispensabil acțiunii educative pe care o
intreprind.Adevărata autoritate se câștigă și nu se impune.Ea este o rezultantă a întregului comportament
adoptat de părinți în viața și activitatea lor din familie și din afara ei .
Acțiunea educativă a familiei poate fi compartimentată și ea în funcție de cele cinci laturi ale
educației, ea răsfrângându-se asupra tuturor componentelor personalității copilului. Organizarea unui
regim rațional de viațăși de muncă ,preocuparea pentru dezvoltarea lui sunt indispensabile pentru o
dezvoltare armonioasă a organismului. De la cea mai fragedă vârstă, familia intervine pentru formarea
deprinderilor igienice legate de autoservire, de adoptarea unui regim de muncă și odihnă, de fortificarea
organismului și de intărirea sănătății sale.
Pe linia dezvoltării intelectuale, familia contribuie la organizareavieții psihice a copilului, prin
stimularea procesului de maturizare și dezvoltare a diverselor sale componente- procesele senzoriale,
limbajul, memoria, gandirea, atenția, însușirile psihice etc.
Este recunoscut, apoi, rolul imens al familiei în educația morală a copiilor.Aici se formează primele
deprinderi și obișnuințe de comportare morală, începând cu respectarea celor mai elementare reguli de
comportare, pâna la formarea unor reprezentări, noțiuni, convingeri, prin care se exprimă atitudinea
copilului față de societate, față de ceilalți oameni și față de sine însuși.
Tot în familie se formează primele priceperi și deprinderi de muncă, se conturează un orizont
professional și o atitudine față de muncă, se acționează pe linia orientării școlare și profesionale.
In privința educației estetice, acțiunea educativă a familiei se îndreaptă în direcția formării culturii
șisensibilității estetice.
Gama acestor “instrumente”este destul de extinsă, mai des utilizate fiind metodele și mijloacele
intuitive, persuasive, coercitive etc. Dintre acestea se pot enumera: explicația, dialogul, demonstrația,
exercițiile, recomandările, sfaturile, sugestiile, forme ale aprobării și dezaprobării, forme ale activității
(jocul, munca, învățătura) etc.
1222
 Toate acestea circumscriu, din perspective psihopedagogică, specificul funcției educative a familiei
în primii șapte ani de viată a copilului.

1223
 Cei şapte ani de acasă

Prof. înv. preşc. Negoescu Angelica

Dacă ar fi să mă refer la conceptul general înțeles al structurii „cei 7 ani de acasă”, aș spune că acest
termen se referă la educația oferită de părinți copiilor în primii ani de viață, în copilărie. Însă aș vrea să
merg mai departe de acest concept general, pentru că educația unui copil nu constă numai în a îl învăța pe
acesta să scrie, să citească și să-I inducem faptul că acesta trebuie să fie un exemplu la școală.
Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiuile cu
ceilalţi iar educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc.
Privind în cealaltă direcție, în cea în care se spune că un copil are cei șapte ani de acasă doar în
momentul în care este manierat și politicos, pot spune că este parțial adevărat. De foarte multe ori, în
special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane, ori a unui copil ne
gândim că nu este educat corect, deci nu are cei șapte ani de acasă. Replicăm astfel considerând că nu a
primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme politeţe.
Însă cei șapte ani de acasă nu se rezumă numai la cât de manierat este un copil sau la câte cunoștințe
are. Acest concept definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini accumulate
în primii ani de viață. Această perioadă din viața unei persoană este considerată „culmea achizițiilor”, este
considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare
de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diferitelor comportamente, atitudini.
O altă parte foarte importantă în această perioadă o constituie familia, deoarece este foarte
important ceea ce trăiește copilul în familie în primii șapte ani de viață, deoarece acești ani au o influență
mare asupra devenirii sale ulterioare.
În această perioadă se transmit primele valori pe care urmează să le respecte, aici se realizează
integrarea în societate, și totodată în această perioadă cei mici își asumă obiceiuri noi. Este important,
așadar, să fim foarte atenți în această perioadă din viața copiilor noștri în privința învățăturilor pe care le
transmitem, deoarece până la această vârstă noi, părinții, suntem modelele celor mici, acestea fiind
definitorii pentru formarea lor ca adulți.
Copiii noștri sunt oglinda noastră. Încercarea părinților de a-și învăța copiii să vorbească frumos, să
fie politicoși, să citească, să fie manierați, va da greș în momentul în care copiii vor vedea că părinți nu
fac aceste lucruri. În mintea copilului nu se vor întipări cuvinte, ci imagini. Iar imaginea unui tată care
vorbește urât sau a unei mame care e mai mereu nervoasă, nu va asigura o creșterea armonioasă pentru cei
mici și poate încărca emoțional inutil pe cel mic. Familiile în care dragostea și liniștea sunt atât valori, cât
și reguli de conviețuire, sunt cele care au și copii crescuți într-un mod armonios, a căror devenire va fi una
frumoasă.
De asemenea, urmând aceste lucruri, putem crea o relație model cu copiii noștri pe viitor, aceștia
apropiindu-se de părinți încă de mici. Având respectul, dragostea și compasiunea ca valori, cei mici vor
deveni niște adulți desăvârșiți, însă vor ști că aceste lucruri au fost dobândite de la părinți, din
comportamentul acestora. Acest lucru înseamnă dedicarea părinților, atât din punct de vedere al timpului
acordat celor mici, cât și din punct de vedere al pasiunii pe care aceștia o dovedesc în timpul petrecut cu
cei mici.
Dar nu numai părinții sunt datori să le ofere copiilor o dezvoltare armonioasă în primii șapte ani de
viață. Educatoarele, de asemenea, reprezintă un pilon important în ceea ce copiii asimilează în această
perioadă, deoarece petrec foarte mult timp în compania acestora.
Educatoarele pot influența într-o mare măsură, de aceea este importantă legătura între grădiniță și
familie, specific între educatoare și părinți.
În opinia mea, cel mai important lucru pe care îl puntem transmite copiilor atât ca și cadre didactice,
dar și ca părinți, este o atitudinte pozitivă față de tot ceea ce se întâmplă în jurul lor. Astfel, cei mici vor
încera bunătatea, generozitatea, compasiunea și dragostea, dar nu numai față de familie, ci și față de
oamenii din jur.
Concluzionând, cei șapte ani de acasă chiar sunt cei mai importanți în dezvoltarea unei persoane,
având în vedere cele spuse mai sus, cei mici putând fi modelați foarte ușor în această perioadă, formându-
li-se personalitatea, dar și punând bazele anumitor cunoștințe și deprinderi.
1224
 DESPRE CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

prof.înv.primar Negoiță Liliana

Școala gimnazială „Al.Vlahuță„ Oltenița, jud. Călărași
Pornind de la Dostoievski care spunea că "Suprema pedagogie este casa părintească" este
recunoscut faptul că atunci când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o
primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să
spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele
maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va
descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei bătrâni, și nu numai, îl invocă atunci când este nevoie
de acest lucru? Până în clasa pregătitoare, cam pe la 6/7 ani, copiii stau mai mult cu părinții, bunicii,cu
familia și cei apropiați, în general. Cei din familie încearcă să îi sfătuiască și să îi educe cum știu ei mai
bine, ca el , omul de mâine, pe viitor, să poată intra în viață cu minim de lecții despre viață, în general.
Cum să respecte bunicii, cum să respecte familia și pe cei mai in vârstă, mai departe la școală respectul
față de profesori, colegi și cercul de prieteni pe care îi va avea. Respectă ca să fii respectat este una dintre
bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinții noștrii. Dacă vor respecta persoanele din jur, se vor respecta pe
ei și vor avea oportunitatea de a fi integrați mai bine în societate dacă vor ști să-i respecte pe cei din jurul
său, chiar și pe cei de aceeași vârstă cu ei.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este, cu siguranță, influențat și de
relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se
dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această
idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", spune
psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile
transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.
Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu
se transforme în disciplină de fier. Totuși, a nu se confunda dragostea și atenția cu alintul! Părinţii sunt
modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri
între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu
aude niciodată acest cuvânt.
Unele persoane consideră că se acordă mult prea multă importanță unui concept ce datează din
străbuni, că termenul ar fi expirat...se considera că până la 7 ani copilul stătea acasă, eventual cu mama,
iar la 7 ani pleca la școală, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la
gradiniță și de la 6 la școală. Consider că se încearcă aruncarea responsabilității rolului formativ al
familiei, încă o dată, în cârca școlii. Majoritatea părinților au o noțiune preconcepută, cum că cele mai
scumpe/renumite gradinite/ școli vor preda bune compotamente pentru copiii lor și, prin urmare, se deda
la plata taxelor uriașe la acestea. S-a observat că, dacă părinții sunt cu valori puternice, integritate și
atitudine pozitivă, ei pot induce copiilor lor, un set de valori solide, cum ar fi corectitudine, onestitate,
disciplină, dreptate, integritate etc, chiar din copilărie. Părinții ignoră faptul că este de datoria lor
fundamentală de a insufla un set puternic de concepte morale copiilor lor încă din copilărie prin educarea
lor cu privire la atitudinile și comportamentele acceptabile de urmat în societate. Rolul școlii trebuie să fie
acela de întărire al educației primite acasă. Astfel, părinții trebuie să înțeleagă că educația adecvată ajută
la construirea fundației potrivita pentru copiii lor în dezvoltarea lor ca viitori oameni. Comportamentul
potrivit nu se predă, ci se învață prin puterea propriului exemplu. În cazul în care un copil nu a avut
modele pozitive și relații cordiale în cadrul familiei sale, el va duce, automat , in afara casei (la scoala, pe
stradă și, mai târziu, la job) modelul văzut, unde va manifesta același comportament însușit acasa. Pe de
altă parte, atunci când o persoană are ca model o bună comunicare și relații bune între membrii familiei
sau frați, atunci el tinde să practice bune abilități de comunicare, o atitudine pozitivă și bune abilități de
negociere, lucruri care vor reprezenta puncte forte în dezvoltarea lui personală și în relațiile cu ceilalți.
Familia (parintii) este datoare să-și îndeplinească misiunea față de generația următoare, tot așa cum
și noi am beneficiat de grija și de învățăturile de purtare în lume și societate, de respectul față de orice
ființă umană, din partea părinților și familiilor noastre, care ne-au îndrumat și îndreptat primii pași în
1225
viață. La temeiul formării tuturor ca oameni stau acești ani de acasă. Așa a fost de când oamenii au apărut
pe pământ și mersul înainte al omenirii s-a întemeiat pe această perioadă formativă care nu trebuie
înlaturată, ci trebuie păstrată în existența fiecărei ființe umane, ea având profunde rosturi.

BIBLIOGRAFIE:
http://revistacultura.ro/nou/sapte-ani-de-acasa
http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului
http://living-smartly.com/good-family-upbringing-develops-strong-soft-skills-in-kids
http://www.completecounselingsolutions.com/How-do-you-parent-a-child-with-problem-behavior

1226
 Cei șapte ani de-acasa!

Prof. :Negrilă Ligia Georgeta

Gradinița cu P.P,,Inocența’’-Găești-Dâmbovița

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună ,,mulţumesc’’, ,,te
rog’’, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului".
Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia.Mai mult,el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face și astfel educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe
iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme in obligativitate
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani,
copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui
copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul
să fie altruist, pentru că el nu este pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că
mama a avut o zi grea. El știe că dacă părinții vin acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună.
Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu
înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât
copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa
formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune ,,bună ziua’’,,,te rog’’, ,,mulţumesc’’, ,,la revedere’’,
iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.

1227
 RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când
face o faptă bună.
De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea
sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea
dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile .
Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală, cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină. Aşadar, cei şapte ani de-
acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare, care ajută un adult să se integreze şi să fie acceptat.
Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor, e foarte important ca micuţul să
ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o
anumită comunitate. Bineînţeles, în cei şapte ani de-acasă intră şi o componentă de altruism, adică cel mic
să arate că îi pasă de ceilalţi, că ştie să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în ajutor atunci când este
rugat. Nu este vorba numai de etichetă, de cum să se îmbrace, să mănânce şi să se poarte în anumite
situaţii. Copilul trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el, că are valoare ca om.

1228
 PROIECT EDUCAȚIONAL NAŢIONAL - Cei șapte ani de acasă!

Înv:NEGRU SĂNDIŢA
Şc.Gimn.nr.1 Ghidigeni,jud.Galaţi
Având în vedere modificările apărute în ultimii ani în şcoala românească se constată că părinţii
întâmpină probleme în educarea copiilor. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a
generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea
confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În
momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii
lui, dar şi a părinţilor.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
După cei 7 ani ,mai nou,6 ani de-acasă,şcoala are un rol primordial în asigurarea educaţiei
copiilor.Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala,familia,întreaga societate.Colaborarea
între toţi factorii educaţionali,în primul rând între şcoală şi familie,este stringentă.
Şcoala nu-şi poate realiza pe deplin sarcinile,mai ales cu elevii care rămân în urmă la
învăţătură,dacă nu cunoaşte condiţiile familiale de muncă şi viaţă ale copiilor.Apoi,o serie de aspecte ale
comportamentului elevilor,absenţe,disciplină,mod de reuşită la învăţătură etc.,nu se pot cunoaşte şi
rezolva în modul cel mai cel mai eficient fără contactul cu familia.Părinţii nu pot cunoaşte pe deplin
psihologia copilului lor dacă nu află şi modul lui de comportare în condiţiile şcolare.Activitatea de acasă
este o continuare a activităţii pedagogice de la şcoală şi invers-activitatea de la şcoală este o continuare a
activităţii de acasă.Întregul proces de educaţie şi mai ales de instrucţie se realizează atât la şcoală, cât şi
acasă.
După cum spunea Maria Montessori,”Copilul care se naşte nu intră într-o ambianţă naturală,el intră
în civilizaţie”.
Şcoala colaborează cu familia în domeniul învăţării elevului,în domeniul comportamentului,în
domeniul dezvoltării lui fizice,intelectuale,morale şi estetice,în domeniul deprinderilor şi priceperilor de
muncă,igienico-sanitare,în domeniul activităţilor libere,angajării copilului în diferite domenii de activitate
în afară de clasă şi şcoală.
La şedinţele cu părinţii trebuie să se vorbească pe larg despre modul în care aceştia îşi pot ajuta
copiii în învăţarea lecţiilor,dar mai ales în controlul temelor de casă.Copilul nu trebuie să vină la şcoală cu
temele nefăcute.De aceea,părinţii trebuie să cunoască cum se controlează şi cum poate fi ajutat copilul în
cazul în care întâmpină unele greutăţi în realizarea lor.Totodată,părinţii trebuie să cunoască dacă copilul
lor are o comportare corectă faţă de învăţător şi colegii de clasă,dacă purtarea lui pe stradă şi în alte
locuri este corespunzătoare.
“A-ţi învăţa copiii să facă binele înseamnă a le lăsa moştenirea cea mai preţioasă”(Mantegazza).
Rolul familiei în educaţia copilului nu încetează la vârsta şcolarităţii.Este greşită concepţia unor
părinţi,de felul:”l-am dat la şcoală,înveţe-l dascălul”.Şcoala şi dascălul nu pot suplini cu totul lipsa de
preocupare a unui părinte.Efortul educativ îşi găseşte eficienţa dorită atunci când între cei doi
factori,şcoală şi familie,există o conlucrare în interesul comun al educării copilului.Severitatea este
necesară,dar cu măsură,altfel copilul creşte timorat de gândul pedepsei,începe să mintă şi se îndepărtează
de părinţi.Mai gravă este situaţia când părinţii sunt împărţiţi în “tabere”,unul sever şi celălalt
indulgent.Într-un asemenea climat familial nu se realizează o educaţie sănătoasă.
La polul opus “familiei severe” se întâlneşte “familia permisivă”,familie în care toţi se învârt în
jurul mofturilor copilului.Un astfel de copil va ajunge egoist,pentru că în familia sa el a cunoscut numai
drepturi nu şi îndatoriri.Cu aceşti copii se lucrează greu şi devin dificili,deoarece ei cred că şi la şcoală
vor avea parte de aceleaşi privilegii.
Mediul influenţează,iar educaţia acţionează nu însă independent,ci corelativ.Şcolarul din clasa I
învaţă sub influenţa impulsurilor adulţilor.Dorinţa sa de a se adapta statutului de şcolar se naşte şi sub
influenţa dorinţei de a-i bucura pe părinţi sau măcar de a nu-i supăra şi a-şi atrage o sancţiune din partea
acestora.

1229
 Treptat,intervine în motivaţie dascălul,prin rolul psihologic pe care-l joacă în raport cu
copiii.Dascălul trebuie să fructifice acastă “deschidere” a personlităţii şcolarului mic spre trebuinţa de a
afla,de a cunoaşte,pentru a-i cultiva ataşamentul faţă de şcoală şi învăţătură,dragostea şi interesul pentru
cunoaştere.
După John Dewey,”educaţia este un proces al vieţii şi nu o pregătire pentru viaţă.Cred că şcoala
trebuie să reprezinte viaţa actuală,viaţă tot atât de reală şi de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce
în familia sa,cu vecinii săi,pe locurile lui de joacă”.
Fiecare copil este unic în felul lui,este o minune irepetabilă şi ar fi păcat ca prin acţiunea noastră
să uniformizăm aceste individualităţi.Personalitatea micului şcolar este în formare,deoarece este rezltatul
unei evoluţii lungi,care are loc,în primul rând,în condiţiile interacţiunii cu mediul social.
Învăţătorul este şi va rămâne “izvorul viu” al une vieţi deloc uşoare, cu multe “cărări
întortocheate,pe care are misiunea de a-l conduce pe copii spre “ţinta reuşitei”.
Părinţii trebuie să ştie cum să-şi educe şi să-şi ajute copiii, în orice situaţie. Au probleme, dar nu au
curajul de a le spune, ori nu-şi dau seama că au probleme.
În societatea în care trăim se pune din ce în ce mai mare accent pe conceptul de educaţie
permanentă, care este chiar o necesitate astfel, educarea părinţilor după principii ştiinţifice de
psihopedagogie devine o necesitate.
Familia este primul iniţiator socio-cultural al copilului, iar şcoala constituie experienţa de viaţă a
acestuia în societate.
Părinţii sunt preocupaţi în a-şi clarifica şi înţelege importanţa educaţiei în familie şi a colaborării cu
şcoala ca parteneri, conştientizând deopotriva necesitatea coerenţei influenţelor educative ale tuturor
factorilor care acţionează asupra copiilor.

1230
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

Nica Alina Carmen

„Copilul nudatorează părinților viața, ci creșterea.” N. Iorga

Când vorbim de cei șapte ani de acasăne gândim la educația pe care copilul o primește de la părinți,
la formarea lui ca personalitate și la formarea comportamentului acestuia până merge la școală.Când
spunem că un copil are cei șapte ani de acasă, ne gândim la un copil binecrescut, care știe să salute, să
spună mulțumesc, te rog, care se comport cuviincios cu toți cei din jurul lui,fie adulți sau copii.
Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesccei șapte ani de
acasă.
Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde însă de câțiva factori: relația afectivă dintre
părinți și copil,specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le
transmite. Jean Jacques Rousseau sintetizează această idee într-un citat celebru: „ Copilul ajunge pentru
părinții săi, după educația pe care o capătă: răsplată sau pedeapsă.”
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei șapte ani de acasă, deoarece copiii sunt incluși în
diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învață din familie.
Ceea ce copilul nu primește,foarte rar se întâmplă ca mai apoi să poată dărui, de aceea mediul
familial este primul mediu în care copilul ar trebui să deprindă principalele reguli de bună purtare, cel mai
adesea prin imitare decât printr-un comportament conștient. „Copiii nu au știut niciodată să-și asculte
părinții,dar au reușit să-i imite.”, spunea James Arthur Baldwin,vârsta primei copilării fiind esențială în
conturarea și achiziția normelor unui comportament social corect.
Până la 6-7 ani un copil ar trebui să aibă dezvoltate –în principal prin educația primită „acasă” – un
anumit grad de autonomie ( să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat ), un nivel rezonabil de
politețe, învățată prin reguli impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient,
un grad de dezvoltare emoțională care să-i dea posibilitatea de a-și controla fricile și emoțiile și
capacitatea de relaționare socială – sintetizează psihologul.
Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.Propun în continuare 10 reguli pe care le consider esențiale în educarea și creșterea copilului până
la șapte ani:
· învață-l să se poarte frumos- puterea exemplului este cheia;
· stabilește și impune reguli și limite încomportamentul copilului- reguli simple și clare pe înțelesul
lui;
· comunică cât mai mult cu el – arta conversației este esențială;
· învață-l să iubească lectura și cărțile;
· lasă-l să se bucure de copilărie-permite-i copilului să socializeze, să se distreze, dar mai ales să se
joace din plin;
· nu abuza în nici un fel de copil- fizic,emoțional, verbal- concentrează-te pe disciplina pozitivă;
· învață-l să-și exprime emoțiile și sentimentele;
· învață-l să spună mereu adevărul;
· petrece cât mai mult timp cu micuțul tău;
· iubește-l necondiționat și arată-i asta zilnic.
Educarea unui copil solicită multă răbdare din partea părinților. A educa un copil înseamnă a-l ajuta
să se autocontroleze, înseamnă să-l încurajezi, să-l îndrumi ca să-și poată corecta singur greșelile, să poată
gândi singur pentru el și să se simtă bine în pielea lui. Copilul e un învățăcel mereu dornic să afle lucruri
noi, dar cele mai importante lecții: să aibă răbdare, să coopereze cu ceilalți, să fie atent și prudent și le
însușește cu adevărat în primii șapte ani de viață, care sunt cei mai importanți în formarea personalității și
comportamentului copilului.

1231
 Educaţia în primii şapte ani

NICOARA LUCIAN GEORGE

Motto: ,,Educaţia este tot ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învăţat la şcoală.”
Albert Einstein
Educaţia nu se dobândeşte peste noapte prin citirea unei cărți despre Bunele maniere ci, ea se
dezvoltă în timp, încă din fragedă copilărie, fiind nevoie de ani de pregătire, practică și exercițiu.
Comportamentul politicos începe cu cei șapte ani de acasă, părinții și bunicii fiind responsabili de
insuflarea bunului-simț și a primelor reguli de politețe copilului. "Cei șapte ani de acasă" este o expresie
pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Anii pe care copilul îi petrece alături de părinți sunt cei mai importanți, mai ales primii, când
acesta învaţă ce este viața și cum trebuie să treci de dificultţile pe care aceasta ţi le oferă. Perioada celor
şapte ani de educaţie petrecuţi în familie este mai importantă decât anii de şcoală.
În urma unor studii s-a constatat că un adolescent devenit major trebuie să-şi continuie drumul ales
în copilărie, iar pentru a lua decizii corecte trebuie să dea dovadă de înţelepciune, maturitate şi voinţă.
Pentru a ajunge să obţii ceea ce îţi doreşti trebuie să lupţi .
Bunele maniere de regula se invaţă acasă de la parinţi, bunici, etc. şi sunt cele mai des intâlnite in
viaţa. Dacă ai bunele maniere îţi faci uşor o imagine frumoasă în faţa oamenilor, deoarece ele iţi definesc
caracterul şi te ajuta să ai un comportament corespunzător, ajungi să fii respectat, sa-ţi creezi un nume in
societate si totodata te transformi într-un om important şi capabil.
Educaţia primită în familie ,adică ,,cei şapte ani de acasă”sau ceea ce numim un copil ,,bine
crescut” o observăm cu uşurinţă urmărind cu atenţie câteva trăsături definitorii de comportament în
societate:
Prima normă de conduită învăţată în familie este salutul. Acesta încpe de la etapa în care cel mic nu
poate saluta decât prin ridicarea mâinii şi continuând prin saluturi scurte apoi salutul de zi cu zi.(Bună!
Pa!Salut! etc)
Un copil bine educat se evidenţiază în societate prin comportamentul pe care îl are în public, cu
prietenii, prin felul cum aplică normele sociale, prin modul în care se comportă în diferite situaţii( la
masă, pe stradă, la film, în magazin, în parc, în mijloacele de transport ş.a.m.d) Manierele unui copil
nu sunt evidenţiate doar în preajma adulţilor ci şi atunci când acesta se joacă cu prietenii. Prin joc copilul
învaţă, exersează şi testează comportamente pozitive. Un copil ,,bine crescut” îşi respectă întotdeauna
partenerii de joacă, se conformează regulilor jocurilor, acceptă înfrângerea.
Imitarea adulților de către copil este primul semn că aceștia au început deja să asimileze informații.
Din acest motiv părinții trebuie să mai atenți la comportamentul lor. Copiii învață mult mai repede ceea
ce văd în jur decât spunându-le ce trebuie să facă. Felul cum vorbim cu cei din jur, felul în care discutăm
la telefon, felul în evităm o ceartă sau ce atitudine avem față de oameni în general, sunt lecții zilnice
pentru copii.
O bună creştere implică aplicarea unor reguli nescrise: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic; spunem ,,te rog”, ,,cu plăcere”; nu încălcăm drepturile celorlalţi, nu facem zgomot în ora de
linişte, respectăm simboluri ,credinţe, valori, ne recunoaştem greşelile şi încercăm să le reparăm; folosim
expresii magice ,,îmi pare rău”, ,,regret”.
În ultimul timp, psihologii afirmă că ,,avem copii din ce în ce mai fragili emoţional şi părinţi din ce
în ce mai speriaţi şi dezorientaţi, părinţi cuprinşi de teama că au o nouă misiune destul de complicată, şi
nu tocmai plăcută, aceea de a cenzura ceea ce văd cei mici la televizor, pe internet, în cărţi şi reviste etc.
Pornind de la citatul marelui nostru scriitor Nicolae Iorga ,,Copiii trebuie crescuţi pentru ei, nu
pentru părinţi” noi, ca părinţi ar trebui să renunţăm la ambiţii, la dorinţe personale şi să le dăm copiilor
libertatea de a lua decizii referitoare la propria lor persoană pentru a evita să-i transformăm pe cei mici în
,, roboţi” perfect adaptaţi la cerinţele celor din jur. Apropierea de copil se face cu afecţiune, cu respect şi
cu atenţie.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai
departe.

1232
 Educaţia în familie

Nicoara Mirela Cornelia

Motto: ,,Copiii sunt mesaje vii pe care le trimitem unor timpuri pe care nu le vom mai
apuca.” (Nail Postman)
Totalitatea experienţelor individuale de care beneficiază copilul în primii ani de viaţă au rolul de a
dezvolta fiinţa umană. În această perioadă dezvoltarea fizică şi psihică a copiilor se face cu repeziciune.
Ceea ce învaţă copiii în primii ani reprezintă mai mult de jumătate decât vor învăţa în tot restul vieţii.
Educaţia în perioada antepreşcolară, precum şi cea preşcolară este importantă deoarece aceasta este
perioada când copiii au cel mai alert ritm de dezvoltare.
Educaţia timpurie se realizează ca educaţie informală în familie, în relaţii de vecinătate şi în relaţii
comunitare. Calitatea îngrijirii şi a protecţiei în această perioadă sunt cheile care înlătură moartea, boala,
întârzierea în creştere, trauma, proasta alimentaţie, întârzierile de dezvoltare atâta timp cât ele asigură o
creştere sănătoasă, stima de sine şi abilitatea de a învăţa, lucruri care, în schimb, sunt cruciale pentru
pregătirea pentru şcoală, învăţarea continuă, eficacitatea programelor şcolare şi abilitatea viitoare a
copiilor de a contribui ca părinţi şi cetăţeni. Astfel, investiţia în copii cât mai de timpuriu ne conduce, pe
termen lung, la dezvoltare socială şi la realizarea susţinută a drepturilor copilului.
Cei mai importanţi sunt primii doi ani din viaţă, când apar cele mai semnificative schimbări din
punct de vedere intelectual, emoţional, pshihologic şi social. În această perioadă rolul cel mai important
în dezvoltarea copilului o reprezintă familia.
Instituţiile de educaţie nu pot înlocui familia, ci o sprijină şi contribuie la dezvoltarea relaţiilor intra
şi extra familiale. Nici o instituţie, oricât de bună ar fi ea, nu poate lua locul unei familii.
În familie copilul decoperă mediul înconjurător, acumulează primele cunoştinţe despre natură,
deprinderi de igienă şi de conduită morală (Cei şapte ani de acasă).
Familia are o puternică influenţă asupra a ceea ce vor deveni copiii, asupra modului în care se vor
vedea peste ani, asupra a tot ceea ce îi va influenţa. Cel mai important rol în creşterea, formarea şi
dezvoltarea personalităţii copiilor îl au părinţii. În familie copilul învaţă normele morale şi etice precum
şi stima de sine.
„Meseria” de părinte este foarte grea. În condițiile unei atmosfere familiale echilibrate și prielnice
dezvoltării copilului, familia este în primul rând cadrul existenței biofizice ale acestei dezvoltări.
Ca mediu social, familia, reprezintă locul în care copilul este îngrijit şi educat. În primii ani de viaţă
copilul este dependent de părinţi, iar aceştia trebuie să fie preocupaţi de latura fizică cât şi de educaţia
psiho-socială,corelând posibilităţile fizice cu cele psihice. Educaţia în familie pune bazele dezvoltării
psihice a copilului, iar educaţia sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluţia fizică,
urmărindu-se concomitent educaţia intelectuală, morală, în scopul formării caracterului.
Părinții sunt cei care stabilesc un anumit program zilnic necesar dezvoltării fizice sănătoase
program ce include: alimentaţia, , jocurile, , plimbările, pregătirea pentru lecții, ora de culcare și multe
altele.
Cel mai important rol în evoluţia psihică a copilului îl au exemplele pozitive din familie, deoarece
la această vârstă rolul exemplului este foarte important.
Un bun model pentru copil este părintele, iar stilul de viaţă şi modul de comportament al acestuia
influenţează în mod pozitiv sau negativ dezvoltarea şi comportamentul copiilor. ( violenţa duce la
violenţă, izolare ,anxietate etc).Familiile dezorganizate au o influenţă haotică, fluctuantă.
Gândirea matură a copilului se formează prin libertatea de exprimare a acestuia şi prin deschiderea
părinţilor la dialoguri cu teme diverse.
Un alt rol destul de important în educarea copiilor este atenția din partea părinților. Ei trebuie să fie
atenţi la tot ceea ce face copilul lor, să fie prezenţi la activităţile acestuia, să fie interesaţi de ceea ce
doreşte să facă, de ceea ce-i place cel mai mult, să discute cu el despre activităţile zilnice , despre
necazurile şi evenimentele neplăcute oferindu-i linişte şi siguranţă, să petreacă cât mai mult timp
împreună.
Stabilirea unor relaţii juste între membrii familiei are un rol important în educarea copiilor. Ceea ce
trebuie să caracterizeze relaţiile dintre părinţi si copii este: respectul reciproc între membrii familiei,
dragostea părintească raţională, exemplul personal pe care îl dau cei mari prin atitudinile şi faptele lor.
1233
 Părinţii îşi iubesc foarte mult copiii, le poartă de grijă, muncesc pentru ei, dar această iubire nu
trebuie să fie oarbă, nu trebuie îndeplinit orice capriciu şi nu trebuie scutiţi de orice efort deoarece cu
timpul îşi vor pierde autoritatea şi respectul. Din experienţa unor familii s-a constatat că aceşti copii, care
sunt scutiţi de orice fel de obligaţii devin egoişti, nu-şi iubesc familia,se înstrăinează, nu sar în ajutor, nu
le pasă de unele încercări ale vieţii.
O mică problemă a educaţiei în familie este educaţia copilului unic ,,singur la părinţi”. În acest caz,
părinţii îşi concentrează toată grija şi dragostea asupra lui dar această dăruire trebuie să fie supusă unui
control raţional. Părinţii trebuie să-i găsească copilului tovarăşi de aceeaşi vârstă, nu trebuie să facă
greşeala de a încerca să-l aibă doar în preajama lor şi nu terbuie să aibă o grijă exagerată .
Un factor important în educarea copiilor și care influențează chiar și asupra dezvoltării fizice sunt
„mesele luate împreună cu familia”. Familiile care mănâncă împreună, la aceeaşi masă şi în acelaşi timp,
de cel puţin patru ori pe săptămână au tendinţa de a consuma hrană mai sănătoasă. Concluzia aparţine
unui studiu realizat de nutriţionişti şi psihologi de la Penn State’s College of Agricultural Sciences.
Menţinerea relaţiilor şi a ritualurilor de familie este o parte importantă a unui comportament familial
sănătos şi, în acelaşi timp, mesele luate împreună duc la consolidarea acestor relaţii.
Nu degeaba se spune că ,, cei șapte ani de acasă” sunt cei mai importanți în dezvoltarea copilului,
aceștia îi formează personaliatea și modul de comportare pe care îl au copiii în viitor.
Familia este grupul cel mai important din toate grupurile sociale deoarece ea influențează și
modelează persoana umană. Cercetările care vin din psihanaliză, psihologia socială și sociologie susțin
că familia este: adevăratul laborator de formare a persoanei.
În concluzie, consider că educaţia în familie este foarte imortantă deoarece familia este locul în
care copiii primesc rădăcini pentru a creşte şi aripi pentru a zbura. În familie am învăţat ce este lumea, am
făcut diferenţa dintre bine şi rău, dintre frumos şi urât. Familia m-a învăţat să fiu OM şi să mă comport ca
el.
Familia rămâne prezentă în formarea noastră pe tot parcursul vieţii!

Bibliografie:

•Bunescu, Ghe., Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, www.1educat.ro;

•Ezechil, Liliana, Păişi Lăzărescu, Mihaela, Laborator preşcolar, Ed. V&I INTEGRAL,
Bucureşti, 2002;
• Niculescu, Rodica, Pedagogie preşcolară, Ed. Pro Humanitate, Bucureşti, 1999;
• Tomşa, Ghe., Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, M.E.C, Bucureşti, 2005;
• Vrăşmaş, Ecaterina Adina, Educaţia copilului preşcolar, Bucureşti, Ed. Pro Humanitate, 1999;
• Vrăşmaş, Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura „Aramis”, 2002;
• www.edu.ro
• www.see-educoop.net
• www.scoalaparintilor.ro/interviuri/interviu/educatie-timpurie

1234
 COPILARIA – INIMA TUTUROR VARSTELOR

Prof. Nicolae Aurelia

Scoala Gimnaziala “ Radu cel Mare” Gaesti
“Copilăria durează toată viață. Ea se întoarce mereu pentru a însufleți secțiuni mari ale vieții de
adult. Poeții ne vor ajuta să găsim copilăria vie din noi, această lume permanentă, durabilă, de
neclintit.”(Gaston Bachelard)
Daca ati privi o masina de acum 100 de ani si una din noua generatie, un smart phone din ziua de
azi si vechiul telefon de acum 100 de ani si ati analiza si o sala de clasa actuala si una de acum 100 de ani,
oare sunt aceleasi diferente in cele trei situatii?

vs. , vs. , vs.

Ei bine cred ca in ceea ce priveste salile de clasa abia daca zaresti cateva diferente. Rezulta ca
sistemul educational nu prea a evoluat si lucrurile nu prea s-au schimbat, desi oamenii, elevii, prescolarii
sunt cu totul diferiti. De ce oare? Si nu as vorbi de sistemul educational neactualizat, neadaptat la nevoile
reale, actuale ale copiilor si tinerilor, daca nu as crede cu tarie ca trebuie sa puna bazele dezvoltarii unui
copil alaturi de sustinerea parintilor lui.
Oare unde si cand ar trebui dezvoltate niste abilitati esentiale de viata? Evident in copilarie, in cei
sapte ani de acasa, atat in institutii, gradinite, cat mai ales acasa, de catre parinti si membrii familiei.
Astfel se da startul unei conduite, se pun bazele dezvoltarii fiecarui adult de mai tarziu.
Fiecare etapa din viata este extrem de importanta, dar perioada de varsta 0 – 6 ani isi pune amprenta
cel mai pregnant asupra dezvoltarii unui copil din toate punctele de vedere: afectiv, motric si intelectual.
Mediul familial este raspunzator pentru o crestere si dezvoltare armonioasa, sanatoasa care sa reprezinte
mai tarziu o baza solida, un suport real si adevarat pentru viitorul adult. Psihologii sustin ca 90% din
nivelul de dezvoltare a copilului in ceea e priveste modul de operare al mintii se dezvolta in perioada 0
– 6 ani. Suportul fizic si psihic tot in acest interval se formeaza, iar inteligenta se diminueaza daca vine pe
un confort fizic si psihic scazut. Copilul trebuie ghidat sa se descurce singur, in orice situatie, si nu
“bibilit” si „papusit” in tot ceea ce face. In primii ani de viata trebuie dezvoltata autonomia si
independenta., precum si operatiile de bazaale mintii: memorarea, identificarea, recunoasterea, ordonarea,
compararea, descrierea, sortarea, gruparea s.a.m.d.
Oana Moraru, expert si consultant educațional și unul dintre pionierii învățământului privat din
România utilizeaza sintagma “ferestre de oportunitate” pentru perioadele in care copilul are cel mai
mare apetit pentru dezvoltarea unei competente, pentru insusirea unei deprinderi, ce ulterior greu mai
poate fi achizitionata. Si nu intamplator sustine ca totul depinde de anii copilariei. Sunt trei aspecte care
stau la baza dezvoltarii noastre: socio-emotionalul, fizicul si atitudinea. Socio-emotionalul este cea mai
importanta caramida pe care orice copil o cladeste in propria dezvoltare, sustinuta apoi de dezvoltarea
fizicului si ulterior atitudinea, care se construieste din cele doua mentionat anterior.
Copiii din ziua de azi sunt foarte sensibili, anxiosi, stare ce se transmite de la parinti, si lipsiti de
increderea de sine. Dar, de ce oare generatiile actuale de parinti, afiseaza aceasta anxietate exagerata?
Raspunsul este usor de intuit, deoarece realitatea de zi cu zi a familiilor din ziua de azi este diferita de
cea a generatiilor anterioare. Nu au siguranta zilei de maine, a jobului si stabilitatea care confera o oarece
liniste, sunt impovarati de diverse lucruri si noutati cu care trebuie sa tina pasul. Insusi rolul de parinte,
intrebarile de genul „Oare fac ceea ce trebuie pentru copilul meu?” „Pot/trebuie sa-i ofer copilului meu
tot ceea ce isi doreste?” conduc spre o gestionare deficitara, dificila si neadecvata a rolului de parinte,
adica un alt factor de stres. Aici cred ca intervine rolul educatorului, mai bine instruit in acest sens, sa
incurajeze parintii, sa-i sprijine, sa-i ajute sa aiba incredere in ei si rolul lor esential in dezvoltarea
abilitatilor copiilor lor. Starea aceasta este crunt perceputa de copii si isi pune amprenta foarte vizibil
asupra comportamentului lor zilnic. Cei sapte anisori sunt adanc ingropati in mintea subconstienta si
ulterior devin bucola vietii noastre.

1235
 Alt aspect foarte important este conectarea elevilor si faptul ca neatentia lor are drept consecinte
schimbarea comportamentala: agitatia, vrea sa uite, sa fie bully, vrea sa para copil ranit, sa para complet
dezinteresat, intr-un cuvant 'sufera'. Lipsa atentiei si a concentrarii, inca de la varste fragede este
perceputa de catre parinti sau educatori si tot in perioada copilariei isi are radacinile si perioadele optime
de „cultivare”. Angajarea, harnicia, orientarea tot de cei sapte ani de acasa tin. Un copil caruia i se incheie
sireturile, este imbracat, este carat in brate la primul moft si asa mai departe, desi el este capabil sa fac
aceste lucruri de el insusi, va deveni ulterior un copil lenes, comod, fara angajare si motivatie. Copilul
trebuie stimulat, provocat prin diverse activitati sa exploreze mediul inconjurator si sa-si dezvolte
abilitatile de baza necesare, iar fiecare moment petrecut cu el sa fie un prilej de invatare.
Comunicarea parinte – copil este esentiala in conturarea imaginii de sine a acestuia. Parintele
trebuie sa incurajeze copilul sa isi exprime emotiile fara teama, sa se asigure ca exista un echilibru, sa se
informeze si sa pastreze legatura strans cu educatorul copilul sau, in scopul stimularii dezvoltarii acestuia
la momentul oportun. Este la fel de important si util pentru parinti sa cunoasca faptul ca toti avem nevoie
de o incarcare emotionala si un transfer de energie care sa ne sustina in ducerea la bun sfarsit a unor
lucruri ce poate nu ne sunt pe plac, dar pe care suntem obligati sa le facem. Si de unde oare ne luam
aceasta energie, cum ne incarcam de fapt? Evident facand lucrurile ce ne plac cel mai mult, care ne
relaxeaza. In ceea ce priveste copiii, e clar ca incarcarea emotionala si transferul de energie se realizeaza
prin joc.
In concluzie, dragi parinti si educatori, abuzati de cat mai mult joc si joaca si in perioada de “aur” a
fiecarui individ ajuntati-l sa se “construiasca” pas cu pas si cel mai important...„nu pregatiti drumul
pentru copil, ci pregatiti copilul pentru drum!” 

1236
 Oglinda celor şapte ani de acasă

Prof. Nicolae Cecilia

Colegiul Tehnic, Buzău
Respectul este valoarea şi originea, poate, a tuturor lucrurilor de pe lumea aceasta. Dar ce mai este
respectul astăzi? Cum ar arăta o zi deplină a respectului?
Cei şapte ani de acasă- o emblemă familiară- s-au înpământenit ca o valoare a familiei şi un reper de
viitor al tinerei generaţii. Un volum nu ar echivala cu ceea ce am asimilat în primii ani de viaţă, însă
tomuri întregi de fragmente de viaţă ar umple părticele de suflete conturate.
În copilărie auzeam adesea, vorbindu-se în jurul meu, „ce semeni aceea vei culege”. Afirmaţia
aceasta a căpătat mai mult înţeles pe măsură ce am crescut. Nu culegi neapărat ceea ce oferi, dar sigur
întotdeauna vei culege ceea ce ai semănat. De ce cele mai multe ori, oamenii plantează buruieni şi vor să
culeagă trandafiri parfumaţi, iar faptele lor să devină măreţii.
Politeţea, respectul se măsoară cu bunătate, generozitate, veneraţie, preţuire şi multe vorbe
frumoase. Este ca într-un cerc vicios, care se bazează pe iniţiativa primului care spune „mulţumesc”,
„bună ziua”, „mă scuzaţi”, iar celălalt fără să capituleze să continue lanţul acesta onorabil. Bunele
maniere sunt o etichetă a familiei, având grijă ca prin purtarea şi cuvintele noastre, ceilalţi oameni să fie
mulţumiţi de noi.
Mulţi dintre noi confundăm obişnuinţa de acasă cu normalitatea, că totul ni se cuvine şi avem
pretenţia să fim respectaţi. Câte putem învăţa de acasă, pentru a-i scuti pe ceilalţi de disconfortul nostru,
începând de la a fi punctuali la şcoală, în afaceri, cu prietenii, să-i ascultăm pe ceilalţi când au ceva de
spus, să fim decenţi îmbrăcaţi, să îi acceptăm pe ceilaţi aşa cum sunt fără să-i judecăm, să oferim zilnic
mostre de generozitate, să ştim să iertăm pentru că nu suntem perfecţi, să ştim să fim...OAMENI.
Ceea ce devine valoros în timp are şi o explicaţie absolut firească, aceea că toţi părinţii devin
profesorii propriilor lor copii, având talentul unor mici pedagogi, demonstraţia convingătoare oferind-o
comportamentul lor în viaţă. Şcoala de acasă, cu mama, tata, bunicii, este mai îngăduitoare, mai
înţeleaptă, mai iertătoare şi mai iubitoare. Acest lanţ nu ar trebui întrerupt, dacă ne dorim un viitor mai
sănătos.
Sprijinul celor dragi în situaţii dificile, dragostea necondiţionată, mângâierea blândă a vorbelor sunt
tot atâtea lecţii de viaţă, pe care dacă nu ştii să le preţuieşti devin cioburi ale fiinţei noastre nedefinite.
Respectul faţă de ceilalţi este oglinda respectului faţă de sine, aşa cum foarte bine o exprimă citatul
lui Voltaire: “Politeţea este, pentru spirit, ceea ce este frumuseţea pentru obraz: o icoană a bunătăţii.”

1237
 CEI 7 ANI DE ACASĂ

Prof. înv. preșcolar ELISABETA NICOLAE

Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc ”cei 7 ani de
acasă”.
Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament" subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea.
Vârstele
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon.
Modele
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Recompensa şi pedeapsa
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Crizele de personalitate - o etapă normală
După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile
publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte
important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem,
pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care
face criza.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
1238
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor
jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu
încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, respectăm simbolurile, credinţele şi
valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1239
 OAMENII-CACTUŞI

Prof.NICOLAE GABRIEL,
COLEGIUL TEHNIC BUZĂU
Metaforic vorbind, politeţea este o punte de cuvinte aruncată peste prăpăstii. Nu se poate trăi în
societate fără politeţea, aşa cum nu se poate trăi fără aer. Doar respectul ne face să acordăm celorlalţi
atenţie şi încredere, să tolerăm uneori intolerabilul, să ne atenuăm adeseori răutatea şi să aşezăm între noi
şi partenerii noştri o pernă de aer, aceea a politeţii.
Ne place să ne declarăm politicoşi, când e cazul, şi să considerăm, fără ezitare, că politeţea este o
calitate importantă în sistemul nostru de valori. Ştim, unii din educaţie, alţii din instinct, că respectul faţă
de noi şi faţă de ceilalţi ne împiedică să nu devenim nişte oameni-cactuşi, cu acele veşnic îndreptate spre
ceilalţi, înflorind doar o dată la o sută de ani. Se spune că florii i se cere parfum, omului politeţe. Ce
pustietate în floare este, uneori, între oameni!
Ştiu că termenul „politeţe” nu vine din grecescul „polis”, care face referire la oraş, la urbanitate -
deşi mi-aş dori, în fond, politeţea este o formă a culturii urbane. Trebuie să mărturisesc că asociez
politeţea cu civilizaţia oraşului, deşi, în mod evident, există un bun simţ originar în primul rând în
comunităţile tradiţionale de tip rural. Spre deosebire de substantiv, adjectivul are totuşi o descendenţă
apropiată de „polisul” civilizaţiei greceşti – „politicos” vine din neogreacă, „politikόs”.
În limba română, termenul provine din franţuzescul „politesse” şi are, la noi, şi o variantă
interesantă, „politeţă”, formă de plural ce evocă aerul boem al salonului franţuzesc din vremea lui
Alecsandri, „Iaşii la 1840” – pălării şi mănuşi de dantelă, evantaie şi pelerine cu tăietură impecabilă şi,
peste toate, o conversaţie spumoasă, care începea cu starea vremii şi se termina cu un ceai verde. Sau cu
un pahar de apă minerală, la Borsec!
Era vremea când Orientul descoperea Occidentul, sperând că-i va putea prelua valorile, când
paşoptiştii deveneau „bonjurişti”, în accepţia pozitivă a termenului. Oamenii se salutau în franţuzeşte şi
puneau preţ pe educaţie. Eleganţa se măsura în graţia cu care bărbaţii eleganţi îşi duceau elegant mâna la
pălărie, salutând cu plecăciuni studiate doamnele elegante din trăsurile elegante ieşite la plimbare sau la o
bătaie cu flori.
DEX-ul menţionează sensurile substantivului „politeţe”, cu referire la atitudinea civilizată,
conformă cu buna-cuviinţă. În forma de plural este cuprinsă o ironie sofisticată, o uşoară luare peste
picior, „politeţuri” – „cuvinte sau gesturi care exprimă politeţea exagerată a cuiva faţă de cineva”. În
esenţă, politeţea rămâne o formă de relaţionare socială.
Şi iar ne gândim la vremuri de mult apuse, cea mai apropiată de noi fiind epoca interbelică.
Comunismul a desfiinţat pronumele de politeţe, apelative ca „domnul”, „doamna”, „domnişoara” sau atât
de duiosul „duduie” fiind înlocuite de mobilizatorul „tovarăşe”, cu varianta „tovarăşa”. Postdecembrist,
constatăm că nu mai avem nici timp, nici răbdare pentru politeţe şi politeţuri!
Dacă stai să te gândeşti, cele mai multe conflicte apar între oameni pentru că, paradoxal, deşi
vorbim aceeaşi limbă, nu înţelegem acelaşi lucruri prin cuvintele pe care le folosim – lucru pe care-l
constatăm lesne, aproape zi de zi. Tu spui că e frumos afară şi colegul de bancă va înţelege că vrei să
chiuleşti şi să dai o raită prin parc, la un fotbal. Eventual, că-l îndemni şi pe el să chiulească laolaltă cu
tine, deşi are o notă de îndreptat la ora de chimie, care tocmai urmează. Proces de intenţie, ca să
exagerăm… Politeţea ar presupune să ai răbdare să explici celuilalt ce ai vrut, de fapt, să spui. Dar nu e
timp, nu e timp decât pentru a constata că nu e timp… De aceea, alegi să schimbi vorba sau pur şi simplu
alegi să rămâi tăcut, cu un aer uşor ofensat. Şi devii nerespectuos, considerând că şi el a fost lipsit de
respect faţă de tine… Îngrozitor joc al sensurilor şi al cuvintelor care, nerostite cum trebuie, la timpul
potrivit, în felul potrivit, rămân… cactuşi!
Ne place să simţim în aer, plutind sub formă de nori vaporoşi, învăluindu-ne, respectul pe care ni-l
acordă ceilalţi, luându-ne în considerare, printr-un fel de empatie, dorinţele şi trăirile. O formă de politeţe
ar fi să întoarcem, măcar pe jumătate, ceva din această aură cu care ne învăluie, din când în când,
cuvintele şi gândurile bune ale celorlalţi. Dar când încercăm, de exemplu, să spunem şi noi celui de lângă
noi că e bun şi frumos, că ne trebuie prezenţa lui pozitivă, ne exprimăm în clişee, lovindu-ne de lemnul
tare al unor sintagme uzate.

1240
 Poate că ne lipseşte exerciţiul zilnic şi temeinic al politeţii. Şi-atunci se naşte teama: că te laşi
prins în chingile de răutate cu care se prind de ceilalţi oamenii-cactuşi. Se spune că florii i se cere parfum,
omului politeţe. Şi asta în condiţiile în care, putem să o spunem deschis, politeţea e o floare rară!

GÂNDURILE UNUI ADOLESCENT POLITICOS

Pe drumul de acasă până la şcoală şi înapoi învăţ, la şaptesprezece ani, zi de zi, pas cu pas, rând pe
rând, ce este respectul, cum se transpune politeţea în fapte şi în cuvinte, cum trece bunăvoinţa, ca un flux
pozitiv, de la un om la altul, prin limbajul politeţii. Respectul faţă de mine şi faţă de ceilalţi... Politeţea nu
costă nimic! E primul gând care-mi răsare în minte…
Am timp suficient să studiez problema cu care m-am trezit confruntat în mod neobişnuit, când am
citit anunţul despre acest Simpozion al Bunelor Maniere. În vreme ce ies din bloc, pe la 7.30, destul de
dimineaţă ca să nu întârzii la prima oră, observ figura mohorâtă a vecinului de la 7. Îl salut (cu un „Bună
dimineaţa!” vesel, poate cam prea vesel, suspect deja!), dar nu-mi răspunde. Nu e singurul din această
speţă. Fie că nu mă observă la timp, fie că nu consideră că merită efortul. În fond, nu sunt decât un
adolescent oarecare, copilul vecinului, un „mucos”.
La un moment dat am făcut un experiment, care s-a dovedit păgubos (dar plin de învăţăminte,
totuşi!) pentru mine: am hotărât să nu mai dau bună ziua celor care nu catadicsesc, în mod frecvent, să-mi
răspundă. Mama, biata de ea, a fost imediat înştiinţată că are la uşă un tânăr needucat („fără cei şapte ani
de acasă!”), impertinent, care trece pe lângă oameni fără să-i salute! Am tras concluzia că nu sunt
invizibil şi am reţinut morala mamei, care susţine, până-n pânzele albe, că salutându-i pe ceilalţi te
respecţi pe tine… Probabil că are dreptate. Politeţea nu costă nimic!
Prind la timp un maxitaxi aglomerat, având grijă să mă prefac că n-aud comentariile abjecte ale
şoferului, ignor replicile acide ale călătorilor şi mă conectez wireless la un radio oarecare, căutându-mi
din priviri câţiva centimetri pătraţi de spaţiu gol, ca să mă pot aşeza cât de cât într-un loc. Mă feresc, în
felul acesta, de poluare sonoră, de „mitocănia urbană”, ca să preiau o formulă la modă. Observ doar
gesturile şi mimica celor din jur, ca într-un film mut din epoca hollywoodiană. În picioare, o doamnă
obosită, probabil după schimbul de noapte, târând multe sacoşe după ea, priveşte din când în când, cu
jind, la locul pe care-l ocupă, lângă ea, o adolescentă în canadiană roz, cu mănuşi roz şi căciulă roz, cu
urechi stranii, în formă de iepure. Dar viaţa multora dintre cei care călătoresc matinal cu maxitaxi-ul,
traversând oraşul, nu e deloc roz. Când eşti o adolescentă în roz ostentativ, probabil, nu ai de unde să ştii
lucrul acesta. Nici vorbă ca tânăra să cedeze locul unei femei care ar avea mai multă nevoie de el.
Cobor din maşină câteva staţii mai încolo, în Centru, îmi ia ceva timp să-mi aranjez hainele ca să
redevin ceea ce sunt, un adolescent care merge la şcoală, îmi recuperez fularul de pe scară şi am timp să
constat că mi-am pierdut, pe drum, încrederea în capacitatea concetăţenilor mei de a călători cuviincios.
Alung totuşi gândurile astea aspre din minte, e mult prea devreme pentru indispoziţii, fie ele şi de
moment. Mă resemnez cu ideea că, la întoarcere, voi repeta odiseea călătoriei cu unul dintre modernele
mijloace de călătorie în comun.
Ajung, în cele din urmă, la şcoală. Trec salutând de portarul cumsecade, care-mi păstrează, dacă-l
rog frumos, loc pentru bicicletă – când se face cald, îmi place să vin la ore cu semicursiera mea veche, pe
care o am de pe la paisprezece ani. Îmi salut apoi colegii, la fel de punctuali ca şi mine, şi le zâmbesc
pentru că îmi sunt dragi şi vin, ca şi mine, cu autentică plăcere la ore. Mă bucur, pur şi simplu, de
prezenţa lor caldă, detaşată, care-mi dă încrederea că nimic rău nu mi se poate întâmpla aici, lângă ei. Ne
suntem de ajutor unul altuia, facem, zi de zi, schimb de idei, de gânduri bune, de stări de spirit…. O să
înceapă, foarte curând, prima oră, aşa că îmi rămâne timp să fac o recapitulare a lucrurilor la care m-am
gândit astăzi, în drumul meu de acasă la şcoală.
Politeţea presupune, într-o scurtă trecere în revistă:
1. Să dai bună ziua celor care ridică privirea spre tine, aşteptând ca sunetul cuvintelor tale să
umple golul din sufletul lor. Şi vorba ta să nu fie vorbă goală, rostită de circumstanţă, ci stare de spirit, să-
i trezească şi să-i pună pe gânduri chiar şi pe aceia, care din diverse motive, nu-ţi pot răspunde încă la
politeţe cu politeţe. Cuvintele tale ajung, totuşi, printr-un miracol, la ei…
2. Să asculţi cu atenţie ce-ţi spune colegul de bancă, fără să ţi se pară că, în
comparaţie cu problemele tale, probleme lui sunt banale. Asta însemnă să găseşti la timp cuvintele
necesare pentru a-l încuraja. Singurul lucru care te poate face fericit este să ai certitudinea că ceilalţi au

1241
nevoie de sprijinul tău şi că le eşti trebuitor. Căci omul care e de folos doar pentru sine, cum spune
înţelepciunea bătrânească, nu e de folos nimănui!
3. Să primeşti cu bunăvoinţă notele, reproşurile, sfaturile profesorilor tăi, care au fost odată şi ei
elevi şi ştiu, cu siguranţă, că, până la urmă, vei reuşi să-ţi depăşeşti limitele, lenea, nesiguranţa,
timiditatea, sfiala, ca să le împlineşti aşteptările; cuvântul lor nu e doar o dojană, e o formă de a-ţi spune
că şi tu contezi pentru ei.
4.Să vii acasă cu bucurie, pentru că eşti aşteptat cu bucurie, de părinţi, bunici, de
cei mai mici şi de cei mai mari, de ai tăi, cei care s-au gândit la tine o zi întreagă, rugându-se să te întorci
sănătos şi fără note mici. Şi să treci repede peste micile inconveniente ale călătoriei zilnice cu mijloacele
de transport în comun!
5. Să nu vorbeşti în plus, să nu vorbeşti răutăcios sau vulgar, să nu vorbeşti prost în limba română;
în fond, fiecare din noi suntem ceea ce vorbim! Sau, cum spune filosoful, „Lumea noastră este lumea
cuvintelor noastre”.
Toate lucrurile astea şi încă multe altele o să le trec pe curat, aşa cum trec de la teorie la faptă. Cu
perseverenţă şi politeţe…

1242
 Părinţi, daţi încredere copiilor voştrii

NICOLAE GEORGETA
Cum să creezi, să stimulezi şi să întreţii încrederea la copii? Cum să le oferi bazele unei siguranţe
interioare de care se vor folosi de-a lungul vieţii şi care îi va susţine în fiecare clipă?
Încrederea în sine se dezvoltă încă din primele zile de viaţă şi se construieşte progresiv în timpul
copilăriei şi al adolescenţei. Studiile de specialitate identifică mai multe tipuri de părinţi: respingători -
în care dezordinea, zgomotul, neîndemânarea sau ignoranţa nu sunt suportate; superprotectori – copilul
este ca o plantă vulnerabilă, slabă, complet pierdută fără ajutorul lor; idolatri – îşi adoră copilul şi îi
acordă tot soiul de privilegii, se manifestă printr-o admiraţie fără margini; tiranici – au decis că un copil
trebuie educat cu o mână de fier, respecti dresat, trebuie să ştie să citească şi să socotească de la grădiniţă,
să fie mereu primul.
Copilul are nevoie să simtă că este o bucurie pentru părinţii lui, că este impotant pentru ei. Lăsaţi
afecţiunea copiilor să curgă către d-voastră, în toate momentele vieţii de familie. Daţi sentimentul că vă
interesează ce iubeşte, ce-i place şi nu-l saturaţi cu activităţi care vă atrag pe d-voastră. Pe parcursul
derulării activităţii didactice am constatat existenţa a două extreme – dragostea exagerată, exagerat şi
continuu manifestată sau dimpotrivă, răceala, înstrăinarea completă de propriul copil. A doua situaţie am
întâlnit-o preponderent în cazul copiilor instituţionalizaţi. Copilul care nu se bucură de căldura căminului
familial poate să devină foarte închis, necomunicativ, uneori prea docil, alteori răutăcios, neîncrezător, iar
cadrului didactic îi vine, adeseori, foarte greu să ,,spargă gheaţa’’, să pătrundă în universul acestui copil,
pentru a-l îndruma şi a-i ameliora sociabilitatea.
Manifestările excesive de dragoste merg adeseori mână în mână cu o disciplină relaxată, cu o
indulgenţă exagerată. Principala problemă a climatului afectiv este aceea a echilibrului – echilibrul
dintre autoritate şi responsabilitate, dintre afecţiune şi disciplină, dintre îndrumare şi independenţă. Poate
mai actuală ca oricând este povestea fluturelui, pe care am s-o prezint succint. Un fluture ajunsese la
stadiul să iasă din cocon pe un orificiu extrem de fin.
Omul văzu şi se gândi să-l ajute lărgind poarta de ieşire... ca să nu se mai chinuiască atâta...şi
fluturele a ieşit rapid, fără efort. Dar pentru că nu şi-a frecat corpul şi aripile de pereţii strâmţi ai
coconului a ieşit ,,ud’’, ,,greu’’, cu corpul mare, şi nu a mai avut forţă în aripi să zboare...a rămas pe
pământ. Morala – doar exerciţiul muncii lui îl instruieşte autentic. Atenţie la cât vrem să ajutăm de mult!
Dacă ,,meseria de părinte’’ este una dintre cele mai importante, alături de cea de educator, părinţii
fiind numiţi pe drept cuvânt şi primii pedagogi ai copilului, ,,meseria de mamă’’ cu normă întreagă este
una din cele mai bine plătite meserii, având în vedere că plata se face în iubire pură. Rolul familiei este
acela de a crea copilului condiţii optime de viaţă, de a pune bazele educaţiei morale a copilului şi de a-i
asigura acestuia un climat adecvat studiului individual, dar şi de joacă, de relaxare. Părinţii nu trebuie să
piardă nici o clipă din vedere faptul că ei sunt primele modele pe care le receptează şi apoi şi le însuşesc
copiii, imitaţia fiind metoda cea mai simplă de învăţare pentru copilul de vârstă preşcolară. Şi totuşi,
părinţii se confruntă adeseori cu întrebări de genul – cum să ne purtăm cu propriul copil?,- oare îl tratăm
cum se cuvine, îi acordăm aceleaşi drepturi pe care le are o persoană adevărată?,- dacă noi, părinţii, avem
dreptul la opinii sau dreptul de a greşi, de ce să emitem alte pretenţii faţă de copiii noştrii? La aceste
întrebări şi la multe altele am încercat să dau o mână de ajutor părinţilor organizând la nivelul grupei o
,,Şcoală a părinţilor’’, un curs al ,,inimilor deschise’’, care a avut ca scop principal îmbunătăţirea
comunicării dintre părinte şi copilul său, fapt ce duce implicit la îmbunătăţirea relaţiei dintre cei doi.
Acest program de educaţie parentală s-a derulat pe parcursul a cinci săptămâni, o zi în fiecare săptămână,
având propuse temele: violenţa şi agresivitatea, frica la copil, pedeapsă şi recompensă, ce înseamnă un
copil fericit ?, iar finalizarea a fost realizată prin dezbateri libere. Impactul asupra părinţilor a fost cel
aşteptat, părinţii conştientizând rolul modelului oferit şi trecerea de la o educaţie exagerat informaţională
către o educaţie emoţională. Aceştia au înţeles că este nevoie să fie atenţi la emoţiile copilului în timp, să
înţeleagă şi altceva din greşelile lui, să-şi facă timp să asculte durerile acestuia reuşind să-şi facă din
propriul copil un prieten, iar relaţia de iubire şi respect va aduce şi rezultate uriaşe. Toţi părinţii caută
fericirea copiilor şi toţi se întrec în a-i înzestra cu lucruri multe şi plăcute, dar sensul drumului acesta este,
şi nu invers.

1243
 Nu numai părinţii au fost în atenţia mea, aşa că am iniţiat un proiect interjudeţean cu tema:,,Şi noi,
copiii,ne bucurăm de drepturi’’, care a avut ca scop: implementarea metodei de educaţie nonfomală
,,FOTOVOICE’’ în activitatea de învăţare; cultivarea, stimularea şi valorificarea potenţialului artistic,
creativ al copiilor cât şi al familiilor acestora; dezvoltarea unor relaţii interumane bazate pe respect
reciproc. Am plecat la drum considerând că respectarea demnităţii umane trebuie să constituie condiţia
primordială pentru a educa tânăra generaţie.
Proiectul s-a derulat pe durata unui an şcolar, în fiecare lună fiind promovat un drept al copilului,
realizat prin diverse mijloace : activităţi artistico-plastice, limbaj, muzică.Partenerii noştrii direcţi,
părinţii, au contribuit cu imagini diverse, adecvate temelor solicitate, acestea întregind expoziţia realizată
cu sprijinul şcolarilor implicaţi în proiect. Finalitatea proiectului s-a răsfrânt asupra tuturor celor
implicati: preşcolari, şcolari, părinţi, cadre didactice. Adulţii au înţeles că respectul faţă de sine al
copilului se traduce în primul rând prin încrederea pe care le-o acordăm, prin întreaga noastră atitudine
faţă de ei, iar îndrumarea trebuie să fie făcută cu responsabilitate, înţelegere şi iubire.Nu în cele din urmă,
copiii, au învăţat să relaţioneze şi să recepţioneze diverse acţiuni cu încărcătură emoţională şi să
reacţioneze ca atare.
Educatori, părinţi, pedagogi ne chinuim să descoperim cele mai avansate tehnici pentru a cunoaşte
copilul, uitând că acesta e ,,o fiinţă divină misterioasă’’- Maria Montessori.
O, şi ce frumos e când avem misterul în faţă !

1244
 MODELUL PARENTAL ÎN EDUCAŢIE

Prof. Mihaela Nicolae, C.N. „Mihai Eminescu” Buzău

Într-unul din comentariile sale memorabile, eseistul Octavian Paler, autentic om de cultură,
observa că barbarii nu mai sunt, în secolul nostru, la zidurile cetăţii, ca în antichitate. Barbarii sunt deja în
cetate. Metafora face referire la o societate care a pierdut reperele morale, intrând, în absenţa oricăror
valori autentice, în derivă. Oamenii se desprind de comunitate, îşi abandonează familia, se însingurează şi
devin egoişti. Empatia este o trăire rarissimă. Nimeni nu se mai gândeşte la semenii săi. Valorile creştine,
strâns legate în mentalitatea românească, de regulile morale, sunt şi ele abandonate. Societatea
consumeristă îşi devorează adepţii, riscând să ne arunce în haos.
Civilizaţia este garanţia respectării relaţiilor dintre oameni, în condiţiile validării unor norme
sociale acceptate prin convenţie. În absenţa acestor legi, unele scrise, altele nescrise, bunul-plac,
meschinăria şi vulgaritatea se instalează în proximitatea noastră, distrugându-ne armonia. Nu se poate trăi
în absenţa unui minim respect faţă de celălalt. Aş spune mai mult, este greu de trăit într-o comunitate fără
o minimă rezervă de admiraţie faţă de oamenii care te sprijină. Or, pentru a respecta regulile bunului-simţ,
trebuie să începem prin a ne educa propriii copii încă din primii ani de viaţă, înlesnindu-le accesul la un
cod moral pe care-l moştenim din generaţie în generaţie.
În familie începe, cu adevărat, educaţia. Copilul preia mimetic un model social pe care-l vede în
casă, la părinţii săi. Multe proverbe, elemente de psihologie socială, arată că aşa stau lucrurile. Se spune
că „Din ştejar, ştejar răsare” ori că „Aşchia nu sare departe de trunchi”. Alt proverb spune că tânăra
generaţie împinge modelul până la ultimele limite admisibile şi imaginabile – „Capra sare masa, iada sare
casa”. Avertismentul înţelepciunii populare, chintesenţă a unei experienţe milenare, spune că se poate
ajunge foarte departe cu neglijarea „celor şapte ani de-acasă”.
Profesorii cu experienţă la catedră ştiu că aşa stau lucrurile – un elev recalcitrant, cu pretenţii
nejustificate, arogant şi impertinent are părinţi care încurajează un asemenea timp de conduită.
Dimpotrivă, un elev bine-crescut vine, aproape întotdeauna, dintr-o familie în care valorile morale sunt
corect statornicite. Prin urmare, este, mai întâi, necesar să ne întrebăm cum se comportă adulţii în preajma
celor mici şi dacă aceşti adulţi sunt conştienţi de efectul pe care-l au, prin comportarea lor, asupra tinerei
generaţii.
Există părinţi care se declară depăşiţi de situaţie – nu mai ştiu ce metode să aplice pentru a-şi
„îmblânzi” progeniturile. Societatea abundă în personaje caragialiene – de domnul Goe dus la şcoală!
Oameni maturi care se „predau” în faţa minorilor care preiau stăpânirea casei. Întrebarea, mai mult sau
mai puţin comică, este „Cine conduce în casă?” Răspunsul este dezarmant: copilul! Toată filosofia
recentă a „parentingului” devine bibliografie ineficientă, bază teoretică superfluă, în condiţiile în care
practica pedagogică este ineficientă. Un raft de astfel de literatură nu poate oferi o soluţie eficientă, în
condiţiile în care nu sunt înţelese cauzele unei asemenea situaţii. De unde vine comportamentul inadecvat
al tinerilor? Cine greşeşte şi unde? Psihologic vorbind, asumarea responsabilităţii este un proces dificil,
de acceptare a propriei vinovăţii – „mea culpa”!
Părinţii nu sunt, desigur, singurii răspunzători de eşecul unui model comportamental. Există, în
societatea de azi, un concept vehiculat frecvent în diverse medii educaţionale – „Şcoala pentru părinţi”.
Probabil, este nevoie de un mecanism de consiliere a părinţilor, în condiţiile în care este din ce în ce mai
greu să ajungi la sufletul şi la sensibilitatea tinerei generaţii, izolate în diverse forme de autism
comportamental – de vină, în parte, este, evident, dezvoltarea fără precedent a tehnologiei. Mediul virtual
începe să fie un surogat pentru orice: pentru familie, pentru şacolă, pentru educaţie! Ca orice surogat,
mediul virtual dovedeşte o calitate îndoielnică. Mai sigur mi se pare însă ca părinţii să înţeleagă, la timp,
că legătura cu propriul copil trebuie să nu se slăbească niciun moment şi sub niciun motiv. Există multe
motive care ne împiedică să ne ocupăm, aşa cum ar trebui, de cei mici – serviciul este epuizant,
conflictele dintre generaţie sunt alimentate de diferenţele frapante de sisteme axiologice, nu mai avem
răbdare, ni se pare firesc ca pe copii să-i educe şcoala.
În concluzie, ar fi necesară o analiză a modelelor comportamentale care ne definesc familia,
pentru a înţelege, în cazul unui eşec, de unde provine „fisura”. Un diagnostic corect formulat permite,
ulterior, un remediu pe măsură. Un proces de autoscopie nu strică nimănui, niciodată, astfel încât, aşa
cum arăta Octavian Paler, să nu ne mai trezim cu barbarii lângă noi.
1245
 „CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

Prof.Nicolae Sergiu-Gabriel
Şcoala Gimnazială Vadu-Paşii,
Com.Vadu-Paşii, jud. Buzău
Expresia “cei şapte ani de acasă” desemnează astăzi acele trăsături pozitive sau negative pe care un
copil sau persoană adultă le au potrivit unui etalon de bună-cuviinţă manifestată de „unii” oameni faţă de
„alţii”.
Împărţirea în „unii” şi „alţii” este arbitrară şi depinde foarte mult de rigorile mediului social şi
cultural din care provin oamenii respectivi. Spre exemplu, a merge la biserică este un lucru obişnuit în
zilele noastre. Diferă destul de mult modul în care o facem. Cel mai adesea la biserică întâlnim oameni
care vin cu anumite scopuri : apropierea de Dumnezeu, cinstirea celor plecaţi dintre noi, evenimente
inerente precum botezul, cununia sau înmormântările, scopul turistic. biserică vezi bărbaţi şi femei stând
laolaltă, tineri şi vârstnici, unele femei cu capul acoperit, altele cu capul descoperit, unele în fuste
deasupra genunchiului, altele îmbrăcate „decent”, unele persoane stau jos, altele în genunchi, altele în
picioare. Necunoscător fiind adesea spui „ câte bordee, atâtea obicee!”. Nicăieri nu am întâlnit un
regulament clar în acest sens. Eu ştiu cum trebuie să mă comport datorită celor învăţate acasă şi judec
potrivit modului în care am fost educat.
Expresia „cei şapte ani de acasă” a început astăzi să îşi piardă din logică şi din rol . Într-o societate
din ce în ce mai informatizată, în care părinţii copiilor sunt tot mai preocupaţi de asigurarea traiului zilnic,
cei mici sunt înregimentaţi de timpuriu în diverse instituţii de educaţie, de stat sau private, pentru că nu
are cine să se ocupe de ei. Programul lor este din ce în ce mai încărcat, adesea de către părinţi, care sub
pretextul că nu au timp sau cu ajutorul banilor, aruncă educaţia pe seama şcolii şi îşi petrec tot mai puţin
timp alături de cei mici. Există frecvent copii ce au un părinte sau ambii părinţi plecaţi în străinătate.
Aceştia au şi cele mai mari probleme, fiind incluşi adesea în categoria celor care nu au „ cei şapte ani de
acasă”.
A avea „cei şapte ani de acasă” este o expresie ce are un sâmbure de adevăr. În Grecia antică, la
Sparta, după ce se năşteau, copiii erau duşi în faţa unei comisii care verifica starea lor de sănătate. Dacă
nu se încadrau tiparelor aceştia erau aruncaţi în prăpastie de pe muntele Tayget. Mai apoi, copiii care
treceau examinarea erau încredinţaţi familiei naturale până la vârsta de şapte ani. După vârsta de şapte ani
băieţii erau luaţi de către stat şi educaţi în tabere militare cu scopul de a deveni buni soldaţi, fiind expuşi
unui regim de instrucţie foarte sever, erau învăţaţi să se bată, să îşi procure hrana, să meargă desculţi, să
poarte aceeaşi haină şi iarna şi vara pentru a face mai uşor faţă frigului. Traiul modest era încurajat,
bogăţia şi fastul erau interzise şi luate în derâdere. Nu întâmplător în bătălia de la Termopile contra
perşilor din anul 480 î.Hr. regele spartan Leonidas a ţinut piept armatei persane. Scopul final al acestui
sistem de educaţie era acela de a forma cetăţeni loiali şi curajoşi.
În perioada medievală vârsta de şapte ani semnifica inocenţa copilăriei. Era perioada în care un
copil era considerat fără de păcat de către biserică, după vârsta de şapte ani fiind implicat în treburile
gospodăreşti şi munci uşoare în comunitate. La fel ca în perioada antichităţii un rol important revenea
familiei . Nefiind un sistem de şcolarizare obligatoriu, ce se deprindea în cadrul familiei era mai departe
util în viaţă. Importantă erau şi categoria socială din care făcea parte familia. Dacă era dintr-o familie de
ţărani copilul dobândea mai mult latura practică a lucrurilor din domeniul agricol. Dacă erau din mediul
urban, cei mai înstăriţi aveau destinată o ocupaţie în cadrul breslei, al bisericii sau mănăstirilor sau erau
oameni la margine legalităţii. Dacă erau copii cu origini nobiliare aveau destinată cariera armelor, uneori
învăţau să scrie şi să citească cu ajutorul preoţilor de pe domeniu sau erau destinate măritişului, pentru a
asigura alianţe.
Epoca modernă a însemnat începutul alfabetizării, al societăţii industriale, al exploatării muncii
copiilor, cum este cazul fabricilor de textile din Anglia secolului XVIII sau India secolelor XIX-XX, chiar
şi XXI.
Analizând toate cele enumerate mai sus reiese acelaşi lucru. În toate epocile, baza educaţiei se pune
în „cei şapte ani de acasă”. Ceea ce se dobândeşte în familie este fundamentul pe care şcoala a instruit,
format şi produs buni cetăţeni, oameni de ştiinţă, pedagogi, dar şi criminali celebri, oameni cu probleme
sociale.
1246
BIBLIOGRAFIE
Le Goff, Jacques, Omul medieval,Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Plutarh, Vieți Paralele, Editura Științifică, București,1971.
Sorin, Cristea, Fundamentele educaţiei, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2010.

1247
 Familia şi rolul ei în viaţa copiilor

Prof. înv. primar Zamfir Nicoleta

Şcoala “Alexandru Vlahuţă” Focşani
Nu naşterea ca atare te face tată, nu purtarea în pântece te face mamă, ci buna creştere pe care o
dai copiilor. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Familia este grupul de persoane legate direct prin relaţii de rudenie, ai cărei adulţi îşi asumă
responsabilitatea pentru creşterea copiilor. În acest creuzet de relaţii, valori şi sentimente, copilul
primeşte forţa şi imboldul principal al dezvoltării sale.
Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. În familie învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii
cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum
să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile.
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul
prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă
garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi
împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu
înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru
prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de
o reală asistenţă din partea familiei.
În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii,
dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii
sociale. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat
familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau
vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora.
Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare
materială, dragoste şi educaţie. Unele studii accentuează o anumită funcţie, ca fiind fundamentală şi
exclusivă a familiei – cea de socializare primară a descendenţilor, cu scopul integrării corespunzătoare a
acestora în societate, şi, la fel de fundamentală şi exclusivă, cea de asigurare a securităţii emoţionale a
adulţilor.
Familia este prin definiţie cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei. Nevoile de bază,
fiziologice sunt la fel de importante ca şi nevoia de securitate, de dragoste şi apartenenţă, de recunoaştere.
Toate aceste nevoi categorisite de Maslow ca fiind nevoi de tip D, care apar prin lipsă şi împing individul
la a căuta satisfacţie, depind de ceilalţi, de cei din jurul individului, de ceilalţi membri ai familiei. Este
evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste şi respect, nu poate
constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane şi deci de dezvoltare normală.
În funcţie de felul cum cei din jur, mai ales părinţii, ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să
înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea
optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă acesta
evoluează la polul opus. Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural
cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurînd condiţii de securitate şi
protecţie, atât fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi
conceptul de sine.
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar
s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit
cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă,
să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de
cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit
la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se
autoeduce. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În
1248
mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din
rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.”
Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la
părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în
fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii
preiau totul şi imită totul.
Părinţii, dacă doresc să aibă copii buni, înţelepţi şi sănătoşi, trebuie ca ei să fie mai întâi buni. Căci
copiii sunt de fapt “copii ” ale părinţilor lor. Ce văd şi ce aud în casă de la părinţi aceea fac.

BIBLIOGRAFIE
1. Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Maica Magdalena, Ed. Deisis, 2006;
2. Viaţa de familie, Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009.
3. Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon
Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005, p. 62.

1249
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Prof.: Nicoleta DRASCHAN

Colegiul Economic „Dionisie Pop Marțian” Alba Iulia, Județul Alba
Părinții ne definesc, ne hrănesc mintea și trupul și hotărăsc cine suntem înainte de a ne naște,
hotărâri ce poate nu le aparțin nici lor, ci sunt expresia dorințelor și frustrătilor de generații întregi.
Părinții sunt cei care îți oferă, sau ar trebui să o facă, educația elementară, celebrii cei șapte ani de acasă.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un
context anume; educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună
măsură viitorul adult; reprezintă o oglindă a educației. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța
să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de
dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Acești 7 ani de acasă sunt pentru unii, și pe
bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde de cum vei fii integrat în societate,
cum vei fii agreat de cei din jur și bineateles îți poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi.
Se spune că adevărata educație începe chiar din pântecul matern. Felul în care viitoarea mamă își
gestionează viața în timpul sarcinii, începând cu lucrurile mărunte, cum ar fi alegerea alimentației ori a
orelor de somn, își pun amprenta asupra seminței ce crește înăuntrul ei. Dormim și ne trezim la orele pe
care ni leau ales la începuturi părinții noștri. Ne plac lucrurile care le-au plăcut lor. Conștient sau nu,
privim o viață întreagă lumea prin ochii lor, apreciezm sau dezapreciem totul după criterii care nu ne
aparțin. Norocul ne surâde de la naștere, norocul de a te fi născut în familia potrivită, aceea care te-a
înarmat cu idei și cu atitudini eficiente în marea luptă pe care urmează să o porți și care este viața ta.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca pruncul său să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei
7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai
fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu
este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât
printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia
normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să
confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la
vârsta şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru
el, cum sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin
material (hrană, somn, condiţii de locuit, îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat
familial“, în care dragostea ocupă primul loc. Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface
trebuinţele copilului.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări
care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic
capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un
mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va
căpăta trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi,
surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe autoritate şi respect.
Părinții sunt în viața noastră modele și deschizători de drumuri. Facem ce am văzut la ei, dar noi
o putem face mai bine. Dăm forme noi și neașteptate vechilor dorințe, dar avem și dorințe noi, efecte ale
unei lumi schimbate. Ne construim și ne schimbăm mereu, datul, cu fiecare gest, cu fiecare alegere
înțeleaptă sau nechibzuită. Vindecăm rănile părinților, dar naștem răni noi, pentru cei care vor urma. Și
asta pentru că suntem parte dintr-un lung proces evolutiv ale cărui legi, stabilite la începutul lumii, se
sustrag puterii noastre de a le înțelege.

1250
 Cei șapte ani de acasă

Prof. Înv. Primar Niculesc Carmen

Școala Gimnazială Petros
Com. Baru, jud. Hunedoara
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învața să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supară atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme
ori reguli de politețe, în special.
Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștinte, deprinderi, comportamente și atitudini
acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”,
este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte
mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini,
limbaj, etc.
Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informații, de către cine și în ce mod.
Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că
asta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur,
pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne
impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să
poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața noastră, cât și din cele
negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent constienți că cel mic
ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate
acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
Ce pot învața copiii în cei șapte ani? Deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curățenie și
exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative,
bune maniere și comportament, limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topica ori dezacord
dintre părțile de vorbire), modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale
mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucaria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este
pedepsit pentru diverse fapte, etc), consecvența în realizarea unei sarcini, concentrare a atenției,
perseverență în realizarea unei sarcini, alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea sa facă ceva.
Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții:
spiritul de competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc. iar
altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul
de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încalca normele ori nu va fi încrezător
în forțele proprii.
Înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă, gândiți-vă ceva mai mult la ceea ce se
ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ ă de către ceilalți.

1251
 Bibliografie:
1. V. Coroi,M. Florescu, M. Ursache- 7 ani de acasă, Editura Medicală,București,1968
2. Michiela Poenaru, “Cei 7 ani de acasă - Codul bunelor maniere pentru copii”, Ed. ePublishers,
2013;
3. “Psihopedagogie”, Constantin Cucoș, Ed. Polirom, 2009;
4.Webliografie:http://www.suntparinte.ro/cei-7-ani-de-acasa-sfaturi-pentru-parinti
http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa-317519.html

1252
 Gradinita Nr.1,Cringeni
Director, Filip Iulian

IMPORTANŢA CELOR
,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”
Referat
Educatoare, Niculescu Victoria

“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” - Antoine de Saint-
Exupery.
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă între
toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului se
bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi
este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu
în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare,
este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea,
personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a
născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei
familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face pianist”(Mihail
Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui întreg.
Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra copilului.
Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea unei
exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii adecvate
în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate care
sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine
precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi
comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe
care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când ne
implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin alte
forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
1253
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele
devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în
funcţie de care îşi structurează personalitatea.
“Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi”
Dr. Augusto Cury)
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim părinţi
inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
Parintii inteligenti isi stimuleaza copiii sa-si invinga temerile si sa aiba atitudini blande;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este să
ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu progresele
lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata salturile în
dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul educativ în
perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi
atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea
achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este
important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

1254
 Educatori -cu și fără diplomă

Prof.înv.primar, Gianina Virginia Niga

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”ION ȘUHANE” –
FRUMOSU, SUCEAVA
Familiei mele
”Eu sunt copilul,
Tu ții în mâinile tale destinul meu,
Tu determini ,în cea mai mare măsură,
Dacă voi reuși sau nu în viață!
Dă-mi,te rog,acele lucruri care
Să mă îndrepte spre fericire,
Educă-mă,te rog,ca să pot fi
O binecuvântare pentru lume!” (din Child’s Appels, Mamie Gepe Cole)
Deseori auzim pe stradă sau în mijloacele de transport în comun expresia mustrătoare: ”Așa v-a
învățat la școală?”,ca replică la comportarea incorectă a unor copii.Care este logica nemărturisită a acestei
expresii?Desigur,convingerea că numai la școală se face educație,deoarece numai acolo există
educatori,în sensul de oameni pregătiți pentru a educa, dispunând de autoritatea indiscutabilă a unei
diplome.
Firește,nimeni nu contestă că menirea școlii este nu numai de a instrui,ci și de a educa.Ce se
întâmplă însă cu copilul ,din punct de vedere educativ , înainte de a ajunge pe băncile școlii? Ce se
întâmplă cu el, din același unghi de vedere, în timpul petrecut dincolo de zidurile școlii? Evident ,atunci
se află în grija educativă a părinților. Iată deci că avem două categorii de educatori: profesorii și părinții.
Își înțeleg însă bine toți părinții rolul și datoria de educatori?Realitatea arată că nu toți se ridică la
această înțelegere. O încercare de scuză ar fi aceea că ei nu se pricep la educație,că nu au pregătirea
educatorilor de profesie din școli, lăsând totul pe seama școlii. Se știe că o trăsătură a vieții psihice a
copilului o reprezintă înclinarea spre imitație. Copilul simte imperios nevoia un model de urmat.Pe cine
este înclinat cu prioritate copilul să și-l aleagă ca model? Pe cel către care simte o mai mare
afecțiune,iubire sau respect.Pe primul loc,în ierarhia iubirii,se situează,mama; pe locul al doilea se află
tatăl,iar profesorul (preferat) doar în mod excepțional i se poate substitui.Nu este limpede pentru oricine
că părinții vor fi preferați ca model? Ei nu au diplome de educatori însă au o pârghie educativă care nu dă
greș: exemplul lor personal.Așadar,părinții trebuie să se străduiască să fie modele demne de urmat pentru
copii și rezultatele educative vor fi nu numai foarte importante dar și foarte durabile, persistând întreaga
viață.Nu diploma dă părinților calitatea de educatori,ci viața lor, așa cum este ea din punct de vedere
moral.
Familia este o mică societate în care toți membrii ei au nu numai drepturi ci și obligații.Ca atare și
copiii au anumite îndatoriri.Fără îndoială,prima și cea mai serioasă obligație a unui copil este aceea de a-
i asculta pe părinți și de a-i respecta.Așa cum iubirea părinților față de copil nu este decât o vorbă goală
dacă nu îmbracă aspectul practic al îngrijirii copilului cu cele trebuincioase trupului și al preocupării
pentru educația lui intelectuală și morală,tot astfel iubirea copilului față de părinți este o vorbă goală dacă
el refuză să-i asculte și nu le dă cinstea cuvenită. Iubirea reciprocă dintre părinți și copii impune obligații
reciproce.De ce îndatorirea copilului de a-și asculta părinții capătă sensul moral atât de important al
obligației de iubire? Deoarece părinții vor binele copilului.Ei au experiența vieții și totodată bunăvoința
deplină de a-și sprijini copilul ,în care văd o parte din însăși ființa lor.Ca atare,ascultându-i pe
părinți,copilul nu face decât să-și urmeze propriul bine moral,ceea ce este de fapt și datoria sa personală.
Atât părinții,cât și profesorii ,luptă pentru același vis-acela de a-i face fericiți,sănătoși și înțelepți pe
fiii și respectiv elevii lor,dar niciodată nu s-au simțit atât de rătăciți în misiunea de a educa,pe cât se simt
acum.Și unii și alții acționează și cultivă teritoriile cele mai dificile- acelea ale inteligenței și emoției.
Cu toții știm că a educa înseamnă a crede în viață,chiar dacă vărsăm lacrimi.A educa înseamnă a
semăna cu înțelepciune și a culege cu răbdare. A educa înseamnă a fi un căutător care caută comorile
inimilor.Împreună dorim să formăm oameni care gândesc,să educăm emoția,să lărgim orizonturile
inteligenței și să conferim calitate vieții. Familia s-ar putea transforma într-o grădină de flori,iar sala de
clasă ,într-un loc agreabil.
1255
 IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

Prof. pentru înv. primar Nini Mirela Florina

Educația oferită la școală reprezintă îmblânzirea unei flăcări, NU UMPLEREA UNUI VAS ! "

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
,, Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor. Din
perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții sunt cei mai importanți, mai ales primii, când
înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute. În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în
societate, când vorbim cu una sau mai multe persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu
suntem puși într-o situație mai delicată. Un bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim
locul nostru unei persoane mai în vârstă ca noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești
ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai departe, e ceva ce nu moare.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea
grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai
din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca
părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este
supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există
echilibrul necesar , trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura
la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita
educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi
similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii
cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă
şi pe care educatoarea le-a afişat pe panoul de la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce
activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste
discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care, pe viitor, ar
trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor
dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe
sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă . În
situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu
este important. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a
recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea: „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”,
răspunsul copilului să fie: „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de
situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce
au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur,
pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi
1256
să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor
de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere
sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei
copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor
ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze
corespunzător spaţiul, să le dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să
interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de
urmat.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

1257
 A B C-UL CELOR 7 ANI DE ACASA

Profesor invatamant primar, Niste Daniela Elena

Cea mai importantă educaţie a unui copil are loc în interiorul familiei, de aceea este important să îi
învăţăm pe cei mici, încă de la cele mai fragede vârste, reguli de comportament în societate, precum şi cu
ceilalţi membri ai familie .
1. Salutul Un părinte ar trebui să îşi înveţe copilul că este deosebit de important să salute orice
persoană cunoscută pe care o întâlneşte. De asemenea, băieţii trebuie să ştie că ei sunt cei care acordă
salutul fetelor, la fel cum şi bărbaţii salută primii femeile
2. Punctualitatea O altă regulă importantă pe care cei mici ar trebui să o deprindă este şi
punctualitatea, deoarece prin acest mod ne respectăm pe noi, dar şi pe ceilalţi. Pregătirea pentru şcoală de
exemplu ar trebui să se desfăşoare într-un interval de timp suficient încât să ajungem înainte de începerea
orelor cu circa 5-10 minute.
3. La masă Nu de puţine ori, copiii mai mici devin năzdrăvani tocmai când ajung să fie puşi la
masă. De aceea este indicat să le explicăm câteva reguli de bună creştere atunci când mâncăm în familie
sau la altcineva. În primul rând orice joacă trebuie să înceteze atunci când mâncăm. De asemenea, coatele
nu se aşază pe masă, ci eventual doar antebraţele pe marginea mesei. Folosirea tacâmurilor este
obligatorie. La masă nu vorbim cu gura plină.
4. Pe stradă O primă regulă foarte importantă este să traversăm numai pe culoarea verde a
semaforului şi numai prin locurile marcate corespunzător. De asemenea, pe stradă copiii trebuie să înveţe
că nu au voie să arunce gunoaie pe trotuar, ci numai în coşurile special amenajate. La fel ca un adult, nici
copilul nu ar trebui să mănânce pe stradă, însă dacă situaţia o impune atunci este permis.
5. Mijloacele de transport în comun Şi în mijloacele de transport în comun, un copil trebuie să
dea dovadă de politeţe şi de bună creştere atunci când oferă locul său unui bătrân sau unei persoane
infirme. O altă regulă de bună creştere spune să nu aruncăm nimic pe jos şi să ţinem asupra noastră
gunoiul până când coborâm din mijlocul de transport în comun pentru a-l arunca la cel mai apropiat coş
de gunoi. De asemenea, într-un autobuz sau tramvai este politicos să nu vorbim tare.
6. La şcoală În aceeaşi manieră politicoasă ar trebui să se comporte un copil şi atunci când se află
la şcoală. Chiar dacă este înconjurat de elevi de vârsta lui şi se poate simţi mai liber, un copil cu bune
maniere ar trebui să fie învăţat să evite să vorbească urât sau să necăjească alţi elevi. O atenţie deosebită
trebuie acordată comportamentului copilului faţă de învăţător sau profesor, precum şi faţă de celelalte
persoane care lucrează în şcoală.
7. "Vă rog" şi "mulţumesc" Dacă dorim să avem cu adevărat nişte copii educaţi, trebuie să ne
asigurăm de fiecare dată că cei mici spun "vă rog" şi "mulţumesc". Odată ce deprind încă de la vârste
fragede aceste formule de politeţe, există mari şanse să se comporte în aceeaşi manieră şi atunci când vor
deveni adulţi.

1258
 CUM SĂ NE EDUCĂM COPIII? CUM SĂ FIM PĂRINȚI BUNI?
CÂTEVA ÎNDEMNURI PRACTICE.

NISTEA FLOAREA

„Copiii nu se nasc buni sau răi şi nu ar trebui să renunţăm niciodată la educarea lor. În fiecare etapă
a copilăriei, ei au nevoie de adulţi care să-i ajute să devină buni, respectuoşi şi responsabili în comunitatea
în care trăiesc“ Richard Weissbourd, psiholog
Dorim să devenim părinți, dar știm doar aproximativ ce înseamnă să educăm un copil. Știm doar
cum am fost noi educați. Ne dorim să devenim părinți, dar nu putem decât să ne imaginăm câtă
responsabilitate și dedicație presupune rolul nostru. Ne facem curaj la gândul că siguranța materiala este
obligația primară față de copilul nostru. Ne dorim să devenim părinți fără să știm exact ce schimbări ne
vor aduce copiii în viață.
Odată intrați în această etapă specială a vieții, se întâmplă să avem momente de îndoială, de
disperare sau de teamă. “Sunt un părinte bun?”, “Îmi educ copilul bine?” sau “Cu ce greșesc?” sunt acele
întrebări care ne clatină frecvent imaginea idealizată de părinte.
Educarea copiilor este examenul cel mai dificil pe care îl are de trecut un părinte, zi de zi. Si pentru
ca este atât de dificil, solicită multă răbdare si ne ridica numeroase întrebări, ne propunem să îl
descoperim și să ni-l asumăm.
Grija pentru ceilalţi trebuie să devină o prioritate .De ce? Majoritatea părinţilor pun pe primul loc
fericirea şi realizările copiilor, în detrimentul grijii pentru ceilalţi. Însă, copiii trebuie să-şi adapteze
nevoile la cele ale oamenilor din jur, indiferent că este vorba doar de o pasă a mingii sau despre a lua
partea unui coleg care este agresat.
Cum? Copiii trebuie să audă de la părinţi că este important să te preocupe oamenii din jur. În loc să-
i spuneţi copilului: „Cel mai important lucru este să fii fericit“, încercaţi să-i spuneţi: „Cel mai important
lucru este să fii bun“. Dacă aveţi copii cu vârste mai mari, aveţi grijă ca el să se adreseze respectuos
oamenilor din jur, chiar şi atunci când sunt obosiţi sau nervoşi. Întrebaţi periodic învăţătorul/profesorii
cum se poartă copilul cu colegii la şcoală.
O situaţie concretă în care îl puteţi învăţa ce înseamnă empatia: când copilul vrea să iasă din echipa
de fotbal a şcolii sau din trupa în care a cântat, părinţii ar trebui să-i atragă atenţia asupra obligaţiilor pe
care le are faţă de grup şi să-l încurajeze să găsească soluţii pentru a nu afecta grupul respectiv.
Să oferim copilului ocazii în care să-şi exerseze empatia. De ce? Copii deprind mai uşor empatia şi
grijă faţă de ceilalţi exersându-le constant.
Cum? Această calitate se deprinde la fel ca abilitatea de a cânta la un instrument. Repetiţiile zilnice
– indiferent că este vorba despre a ajuta un coleg la teme sau a avea o îndatorire la şcoală – vor ajuta
copiii să fie mai atenţi la nevoile celor din jur şi să se implice în comunitate.
Nu oferim copilului recompense ori de câte ori ajută la strângerea mesei. El trebuie să ştie că are
câteva responsabilităţi în casă. Îl răsplătim numai când face gesturi cu adevărat remarcabile. Comentăm
cu copiii gesturile frumoase, caritabile pe care le vedeţi la televizor şi discutaţi despre actele de nedreptate
la care asistaţi.
Să extindem preocupările copilului! De ce? Copiilor le pasă, de regulă, numai de câteva persoane
din familie sau de câţiva prieteni. O provocare pentru părinţi este să le atragă atenţia celor mici asupra
oamenilor din afara acestui cerc restrâns, cum ar fi colegul nou de clasă, cineva care locuieşte la distanţă
sau o persoană care nu vorbeşte aceeaşi limbă ca el.
Cum? Copii trebuie să înţeleagă dintr-o perspectivă mai largă oamenii cu care interacţionează
zilnic, inclusiv pe cei vulnerabili. Ei trebuie să vadă că deciziile lor afectează comunitatea din care fac
parte, dar trebuie să devină preocupaţi şi de oamenii din afara comunităţii lor sau dintr-o altă cultură.
Să avem grijă ca cel mic să fie prietenos şi recunoscător cu toţi oamenii din viaţa lor, inclusiv cu
şoferul de autobuz sau cu chelnerul. Încurajaţi copilul să-i pese de oamenii vulnerabili. Folosiţi-vă de o
poveste din ziare sau de la televizor pentru a vă face copilul să se gândească la copiii mai puţin norocoşi
din altă ţară.
Să fim mentori pentru copil! De ce? Copiii învaţă valorile morale privind la adulţii pe care-i
respectă. De asemenea, ei învaţă aceste valori analizând dileme etice împreună cu părinţii, cum ar fi: „Ar
trebui să-mi invit noul vecin la ziua mea în condiţiile în care prietena mea cea mai bună nu îl place?“
1259
Cum? A fi un model pentru copii înseamnă că trebuie să exersaţi şi dvs. compasiunea. Nu trebuie să fiţi
perfect în permanenţă, este chiar recomandat să vă recunoaşteţi greşelile şi neajunsurile în faţa copilului.
Trebuie, de asemenea, să învăţaţi să ascultaţi şi perspectiva acestuia. Putem face muncă voluntară cel
puţin o dată pe lună şi va fi ideal dacă implicaţi în acelaşi timp copilul în această activitate.
Să învățăm copilul să-şi controleze emoţiile negative! De ce? Adesea, preocuparea pentru ceilalţi
este umbrită de sentimente negative precum furia, ruşinea sau invidia. Cum? Trebuie să-i învăţai pe cei
mici că aceste emoţii sunt normale, dar modul în care le gestionează nu este tocmai în regulă. Copiii au
nevoie de ajutorul nostru pentru a putea gestiona aceste emoţii într-o manieră constructivă.
Iată o metodă simplă de a vă ajuta copilul să se calmeze: rugaţi-l să se oprească din ce face sau
spune, să inspire profund pe nas şi să expire pe gură până numără la cinci. Exersaţi această metodă când
copilul este calm, iar dacă se enervează, amintiţi-i tehnica şi puneţi-o în practică împreună. După o vreme,
va începe să o facă singur exerciţiul de respiraţie şi va fi capabil să-şi exprime sentimentele într-o manieră
potrivită.
Educația este un proces continuu care începe în primele clipe de viață și continuă pe tot parcursul
existenței noastre, fiecare etapă fiind marcată de nevoia achiziționării unor conținuturi noi.
Felul în care adultul se formează și funcționează într-un anumit context de viață este direct
dependent de educația pe care acesta o primește din partea familiei, a factorilor de educație prezenți în
viața noastră, școala, profesorii, educatorii. Împreună vom reuși să educăm și să formăm copii și tineri
care vor trăi frumos.

1260
 ROLUL CELOR 7 ANI DE ACASĂ ÎN DEZVOLTAREA PREŞCOLARULUI

Inv.prof.preșcolar Nistor Marcela

Grădiniţa cu P.P. „Voinicel” Zemeş, Bacău
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de
Dumnezeu să deţină rolul principal.
Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi
responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva
aspecte legate de educaţia creştină. Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe
copii de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu
de credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu.
Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă,
cât și la grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare
Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă
în ea.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt
exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau
un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate
modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu
ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât
din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele.
Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de
greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Mult mai uşor se vor apropia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe
Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea personalităţii
tinerilor. Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se
de nici un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care
vin din toate părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu. Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile
sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de
lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descrise în vieţile sfinţilor. Dar copiilor trebuie să
li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a făcut toate cele descrise de
Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni pentru ca oamenii să creadă
în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui Dumnezeu.
Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil
creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi
Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele
două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu,
care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Moș Crăciun
și „iepuraşul“și mai puțin, Ziua de Crăciun și Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de
ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri și
daruri din ce în ce mai diversificate, în fucție de vârstă. Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de
asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un
chip ierarhia valorilor! Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole
în urmă o viaţă curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce
o viaţă de sfinţenie; dar această părere nu corespunde realităţii! În clipa în care lumea va fi lipsită de
sfinţi, va veni sfârşitul, însă până la acest sfârşit, Duhul Sfânt are şi va avea în fiecare vreme oameni care
Îl cheamă şi la care vine. E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vieţile oamenilor aleşi pe care i-a
avut Biserica în vremea noastră. Părinţi îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari
duhovnici, mari asceţi, unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte. Să cunoască tinerii
marea jertfă pe care a dat-o Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din: România, Rusia, Serbia,
1261
Bulgaria. Zeci de mii de preoţi, sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în fel şi chip şi care au
murit în închisori, şi nu numai acolo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu. Să cunoască tinerii
cum alţii la vârsta lor în loc de desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi Împărăţia
cerurilor. Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care poate
oferi adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca, veşmintele
şi gesturile preoților/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă, toate
acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale
rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp
din ce în ce mai profundă. Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi,
când vrăjmaşul porneşte atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la
dragostea de neam în numele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor
respectul faţă de eroii neamului. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în
aceşti eroi, modele de sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă
închinată semenilor. Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi
prezenţe reale în vieţile tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume
copilul l-a primit la Botez, trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl
ajută atunci când nici un ajutor pământesc nu îi poate fi de folos! Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii
neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii, filmului, modei, sau pe şi mai periculoasele
„staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul are mai întâi ca modele două persoane care
îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă
pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le
vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă
lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi. Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie
modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile
în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele
copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)!
N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când în centrul
vieţii părinţilor stă Dumnezeu, şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac,
inimile copiilor nu au de ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie,
prilej de împlinire. Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de
mare din care părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor. Important este să aibă
credinţă în Dumnezeu, să se căiască pentru păcatele lor şi să alerge să ia dezlegare de păcate prin Taina
Spovedaniei. Rolul unui duhovnic bun, care să sfătuiască şi să mustre, care să dea binecuvântare pentru
săvârşirea unor fapte importante, este de neînlocuit.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem
împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune,
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care
îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de
viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică,
vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.
Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele, putem
cunoaşte bucuria mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“
(Isaia 8, 18).

BIBLIOGRAFIE
1.Danion Vasile, Cum să ne creștem copiii?, Editura Sophia, București, 2012

1262
 IMPORTANŢA CELOR "7 ANI DE ACASĂ"

Bibl. Nistor Ramona

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.
Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie .Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute conştient decât de copii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul
care le emite apoi conştientului in situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date .Felul în care un
copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute. Spre exemplu, mulți dintre noi mâncam tot ce vedeam de pe
jos, dar pentru asta este părintele în spatele nostru să ne dea peste mânuță și să ne spună "caca".
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un
bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca
noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i
dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.
De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem
despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar
putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani.
După anii “90 acest concept a cam dispărut din cotidian, pentru că au apărut familii bogate şi atunci
copiii au primit o educaţie prin străinătate, şi din ce ştiu eu pe la ei nu există aşa ceva, adică omul se vede
la maturitate după cei 7 ani de acasă.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei bătrâni îl invocă atunci când este nevoie de acest
lucru? Până în clasa primară, cam pe la 7 ani, stăm mai mult cu părinţii, bunicii cu familia şi cei apropiaţi
în general. Cei din familie încearcă să te sfătuiască şi să te educe cum ştiu ei mai bine, ca tu pe viitor să
poţi intra în viaţă cu minim de lecţii despre viaţă în general. Cum să respecţi bunicii, cum să respecţi
familia şi pe cei mai în vârstă, mai departe la şcoală respectul faţă de profesori, colegi şi cercul de prieteni
pe care îl ai. Respectă ca să fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinţii noştri.
Dacă respecţi pe cei din jur, te respecţi pe tine şi ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă
ştii să respecţi pe cei din jurul tău, chiar şi pe cei de aceeaşi vârstă cu tine.
Acum, după cum am văzut în viaţă, sunt multe persoane care pur şi simplu nu pot fi respectate,
pentru că nu ştiu să se comporte în lume şi care probabil nu au cei 7 ani de acasă, care să-i confere un
echilibru şi respect faţă de cei din jur. Mulţi datorită comportamentului ciudat faţă de semenii lor, se
autoizolează de cei din jur şi tind să dispară aşa treptat din viaţa socială, de multe ori alcoolul fiind
singurul prieten de suferinţă.
În rest aceşti 7 ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor.
De aceşti ani depinde de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur şi bineînţeles îţi
poţi ordona viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul tău, odată cu trecerea timpului, când vei

1263
deveni mai înţelept, o să dai şi tu aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la bază cei
7 ani de acasă, să poată merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

1264
 Ce înseamnă șapte ani de acasă?

Prof.înv.primar Niță Mirela

Șc.Gimn.Ș.V.Cantacuzino,Călimănești
Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe
care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care
copiii le urmează. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să
coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în
funcţie de conjunctură. Dacă acum 30-40 de ani se punea mare preţ pe regulile de politeţe, cum trebuie să
bei sau să mănânci, acum sunt valorizate vigilenţa şi iniţiativele.

Valorile s-au schimbat !

Educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii
susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. „Valorile s-au schimbat. Înainte
se punea preţ pe comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate
vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în autobuz, unde
generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Acum e important
să fii primul pentru că resursele sunt limitate“, explică psihologul Bogdana Bursuc. Libera exprimare este
un comportament încurajat în prezent. „Copilul de acum 20 de ani era mult mai compliant. Acum are
acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai mare. Respectul de
odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune.
Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă. Este un
lanţal agresivităţii“, adaugă psihopedagogul Sorina Constandache.

Furia, exprimată prin cuvinte, nu prin acţiuni

În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale.
„Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i
asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. Întrebaţi-vă
copilul cum se simte atunci când este ajutat şi spuneţi-i că la fel de bine s-ar simţi şi cel pe care l-ar ajuta
el“, explică Sorina Constandache, psihopedagog la „Mind Institute“ din Bucureşti.
În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante
sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi exprime emoţii precum furia
sau frica. „Învăţaţi-i pe copii să-şi exprime furia prin cuvinte de genul «sunt furios» şi să spună apoi
motivele. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni", mai spune psihologul.
Nu le încurajaţi copiilor atitudinile nepotrivite. „Dacă un copil vede că obţine ceva prin faptul că
este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament
ca fiind util pentru nevoile lui“, completează Bogdana Bursuc, psiholog la „Mind Institute“.
De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. „Copiii îşi dezvoltă o
serie de instrumente. Dacă au nevoie de atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie
obraznici pentru a vă atrage atenţia“, mai spune Bogdana Bursuc.

Învăţaţi-i să-şi strângă singuri jucăriile

Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă tot în această perioadă. Învăţaţi-vă copiii să-şi
strângă singuri jucăriile sau daţi-le sarcini foarte simple, cum ar fi să ajute la aşezarea mesei. Părinţii
foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit copiilor mesaje greşite, cum că nu sunt în stare să facă
anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia inhibiţiilor. „Multe greşeli apar la primul copil. Părinţii nu-l
lasă să facă nimic, iar, în final, copilul ajunge să nu-şi mai asume responsabilităţi“, atrage atenţia Andreea
Dumitrescu, psiholog la Centrul Mindcare.
"Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu autentic. Respectul se câştigă,
nu se impune." - Sorina Constandache psihopedagog

1265
 Ce riscaţi dacă micuţul stă cu bunicii sau bona?
Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bunici sau bone, trebuie să fiţi atenţi să încurajaţi aceleaşi tipuri de
comportament pentru a nu-i bulversa. „Bunicii nu prea stabilesc standarde. Părinţii ar trebui să le explice
acestora riscurile unui astfel de comportament pentru copii. Pentru că nu vor avea abilităţi sociale, copiii
vor ajunge să strice jocurile altor micuţi sau să facă tot posibilul să obţină jucăriile celorlalţi“, afirmă
psihopedagogul Sorina Constandache. În plus, diferenţele de educaţie pot încuraja comportamentele
negative. „Dacă există multe contradicţii între regulile de disciplină, copilul va testa foarte multe
alternative de a obţine ceva şi de fiecare dată va începe cu cea benefică pentru el“, completează
psihologul Bogdana Bursuc.

1266
 IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

PROF. VIORICA NIȚĂ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ “AUREL SOLACOLU”, OGREZENI
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor. Din
perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales primii,
când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur.
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

1267
 CEI 7 ANI DE-ACASA

Prof. înv. preşcolar:Niţu Oana

Şcoala Gimnazială ,,Tudor Vladimirescu”
Structură Şcoala Gimnazială nr.2 Piteşti
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Ştiri pe aceeaşi temă Cum s-au transformat desenele
unei adolescente într-o colecţie de eşar... Norica Nicolai şi Renate Weber, excluse din PNL pentru „erezii
ideolog... Directoarea unei grădiniţe din Târgovişte avertizează că 150 de copii ... Încă de la
naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi
intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această
dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în
care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Profesorul psiholog Adina Mesaroş
a explicat, pentru „Adevărul“, cum influenţează primii ani din viaţă comportamentul viitor al copilului şi,
nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a
copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru
că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă.
Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem,
apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere
a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează, importante în dezvoltarea copilului Psihologul
spune că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o
altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui
mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă,
el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”, punctează psihologul. În jurul vârstei de 9 luni apare
nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, spune Adina Mesaroş, cu condiţia de a asigura
un mediu sigur pentru cel mic. „
Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru
că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo,
pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”, explică ea. La dezvoltarea armonioasă a
copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului
(conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul
vârstei de un an).
Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte important ca mama să
vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la
obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, Adina Mesaroş spune că nu
trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al
limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să
adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”, explică ea. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă
în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta
dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de
masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o
problemă”, exemplifică psihologul. Crizele de personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm După
vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul
este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru
părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni
lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”,
spune psihologul. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se
transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea
identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru
dezvoltarea lui intelectuală şi socială.

1268
 Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele
colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi
pentru asta”, recomandă psihologul. După 5 ani înţeleg regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă
rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat
şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile.
Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi
depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familiei Tot acum - sau chiar mai repede, de pe
la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă
implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în
vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de
alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi
copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”,
explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un
copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu,
acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze
profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce
trebuie să ştie un copil „de acasă“
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
în acelaşi timp capacitatea de relaţionare socială, adică de a se exprima faţă de cei din jur - sintetizează
psihologul.

1269
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

NIŢULESCU GHEORGHIŢA-ALINA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ GURA-BARBULETULUI
Cei şapte ani de acasă-o lozinca?Nu!Cei şapte ani de acasă marchează primii ani de viaţă petrecuţi
în primul mediu educaţional-familia, alături de primii factori educaţionali-părinţii.Cei şapte ani de acasă
înseamnă primii paşi spre necunoscut, primele îmbinări şi corelări de sentimente, primele trăiri
contextuale, explorările practice ale micuţului familiei, stabilirea şi respectarea unor reguli, prin
intermediul jocului, formarea unor deprinderi şi obiceiuri.
Acasă este un sentiment! Da, un sentiment! De la zâmbete, lacrimi sincere, micile conversaţii cu
adulţii şi până la interacţiunea propriu-zisă, copilul îşi formează un anumit tip de comportament, stil de
abordare şi gestionare a unor situaţii specifice vârstei, anume:să salute, să fie politicos, să ofere, să
aştepte, să mulţumească, să comunice.Tot ceea ce întreprinde dezvoltă o parte din viitoarea personalitate a
sa, aşa că este foarte important că micuţul să se nască, să trăiască şi să se dezvolte într-un mediu
favorabil.Ceea ce spun sau fac adulţii se răsfrânge asupra copilului, micul imitator de gesturi şi vocabular,
ceea ce atrage după sine un control de situaţii ale celor maturi.
În decursul celor şapte ani din viaţa copilului, atât părinţii, cât şi copilul parcurg anumite etape,
astfel încât sentimentele pe care le traversează ambele părţi trebuie să fie întotdeauna constructive, fie că
sunt de bucurie sau tristeţe, deoarece un copil căruia i se vor cultiva anumite stări sufleteşti, i se va
contura un tablou atât cu elemente pozitive, cât şi negative, va fi un copil format, pregătit să distingă într-
o anumită măsură binele de rău, să se comporte adecvat în orice situaţie, prin urmare, un copil care are cei
şapte ani de acasă, care are o educaţie aleasă.
Educaţia este paşaportul către viitor, noi orizonturi şi trepte.Odată bagajul copilului împachetat cu
principii, valori morale, convingeri, deprinderi, zborul va fi unul uşor,fără bruiaje comportamentale, cu
acces la lucruri formatoare, cu o imagine de sine crescută.
Un copil format, învăţat, educat este un copil care are cei şapte ani de acasă, este un copil care a fost
sensibilizat, care a fost încurajat să facă lucruri frumoase dinspre sine către sine şi către alţii.

1270
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Ed. Oancea Monica

Grădinița P.P. Jidvei
Construcția celor ”7 ani de acasă” este un proces îndelungat, proces în care e nevoie de parteneri.
Când construim trebuie să fim conștienți de importanța fiecăruia dintre noi. Ce știm și ce putem face
fiecare, pentru a reuși să facem împreună.
Rolul părinților este acela de a fi educatorul copiilor lor. Pe măsură ce cresc și se dezvoltă, copiii
cunosc lumea prin simțurile și corpul lor.ei au nevoie de explorări repetate ale mediului ambiant, de timp
pentru integrarea informațiilor. Respectul față de demonstrează adesea prin recunoașterea nevoilor,
competențelor, abilităților și comportamentelor sale de către cei care fac parte în mod constant din mediul
său de dezvoltare: părinți, bunici, educatori, societate.
Dezvoltarea copilului este un proces individual, deși etapele de dezvoltare sunt atribuite copilului în
general, dezvoltarea ține de unicitatea fiecărui copil.
Pentru a sprijini creșterea și dezvoltarea copilului, pentru a avea așteptări realiste de la copil, trebuie
să cunoaștem elemente despre dezvoltarea copilului.
Multe persoane minimalizează importanța educației la vârsta preșcolară, utilizând șabloane de
felul: ”Sunt încă niște copilași. Vor avea timp să învețe mai târziu ori mâine.” Pentru un copil, care este
deja pregătit să învețe, acesta nu este un răspuns de acceptat.
Copilul trebuie să fie liber să se joace, să primească o educație de calitate, să crească sănătos, să fie
tratat fără prejudecăți. Dacă vrem ca drepturile cetățenilor adulți să fie respectate, trebuie să învățăm
respectarea drepturilor copiilor, pentru a-i forma în acest spirit.
Pentru copii nu este suficient să verbalizăm ce este bine sau ce este frumos, ei au nevoie de modele
din mediul apropiat. Mediul familial este primul mediu educativ și socializator pe care îl cunoaște copilul
și a cărui influență îi marchează esențial dezvoltarea ca individ.
Legătura copilului cu familia este, din această cauză, extrem de puternică și de neînlocuit. Familia
îndeplinește importante funcțiuni în procesul general al integrării copilului în mediul social, fapt ce se
reflecă asupra dezvoltării sale:
– creează o dependență absolută a copilului cu membrii microgrupuluifamilial: din punct de vedere
fizic, psihic, material.
– Datorită profunzimii relațiilor de tip afectiv, impactul emoțional pe care îl exercită la maxim;
– familia oferă primele modele comportamentale, creează primele obișnuințe și deprinderi ( nu
întotdeauna bine conștientizate și nici întotdeauna pozitive în conținuturi);
– familia creează o anumită matrice existențială, un stil comportamental care se imprimă asupra
întregii evoluții a individului și care va genera, rezistență la schimbările ulterioare care se impun;
– influența educativă pe care o exercită familia este implicită, face parte integrantă din viață.
Cunoscând faptul că: fiecare persoană este unică în falul ei, că fiecare părinte are stilul propriu de
educație, convingerile și valorile sale personale, grădinița încearcă să stabilească punți de specifice
pentru o mai bună comunicare, pentru a educa cât mai bine împreună, ea este terenul unor relații
educative din care fiecare beneficiar – copil, părinte, educator – are de învățat și trebuie să se simntă
valorizat și important.

1271
 CE ÎNSEAMNĂ CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

prof. înv. primar MIHAELA OARCEA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „MIHAI EMINESCU” ARAD
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil
are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog,
care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special
jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că
trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este
pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”, exemplifică psihologul. După
vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul
este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru
părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni
lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”,
spune psihologul.
Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să
abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se
dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate.
Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor
ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine
obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu
întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate.
Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli
de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în
autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că
mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din
apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale
căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani),
se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu
greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în
gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu „dumneavoastră”, tocmai pentru că, în familie, a fost
învăţat să spună tuturor „tu”.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe,
învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un
grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea
de relaţionare socială - sintetizează psihologul.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei bătrâni îl invocă atunci când este nevoie de acest lucru?
Până în clasa primară, cam pe la 7 ani, stăm mai mult cu părinţii, bunicii cu familia si cei apropiaţi în
general. Cei din familie încearcă să te sfătuiască şi să te educe cum ştiu ei mai bine, ca tu pe viitor să poţi
intra în viaţa cu minim de lecţii despre viaţa în general. Cum să respecţi bunicii, cum să respecţi familia şi
pe cei mai în vârstă, mai departe la şcoală respectul faţă de profesori, colegi şi cercul de prieteni pe care îl
ai. Respectă ca să fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinţii noştrii. Dacă
respecţi pe cei din jur, te respecţi pe tine şi ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă ştii
să respecţi pe cei din jurul tău, chiar si pe cei de aceeaşi vârstă cu tine.
Acum, după cum am văzut în viaţă, sunt multe persoane care pur şi simplu nu pot fi respectate,
pentru că nu ştiu să se comporte în lume şi care probabil nu au cei 7 ani de acasă, care să-i confere un
echilibru şi respect faţă de cei din jur. Mulţi datorită comportamentului ciudat faţă de semenii lor, se
1272
autoizolează de cei din jur şi tind să dispară aşa treptat din viaţa socială, de multe ori alcoolul fiind
singurul prieten de suferinţă.
În rest aceşti 7 ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor.
De aceşti ani depinde de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur şi bineînţeles iţi
poţi ordona viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul tău odată cu trecerea timpului, când vei
deveni mai înţelept, o să dai şi tu aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la bază cei
7 ani de acasă, să poată merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur.

1273
 ,,Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor’’

Educ.Oborocianu Eugenia
Gr.,,Micii Cercetaşi’’-Botoşani
◊ În ce măsură vă exprimaţi iubirea într-un limbaj pe care copilul dumneavoastră să-l înţeleagă?
Fiecare copil, ca de altfel fiecare adult, îşi exprimă şi receptează cel mai bine iubirea într-un limbaj
propriu. Oricât de mult ar fi iubiţi de părinţi, copiii nu ştiu acest lucru de la sine. De aceea este foarte
important ca părinţii să descopere şi să înveţe principalul limbaj de iubire al copiilor lor. Prin intermediul
unuia dintre cele cinci limbaje de iubire, specific copilului dumneavoastră, timpul acordat, cuvintele de
încurajare, darurile, serviciile sau mângâierile fizice, îi veţi putea transmite în mod eficient şi
necondiţionat, sentimente de respect, afecţiune şi implicare totală, ce vor avea o mare rezonanţă în
sufletul său.
Adresându-vă copilului dvs. în principalul său limbaj de iubire, acesta se va simţi iubit. Când el/ ea
se simte iubit/ iubită, când rezervorul său de iubire este plin, va fi mai receptiv/receptivă la sfaturile dvs.
în toate zonele existenţei sale.
Atunci când vorbiţi cele cinci limbaje ale iubirii, în timp ce vă specializaţi într-unul dintre ele, îi
arătaţi de fapt cum să-i iubească pe alţii, că este nevoie să înveţe să se exprime şi în limbajele de iubire
ale celorlalţi, îi veţi ajuta că pe măsură ce cresc să devină mai sensibili la nevoile celorlalţi.
◊ Cum puteţi învăţa limbajul de iubire al copilului dvs.?
Este un proces de durată.
Pe măsură ce copilul dvs. creşte, veţi constata că există un limbaj de iubire pe care îl foloseşte în
mod special. Descoperirea limbajului principal.
Iată câteva sugestii…
Observaţi felul în care copilul îşi exprimă iubirea faţă de dumneavoastră!
Observaţi felul în care copilul dumneavoastră îşi exprimă iubirea faţă de ceilalţi!
Ascultaţi cu atenţie care sunt cele mai dese rugăminţi ale copilului dumneavoastră!
Observaţi care sunt lucrurile de care se plânge cel mai adesea copilul dumneavoastră!
Oferiţi-i copilului dumneavoastră posibilitatea de a alege!
◊ Cum puteţi folosi alegerile în scopul descoperirii principalului limbaj de iubire al copilului?
Variantele pe care le oferiţi copilului dvs. depind de vârsta şi de preocupările/ interesele lui.
Alegeri pentru un copil de vârstă şcolară mică.
“Vrei să-ţi fac o plăcintă cu mere (serviciile) sau vrei să ne plimbăm în parc( timp acordat) ?”
“Pentru că lipsesc două zile din oraş, când mă întorc preferi sa îţi aduc un cadou (darurile) sau să îţi
scriu o poezie despre cât de minunat/ă eşti (cuvinte de încurajare)?”
“Vrei să ne jucăm ceva de genul „am încredere în tine pentru că ... (cuvinte de încurajare) sau
preferi să îţi repar jucăria stricată (serviciile) ?”
Alegeri pentru un copil de zece ani.
“Ce preferi de ziua ta, o bicicletă nouă (darurile) sau o călătorie într-un oraş pe care ţi-l doreşti să-l
vizitezi (timpul acordat) ?”
“Preferi ca în seara aceasta să-ţi repar calculatorul (serviciile) sau să jucăm baschet împreună
(timpul acordat şi legătura/ contactul fizic) ?”
Alegeri pentru un copil în perioada preadolescenţei.
“Dacă te-ai simţi descurajat/ă şi eu aş vrea să te ajut să-ţi revii, ce ţi-ar fi de mai mare ajutor, să-ţi
spun cât de mult te iubesc şi te apreciez (cuvintele de încurajare) sau e suficient să te strâng în braţe şi să-
ţi spun: Sunt alături de tine! (mângâierile fizice) ?”
◊ Dacă aveţi copii în perioada preadolescenţei…
Preadolescenţa este o fază dificilă în care s-ar putea ca niciun alt limbaj al iubirii să nu
funcţioneze în afară de cel al mângâierilor fizice, şi acestea doar dacă sunt făcute în grabă.
Preadolescenţii vă îngreunează uneori misiunea de a le umple rezervorul de iubire. Ei vă testează
pentru a afla dacă îi iubiţi cu adevărat. O pot face devenind irascibili, fără motiv, sau pur şi simplu având
un comportament pasiv/agresiv.
Acest comportament poate fi felul în care subconştientul lor ar vrea să vă întrebe: chiar mă iubeşti?
Aceste comportamente sunt mereu un test pentru părinţi.
1274
 Dacă reuşiţi să rămâneţi calmi, liniştiţi şi amabili (fermi, dar amabili), înseamnă că aţi trecut cu bine
testul şi că în final adolescenţii se vor maturiza şi vor depăşi această etapă grea din viaţa lor.

◊ Deveniţi poligloţi!
Ca părinţi trebuie să vă amintiţi că învăţarea limbajelor iubirii este un proces de durată şi de
maturizare, care se face încet, şi adesea cu greutate.
Pe măsură ce deveniţi „poligloţi” vă ajutaţi copiii să înveţe cum să dăruiască şi să primească în toate
limbajele iubirii.

Bibliografie
Chapman, G., Campbell, R., Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, Bucureşti, Editura Curtea
Veche, 2001.

1275
 Cei 7 ani de acasǎ – un bun necesar societǎții

Prof. ȋnv. primar Olariu Liliana

Şcoala Gimnazialǎ Nr. 28, Galați
Expresia „cei șapte ani de acasǎ” o auzim frecvent pe unde mergem: la școalǎ, la cinema sau la
teatru, la muzeu, ȋntr-un parc sau ȋntr-un mijloc de transport. Nu știu cȃtǎ importanțǎ dau alții acestor
cuvinte, ȋnsǎ eu dau mai multǎ importanțǎ faptelor, comportamentelor cuviincioase. De ce? Suntem
oameni și evoluǎm; face parte din viața noastrǎ sǎ salutǎm politicos, sǎ vorbim frumos, sǎ spunem
„Mulțumesc!” sau „Te rog frumos!”.
Copilǎria fiecǎrui om este marcatǎ de expresia „ai cei șapte ani de acasǎ” sau „ești un copil bine
educat”. Oare de ce este așa de importantǎ pentru noi, oamenii? Mi-aduc aminte cȃtǎ ȋnsemnǎtate aveau
aceste cuvinte simple pe vremea cȃnd eram ȋncǎ școlǎrițǎ. Mǎ simțeam mȃndrǎ atunci cȃnd bunica sau un
vecin de bloc ȋmi spunea zȃmbind cǎ știu sǎ mǎ port frumos. Nu fǎceam lucruri mǎrețe, doar spuneam un
simplu „Sǎrut mȃna!”, cedam locul meu ȋn autobuz, ajutam o bǎtrȃnicǎ sǎ-i cumpǎr pȃine sau sǎ ȋi car
sacoșa plinǎ cu bunǎtǎți. Fǎrǎ sǎ-mi dau seama, lauda lor mǎ determina sǎ continui cu faptele și cu
vorbele frumoase.
Acum, un „te rog frumos” sau un „mulțumesc frumos” fac parte, ȋn mod firesc, din viața mea, iar
ele sunt ȋndreptate cǎtre toți oamenii, de orice vȃrstǎ. „A fi bine educat” nu are vȃrstǎ. Consider cǎ
lǎuntrul nostru pozitiv lucreazǎ anume spre a ne exprima ȋntr-un anume fel - frumos, cuviincios. E nevoie
de mult „spațiu” pentru astfel de lucruri bune, convingeri constructive, principii de viațǎ solide. Pe bunǎ
dreptate, acest „spațiu” al bunelor maniere se formeazǎ din primii ani de viațǎ, și perpetuiazǎ nemǎsurat.
Cu „Te rog frumos!” deschizi calea multor conversații, acțiuni și evenimente – multe ȋn beneficiul
tǎu. Nu-i nimeni obligat sǎ te ajute la nevoie, sǎ-ți facǎ un serviciu dacǎ „fișa postului” nu i-o impune.
Însǎ, vraja cuvintelor „te rog” dezgheațǎ pȃnǎ și cele mai reci suflete.
Cuvȃntul „mulțumesc” nu ȋncheie niciodatǎ un serviciu sau o faptǎ bunǎ. De fapt, lasǎ loc de „Bunǎ
ziua!” pentru urmǎtoarele ... Faci o impresie bunǎ. De aceea, e bine sǎ-l folosim cȃt mai des ȋn
vocabularul nostru.
Trǎim alǎturi de ceilalți oameni și ȋntotdeauna trebuie sǎ facem fațǎ multor provocǎri, unele dintre
ele grele. Ca printr-o minune cuvintele magice te salveazǎ. Şi totul pare mai ușor. Nu mǎ refer aici doar la
nevoile noastre, ci și la faptul cǎ avem nevoie unii de alții ca sǎ conviețuim. Nu ne putem izola. Ne facem
prieteni, lucrǎm ȋn echipǎ, ne petrecem timpul liber – ȋn familie, cu prietenii sau cunoștințele noastre.
Transmitem mai departe copiilor noștri, prin exemplul nostru, bunele maniere. Punem o „cǎrǎmidǎ’
ȋn temelia celor „șapte ani de acasǎ” ai urmașilor noștri.
Viața e mai frumoasǎ cȃnd știi sǎ dǎruiești, sǎ ajuți, sǎ vorbești politicos. Nu ne costǎ nimic.
Pǎstrǎm vie latura umanǎ, pragmaticǎ și poeticǎ a vieții.

1276
 PUTEREA EXEMPLULUI

Prof. Olescu Ileana

Școala Gimnazială Armășești-Cernișoara, Vîlcea
Motto:„Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai
mare măsură,dacă, voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte
spre fericire.Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume”.(din Child's Appeal, Mamie
Gene Cole).
Familia are un rol foarte important în formarea copiilor. Ceea ce copiii vor învăţa acasă, vor pune şi
ei mai tărziu în practică, aşadar atenţie! Vă influenţaţi copiii prin cele mai mici gesturi pe care le faceţi!
Familia învaţă copiii să găsească soluţii la problemele pe care le pot întâlni în viaţă, învaţă să facă
deosebire între ceea ce este bine şi ce este rău, învaţă să aprecieze lucrurile frumoase, şi să se ferească de
cele rele. Pentru fiecare dintre noi, fie parinţi sau copii, familia reprezintă un context în care zilnic
învăţăm câte ceva. Familia are rolul ei foarte bine stabilit, iar părinţii cu siguranţă trebuie să fie un
exemplu pozitiv pentru copii. Încercaţi să rezolvaţi toate problemele care apar, încercaţi să treceţi peste
toate împreună, încercaţi să rămâneţi o familie unită! Trebuie să dăm dovadă de maturitate în toate
încercările şi problemele care intervin! Dacă ne dorim o societate sănătoasă, trebuie să avem cu toţii
familii sănătoase!
Climatul de căldură din familie, preocuparea părinţilor de a le oferi copiilor condiţii cât mai bune de
viaţă constituie un factor important al educaţiei. Relaţiile care se stabilesc între părinţi şi copii sunt de
ataşament, de încredere reciprocă ceea ce face posibilă o bună comunicare între ei. Părinţii trebuie să
comunice permanent cu copiii şi nu doar prin vorbe ci şi prin componente neverbale,afectiv-
emoţionale, gesturi vizibile.O privire încruntată din partea părinţilor îl poate face pe copil să se izoleze, să
se teamă, în schimb o privire caldă, tandră care însoţeşte mesajul verbal îl face pe copil să
capete mai multă încredere în el.Copilul face multe năzdravănii, însă părinţii trebuie să ştie când şi cum
să-l oprească atunci când efectul acestora dăunează atât lui cât şi celor din jur. Părintele este un model de
viaţă pentru copil. J.Look spunea:,,Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să
imite.”
Părinţii trebuie să fie un model demn de urmat. Asta nu înseamnă că trebuie să fie perfecţi, pentru
că la urma urmei dacă adulţii pot învăţa din greşelile lor, şi copiii vor beneficia de pe urma asta.Dacă te
uiţi în urmă la viaţa de zi cu zi a copilului tău, vei vedea că tot ce face a învăţat de la tine. Când copiii
sunt mici este plăcerea lor să îşi imite părinţii şi să le facă pe plac: să îşi pună vasele în chiuvetă, să se
spele pe dinţi, să spună ,,te rog” şi ,,mulţumesc”, iar părinţii răsplătesc acest comportament. Când copiii
cresc şi încep să interacţioneze cu cei din jur, ei devin oglinzi ale comportamentului pe care îl văd acasă.
Nu mai este vorba aici să le facă pe plac părinţilor pentru a primi răsplata. Din păcate, în ziua de azi
parinţii se comportă tot mai urât: înjură, îi judecă pe ceilalţi, bârfesc părintii celorlalţi copii, ţipă.
Problema este că, intenţionat, copiii se uită la tine şi învaţă. Te aud cum îţi minţi soţul/soţia. Te văd cum
înşeli vânzătorul la casa de marcat. Sunt martori cum fumezi, bei şi ai obiceiuri nesănătoase.
Copiii îşi privesc părinţii, cât muncesc şi îşi dezvoltă etica faţă de muncă de la ei. Dacă vrei ca al
tău copil să aibă succes în viaţă, este important să îi arăţi în primul rând căci cheia spre succes este munca
din greu, dedicarea şi perseverenţa. Să fii un exemplu pentru copilul tău nu necesită folosirea cuvintelor.
Lecţiile pe care le oferi copiilor tăi prin exemplu concret sunt mult mai bune decât cele pe care i le
predici, dar nu le respeţi.
Copiii au nevoie să vadă modele în fiecare zi în toate aspectele vieţii. Cel mai bun lucru pe care îl
poţi face pentru copilul tău este să admiţi în faţa lui când greşeşti, să îţi ceri scuze şi să spui “nu ştiu”
atunci când nu ştii ceva. În acest fel copiii realizează că şi adulţii fac greşeli şi că nu le ştiu pe toate, ceea
ce îi ajută să se accepte pe ei înşişi aşa cum sunt atunci când vor face greşeli în viaţă
5 moduri de a fi un exemplu bun pentru copilul tău

Este foarte uşor să îi spui copilului ce să facă şi ce să nu facă.

Dar este posibil ca el să nu te asculte, dacă te vede pe tine facând altfel decât îi zici lui să facă.
Cea mai bună metodă de a îl educa este prin exemplu
1. Dă dovadă de respect faţă de ceilalţi.
1277
 Dacă fiul tău te aude vorbind urât despre cineva, ce îl va opri să vorbească şi el la fel cu sora lui? ]
Arată-i copilului tău că şi atunci când eşti supărată trebuie să te gândeşti la motivele celuilalt şi să
discuţi cu persoana cu care eşti în conflict până ajungeţi la un consens.
2. Profită de timp
Când ai puţin timp liber, nu ţi-l petrece în faţa televizorului! E de preferat ca cel mic să nu
recepţioneze această activitate ca pe un lucru pozitiv.
Mai bine lasă-l să te vadă citind o carte, având grijă de flori, desenând sau învăţând ceva nou. El va
face la fel!
3. Ţine-te de cuvânt
Pentru a avea un copil de încredere, trebuie ca tu să fii un părinte de încredere. Când promiţi ceva,
respectă!
Dacă totuşi nu reuşeşti? Spune-i adevărul oricare ar fi acesta
Spune-i că te vei revanşa şi indiferent de ce se întamplă, ţine-te de promisiune.
4. Bucură-te de lucrurile mărunte
Demonstrează-le câte lucruri frumoase sunt gratis! De exemplu, cu câteva zile înainte de
aniversarea ta, spune-i copilului tău că nu vrei un cadou cumpărat, ci vrei să petreci o zi întreagă doar cu
el, bucurându-vă la o plimbare în parc sau jucându-vă împreună.
5. Arată-i că orice gest contează
Implică-te în mici acţiuni caritabile – donează cărţi, haine pe care nu le mai porţi sau reciclează.
Apoi implică-l şi pe el.

Părinții sunt primele modele de viață ale copiilor lor, așa că nu este suficient să le spună ce și cum
să facă, ci trebuie să le-o arate, pentru că cei mici copiază ceea ce văd la părinți.

BIBLIOGRAFIE
Mucchielli,A., Arta de a comunica , Editura Polirom , Bucuresti, 2005
Creţu, R. Z., Evaluarea personalităţii, Editura Polirom , Bucuresti, 2005
Învăţământul primar ,revistă dedicată cadrelor didactice, Familia-sursă de tensiuni şi nelinişti
pentru copii ?,Editura Miniped, Bucuresti, 2006

1278
 Importanța celor șapte ani de acasă

Prof. înv. primar, Omilescu Mirela-Cosmina

Școala Gimnazială ”Frații Neuman” Arad
Educația copiilor se realizează atât prin intermediul procesului instructiv-educativ în grădiniță și
școală, cât și în cadrul activităților extrașcolare, un rol deosebit de important fiind deținut de către familie.
Copilul își trăiește primele experiențe de viață în familie, alături de părinți, frați sau bunici. Pe
parcursul vieții, acesta va intra in contact cu alte grupuri sociale, însă familia este cel mai important grup
pentru individ, ea influențând și modelând caracterul acestuia. Între factorii educaţiei, familia a fost şi
este considerată un factor prioritar şi primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor,
educaţia începe în familie, unde se formează caracterul omului.
Cu toate că școala are un rol foarte important în educația și formarea individului, bazele educației
sunt puse în familie. Modul în care este învățat copilul să se comporte cu ceilalți, să socializeze, să își
exprime sentimentele, trăirile, în special emoțiile negative și frustrările, constituie un fel de „schelet” pe
care se vor așeza ulterior celelalte elemente care îl vor forma ca ființă socială. Iar acest ”schelet” începe
să se creioneze în familie.
Un copil educat, în sensul de copil manierat, se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va
simți mai confortabil în prezența celorlați decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Părinții
trebuie să conștientizeze importanța influenței pe care o exercită în viața copilului, să fie convinși că
educația începe și se continuă în familie, că odată cu intrarea copilului în sistemul de învățământ, rolul
familiei nu se încheie ci continuă în paralel cu cel al școlii.
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă, ne referim de fapt la comportamentul unui om, la buna
creștere a acestuia. Cea mai bună modalitate de a-l obișnui pe copil cu bunele maniere il constituie
exemplul personal al fiecarui membru din famile. Acesta este un proces zilnic care începe de timpuriu.
Familia este cea care oferă primele modele comportamentale, creează primele obișnuințe și deprinderi
(din păcate, nu întotdeauna bine conștientizate și nici întotdeauna pozitive). Familia crează o anumită
matrice existențială, un stil comportamental care se imprimă asupra întregii evoluții a individului și care
va genera rezistența la schimbările ulterioare.
Din păcate se întâmplă tot mai des ca la începutul clasei pregătitoare, unii copii să vină cu un bagaj
de cunoștințe foarte bogat (știu să citească, să scrie, calculează, folosesc cuvinte elevate ) dar le lipsesc
cei șapte ani de acasă. Nu știu cum să se comporte sau să se exprime pentru a obține ceva, nu știu să își
ceară scuze dacă greșesc, nu își pot gestiona accesele de furie, nu își știu exprima emoțiile, nu au în
vocabular cuvinte ca: te rog, mulțumesc, îmi pare rău. Le lipsește acea inteligență emoțională, atît de utilă
în relațiile interumane. Acest lucru se întâmplă din cauza faptului că în ultimii ani, televizorul este cel
care ne formează copiii.
Părinții trebuie să îți găsească timp să fie alături de copiii lor, nu doar fizic, pentru că în cei șapte
ani de acasă se formează deprinderi fundamentale absolut necesare în formarea copilului ca ființă socială
complexă care să se poată adapta societății aflată într-o evoluție din ce în ce mai rapidă.

1279
 ZIUA MAMEI

Prof. Inv. Prescolar Onica Larisa

Gradinita „Lumea Copiilor” Lupeni
Istoricii spun ca "Ziua Mamei" isi are originile in festivalul dedicat mamei zeilor Rhea, tinut in
Grecia Antica. Zeita pamantului Rhea era sotia lui Cronos, zeul timpului si mama tuturor zeilor si zeitelor
din Olimp. De asemenea, in Roma, Cybele mama zeilor era venerata inca din anii 250 IH. Sarbatoarea era
cunoscuta sub denumirea de Hilaria si tinea trei zile, de pe data de 15 martie pana pe 18 martie.
In anii 1600, Anglia celebra o zi numita "Sambata Mamelor", in a patra sambata a postului
Pastelui, pentru a cinsti mamele. In acele timpuri, multi oameni saraci lucrau ca servitori pentru bogatasi.
Cum cea mai mare parte a slujbelor erau departe, acestia locuiau in casa stapanului lor. De Sambata
Mamelor aveau permisiunea de a-si petrece ziua alaturi de cei dragi. O prajitura speciala se gatea pentru
aceasta ocazie festiva.
Odata cu raspandirea religiei crestine pe glob, istoricii sunt de parere ca "Mama Biserica" a
substituit cealalta sarbatoare "Mama Zeita". Multi spun ca ceremoniile care erau tinute in cinstea lui
Cybele au fost adoptate de biserica pentru a venera pe Maria, mama lui Isus Cristos. Ele reprezentau
puterea spirituala care ne-a dat viata si ne protejeaza de tot ceea ce este rau. In timp, cele doua sarbatori s-
au amestecat si au devenit una singura "Ziua Mamei".
In Statele Unite ale Americii, sarbatoarea dedicata mamei, a fost pentru prima data propusa, in
anul 1872, de catre Julia Ward Howe. Trebuia sa fie o zi dedicata pacii.
In anul 1907, Ana Jarvis, din Philadelphia, a inceput o campanie pentru a stabili ziua nationala a
mamei. Jarvis a reusit sa convinga biserica din Grafton, din vestul Virginiei, sa celebreze "ziua mamei" in
mai, cand comemora doi ani de la moartea mamei sale. Julia era foarte atasata de mama sa, Reese Jarvis,
profesoara la Biserica Metodista din Grafton, Virginia de Vest. Astfel ca, atunci cand mama sa s-a stins
din viata, impreuna cu sora sa oarba Elisinore, au incercat sa creeze o zi speciala dedicata mamelor.
Simteau ca astfel copiii, care deseori isi neglijeaza de multe ori mama, sa realizeze ca trebuie sa-i
acorde dragostea cuvenita cand inca aceasta mai este in viata. Erau de parere ca o zi dedicata mamei ar
creste respectul pentru parinti si va uni mai mult familiile.
Jarvis si sustinatorii ei au inceput sa scrie ministrilor, oamenilor de afaceri si politicienilor
explicandu-le dorinta lor de a stabili o zi nationala a mamei. Ca rezultat al eforturilor lor prima zi a
mamei a fost tinuta pe data de 10 mai 1908. Garoafele au devenit simbolul acestei zile, fiind florile
favorite ale fostei doamne Reese Jarvis. In zilele noastre garoafa rosie este simbolul unei mame inca in
viata, in timp ce garoafa alba comemoreaza pierderea ei.
Prima proclamatie a "Zilei Mamei" a fost citita de guvernatorul statului Virginia de Vest, in anul
1910. Oklahoma a celebrat de asemenea aceasta zi, in acelasi an. Pana in urmatorul an, "Ziua mamei" s-a
celebrat in toate statele.
Presedintele Woodrow Wilson, a facut in anul 1914 un anunt oficial proclamand "Ziua mamei" ca
zi de sarbatoare nationala in a doua duminica din luna mai.
Pe 12 decembrie 1912 a luat fiinta Asociatia Internationala pentru Ziua Mamei.
Astazi multe tari din lume isi aniverseaza ziua mamei, la momente diferite, dar exista tari ca:
Danemarca, Finlanda, Italia, Turcia, Australia si Belgia care-si celebreaza de asemenea ziua mamei in
aceeasi zi cu Statele Unite.
1280
"Dumnezeu a creat o mama minunata,
O mama care nu imbatraneste niciodata;
I-a facut zambetul din raze de soare,
Si I-a modelat inima din aur pur;
In ochii ei a pus stele stralucitoare,
Iar in obraji trandafiri rosii;
Dumnezeu a creat o mama minunata,
Si mi-a dat aceasta minune mie!"

1281
 Educaţia şi "cei şapte ani de acasă"

prof. ONIGA LIVIA MARIA

Şcoala Gimnazială Radomireşti
Educaţia reprezintă ansamblul de cunoştinţe care ne conduc către statutul de om civilizat, de
fiinţă ce aparţine unei comunităţi, dezvoltând totodată şi latura spirituală. Din această perspectivă se
înţelege că termenul "educaţie" este esenţial şi primordial în dezvoltarea şi evoluţia umană, în
conturarea de personalităţi şi caractere şi nu în ultimul rând, în integrarea în societate.
Pornind de la ideea că educaţia ne însoţeşte pe tot parcursul vieţii, ca un individ să aibă şansa
de a primi o educaţie normală şi corectă trebuie să crească într-o familie care să-i ofere modele demne
de urmat, părinţi care să se implice în activitatea de la şcoală, să-l susţină şi să-l încurajeze pe copil.
Fără educaţie nu putem să ne integrăm în societatea actuală, care este într-o continuă schimbare.
Nevoia de adaptare este atât de puternică încât ne împinge către toate mijloacele posibile prin care se
poate produce educaţia, atât la nivel micro (familia, şcoala, biserica), cât şi la nivel macro (societatea).
Alături de familie, şcoala joacă un rol foarte important în procesul educaţiei, dar şi al dezvoltării
personalităţii. Nu am fi ceea ce suntem astăzi dacă mediul în care am trăit şi ne-am dezvoltat de-a
lungul vieţii, din copilărie şi până la maturitate, nu ar fi fost benefic, iar între componentele lui nu ar fi
existat un echilibru care să ne definească personalitatea.
Rolul cel mai important în educaţia fiecărui individ, alături de şcoală îl are familia. Din această
micro societate numită familie porneşte tot: percepţia asupra vieţii, stilul de viaţă, credinţa, cât şi
moralitatea şi conduita, pe scurt "cei şapte ani de acasă". În această perioadă cei din familie încearcă să
te sfătuiască şi să te educe cum ştiu ei mai bine, ca tu pe viitor să poţi intra în viaţă cu un minim de
lecţii despre viaţă în general: cum să respecţi bunicii, cum să respecţi familia şi pe cei mai în vârstă,
mai departe la şcoală, respectul faţă de profesori, colegi şi cercul de prieteni pe care îl ai. "Respectă ca
sa fii respectat" este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinţii noştri. Dacă respecţi pe cei
din jur, te respecţi pe tine şi ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă ştii să respecţi pe
cei din jurul tău, chiar şi pe cei de aceeaşi vârstă cu tine. În rest, aceşti şapte ani de acasa sunt pentru
unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor deoarece de aceşti ani depinde cum vei fi
integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur şi bineînţeles îţi poţi ordona viaţa şi stilul de viaţă
alături de cei dragi. La rândul tău, odată cu trecerea timpului, când vei deveni mai înţelept, o să dai şi
tu aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la bază cei şapte ani de acasă, să poată
merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur.
Această realitate pune pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de ei, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate
componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general.
Ea are forma pe care părinţii i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru, atât
contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii, cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte
determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Educaţia se formează în primul rând în căldura şi încrederea din familie. Aici copilul învaţă să
spună adevărul, să fie cinstit, să aprecieze frumosul, să respecte munca şi să se achite de
responsabilităţi. Pe bună dreptate, în limbaj popular se spune despre cineva că „are (sau n-are) cei
şapte ani de-acasă”, pentru că aceştia sunt cruciali pentru tot restul vieţii.
Un concept greşit este că viaţa, cu experienţele ei bune şi rele, poate modela. Viaţa aduce
înaintea fiecăruia dintre noi obstacole, situaţii inedite şi presiuni de tot felul, însă totul depinde de cum
ne raportăm noi la toate acestea. O societate în care întâlnim în mod frecvent nedreptăţi şi indiferenţă
nu va putea modela un caracter moral sănătos sub nicio formă. O persoană morală, echipată cu
principii sănătoase de viaţă poate învinge nedreptatea şi are toate atuurile să devină un formator de
opinie, unul care să exercite o influenţă bună şi asupra altora. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au
fost însoţiţi de educaţie, importanţa acesteia sporind cu fiecare generaţie deoarece educaţia reprezintă
fundamentul vieţii oricărui om , iar etapele ce duc la dezvoltarea personalităţii umane reprezintă de
fapt cele mai importante obiective din existenţa umană, ca fiinţă inteligentă.
Primii educatori cu ajutorul cărora se realizează educaţia sunt părinţii, care joacă un rol esenţial
în viaţa copilului, insuflându-i acestuia cele mai înalte valori morale şi umane. Cei şapte ani pe care
1282
părinţii îi petrec preponderent cu copii lor îşi vor pune amprenta asupra comportamentului acestora în
viitoarea lor viaţă de şcolari în care vor trebui să se integreze şi să manifeste toleranţă şi respect faţă de
toţi cei din jur. Din acest motiv este esenţial ca de când copilul începe şcoala şi până la finalizarea
acesteia, să fie menţinută o relaţie strânsă cu părinţii în ceea ce priveşte dezvoltarea lui către viaţa de
adult. Nu numai copilul, dar şi părinţii trec prin diferite etape care îi supun la diverse încercări de ordin
psihic, de aceea fiind benefică antrenarea părinţilor în munca educativă a şcolii.
Şcoala are un rol major în formarea personalității oamenilor, iar profesorul trebuie să cunoască
bine condiţiile vieţii de familie unde trăieşte copilul. Acest lucru se realizează prin vizitarea familiei
pentru cunoaşterea condiţiilor de viaţă, activitatea şi odihna. Relaţia dintre părinţi şi copii, precum şi
climatul familial, în general, reprezintă concepte fundamentale în ceea ce priveşte dezvoltarea fizică şi
psihică normală a copilului. De asemenea este important de ştiut că şcoala nu îl poate învăţa pe individ
totul, iar educaţia nu se bazează numai pe şcoală, chiar dacă mulţi o atribuie strict şcolii şi educatorilor
acesteia. Şcoala echipează cu cunoştinţe teoretice, transmite informaţii în formă ordonată şi structurată,
dar niciodată nu poate înlocui rolul părintelui care are bligaţia de a se asigura că există condiţiile
necesare pentru o educaţie pozitivă atât la şcoală, prin implicarea lui în activităţile elevului, cât şi
acasă, unde copilul se simte protejat şi unde anumite reţineri, pe care le are acesta la şcoală, dispar.
Aşadar, nimeni nu poate abdica de la rolul de educator deoarece prin ceea ce spunem şi prin
ceea ce facem influenţăm, voluntar sau involuntar, în sens bun sau în sens rău, pe cei din jurul nostru.
Şi dacă totuşi avem această menire, de ce să nu o facem bine? Nu este complicat să sădeşti valori
morale în viaţa copilului dacă îţi doreşti să crească armonios şi să evolueze în societate, devenind un
individ responsabil şi competent.

1283
 Cei șapte ani de acasă

Prof. înv. primar Oprea Klodiana

Şcoala Gimnazială ,, A. Ghencea’’ Sacele
Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru
viitorul unui copil. Ajungem părinți și o auzim și mai frecvent. Dacă avem acești ani, e foarte bine, dacă
nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea ce am făcut sau vom face cu copiii nu mai contează.
Atunci când vorbim despre „cei 7 ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de
la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că
un copil are „cei 7 ani de acasă” ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc „cei 7 ani de
acasă”. Acesti ani sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al doilea rând. Cred
că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă deosebirea
între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai tarziu. Este nevoie să
înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne
educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în
viaţă mai târziu.
Copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău pentru el sau pentru cei din jurul
său, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice, doar de dragul acestuia sau că
fie e unicul copil , fie că este cel mai mic dintre frați. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul
trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. Încă de la vârste mai mici de șapte ani îl
putem învăţa formulele de politeţe, îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la
revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie de la adult.
Manierele bune sunt obtinute de copii in contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imita ceea ce vad
si aud. Nu se poate cere copiilor o alta comportare decat cea observata la parintii lor. Utilizarea formelor
de politete este strans legata de obiceiurile parintilor. Este o greseala ca un parinte sa oblige copiii sa
spuna "multumesc!" fara ca el sa constituie un exemplu in acest sens. Obligatia bunelor maniere la copii
nu trebuie sa fie legata de observatii aspre sau sa fie o consecinta a unor discutii sau rugaminti repetate.
Copilul va respecta unele reguli daca va vedea si la parinti supunere la aceste reguli.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Părinţii
trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli precise , echilibrate şi
să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă, iar părinții să respecte și ei aceste reguli trasate
copilului, deoarece daca astăzi plasezi regula pentru copil și îți mai aduci aminte peste trei zile să o mai
aplici, copilul nu va înțelege ce i se întâmplă și automat nu o mai respectă . Totodată, este important ca
amândoi părinți să fie consecvenţi în educarea copilului.
În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi
adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi
din clasa I? Sau ... „cei șapte ani de acasă” se finalizează odată ce un copil devine părinte și începe să își
facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată?
Este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani?

1284
 IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

Prof. OPREA DIANA – MANUELA

Școala Gimnazială nr. 6, Rm. Sărat, Jud. Buzău
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor. Din
perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales primii,
când înveți ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea. În rest aceşti 7 ani de acasă sunt pentru
unii, şi pe bună dreptate, piatră de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti ani depinde de cum vei fii integrat
în societate, cum vei fii agreat de cei din jur şi bineateles îţi poţi ordona viaţă şi stilul de viaţă alături de
cei dragi. La rândul tău odată cu trecerea timpului, când vei devenii mai înţelept, o să dai şi tu aceste
sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, că şi ei să aibă la baza cei 7 ani de acasă, să poată merge în viaţă
deschis şi cu un viitor sigur.
Se spune că un copil este oglinda familiei. Încercare părintelui de a-şi învaţă copilul să vorbească
frumos, este în zadar , când el înșuși spune cuvinte urâte la nervi. În mintea copilului cel mai bine se va
întipări imaginea mamei nervoase, tatălui nervos. Încărcarea emoţională al unei astfel de moment este atât
de mare încât suprimă înțelegere emoție.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute. Spre exemplu, mulți dintre noi mâncam tot ce vedeam de pe
jos, dar pentru asta este părintele în spatele nostru să ne dea peste mânuță și să ne spună "caca".
În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe
persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un
bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca
noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i
dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem
împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune,
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care
îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de
viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică,
vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi
educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii
frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu,
în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal.
Câteva reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la 7 ani :
1. Învaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului!
3. Comunica cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii;
limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe artă conversaţiei!
4. Învaţă-l să iubească lectură şi cărţile - începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi,
treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
1285
 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evita educaţia cu "palmă la fund" şi
concentrează-te pe disciplină pozitivă!
7. Învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale
paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.
8. Învaţă-l să spună mereu adevărul! Şi această este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la ţine!
Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă
vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de
performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i
zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări
etc.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe,
de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului
doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de
zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia
să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a
copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

Bibloigrafie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde,
2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis,
Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

1286
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. Oprea Oana Mădălina

Şcoala Gimnazială nr.1 , Vărăşti, judeţul Giurgiu
Expresia “a avea cei şapte ani de acasă” , transmisă de la părinţii sau chiar bunicii noştri, este astăzi,
ȋntr-o lume mai modernă ca niciodată, o lume a tehnologiei şi a vitezei de orice fel, uimitor de actuală şi
cu profunde şi reale semnificaţii.
Ce ȋnseamnă, de fapt, această expresie?
Expresia se referă la educaţia pe care copilul o primeşte acasă. Deoarece ȋn trecut şcoala ȋncepea la
şapte ani, iar copilul ajungea aici doar cu achiziţiile dobȃndite ȋn mediul familial, aceasta era o perioadă ȋn
care părinţii / familia erau singura sursă de educaţie. Expresia “cei şapte ani de acasă” a devenit , astfel,
celebră atȃt ȋn sensul său propriu, cȃt şi ȋn sensul său figurat.
Ȋn zilele noastre, cȃnd copiii merg la grădiniţă de la o vȃrstă fragedă, cȃnd şcoala ȋncepe la şase ani,
expresia “cei şapte ani de acasă” ȋşi pierde sensul său propriu, dar se adȃnceşte semnificaţia sensului său
figurat.
Educaţia pe care copiii o primesc în primii lor ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales în familie,
este esenţială; este baza pe care viitorul adult ȋşi clădeşte personalitatea prin formarea, ȋn primul rȃnd, a
caracterului. Caracterul fiecărui om se conturează şi se modelează în această perioadă. Mulţi psihologi şi
pedagogi şi susţin faptul că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte importantă, în dezvoltarea
caracterului copiilor, perioada de până la 4 ani. Iar cei 4 ani sunt petrecuţi, ȋn multe situaţii acasă. Iată,
deci, un sȃmbure de asemănare cu vechea perioadă, cea ȋn care şapte ani, primii din viaţa unui om, se
petreceau acasă.
Copiii de astăzi sunt nepoliticoşi, foarte agitaţi, nonconformişti. Cauza acestei stări de lucru este, de
multe ori, educaţia nepotrivită şi timpul insuficient pe care părinţii îl acordă copiilor. Părinţii nu au timp
să se ocupe de copiii lor, au job-uri solicitante. Angajează, de multe ori, bone pentru îngrijirea copiilor
sau ȋi trimit la fel de fel de programe de tip “after school” şi, astfel, educaţia îşi pierde adevăratul ei sens,
adevăratul ei înţeles. Suntem supăraţi pentru că propriul nostru copil nu salută, nu mulţumeşte, este
neliniştit, mănȃncă zgomotos, vorbeşte tare sau cu gura plină, nu se joacă frumos cu jucăriile şi cu ceilalţi
copii, este nepoliticos… Dar cȃt timp am acordat ȋnvăţării acestor lucruri? Cȃt timp a petrecut cu propriul
copil fiecare părinte care a observat aceste neajunsuri?
Soluţia este să acordăm mai multă atenţie educaţiei copiilor noştri. Să cunoaştem importanţa
exemplului personal pe care-l oferim, să fim pentru copii acel model demn de urmat de care ei au nevoie.
Să fim conştienţi de faptul că suntem şi vom fi ȋntotdeauna primul şi cel mai important educator al
copiilor noştri. A considera că doar şcoala este datoare să ne educe copiii şi că doar ea este responsabilă
de eventualele eşecuri reprezintă o greşeală enormă.

1287
 IMPORTANŢA CELOR ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

Prof. Inv. Prescolar Opris Claudia

Gradinita cu P.P. Ion Creanga Zalau
“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.
Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” - Antoine de Saint-Exupery
Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă
între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul
copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru
fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe
care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm
scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem
unicitatea, personalitatea, nevoile.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face
pianist”(Mihail Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi
descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul
potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite
clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul
didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte
adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de
îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care
copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele
devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în
funcţie de care îşi structurează personalitatea.

1288
 “Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea
copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii
le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică,
muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi
excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să
sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr.
Augusto Cury)
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ
ATITUDINI BLÂNDE;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în
educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a
copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic
determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
“Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă
este să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu
progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata
salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul
educativ în perioada următoare.
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

1289
 Importanța celor 7 ani de acasă

Oros Ioana
Școala Gimnazială Nr.1 Hotar
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. E foarte
firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem
despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar
putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani.
Iar ca părinte ar trebui să găsești diferite metodele care te-ar putea ajuta să îți educi copilul în această
perioadă a vieții sale.
Nu este neapărată nevoie să învăţăm etapele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp
împreună cu copilul nostru şi să-i recunoaştem personalitatea și nevoile.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi a relațiilor din familie
asupra copilului.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
“Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face
pianist”(Mihail Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi
descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.
Copilul integrează, crescând în şi alături de familia sa: roluri, comportamentele acceptate şi
aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite
clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor
copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect;
deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă).
În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile
sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere
sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce
coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă
sănătos.
Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când
ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în
lumea lor, iar ei într-a noastră.
Un copil privat de joc va avea carenţe în structura personalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni
prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim
părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie
transformate ele de către "părinţii inteligenţi":
Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă;
Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească;
Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru
eşecuri;
Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare;
Părinţii inteligenţi îşi stimulează copiii să-şi învingă temerile şi să aibă atitudini blânde;
Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată;
Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi,
comportamente şi atitudini acumulate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este
considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare
1290
de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informaţii, de către cine şi în ce mod.

Bibliografie : 1. ”Părinți străluciți, profesori fascinanți”, Dr. Augusto Cury

2. ”Educația copilului meu în 25 de tehnici (care nu dau greș)”, Meg F. Schneider
3.”Familia și rolul ei în educarea copilului”, Elena Bonchiș

1291
 Cei şapte ani de acasă

Învăţător: Ostafe Mirela Gabriela

Liceul Tehnologic „Al.Vlahuţă” Şendriceni
Cei şapte ani de acasă nu se referă la locul în care ai crescut, ci la educaţia primită în acest timp.
Bineînţeles că toată lumea are cei şapte ani de acasă la modul propriu, cu toţii am crescut acasă, dar
puţini au cei şapte ani de acasă la modul figurat!
Cei şapte ani de acasă se referă la educaţia primită de la părinţi şi menţinută pe tot parcursul vieţii.
În această perioadă copilul învaţă bunele maniere, învaţă să fie politicos, învaţă să fie respectuos, învaţă
să fie manierat. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în societatea actuală, relaţiile sociale vor
fi mai înflorioare. Cum spune şi proverbul „prima impresie contează”, dacă eşti manierat, respectuos,
politicos, vei avea doar de câştigat. Aşadar, părintele trebuie să-şi obişnuiască copilul să utilizeze bunele
maniere, prin învăţarea celor mai simple lucruri: să salute când intră în grădiniţă, să spună „te rog” şi
„mulţumesc”. Dar învăţarea bunelor maniere nu trebuie să se oprească aici. Copilul trebui să ştie de mic
cum se stă la masă, cum se comportă într-o vizită şi cum să discute cu un prieten apropiat. Bunele
maniere modelează comportamentul avut în societate, astfel copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect.
Tot în această perioadă, copilul capătă încrederea în sine. De aceea este foarte important ca părinţii
să fie alături de copil, să-l ajute, să-l susţină, să-l încurajeze. Dar, foarte mulţi părinţi preferă să plece la
muncă în străinătate, pentru a duce un trai mai bun, lăsând copilaşii în grija bunicilor sau a rudelor. Astfel
nu se vor „absolvi”cei şapte ani de-acasă, deoarece educaţia primită de la rude sau bunici nu se compară
cu educaţia primită de la părinţi. De foarte multe ori am auzit “Tu nu eşti mama mea, nu fac ce zici tu!”.
Părintele este primul model pe care un copil îl urmează. El imită ceea ce vede în jur, iar la maturitate va
proceda la fel ca părinţii lui. Învăţarea bunelor maniere prin exemplul oferit de părinţi se realizează mai
rapid, decât prin impunerea unor reguli. Fiecare instituţie de învăţământ are stabilit un regulament de
ordine interioară, la fel şi fiecare învăţător îşi stabileşte regulile clasei, reguli bazate pe bunele maniere.
Dacă la intrarea în şcoală micul elev işi are însuşite bunele maniere, îi va fi mult mai uşor să se adapteze
mediului şcolar.
Cei 7 ani de acasă sunt consideraţi temelia pe care se pune baza educaţiei celui mic. Prin limbajul
utilizat, prin comportamentul avut în diferite locaţii, prin modul de a comunica cu cei din jurul lui, aflăm
cât de bine au fost însuşite bunele maniere.
Absolvirea celor şapte ani de-acasă sunt vizibili în comportamentul persoanei până la bătrâneţe.
Intri într-un spaţiu public, spui „Bună ziua”, în urma ta auzi un mic comentariu pozitiv: „Vezi, are cei
şapte ani de-acasă!”. La fel se întâmplă şi atunci când sari în ajutorul cuiva, când vorbeşti politicos, sau
când respecţi persoanele din jurul tău. De aceea trebuie să arătăm că în copilărie am învăţat bunele
maniere.
În concluzie, după cum afirmă Aurel Buzgău, „Stă cu diploma pe masă,/Are-acum şi masterat,/Dar
cei şapte ani de-acasă/Încă nu i-a terminat.”, degeaba ai tu diplomele pe masă, dacă nu ai diploma celor
şapte ani de acasă, semnată de părinţi.

1292
 Cei șapte ani de acasă

Prof. Ozsvath Adriana-Elisabeta

Școala Gimnazială ”Avram Iancu”, Unirea
Cei șapte ani de acasă reprezintă baza educației, primul pas în formarea personalității copilului. Din
păcate mulți părinți nu mai acordă atenție acestui aspect lăsând copiii să se formeze singuri, ori copilul
este ca și o carte cu file albe, iar dacă părintele nu scrie nimic și nu învață copilul ce să scrie, cartea va fi
neînțeleasă.
Copiii își copiază părinții, frații și pe toți cei cu care intră în contact. De aceea este foarte important
ca părintele să supravegheze în permanență copilul, să fie foarte atent la modul în care se manifestă în
diferite situații, precum și la atitudinea, comportamentul persoanelor din anturajul lor sau al copilului.
Altfel s-ar putea afla în situația în care copilul se va comporta într-un mod cu care ei, părinții, să nu fie de
acord (ex. nu vor saluta, vor răspunde în glumă persoanelor adulte-șefi, persoane cu care părinții lucrează
etc), iar părintele îl va apostrofa pe copil deoarece se simt rușinați, dar nu se întreabă de unde și de ce se
comportă copilul așa. În urma acestei situații copilul s-ar putea simți nedreptățit, neînțeles, distanțându-se
astfel de părinți. Tot de la părinți copilul poate învăța cum să glumească. Sunt numeroase cazurile în care
copilul, care provine dintr-o familie înstărită râde de starea copilului care provine dintr-o familie mai
săracă. În urma acestor situații copilul care jicnește se crede în centrul atenției, superior, nefiind conștient
de răul pe care îl provoacă colegului și nici de importanța situației. Un copil bine crescut va fi conștient
de starea colegului încercând să-l ajute și să-l integreze. Este mult mai sensibil și mai atent la nevoile
celor din jur. În aceste cazuri părintele va fi și el fericit, îl va lăuda, vor fi mândri iar copilul se va simți
iubit și apeciat.
Un alt aspect, foarte important în educarea și supravegherea copiilor în primii șapte ani, este legat
de igienă. Părintele trebuie să fie atent la copil: să se spele pe mâini înainte de masă, să se spele pe dinți
după fiecare masă, dimineața și seara, să aibă o alimentație sănătoasă. Fiind atenți la aceste aspecte
părintele asigură copilului o viață sănătoasă, precum și un echilibru.
De asemenea copiii trebuie educați în așa fel încâ să fie capabil să recunoască, să descopere ceea ce
le place, ceea ce sunt capabil să facă și ceea ce nu. De multe ori în primii ani, părinții obligă copilul să
practice ceea ce dorește el, în calitate de părinte, și nu ceea ce își dorește copilul. Sunt numeroși copii,
care practică sporturi pe care nu le practică cu plăcere, ei având înclinații spre desen, muzică sau invers.
Este bine ca, copilul să fie implicat în diverse activități (la spălatul vaselor, la curățenie, la luarea
diverselor decizii, etc). Aceste activități îl vor responsabiliza pe copil, dar ajută la dezvoltarea
capacităților organizatorice, pe lângă faptul că se petrece mai mult timp cu copilul, între părinți și copil
formându-se astfel o relație puternică și trainică.

1293
 FAMILIA-MEDIUL EDUCATIV PENTRU COPII SI TINERI

Prof. Paduraru Georgeta

Centrul Scolar de Educatie
Incluziva Nr.1 Bacau
Familia exercita o influenta deosebit de puternica asupra copiilor si tinerilor, avand un rol
determinant in dezvoltarea lor. O mare parte dintre cunostintele despre natura, societate, deprinderile
igienice, obisnuintele de comportament, elevul le datoreaza educatiei primite in familie. Putem afirma ca
familia este institutia fundamentala in toate societatile. Familia este un "grup social relativ permanent de
indivizi legati intre ei prin origine, casatorie sau adoptiune". Alaturi de scoala, familia este unul din
factorii care se preocupa de educatia copiilor si tinerilor. De educatia copiilor se pot ocupa si alte
persoane, institutii si organizatii sociale, dar influentele educative exercitate de acestea sunt mai putin
organizate decat cele care privin din familie si scoala. In societatea romaneasca, suntem familiarizati cu
anumite versiuni ale familiei: familia nucleu si familia extinsa. Rolul familiei este foarte important in
dezvoltarea copilului, din urmatoarele puncte de vedere: fizic, intelectual, moral, estetic.
1. Familia se preocupa de dezvoltarea fizica a copiilor. Ea asigura hrana si imbracamintea copiilor,
ii fereste de pericole, le lasa timp de joaca, le creaza conditii cat mai bune de odihna si se ingrijeste de
sanatatea lor. Un regim rational de viata nu poate avea decat urmari pozitive asupra dezvoltarii sale fizice.
Familia ii formeaza copilului primele deprinderi de igiena personala si sociala si il obisnuieste sa utilizeze
factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunastarea organismului. In perioada pubertatii, schimbarile
fiziologice produse in organism pun probleme noi pentru dezvoltarea fizica a copilului; prin indrumari
perseverente si afectuoase, prin modificarea regimului de odihna, prin crearea unor noi deprinderi
igienice, familia le va putea rezolva la timpul potrivit.
2. Dezvoltarea intelectuala. In cadrul familiei copilul isi insuseste limbajul. Volumul, precizia
vocabularului si corectitudinea exprimarii copilului depind de munca depusa de parinti in aceasta directie.
Ca prim factor de educatie, familia ofera copilului aproximativ 90% din cunostintele uzuale (ex: despre
plante, animale, ocupatiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupa si de dezvoltarea
proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvolta spiritul de observatie, memoria si gandirea. Parintii
incearca sa explice copiilor sensul unor fenomene si obiecte pentru a le putea intelege. Copiii pun cele
mai multe intrebari in jurul varstei de 3-6 ani, iar parintii ii ajuta sa-si insuseasca un numar mare de
cunostinte, raspunzand cat se poate de corect si exact.
Cand sunt in scoala primara, familia vine in sprijinul ei, sustinand "gustul de citit" al elevilor. Cel
mai important este stimularea curiozitatii copilului de a citi, prin cumpararea unor carti care sa puna
bazele unei mici biblioteci. In preadolescenta este posibila o deviere de la subiectele strict legate de scoala
sau indicate varstei fragede; astfel, datoria parintilor este de a indruma copilul sa citeasca ceea ce
corespunde varstei sale. Dorinta de lectura poate deveni excesiva, copilul sacrificand astfel orele de somn.
Copilul obtine rezultatele la scoala in functie de modul in care parintii se implica in procesul de invatare.
Parintii trebuie sa-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite scolare, carti de lectura, manuale
scolare etc., cat si niste conditii bune de munca: un birou, un computer si nu in ultimul rand liniste pentru
a se putea concentra. Parintii trebuie sa-si ajute copiii la invatatura; ajutorul trebuie limitat la o indrumare
sau sprijin, nefiind indicat sa efectueze temele copiilor. Cu timpul, parintii se vor limita la controlarea
temelor de casa si a carnetului de note. Deci, atitudinea parintilor trebuie sa fie una de mijloc: sa nu-l
ajute prea mult pe copil, dar nici sa nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
3. Educatia morala a copiilor. In familie se formeaza cele mai importante deprinderi de
comportamant: respectul, politetea, cinstea, sinceritatea, decenta in vorbire si atitudini, ordinea,
cumpatarea, grija fata de lucrurile incredintate. In realizarea acestor sarcini, modelul parental ajuta cel
mai mult; parintele este un exemplu pentru copil. Parintii le spun copiilor ce e bine si ce e rau, ce e drept
si ce e nedrept, ce e frumos si ce e urat in comportamente. Aceste notiuni il ajuta pe copil sa se orienteze
in evaluarea comportamentului sau si a celor din jur. Tot in sens moral, familia il indruma sa fie sociabil,
sa fie un bun coleg si prieten.
4. Familia contribuie si la educatia estetica a copilului. Parintii sunt cei care realizeaza contactul
copilului cu frumusetile naturii (culorile si mirosul florilor, cantecul pasarilor, verdele campului etc.), cu
viata sociala (traditii, obiceiuri stravechi etc.).
1294
 Mijloacele mass-media si in mod special televiziunea, exercita o influenta puternica asupra
educatiei estetice. Nu se poate vorbi despre o influenta strict pozitiva sau strict negativa; pe de o parte
exista numeroase emisiuni culturale, de imbogatire a cunostintelor, dar pe de alta parte sunt difuzate
numeroase programe care pot deforma imaginatia inocenta a copiilor intr-un sens negativ.
Parintii trebuie sa controleze atat timpul pe care copilul il petrece in fata televizorului cat si
emisiunile pe care le urmareste. In unele familii preocuparea pentru cultura estetica a copilului lipseste cu
desavarsire, iar in altele aceasta este exagerata. Daca copilul nu are aptitudini si nici placere pentru
diferite arte (balet, muzica, teatru etc.), parintii trebuie sa respecte optiunea copilului.

1295
 Cei şapte ani de acasă

Prof. Înv.primar Pagu Gabriela

Şcoala Gimnazială nr. 10, Galaţi
Nu judeca fiecare zi după recolta avută ci după seminţele pe care le-ai plantat.
Robert Louis Stephenson
Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa
scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare:
sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de
manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.
Inceputul scolii este in mod sigur un eveniment care umple de emotii inimile multor copii. Acum
copilul invata cum sa relationeze adecvat cu altii, cum sa se organizeze, ce inseamna sa respecti un
program, invata sa ia decizii, sa-si stapaneasca anumite dorinte, sa renunte la o serie de lucruri, sa
socializeze, sa se integreze in colectivitate - sa se adapteze...intr-un cuvant. Asemenea unui ritual anual,
inceputul anului scolar este un moment bun sa ne intrebam: ce putem face pentru ca acest nou an sa fie
mai productiv din punct de vedere scolar, mai placut din punct de vedere social si cu progrese cat mai
vizibile in relatiile copilului cu lumea?
Iata cateva sfaturi pentru parinti, vizand o serie de principii morale de ordin practic, privind
educatia copiilor in mediul familial. Recomand acest minighid in special parintilor cu copii de varsta
scolara mica,dar nu numai:
Cuvintele cel mai des intalnite in educatia copiilor, inca de cand trec pragul varstei de 1 an par sa
fie: “Nu pune mana acolo, nu ai voie, nu te duce acolo etc.”. Le interzicem de mici sa invete ce este
lumea... in loc sa le-o aratam si sa intelegem alaturi de ei ca toate actiunile noastre au o explicatie si ca
suntem rezultatul a ceea ce facem.
Prin povesti de exemplu, ii poti insufla valorile pe care doresti sa le transmiti copilului tau. Educa-i
gustul pentru libertate si invata-l sa indrazneasca. Invata-l ca are voie orice atata timp cat respecta legea,
morala si normele bunului simt.
Invata copilul sa fie punctual, sa pretuiasca timpul propriu si pe al altora, sa fie anual pentru a pune
in evidenta evenimentele ce urmeaza si termenele limita. Stabiliti impreuna programul de dimineata: ora
de trezire, regulile si programul de la baie, imbracatul, luarea unui mic dejun sanatos etc. Fii un exemplu
in respectarea regulilor casei.
Copiii preiau prin comportament ceea ce vad in casa. Ca parinti, este de preferat sa evitam vocile
ridicate, tensiunea, nemultumirile exprimate in mod violent, reprosurile sau cuvintele urate. Chiar daca a
doua zi acestea nu se vad neaparat in comportamentul copilului, cu timpul isi vor pune amprenta asupra
personalitatii lui de mai tarziu. Discutiile aprinse si zgomotoase ii vor crea impresia ca totul se rezolva
prin confruntare. A grija sa nu-i lezezi demnitatea in fata colegilor facandu-i observatii negative in public.
Nu critica un copil in fata altui copil si nu manifesta mai multa atentie pentru unul dintre ei in cazul in
care sunt frati. Asculta-i pe fiecare dintre ei si incearca sa ii inveti comportamentele pozitive prin puterea
exemplului. Invata-l sa imprumute lucrurile, sa le ceara folosind “te rog” si sa multumeasca la inapoiere.
Arata-i cum sa raspunda colegilor violenti, spune-i sa nu treaca sub tacere ce i se intampla, sa anunte
profesorii si parintii imediat, sa plece rapid de la locul conflictelor fizice pentru a nu deveni victima, sa nu
raspunda prin violenta la violente. Invata-l sa se comporte civilizat mai ales in public: sa cedeze locul in
autobuz; sa nu vorbeasca zgomotos, ci discret si politicos; sa salute; sa aplaneze conflictele; sa fie atent si
grijuliu cu copiii mai mici, cu cei nevoiasi sau cu dizabilitati; sa respecte mediul si sa aiba grija unde
arunca resturile alimentare sau deseurile; sa foloseasca expresiile “te rog” si “imi dai voie”, “imi cer
scuze”, “imi pare rau” sau “pot sa te ajut?”. Invata copilul sa ii pese de felul in care pastreaza lucrurile si
sa deprinda responsabilitatea de a se ingriji de el si de ceilalti. Invata-l, de exemplu, sa puna in frigider o
sticla de apa noua,atunci cand a golit-o pe cea precedenta.
Carti sau computer? Important este rolul pe care il indeplineste computerul. Propune-i copilului
jocuri si programe educative pe calculator, din care sa invete atat noi cunostinte, cat si noi
comportamente. Ar fi preferabil ca primele invataminte ale copilului sa fie desprinse din carti si lecturi,
1296
gustand savoarea povestilor, spiritul lecturii, vocabularul bogat, simtul estetic si latura moral-emotionala.
Controleaza-i lecturile, comentati-le impreuna, dezbateti soarta personajelor, principiile lor de viata si
desprindeti morala.
Negociaza. Ce fel de haine, pantofi, rucsac, tunsori se poarta? Ai grija: statutul social este foarte
important pentru noi toti si copiii nu fac exceptie. Asadar, nu ii subestima sentimentele si dorinta de a se
integra social, ci incearca sa-l ajuti sa se integreze, in limitele valorilor, gusturilor estetice si ale
posibilitatilor financiare din familia ta. Permite-i sa-si aleaga rechizitele si hainele, dar in limitele unui
buget stabilit in prealabil. Daca observi ca vrea prea multe, incearca sa temperezi aceasta pornire prin
oferirea unor variante de alegere: “Iti iau ghiozdan nou, desi e bun si cel vechi, insa la ce renunti anul
acesta? La bicicleta, la role, la o rochita moderna?”. Pana la urma creati o negociere care sa nu-i permita
sa i se dea totul de-a gata. Invata-l ca nimic nu i se cuvine pur si simplu.
Conversatie, nu televizor. Rolul pasiv de telespectator nu-i potenteaza imaginatia. Deschide un atlas
si cere-i sa iti citeasca despre animale. Daca stii sa-i starnesti curiozitatea, iti va pune o multime de
intrebari si asa veti incepe o discutie interesanta. Pasiti impreuna pragul teatrelor, muzeelor si dati
importanta sportului si plimbarilor in aer liber.
Bucura-te de copiii tai! Arata-le dragostea la fiecare pas. Bucura-te impreuna cu ei de aventura
scolii! Intr-o buna zi vei realiza ca au crescut si ca ai trait alaturi de el, cei mai frumosi ani, anii copilariei,
daruindu-le si CEI SAPTE ANI DE ACASA!

1297
 Cei șapte ani de acasă- fundația vieții

Profesor înv. Primar Paicu Lenuța

Școala Gimnazială Ciprian Porumbescu, Jud. Suceava
,,Eu sunt copilul
Tu ții în mâinile tale destinul meu
Tu determini în cea mai mare măsură ,
Dacă voi reuși sau voi eșua în viață.
Educă-mă, te rog , ca să pot fi
O binecuvântare pentru lume. ’’
( din Child’s Appeal , Mamie Gene Cole)
Acest apel este de fapt definiția celor șapte ani de acasa , este rugămintea fiecărui copil adresată
părinților în special , celorlalți membri din familie și nu în ultimul rând , școlii.
Copilul este o ființă în evoluție , puternic influențat de tripla dependență a acestuia de părinții lui:
dependența biologică incluzând încărcătura genetică, dependența socială , ce determină cunoașterea
propriei ființe , a rolului în mediul social , creat de familie, și dependența educațională exprimată prin
aceea că , din primele luni de viață și până la vârsta școlară , copilul învață în familie mersul, vorbirea și
,, pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume- omul de caracter,,.
Cand vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la
părinți , la formarea personalității și comportamentului copilului până ce merge la școală. Când spunem
că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut , care știe să salute, care se
comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Educația primită în familie depinde de relația
afectivă dintre copil și părinți , specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia și
pe care le transmite acestuia.
,,Mediul familial este un mediu afectiv și protector , condiție indispensabilă pentru ca ființa tânără
să se construiască pe sine ’’ .
( Andre Berge – romancier, medic și psihanalist francez)
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie , să citească și să obțină note bune la
școală. Educația se reflectă în modul în care se comportă copilul , iar bunele maniere se predau cel mai
bine prin puterea exemplului.
Iată un ghid în sprijinul educării copiilor numit Cele zece fericiri ale părinților:
1. Fericiți părinții care își educă copilul chiar de la venirea lui în lume. Copilul e ca un copac
: strâmb a crescut, strâmb rămâne.
2. Fericiți părinții care nu oferă copilului tot ce vrea el. Două lucruri îl pot conduce pe copil
la ruină: să nu aibă nimic sau să aibă totul.
3. Fericiți părinții care nu iau întotdeauna apărarea copilului lor. Iubirea adevărată nu constă
în a-i lua mereu apărarea , din recunoașterea sinceră a greșelii se naște dorința de îndreptare. Cu bătaia se
face dresură, nu educație.
4. Fericiți părinții care nu se critică unul pe altul , nu se vorbesc de rău în fața copiilor.
5. Fericiți părinții care nu-și plâng copiii pentru orice mic neajuns și care îi ajută să își
întărească voința .
6. Fericiți părinții care au răbdare și încredere , îi ajută pe copiii lor să își dezvolte propriul
eu. E o lege pe care puțini o cunosc: copilul va fi mai târziu ceea ce i s-a spus că este când era mic.
7. Fericiți părinții care cultivă în inimile copiilor bunătatea, dărnicia, compasiunea pentru
semenii aflați în suferință . Înțelepți și buni sunt acei părinți care fac gesturi caritabile prin mânuțele
copiilor.
8. Fericiți părinții care își îndrumă copiii pe calea credinței. Modul de viață în familie poate
hrăni dispozițiile afective care în timpul întregii vieți rămân temeiuri ale unei credințe vii.
9. Fericiți părinții care se străduiesc să trăiască împreună cu copiii lor, iubirea în adevăratul
ei sens.
10. Fericiți părinții și educatorii care in ciuda tuturor greutăților , vor avea mereu fața senină și
zâmbetul pe buze fiincă nu bătaia e ruptă din rai, ci zâmbetul.

1298
 Urmând cele zece porunci , pe parcursul celor șapte ani de acasă vom construi copiilor noștri
fundația unei vieți închinate binelui, frumosului și adevărului.

1299
 CEI 7 ANI DE ACASĂ- SUCCESUL VIITORULUI ADULT

Prof. Palcu Felicia Amelia

Liceul Teoretic „Mihai Veliciu” Chișineu-Criș, jud. Arad
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie parcursul unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe
care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită, ori nu și-a însușit diverse norme
ori reguli de politețe, în special.Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioada de timp este
considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare
de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente. Copilul este pregătit
să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în
ce mod. Se numesc „cei șapte ani de-acasa” deoarece copilul iși petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Începând de la statutul de bebeluș,care este atașat de mamă și de tată, comportamentul și limbajul
părinților sunt imitate și exprimate de copil în joacă și în comunicarea cu ceilalți. Astfel, toate trăsăturile
de caracter ale adulților pot fi observate foarte ușor la un copil,asemenea unei oglinzi. Între vârstele de 3-
5 ani, copilul își dezvoltă simțul binelui și a răului, știe să deosebească ceea ce este bine sau ceea ce nu
este bine din faptele săvârșite, apreciază recompensele, dar conștientizează și semnificația pedepsei. De
asemenea, acum este momentul potrivit pentru a-l învăța pe copil bunele maniere: a-l învăța însă bunele
maniere este un proces de durată , care va prinde contur în fiecare zi , iar cele mai bune ocazii pentru a
îndruma copilul în direcția corectă sunt întâmplările curente din spațiul familial. Crescând, la vârsta
preșcolară un copil are foarte mare nevoie de un model în viață,o persoană cu care să se identifice în viața
de zi cu zi.Astfel,el se va identifica fie cu mama, fie cu tata și va încerca o relație de concordanță între
imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine.Între vârstele de 5-7 ani,copilul devine tot mai
independent , fiind necesar să îi fie dezvoltată capacitatea de comunicare cu cei din jur și să i se ofere
încrederea necesară pentru a avea curajul de a se exprima și în public,nu doar în cadrul discuțiilor
familiale. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită acasă,
un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială .
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la
2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu
poate înţelege că mama a avut o zi grea,el ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie,
să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi
ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm
limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl

1300
putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la
revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Dobândirea celor 7 ani de acasă se realizează prin impunerea bunelor maniere în fața copilului,dar
într-un mod pașnic,prin care acesta poate înțelege singur dacă un lucru este bun sau rău. Câteva sfaturi
care priesc educației copilului sunt : chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este
prost crescut sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de lecții de bune
maniere pentru ca problema să se rezolve.Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu. Dacă
cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o reteza scurt,
ci încearcă să reformulezi. Fii înțelegătoare și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de
matur pentru a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori.
Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public, nu îl
umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. Oricum, procesul de educație
nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să învețe ceva!
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea. În primul rând, orice părinte trebuie
să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o atenție sporită. Când acesta începe să
priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i explica diverse lucruri ființei nou
născute. În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai
multe persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată.
Un bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă
ca noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o
să-i dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

1301
 Cei șapte ani de acasă

Prof. pt înv. preșcolar Paliciuc Cosmina-Elena

Când amintim de cei șapte ani de acasă cu siguranță facem referire la educația pe care copilul o
primește din familie, aceasta fiind unul din factorii principali ai dezvoltării viitorului adult, fără să uităm
însă de rolul extrem de important al școlii. Educația pe care copilul o primește de la părinți duce la
formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală.
Perioadele antepreșcolară și cea preșcolară sunt unele foarte importante, al căror rol nu trebuie
subestimat. Achizițiile copilului cu vârsta cuprinsă între 3-6/7 ani sunt unele esențiale în dezvoltarea
armonioasă a personalității copilului. Părinţii sunt modele pentru copil .În această perioadă copilul învață
foarte bine și foarte repede prin imitare, astfel el va imita comportamentul membrilor familiei, în special
pe cel al mamei. În zadar se vor strădui aceștia să atragă atenția copilului asupra unui comportament
greșit sau asupra unui vocabular defectuos dacă și ei au adesea același comportament sau folosesc
aceleași cuvinte, pe care copilul nu face decat să le repete, cunoscându-le sau nu înțelesul. Acesta este
motivul pentru care adulții trebuie să prezinte un comportament civilizat, adecvat fiecărei situații, un
vocabular bogat si elevat, o conduită morală exemplară.
Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Acestea
fiind, așa cum am precizat deprinderi însușite din familie și grădiniță.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă.
Educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă
încredere în propriile forţe, să fie apt pentru integrarea în societate. Copilul iubit de părinţi se simte
protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor
de comportament corecte.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate, să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă și să fie un exemplu demn de urmat.

1302
 Importanta celor 7 ani de acasa !

PANA ANDREEA
“Copilaria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastica, ireala, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotriva, una reala si plina de armonie.” (Eugen Heronenu)

Cred ca cei 7 ani de-acasa este o expresie ce cuprinde o arie extinsa a educatiei primite acasa,
bunele maniere, regulile morale transmise copilului de catre parintii sai.
Familia, dupa cum biene se stie, reprezinta institutia de baza in toate societatile, rolul si
responsabilitatile acesteia fiind pe masura.
Educatia de acasa are un rol fundamental in pregatirea copilului pentru viata. A-ti ingriji si s-ti hrani
copilul nu este de ajuns, este necesar sa-i transmiti educatia potrivita. El trebuie sa vada in tine modelul
faptelor bune si al comportamentului sau onest, atat fata de el, cat si fata de cei din jurul sau.
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.
Cand spunem ca un copil are “cei 7 ani de-acasa” ne gandim la un copil bine crescut, un copil care
stie sa spuna “buna ziua”, sa spuna “multumesc”, care cunoste rolul lui “te rog”, un copil capabil sa
recunoasca ca a gresit si sa spuna “scuza-ma”, un copil care se comporta cuviincios cu toti cei din jurul
sau, fie ca sunt de varsta lui sau adulti. Cand vorbim despre cei 7 ani de-acasa nu trebuie sa ne gandim
la educatia pe care copilul o primeste de la parinti, la formarea personalitatii si comportamentului
copilului numai pana cand acesta merge la scoala. Scoala nu reprezinta granita unde se termina
responsabiliatatea parintilor, ci poate fi cel mult un test. Copilul trebuie sa beneficieze de cei 7 ani
de-acasa si dupa debutul lui scolar, educatia celor 7 ani de-acasa trebuie sa continue tot atat timp cat
copilul este mic.
Deseori credem ca educatia este responsabilitatea scolii. Acest lucru este adevarat in ceea ce
priveste dobandirea unor abilitati (a citi, a scrie, a face calcule matematice) si cunostinte (istorie, stiinte).
Totusi exista cunostinte si abilitati care nu se pot dobandi doar in scoala, cum ar fi:
- ce inseamna respectul;
- ce obligatii avem (sa respectam proprietatea celorlalti, sa ne implicam in treburile casnice, sa-i
ajutam pe ceilalti membrii ai familiei atunci cand au probleme);
- ce drepturi avem (orice drept al tau dispare atunci cand incalci dreptul altuia);
- cum sa ne comportam in societate.
Parintii au doua roluri cheie in educatia copiilor astfel incat, atunci cand acestia vor fi adulti, sa
poata fi persoane capabile sa traiasca in societate, autonome si sanatoase. Aceste roluri sunt de sprijin si
control.
1. Sprijin. Toti avem nevoie de sprijin din partea familiei, mai ales in situatii critice, ca atunci cand
unul dintre membrii familiei este bolnav, are probleme la locul de munca etc. Astfel, familia asigura atat
bunastarea fizica a copiior (alimentatie, imbracaminte, protectie) cat si cea emotionala (afectiune,
intelegere, aprobare).
2. Control. De cand copiii sunt foarte mici, parintii incearca sa-i disciplineze, sa-i invete care sunt
regulile de comportare in viata zilnica.
Atunci cand parintii ofera sprijin copiilor si ii controleaza intr-un mod echilibrat, familia are rol
benefic, ajutand astfel pe copii sa devina autonomi si responsabili.
Multe dintre dificultatile cu care se confrunta parintii atunci cand incearca sa gaseasca un punct de
echilibru intre aceste doua roluri, cel de control si cel de sprijin.

Bibliografie:
1. Boris Adina, Tarau Anca, Disciplinarea pozitiva sau Cum sa disciplinezi fara sa ranesti, Ed.
ASCR, Cluj-napoca, 2004;
2. Revista de teorie si practica educationala a Centrului Educational Pro Didactica Nr. 5-6, 2007;
3. Miller, R.William, Rolnick Stephen - Interviul motivational. Pregatirea pentru schimbare, 2002;
1303
4. Mitrofan Iolanda si colaboratorii, Psihopatologia, psihoterapia si consilierea copilului, 2001

1304
 ECHILIBRU ÎNTRE CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ DIN TRECUT ȘI PREZENT

Prof. PANĂ EMILIA, Grădinița nr. 72, București

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Din punctual meu de vedere, educaţia primită în cei 7ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia
afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi
pe care le transmite copilului . Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia
afectivă cu părinţii.Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să
aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de
siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se
simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că
părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă
deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Astfel spus , educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege
lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e
rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil
să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este
nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul
de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi
acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a
şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă ce doreste. Este
necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La
această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog,
mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Nu trebuie săuitam că, părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai
ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a
spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi

1305
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori.Puţini copii se comportă ca şi cum
tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu frantuzesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt,
probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două
improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi
copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”.Trecând peste realitatea că nu prea
mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste
mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie.
Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi
achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior
decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Astăzi, 7 ani de acasă simbolizează un anumit standard, minim dar cumva obligatoriu, în care
trebuie să se încadreze copiii noastri. E drept, și părinții s-au adaptat, mulți au renunțat la standardele
astea, de voie sau de nevoie, dar a rămas așa, o umbră de parfum de trecut, un fel de deziderat și, de ce să
nu recunoaștem, un fel de termen de comparative. Cert este că educația trebuie să existe, doar că fiecare
copil are ritmul său de evoluție, iar obligativitatea a devenit nițel desuetă, așa că la 7 ani unii copii sunt de
pus în ramă iar alții...mai puțin. Cred însă că nu trebuie să mai facem comparații la vârsta de 7 ani.

Material bibliografic: ,,Programa activităţilor instructiv-educative în grădiniţa de copii”, Bucureşti 2005;

1306
 ARTA DE A FI PĂRINTE
*ŞAPTE ani de acasă

Înv. Panait Mihaela Luiza

Şcoala Primară ” Ion Creangă” -Schitu
“Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează
un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile
cele mai fundamentale ale unei societăți.” – Charles Colson
Pornind din acest punct ,putem afirma faptul că familia este cel dintâi cadru social de care are
nevoie fiecare om ca să trăiască. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale,
deoarece ea influenţează şi modelează persoana umană.
Familia constituie mediul în care copilul trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se
formează pentru viaţă. Ea reprezintă primul şi principalul element de legătură dintre copil şi mediul
social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei
şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
“Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și răspund de ea în
fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor. ..Cu toate că fiecare familie constituie un colectiv ai cărui
membri au drepturi egale, totuși părinții se deosebesc de copii prin faptul că primii conduc familia, pe
când ceilalți primesc educația în familie.” – A. S. MAKARENKO
Începând din primii ani de viaţă, copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul, exemple
de comportament. Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia. Aceasta îi oferă
copilului primele informaţii despre lumea care-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi
climatul socio-afectiv.
În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte copilul
pentru viaţa socială, obişnuindu-l cu datoria de cetăţean într-o societate.
Însă ,pentru ceasta,mediul familial trebuie să ofere siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, adică o
atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
Formarea şi dezvoltarea atât fizică cât şi psihică depind de modul în care părinţii ştiu să vină în
întâmpinarea nevoilor copilului.Aceştia crează mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul
copilului .
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte
a vieţii. Regulile de comportament si educatie oferite in primii ani de viata ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.
Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de
a o face, deoarece copilul absoarbe la început ,din mediul apropiat ,familial, primele impresii.Copiii vor
face, sau vor crede precum părinţii ,imitând comportamentele acestora.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor constituie primul model social cu o
influenţă determinantă asupra acestora, privind dezvoltarea personalităţii, formarea concepţiei lor despre
viaţă şi a comportamentului lor socio-moral.
Familia reprezintă prima şcoală a copilului,iar părinţii - primii profesori şi permanenţi ai
copilului.

1307
 EDUCAȚIA ÎNCEPE DE MIC

Pancu Petruţa,
Grădiniţa nr. 53, sector 5, Bucureşti
Often, when we see the child imposing by force, we can not hide a certain pleasure: we are almost
certain that when the child will grow up, he will be able to highlight himself.
Thereof, if on one hand it is important to understand the requirements, on the other hand, we must
never allow the child to express himself aggressively and commanding. It is all about how we teach the
child to respect the others without denying himself.
De multe ori, atunci când ne vedem copilul că se impune prin forţă, nu ne putem ascunde o anumită
plăcere: ne simţim aproape siguri, gândindu-ne că, atunci când va fi mare, va ştii să se pună în valoare.
În realitate, numeroase cercetări au demonstrat contrariul: dacă i se permite „să facă pe grozavul” de
mic, probabilitatea să dezvolte comportamente antisociale în adolescenţă şi la maturitate este foarte mare.
Din această cauză, dacă, pe de o parte, este important să îi înţelegem exigenţele, pe de altă parte nu
trebuie niciodată să-i permitem să se exprime în mod agresiv şi impunător. Este vorba, deci, despre cum
să ne învăţăm copilulu să-i respecte pe ceilalţi, fără a se nega pe sine.
Nu este un caz izolat acela că, adesea, copilul să fie un înger la grădiniţă cu educatoarea, şi să
devină de nestăpânit de îndată ce părinţii sunt de faţă. Cu educatoarea, explică experţii, relaţia nu este
complicată cu implicări emoţionale şi nici cu anxietăţi educative, şi de aceea „nu”-urile se impun fără
lamentări şi fără dubii chinuitoare despre necesitatea lor. Educatoarea spune „nu” pur şi simplu pentru că
atitudinea copilului nu este corespunzătoare. Părinţilor, orice „nu” le provoacă chinuri interminabile: „Se
va simţi respins?”; „Este modul lui de a mă face să plătesc faptul că nu m-a văzut toată ziua?”; „Este
gelos din cauza frăţiorului?”.
Timp de mulţi ani, cuvintele „disciplină”(asociat cu represiunea) şi „conformism” (asociat cu
negarea spontaneităţii) nu s-au bucurat de mare popularitate. Copiii, se spunea, trebuie să se exprime fără
reguli, care le-ar putea oprima propria creativitate. Astăzi se notează o întoarcere la gândul că, dacă li se
conturează limite precise, îi ajutăm pe copii să-şi dezvolte încrederea în ei înşişi, ajungând să înfrunte cu
dezinvoltură lungul drum care îi va duce la autonomie şi la siguranţa de sine. „Disciplina” nu înseamnă
„bătaie” sau „represiune”. Este o artă mai complexă, care constă în stăvilirea exuberanţelor copilului
pentru a le îndrepta spre obiective pozitive.
În acordarea de autonomie a copilului este fundamental să se evite două extreme, hipercontrolul şi
permisibilitatea, deoarece ambele duc la rezultate negative. Dacă se loveşte etern de un „nu”, fără a avea
posibilitatea să ia o decizie sau să exprime o opinie, copilul nu va ajunge să fie autonom şi să aibă
iniţiative.
Pe de altă parte, la cealaltă extremă, dacă toate acţiunile sale sunt în afara controlului său şi i se
permite să pună în acţiune orce decizie a sa, copilul va fi de necontrolat.
Pentru ca un copil să poată înţelege şi să interiorizeze interdicţiile pe care i le impunem, acestea
trebuie să aibă anumite caracteristici specifice: să fie rare, coerente, ferme, reciproce, respectuase, adică
bazate pe valori pe care le punem în practică noi înşine, şi pe respectul sentimentelor sale, mai ales, să fie
pozitive.
Este important ca interdicţiile să fie reduse la minimul indispensabil. Dacă nu i se poate permite
copilului să se joace cu cuţitele, nu se poate nici să-l sufocăm cu indicaţii şi interdicţii tot timpul când stă
la masă cu adulţii.
Este important ca părinţii să fie de acord asupra a ceea ce îi este permis copilului şi asupra
consecinţelor nerespectării regulilor. Nu contează dacă regulile şi aşteptările sunt diferite. Ceea ce
contează este faptul ca părinţii să nu le discute de faţă cu copilul, căutând un acord asupra anumitor linii
de comportament comune şi neglijând restul, astfel încât să-i prezinte un front unic.
După ce am explicat motivele şi am ascultat punctul de vedere al copilului, trebuie să evităm
discuţiile inutile şi interminabile. Dacă un copil insistă să se comporte într-un anumit fel, cu calm şi fără
violenţă, îl împiedicăm să o facă. Vrea să mănânce lungit? Îi luam farfuria şi o ducem la bucătărie.
Important este să facem totul pentru a ne păstra calmul. Copilului, de fapt, îi este greu să înţeleagă de ce
ne irităm la comportamentele lui; mai mult ca sigur a uitat regulile, sau impulsurile sale sunt atât de
puternice încât nu reuşeşte să le controleze. În faţa reacţiilor noastre rămâne dezorientat, nu înţelege de ce
1308
ne supărăm; ne va fi recunoscător în schimb, dacă îi amintim într-un mod frumos, cele stabilite deja. Din
moment ce noi suntem adulţii, adică cei mai conştienţi în relaţie, noi suntem cei care trebuie să gestionăm
situaţia, să încercăm să avem un ton al vocii calm şi ferm, care să îl facă mai disponibil. Adesea, este
suficient să se reducă volumul vocii pentru a vedea imediat o schimbare radicală în modul său de
comportament.
Să nu cerem copilului un comportament pe care noi înşine nu suntem convinşi. Valorile pe care
vrem să i le transmitem trebuie să fie comunicate şi prin exemplul nostru.
Să încercăm să-l tratăm pe copil cu aceeaşi seriozitate, cu aceeaşi demnitate şi cu acelaşi respect pe
care le folosim cu cei „mari”. De exemplu, nu ne vom gândi niciodată să smulgem din mână foarfecele
unui adult, fără explicaţii, doar pentru că ne temem să nu-şi facă rău; de aceea, îi cerem cu fermitate
copilului să ni le dea, dacă nu ni le dă, i le luăm fără discuţii şi apoi îi explicăm de ce. De fiecare dată
când impunem o limită, să ne obişnuim să furnizăm copilului toate motivaţiile noastre.
Este extraordinar de simplu să transformăm interdicţiile în propuneri pozitive. În loc să-l avertizăm
„Fii atent! Nu îi lovi pe colegii tăi!” putem să ne apropiem de el şi să-i spunem cu afecţiune: „Încearcă să
te joci frumos cu colegii”. În acest fel, interdicţia, care prin însăşi natura ei este mereu o pedeapsă, se
transformă într-un mesaj de dragoste şi afecţiune. În mod indirect, este o declaraţie de încrederepe care o
avem în capacitatea copilului de a se comporta bine.
Copiilor este bine să li se traseze cereri explicite, nu generice. În loc de fraze goale precum: „Copii,
fiţi cuminţi!” sau „Staţi într-un loc!”, putem spune: „Nu vreau să o tragi de păr pe sora ta” sau „Ia-ţi
picioarele de pe canapea”, dând o explicaţie „Astfel, o răneşti foarte rău”, „Husa se murdăreşte şi trebuie
să o schimb”.
Cum reacţionăm
Nu îi permitem niciodată copilului să-şi atingă scopul făcând pe grozavul. Îi explicăm cu fermitate
că plânsetele şi urletele nu-l ajută cu nimic: cu cât insistă, cu atât nu-l ascultăm.
Să-l facem să observe clar supărarea noastră cauzată de modul în care se exprimă: „Nu îmi place
când îmi vorbeşti în acest fel, cere-mi altfel”.
Să-l determinăm să repete corect cererea, apoi îl alintăm: „Mi-a plăcut modul în care mi-ai cerut. De
îndată ce voi putea, voi încerca să-ţi fac pe plac.” În acest fel, copilul învaţă să se raporteze la ceilalţi cu
respect, simţindu-se la rîndul său respectat.
Să ne străduim să ne păstrăm calmul. Pentru a descuraja un copil de a continua cu cererile sale
enervante, nu este numic mai eficient decât a-i demonstra că plânsetele, mutrele şi urletele nu duc la
niciun rezultat, nici măcar la acela de a ne înfuria. Dacă ne gândim că un copil „nu o face intenţionat”, ci
doar îşi face meseria, atunci vom reuşi cu surprinzătoare uşurinţă, să rămânem calmi. În clipa în care ne
vede agitaţi sau iritaţi, înţelege imediat că este pe punctul de a câştiga bătălia. Dacă, în schimb, cu tot
calmul nostru, îi observăm comportamentul fără a ne irita, va rămâne complet dezarmat şi va înţelege că
mutrele sale nu provoacă frică.
Să nu stăm la discuţii. Este fundamental să nu cădem în capcana de a sta la discuţii îndelungate cu
copilul despre motivele pentru care nu vrem să-i dăm ceea ce doreşte. Explicaţiile lungi pentru a-l
convinge sunt tentative eşuate de justificare a refuzului: stăm în defensivă, admiţând implicit că putem
sau trebuie să cedăm şi dacă nu o facem este din cauze care nu depind de noi. El ştie că am deschis o
breşă şi că, mai devreme sau mai târziu, vom ceda.
Oricât de absurde şi de insistente pot părea cerinţele sale, să îl consolăm mereu atunci când începe
să plângă pentru că-l împiedicăm să facă sau să obţină ceea ce vrea. Pe lângă faptul că are nevoie de
limitele noastre, copilul are şi sete de înţelegere. Ceea ce contează este să reuşim să facem diferenţa între
dorinţele sale şi modul în care sunt exprimate. Dorinţele sunt mereu legitime, pentru că dezvăluie
sentimente şi aspiraţii, dar comportamentul plângăcios sau agresiv nu. Chiar şi noi, atunci când suntem
iritaţi, avem nevoie să fim trataţi cu amabilitate, răbdare şi înţelegere.
Exemplificări
Suntem cu copilul în parc şi scapă din greşeală pe jos jucăria nou cumpărată. Aceasta se rupe şi
copilul izbucneşte în plâns. Când îi spunem: „Vezi dacă nu eşti atent!”, „Uite, ai scăpat-o!”, „Nu-i nimic,
îţi cumpăr alta”, „Hai că nu s-a stricat prea rău!”, „Asta e, lucrurile se strică!” ... doar ne îndepărtăm de
copil şi de propriile lui sentimente. I-am făcut morală, i-am atenuat suferinţa, i-am dat o soluţie a noastră,
însă NU i-am acceptat şi recunoscut suferinţa pierderii unui obiect.

1309
 Când îi spunem: „Îmi pare rău că s-a stricat, poţi să-mi arăţi unde s-a stricat?”, „Văd că eşti foarte
trist că s-a stricat, îmi pare rău!”, „Of, ce accident, înţeleg că eşti supărat!”, reuşim să oglindim
sentimentele copilului nostru şi în acel moment el se simte înţeles şi acceptat. De cele mai multe ori se va
linişti mai repede pentru că simte că i-am înţeles suferinţa, şi suntem alături de el într-un moment dificil.
Este foarte important să-i arătăm copilului că înţelegem cum se simte chiar dacă nouă evenimentul nu ni
se pare aşa tragic.
Suntem în supermarket şi copilul vede o jucărie mare şi scumpă. Începe să o ceară miorlăindu-se,
ţipând, plângând şi chiar ajungând să se tăvălească pe jos. Cum se poate simţi părintele atunci? Se pot
enerva, simţi iritaţi, chiar furioşi, se pot simţi ruşinaţi faţă de ceilalţi pentru reacţia copilului lor, simt că
îşi pied răbdarea cu fiecare smiorcăială a copilului.
În astfel de situaţii, reacţiile părinţilor sunt în general următoarele: „Ţi-am spus că NUU!”, „Dacă
nu te potoleşti, o să vină gardianul şi ne dă afară!”, „Nu ţi-e ruşine să faci aşa?”, „Ia gândeşte-te câte
jucării frumoase ai acasă?”, „Dacă nu taci, în secunda asta te pocnesc!”, „Nu o să mai vină Moş Crăciun
la tine!”, „Încetează acum că nu te mai iau niciodată cu mine!” ... şi cu toate aceste mesaje doar ne
îndepărtăm de copil. Ajungem să îl ameninţăm, criticăm, minţim, şantajăm şi să anulăm dorinţa lui.
Când însă îi spunem: „Văd că îţi place foarte mult jucăria asta!”, „Of, înţeleg că ţi-e greu să renunţi
la ea!”, „Întradevăr, e o jucărie foarte drăguţă!”, îi recunoaştem sentimentele şi îi arătăm că i le acceptăm.
Dacă îi spunem aceste lucruri fără a-l ameninţa sau a-i face morală, pe un ton suportiv, el simte că e
semnificativ pentru noi şi emoţiile lui sunt recunoscute. În loc să-l tragem de-o parte şi să-i spunem un
„nu” categoric, putem să stăm 20 de secunde să ne uităm împreună la acea jucărie şi să-i oglindim
sentimentele.
Concluzii
Pentru astfel de probleme, şi nu numai, nu există reţete, ci doar recomandări ale unor direcţii de
acţiune.
Elementul principal, adus în discuţie de fiecare dată, se referă la comportamentul părintelui, în
general, al adultului care lucrează cu copiii. Autocontrolul, calmul şi răbdarea trebuie să fie constante
generale ale părinţilor, mai ales când vine vorba de crize de furie ale copiilor mici, pentru că aceste
trăsături se vor reflecta, mai târziu, în conduita copiilor.

Bibliografie:
• Nessia Laniado, traducere şi adaptare în limba română de Liliana Şerban, „Codul bunelor maniere
pentru copii. Bună purtare în orice împrejurare”, Editura Housse of Guides, Bucureşti, 2007.
• Peggy Post & Cindy Post Senning, „Codul bunelor maniere pentru copii”, Editura Corint Junior,
Bucureşti, 2009.
• Revista Pipo, nr. 2 (48), Editura CD PRESS, Bucureşti, aprilie 2007.
• Revista Filip, nr. 22, S.C. RaVison Press S.R.L., Oradea, 2008.

1310
 O metodă interactivă la ora de dirigenţie

Prof. matematică Paruş Violeta Ana

Şcoala Gimnazială Nr. 1 Tărian, jud Bihor
Mă feresc de fiecare dată să compar metodele didactice tradiţionale cu cele moderne, însă pot spune
că oricare din ele folosite la momentul oportun pot aduce numai beneficii elevilor dar folosite în momente
neprielnice pot să blocheze canalul de transmitere a informaţiilor de la profesor spre elev. Pentru că în
jurul nostru se produc atât de multe schimbări şi atât elevii cât şi părinţii ne cer să utilizăm metode noi,
mijloace noi cu care să-i atragem şi să-i implicăm pe elevi mai mult, vreau să vă prezint un mod de
desfăşurare a orei de dirigenţie care are ca temă Prevenirea comportamentului agresiv şi în care se
foloseşte o metodă modernă, activ participativă.
Metoda aleasă este starbursting (explozie stelară).
Voi descrie întâi pe scurt metoda:
• Similară metodei brainstorming-ului, starbursting este o metodă relativ mai nouă de dezvoltare a
creativităţii care-şi începe demersurile de explorare, căutare şi diseminare din centrul conceptului spre în
afară, asemeni unei explozii solare, cu întrebări din aproape în aproape. Prin utilizarea acestei metode se
urmăreşte obţinerea a cât mai multor întrebări şi implicit a cât mai multor conexiuni între concepte,
stimularea creativităţii individuale şi de grup.
• Etape:
• Propunerea temei;
• Organizarea colectivului în grupuri preferenţiale pentru realizarea unei activităţi eficiente şi a unui
feed-back pozitiv , cinci grupuri care răspund la întrebările Ce?, Cine?, Unde?, De ce?, Cum ?, Pe
cine ?, Când?,etc (care se potrivesc);
• Comunicarea rezultatelor activităţii în grup;
• Evidenţierea celor mai inspirate întrebări şi aprecierea activităţi desfăşurate de grup .
Această metodă o folosesc ajutându-mă de Tabla Smart pentru că pot trece uşor de la o etapă la alta.
Pe prima pagină este pregătită prima stea:

CUM prevenim un
comportament agresiv?

CINE se comportă agresiv?

DE CE se comportă agresiv?
AGRESIVITATEA

UNDE întâlnim comportament CE înseamnă agresivitate?

agresiv?
R: la şcoală.

CE putem face ca şi colegi

CUM se manifestă elevii
să oprim acest
AGRESIVITATEA agresivi?
comportament?
în şcoală

DE UNDE au învăţat să se CINE este responsabil pentru

comporte elevii nepoliticos? agresivitatea elevilor?

1311
 Aceasta este este doar o parte din explozia noastră stelară, din fiecare vârf al temei principale s-a
format câte o stea, care la rândul ei a generat altă stea, aşa că 50 de minute au fost insuficiente pentru a
consuma în totalitate subiectul.
Avantajele acestei metode :
- uşor de realizat fără să necesite lămuriri prea multe şi fără a implica costuri suplimentare;
- este atat o sursă de noi descoperiri, precum si o modalitate de relaxare care ţine la distanţă
inhibiţiile;
- potrivită oricărei vârste şi unei palete largi de domenii;
- stimulează creativitatea prin conexiunile dintre problema principală şi ideile legate de aceasta;
- realizează asociaţii de idei noi şi legături diverse;
- facilitează legăturile inter şi transdisciplinare;
- presupune participarea întregii clase.

Bibliografie :
Critical Thinking, Second Edition, by Gary R.Kirby and Jeffery R.Goodpaster.Copyright
©1999 by Prentice-Hall, Inc., an imprint of Pearson Education, Inc
http://www.brighthubpm.com/project-planning/123141-effectively-using-starbursting-in-the-
project-initiation-phase/

1312
 Familia şi importanţa celor şapte ani de acasă

Profesor: Paşca Dorinela Sorina

Şcoala Gimnazială Tîrnova, Judeţul Arad
După anii “90 acest concept a cam dispărut din cotidian. Respectă ca sa fii respectat este una dintre
bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinţii noştri. Dacă respecţi pe cei din jur, te respecţi pe tine şi ai
oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate.
Familia joacă un rol important în acest sens. Cei din familie încearcă să sfătuiască copilul şi să-l
educe cum ştiu ei mai bine, ca acesta pe viitor să poată “intra” în societate cu minim de lecţii despre viaţă
în general.
Interacţiunea socială dintre familie – copil este esenţială pentru dezvoltarea acestuia din punct de
vedere biologic, psihic şi social. Contactele umane şi afecţiunea au rol deosebit în învăţarea
comportamentului uman. Familia este principalul agent al socializării. Ea este intermediarul între
societatea globală şi copil, locul în care se modelează principalele componente ale personalităţii. Deşi
familiile realizează funcţii socializatoare comune, în realitate există numeroase diferenţe între modul în
care fiecare familie îşi socializează copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (tradiţională sau
modernă), de categoriile socio-profesionale ale părinţilor, de rezidenţă. Calitatea educaţiei primite în
familie, acei ”şapte ani de acasă”, depinde îndeosebi de nivelul educaţiei părinţilor şi a membrilor
familiei, care vin în contact cu copilul, în special sub aspect moral, comportamental. În familie învăţăm să
fim umani. Acasă înseamnă locul unde creşti, te dezvolţi şi unde se pun bazele viitorului om. Educaţia,
bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Când spunem că un copil
are “cei şapte ani de acasă”, ne gândim la un copil bine crescut care ştie să salute, să spună: “te rog !” şi
“ mulţumesc!”, care ştie să respecte şi se comportă civilizat cu cei din jur.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la
2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Este necesar să fixăm limite,
întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
copilul învaţă prin imitaţie.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Este perioada când trebuie încurajat să se exprime, să termine ce are de
spus şi nu trebuie să i se facă observaţii în public. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem
copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi
atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cei şapte ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor. De
aceşti ani depinde de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur şi bineînţeles cum îţi
vei ordona viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul său odată cu trecerea timpului, va deveni
mai înţelept, o să aibă posibilitatea să dea aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la
bază cei şapte ani de acasă, să poată merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur.

1313
 Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P. Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998.

1314
 ,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASA”

PROF.INV.PRIMAR PASCARU ADINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ GROZEȘTI,IASI

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Specialiștii în domeniul educațional ,socio-asistențial evidențiază un ansamblu de caracteristici ale
contextului lumii actuale în care se regăsesc copiii de vârstă mică:
# Un număr tot mai mare de copiii aparține unor structuri familiale incomplete;căsătoriile eșuează
,iar părinții stabilesc între ei asa –zise parteneriate .În numeroase cazurii copiii sunt crescuți de mame
singure ,de părinții cu probleme emoționale.
# Cei care dau naștere copiilor noilor generații se dovedesc insuficient pregătiți pentru asumarea
rolurilor parentale.Părinții copiilor mici de azi sunt persoane prea ocupate cu serviciul sau copiii apar la o
vârstă prea fragedă iar mamele tinere vad această activitate împovorătoare ,creșterea copiilor este
transferată de către părinții biologici altor persoane: bunici ,mătușii,peroane ca bona,baby-sitter.
#Mediul familial marchează dezvoltarea personalității copilului deoarece sunt familii care traesc la
limita sărăciei,dar sunt și familii cu bunuri materiale în exces.
#Modul de viață al copiilor este marcat realitatea specială a vieții în marile orașe.Aglomerările
demografice impun copiilor o multituine de stimuli agresivi ceea ce este îngrijorător ca acești stimuli au o
influență asupra copiilor de vârstă mică fără a li se explica adecvat ensul și utilitatea lor.
#Mediul uman actual se configurează în jurul unor tendințe nefirești de structurare a
valorilor,oamenii în general dar și copii mici sunt instigați la violență,Analiștii invocă tot mai frecvent
criza valorilor în lumea prezentă și un dezechilibrul flagrant între prețuireaexagerată acordată valorilor
materiale față de absența intereului pentru valorile culturale și spirituale.
Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere în familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte și ar repecta aceste reguli, vom avea
în mod categoric o societate mult mai cultă. În primii ani ai vieții,copilul are cea mai mare nevoie de
îndrumare/educare din partea adultului deoarece acum se pun bazele formării ca persoană ,iar dacă
această fundație este definită de anumite principii care sunt cultivate de către părinți în perioada care i se
mai spune și ,,cei șapte ani de acasă”. În contextul actual copiii merg de la o vârstă fragedă la
creșe,grădiniță cu program prelungit astfel interacțiunea cu părinții este limitată de aceea în timpul
petrecut cu copilul părintele este ,,bombardat” cu foarte multe întrebări la care trebuie să răspundă calm și
pe înțelesul său.Astfel perioada anilor 3-7 ani lasă cele mai profunde urme asupra personalității în
devenire deoarece această perioadă este a receptivității,sensibilității,motricității și flexibilității psihce cele
mai pronunțate,constituie intervalul în care influențele externe exercită cele mai durabile efecte,în care se
configurează premisele personalității,se așează bazele eu-lui cognitiv,afectiv,motivațional volitiv-
caracterial.Am putea spune ca pe lânga eucația pe care copilul o primește în familie inentificându-se cu
unul dintre parinții sau tutore ca model trebuie integrat într-o colectivitate cu copiii de aceeași vârstă
pentru a interacționa și a se forma singur ,de a deprinde unele capacității,atitudini care dacă nu sunt
formate în această perioadă copilul are tendința de a se izola într-o lume în care este el și jucăriile sale
ceilalții fiind percepuți diferit. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia
afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să
aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de
siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Iniferent de locul în care se manifestă și indifferent de elementele de specialitate a timpului,copiii
rămân copii,tot așa cum părinții rămân,în esență,tot părinți.Caracteristica cea mai pregnant ce o putem
deduce de mai sus, se referă la faptul că atât copii,cât și părinții se manifestă structural pozitiei lor
identitare.,,Putem să constatăm că unele caracteristici noi ne-au modificat modul de viață.Totul merge
prea repede în ceea ce privește transmiterea de informațiilor,modurilor de deplasare,având drept
consecințe comportamente impulsive,atât la părinți,cât și la copii.

1315
 Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.

1316
 IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE ACASA

PATANGHEL NICULINA CRISTINA

Atunci cand vorbim despre cei sapte ani de acasa ne gandim la educatia pe care copilul o primeste
din familie, la formarea personalitatii si comportamentului lui pana in momenrul in care va merge la
şcoala. Parintii constituie primul model social de influentare a copiilor, acestia contribuind la formarea
conceptiei despre viata, a modului de comportament si de relationare a copiilor. Parintii trebuie sa
gaseasca un echilibru in ceea ce priveste organizarea si controlul copilului, cerintele adresate acestuia,
precum si inlaturarea extremelor. Prin utilizarea unor strategii educationale necorespunzatoare pot apare o
serie de consecinte nedorite, in functie de atitudinile parintilor fata de copil. Copilul are nevoie de un
climat familial echilibrat, in care sa se simta in siguranta. Acest lucru este posibil daca parintii sunt atenti
la nevoile copilului, dau dovada de intelegere, sunt calmi si afectuosi, se ocupa de educatia lui ,
interesandu-se de evolutia lui la scoala, participa la evenimentele din viata copilului. In acelasi timp,
parintii trebuie sa dea dovada de fermitate, sa stabileasca limite, sa nu lase copilul sa faca tot ce vrea.
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul
prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă
garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi
împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu
înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru
prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de
o reală asistenţă din partea familiei.
În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii,
dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii
sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta
are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor
conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât
să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin
mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele
acestora. La ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din
punct de vedere material şi spiritual.
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-
a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit
cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă,
să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de
cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.

1317
 ”Cei șapte ani de acasă”

Patruna Amalia Eugenia

În zilele noastre tot mai mult se discută despre educația copilului. Ce ar trebui sa știe copilul care
vine la școalâ și ce trebuie sâ-l învețe școala. Părerile sunt foarte diferite deoarece pe zi ce trece se
schimbă sistemul de valori al societății în care trăim.
Eu consider că respectul acordat unei persoane, punctualitatea, corectitudinea onestitatea, curățenia,
se învață acasă. Părintele trebuie să–și învețe copilul ce are voie să facă și ce nu, ce trebuie să facă sau să
spună în anumite situații și ce nu. Este foarte important să-i explice de ce trebuie sau nu trebuie să facă
ceva. Ca și la școală trebuiesc stabilite regulile pe un ton prietenos cu multă înțelegere și afectivitate. Este
foarte important ca un copil să se simtă iubit într-o familie și să înțeleagă că aceste principii sunt
respectate de toți membrii familiei.
Părinții nu trebuie să uite că înainte de toate ei sunt cel dintâi model pentru propriul lor copil. Dacă
copilul va vedea respect la părinți, va respecta și el, dacă va vedea corectitudine va fi și el corect, copilul
învață prin imitație.
Dezvoltarea sistemului de valori al copiilor este un proces de durată iar rolul școlii este să
întărească acest sistem de valori și tradiții pe care copiii le primesc acasă de la părinți.

1318
 Cei șapte ani de acasă!

Prof.înv.preșcolar Păun Nicoleta

Grădinița cu Program Normal Decindea
Ciocănești,jud.Dâmbovița
Importanța celor ,,șapte ani de acasă” este decisivă în dezvoltarea personalității viitorului adult.
Familia constituie un mediu cu evidente funcții socializatoare.Acest cadru socio-familial
structurează conduite în modalități de raportare la mediu și la persoanele din jur,permițând copilului să se
distingă mai bine pe sine,să-i respecte pe cei cu care intră în relație,astfel punându-se bazele viitorului
adult.
„Cei șapte ani de acasă”constituie de fapt educația primită de copil în familie,baza formării sale.
Copilul va învăța cu ușurință și corect niște comporta-mente dacă are exemple pozitive în jurul său.
Încă de mici ,copiii trebuiesc învățați să salute,să învețe să se poarte în public,cu prietenii,să
înțeleagă normele socia-le,să-și recunoască greșelile ,să dea dovadă de tact și toleran-ță,să-l asculte pe cel
care vorbește,să răspundă când este în-trebat,să-și aștepte rândul ca să vorbească.
De asemenea trebuie pus accent pe comportamentul cu prietenii.Prin joc exersează și testează
comportamente corecte.Trebuie să-și respecte partenerii de joacă,să înțeleagă și să se conformeze
regulilor jocului.
Să deprindă și să aplice regulile de comportare civilizată în mijloacele de transport,la teatru,la
doctor etc.
Să-și aștepte rândul,să nu vorbească foarte tare în public,să folosească cuvintele magice,,te rog”,
,,mulțumesc”, ,,cu plăcere”,să respecte părerile altora dar să fie consecvenți și cu privire la părerile lor și
să-și susțină ideile .
Să-i învățăm să mănânce corect,să folosească tacâmurile să-i respecte pe cei care-l servesc.
Să-și recunoască greșelile,să-și ceară iertare atunci când greșesc ,să spună ,,îmi pare rău”,să nu
mintă.
De obicei putem să-i educăm pe copii prin intermediul povestirilor moralizatoare din care aceștia
să tragă cu ajuto-rul nostru învățătura potrivită și corectă.Dar uneori strădani-ile noastre nu dau rezultatele
așteptate.Este nevoie de răbdare,de perseverență,de timp pentru a reuși ceea ce ne-am propus.
Să ne creștem copiii într-un mediu sănătos,liniștit,cu respect și demnitate,cu răbdare ,puterea
exemplului fiind foarte mare.Să-i învățăm să fie toleranți,să-i respecte pe cei de lângă ei chiar dacă sunt
diferiți de ei,să nu râdă de defectele fizice sau de orice altă dizabilitate pe care o văd.
Spunând ,,are cei șapte ani de acasa”spunem despre un copil că este manierat,educat,și să nu uităm
că noi adulții avem rolul hotărâtor în formarea bazei viitorului adult.

1319
 CEI SAPTE ANI DE ACASA
Referat

Pauna Maria Ramona

Gradinita cu P.N. Strejnicu,jud. Prahova
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Ca sa spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă acesta trebuie sa fie un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere,
regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Cei şapte ani de acasă sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al doilea
rând.
Putem afirma că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme
educaţionale de la varste fragede. La baza acestei expresii ramane idea ca normele de conduită se învaţă
din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai
adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în
conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Parintii au o
responsabilitate majora. Educaţia copiilor în primii ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales în familie,
este una de bază. Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă. De aceea, mulţi
dintre psihologi, pedagogi şi specialişti au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte
importantă, în dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de până la 4 ani. Şcoala şi alte medii
educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Programele scolare au scopul de a educa , de a forma sau de a aminti regulile celor 7 ani de acasa.
Printre principalele comportamente care compun ceea ce se înţelege un copil „bine crescut”
regăsim: salutul, comportamentul in public, comportamentul cu prietenii, intelegerea normelor sociale,
recunoasterea greselilor, tact si toleranta si nu in ultimul rand manierele la masa.
Sapte ani de acasa sau cele sapte miracole ale copilariei sunt inteligent si enigmatic explicite, citate,
discutate.

1320
 Cei sapte ani de acasă

Prof. Păunescu Mădălina - Scoala Gimnazala Simian, judetul Mehedinti

Familia are o istorie care se confundă cu dezvoltarea civilizaţiei umane, fiind unicul grup social în
care legăturile de dragoste capătă o importanţă primordială, prin interacţiunile multiple şi determinante
între toţi membrii ei. În familie, copilul primeşte forţa şi imboldul principal al dezvoltării sale. Familia
este celula vieții pe Pământ și pentru copiii săi, ea este într-un anume fel, un spaţiu de trecere în care
ei trebuie să înveţe înainte de toate, să genereze propria autonomie şi să devină cetăţeni capabili să
contribuie la binele colectiv.
Prima școală care pregătește viitorul adult pentru viața socială și îl învață normele
comportamentale de bază este familia. Copilul absoarbe din mediul familial primele impresii și va
acționa sau va crede precum parintii, imitând comportamentele acestora.
Cei ”șapte ani de acasă” sau lipsa lor marchează destinul fiecărui om. Copilul va crește
iubitor, politicos, tolerant și responsabil dacă in familie va simtii cum este sa fii iubit, daca in familie a
fost obisnuit sa manifeste dragoste fata de ce dragi, sa-i respecte pe cei mai in varsta, sa spuna
adevarul. Dupa aparitia copiilor, parinții sunt datori sa se ocupe mai mult decat orice de educarea și buna
crestere a copiilor. De multe ori in familii apar probleme care pot sa puna in pericol dezvoltarea
armonioasa a copiilor, asa cum se intampla atunci cand unul sau ambii parinti sunt plecati la munca
in strainatate, atunci cand parintii consuma alcool, atunci cand violenta domestica este prezenta, atunci
cand parintii nu au loc de munca.
Copiii care nu au primit o educatie corecta din toate punctele de vedere vor avea de suferit la
maturitate.Lacunele relationale, fluctuatiile sentimentale, complexele sunt in mare parte o consecinta a
unei educatii familiale defectuoase.

1321
 Importanta celor 7 ani de acasa

PAVEL CRISTINA DORINA

Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele
mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial.
Manierele formeaza principalul ingredient care tine familia unita.Respectul inseamna a fi atent la
cel ce vorbeste si a-l intelege exact asa cum este,cu obiceiurile sale bune sau rele .
Regulile de bune maniere iti dezvolta un simt al respectului de sine si o incredere in propria
persoana care va oferi tie si celor din jurul tau o zi putin mai buna. Niciun părinte nu-şi doreşte ca
odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea
ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la
comportamentul în mediul familial cat si in scoala. De noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi
adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar
această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o
dăm.
A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al
societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor şapte ani de-acasă.
Sinceritatea inseamna a afla adevarul de a-l impartasi ,iar daca adevarul se dovedeste dureros
,se va gasi o cale prin care sa-l arati intr-o lumina pozitiva pentru a nu supara.Indiferent de situatie
daca ai respect si sinceritate ,inseamna ca ai ales calea coecta ,atunci si relatiile tale cu familia si
prietenii se vor imbunatati. Aceste relatii vor fii benefice si pentru tine si pentru cei din jurul tau
si vei avea o senzatie de bine cand vei ajuta pe cineva asa cum vrei chiar tu sa fii tratat.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil cu cei
7 ani de acasa ,regasim –salutul,comportamentul in public,comportamentul cu prietenii,manierele la
masa,recunoasterea greselilor. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de
experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de
comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în
zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase
urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui
copil, perseverenţa. Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu pe
viitor sa poti intra in viata cu minim de lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa
respecti familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de
prieteni pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii
nostrii. Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in
societate daca stii sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de aceeasi varsta cu tine.
Acesti 7 ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor. De
acesti ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur si bineanteles iti
poti ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi. La randul tau odata cu trecerea timpului, cand vei
devenii mai intelept, o sa dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepotilor si celor dragi, ca si ei sa aiba la baza
cei 7 ani de acasa, sa poata merge in viata deschis si cu un viitor sigur.

1322
 Cei şapte ani de acasă !

PAVEL DANIEL
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,
la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are
cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se
comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în
familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie,
citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala,
psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este
copilul in interactiunile cu ceilalti. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea
copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul
căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi
percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că
sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi
încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca
micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze,
chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în
care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se
formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric,
de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Tot acum - sau chiar mai repede,
de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. Până la 6 - 7 ani, un copil
trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se
îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de
familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care
să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi
să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu
vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte
greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

1323
 Cei șapte ani de acasă

PAVEL DANIELA
Cei “șapte ani de acasă” înseamnă creștere aleasă, politețe.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Spun asta din prisma faptului că sunt și eu
mama, și normal că îmi doresc ca fiul și fiica mea să dea dovadă de bună creștere,și mai mult datorită
faptului că eu și soțul meu suntem cadre didactice.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.
Pentru mine personal mine cei 7 ani de acasa înseamnă reguli de bun simț, igienă, respect, pe care
un copil trebuie să le învețe de la părinți, până să meargă la școală., dar care desigur, ca părinți, le tot
repetăm până se fac mari.
1.să asculți pe cineva când îți vorbește
2. să nu vorbești cu gura plină
3. să te speli pe mâini după ce ai fost la toaletă...sau când vii de undeva
4. să spui adevarul
5. să nu fii agresiv
6. să dai buna ziua/ la revedere
7.să îți asumi responsabilitatea pt ce faci
8.să respecți pe cei din jur
9. să nu scuipi pe stradă
10. să nu vorbești urât
11. să nu te întinzi pe masă cand manânci
12. să nu te urci cu picioarele încălțate în pat
13.să respecți proprietatea personală și a celorlalți (să nu strici/ distrugi)
14.să spui mulțumesc

Pai pentru mine, cei 7 ani de acasa mai înseamnă:

1. Să-și poată evalua obiectiv poziția în raport cu o situație. (Trebuie să știe ce-i place, ce-i
trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea sa facă, etc.)
2. Să știe să își susțină părerile și să-și apere interesele fără a deranja pe cei din jur. (Să
folosească un limbaj politicos, să nu fie obraznic/ă, dar să exprime ceea ce simte, nu să evite sa-și spuna
părerea)
3. Să fie atent și implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poata evita situațiile cu potențial
periculos și, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva. (Începând de la salutul
persoanelor cunoscute, continuând cu atenția acordată traficului, pietonilor, adică să nu meargă pe stradă
cu căștile în urechi, trimițând SMS-uri, izbindu-se de alți pietoni și ignorând culoarea roșie a semaforului,
de exemplu... iar ca ajutor, nu știu, să adune fructele cuiva care și-a rupt sacoșa, să ofere locul unui bătrân
sau unei mame cu copil în autobuz, etc.)
1324
 4. Să știe să piardă (și automat, să-și focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar și să caștige
cu eleganță (fără a-l umili pe cel care a pierdut)
Lucrurile astea se învață mai mult prin copierea părinților și a altor educatori, mai degrabă decât din
predici și povești. Așa că e de maximă importanță ca parinții să fie un exemplu pentru cei mici.
Și e important, de asemenea ca independența copiilor sa fie stimulată, pentru că dacă în mica
copilarie e mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va
încerca totul, ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență. Pe când, dacă e
obișnuit de mic să înfrunte niște situații și să facă niște alegeri, altfel se va descurca în viață. Pentru un
copil de șapte-opt ani este suficient sa-l trimitem să ducă gunoiul, să cumpere o pâine, sa meargă singur
până la școala sau să vină singur de la școală, binențeles, urmărit fiind de unul dintre părinți la început. Eu
cred că astfel le oferim încredere în ei și totodată îi responsabilizăm.

1325
 IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE-ACASĂ

PROFESOR:PELE ELENA,GRĂDINIȚA CU P.P.,NR.22,DROBETA TR.SEVERIN

Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Profesorul
psiholog Adina Mesaroş a explicat, pentru „Adevărul“, cum influenţează primii ani din viaţă
comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit psihologului,
primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale
copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este
indicat să identificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările
atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor
bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea
permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care
se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte
important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin
imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, Adina
Mesaroş spune că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze
din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai
să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”, explică ea. Între 1 şi 3 ani, este foarte important
ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să
exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta
pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face,
deci, pentru a-şi rezolva o problemă”, exemplifică psihologul.
După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile
publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte
important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem,
pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care
face criza”, spune psihologul. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste
crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi
conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de
important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă
asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate
să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă psihologul. După 5 ani înţeleg
regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor
ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine
obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu
întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familiei Tot acum - sau chiar
mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri
care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul
unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe
vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton
calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un
ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de
adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să
schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a
putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună
tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate -
în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele,
să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat

1326
care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi
controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul.

1327
 Importanța celor 7 ani de acasă

PERNIU MARIANA
Școala Gimn.Prof.Univ.Dr.Ion Stoia
Căldăraru – Argeș
„În ordinea naturii, prima instanță educativă este după cum bine se știe, mediul familial.” În
înțelesul cel mai larg, educația este un proces care începe chiar când individul se desprinde biologic de
mamă și se încheie odată cu viața. În mediul familial copilul face primii pași pe drumul integrării sale
sociale.
Astfel că, de modul în care familia influențează dezvoltarea copilului în primii ani de viață, depinde
comportamentul social-relațional al viitorului adult.
Familia fiind cea dintâi școală în care copilul învață cum să se comporte, acțiunile educative
exercitate de părinți trebuie să fie raționale și continue, să se bazeze pe faptul că dezvoltarea psihică a
copilului se realizează în strânsă legătură cu dezvoltarea fizică, să respecte particularitățile de vârstă și
individuale ale copilului. Organismul copilului are o mare putere de creștere și dezvoltare, este maleabil,
sistemul nervos se caracterizează printr-o maximă receptivitate și labilitate, fapt care facilitează aplicarea
celor mai bune metode și procedee educative care să contribuie la dezvoltarea personalității copilului.
Până la 6-7 ani, părinții constituie primul exemplu, unicul model de viață și de comportare, cu cea mai
mare influență asupra copilului.
O vorbă din bătrâni spune că „dacă nu ai cei șapte ani de acasă” nu-i mai poți recupera chiar dacă te
străduiești. Ce reprezintă de fapt acești șapte ani, care sunt primele reguli de comportament și când
trebuie ele aplicate în educația copilului? – într-o societate în continuă schimbare, în care respectul pentru
cel de lângă tine nu mai este un lucru primordial, unde scara de valori s-a inversat, devine foarte
important să ne creștem copiii educându-i în spiritul bunei-cuviințe și al politeții.
Respectul față de ceilalți se observă prin comportamentul copilului în societate dar și în casă față de
mama și tata. Având grijă să-l înveți pe copil de la vârsta fragedă regulile de bună purtare, vei observa că
acesta se va obișnui cu ele, devenind în timp automatisme. Părintele este cel care prin comportamentul
său trebuie să trezească în conștiința copilului trăsături morale precum cinstea, curajul, responsabilitatea,
dreptatea, generozitatea, perseverența, respectarea cuvântului dat.
Deci, când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de
la părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală. Când spunem că,
un copil are cei șapte ani de acasă, ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună
mulțumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții.
Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de
acasă.Însă, educația primită în acești ani depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și părinți,
specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului.
Astfel că, dragostea părinților stă la baza formării unui comportament corespunzător afectiv. Încă de
la naștere, fiecare etapă din viața copilului își pune amprenta asupra dezvoltării sale. Astfel că, după cum
afirmă psihologii, primul pas în dezvoltarea bună a copilului imediat după naștere, este satisfacerea
nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie” – este forma lui de comunicare la
acea vârstă. Este indicat să identificăm acea nevoie și să o satisfacem și tot așa pentru fiecare etapă de
dezvoltare. Între 1 și 3 ani este foarte important ca micuțul să aibă în jurul lui foarte mulți stimuli,în
speciali jucării, și este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinților.Tot în
această perioadă apar și crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locuri publice. Astfel că,
părinții trebuie să încerce să controleze această criză, să-i explice calm, că nu va primi acea jucărie sau
bomboană pentru care face criza.
Dragostea cu care părinții își înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în forțele proprii.Copilul iubit de părinți se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranță îi creează
deschiderea spre învățarea și asumarea regulilor de comportament. Chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este
suficient de matur pentru a ști ce este bine, ce este rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl
lăsăm să facă orice. Este necesar să fie fixate limite, întrucât copilul trebuie să învețe ce înseamnă
așteptarea, amânarea dorințelor. La această vârstă îl putem învăța formulele de politețe. Îi vom arăta cum
1328
și când se spune „bună ziua”, „te rog”, „mulțumesc”, „la revedere”, copilul învățând în acest fel prin
imitație.
De la vârstele de la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, își dezvoltă simțul
binelui și al răului, este conștient când face un lucru bun sau rău, observă reacțiile părinților în funcție de
comportamentul său, apreciază recompensele dar conștientizează și semnificația pedepsei. Tot acum este
momentul pentru a-l învăța bunele maniere: ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la
grădiniță. A-l învăța bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar
cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcția corectă sunt întâmplările curente din spațiul
familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea
momente în care copilul este obișnuit cu bunele maniere. Între 5 și 7 ani, copilul devine tot mai
independent. El merge la grădiniță, stă cu bona sau cu bunica și, pentru că nu va mai fi tot timpul alături
de părinți este necesar să îi dezvolte mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii și adulți.
Acum ar trebui să poată purta o conversație cu adulții, să își argumenteze punctul de vedere în discuțiile
din familie, să vorbească la telefon, să fie încurajat să se exprime, să fie lăsat să termine ce are de spus și
să nu i se facă observații în public. Replicile de genu „ taci din gură, ești mic și nu ai dreptul să vorbești”
sau observațiile făcute în public nu fac decât să-l umilească, să se inhibe copilul.
Părinții, deci, sunt modelele pentru copii. Degeaba spunem copilului să nu mai țipe prin casă dacă el
aude certuri între părinți. Sau, este ineficient să: se atragă atenția că nu a spus mulțumesc la magazin dacă
în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Un copil care va fi învățat de mic să se adreseze cu cuvinte
politicoase, cu greu va reuși să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulți copii care ajung
chiar și la gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu „dumneavoastră” , tocmai pentru că în
familie, a fost învățat să spună tuturor „tu” .
Cel mai important pentru copil nu este primirea unei jucării sau a unui dulce, ci aprecierea, lauda în
realizarea unor fapte bune sau explicarea în înfăptuirea unui lucru rău, nu să fie mustrat.
Perioada copilăriei între 1-7 ani este de neuitat și unică fiind numită simbolic „cei 7 ani de acasă” .
Este perioada în care copilul poate fi educat în spiritul disciplinei conștiente, cînd se poate forma
capacitatea de a îndeplini în mod conștient cerințele educatoarei sau ale părinților. Acum se formează și
se dezvoltă deprinderile de comportare civilizată esențiale pentru viață.
Acum se formează obiceiuri alimentare atât de necesare pentru o viață sănătoasă; deprinderi
igienico-sanitare, obiceiul de a fi ordonați, de a discuta cu părinții, de a fi altruiști. În această perioadă
copilul descoperă tot mai mult lumea din jurul său dezvoltându-și spiritul de observație, creativitate,
independența în gândire și acțiune, capacitatea de orientare în timp și spațiu.
În acest timp el învață multe lucruri, imitându-i pe adulți și de aceea este bine ca adulții să se
controleze continuu deoarece copiii vor face ceea ce văd și nu ceea ce li se spune.
Comportamentul elevat ( cetățenesc, civilizat, moral ) nu apare de la sine ci în măsura în care adulții
se ocupă de formarea lui în primul rând prin modelul pe care îl oferă ei înșiși copiilor care se vor strădui
să-i imite.
În concluzie, această perioadă din viața copiilor, este cea mai importantă pentru achiziționarea unor
deprinderi, a unor cunoștințe și stabilirea unor atitudini care să funcționeze pe tot restul vieții. Altfel spus,
importanța acestor ani stau la baza formării caracterului, conduitei, personalității copilului.
Totuși, fiecare copil este unic, are nevoie să fie iubit, să i se asigure securitatea fizică și psihică –
lucru esențial-să fie respectat, dar și diferit, diferență la baza căreia stă mediul familial din care provine.

Bibliografie:
Silvia Dima, Contribuția familiei la dezvoltarea și educarea copilului preșcolar
Mihaela Păiși Lăzărescu, Psihologia vârstelor

1329
 Cei şapte ani de acasă- oglinda educaţiei

Péter Tünde Maria

Profesor matematică
Școala Gimnazială ”Avram Iancu”
Unirea, jud. Alba

Pe copil să-l ţii în frâie, de vrei om la toţi să placă,

Nu-l lăsa orice să-ngâne, nu-l lăsa orice să facă
Nu-l lăsa după plăcerea-i unde vrea el să se ducă
Din acelaşi lemn se face şi icoană şi măciucă.
(Vasile Militaru)

„Cei şapte ani de acasă” –această frază ne vorbeşte foarte multe de familia, credinţa, concepţiile
oricărei personae, de mediul în care s-a format individul.
Familia este rădăcina educaţiei. Aşa cum un pom sădit corect şi adânc, este rezistent, aşa rol îl are şi
familia în educarea tinerei generaţii. Cum natura a plămădit în pântece individul, aşa şi familia
plămădeşte, numai că la nivel spiritual. Familia este un factor primordial de informare şi de creare a
copiilor şi tineretului. Ea are rolul de a-l introduce pe copil în societate, de a implementa practici
educative, construcţii cognitive. De observat faptul că, familia implementează mai mult valori practice,
decât teoretice.
Familia este mediul cel mai sănătos şi are o influenţă mare asupra copilului.Copilul, în cadrul
familiei se dezvoltă multilateral, cuprizînd mai multe ramuri de activitate. Un mediu tonifiant, va ajuta la
o înţelegere mai adecvată a societăţii, omenirii, o educaţie bună va ajuta la crearea unui individ util
societăţii. O societate prosperă va favoriza îmbogăţirea individului cu valori şi concepţii noi.
Familia are rol mai mult să formeze decât să aducă la cunoştinţă. Este foarte importantă educaţia
din copilărie, deoarece copilul, ia primele impresii din mediul înconjurător, care, la vârsta lui fragedă, este
familia. Tot din mediul familial, copilul, ca un burete, mai ia conduitele şi obiceiurile celor din jur.
Individul va repeta şi va imita oamenii din jur, va avea aceleaşi păreri, idei, concepţii. Copilul va mima,
gesticula exact ca persoanele din jur.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie
să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalăi, iar asta e răspunderea părinţilor. Trebuie obişnuit de mic cu
bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social.
Iată câteva reguli esenţiale în educaţia copilului în primii 7 ani de viaţă:
• Învaţă-l să se poarte frumos – bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
• Stabileşte si impune reguli şi limite în comportamentul copilului!
• Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii;
limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei!
• Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
• Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile- începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat,
lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele!
• Nu abuza în niciun fel de copil- fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" si
concentrează-te pe disciplina pozitivă!
• Învaţă-l să îşi exprime emoţiile şi sentimentele – numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale
paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.

1330
 • Învaţă-l să spună mereu adevărul!- Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine!
Copilul imitaă ceea ce vede şi aude în jurul lui!
• Petrece cât mai mult timp cu copilul tău - Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă
vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!
• Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! - iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de
performanîele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i
zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări,
etc.
Etapa de educaţie de bază nu trebuie să lipsească din procesul formativ al fiecăruia. Suntem datori,
în primul rând parinţii, să ne îndeplinim misiunea faţă de generaţia următoare, tot aşa cum şi noi am
beneficiat de grija şi de învăţăturile de purtare în lume şi societate, de respectul faţă de orice fiinţă umană,
din partea părinţilor şi familiilor noastre, care ne-au îndrumat si îndreptat primii paşi în viaţă. La temeiul
formării noastre ca oameni stau aceşti ani de acasă. Aşa a fost de când oamenii au apărut pe pământ şi
mersul înainte al omenirii s-a întemeiat pe această perioadă formativă, care nu trebuie înlaturată, ci
trebuie păstrată în existenţa fiecărei fiinţe umane, ea având profunde rosturi.
"Este mult mai uşor să formezi un copil decât să repari un adult" spunea Frederick Douglas.
Prin cuvintele sale, Frederick Douglas releva importanţa unei baze solide în educaţia oricărei persoane.
Experienţele din copilărie modelează dezvoltarea celor mici, de aceea este necesar ca aceştia să aibă parte
de provocări şi de ocazii care să le dea şansa să-şi exerseze abilităţile, să-şi exploreze potenţialul creativ şi
să se descopere. Astfel, ei devin puternici şi se vor transforma în adulţi de succes.

1331
 CEI SAPTE ANI DE ACASA!

PROFESOR PENTRU INVATAMANTUL PRIMAR, PETICA VERONICA,

SCOALA GIMNAZIALA”DIMITRIE LUCHIAN”
PISCU-GALATI
Familia reprezintă nucleul social în care se naşte copilul şi de la care primeşte primele elemente de
educaţie. Ea este “prima şcoală” a copilului şi exercită influenţe şi asupra dezvoltării ulterioare a lui.
Fiecare parinte este minunat.
Fiecare mama si fiecare tata este , in adancul fiintei sale, un parinte desavarsit.Din nefericire,
aceasta extraordinara inzestrare naturala nu iese la lumina de foarte multe ori.Sunt multi parinti care nu au
fie indrazneala, fie priceperea de a li se arata copiilor asa cum sunt ei cu adevarat.
Unii sunt timizi si se blocheaza in „Ce va zice lumea?”
Altii sunt stangaci, nu stiu cum sa se poarte, astfel incat sa nu para vulnerabilisi lipsiti de autoritate
si atunci se inchid in sine si se distanteaza de propriii lor copii.
Iar altii , pur si simplu aplica in mod automatregulile pe care le-au vazut aplicatede propriii lor
parinti si bunici, iar mai tarziu de educatori si profesori.
Fiecare dintr noi suntem ,in fond, rezultatul unor parinti, al unei anumite educatii, al unui anumit
mediu social si cultural.
A gandi, a simti si a declara ca este greu sa-ti cresti propriii copii a devenit un model cultural
extrem de prezent. Nu exista zi de la Dumnezeu sa nu aud: Si va e greu cu ei, nu-i asa?! Cel ce
formuleaza intrebarea, nici nu mai asteapta raspunsul, stie ca te vei apuca sa-i insiri toate grijile si
lipsurile posibile si imposibile pe care ti le provoaca... prezenta copiilor! Iar daca spui Nu, nu e deloc
greu, e o mare bucurie!- se uita la tine ca la un ciudat, gandindu-se ca , fie nu stii ce spui, fie faci pe
grozavul, fie glumesti.
E greu cu copiii! este o lespede apasatoare pe mintea si inima parintilor care gandesc asa, precum
si pe mintea si inima copiilor lor.
Daca tu, parintele, crezi si simti ca este greu, atunci chiar asa iti este. Dar daca tu, parintele, crezi si
simti ca este usor, ca este de fapt o foarte mare bucurie sa cresti si sa educi copii- atunci chiar asa si este.
Educarea este altceva decat dresarea. Multi parinti se asteapta ca atunci cand ei dau o comanda,
copiii s-o execute.
Toti parintii au nevoie de informatii de baza despre copiii lor. Ei ar trebui sa inteleaga care sunt
scopurile de baza ale scolii si ar trebui sa fie la curent cu politica educationala a scolii. Acolo unde este
posibil, ei ar trebui implicati in luarea de decizii.
Familia este factorul educativ care are sub îndrumare individul uman pe cea mai lungă durată din
viaţa sa. Copilul trăieşte cea mai mare parte din timpul său în familie, unde învaţă limba, obiceiurile şi
comportamentele civilizate, de aceea se spune că “cei şapte ani de-acasă” au un rol hotărâtor asupra
formării ulterioare a personalităţii. În perioada celor şapte ani, copilul se află în perioada celei mai mari
plasticităţi a sistemului nervos, fapt ce oferă familiei posibilitatea producerii prin educaţie a primelor
modificări care dau direcţia dezvoltării şi formării personalităţii.

1332
 Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă!

Profesor inv.primar Petrache Dorina-Florentina

Scoala Gimnaziala Nr.96, sector 4
Bucuresti
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea
grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai
din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca
părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel
încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este
supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În
situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa
cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele
de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la
grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest
sens. Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -îi
propun să ceară vânzătorului un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) -recunoaşte fructele,
exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a
formulelor de solicitare etc. -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -îi pot atribui sarcini
copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de
plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la
grădiniţă -exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral -îşi îmbogăţesc
vocabularul Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la
grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte
ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte,
aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor
ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele
de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar
trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să
identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi
vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său
(„Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să
cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt
sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”).
Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra
copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este
foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la
grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca
părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe
1333
să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în
sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi
bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un
„interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru
a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la
serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească
despre lucrurile pe care le-a făcut.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la
dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să
exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care
părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să
alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe
desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i
încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i
implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor
ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire
echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să
confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane
din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze
îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare,
formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în
funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a
musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent
maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al
acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace,
atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare
moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie.
Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu
trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei
mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le
trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să
înveţe, să descopere lumea.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

1334
 “Banii te fac DOMN, dar cei 7 ani de acasă, cinstea și caracterul te fac OM”

Prof. Inv. Preșc. Petre Adina Luminița

Grădinița cu Program Prelungit „Step by Step”, Galați
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim ca este un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
“mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia primită în
cei 7 de acasă depinde de relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, depinde de specificul de dezvoltare al
copilului, de valorile pe care se bazează familia, valori pe care le transmite si copilului.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Cei 7 ani de acasă sunt piatra de temelie a vieții pentru viitor. De acești ani depinde de cum va fi
copilul integrat în societate și cum va fi agreat de cei din jur. La rândul lui, copilul, odata cu trecerea
timpului, cand va deveni adult, o sa dea și el aceste sfaturi copiilor, nepoților și celor dragi, ca și ei să aibă
la bază cei 7 ani de acasă, să poată merge în viață deschis și cu un viitor sigur.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia, el realizând faptul că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Evident că, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea
în mod diferit la 2 ani, la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce
e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, astfel că nu-i putem pretinde
unui copil de această vârstă să împartă voluntar jucăria cu alt copil. Tot la această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu
poate înţelege că mama a avut o zi grea, el ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde
atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e
bine şi ce e rău, asta nu înseamnă cătrebuie sa îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este
necesar să existe anumite limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
dorinţelor. La această vârstă copilul poate învăţa formulele de politeţe. Îi putem arăta cum şi când se
spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, copilul învaţand prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său, daca este ignorat sau dacă i se acordă atenție, apreciază recompensele, dar
conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa pe copil
bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu, la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele
maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a
îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii
familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu
bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i se dezvolte mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur : copii şi adulţi. Acum el ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Copilul trebuie încurajat să se exprime, trebuie lăsat să termine ce are de
spus şi nu este indicat să i se facă observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu
ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude
frecvent certuri între părinți. De asemena nu are sens să i se atragă atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu
1335
este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată
când face o faptă bună. De aceea, este important să fie lăudat ori de câte ori se dovedeşte a fi bine
crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar
copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se
va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea
copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie
respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite
că şi adulţii greşesc uneori, dar copiii. De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără
atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, ca nu
este politicos, că nu are cei 7 ani de-acasă. Considerăm că nu a primit o educație potrivită ori că nu și-a
însuțit diverse norme ori reguli de politețe.
Această expresie: “cei 7 ani de-acasa” definește astfel, tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viaț, ani pe care copilul și-i petrece cel mai
mult în preajma familiei, iar membrii ei, au cea mai mare influență asupra lui. Aceasta perioadă de timp
este considerată „culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de dezvoltare psihică intensă,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea,
este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Nu este de-ajuns doar să
ne controlăm limbajul și comportamentul in fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie,
dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Asta nu înseamnă să fim permanent stresați
de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru că astfel ne va fi foarte greu și chiar ne
vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar
moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și
întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele mai puțin plăcute. Este nevoie de însușirea
responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează,
interiorizează ceea ce facem noi ca adulți, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și
va fi judecat, acceptat ori nu, în societate.
În cei 7 ani, copiii pot învăța:
– deprinderi de autoservire;
– ordine;
– igienă;
– curățenie și exprimarea propriilor nevoi;
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative;
– bune maniere și comportament;
– limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părțile de vorbire);
– modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este
certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse
fapte, etc);
– consecvență în realizarea unei sarcini;
– concentrarea atenției;
– perseverență în realizarea uneri sarcini;
– alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții:
– spiritul de competiție;
– altruismul;
– cooperarea;
– atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.,
iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi
încrezător în forțele proprii.
Înainte de a judeca o persoană și de a i se pune o etichetă, ar trebui să ne gândim mai înainte la ceea
ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de ceilalți.

1336
 Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală, cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să și-i menţină. Aşadar, cei 7 ani de-acasă
reprezintă și abilitățile minime de socializare, care ajută un adult să se integreze şi să fie acceptat. Chiar
dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor, e foarte important ca micuţul să ştie
cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un anumit grup sau dintr-o anumită
comunitate. Bineînţeles, în cei 7 ani de-acasă intră şi o componentă de altruism, adică cel mic să arate că
îi pasă de ceilalţi, că ştie să asculte ce spune cineva, că e gata să sară în ajutor atunci când este rugat. Nu
este vorba numai de etichetă, de cum să se îmbrace, să mănânce şi să se poarte în anumite situaţii. Copilul
trebuie să fie capabil să arate că celălalt este important pentru el, că are valoare ca om.

1337
 Rolul familiei și a celor ,,șapte ani de acasă” în conduita școlară a copiilor
Prof. înv. primar Petre Ana-Mihaela, Liceul Teoretic, Comuna Filipeștii de Pădure

Motto:
“...Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă
voi reuşi sau voi eşua în viaţă. Dă-mi, te rog, acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire. Educă-mă,
te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume...”
(Mamie Gene Cole, ,,Childʼs Appeal”)

Familia reprezintă pentru copil ,,locul” unde acesta este iubit necondiționat (sau, cel puțin, ar trebui
să fie!), unde este acceptat așa cum este, unde ,,deschide ochii” asupra lumii care-l înconjoară, unde
primește primele sfaturi despre ,,cum este frumos/cum trebuie să se poarte”, unde învață primele reguli,
unde observă comportamente, de unde preia modele. Practic, aici începe formarea personalității lui,
familia reprezentând unul dintre cei mai importanți factori care îi determină evoluția și sensul ei.
Copilul nu este un adult în miniatură ci, așa cum spune H. Piéron, este doar ,,un candidat la
umanizare”; el este foarte receptiv la influențele externe (pozitive sau negative), trebuie socializat și
umanizat. Familia reprezintă pentru el ,,universul” afectiv, social și cultural. Concepția despre educație,
stilul și metodele ,,pedagogice” pe care le folosesc părinții, mai mult sau mai puțin spontan, dar care se
repetă zi de zi, joacă un rol foarte important în formarea personalității copilului și influențează rezultatele
pe care acesta le va obține în activitatea sa școlară. Există multe moduri de a educa bine însă există și
moduri considerate, conform ultimelor cercetări în domeniu, ,,patogene”, care au, de multe ori, consecințe
nefaste și ireversibile.
,,Trăsăturile și coordonatele personalității se cristalizează după modelul și natura situațiilor trăite
nemijlocit, repetat și intens de către copil în mediul familial, care este considerat – prin funcția sa centrală
de creștere și educare – locul de inserție a copilului în societate și în cultură. Atitudinile părintești au
consecințe durabile asupra personalității în formare. Din această pricină, singura atitudine validă în
educarea copilului este cea de acceptare a lui” (Kulcsar, 1978, p. 68).
În familia tradițională cei doi părinți, deși (ar trebui să fie) la fel de implicați, au roluri diferite:
mama asigură ,,căldura afectivă” necesară dezvoltării mecanismelor de cunoaștere și învățare, iar tatăl
reprezintă autoritatea și universul social. În societatea actuală însă, observând părinții elevilor cu care am
lucrat, de-a lungul timpului, am constatat că aceste roluri nu mai sunt atât de clar diferențiate, că uneori au
(mai multe) elemente în comun (decât în trecut) și că, în unele cazuri sunt chiar inversate. Există situații
când mama reprezintă autoritatea sau când aceasta este prea ocupată și aproape absentă din viața și
educarea copilului sau situații când tatăl este (aproape) absent sau marginalizat, deci fără influență
educativă. De asemenea, apare, din ce în ce mai des, fenomenul de neglijare a copilului, fie din cauza unu
seviciu prea solicitant, a plecării părinților în străinătate (în scopul obținerii unor venituri), sau a
divorțialității (din ce în ce mai frecventă).
Toate aceste aspecte se răsfrâng asupra personalității în formare a școlarului mic și influențează
atitudinea pe care acesta o are față de școală și activitatea de învățare, precum și rezultatele pe care acesta
le obține la învățătură.
Un copil care crește într-un mediu familial armonios, cu relații normale între părinți (comunicare
eficientă, respect, sprijin reciproc, afecțiune), în care aceștia sunt preocupați de educația lui, de activitatea
lui școlară, de rezultatele sale, care îl sprijină la efectuarea temelor și lucrează suplimentar cu el, care-l
susțin și motivează pemanent, are șanse foarte mari să obțină reușite școlare, în mod repetat.
Vârsta școlară mică reprezintă, poate, una dintre perioadele cele mai potrivite pentru ,,încurajarea”
formării trăsăturilor pozitive de caracter și ,,descurajarea” celor negative. Micii școlari sunt mai ,,dispuși”
decât elevii mai mari să facă ceea ce este ,,bine”, ,,frumos”. Ei doresc să răspundă cu succes solicitărilor
venite din partea cadrelor didactice, părinților, chiar societății. Dacă li se oferă un sistem de valori pe care
ei le înțeleg, le acceptă și le consideră potrivite posibilităților și intereselor lor, sigur se vor strădui să le

1338
respecte, să le interiorizeze. Aici un rol important consider că are și familia, și sistemul de valori, principii
pe care aceasta le promovează, gradul de implicare a părinților și restului membrilor familiei în viața și
educarea copilului.
O importanță deosebită o au, în formarea caracterului elevilor mici, și modelele pe care aceștia le au
în viața de zi cu zi, știindu-se faptul că aceștia învață anumite comportamente și atitudini mai întâi prin
imitație. Dacă părinții și cadrele didactice îi vor ajuta să aibă o atitudine pozitivă față de ceilalți oameni,
purtându-se cu omenie, cu demnitate, învățând (de mici) altruismul, o atitudine pozitivă față de propria
persoană, valorizându-și calitățile în mod just, perseverând, făcând eforturi voluntare pentru obținerea
rezultatelor dorite, și o atitudine pozitivă față de muncă, învățându-i, stimulându-i să fie harnici,
conștiincioși, punctuali, exigenți cu sine, aceste câștiguri sunt pentru toată viața și îi vor ajuta, cu
siguranță, pe elevi să reușească în ceea ce-și propun.
Asfel, în familiile în care există un nivel înalt de aspirație, iar copiii sunt încurajați și apreciați
pentru rezultatele lor, aceștia vor avea încredere în forțele proprii și, în cele mai multe cazuri, vor obține
reușite în activitatea școlară. În familiile în care, din păcate, școala și învățătura sunt subapreciate, există
tendința ca cei mai mulți dintre copii să aibă un nivel scăzut de mobilizare pentru a obține reușite la
școală. Acesta este un argument pentru educarea părinților, ca o condiție socială importantă a reușitelor
școlare.
Părinții și profesorii ar trebui să-i orienteze pe copii către autocunoaștere și autoapreciere cât mai
obiectivă, să-i ajute să-și observe (mai ales) părțile bune și să le folosească cât mai des, să-i învețe să se
accepte așa cum sunt (și să-i accepte la rândul lor!) sprijinindu-i atunci când ,,descoperă” ,,ceva” care nu
le place și vor să schimbe… De asemenea, ar trebui să încurajeze competiția copiilor cu ei înșiși (și nu cu
alții, cum, din păcate, se întâmplă adesea). În acest sens, susținem ideea lui William Faulkner, potrivit
căreia : ,,Nu te strădui să fii mai bun decât contemporanii sau predecesorii tăi. Încearcă să fii mai bun
decât tine însuți !”
Iar dacă-i învățăm pe copii și să facă cu plăcere ceea ce au de făcut, să ,,vadă” mereu ,,partea plină a
paharului”, să caute sensuri și rosturi în toate activitățile pe care le desfășoară, putem să considerăm că
am contribuit la formarea unui ,,bagaj” valoros cu care avem curajul să-i trimitem pe copii să înfrunte
viața cu toate provocările ei și să…reușească !

Bibliografie:
Kulcsar, T., (1978), Factorii psihologici ai reușitei școlare, EDP, București

1339
 COPILUL ÎNTRE TREI ȘI CINCI ANI

Prof. Petre Ileana, Grădinița nr. 72, București

Copilul aflat la vârsta de trei ani. Echilibrul între el şi lumea înconjurătoare este bine asigurat. A
realizat trecerea dintre bebeluş şi copil. Nu mai aste atât de anxios cum a fost în perioada precedentă. Din
acest motiv nu prea mai are mare nevoie să fie protejat de ritualuri. Nu mai simte nevoia de a face totul
invariabil în acelaşi fel. Este posedat de un spirit nou, de cooperare şi dorinţă de a atrage aprobarea
părinţilor şi fraţilor.
Deşi în etapa precedentă era cel mai mare non-comformist din lume, iată-l acum fericit să obţină şi
să facă plăcere. Marile furii încetează şi părinţii îşi dau seama că pot întradevăr să înceapă să poarte
discuţii logice cu el.
În acelaşi timp, nu mai este atât de dominator, exclusiv şi tiranic. Nu mai este obligatoriu să ne
supunem deciziilor sale. Regele locului, micul tiran care voia să impună legea sa peste tot, a abdicat.
Începe acum să simtă în interiorul să dorinţa de a împărţi, de a-şi aştepta rândul. Ştie mai bine să se ocupe
cu răbdare de mici lucrări, în loc să încurce totul ca la doi ani şi jumătate. Aceasta se datorează, în parte,
unei noi doze de încredere în forţele proprii. Activitatea motrice şi musculară este mult mai sigură. Ştie să
fie mai răbdător atunci când se îmbracă sau când se joacă. Progresele făcute în domeniul exprimării
verbale îl ajută să îi înţeleagă mai bine pe ceilalţi şi să-şi controleze mai bine elanurile verbale. Adoră
cuvintele noi. Pe măsură ce orizontul său intelectual se lărgeşte, o întregă lume imaginativă se deschide.
Este vârsta la care îşi creează un companion de joc imaginar, copil sau animal, pe care numai el îl poate
vedea. Are o puternică nevoie de companie. Un copil care este obligat să se joace singur în cea mai mare
parte a timpului va fi mai tentat să-şi imagineze un partener de joc. Părinţii nu trebuie să se preocupe de
acest aspect. Acest partener de joc poate rezista ani de zile. Apoi va dispare singur. Între timp va constitui
un dispozitiv de siguranţă pentru copilul care l-a creeat.
Raporturile cu copii de aceeaşi vârstă capătă o mare importanţă. La doi ani, copilul se afla în stadiul
jocului parale. Acum, aptitudinea de a acţiona în comun, de a aştepta, de a împărţi, de a face schimb de
jucării începe să se dezvolte.
Vârsta de trei ani este “vârsta de aur”, o perioadă foarte plăcută atât pentru părinţi cât şi pentru
copiii care trăiesc împăcaţi cu universul lor. Copiii iubesc viaţa, îşi iubesc părinţii, au în general o părere
bună despre ei înşişi. Părinţii ar trebui să profite de această perioadă de linişte, deoarece următoarea va fi
numai mişcare şi zgomot. Vârsta de trei ani reprezintă o perioadă de echilibru, dar natura ne pregăteşte o
altă etapă convulsivă: vârsta de 4 ani. O dată în plus, comportamentul copilului trebuie să se zdruncine
pentru a putea trece la o nouă fază de integrare. Pentru a descrie în câteva cuvinte copilul la patru ani, aş
spune că seamănă cu cel de doi ani şi jumătate, dar că este ceva mai matur şi deci mai uşor de stăpânit.
Această vârstă este marcată de dezechilibru, insecuritate şi lipsa de coordonare în aproape orice act
comportamental. Copilul care părea atât de bine coordonat la trei ani, acum se poate împiedica, poate
cădea şi poate să-i fie teamă de căzături. Semnele fizice ale tensiunii sunt mai frecvente: clipeşte des, îşi
roade unghiile, bagă degetele în nas, îşi atinge organele sexuale, îşi suge degetele. Poate să capete şi ticuri
faciale.
Vârsta de patru ani este aceea la care copilul urăşte să se joace singur. Raporturile sociale la această
vârstă sunt tot timpul furtunoase şi violente. Intruşii sunt ţinuţi la distanţă. Limbajul devine mai violent.
Această “vârstă” nu-şi face probleme despre părerea celor din jur. Copilul este de-a dreptul energizat.
Loveşte cu piciarele, se enervează foarte repede. De asemenea nu are nici limite verbale. Este fascinat de
cuvinte şi de sonoritatea lor. Pentru prima oară înţelege că există o serie de cuvinte care nu sunt pe gustul
părinţilor. Marea majoritate a acestora au de la trei la cinci litere. Realizează că îşi poate enerva părinţii
folosindu-le, mai ales în public. Dinamismul său este extraordinar iar viteza de propulsie este
ridicată. Urcă şi coboară scările în fugă, aleargă prin apartament sau prin casă, trânteşte uşile. Şi viteza de
alocuţiune este mare. Este vorbăreţ şi îi place să discute despre tot. Este propriul comentator al lumii
înconjurătoare şi uneori propriul public.
Îi place să rostească vorbe fără sens sau să găsească rime. Părinţii avizaţi pot folosi această nouă
pasiune pentru limbaj pentru a juca tot soiul de jocuri de cuvinte. Îi place în mod special umorul şi
exagerările. Dacă intraţi în joc, copilul va aprecia întrebări de genul: “Nu-i aşa că ai un elefant în
buzunar?”
1340
 Îi place să dramatizeze, jocul scenic şi ştie să se folosească de marionete. Va organiza în jurul său o
punere în scenă interminabilă, atât în casă cât şi afară, cu ajutorul cuburilor, maşinilor, trenurilor,
vapoarelor, păpuşilor.
Acesta este copilul la patru ani. Exact în momentul în care părinţii se gândesc că viaţa nu mai
merită trăită alături de acest mic monstru, atinge cei cinci ani. Totul se schimbă brusc. Dezechilibrului de
la patru ani îi succede echilibrul de la cinci.
Această vârstă este delicioasă. Comportamentul “sărit” ia sfârşit. Acum copilul se arată rezonabil,
serios, stabil şi echilibrat. Este calm, simpatic, nu prea exigent în relaţiile cu ceilalţi. Nu încearcă să facă
ceea ce crede că va reuşi, iar datorită acestui lucru, reuşeşte în general, în tot ceea ce întreprinde. În timp
ce vârsta de patru ani înseamnă “plutire”, vârsta de cinci ani este sinonimă cu concentrarea şi
corectitudinea. În opoziţie cu copilul de patru ani care nu ştie ceea ce va desena înainte de a începe,
copilul de cinci ani concepe înainte un proiect precis şi apoi realizează desenul proiectat. La această
vârstă, îi place să termine ceea ce a început. Nu se mai aventurează, ştie unde să se oprească. Va
manifesta o mare “economie” în comportamentul motor.
La această vârstă începe să dea definiţii, nu este în conflict cu el însuşi şi nici cu anturajul. Este
mulţumit de el, la fel şi ceilalţi. Regăseşte spiritul de cooperare şi dorinţa de aprobare de la vârsta de trei
ani, dar la un nivel superior. Mama este încă centrul universului său, îi place să stea lângă ea, să acţioneze
pentru şi cu ea. Îi place s-o asculte, deşi cu câteva luni în urmă i-ar fi rezistat ostentativ. Ca la trei ani, îi
place să i se spună ce trebuie să facă şi ce poate să facă.
În ciuda dragostei sale marii faţă de casă şi pentru casă şi pentru mamă, acest loc nu îi mai este
suficient. Este destul de matur pentru o experienţă comunitară lărgită. Îi place să se joace cu prietenii din
cartier. Este pregătit pentru grădiniţă şi foarte nerăbdător de a merge la şcoală. Grădiniţa este pentru el
activitatea ideală, deoarece o educatoare competentă îi poate permite să-şi dezvolte imensele aptitudini
intelectuale. Dacă nu aveţi o grădiniţă în apropiere, va trebui să vă ocupaţi cu multă grijă de jocurile sale.

Bibliografi;
Mama și copilul de Emil Căpraru și Herta Căpraru, Editura Medicală.
UNICEF – Ghid pentru cadrele didactice din învățământul preșcolar.

1341
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!

Prof.înv.preşcolar PETREA DOINA

Grădiniţa,,Sf. Maria’’, Bacău

,,Singurătatea învie calităţile celor pierduţi’’

Valeria Mahok

Zâmbetul – albul, cea mai deschisă culoare, reprezintă copilăria, puritatea, dreptatea, inocenţa.
Zâmbesc des doar oamenii deschişi, ce au sufletul curat, iar anume, zâmbetul, atrage orice om. De bună
seamă că cine are copii, cine şi i-a dorit cu ardoare, tot cu ardoare îşi doreşte pentru aceştia viaţă lungă şi
fericită şi-i creşte astfel, ca în viaţa ce le-a dăruit-o, griji şi lipsuri să fie cât mai puţine, iar bunăstarea şi
fericirea să le fie surori,din leagăn, pentru totdeauna.
Educaţia copiilor în anii petrecuţi cu precădere în familie este extrem de importantă, dar, din păcate,
copiii de astăzi nu prea mai au parte de părinţi, în adevăratul sens al cuvântului. Părinţii sunt foarte
ocupaţi şi astfel, deşi, teoretic, pentru fiecare părinte copilul său reprezintă prioritatea numărul unu, în
realitate lucrurile stau cu totul altfel. Răutăţile şi lipsa de educaţie a unui copil se vede mult mai devreme
de vârsta maturităţii, dar, la vârsta maturităţii copiii şi părinţii sunt surprinşi, pentru că îşi dau seama că nu
se mai pot îndrepta foarte multe sau este foarte greu de schimbat un anumit tip de comportament.
Adesea, când găsim un gest ca fiind nepotrivit în comportamentul unei persoane, recurgem la
expresia „îi lipsesc cei şapte ani de acasă!“
Ce înţelegem, de fapt, prin această expresie?
Care este rolul acestei perioade de formare, până la şapte ani, în viaţa noastră de mai târziu?
Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Unui om
care nu are cei şapte ani de acasă îi lipseşte, în primul rând, credinţa în familie. Un rol important îl are şi
credinţa în Dumnezeu.
Cei şapte ani de acasă înseamnă socializarea primară care are loc în familie , înseamnă dobândirea
unui fundament pe care se clădeşte viitoarea personalitate a copilului. Educaţia copiilor în familie este
foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează aşa cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi
copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului, pentru a asigura un trai decent
familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul copiilor. Copiii sunt, de la o vârstă
fragedă, destul de rebeli şi cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii straşnice, în familie. Aceasta este
cauzată şi de faptul că unii copii sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri sau de părinţi maturi, mult prea
ocupaţi. Nu putem vorbi de educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt educaţi.
Educaţia copiilor în primii ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales în familie, este una de bază.
Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă. De aceea, mulţi dintre psihologi,
pedagogi şi specialişti au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte importantă, în
dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de până la 4 ani. Copiii de astăzi sunt foarte agitaţi,
nonconformişti. Cauza acestei stări de lucru este educaţia nepotrivită şi timpul insuficient pe care părinţii
îl acordă copiilor. Părinţii angajează foarte repede bone pentru îngrijirea copiilor şi, astfel, educaţia îşi
pierde adevăratul ei sens, adevăratul ei înţeles. Părinţii trebuie să aibă mai clar trasate priorităţile şi
atitudinile în cadrul familiei, ţinând cont de riscurile pe care le presupune societatea de astăzi.
Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte
a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă
ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la
şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu
ceilalţi. Cei şapte ani de acasă înseamnă de fapt anii pe care i-am petrecut până a pleca la şcoală, iar în cei
şapte ani părinţii sunt, de cele mai multe ori, responsabili pentru educaţia noastră. Cei şapte ani înseamnă
educaţia primită acasă, educaţia dată de părinţi, mai exact respectul pe care ar trebui să îl avem pentru
semenii noştri.Din punctul meu de vedere, cei şapte ani de acasă înseamnă şi respectul pe care îl avem
faţă de noi. Dacă avem respect faţă de noi, avem respect şi faţă de ceilalţi. Cei şapte ani înseamnă
1342
amintiri, sentimente, învăţăminte, dar şi tristeţe şi nemulţumire. Fiecare dintre noi suntem mulţumiţi sau
nemulţumiţi de realitate. Fără îndoială, fiecare află de la viaţă exact cât îşi doreşte. De aceşti ani depinde
de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur şi bineînţeles îţi poţi ordona viaţa şi
stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul tău, odată cu trecerea timpului, când vei deveni mai înţelept,
o să dai şi tu aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la bază cei şapte ani de acasă,
să poată merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur.
Educaţia se face pentru copii, nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu.Cei şapte ani
de acasă sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al doilea rând. Cred că
esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă deosebirea între
bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai târziu. Ne educăm copiii în primul
rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. Oamenii
uită că nu suntem singuri în toată lupta noastră.
Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, trebuie să ne gândim ceva mai mult la ceea
ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ă de către ceilalţi.
„Este de o mie de ori mai bine să ai bun simţ fără educaţie decât să ai educaţie fără bun simţ!”
Robert G. Îngersoll

Bibliografie:
1. Vrăşmaş, E. A. (2002). Consilierea şi educaţia părinţilor. Bucureşti: Editura Aramis.
2. Păun, E.; Iucu.R. (2002), Educaţia preşcolară în România. Bucureşti: Polirom
3. Ciofu, C.(1998). Interacţiunea părinţi-copii.Bucureşti: Editura Medicală Amaltea

1343
 FAMILIA ȘI IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

Prof. înv. primar PETRESCU ANA-MARIA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 4 LUGOJ
Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute conștient decât de copiii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai întotdeauna de inconștientul
care le emite apoi conștientului in situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un
copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).
Părinţii îşi educă copiii (pe lângă exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze:
principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi
permisiuni.
Unele din aceste tipuri de fraze pot conține mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente
diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceeaşi frază care se exclud
reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului.
Se consideră că, la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pâna la varsta de 3 ani. Din motive
didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual deși majoritatea sunt
percepute ca senzații. Terapeuții sunt intens preocupați de mesajele distructive, care pot induce copilului
patologia psihică de mai târziu.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.

1344
 Cei 7 ani de acasă?

Profesor: Petrescu Ana-Maria

Școala gimnazială nr. 22, Galaţi

Studiind dezvoltarea gândirii copilului, psihologul Jean Piaget arată că dezvoltarea intelectuală este
un proces stadial care începe de la naştere şi cuprinde mai multe stadii de dezvoltare: stadiul dezvoltării
gândirii senzorio-motorie delimitat între 0 şi 2 ani; stadiul dezvoltării gândirii preoperaţională delimitată
între 2-7 ani; stadiul dezvoltării gândirii operaţiilor concrete delimitat între 7-11 ani; stadiul dezvoltării
gândirii formale, logice delimitat între 11-15 ani.
După cum se poate observa din această caracterizare psihologică realizată de Jean Piaget deducem
faptul că primele două stadii de dezvoltare ale gândirii ar trebui dezvoltate şi cultivate în mediul familial,
conform concepţiei celor 7 ani de acasă.
Astfel stadiul dezvoltării gândirii senzorio-motorie presupune procese psihice precum: senzaţiile
care sunt prezente de la naştere, percepţiile care apar prin a treia lună de viaţă, reprezentările (imaginile
mintale) apar pe la 9 -12 luni pentru ca abia la un an de zile să apară gândirea acţional-obiectuală.
Caracteristica principală a acestui stadiu este că inteligenţa îşi are originea în acţiunea cu obiectele,
acţiunea fiind forma iniţială a gândirii copilului. Acţiunea nu se suprimă odată cu trecerea copilului la
stadiul următor ci se modifică şi se restructurează. Astfel dacă la început acţiunea este modul principal de
rezolvare a problemelor, de adaptare, ea devine mai apoi mijloc de verificare al soluţiilor găsite în minte,
începând să îndeplinească un alt rol.
Acest stadiu este adesea dezvoltat în familie ca urmare a petrecerii primilor 2 ani din viaţă cu mama
şi este direct proporţional influenţat de atenţia pe care mama o acordă copilului, în funcţie decât timp
aceasta petrece cu el. Cu cât mama îşi petrece mai mult timp cu micuţul ei şi îi vorbeşte constant îl ajută
să meargă cu atât copilul îşi dezvoltă aceste abilităţi mai repede. Însă după acest interval de timp ca
urmare a dezvoltării societăţii şi a faptului că de cele mai multe ori ambii părinţi lucrează, copilul este
antrenat în viaţa socială şcolară mult mai devreme prin sistemul de creşe, grădiniţe şi în final gimnaziu.
Datorită programului încărcat al părinţilor un copil ajunge să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului
unei zile cu alte persoane, adesea simţindu-se lipsa de afectivitate din partea familiei. Aceste aspecte îşi
vor pune amprenta mai târziu asupra personalităţii.
Stadiul gândirii preoperaţionale al doilea stadiu de dezvoltare între vârsta de 2 şi 7 ani, este o
perioadă de intensă dezvoltare intelectuală caracterizată prin expansiunea comunicării verbale şi prin
posibilitatea de interiorizare a acţiunilor. Limbajul se include de timpuriu în activitatea copilului
transformând-o astfel: copilul ascultă indicaţiile verbale ce i se dau, pune întrebări, formulează
răspunsuri, relatează pe parcurs. Dacă la 3-4 ani limbajul punctează încheierea acţiunii, la 4-5 ani limbajul
însoţeşte acţiunea pentru ca după 5 ani limbajul să se deplaseze spre începutul acţiunii devenind mijloc de
planificare al acesteia. Abia după vârsta de 5 ani efectuând o acţiune copilul o poate transpune integral în
cuvinte. În acest stadiu gândirea copilului este una preoperaţională adică o gândire în care operaţiile
mintale nu sunt încă formate. Tot în acest stadiu în partea ultimă se formează şi acţiunile mintale de
scriere, ordonarea crescătoare sau descrescătoare a unor elemente, are loc şi clasificarea, gurparea
elementelor unor mulţimi de obicte diferite după diverse criterii de asemănare. Atât scrierea cât şi
clasificarea pot fi realizate de preşcolari la vârsta de 2-6-7 ani. Principala limită a acestui stadiu constă în
faptul că acţiunea mintală nefiind încă reversibilă preşcolarul poate formula o idee, o duce până la capăt
dar nu se poate întoarce într-un anumit punct al expunerii sale.
Concomitent cu aceste progrese se conturează primele forme de însuşire a valorilor, începe să
înţeleagă ceea ce este rău şi este bine, ceea ce este frumos sau urât, începe a-şi contura personalitatea. În
aceste etape personalitatea se dezvoltă sub influenţa cerinţelor externe ce provin de la familie şi de la
şcoală. Astfel un rol deosebit de important îl au relaţiile pe care copilul le stabileşte cu membrii familiei,
cu sistemul de valori promovat de aceasta care constă în idei morale, tradiţii, obiceiuri, concepţia despre
lume care mai apoi este modelată de către şcoală.
Astfel în funcţie de valorile familiei se dezvoltă şi percepţia copilului despre tot ceea ce îl
înconjoară. Având în vedere că în societatea de astăzi copilul îşi petrece cea mai mare parte a timpului cu
alte persoane decât membrii familiei, începând cu vârsta de 2 ani, dezvoltarea sa intelectuală şi fomarea
1345
personalităţii este influenţată de toţi aceşti factori: familie, educator/învăţător, grup de copii. Indiferent de
timpul petrecut în afara mediului familial, membrii familiei trebuie să acorde atenţie copilului şi nevoilor
sale pentru că în caz contrar această distanţare timpurie determină tulburări comportamentale născute din
lipsa de afectivitate care vor influenţa parcursul şcolar al acestuia.
După cum se poate remarca astăzi nu mai putem vorbi de cei 7 ani de acasă deoarece copilul intră
mult mai devreme în colectivitate şi în contact cu educatorii, cei care îi modelează comportamentul, mai
concret am putea specifica cei 2 ani de acasă la care se adaugă o îndrumare şi supraveghere constanţă de-
a lungul întregii vieţi de către familie.

1346
 Unde sunt cei şapte ani de acasă?

Prof. înv. primar, Petrescu Magdalena

Şcoala Gimnazială “Minerva Alexandrescu” Şoimari, Prahova
“Educaţia este cea mai puternică armă pe care voi o puteţi folosi pentru a schimba lumea.”
(Nelson Mandela)
Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduită se învaţă din familie. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a
generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea
confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În
momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii
lui, dar şi a părinţilor.
La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind
mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă).
Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse
din familie. Suntem în faţa unei provocari majore pe care societatea nu o poate ignora şi chiar dacă o face
aceasta se poate întoarce împotriva ei, deoarece şcoala nu poate prelua tânăra generatie de la zero, un rol
important revenindu-i familiei în modelarea timpurie a copilului. Un set de valori dobândite în copilarie,
care oferă copilului soluţii în faţa unor provocari este fără îndoială necesar şi în acelaşi timp extrem de
util, dar nu putem afirma că poate fi şi suficient.
Mediul familial este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea
şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior
decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Societatea a evoluat şi a admis o formă de educaţie atât de timpurie şi este evident faptul că rămâne
prea putin timp familiei pentru a se implica în educaţia copilului pentru modelarea caracterului său. Din
ce în ce mai putin, după cum se vede. De la 0 la 3 ani, când rudimentele de educaţie se stabilesc în
familie iar pe durata educaţiei în învăţământul preşcolar dupa-amiaza sau în week-end. In cazul
grădiniţelor cu program prelungit, timpul care rămâne familiei este şi mai scurt pentru educaţia de acasă.
“Acasa“, un cuvânt cu conotaţie specială astăzi. Supravegherea copilului nu o mai face nimeni, părinţii
fiind la serviciu. În astfel de cazuri persoanele mai vârstnice se pot ocupa de copii, dar calitatea educaţiei
este relativă, argumentele “educatorilor” nefiind prea convingătoare.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate, în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare socială. Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va
simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea
mai bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere ar fi ca părinţii să reprezinte un bun model pentru
copil.
Începând de la a-l învăţa lucrurile simple încă de la vârsta fragedă: să salute, să spună "te rog" şi
"mulţumesc". Iar buna creştere nu trebuie să se oprească aici.
Va trebui să stie ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere şi chiar într-o discuţie cu
un prieten apropiat.
Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă respectul. Iar
copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect.
” Rădăcinile educaţiei sunt amare, dar fructul este dulce.” Aristotel

1347
 Cei şapte ani de acasă

PETRESCU MIHAELA CRISTINA

Identificarea familială constituie procesul cel mai ȋncărcat de afectivitate. Modelele cele mai
apropiate pentru dorinţa copilului de a fi respectat, considerat mare, independent sunt cei doi părinţi.
Conditia de identificare parcurge un drum propriu ȋn patru direcţii. Prima cale este aceea cand copilul
percepe asemanări fizice cu părinţii săi, el aude de la alţii şi observă aceste asemănări care-I consolidează
identitatea. A doua cale priveşte observarea unor asemănări psihice ale copilului cu părinţii sai (este
ordonat ca mama sau are un comportament vioi ca şi tata). A treia cale se realizează prin adoptarea de
către copil a unor conduit, atribute şi gesturi ale părinţilor. Ultima cale se referă la ȋnsuşirea de conduit,
gesturi şi atribute identificate la părinţi.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.
Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă
să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp,
părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim
uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei.
Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un
anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de
politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice
eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi
capacitatea de relaţionare social

1348
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
Profesor : RODICA PETRESCU

Șc.Gimnazială ,,C-tin Tomescu “,Pleșești

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Familia are rolul cel mai important în formarea deprinderilor.Oglinda educației pe care o oferă
părinții copiilor o reprezintă comportamentul copiilor în public.Trebuie să i se repete copilului de mai
multe ori ce are de facut. ”Nici o altă instituție , oricât de calificată, nu este atât de direct sensibilă la
exprimarea trebuințelor, la manifestarea slăbiciunilor sau potențialului de dezvoltare al copilului, fiincă
nici o altă instituție nu cuprinde ființe legate de copil în mod atât de direct și atât de vital ca tatăl și
mama…”( P.Osterrieth)
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când
face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe
care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care
copiii le urmează.
Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să coincidă cu al
părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în funcţie de
conjunctură. Dacă acum 30-40 de ani se punea mare preţ pe regulile de politeţe, cum trebuie să bei sau să
mănânci, acum sunt valorizate vigilenţa şi iniţiativele.
Valorile s-au schimbat

1349
 Educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii
susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. „Valorile s-au schimbat. Înainte
se punea preţ pe comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate
vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în autobuz, unde
generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Acum e important
să fii primul pentru că resursele sunt limitate“, explică psihologul Bogdana Bursuc.
Libera exprimare este un comportament încurajat în prezent. „Copilul de acum 20 de ani era mult
mai compliant. Acum are acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai
mare. Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se
câştigă, nu se impune. Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar
se răstoarnă. Este un lanţal agresivităţii“, adaugă psihopedagogul Sorina Constandache.
Furia, exprimată prin cuvinte, nu prin acţiuni.
În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale.
„Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i
asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune.

1350
 ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAREA COPILULUI

Profesor învățământ primar PETRI ANA DORINA

Liceul Tehnologic Jidvei – Școala Gimnazială Bălcaciu
,,Copilul care se naște nu intră într-o ambianță naturală, el intră în civilizație”
Maria Montessori

Familia are un rol determinant în educația copilului, este nucleul în care copilul se formează ca om.
Familia are un rol decisiv în ceea ce privește formarea personalității copilului.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Viața în familie este prima școală a emoțiilor, cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om
ca să trăiască, este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În
organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru
viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa.
Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru
prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. În
cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii,
iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale.
Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Familia trebuie
mai mult să formeze decât să informeze. Părintele este un model pentru copilul său, astfel ei vor face sau
vor crede precum părinții imitând comportamentele acestora.
La intrarea copiilor în școală, observăm că toți știu cum e bine și frumos să se poarte, știu reguli,
norme de comportare civilizată, dar uneori rămân la nivelul de a fi știute și aplicate doar pe ici , pe colo.
De aceea putem afirma că puterea exemplului este decisivă. Convingerea că este bine sau este rău o oferă
modelul. Întăresc acest lucru printr-o scurtă istorioară care relata că un tată cu fiul său urcau pe un munte
și, la un moment dat, au ajuns într-un loc unde urcușul devenise dificil și periculos. Tatăl s-a oprit să se
gândească la o soluție și fiul i-a spus: ,,Tată, alege calea cea bună căci eu te urmez îndeaproape.” Copilul
are încredere deplină în purtarea tatălui, tatăl fiind modelul în care copilul are încredere. Din lucrarea
scrisă de Dorotty Nolte am reținut ,,Dacă copiii sunt crescuți în critici, ei învață să condamne”, Dacă
copiii trăiesc în toleranță, ei învață să fie răbdători.”
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-
a vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a
fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul,
ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, acest copil va creşte iubitor, politicos,
tolerant, responsabil.
Educația unui copil este o acțiune la care își dau concursul, mai întâi, familia, școala și întreaga
societate. Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie este stringentă.

1351
 IMPLICAREA PARINTILOR IN ACTIVITATILE DIN GRADINITA

Prof .PETRICEANU CECILIA-DENISA

GRADINITA P.P. NR.1 CALIMANESTI
Moto: “ Toti oamenii au fost la inceput copii, dar putini isi mai amintesc” Antoine de Saint-
Exupery.
Prima zi din viaţă, prima zi in gradiniţă, prima zi la scoală sunt evenimente pe care părinţii şi în
unele cazuri copiile le ţin minte. Ele sunt de multe ori înregistrate în “documente oficiale de suflet” –
fotografiile.
Primul contact mai lung cu mediul social este acela din grădiniţă cu colegii şi cu educatoarea. Este
locul unde îşi va petrece jumatate de zi, alături de alţi copii şi de o persoana adulta. În primii ani de viaţă
formarea copilului se realizează mai ales sub influenţa părinţilor. Ei sunt primii agenţi de modelare a
copilului. Mai târziu creşte rolul celor apropiaţi ca vârstă: colegii de grupă de la grădiniţă, colegii de
clasă, copiii din vecinătatea locuinţei, prietenii. Deoarece, în orice împrejurare cei din jur supun copilul
unui adevărat examen privind comportamentul, de la cele mai mici vârste asupra copilului acţionează
două tipuri de influenţe: unele neintenţionate, spontane şi altele intenţionate reprezentând educaţia
propriu-zisă.
Atunci cand copilul vine la grădiniţă pentru el exista mai multe necunoscute, dar şi pentru părinţii
lor. Părinţii pot avea multe întrebari despre programul din grădiniţă. De aceea nu trebuie să-i înlăturăm pe
părinţi deoarece copilul pe care il educam este copilul lor. Dreptul părinţilor este de a lua parte la
activităţile copiilor.
În mediul rural pentru a marii frecventa copiilor in grădinţă, părinţii trebuie încurajaţi să o viziteze,
să-i cunoasca programele desfaşurate, dar şi să se simta bineveniti. Daca părintele va fi mulţumit de ceea
ce i se ofera, aceasta multumire se va transmite şi copilului, şi el va fi bucuros să o frecventeze.
Familia este pentru copil primul grup în care exersează comportamentele sociale şi se descoperă pe
sine, este instituţia cea mai stabilă, responsabilă de păstrarea şi dezvoltarea tradiţiilor culturale.
Vârsta preşcolară este, fără îndoială, temelia educativă a întregii vieţi. Datorită vârstei mici,
educaţia preşcolară capătă caracter specific. Această perioadă, ca îngrijire şi educaţie, formează temelia
întregii vieţi de mai târziu.
Asigurarea unui parteneriat real între aceştia, implicarea tuturor în realizarea unei unităţi de cerinţe
va duce implicit la o educaţie corectă a copiilor, la evitarea erorilor în educaţie şi la soluţionarea
problemelor care apar.
Debutul in gradiniţă este temator, apare sentimentul abandonului alături de persoanele pe care le
cunoaşte mai mult sau mai puţin. In acest moment este începutul parteneriatului dintre grădiniţă şi
familie. Pentru ca perioada de acomodare să fie uşoară şi scurtă părinţii sau alţi membrii ai familiei sunt
incurajaţi să stea împreună cu cu ei la grădiniţă, pâna copilul se adaptează.
Parteneriatul grădiniţei cu familia implică informarea teoretică a părinţilor în problemele de
psihopedagogie preşcolară. Educatoarea poate avea discuţii personale sau colective cu aceştia, dezbătând
diverse teme: “Cum ne jucăm cu copiii noştri”,“Cum putem contribui la dezvoltarea limbajului copiilor”,
“Care sunt problemele copilului singur la părinţi”. Se pot ţine lectorate cu părinţii şi şedinţe pe diferite
teme în cadrul cărora sunt invitaţi specialişti (medici, logopezi, psihologi).
Grădiniţa trebuie să organizeze cu familia un parteneriat educational. Mijloacele aflate la îndemana
educatoarelor pentru ai determina pe părinţi să fie parteneri activi în educaţia opiilor sunt:
- şedinţele cu părinţii;
- acţiuni comune părinţi şi copii;
- vizite la domiciliul copiilor;
- discuţiile zilnice cu părinţii sau atunci când evenimentele le solicită.
O altă modalitate de a implica părinţii în activităţile grădiniţei se realizează prin întâlniri
programate, la care pot participa şi rudele care doresc să se implice în educarea copilului. Aceste întâlniri
se pot realiza sub forma unui program: filme, prezentări, jocuri de rol. În urma discuţiilor pe o anumită
tema părinţii pot învaţa unii de la alţii cum să găsească soluţii la problemele reale cu care se pot confruna
în familie la un moment dat. Pentru educatoare este o modalitate de a afla multe lucruri despre ei şi copii
lor, despre modul lor de viaţa acasă.
1352
 Temele alese în cadrul lectoratelor pot fi stabilite de educatoare, în urma celor constatate sau pot fi
alese la propunerile părinţilor.
Este necesară incurajarea participării „taţilor” la astfel de activităţi, deoarece sunt familii unde
acesta este considerată „treaba femeilor”. Se poate proiecta o întâlnire numai „pentru tati” şi o alta numai
„pentru mame”. În timpul acestor activităţi se pot prezenta activităţi desfăşurate la grădiniţă pentru ca
părinţii să le continuie acasă. Părinţii pot fi învăţaţi să se joace jocuri diferite cu copii lor, dar şi cum să le
citească o poveste.
La sfârşitul activităţii părinţii pot completa diverse chestionare. Întâlnirile se pot concretiza în fişe
de observaţie pe care educatoarea le poate completa, pentru fiecare copil.
Părinţii sunt partenerii şi colaboratorii educatoarelor în educaţie şi nu specialişti. Putem elabora
materiale sub formă de pliante, mici anunţuri, fluturaşi pentru părinţi conţinând informaţii despre nivelul
cunoştinţelor şi deprinderilor copilului la diferite vârste. Părerea părinţilor este importanta, dar noi
stabilim ceea ce trebuie să ştie copilul când termină grădiniţă.
Părinţii pot da o mână de ajutor efectiv în grădiniţă. Trebuie să utilizăm aptitudinile deosebite ale
părinţilor. Dacă un părinte este muzician putem să-l imlicăm în activităţi prin realizarea unui moment
deosebit pe parcursul zilei.
O atmosferă deschisă şi prietenoasă va duce la respectarea deosebirilor culturale şi etnice, dar va
preveni şi abandonul şcolar. O legatură deosebită între educatoare şi părinţi v-a duce la o relaţie deosebită
între copii şi educatoare.Principalii colaboratori şi parteneri ai grădiniţei în ceea ce priveşte educaţia
moral-civică a copiilor preşcolari. Experienţa pedagogică demonstrează că reuşita integrării sociale
depinde în mare măsură de calitatea formării grupului de copii, a relaţiilor dintre ei şi a modului în care se
supune grupului (respectă munca colegilor care sunt de serviciul zilnic la grupă, să nu strice jucăriile,
lucrările colective pe care le realizează). Participarea părinţilor la unele activităţi ale grădiniţei( şezători,
vizite, excursi, activităţi comune, lecţii deschise, expoziţii ale copiilor) şi chiar implicarea acestora în
organizarea, desfăşurarea lor le vor permite o mai bună cunoaştere a particularităţilor propriilor copii, a
dificultăţilor pe care aceştia le întâmpină în activităţi.
Impicarea părinţilor în activitaţile şcolare ale copiilor pot merge şi pâna la implicarea lor în
activităţile extraşcolare de organizare a unor serbări cu teme folclorice, dar şi prezentarea unor obiceiuri
specifice anumitor zone geografice din România.Un părinte se poate considera împlinit atuci când
împreună cu grădiniţa ori şcoala reuşesc să educe copilul astfel încât el să aprecieze munca, să fie util în
societate.
Dialogul dintre familie şi educatoare este benefic, fie că se desfasoară cu fiecare familie separat,
fie că se desfăsoară în cadrul şedinţelor cu părinţii, el contribuie la desfăsurarea în bune condiţii a
procesului instructiv-educativ pentru că:
- modul de viaţă al familiei este modul în viaţă al copilului;
- familia este modelul pe care copilul îl imită;
- comunicarea intrafamilială sprijină dezvoltarea psihofizică a copilului şi formarea personalitaţii;
- şedinţele cu părinţii si dialogul individual educatoare-părinte contribuie la formarea viitorului
adult. Parteneriatul grădiniţă- familie, acţiunile comune desfăşurate, continuarea muncii educatoarei de
către părinţi, implicarea acestora în acţiunile organizate în grădiniţă, transformarea unor deprinderi în
obişnuinţe, de această colaborare , beneficiar este copilul care treptat prin modul de comportare va scoate
în evidenţă rezultatele acestui parteneriat. Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura
dezvoltarea copilului în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea
părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Parteneriatul grădiniţă-
familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţă, la o unificare a sistemului de
valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu
părinţii. Prin toate activităţile realizate în grădiniţă urmărim să-i facem pe copii să deosebească binele de
rău, să ştie ce se cuvine şi ce nu se cuvine să facă, să fie toleranţi atât cu ei cît şi cu cei din jur. De la
simple cunoştinţe şi fapte de viaţă să-i determinăm pe copii să aibă atitudini personale participative, să-i
învăţăm că nu pot să trăiască singuri ci numai împreună cu ceilalţi.

1353
 Bibliografie:

Eduard Dancila si Ioan Dancila – Noi si copilul nostru ne pregatim pentru scoala, 2003, Editura
Edid
Anton Moisin – Arta educarii copiilor si adolescentilor in familie si scoala, 2001, E.D.P. Bucuresti
Magdalena Dumitrana – Didactica Prescolara, 1998, Ed. V&I Integral Bucuresti

1354
 Înţelegeţi sentimentele copiilor şi ajutaţi-i să-şi canalizeze propriile emoţii!

p.i.p. Petroiaş Niculina

Şcoala gimnazială „Gh. Banea”, Măcin , jud. Tulcea

Când se naşte un copil ştim foarte puţine despre el. În decursul a câteva luni, un an, începe să se
dezvolte caracterul său, dar asta nu înseamnă că este rezultatul geneticii sau răspunsul exact al educaţiei
părinţilor. Orice copil îşi dezvoltă identitatea proprie, născută din dorinţe personale, pasiuni, temeri.
Copiii nu sunt copii fidele ale părinţilor şi nu avem dreptul de a decide cum trebuie să gândească sau să
simtă. Datoria părinţilor este să-i însoţească pe parcursul creşterii cu dragoste şi respect. Aspectul care nu
trebuie să treacă niciodată pe planul secund este fericirea copilului. Ne place să credem că el va deveni un
adult capabil să construiască o lume mai bună, mai integră, mai nobilă. A educa este un act de
responsabilitate, este unul dintre cele mai importante proiecte care trebuie dus la bun sfârşit.
Copiii urmează întotdeauna exemplul adulţilor, deci, dacă vrem copii respectuoşi, trebuie să ne
amintim să menţinem un comportament coerent şi să apreciem valoarea respectului. Ei învaţă mult mai
mult din exemplul părinţilor decât dintr-o mie de cuvinte. Pentru a deveni persoane respectuoase, este
indispensabil să fie trataţi cu respect pe durata copilăriei, perioadă ce marchează profund viaţa unei fiinţe
umane.
Cine-şi va apostrofa copilul spunând:”termină cu plânsul că eşti mare”, sau “nu mai spune
tâmpenii, nu am timp, sunt obosit” va marca pentru totdeauna sfera sa emoţională. O educaţie
respectuoasă înseamnă o atitudine corespunzătoare faţă de copil, care consimte acestuia să-şi canalizeze
emoţiile, iar adultului să înţeleagă furia sa, temerile şi anxietăţile; respectarea emoţiilor e un exerciţiu
care ajută creşterii şi căreia copiii noştri vor fi mereu recunoscători. Dacă un copil se simte ascultat, dacă
realizează că orice cuvânt spus de el este ascultat, va creşte simţindu-se mai sigur pe el şi mai matur.
Să-l educi cu respect nu înseamnă însă că nu vei impune copilului limite; aşa cum societatea ne
impune limitele sale, şi cei mici trebuie să fie capabili să accepte şi să interiorizeze unele reguli. Să-l
educi în spiritul drepturilor şi îndatoririlor este o formă de respect. Copilul care nu cunoaşte limitele, le va
încălca cu prima ocazie şi, văzând că comportamentul său duce la un rezultat negativ, se va simţi frustrat
şi dezorientat. Nu poate deveni, în consecinţă, un copil respectuos pentru că nu a fost învăţat să
construiască valoarea respectului. Copiii au nevoie să se mişte în siguranţă, în propriul ritm, ştiind până
unde se pot “întinde”.
Copilăria este acea perioadă a vieţii în care se verifică un paradox: suntem capabili să punem o bază
solidă în scurt timp, chiar fără să ne dăm seama, dar în acelaşi timp să rămânem cu cicatrici profunde
pentru totdeauna. Sunt semne insesizabile, care se reflectă în special asupra atitudinii faţă de noi înşine şi
faţă de ceilalţi. La patru ani începe deja să se definească modul nostru de a fi. Din acel moment, ceea ce
rămâne este să dezvoltăm sau să frânăm inerţia pe care am obţinut-o în primii ani de viaţă.
Trei cicatrici care se deschid în timpul copilăriei
1. Imposibilitatea de a avea încredere
Când un copil este manipulat şi trădat în mod repetat de către părinţii sau tutorii săi, îi va fi foarte
greu să mai aibe încredere în cineva, nici chiar în el însuşi. Va trebui să se lupte cu toate forţele sale
împotriva acelei tendinţe de a nu avea încrederea necesară stabilirii unor relaţii mai apropiate cu ceilalţi.
Se păcăleşte un copil când i se promit lucruri pe care nu le poate avea sau părintele nu se implică în
îndeplinirea promisiunilor. Din acest motiv, este important să i se dăruiască jucăria promisă, să fie dus să
se joace în parc în ziua stabilită împreună şi să i se dedice timpul promis că i se va dedica. Aceste acţiuni
pot să treacă neobservate în ochii adulţilor sau lipsite de importanţă. Pentru copii însă, reprezintă o
învăţătură referitoare la ceea ce trebuie să se aştepte, în general, de la persoanele dragi. Dacă un copil
observă că părintele său minte, va învăţa că cuvintele au puţină valoare; va avea, deci, dificultate să
creadă în ceea ce spun ceilalţi şi să respecte cuvântul său şi , implicit, să lege o relaţie cu cineva, să
construiască o intimitate adevărată, un refugiu în care să se simtă în siguranţă cu cineva.
2. Teama abandonului
Un copil care s-a simţit singur, ignorat, abandonat, va opta pentru una dintre variantele:
a) Va deveni excesiv de dependent de ceilalţi, căutând încontinuu pe cineva care să-l protejeze şi să-
l însoţească. Cei ce urmează această cale, vor fi în stare să tolereze orice tip de relaţie, doar ca să nu se
1355
simtă singuri. Cred că sunt total incapabili să înfrunte singurătatea şi, de aceea, sunt dispuşi să plătească
orice preţ pentru a avea o companie.
b) Va renunţa la compania celorlalţi ca măsură de protecţie în vederea unui eventual abandon; va fi
incapabil să se bucure de afecţiunea sinceră a unei persoane dragi. Pentru cei ce aleg să scape de teama
abandonului pe calea independenţei totale, dragostea e sinonimă cu frica. Anxietatea şi dorinţa de a scăpa
creşte proporţional cu afecţiunea ce o pot proba pentru o altă persoană.
3. Teama refuzului
Un copil care a fost criticat şi refuzat continuu de părinţii săi, va deveni inamicul său propriu. Va
dezvolta un dialog interior în care, în mod constant, se va învinovăţi şi se va autoincrimina. Ca adult
probabil nu se va simţi niciodată în acord cu ceea ce face sau gândeşte: va găsi mereu un mod de sabotare
a planurilor sale şi-i va fi greu să înţeleagă că are şi calităţi şi că poate avea succes; va simţi că nu merită
nici afecţiunea, nici înţelegerea cuiva; se va izola şi va avea teamă de contacte sociale. Cu toate acestea,
va fi dependent de părerea celorlalţi. În faţa oricărei critici, se va subaprecia de tot şi nu va putea să
deosebească o observaţie obiectivă de un atac personal.
Dacă în afara faptului că a fost refuzat, copilul a mai fost şi umilit, consecinţele vor fi şi mai grave.
Umilirea lasă sentimente de furie nerezolvate, care se transformă într-o senzaţie permanentă de neputinţă.
Această condiţie, de cele mai multe ori, îl fac tiranic şi insensibil, umilind şi el, la rândul lui pe alţii.
Cicatricile lăsate de aceste experienţe sunt foarte greu de vindecat, dar nu imposibil. Trebuie
recunoscute şi conştientizate pentru a putea fi tratate, astfel încât să nu afecteze întreaga viaţă.
Ideal ar fi ca părinţii să fie conştienţi de gravitatea consecinţelor unui comportament incorect faţă de
copiii lor pentru a le evita.

1356
 Cei 7 ani de acasă pentru copii

Înv.Petrovici Cristina Alina

Șc.Gim.Com.Foeni
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitiva
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.

Câteva reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la 7 ani:

-bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului;
- stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului;
- limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta
conversației;
-învață-l să iubească lectura și cărțile
- lasă-l să se bucure de copilărie
- învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la
tine! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui!
- petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă
vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el!
- iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de
performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i
zilnic ca îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări
etc.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei bătrâni îl invoca atunci când este nevoie de acest
lucru? Până în clasa primară, cam pe la 7 ani, stăm mai mult cu părinții, bunicii, cu familia și cei apropiați
în general. Cei din familie încearcă să te sfătuiască și să te educe cum știu ei mai bine, ca tu pe viitor să
poți intra în viață cu minim de lecții despre viață în general. Cum să respecți bunicii, cum să respecți
familia și pe cei mai în vârstă, mai departe la școală respectul față de profesori, colegi și cercul de prieteni
pe care îl ai. Respectă ca să fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinții noștri.
Dacă respecți pe cei din jur, te respecți pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă
știi să respecți pe cei din jurul tău, chiar și pe cei de aceeași vârstă cu tine.
Acum, după cum am văzut în viață, sunt multe persoane care pur și simplu nu pot fi respectate,
pentru că nu știu să se comporte în lume și care probabil nu au cei 7 ani de acasă, care să-i confere un
echilibru și respect față de cei din jur. Mulți, datorită comportamentului ciudat față de semenii lor, se
autoizolează de cei din jur și tind să dispară așa treptat din viața socială, de multe ori alcoolul fiind
singurul prieten de suferință.
In rest acești 7 ani de acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor.
De acești ani depinde de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur și
bineînțeles iți poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi. La rândul tău ,odată cu trecerea
timpului, când vei deveni mai înțelept, o să dai și tu aceste sfaturi copiilor, nepoților și celor dragi, ca și ei
să aibă la bază, cei 7 ani de acasă, să poată merge în viață deschis și cu un viitor sigur.

1357
 ,,Cei 7 ani de acasă- din perspectiva dezvoltării fizice"

Prof. înv. preşcolar PETRUSE NICOLETA FLORICA,

Grădiniţa cu P.P. Nr.1 Zalău
Vârsta preşcolară se caracterizează printr-o dezvoltare complexă şi interesantă, cu influenţe majore
asupra evoluţiei ulterioare a copilului.
Expresia celor 7 ani de acasă pe care persoana „îi are / nu îi are” reflectă tocmai importanţa
constituirii bazelor activităţii psihice şi conturarea trăsăturilor de personalitate care îşi vor pune pecetea
asupra comportamentelor viitoare. Treptat, interacţiunile copilului cu mediul social şi cultural încep să se
diversifice. Trei ani este vârsta la care copilul începe grădiniţă. Aceasta înseamnă că el poate suporta
despărţirea de mamă pentru a se integra vieţii în colectivitate, renunţând astfel la poziţia privilegiată din
relaţia afectivă mamă-copil pentru a se integra vieţii în colectivitate. El începe să asculte de o autoritate
(educatoarea), să întârzie satisfacerea dorinţelor sale, să îşi controleze impulsivitatea. Nevoia de a se
adapta la o situaţie relaţională nouă, deosebit de complexă, impune un efort considerabil pentru a depăşi
dificultăţi care nu trebuie minimalizate.
Dezvoltarea intelectuală a copilului este indisolubil legată de dezvoltarea fizică şi motrică.
Osterrieth (1976) spunea că ,,…în această activitate motorie copilul se afirmă şi se confirmă pe măsură ce
înfăptuieşte cucerirea motorie a lumii materiale…copilul dobândeşte prin ea nu numai îndemânarea
motorie ci de asemenea şi poate mai ales o anumită încredere în mijloacele sale, încredere care formează
baza indispensabilă a autonomiei şi a iniţiativei sale, a acelui sentiment al propriei valori de care are atâta
nevoie pentru a înfrunta încercările pe care i le impune creşterea”.
În perioada cuprinsă între 3-6 ani, numită şi vârsta preşcolarităţii, copilul ia contact cu mediul de
grădiniţă, altfel decât contactul de până acum cu mediul familial. Dezvoltarea fizică a copilului până la
vârsta de 6 ani îi permite acestuia să dobândească multe abilităţi motrice, cum ar fi mersul pe bicicletă.
Dezvoltarea fizică va influenţa autoapreciera şi formarea imaginii de sine. În relaţia aditivă cu abilităţile
motrice, dezvoltarea structurilor corpului, în special creierul, determină o competenţă crescândă a
copilului de a gândi, de a raţiona şi rezolva probleme, de a vorbi şi de a înţelege vorbirea. Deci creşterea
şi dezvoltarea organismului este un mediator al gândirii şi acţiunii, de aceea dezvoltarea fizică e în atenţia
specialiştilor în psihologia vârstelor.
Ritmul foarte rapid al creşterii în primii ani de viaţă încetineşte dramatic, iar de la 4 ani până la
pubertate creşterea progresează într-un ritm relativ constant. Media creşterii anuale în copilărie este de 5-
7 cm. Osterrieth spunea că această vârstă este marcată de o adevarată “exuberanţă motorie şi senzorială”,
este o “vârstă a graţiei”, a spontaneităţii,a unei “fermecătoare motricităţi”(apud Bonchis,1998).
În acestă perioadă are loc creşterea în înălţime de la 92 cm la 116-118cm, iar în greutate de la 14kg
la 22kg. Între băieţi şi fete sunt diferenţe de 1 cm la înălţime şi de aproximativ 1 kg la greutate. Se
modifică raportul cap-trunchi, la 6 ani fiind de 1/6, capul rămâne încă mare faţă de corp. Proporţiile
corpului copilului mic nu sunt adecvate pentru mişcări graţioase. Copilul de 3 ani e în general ”greoi”,
toracele este mic, iar zona abdominal mai dezvoltată, picioarele sunt destul de rigide. Pe măsură ce
copilul se maturizează gâtul se lungeşte, umerii se lăţesc uşor, zona abdominală se alungeşte.
Procesele de osificare continuă la nivelul oaselor lungi în zona claviculelor şi la nivelul toracelui.
Deşi curburile coloanei sunt formate, ele sunt incă instabile şi pot fi uşor deformate.Maturizarea
ţesuturilor şi organelor interne e mai importantă pentru dezvoltarea comportamentului copilului decât
dezvoltarea corporală. Majoritatea organelor interne urmează acelaşi proces general de dezvoltare ca şi
înălţimea. Creşterea rapidă de până la 2 ani devine constantă, uniformă în copilărie. De exemplu, inima îţi
dublează greutatea de la naştere până la 1 an, iar pe parcursul copilăriei creşte uniform şi constant, la
intrarea în adolescenţă fiind de până la 12 ori mai grea decât la naştere. Sistemul reproductiv nu se
dezvoltă aproape deloc în copilărie. Sistemul limfatic, care este implicat în producerea leucocitelor din
sânge, a anticorpilor şi a altor structuri ce protejează împotriva îmbolnăvirilor, prezintă o creştere
accelerată până în adolescenţă. Sistemul nervos urmează un traseu accelerat de dezvoltare. Fibrele
nervoase îşi continuă expansiunea pe masură ce stabilesc conexiuni elaborate între numeroasele celule
nervoase. Creierul mare, unde se dezvoltă activiatea mentală complexă, creşte în dimensiuni, dezvoltă
mai multe circumvoluţiuni şi este mai dens până la vârsta de 5 ani, când are aproape mărimea adultă
(Watson, Lowrei,1967, apud Sarafino, Armstrong, 1980).
1358
 Toate aceste schimbări duc la o statură caracteristică pentru acest stadiu, copilul este relativ înalt,
are o privire vioaie, inteligenţă şi exuberanţă motrică şi senzorială (Creţu, 2001). Spre sfârşitul perioadei,
graţia va face loc forţei, pornind din dorinţa copilului de a se afirma, de a fi considerat mai bun decât altul
(Bonchiş, 1998).

1359
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Profesor pentru învăţământul preşcolar Petruse Goina Alina

Grădiniţa cu program prelungit Nr.1 BUDUREASA, judeţul Bihor
Tinerii părinţi ştiu că această formulă, des folosită în vremea copilăriei lor, nu s-a referit niciodată la
faptul că un copil şi-a petrecut primii şapte ani din viaţă lângă părinţii lui, ci la învăţătura pe care a primit-
o de la ei, ea fiind rezultatul conştiinţei că părinţii sunt primii şi cei mai importanţi educatori din viaţa
unui copil. Deprinderile de comportament, atitudinile faţă de ei înşişi, faţă de ceilalţi şi faţă de muncă,
formate în aceşti ani, vor sta la baza caracterului viitoarei personalităţi. Vor contribui sau nu, depinde de
trăsăturile care au fost cultivate în copilărie, la reuşita în viaţă a omului în formare, care este copilul.
Atunci când un părinte doreşte să facă din copilul lui un om care să răzbească în viaţă, să poată
lupta cu toate greutăţile vieţii şi să-şi păstreze sufletul curat şi mintea întreagă până la sfârşit, trebuie să
pornească de la câteva principii.
Trebuie să-şi crească copilul ca pe un om liber, dar să-l facă să înţeleagă că libertatea lui încetează
acolo unde este încălcată libertatea altora.
Prin felul de a se comporta şi vorbi despre oameni, să-i facă pe copiii lor să-i vadă pe ceilalţi
asemeni lor, uniţi prin acelaşi destin şi legaţi între ei prin fire nevăzute.
Chiar dacă, în unele momente, devin adversari într-o competiţie, copiii trebuie să înţeleagă că un
adversar nu este un duşman pe care trebuie să-l urăşti, ci un competitor care-ţi oferă şansa de a-ţi măsura
forţele cu el şi de a te cunoaşte mai bine.
Prin influenţa pe care o are asupra copilului lui, părintele trebuie să-l facă să privească viaţa ca pe
un lung şir de încercări, pe care nu trebuie să le evite, ci, din contră, trebuie să le treacă. Aceste obstacole
ale vieţii au menirea de a-l căli, făcându-l mai puternic şi mai înţelept.
Atunci când îşi creşte copilul, părintele trebuie să aibă în vedere că acesta va ajunge într-o zi adultul
care va trebui să lupte pentru existenţa lui. Ca să poată răzbi în viaţă, copilul are nevoie de încredere în
propriile sale forţe, de responsabilitate. Trebuie să-şi cunoască posibilităţile şi să nu ceară mai mult decât
poate oferi, pentru a fi ferit de eşecuri.
Tot pentru binele lui trebuie să-i învăţăm să-i respecte pe cei din jurul lui deoarece convieţuirea cu
tot felul de oameni poate crea conflicte.
În vremurile noastre observăm că buna creştere( în sensul de a vorbi numai când eşti întrebat, a lăsa
locul în autobuz unui om mai în vârstă, a lăsa să intre în faţa ta o persoană mai în vârstă, a-ţi lăuda
adversarul într-o întrecere, etc) sunt considerate lucruri depăşite şi ceea ce contează cu adevărat este
numai „tupeul”, adică opusul celor spuse mai înainte. Dacă însă am înţelege prin acest „tupeu” o anumită
îndrăzneală în a-ţi exprima opinia sau a-ţi afirma personalitatea fără a-i leza pe cei din jur, atunci aş fi de
acord că acesta este, în zilele noastre, o condiţie a susccesului.
Cu siguranţă acele trăsături, care arată respect faţă de ceilalţi, nu sunt depăşite şi nu sunt fără rost,
pentru că ele atrag simpatia celor din jur. Chiar dacă nu se fac remarcaţi, există mulţi oameni morali în
jurul nostru. De aceea, a creşte copiii în baza unor principii morale este o datorie a părinţilor, în primul
rând pentru că sufletul lor este pur şi depinde de noi dacă-i vom face buni sau răi.
Cred că dezorientarea părinţilor este datorată faptului că nu ştiu care ar fi tipul de om care s-ar
descurca mai bine în această lume. De aceea mulţi iau ca modele ceea ce iese în evidenţă, ce se vede pe
ecrane sau în viaţa de zi cu zi. Aceste modele, însă, apar şi dispar şi, după ce dispar, nu mai ştie nimeni ce
se întâmplă cu ele. Suntem convinşi că fiecare părinte îşi doreşte pentru copilul lui să fie un om realizat,
nu neapărat din punct de vedere financiar, ci sufleteşte.
De aceea, pe lângă a-l ajuta să-şi cunoască capacităţile trebuie să-l ajutăm să-şi dezvolte acele
trăsături de caracter, care să-l facă să nu se ruşineze de el atunci când se priveşte în oglindă, sau să-şi
poată cerceta senin conştiinţa şi să fie împăcat cu el însuşi.
Primul univers al copilului, contactul său cu lumea este familia. Familia trebuie să fie pământul
ferm în care puiul de om îşi va fixa adânc rădăcinile pentru a creşte ca un copac puternic, capabil să
înfrunte furtunile vieţii. Ce înţeleg prin pământul ferm? Doi părinţi hotărâţi să accepte, fără să se plângă,
toate greutăţile şi sacrificiile pe care le presupune creşterea unui copil. Exista în multe familii, până acum
câţiva ani, ideea că nu trebuie să le arăţi copiilor tăi că-i iubeşti (tradusă prin expresia „copii trebuie

1360
sărutaţi numai când dorm”) ca să nu se răsfeţe şi să nu-i mai asculte pe părinţi. Eu cred că dragostea faţă
de copii poate fi un ajutor în formarea lor, nu o piedică.
Dacă atunci când încercăm să-l învăţăm să facă un lucru, să-i formăm o deprindere de
comportament, el nu răspunde cerinţei noastre, numai schimbarea tonului vocii, o atitudine mai rece şi
mai distantă faţă de el, vor fi suficiente să-şi dea seama că a greşit şi teama de a pierde dragostea
părinţilor săi îl va face să nu mai repete acea greşeală. Este mult mai uşor să influenţezi un copil care ştie
că este iubit, decât un copil la care s-a strigat de când era mic, faţă de care părinţii nu au avut vorbe bune,
deoarece primul are ce pierde pe când al doilea nu.
Dacă un părinte va şti să-şi laude copilul pentru orice lucru bun face ( ex. Când vine şi spune „m-am
spălat pe mâini, sau mi-am adunat jucăriile, sau am fost cuminte azi la grădiniţă şi am răspuns când
doamna educatoare m-a întrebat” etc) el va şti că acestea sunt lucruri bune, deci părintele îi întăreşte acest
lucru prin laudă. Dacă încearcă să facă un lucru şi nu reuşeşte de prima dată, îi arătăm cum trebuie făcut,
de câte ori este nevoie, iar când reuşeşte îl lăudăm spunându-i „vezi că poţi”. Acel copil, care la început
nu a crezut că va reuşi, va prinde curaj şi va avea încredere în el.
Este mult mai eficient să înveţi un copil să facă diferite lucruri dacă scoţi în evidenţă reuşitele decât
dacă îl critici pentru nereuşite.
Dacă îi spui unui copil că trebuie să treacă strada numai pe unde este marcată trecerea de pietoni şi
să se uite în stânga şi în dreapta înainte de a o trece şi el vine şi îţi spune că a făcut întocmai cum l-ai
învăţat, este bine să-l lauzi şi să-i întăreşti convingerea că, în acest fel se fereşte de accidente, iar când îţi
spune că alţi copii au trecut în fugă, fără să se asigure, să-i spui că putea veni o maşină, pe care copilul,
dacă a fugit, nu avea cum să o vadă, şi să-l lovească. Un părinte nu trebuie să obosească să explice
copilului lui, să dezbată cu el toate problemele. Acest mod de a educa copilul, lăudându-l, este cel mai
eficient pentru că se bazează pe o motivare pozitivă. Oricine este sincer cu el însuşi, chiar om mare fiind,
trebuie să recunoască faptul că lucrează cu plăcere dacă munca lui este apreciată de cei din jur şi că nu se
simte deloc bine dacă tot ceea ce face este criticat.
Lauda este o metodă de impulsionare a copilului, care dezvoltă o motivaţie pozitivă, dă energie
copilului, în timp ce critica, în prima fază poate impulsiona dar prin repetare demobilizează.

Bibliografie:
Cei şapte ani de acasă,Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,1999,Silvia Dima
Cartea bunelor maniere, Ed. Flamingo
Cum să ne creştem copiii bine, Elena Popescu, Ed. Booklet, 2006

1361
 Pielmus Adela Mihaela, Colegiul Ecologic
Prof. Univ. Dr. Alexandru Ionescu”, Pitesti
Cand vorbim despre educatie, de cele mai multe ori, fie ca suntem adulti sau nu, ne gandim la un
cadru academic institutionalizat. Dar educatia si formarea unui copil incep cu mult timp inainte ca acesta
sa vada interiorul unei sali de clasa.
Educatia incepe cu primul ,,multumesc’’ si ,,te rog frumos’’; cu prima carte citita impreuna; cu
numaratul degetelelor de la maini si picioare.
Un copil e suma tuturor influentelor exercitate asupra sa. Desi exista multe retete de succes,
intotdeauna vor conta atat mana ,,bucatarului’’ dar si calitatea ,,ingredientelor’’.
Lumea in care traim este agitata, complexa si in continua schimbare. Parintii incearca sa ofere totul
copiilor lor. Si din pacate, prin tot, ei inteleg lucruri…,,sa nu le lipseasca nimic’’. Nu stiu cati se gandesc
sa nu le lipseasca si cei sapte ani de acasa. Prin acest lucru s-a inteles mai mereu o conduita corecta,
maniere, respect. Dar cu siguranta nu doar asta se poate invata in primii ani de viata.
Respectul, manierele, ,,buna ziua’’, ,,multumesc’’ si ,,te rog’’ nu sunt de ajuns. Asa cum tabla
inmultirii invatata din prima nu este de ajuns. Toate trebuie corelate cu rabdare – educatia este un proces
continuu si adesea greoi. Succesul scolar depinde de dezvoltarea emotionala si sociala a copiilor.
Dezvoltare care depinde de cei sapte ani de-acasa. Aceasta perioada ar putea fi considerata amprenta
mediului familial. O amprenta unica.
Cei sapte ani (care de fapt sunt mult mai putini si in acelasi timp mult mai multi) pot forma sau
strica un copil. Deci sunt importanti. Scoala nu poate rectifica in totalitate ceea ce familia strica sau nu
ajuta deloc. Asa cum, in acelasi timp, scoala nu poate maximiza potentialul fara participarea familiei.
Cele doua entitati sunt complementare si trebuie sa se ajute reciproc, intotdeauna.

1362
 IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

PROF. PENTRU INVATAMANTUL PRIMAR: PINTEA ANDREEA VALENTINA

LICEUL TEHNOLOGIC „OCTAVIAN GOGA” JIBOU

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în
relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de
acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului,
valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea
de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de
dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de
exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un
copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-
o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe
ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău.
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu
poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde
atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e
bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să
fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această
vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc,
la
revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se
cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces
de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia
corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la
cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.

1363
 Cei 7 ani de-acasă- cheia succesului în viață

Profesor pentru înv. primar Pîrvu Adina

Școala Gimnazială Nr. 1 Sibiu
Deși în societatea actuală nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în
diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei
expresii: normele de conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât
să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie.
Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
prin imitare decât printr-un comportament conștient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea
și achiziționarea normelor unui comportament social corect.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradițional, un copil „bine
crescut” regăsim:
 Salutul. Este prima normă de conduită învățată în familie, începând de la etapa în care piticul
nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” știe să răspundă la întrebări și să
susțină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbește.
 Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.
Jocurile copiilor sunt experiențe care, pe lângă faptul că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei
mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa și testa comportamente corecte. Un
copil „bine crescut” își respectă partenerii de joacă, înțelege și se conformează regulilor jocurilor
specifice vârstei lui.
 Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu
ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi
cunoașterea și aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „ mulțumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm
simbolurile, credinţele și valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor și a celui/celei care serveşte masa.
 Recunoașterea greșelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca și „te rog”, o expresie magică. Pentru
a o folosi, un copil are nevoie să o audă și din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că
recunoașterea greșelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect și
demnitate.
 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,
defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa –
în timp – între râsul sănătos și spiritul de glumă și râsul care jignește, care deschide răni. Și îl va evita pe
cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experiențe, cu încercări, eșecuri
și reușite. Și bineînțeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum și zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecțiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluția este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creșterea unui copil, perseverența. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susținute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Când este mic, copilul “absoarbe” precum un burețel tot ceea ce vede în jur și mai ales la părinții
săi. Atâta vreme cât părinții se vor comporta exemplar, cel puțin în fața copilului, micuțul va copia doar
comportamentele pozitive. Reacțiile părinților în fața diverșilor stimuli (atât negativi – enervanți – cât și
pozitivi – felul în care își arată bucuria și entuziasmul, cum râd) este aproape identic învățat de copilul
acestora. Vocabularul, cuvintele pe care le folosesc, faptul că părinții își cer iertare când greșesc sau că îl
roagă frumos înainte să ceară un lucru sau îi mulțumesc, îi arată copilului modul în care acesta trebuie să
se comporte cu cei din jurul său.
În primii ani, copiii au nevoie de experiențe pozitive, dragoste, afecțiune și atenție din partea
familiei și a primilor dascăli. Acestea vor contribui la dezvoltarea socială, emoțională, propria fericire,
1364
sentimentul de încredere și de securitate, însă în lipsa acestora, individul va avea probleme de integrare și
adaptare. De asemenea, copiii au nevoie să le fie furnizate încă de timpuriu cunoștințe și să fie integrați
într-un proces de învățare adaptat vârstei pentru a pune bazele succesului școlar, dorinței de învățare și
realizărilor ulterioare.
In urma procesului de educare, vorbirea reprezint una din primele deprinderi ale copilului ce o va
demonstra și exersa pe tot parcursul vieții. In prima fază copiii mici încep să recunoască obiecte familiare,
apoi, în urma interacțiunii urmează să le și denumească. Astfel că, părinții pot transforma chiar și drumul
până în supermarket într-o lecție de îmbogățire a vocabularului.
O altă modalitate prin care copiii preșcolari învață și se dezvoltă emoțional o reprezintă jocul. Prin
joc copilul își poate dezvolta abilități sociale, valori și capacitatea de a respecta reguli chiar dacă pentru ei
reprezintă o experiență plăcuta și relaxantă. De asemenea, adulții au libertatea de a alege pentru copiii lor
jocuri specifice cu scopul de a le dezvolta abilitățile motorii, imaginația, cultura generală, gândirea, simțul
responsabilității și atenția.
Având în vedere ca 85% din abilitățile sociale ale unui adult sunt dezvoltate în primii ani de viață și
nu numai, părinții au datoria de a oferi copilului educația și instrumentele necesare dezvoltării sănătoase
și armonioase.
Relațiile pozitive dintre copii și părinți joacă un rol deosebit de important în structurarea
personalității, în timp ce relațiile defectuoase pot avea consecințe ulterioare precum agresivitatea,
anxietatea și emotivitatea.

1365
 Cei șapte ani de-acasă

Prof.Pîrvu Simina
Liceul,,T.Vladimirescu,,Drăgănești Olt
,,Omul nu poate deveni om decât dacă este educat,,
John Amos Comenius
Niciun părinte nu își dorește ca puiul lui să dea dovadă de proastă creștere nici acasă ,nici în
societate.El vrea ca fiul sau fiica sa să fie un exemplude bună purtare ,acasă,la școală,pe terenul de
sport,la cinema sau atunci când se află în vizită.
Expresia ,,bună creștere,, nu este un standard general ,ci este forma pe care părinții i-o dau.A fi
,,bine crescut,,nu înseamnă peste tot același lucru.
Copilul începe să-și formeze personalitatea de la vârste fragede,din familie,vorbim aici despre ,,cei
șapte ani de-acasă,,la care contribuie părinții.Ei îl învață să spună ,,te rog,,,mulțumesc,,știe când să salute
,cum să se poarte cu adulții ,cât și cu alți copii de vârsta lui.
Un copil manerat știe să salute,se comportă frumos în public,știe să se poarte atunci când este cu
prietenii,mănâncă frumos,își recunoaște greșelile.
Prin educație ,prin însușirea bunelor maniere copilul va obține pas cu pas cheia către adaptarea în
societate.Copilul cuviincios,manierat se va descurca mai bine în relațiile cu ceilalți și va fi apreciat față de
unul căruia îi lipsesc cei șapte ani.
Educația timpurie ,de până la șapte ani depinde însă foarte mult de relația afectivă copil-părinți-
bunici-frați,de valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului.
Dragostea părinților are un rol major .Ea îi permite puiului de om să se dezvolte ,să aibă încredere
în forțele proprii.
Copilul iubit se simte protejat,iar siguranța îi creează deschiderea spre învățarea regulilor de
comportament.El percepe în mod pozitiv regulile pe care aceștia le transmit.Își dă seama că părinții sunt
preocupați de ceea ce face el ,iar regulile nu le percepe ca pe o disciplină de fier.
Educația și regulile trebuie adaptate în funcție de etapele de dezvoltare ale copilului,deoarece el
percepe lumea în mod diferit la 3 ani,la 5 ani,la 7 ani.
Părinții sunt modele pentru copii.El va face ceea ce fac părinții.De exemplu,este ineficient să îi
atragem atenția că nu spune ,,mulțumesc,, atunci când primește ceva dacă acasă nu aude niciodată acest
cuvânt.Rolul părinților este de a-i explica clar copilului ce are voie să facă ,să stabilească reguli clare,să îi
spună ce se va întâmpla dacă nu respectă regulile.Amândoi părinții trebuie să fie consecvenți în educarea
lui.
,,Buna creștere,, este rezultatul a mai multor ani de experiențe,cu încercări ,eșecuri și reușite.Uneori
adulților li se pare că munca lor este în zadarși că toate lecșiile pe care s-au străduit să le dea au trecut pe
lângă copil ca un vânt.Soluția este totuși perseverența.Eforturile susținute nu vor întârzia să apară și să
dea roadele mult așteptate.
În același timp nu trebuie să se exagereze .Ei trebuie să fie îngăduitori și să accepte greșelile
involuntare.Nu trebuie să uităm că și adulții greșesc uneori.

,,Natura ne aseamănă.Educația ne deosebește.,,

Confucius

1366
 Cei sapte ani de acasa

Educatoare, Pisica Emanuela

Gradinita cu P.N. nr.1 Cringeni, jud. Teleorman
,, Sunt destul de mic si un pic peltic.
Dar un lucru e recunoscut
acasa , la plimbare , in orice imprejurare
sunt bine crescut.,,
Baza comportamentului oamenilor se datoreaza celor sapte ani de acasa.Este o perioada propice
insusirii unui comportament adecvat deoarece copilul sta mai mult timp in sanul familiei.Invata sa fie
politicos, sa salute,sa se comporte cuviincios, invata cuvinte ,, magice,, : te rog, multumesc , iarta-ma.
Baza formarii bunelor maniere, regulilor morale depind de relatia afectiva intre copil si parintii sai
si de valorile pe care se bazeaza familia.
Copilul care se simte iubit, protejat , incurajat , ingrijit isi va insusi regulile morale cu placere, in
alte situatii copilul va percepe aceste reguli ca pe niste pedepse.Desigur educatia, insusirea normelor
morale depind de varsta pe care o are copilul, de puterea lui de intelegere a lucrurilor.
Normele de conduita se invata in familie.
Primul pas important in legatura mama- copil este satisfacerea nevoilor bebelusului.
Daca nu sunt satisfacute neviole bebelusului se ajung la frustrari atat din partea bebelusului cat si
din partea mamei.Bebelusul isi doreste sa exploreze mediul din jurul lui dar are neputinta de a merge.El
incepe sa planga pentru a fi luat in brate si plimbat de parintii sai tocmai pentru a-si satisface aceasta
curiozitate.
Odata cu dezvoltarea bebelusului apare nevoia de autonomie.Este momentul in care parintii
trebuie sa fie alaturi de el, sa il sprijine si sa vegheze asupra mediului sigur din jurul
bebelusului.Satisfacandu-si curiozitatea cel mic nu mai revine in acel loc daca nu i se va parea interesant.
Se dezvolta limbajul copilului. Parintii vor vorbi permanent cu copilul, ii vor citi povesti. Este
foarte important ca cel mic sa aiba in jurul lui foarte multe jucarii.Copilul trebuie scos la plimbare pentru
a explora cat mai mult mediul inconjurator.
Tot in aceasta etapa 1-3 ani se dezvolta si dexteritatea copilului, apar desenele pe pereti cu
creioanele colorate.Parintii trebuie sa ii pregateasca micutului un colt unde isi poate satisface aceasta
nevoie.
Pana catre varsta gradinitei copilul va invata ce inseamna asteptarea, amanarea dorintelor, unele
formule de salut, baza acestor deprinderi fiind imitatia.De aceea ori de cate ori avem ocazia trebuie sa
accentuam ceea ce trebuie sa faca: ,,Acum spunem ,,buna ziua,, , ,,la revedere,,.
Incepand cu varsta de 3 ani copilul isi devolta simtul binelui si al raului, invata sa imparta
jucariile cu partenerii de jaoca, apreciaza recompensele, constientizeaza semnificatia pedepsei.Incep sa se
formeze deprinderile bunelor maniere: ce trebuie sa faca la masa, in parc, la gradinita, cum sa se
comporte, un proces cu o lunga durata dar care va prinde contur zilnic.Trebuie sa mearga la cumparaturi
alaturi de parintii sai , in vizite, in parc, ocazii prin care copilul este indrumat catre decizii corecte in
functie de imprejurari.
Incepand cu varsta de 5 ani copilul incepe sa devina tot mai mult independent, incepe sa isi
dezvolte capacitatea de a comunica cu cei din jurul lui.Este momentul in care copilul invata cum sa poarte
o conversatie, cand trebuie sa intervina in discutie, cum sa vorbeasca la telefon, invata modul in care se
adreseaza adultilor si copiilor de vasrta lui.
Regulile trebuie stabilite si respectate , trebuie sa fie echilibrate.Trebuie sa i se explice copilului ce
se va intampla daca nu le respecta. Fie ca se afla acasa sau la gradinita , scoala, copilul trebuie invatat sa
inteleaga si sa respecte regulile de comportament sau interdictiile stabilite de catre parinti sau educatori.
Se recomanda legea celor cinci reguli spre o educatie reusita:
-regulile trebuie sa fie clare pentru copil- sa stie ce e permis si ce nu
-regulile trebuie sa fie constante – a fi constant da un sentiment de siguranta
-regulile trebuie sa fie concrete-trebuie explicat clar ceea ce va doriti (strange jucariile, te rog, /nu fa
ordine)
-regulile trebuie sa fie consecvente.- regulile trebuie respectate -copilul isi va dezvolta simtul
1367
responsabilitatii
-regulile trebuie sa fie coerente-parintii sunt model pentru copii de aceea trebuie sa respecte si ei la
randul lor anumite reguli.
Îi place mult rutina.Prin respectarea unor ritualuri : trezirea de dimineata, micul dejun, pieptanatul,
imbracatul, mersul la baie, copilul isi formeaza obiceiuri dezirabile.
Este o perioada in care apar fricile.Trebuie acordata atentie deosebita si daca este nevoie se cere
ajutorul specialistului.
Pana la varsta de sapte ani copilul isi va forma deprinderi de spalat, imbracat singur, sa fie
ordonat,sa cunoasca regulile de politete, sa aibe un limbaj dezvoltat care sa ii permita sa comunice
eficient.Copilul trebuie sa stie sa isi controleze fricile si emotiile.Trebuie sa isi sustina parerile si sa isi
apere interesele fara a deranja pe cei din jur.
Toate acestea vor fi indeplinite prin efort , prin incercari cu experiente, esecuri si reusite.O solutie
eficienta ramane perseverenta, exemplul personal iar eforturile sustinute vor arata mai devreme sau mai
tarziu roadele mult asteptate.

1368
 TOTUL ÎNCEPE CU...”CEI 7 ANI DE ACASĂ”!!!

Prof. PITTMAN KATALIN

G.P.P. NR. 46 ALLEGRIA ORADEA
Motto: “Nu există om mai frumos decât acela care păstrează straiele bunului simț”
Cei “7 ani de acasă”, ca și lipsa lor, marchează destinul fiecărui Om! Dacă în familie, nu doar s-a
vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranță, ci copilul a și simțit cum e să fii iubit, a
fost obișnuit să manifeste dragoste față de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul,
știind că va fi tratat cu îngăduință, să aprecieze binele și frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acel
copil va crește iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Dezvoltarea personalității copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, școlari,
comunitari. Factorii familiali sunt ca proximitate și importanță cei mai importanți în dezvoltarea unei
personalități armonioase a copilului. De ce este importantă familia în educația copiilor? Pentru că are o
influență deosebită asupra copiilor, care dobândesc mult mai ușor și repede cunoștinte despre obiceiuri
comportamentale, stil de viață și societate de la persoanele apropiate, cu autoritate în viața lor, decât de la
profesori sau necunoscuți.
Familia constituie mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai existenței personale, se
dezvoltă și se formează pentru viață. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacțiunilor dintre
copii și mediul social. Are rolul central de asigurare a conditiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei și care stau la baza structurării personalității individului.
Viața în familie este prima școală a emoțiilor. În familie învățăm să recunoaștem atât propriile
emoții, cât și reacțiile celorlalți la emoțiile noastre, cum să gândim aceste emoții și cum să alegem
reacțiile, cum să citim și să ne exprimăm speranțele și temerile.
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare copil ca să trăiască. Ea este mediul
prielnic pentru nașterea, dezvoltarea și desăvârșirea ființei umane. În organizarea sa proprie, familia oferă
garanții de moralitate, este prima școală care pregătește copiii pentru viața socială, deprinzându-i simțul
ierarhiei și al ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnității, al libertății interioare.
Mediul familial oferă siguranță, liniște, afecțiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru
o dezvoltare normală și echilibrată. Familia are, deci, o însemnată funcție educativă. Ea este prima
instituție de educație morală și pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelență. Familia este
“cea mai necesară școală de omenie”. Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenților și a celor din
instituțiile de corecție au fost lipsiți de o reală asistență din partea familiei.
În cadrul familial se deprind disciplina și spiritul de inițiativă și se cultivă sentimentul demnității,
dreptății, iubirii, respectului și ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elementele de baza ale vieții
sociale.
Un copil care nu a primit o educație corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la
maturitate, sau poate toată viața, în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se
autoeduce. Lacunele relaționale, complexele, fluctuațiile sentimentale și toate problemele interioare ale
omului sunt în mare parte o consecință a unei educații familiale defectuoase. Responsabilitatea unui
părinte în ceea ce privește educația copilului său este una uriașă. În mare parte, cazurile de neadaptare
socială, depresie, dependență, perversiune, delicvență, sinucideri din rândul tinerilor (și nu numai) au ca
substrat lipsa educației familiale corecte, sănătoase.
Concluzionând, putem spune că familia este rădăcina educației și că expresia “cei 7 ani de acasă”
ne spune foarte multe despre familia, credința, concepțiile și mediul în care s-a format un individ.
Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Însă, educația primită în cei 7 ani depinde de câțiva factori: relațiile afective dintre părinți, dintre
copil și părinți, specificul dezvoltării copilului, valorile morale și sociale pe care le promovează familia și
pe care le transmite copilului.

1369
 IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ

prof. înv. primar Pituț Ana Maria Lucia

Școala Gimnazială “Nicolae Popoviciu” Beiuș
Copiii sunt priviți, pe bună dreptate, viitorii piloni de susținere ai oricărei societăți. Din momentul
în care aceștia intră în societate, prin simpla venire în lume a lor, ei devin, mai devreme sau mai târziu,
responsabilitatea noastră, a membrilor societății.
Primul, și posibil, cel mai important factor în dezvoltarea și educația copiilor este familia. În cadrul
acestei instituții sunt puse bazele conduitei unei persoane într-un context anume însă, psihologii spun că
educaţia din primii ani de viață, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul
adult.
Cu toate acestea, în contextul societății actuale, în care familia este remodelată, de cele mai multe
ori involuntar, construirea celor șapte ani de acasă devine din ce în ce mai dificilă. Părinții sunt nevoiți să
facă sacrificii în ceea ce privește educarea copiilor pentru a putea câștiga pâinea cea de toate zilele.
Muncesc din ce în ce mai mult, de multe ori departe de casă, sub un stres teribil care își pune amprenta nu
doar asupra lor, ci și asupra celor care îi înconjoară. Cei dintâi care au de suferit sunt copiii.
Copilul are nevoie de un sistem de referință la care să se poată întoarce și de unde să își poată lua
răspunsurile de care are nevoie. Figura caldă a părintelui, răbdarea cu care acesta dă un răspuns,
înțelepciunea cu care dă un sfat, simpla siguranță că, indiferent de ce se poate întâmpla, ușa casei
părintești va fi mereu deschisă, sunt obligatorii pentru orice adult în devenire.
De ce sunt importanți cei șapte ani de acasă? "Principalul ingredient al dezvoltării armonioase a
copilului este relația pe care o are cu părinții. Cu cât relația cu părinții este mai bună, cu atât copilul poate
să se descurce mai bine in situatii stresante si poate rezolva mai bine diverse probleme. O relatie buna cu
parintii implica insa ceea ce se numeste "atasament de tip sigur": copilul nu este nici dependent de parinti,
nici ignorat de acestia. Ca urmare, incurajarea activitatilor de unul singur promoveaza capacitatile
cognitive ale copilului, in conditiile in care copilul stie ca se poate baza pe parintii sai. O greseala
frecventa este cea in care parintii fac totul in locul copilului si nu il lasa sa se descurce singur in variate
situatii", atentioneaza dr. Oana Maria Popescu, presedinte Asociatia de Cercetare, Consiliere si
Psihoterapie Integrativa (ACCPI).
Oricare ar fi situația, părinții pot ține seama de câteva sfaturi:
• Învaţă-l să se poarte frumos: bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
• Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului!
• Comunică cât mai mult cu e– comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi
copii.
• Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile- începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti,
apoi treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele!
• Lasă-l să se bucure de copilărie – permite-i copilului să socializeze, să se distreze, să se
relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
• Învaţă-l să-şi exprime emoţii şi sentimente – numai aşa va reuşi să rezolve conflictele pe
cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.
• Învaţă-l să spună mereu adevărul – şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine
de la părinţi.
• Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău – Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7
ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el!
• Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta – Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată,
de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu-i pune porecle
şi spune-i zilnic că îl iubeşti!

1370
 Importanța celor 7 ani de acasă

Prof.înv.primar Cristina Poenaru

Liceul Tehnologic Iorgu Vârnav Liteanu
Liteni-Suceava
Cei 7 ani de acasă reprezintă o perioadă foarte importantă din viața unei persoane, deoarece în acest
mod se remarcă cât de mult s-au implicat părinții în ceea ce privește educația copilului. De asemenea,
acesta se bazează în mod special de relația afectivă dintre copil și părinte, fiind o piesă principală în
formarea copilului, întrucât dacă nu există comunicare și mai ales dragoste, se pot ajunge la rezultate
neplăcute. (rebelitatea, tupeul, obrăznicia etc), ce pot evolua, dacă nu apare vreo intervenție la timp.
Un alt factor ce asigură o bună creștere juniorului este vârsta. De la vârsta de 3-5 ani, acesta începe
să devină conștient de faptele sale (recompensă și pedeapsă), poate face diferența dintre ce-i bine și ce-i
rău și își dezvoltă capacitatea de a vorbi. Astfel, acest interval de timp este ocazia perfectă de a-l învăța pe
micuț bunele maniere (să știe să salute, să spună “mulțumesc” și „te rog”, iar cu cei din jur să se comporte
civilizat).
Nu este de neglijat nici aspectul legat de părinți, ei fiind considerați de către copii lor un model
demn de urmat. De aceea, degeaba un părinte îi spune să nu mai repete o injurătură sau o vorbă urâtă
spusă de acesta sau să nu mai țipe în casă, deși sunt certuri, comportament și limbaj licențios.
Regulile de bază ce le sunt repetate copiilor până devin mari sunt în mare parte cunoscute, multe,
fiind repetate de-a lungul generațiilor:
1. să asculți pe cineva când iți vorbește
2. să nu vorbești cu gura plină
3. să te speli pe mâini după ce ai fost la toaletă
4. să spui adevărul
5. să nu fi agresiv
6. să îi respecți pe cei din jur
7. să îți asumi responsabilitatea pentru ce faci
8. să nu scupi pe stradă
9. să nu vorbești urât
10. să nu te întinzi pe masă când mănânci
11. să nu te urci cu picioarele încălțate în pat
12. să respecți proprietatea personală a celorlalți

1371
 Importanta celor sapte ani de acasa

Pomana Elena Georgiana

Sc. I. Gh. Duca, Rm. Valcea
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea
spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul
care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el
realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului
într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină
de fier.
Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a
copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu,
copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart
cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl
vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o
prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău.
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil
să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este
nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul
de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea.
El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar
dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi
facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să
înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de
politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin
imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.

1372
 “Importanta celor sapte ani de acasa”

EDUCATOARE: POP COSMINA / COSTIN CAMELIA

GRADINITA VOINICELUL, SATU-MARE
Cei sapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii sapte ani de viata ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării
atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi
intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.
La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine
delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul
în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este
important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de
acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al
familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul
este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau,
dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi,
considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există
echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la
grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita
educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este
organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal
şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă
copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca
pretext fructele de toamnă.
Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă,
dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi
vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi
autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau
exerciţiu.
Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor,
mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este
să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău,
dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să
aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat
fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să
fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care
o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor
dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe
sine.
Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.
Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În
situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este
important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi
interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la
grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În
1373
astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi
despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui
matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce
simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească
a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă.
Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de
interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie,
să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite
spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament
modele de urmat.
Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi:
a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i
lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa
etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc.
- să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul
lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire
echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să
confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din
pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.)
b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care
le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust,
miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a
vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc.
c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să
semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să
spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite
roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej
din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie.
Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu
trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici
în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit
copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să
descopere lumea.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P. Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

1374
 Copilul și ,, cei 7 ani de acasă"

Înv. Pop Anuța

Șc. Gimn. ,,A.P. Alexi",Sîngeorz-Băi,
Jud. Bistrița – Năsăud
Ne este foarte cunoscută tuturor expresia ,, Cei 7 ani de acasă". Perioada optimă pentru educație și
formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește
primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață
sănătoasă, în familie. ,, Cei 7 ani de acasă " , ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul,
credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ . Pentru fiecare individ , familia reprezintă
rădăcina educației , părinții fiind primii ,, profesori" din viața copilului.
Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să
știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se
dezvolta și a-și construi un viitor de succes.
Mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai existenței personale, se dezvoltă și se formează
pentru viață îl constituie familia.Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacțiunilor dintre copil
și mediul social. Are rolul central de asigurare a condițiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale
copilăriei și care stau la baza structurării personalității individului.
Viața în familie este prima școală a emoțiilor. Aici învățăm să recunoaștem emoțiile proprii, cât și
reacțiile celorlalți la emoțiile noastre, cum să gândim aceste emoții și cum să alegem reacțiile, cum să
citim și să ne exprimăm speranțele și temerile.
Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul
prielnic pentru nașterea, dezvoltarea și desăvârșirea ființei umane. În organizarea sa proprie , ea oferă
garanții de moralitate, este prima școală care pregătește pe copil pentru viața socială, deprinzându-l să-și
împlinească datoria, să-și disciplineze voința, dându-i simțul ierarhiei și ordinii. Familia este un oficiu
înalt al respectului , al demnității, al libertății interioare. Mediul familial oferă siguranță, liniște, afecțiune,
seninătate, , care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală și echilibrată.
Familia are și o însemnată funcție educativă. Ea este prima instituție de educație morală și pentru
prima copilărie este mediul educativ prin excelență. Familia este cea mai necesară școală de omenie.
În cadrul familial se deprind disciplina și spiritul de inițiativă și se cultivă sentimentul demnității,
dreptății, iubirii, respectului și ajutorului, sentimentul sacrificiului , care sunt elemente de bază ale vieții
sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecțională este familia.Aceasta are
menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referință , dar și de formarea primelor conduite
sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să
informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-și conduite prin
mimetism și contagiune directă. Copiii vor face sau vor crede precum părinții, imitând comportamentele
acestora. La ora actuală multe familii au nevoie de o educație solidă, dată fiind starea lor precară din
punct de vedere material și spiritual.
,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le
va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la școală, acest mediu în care trebuie să se ancoreze
pentru a nu-și petrece copilăria la periferia grupului."( Marie- Clode, Beliveau),
Familia este mediul esențial care poate influența dezvoltarea și destinul copilului prin securizare
materială, dragoste și educație. Unele studii accentuează o anumită funcție ca fiind fundamentală și
exclusivă a familiei- cea de socializare primară, cu scopul integrării corespunzîtoare a acestora în
societate și, la fel de fundamentală și exclusivă este și cea de asigurare a securității emoționale a
adulților.
Prin definiție familia este cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei. Nevoile de bază,
fiziologice sunt la fel de importante ca și nevoia de securitate, de dragoste și apartenență, de recunoaștere.
Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste și respect, nu
poate constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane, deci de dezvoltare normală.
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos, “nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme
1375
ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Aceasta perioada de timp este
considerată culmea achizițiilor, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste
informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasa” deoarece copilul își petrece cel
mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență
asupra lui.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea.
În funcție de felul cum cei din jur, mai ales părinții, știu să vină în întâmpinarea nevoilor lui și să
înțeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care țin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea
optimă a copilului pentru a deveni o ființă normală, capabilă de a fi fericită sau , dimpotrivă, acesta
evoluează la polul opus. Pentru orice persoană ( copil, adolescent, tânăr, adult) , familia este mediul
natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea și afirmarea lui, asigurând condiții de securitate și
protecție, atât fizică, cât și psihică, în orice perioadă a vieții.

1376
 Cei șapte ani de acasă

Prof. înv. primar Pop Aurelia

Școala Gimnazială Căianu Structura Vaida-Cămăraș, Jud. Cluj
Expresia ”cei șapte ani de-acasă” este folosit în genereal pentru a descrie comportamentul unui
individ într-un anumit context, însă este foarte adevărat că educația din primii ani de acasă definește
viitorul adult.
Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care
copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a
fiecărei familii şi valorificarea acesteia.
Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele
sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe
terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui
întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra
copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor
posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi
la reacţii adecvate în diferite situaţii.
În prima parte a celor șapte ani, copiii tind să imite tot ceea ce văd în jur, astfel orice activitate a
părinților sau a persoanelor din jurul acestora are o mare influență și o consecință totodată. Părinții trebuie
să știe că sunt precum o oglindă în fața copiilor lor, astfel stilurile parentale se reflectă în comportamentul
copiilor lor. Părinții trebuie să fie responsabili, să conștientizeze că în fond ei sunt niște educatori.
În cea de-a doua parte a celor șapte ani, copilul începe să dea dovadă de independență, să-și
dezvolte autonomia prin diverse reacții, unele mai bune, altele mai puțin bune. De exemplu: atragerea
atenției prin opoziție, negativism, contrazicere, imitare adulți prin preluarea unor cuvinte sau gesturi,
creșterea gradului de maturizare în gândire sau comportament etc. Este de datoria părinților să
managerieze aceste situații, astfel încât copilul să preia doar elementele corecte, necesare procesului
devenirii ca persoană unică, independentă, funcțională.
Educația nu presupune o cursă în a vedea cât de repede scrie, citește sau socotește copilul. Primii
șapte ani nu ar trebui dedicați scrisului și socotitului, cum pentru mulți părinți aceste lucruri par
obligatorii. Mai degrabă, acești șapte ani ar trebui dedicați însușirii unor norme, reguli de comportament,
formării unor deprinderi esențiale în demersul viitor al copilului.
Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de
viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
În concluzie, precizez importanța celor șapte ani de acasă prin faptul că aceștia sunt punctul de
plecare în educarea corectă a copilului și „cartea de vizită” care îl va însoți pentru tot restul vieții.

1377
 Importanţa educaţiei în familie

prof. pt. înv. primar: Pop Daniela – Nicoleta

Şcoala primară Inău, jud. Sălaj
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.”- Eugen Heroveanu
Atât şcoala cât şi familia trebuie să urmărească acelaşi scop: formarea personalităţii copiilor în
vederea integrării sale în viaţa socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învăţarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia către adaptarea şi integrarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca
mult mai bine în relaţiile cu cei din jur ( va fi respectat, apreciat, acceptat ) decât unul căruia îi lipsesc cei
şapte ani de acasă.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
Familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi, componente şi reguli structurale. Educaţia
primită de fiecare în familie depinde de mai mulţi factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinte, specificul
de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Părinţii sunt modele pentru copil. Va fi ineficient să atragem atenţia copilului să nu mai ţipe, spre
exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în familie. Modul în care ne creştem copiii, contribuie la
formarea concepţiei acestora despre ei înşişi. Acest aspect are o mare importanţă. Copiii reprezintă
viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepţia pe care o au aceştia despre ei înşişi. Toate opţiunile lor
depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.
Să te ocupi de educarea copiilor poate fi o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Astfel că , există
părinţi care ajung să îşi urască proprii copii, alţii devin indiferenţi faţă de aceştia, datorită
comportamentului lor inacceptabil. În astfel de cazuri copiii manifestă şi probleme emoţionale destul de
grave.
Toate acestea pot fi evitate acordând copiilor noştri atenţia necesară, să-i lăudăm ori de câte ori
observăm un comportament pozitiv, să încercăm să-i înţelegem, să le dezvoltăm încrederea în propria
persoană, în propriile forţe.
„ Sădeşte un gând şi vei culege o acţiune; sădeşte o acţiune şi vei culege un obicei; sădeşte un
obicei şi vei culege un caracter; sădeşte un caracter şi vei culege un destin.” – Samuel Smiles
Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

1378
 Lectura și cei șapte ani de acasă
Prof. înv. primar Pop Elena
Școala Gimnazială Cleja
Școala Gimnazială Somușca – structură
Județul Bacău
Motto: „Bine e la noi acasă!/ Nu e lume mai frumoasă /Cum e cuibul părintesc/ Unde eu trăiesc și cresc.”
(Emilia Căldăraru)
Casa părintească e locul unde înmuguresc și înfloresc primele sentimente umane ale copilului.
„Liniștea casei e o mare avere” a fiecărui copil care îi asigură o dezvoltare normală și naturală. Mama cu
primele lecturi citite cu dragoste la capul pruncului pune întâile cuvinte la temelia fiecărui copil. Lectura
prin cuvântul spus cu dragoste creează codul lingvistic de bază al limbii materne. Codul lingvistic utilizat
de copil este cel care demonstrează modul cum înțelege lumea și chiar impactul lumii asupra acestuia.
În discuția cu un grup de elevi identifici personaje din poveștile: Alba-ca-zăpada, Crăiasa zăpezii,
Rapunzel, Cenușăreasa, Frumoasa și bestia, Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani, Fata babei și fata
moșului, Mica sirenă, Alice în țara minunilor ș.a., eroi care se potrivesc fetelor sau numai băieților.
Caracterul fiecărui individ din lecturile lor este întărit de imaginea din desenele animate unde au o anume
îmbrăcăminte și o anume comportare. Impactul mișcărilor din desenele animate este atât de puternic încât
ei reproduc unele scene involuntar în joaca lor, folosind limbajul și gestul aidoma. Alba-ca-zăpada,
Cenușăreasa, Ana și Elsa, Rapunzel, Rosa, Belle, Sofia I, Aurora și prinții care le însoțesc sunt
personajele pozitive cu care se identifică copiii. În povești întâlnești familia cu băieți voinici, curajoși
(numiți Feți-Frumoși) și fete vrednice (Ileana Cosânzeana) care luptă să se descurce în viață trecând prin
mai multe încercări de inițiere înfruntând personaje malefice: vrăjitoare, mastere, babe rele, balauri, zmei
ce identifică caractere din bestiar cât mai divers. Făt-Frumos și Ileana-Cosânzeana mulțumește frumos, dă
binețe celor pe care îi întâlnește, îi ajută pe cei în nevoie și sunt nemiloși cu cei care le face rău. Inițierea
lor constă în drumul parcurs spre împărăția unde e trimis de tată, în ascultate. Munca pe care o fac e
plătită și mulțumesc pentru simbria primită. Nașterea, apariția binelui în poveste, este de la „A fost odată
ca niciodată”, până la nunta care „ține până în vremea noastră”. Așadar, comoara de preț a celor șapte
ani de acasă e cunoașterea lumii prin lectură și folosirea ei cu înțelepciune în diferite momente ale vieții.
Cunoașterea normelor, a legilor scrise sau nescrise ale comunicării evidențiază la copil demnitatea și
puterea de a reuși folosindu-se de exemplul eroilor îndrăgiți. „Munca ne inițiază și ne scapă de trei mari
rele: de urât, de fapte rele și de sărăcie” (proverb popular) asta o demonstrează și eroii
basmelor/poveștilor. Ei nu sunt singuri niciodată, sunt iubiți, fac doar fapte bune și la final de lectură
aflăm că sunt bogați de-a binelea, pentru că au jumătate din împărăție și creează o familie care „va trăi
mult și bine în pace”.
Jorge Luis Borges în „Cărţile şi noaptea” menționează că și-a imaginat întotdeauna ,,Paradisul
sub forma unei biblioteci. Alte persoane consideră că ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat; eu
mi l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă: şi aici mă aflam eu. Eram, într-un fel, centrul celor nouă
sute de mii de cărţi în numeroase limbi şi în acelaşi timp mi-am dat seama că abia puteam să descifrez
coperţile şi structura cărţilor. Atunci am scris o poezie intitulată «Poemul darurilor» despre această ironie
a Domnului care mi-a dat cărţile şi orbirea.“
Mitul, legenda, basmul (mai târziu proza literară, romanul) sunt un exercițiu al memoriei
colective, iar acest exercițiu se săvârșește în mod prezent. Privind actul povestitului observăm că textul
epic are rădăcini din credința în poveste și amintește, explică, renaște, tămăduiește, apără. Textul povestit
presupune o acțiune reală care se desfășoară, o înlănțuire de fapte, un personaj principal, descrierea unei
acțiuni ce are un sfârșit, relatarea acțiunilor succesive ale unui personaj. În „Dicționarul de idei literare”,
Adrian Marino susține că din structura mitului, epicul „păstrează vocația «tainei», misterul, tehnica
«inițierii», a faptului memorabil și succesiunea de acțiuni, aparent sau efectiv imprevizibile” situații
întâlnite în textul narativ al povestirii.
În concluzie esența viziunii despre text este observată de Paul Cornea într-un curent al anilor 60 ce
pune accentul pe producere și nu pe schimbul de sens prin ambiția de a formaliza procesul de structurare,
nu structura propriu-zisă. Textul devenind locul de întâlnire al subiectului și al limbii. Astfel subiectul nu
1379
mai există ca entitate, e pluralizat, de fapt pulverizat, el se formează în și prin limbaj, sub privirea ori
discursul celuilalt. Limba nu mai e limba comunicării sau a reprezentării, a discursului cotidian, ci o
limbă deconstruită și apoi reconstruită, o limbă fără fond și fără margini, căci spațiul său e deschis
stereografic, al jocului combinatoriu infinit.
Mircea Eliade afirmă că: „istoria povestită de mit (legendă, basm) constituie o cunoaștere de ordin
ezoteric, nu numai pentru că este secretă și se transmite în cursul unei inițieri, dar și pentru că această
cunoaștere este însoțită de o putere magică-religioasă. Într-adevăr, a cunoaște originea unui obiect, a unui
animal, a unei plante, înseamnă a dobândi asupra lor o putere magică, mulțumită căreia reușim să le
dominăm sau să le înmulțim potrivit bunului nostru plac”.
Cartea e cel mai bun prieten în formarea copilului ca om.

Bibliografie:
Adrian Marino, Dicționar de idei literare, București, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2010.
Jorge Luis Borges, Cărțile și noaptea, Editura Paideia, București, 2004.
Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii, Iași, Editura POLIROM, 1998.
Mircea Eliade, Aspecte ale mitului.,București,Editura Univers, 1978.

1380
 Ce (mai) este educația ? – cei șapte ani de acasă

Prof. înv. primar

Pop Rodica-Eleonora
Școala Gimnazială nr. 1 Tileagd
Când auzim expresia ”cei șapte ani de acasă” ne referim la comportamentul copiilor în societate, la
școală, în grupul de prieteni, la educația primită de la părinți, la formarea unui comportament sănătos,
politicos, a unei personalități adecvate integrării în societate. Spunem despre un copil cu ”șapte ani de
acasă” că este un copil foarte bine crescut, știe să folosească în diferite contexte expresiile: ”mulțumesc”,
”te rog”, ”am nevoie de ajutor”, ”imi pare rău” și are un comportament civilizat cu persoanele adulte, dar
și cu copiii de vârsta lui.
Mediul, climatul familial, are o deosebită importanță in dezvoltarea, formarea și însușirea unui
comportament corespunzător. Dacă copilul crește într-o atmosferă caldă, protectoare, bazată pe încredere,
colaborare, iubire, el va percepe regulile transmise de adulți în mod conștient, sănătos, colaborând
armonios. Pe de altă parte, un mediu rigid cu reguli stricte care nu au fost explicate corespunzător, marcat
de violențe fizice, psihice și de neînțelegeri va da societății un copil timid, neadaptat, frustrat, uneori chiar
violent, incapabil să funcționeze corect într-o societate care este în continuă schimbare, fiind perceput de
ceilalți ca neavând ”șapte ani de acasă”, lipsit de educație.
Ce (mai) este educația ?
Cuvântul educație derivă din substantivul „educațio” care înseamnă creștere, hrănire, cultivare.
Immanuel Kant considera ca ”omul poate deveni om numai prin educație. El nu e nimic decât ceea ce
face educația din el”, iar educația poate contribui la valorificarea întregii naturi umane în folosul
societății: „este plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educație și că se
poate ajunge a i se da o formă care să-i convie cu deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii
viitoare a neamului omenesc”.
Educația, ca proces continu, începe cu cei șapte ani de acasă, existând ca factor important în toate
etapele dezvoltării copilului. Orice deprindere, neînsușită la timp sau însușită necorespunzător de acasă,
atrage după sine o adaptare mai anevoioasă a copilului la viața școlară și în societate, deoarece școala și
mediul social nu pot decât să valideze și să consolideze deprinderile din familie. Mediul familial este
locul unde copilul deprinde regulile de bună purtare, la început prin imitarea adulților din jurul lui, iar mai
târziu printr-un comportament conștient. Din educația primită în familie se vor observa mai târziu câteva
aspecte importante vizibile în atitudinile și reacțiile copilului în mediul social: manierele la masă, salutul,
tact și toleranță, comportamentul în public, comportamentul în grupul de prieteni.
Bazându-se pe ”fundația” celor șapte ani de acasă, completând acolo unde sunt lipsuri prin diferite
activități educative realizate cu multă implicare, seriozitate și dăruire, școala și dascălii vin în
întâmpinarea elevilor, amintindu-ne mereu de inocența copiilor și de faptul că printr-o educație corectă
începută de timpuriu putem crea o lume mult mai bună la care cu toții aspirăm.

1381
 ,,Cei șapte ani de acasă!’’

Profesor înv.primar POPA ADINA

Școala Gimnazială ,,Alexandru Odobescu’’, Chiajna
Cei ,,șapte ani de acasă’’ reprezintă oglinda educției pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei acestora.
Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie
să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar aceasta este răspunderea ta, ca părinte. Obișnuiește-l de mic
cu bunele maniere.Sunt cheia către succesul lui social.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui,dar și cu adulții.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău Până la 2-
3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem
unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm
copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate
înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să
se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e
rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite,
întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem
învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar
copilul învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă sau la școală. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată,
care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă
sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături,
vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, la școală, stă cu bona sau
cu bunica şi pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult
capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu
adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în
discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus
şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să
vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să-l umilească şi să-l inhibe.
1382
 Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei.Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate imbrăca!

1383
 Cei șapte ani de-acasă

Prof. înv.primar,Popa Cristina

Scoala Gimnazială,,Ion Creangă,,
Com. I.C.Brătianu, jud.Tulcea
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea
grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai
din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi
desfăşoară acestea.Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a
putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul
educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe
care el le-a realizat . Aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt
direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Este important ca discuţiile să
fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl
determine să fie şi mai nesigur pe sine.Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii
să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri
puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai
comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţii să
stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe
ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze
să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă,
părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, adresându-se copilului cu
seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va
învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi
activităţile desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie
materialele de care au nevoie, să le organizeze corespunzător spaţiul, să le dea posibilitatea să exploreze,
să descopere, să se joace în diferite spaţii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament
modele de urmat.
Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice
situaţie. Munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi
cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să
fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a
copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
"Cei șapte ani de acasă" este o expresie pentru educația pe care părinții o dau copiilor lor. Din
perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales primii,
când înveți ce este viața de fapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute. În al doilea rând, acești șapte ani de acasă îi arătăm în
societate, când vorbim cu una sau mai multe persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu

1384
suntem puși într-o situație mai delicată. Un bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim
locul nostru unei persoane mai în vârstă ca noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre.
Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai departe, e ceva ce nu moare. Merg mai
departe, odată cu timpul. În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate
îmbrăca, iar haina a fost cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

1385
 Importanța celor șapte ani de acasă pentru formarea comportamentului copilului

Profesor înv. primar Popa Emilia

Școala Gimnazială Mateești, jud. Vâlcea
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinții. Familia
reprezintă primul loc unde începe educaţia. În cadrul familiei, copilul începe să-şi formeze vocabularul şi
modul de a se comporta cu cei din apropierea sa, aici învaţă acele expresii şi moduri de manifestare care îi
vor servi în educaţia ulterioară sau dimpotrivă, acelea de care va putea scăpa cu greu sau deloc. În familie
se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea,
decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. Copiii fiind foarte
receptivi la tot ce văd şi ce aud, familia trebuie să fie foarte atentă cum se manifestă în prezenţa lor. Prin
imitație și suficientă practică, copilul deprinde cu ajutorul părinților ceea ce ,, se face’’și ceea ce ,,nu se
face’’ în societate. O bună creștere implică și cunoașterea și aplicarea unor reguli nescrise ale lumii în
care trăim. Nu se încalcă drepturile celorlalți prin afirmarea propriilor drepturi. Un copil ,,bine crescut’’
învață de la părinți că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau de orice tip de dizabilitate a cuiva îi
descalifică pe el însusi. Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma: ,,
Nu trebuie să faceți în fața copilului nimic din ceea ce nu vreți să imite’’.
Calitatea educaţiei primite în familie – acei,, şapte ani de casă”- depinde îndeosebi de nivelul
educaţiei al părinţilor şi al celorlalţi membri ai familiei ce vin în contact cu copilul, în special sub aspect
moral, comportamental. Atunci când copilul aude că se înjură, va înjura şi el, dacă vede că se fură , va
fura şi el, dacă vede că se minte, va minţi şi el ; dacă cei din jur se poartă respectuos, tot aşa va face şi el.
Convingerile şi mai ales educaţia religioasă a familiei sunt foarte importante. Un creştin care ştie de frica
lui Dumnezeu şi care cunoaşte cel puţin poruncile sale ( să nu furi, să nu ucizi, să nu mărturiseşti strâmb,
să cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta, să nu doreşti ceea ce aparţine aproapelui tău, etc ), îşi va educa propriul
copil în acest spirit. ,, Pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii și profilului spiritual-moral al
personalității propriilor copii se menține toată viața’’(M. Golu).
Educaţia copiilor devine astfel o sarcina de mare răspundere şi pentru a putea transmite propriilor
copii lumina cunoaşterii, părinţii trebuie să manifeste multa înţelepciune şi o dragoste profunda. Acolo
unde dragostea este prost înţeleasa sau lipseşte căldura căminului, unde educaţia se bazează pe teorii
închistate într-un noian de prejudecaţi, acolo unde părinţii nu au "timp" să se ocupe de copii, dar mai ales
au uitat ce înseamnă universul copilăriei şi sufletul de copil, educaţia nu realizează decât un dresaj, o
îngustare a capacitaţii afective şi mintale care se traduce prin complexe, refulări, temeri, idei
preconcepute şi intoleranţa. Experienţa personala a copilului devine limitata, cunoaşterea vieţii apare sub
forma de şabloane, iar în loc sa se dezvolte o personalitate care are capacitatea de a iubi, de a înţelege şi a
cuprinde totul, formăm un om cu o minte şi un suflet înguste şi strâmbe.
Generic vorbind, copilul este oglinda părintelui. Modul în care vorbesc, se mișcă va fi imitat de
către copil. Fără să vrea părintele mută reperele prea aproape sau prea departe de drumul firesc al
copilului său. De aceea este foarte important ca părinții să conștientizeze modul în care comunică cu
ceilalți și cu proprii copii, să învețe să-și îmbunătățească capacitatea de relaționare și comunicare și să
comunice asertiv cu copii lor, indiferent de vârstă.
Educația primită în prima parte a copilăriei constituie piatra de temelie a vieții pe viitor. De cei
șapte ani de acasă depinde cum se vor integra copiii în societate, cum vor fi agreați de cei din jur. Un
copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența
celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.

Bibliografie:
www.copilul.ro
www.scribd.com

1386
 Cei șapte ani de acasă

prof.Popa Doina Florina

Liceul Tehnologic de Industrie
Alimentara "G.E.Palade" Satu Mare

Dincolo de realitatea matematică a cifrei 7, aceasta prezintă mai multe semnificații precum:
Semnificația religioasă ( numărul șapte a reprezentat mereu regula sărbătorilor din Vechiul Testament:
ziua a șaptea, a sâmbetei , Dumnezeu a creat lumea în șase zile, iar în ziua a șaptea s-a odihnit, Duminica
este a șaptea zi din săptămână, iar toate evenimentele religioase importante s-au petrecut în această zi
sacră), Semnificația istorică (în multe zile de șapte s-au petrecut evenimente istorice ce aveau să aibe
efecte majore asupra întregii lumi, precum data de 7 martie 1876 - S-a brevetat invenţia telefonului,
aparţinînd lui Alexander Graham Bell ,7 martie 1926 - A avut loc prima convorbire telefonică trans-
atlantică sau data de 7 aprilie 1795 - A apărut "Aritmetica", prima carte românească de matematică și
multe altele). Pe lângă aceste principii, cifra 7 este importantă și în multe culturi.
Din punctul de vedere al omului de rând și a părinților, în special, cifra 7 are o semnificație mult
mai importantă, esențială ”supraviețuirii”, atât din punct de vedere etic, cât și social . Cu toții am auzit de
expresia: ”Cei șapte ani de acasă”. Pentru fiecare persoană în parte are o semnificație diferită, deoarece
este evident faptul că fiecare părinte oferă o educație unică copilului său sau o educație ce include
obiceiurile și tradițiile ce au fost transmise din generație în generație.
Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că
un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui, cu adulţii și oferă respect celor mai în
vârstă. Educația, bunele maniere și regulile morale, etice sunt cheia către adaptarea fiecarui om în
formare în societate. Un copil care ”are cei șapte ani de acasă” se va descurca mult mai bine în relațiile
din jurul lui, respectiv va ajunge să treacă mult mai ușor peste situațiile dificile ce vor interveni inevitabil
în viața lui.
Din punct de vedere sociologic și psihologic, în primul rând, baza formării unui comportament
corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinții. Copilul care se simte apreciat de părinţi
percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Acesta realizează că părinţii îi acordă atenţie, că
sunt preocupaţi de ceea ce face. Educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi
încredere, face ca regulile să nu fie un chin, ci pur și simplu niște lucruri normale, ce trebuie îndeplinite
mereu.
În al doilea rând, copilul cu vârsta cuprinsă între 3 și 5 ani, este capabil să conștientizeze binele de
rău, astfel că, părinții reprezintă, în acel moment, singurele modele în viață. Astfel că acesta ajunge de la
o vârstă fragedă, să observe reacțiile părinților atât la comportamentul său (adică dacă este apreciat sau i
se acordă atenție), cât și la comportamentul și reacțiile părinților față de oamenii din jurul lor.
Al treilea principiu care influențează educația este reprezentat de recompensa și pedeapsa oferită de
părinți, iar această recompensă, de exemplu, nu este cea materială. Cea mai prețioasă recompensă este
exprimarea mulțumirii, aprecierii și bucuriei părinților de fiecare dată când copilul face o faptă bună.
Există multe motive care pot creea efecte negative sau pozitive asupra formării unei educații.
Reacția unor părinți la adresarea întrebării ”De ce este atat de importantă pentru lume educația celor șapte
ani de acasă?” este, din păcate, uneori, una negativă sau este tratată cu prea mare indiferență.
Răspunsul este simplu: ”Cei șapte ani de acasă” reprezintă prima educație oferită unei ființe umane,
de aceea este cea mai importantă și esențială vieții. Prima educație contribuie la formarea caracterului și
personalității unui om. Deciziile pe care ajunge acel om să le facă sunt mult mai corect luate. Fără
educație, lumea ar fi un haos total, plină de lucruri și evenimente neetice, rata criminalității ar crește, rata
accidentelor, rata abuzurilor, în special, în instituțiile educaționale.
În primul rand, educația este orientată predominant spre pregătirea pentru viață și care îl formează
pe om. Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, consideră că la naștere, natura
1387
înzestrează copilul numai cu „semințele stiinței, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al
fiecarui om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația, respectiv ”cei șapte ani de acasă”,
este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare,
omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”. În al doilea și ultimul rând, urmărește dezvoltarea
unor calități umane și explorarea orizonturilor. Prin educație, apare latura creativă și atitudinea activă a
omului față de propria dezvoltare, apare raspunderea pentru generația viitoare, exprimată prin grija
adulților de a transmite celor tineri experiențele lor, în vederea formării lor ca forta de muncă. Între
muncă și educație devin direct proporționale, la bază aflându-se perfecționarea morală și profesioanlă.
Educația stimulează idealul ființei umane exprimat prin „a fi și a deveni”. Prima treaptă urcată, la
fel de importantă ca primii pași ”fizici” pe care îi facem, la fel de importanți ca primul zâmbet, prima
notă de zece, prima diplomă, primul sărut, prima iubire, prima lacrimă de fericire a mamei, prima
absolvire , primul loc de muncă, la fel, face cât cinci trepte la un loc, deoarece prima educație este
”sămânța”, ce se transformă ”în cel mai mare și puternic arbore”.
Rareori, un om se poate simți complet mulțumit cu viața lui, respectiv cu ce a acumulat de-a lungul
vieții. Cea mai semnificativă mulțumire a vieții, este când împarți cunoștințele tale cu alții, când împarți
bucuria cu aproapele tău și mai ales când îți vezi proprii copii în formare, mai ales când conștientizezi
faptul că, prima educație pe care le-ai oferit-o chiar tu și datorită ție ei au devenit OAMENI cu principii și
că ai contribuit la formarea unei sociețăți de copii care au ”cei șapte ani de acasă”, demne de această lume
plină de oportunități și daruri.

1388
1389
1390
1391
1392
1393
1394
1395
1396
1397
1398
1399
1400
1401
1402
1403
1404
1405
1406
1407
1408
1409
1410
1411
1412
1413
1414
1415
1416
1417
 Ce reprezintă cei şapte ani de-acasă?

Prof. înv. primar Popa Ionela

Scoala Gimnazială Câinenii Mari, Jud. Vâlcea
„Pentru a avea bun simţ, nu ai nevoie de studii superioare, ci de cei şapte ani de acasă.”
„Dacă n-ai şapte ani de-acasă, degeaba mai faci studii universitare.”
„Stă cu diploma pe masă,/Are-acum şi masterat,/ Dar cei şapte ani de-acasă/ Încă nu i-a
terminat.”
Acestea sunt doar câteva din aforismele ce tratează problema „celor şapte ani de acasă”. Expresia
„cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context
anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie,
defineşte în bună măsură viitorul adult.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Până la vârsta şcolară, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită
„acasă“-, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel
rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să
comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi
emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.
Explicaţia sintagmei „cei şapte ani de acasă” a suferit modificări în ultimele decenii, deoarece
educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani.
Putem spune că expresia „cei şapte ani de-acasă” se circumscria, acum 30-40 ani, provocării
părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copiilor ceea ce este cunoscut generic drept regulile de
comportament: salutul, comportamentul în public, comportamentul cu prietenii, înţelegerea normelor
sociale, manierele la masă, recunoaşterea greşelilor, tact şi toleranţă. Acum valorizate vigilenţa şi
iniţiativele. Cei şapte ani de-acasă reprezintă și abilitățile minime de socializare, care ajută un adult să se
integreze şi să fie acceptat. Chiar dacă manierele nu mai sunt atât de rigide ca pe vremea bunicilor, e
foarte important ca copilul să ştie cum să vorbească şi să fie capabil să înţeleagă regulile nescrise dintr-un
anumit grup sau dintr-o anumită comunitate.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca copilul său să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care părinţii i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric
obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani
de-acasă”. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări,
eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care părinţii
doresc să-l insufle copiilor, precum şi zile în care li se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care s-
au străduit să le predea copilului lor au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că
soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul
personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Un alt aspect care trebuie sesizat este că acum nu prea mai există cei 7 ani de-acasă.
Pe de o parte, copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede,
rămânând ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este
cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un
comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui
comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să
consolideze normele deja deprinse din familie.
1418
 Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că educaţia primită acasă în primii ani de viaţă depinde de
câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care
se bazează familia şi pe care le transmite copilului etc. Baza formării unui comportament corespunzător al
copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
În concluzie, trebuie să acordăm o atenţie deosebită adevăratului sens al expresiei „cei şapte ani de
acasă”: în primii ani de viaţă familia este factorul determinant în formarea copilului, sub aspectul
deprinderii regulilor de comportament, şi, în continuare creşte influenţa celorlalţi factori (şcoală, societate
etc), fără a –şi diminua, însă, importanţa factorul familial.

1419
 Copiii de azi, adulții de mâine sau adulții de azi pentru cei de mâine

Prof. Înv. Primar POPA MIHAELA ELENA

Școala Gimnazială NICOLAE DRĂGAN – Galda de Jos
Educația este ceea ce supraviețuiește după ce tot ce a fost învățat a fost uitat.
B.F. Skinner

Știm că familia este primul factor de socializare a copilului și de educație pentru acesta. Aici, în
familie copilul trăiește primele emoții personale, aici se dezvoltă, interacționează și se formează pentru
viață. De aceea este foarte important modul în care toate acestea se petrec înca din primele interacțiuni,
primele contacte ale copilului cu mediul social familial.
Consider că cel mai important mijloc de educație în familie este modelul părinților. Se știe că de
mic, copilul imită. Imită primele acțiuni, sunete, imagini, comportamente, astfel începe să-și formeze
conduite, să capete încredere, siguranță, liniște, afectivitate, chiar să se exprime. Tot în familie, copilului i
se satisfac nevoile de bază, fiziologice, de dragoste, de respect. El simte acest lucru și are o anumită
satisfacție pentru că membrii familiei îi dau atenție.
Dacă în familie copilul este iubit cel mai mult și el va învăța să iubescă, va oferi iubire la rândul
său. Dacă în familie se muncește și el va fi un bun muncitor. Astfel, dacă exemplul părinților este unul
tolerant, afectiv, încurajator și copilul va fi la fel, i se vor înrădăcina aceste modele pozitive pentru a pune
bazele unei dezvoltări de personalitate cu succes. În caz contrar, copilul va fi marcat, educat nepotrivit
dezvoltării sale morale, prezentând nesiguranță, lipsă de încredere, acestea ducând la scăderea stimei de
sine. De ceea ce a trăit copilul în familie depinde în mare măsura integrarea lui în societate, formarea
caracterului și nu în ultimul rând creșterea stimei de sine și rezolvarea cu succes a situațiilor ivite.
Se poate spune astfel că, având cei șapte ani de acasă, ai de fapt bune maniere, respecți reguli
morale, te comporti exemplar cu persoanele din jur, oferi dragoste și te bucuri de aceasta, oferi încredere
și ești încrezător, știi să faci diferența dintre bine și rău, toate acestea inițiindu-se « acasă », adică în
familie.
Unii părinți consideră că școala are rolul cel mai important în formarea personalității copilului însă
nici acțiunile educative din familie nu trebuie să lipsească. E bine să existe o strânsă colaborare între cele
două, actiuni comune care să se completeze reciproc, toate având același scop și anume, dezvoltarea
personalității copilului.
Atunci când în familie există frumos, adevăr, respect, dragoste , politețe, responsabilitate, muncă,
se poate vorbi despre « cei șapte ani de acasă ».

1420
 Importanța celor șapte ani de-acasă
Părinți și copii

Prof. Popa Monica Daniela

Cu mai bine de un secol și jumătate în urmă, marele romancier rus Ivan Sergheevici Turgheniev a
scris minunatul său roman intitulat astfel, care a suscitat mari controverse, nu toate de natură strict
literară. Disputele s-au purtat mai mult pe probleme de filosofie morală și socială. Problema implica și o
latură educațională, aspect care devine tema de fond a acestui demers eseistic.
Părinții din romanul lui Turgheniev, așa cum sunt descriși ei, reprezintă tradiția. Copiii (personajul
central cu precădere) reprezintă dorința de eliberare, chiar tendința de negare a tradiției. În cele din urmă
însă protagonistul este pus în fața unor situații cărora nihilismul său nu le poate face față. Tradiția și
mentalitatea tradițională se ridică în fața lui ca un zid de netrecut.
Cum trebuie să înțelegem, în această situație, tradiția? De unde provine puterea ei, din care părinții,
în calitatea lor de primi educatori fac de obicei un argument în sprijinul autorității cu care vor să fie
investiți cu orice preț? Ce valoare are, în fond, tradiția pentru educație?
Există, se înțelege, tradiție și tradiție. Originea cuvântului ne determină însă să atribuim această
calitate numai acelor bunuri spirituale care merită și pot să fie transmise, căci tradiția înseamnă
transmitere, înseamnă experiență de viață filtrată prin dragoste, înțelegere, sacrificiu, dar și respect față de
tot ceea ce este principial și sănătos.
Meditând asupra dimensiunii educaționale a familiei, îți vin în minte, prin forța lucrurilor,
avalanșele de opinii formulate de-a lungul secolelor de tradiție, literatură, artă, știință etc., cu privire la
instituția familială care, sub o formă sau alta, a supraviețuit timpurilor, schimbându-se și acomodându-se
marilor transformări sociale.
De la Platon și Aristotel, prin Montaigne, Rousseau, Nietzsche și până la Makarenko, literatura
pedagogică a reflectat multiplele aspecte și funcții ale vieții familiale, ideea esențială a cugetărilor
acestora subliniind teza potrivit căreia climatul pozitiv al familiei ar fi determinat de iubirea și respectul
dintre «generațiile» care o constituie.
Problema este deci de a ști cum să «înveți» pe cineva să-și iubească și să-și respecte părinții și frații,
cum să înlături răceala și indiferența din relațiile acestuia. Cum să îndrepți ireparabilele erori pe care
părinții nerezonabili le săvârșesc față de viața intimă a copiilor? Iată un adolescent care s-a comportat
toată viața de o manieră echilibrată în familie și în școală, respectând normele civilizate, ocolind
manifestările nedemne, disprețuind vulgaritățile în ținută și expresie; la un moment dat, un insucces
puternic îl zdruncină, îi tulbură aspirațiile; se depărtează de familie, caută satisfacții ușoare, se pierde în
nimicurile zilei, devine cinic și nepăsător, încearcă să-și reconstruiască viața pe alte temeiuri, dincolo și în
afara familiei. Răspunderea morală a părinților rezidă poate în aceea că n-au știut să-l pregătească pentru
a înfrunta nereușita, sau că n-au putut să constituie pentru adolescent marea sursă de încredere și sprijin,
insulă de retragere în marile furtuni pustiitoare ale vieții.
Drama vieții fiecăruia cuprinde și umbre, nu numai lumini; totul e să știi să părăsești tenebrele
înainte de a te fi înlănțuit și să încerci, ca orice părinte adevărat, să ajuți «copiii» să le ocolească. Luați
oamenii mari din trecut: câte pete în viața lui Voltaire și câte remușcări în viața lui Rousseau!... Cu
acestea am atins latura esențială a problemei: mediul familial și social. Sistemele afective se definesc,
potrivit structurii temperamentale, în directă legătură cu situațiile mediului de viață al copilului și
adolescentului. „Lecțiile” vieții – mai mult decât ale familiei și școlii – stau la geneza vieții sentimentale;
numai familia și școala pot constitui germeni ai vieții emotive a copilului și adolescentului. În condiții
obișnuite, iubirea maternă sau paternă pentru copil conține generozitate, frică, justiție, curaj, minciună etc.
Curaj în apărarea obiectului iubirii, generozitate în a-i produce mulțumiri, teamă în legătură cu pericolele
ce-l pot amenința, injustiție în aprecierea valorii lui. Izvorul principal al nedreptății pare să vină din faptul
că iubim pe cineva mai mult decât pe altcineva, sau pe noi, mai mult decât pe toți ceilalți.
Iubirea filială, dragostea maternă și paternă sunt energii psihice care servesc pozitiv educația. Nu ne
iluzionăm cu faptul că familia se poate schimba în funcțiile ei educative prin măsuri declarative și
zgomotoase; e un proces lent, de durată, care nu poate face abstracție de valorile pozitive ale trecutului,
de tradiția despre care făceam referire la începutul dizertației.

1421
 În esență, căldura afectivă a familiei sprijină dezvoltarea conștiinței de sine a copilului și
adolescentului, altoind-o cu sentimente care, alături de sentimentul devoțiunii filiale, îl atașază vieții
culturale a societății

1422
 Cei 7 ani de acasă

Prof. Popa Oana Manuela

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Expresia “cei 7 ani de acasă” definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și
atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată „culmea
achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o
capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor
comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Se numesc „cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul îsi petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Bebelușul este atașat de mama și de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de
către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reacția adulților la diversi stimuli,
modul de a răspunde la mediu le puteți observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi.
La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu seman cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne da mami.”
Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusa de ceilalți și cea a cunoașterii de sine.
Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea
diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînteles că
asta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtam ori reacționam la cei din jur,
pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne
impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să
poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele
negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienti că cel mic
ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate
acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate.
Ce pot învăța copiii în cei șapte ani? Pot învăța deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curățenie
și exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și
negative, bune maniere și comportament, limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori
dezacord dintre părțile de vorbire), modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări
ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit,
este pedepsit pentru diverse fapte, etc), consecvența în realizarea unei sarcini, concentrare a atenției,
perseverență în realizarea uneri sarcini, alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții:
spiritul de competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
Iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și
pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu
va fi încrezător în forțele proprii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Acesti 7 ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor.

1423
 Importanţa celor şapte ani de acasă

Prof.înv.preş. Popa Sanda

CSEI Cristal Oradea
Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor
mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își
vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.
De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem
despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar
putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani.
Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții
sale?
Fii tu un exemplu pentru copilul tău!
Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol nu fă ce face popa, fă ce zice
popa. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul părinţilor decât spre a-i
asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte
importantă la această vârstă. Dacă vrem ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, să fim noi primii care
aruncă mereu ambalajele la coș. Să cedăm locul nostru în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă ne
dorim ca cel mic să procedeze la fel.
Obișnuiește-ţi copilul cu reguli!
Atunci când îi spunem unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu facem altceva decât să îi
strârnim curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă.
Nu trebuie să îi interzicem celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explicăm
consecințele acțiunilor lui. De ex.:”” Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te arzi și faci buba
și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine sau dacă te urci acum în copac poți să cazi și să te
julești și o să îți curgă sânge, sună mult mai bine decât “ Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna
acolo?!” O să vă miraţi cât de inteligent este copilul dumneavoastră la o vârstă fragedă.
Învață-l despre egalitate
Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explicăm celui mic că un director nu este cu nimic
mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie
respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii
nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se
poate cu ei în mod corespunzător.
Explică-i despre bunele maniere în public
Atunci când mergem cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să
atragă atenția asupra noastră într-un mod negativ. Trebuie să îi explicăm celui mic că nici lui nu i-ar
plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva
țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați
soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedăm când cel mic
face crize de nervi în public.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

Bibliografie:
www. parinti.com
www.jurnalul.ro
www.didactic.ro

1424
 Importanța familiei în educația copilului

Popescu Adriana, prof.inv.prescolar

Gradinita nr.185, Bucuresti
Familia reprezintă locul în care individul se dezvoltă, unde își petrece o mare parte din timp, unde
devine practic ființă socială. Indiferent de organizarea familei, de identitatea sa etnică, religioasă ori
politică, aceasta se caracterizează prin dinamism și printr-o mobilitate continuă. Familia este un sistem
dinamic, care cunoaște transformări permanente. Membrii ei se dezvoltă, evoluează împreună și adaugă
elemente care îmbogățesc în permanență viața familială. Cu toate aceste schimbări însă, se poate spune că
„instituția familiei rămâne stabilă” (Băran – Pescaru, A, 2004, p. 83). Totodată, se poate afirma că
termenul de „familie” nu mai surprinde realitatea caracteristică a generațiilor precedente, tocmai datorită
acestei schimbări. De-a lungul timpului, familia a fost definită în mai multe feluri, dar „familia, în orice
societate, este o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături de
căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau cea psihosocială”
(Mitrofan, I, 1998, p. 17).
Rolul educației realizate în familie este acela de a dezvolta aptitudini de bază și competențe sociale
în primii ani, ulterior copiii fiind preluați de catre școală, pentru instruirea didactică. Familia pregătește și
susține copilul din punct de vedere academic (în afara școlii), emoțional, comportamental, social,
financiar.
Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunostințele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, elevul le datorează
educației primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de
vedere fizic, intelectual, moral, estetic ș.a. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ
90% din cunoștințele uzuale (despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiectele casnice), familia este
cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor. Copilul obține
rezultatele școlare in functie de modul in care părinții se implică în procesul de învățare. Părinții trebuie
să-i asigure copilului mijloacele materiale și de spațiu necesare studiului, trebuie să-și ajute copilul din
punct de vedere cognitiv. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicată
substituirea copilului de la sarcinile școlare. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea,
cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține.
Dezvoltarea personalității copilului și a formării lui în conformitate cu idealul social și cel personal
este influențată de diferențele de ordin economic, social, cultural care există între familii. Familia însă, în
ciuda acestor diferențe, prezintă anumite însușiri comune. Condițiile de viață ale copilului sunt influențate
de comportamentul părinților. Familia trebuie sa aibă disciplina ei. Toate problemele se pot rezolva mai
ușor într-un climat de prietenie și de înțelegere. În afara acestor elemente pe care copilul le preia în mod
natural, prin imitație și contagiune, din familie, părinții trebuie să-și dezvolte și să-și asume în mod
conștient o serie abilități și responsabilități. Funcția de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor
copilului pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui. Există câteva
abilități de care părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun (Killen, 1998 p. 143-159).
Pentru rolul de părinte, un anumit grad de toleranță la frustrare și conflict este foarte necesar.
Părintele trebuie să-și mențină calmul în relația cu copilul, să-i explice de ce nu a făcut bine un lucru, ce i
s-ar fi putut întâmpla, etc. În niciun acesta caz nu trebuie să reacționeze agresiv.
Pe lângă abilitățile importante pentru “funcția” de părinte, fiecare familie își dezvoltă propria
structură de repartizare a responsabilităților. Normele generale după care trebuie să se desfășoare procesul
de creștere și de educare a copilului în familie impun responsabilități precise din partea părinților. Printre
cele mai importante pot fi menționate următoarele (Irimescu, 2002):asigurarea subzistenței și a
educației;educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice;dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea
exersării capacităților practice, cognitive, tehnice și sociale, care au rolul de a facilita securitatea
personală și comportamentul autonom;orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre
comunicarea mai largă, spre societate, în așa fel încât copilul să fie pregătit să se confrunte cu marea
varietate de situații și poziții sociale care vor interveni în viața de adult;transmisia principalelor scopuri
sociale, valori culturale care definesc modelul cultural-normativ al societății, formarea motivației
1425
personale în raport cu scopurile parentale și sociale;dezvoltarea capacității de a întreține raporturi
interpersonale și de a răspunde în mod adecvat sentimentelor altora;controlul libertății de comportament,
limitarea „transgresiunilor” de la normal, corectarea erorilor, oferirea unor îndrumări și interpretări.
Totodată, de la începutul vieții, ființa umană are extrem de multe nevoi, care trebuie satisfăcute
pentru o bună dezvoltare a sa. În ceea ce-l privește pe copil, acesta în prima parte a vieții are efectivă
nevoie de familie, care să-i ofere dragoste, atenție, să-l îngrijească, etc.
Familia îndeplinește și alte funcții educative, în afară de funcția de socializare. Funcțiile educative
ale familiei au fost sintetizate după cum urmează:funcția instituțional formativă, realizată prin influențe
directe de tipul răspunsuri la întrebări, explicații, informații, dar și indirect, prin mediul informațional din
familie;funcția psihomorală, realizată prin modelele de conduită oferite de părinți, dar și prin discuțiile
purtate cu copiii pe marginea anumitor conduite;funcția socio-integrativă, prin implicarea copiilor în
activitatea familială, prin acordarea autonomiei de acțiune, dar și printr-un climat familial dominat de
relații de încredere și sprijin reciproc, conlucrare între generații, în care maturitatea de gândire a adulților
se îmbină cu entuziasmul și energia tinerilor;funcția cultural-integrativă, prin implicarea copiilor în viața
culturală și prin mediul cultural al familiei (Mitrofan, 1991).
În concluzie, părinții realizează socializarea primară a copiilor lor, prin trei mijloace de influențare
importante:reglarea directă a comportamentului copilului (de exemplu: încurajări, controlul efectuării
temelor, supravegherea executării sarcinilor primite etc.);comunicarea cu copilul (schimbul de informații,
comunicarea de opinii, confidențe, etc.);cooperarea, participarea la activități comune (vizite, ieșiri, jocuri,
etc.).
Contribuția familiei la realizarea acestor sarcini poate fi foarte diferită, în funcție de caracteristicile
particulare ale familiei respective.
Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei și un punct comun pe care îl are aceasta cu
școala este orientarea școlară si profesională. Cei mai mulți părinți sunt bine intenționați în alegerea unei
școli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, intențiile pozitive sunt sursa greșelilor
lor deoarece, acestea nu țin loc de competență și de pricepere.
În societatea actuală, aflată în modificări permanente de dinamică a relațiilor în familie, în care
vechea structură a familiei nu mai reprezintă o majoritate, apărând tot mai multe structuri de familie
alternativă (familii reconstituite în urma divorțurilor, familii monoparentale, copii proveniți din mai multe
căsnicii etc). În aceste condiții, părinții se simt incompatibili cu modelele de identificare pentru copiii lor,
motiv pentru care lasă în sarcina școlii întreaga responsabilitate.

BIBLIOGRAFIE
1. Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dictionar al vieții de familie, Editura
Științifică, București, 1991
2. Stănciulescu, E. , Sociologia educației familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași, 1998

1426
 IMPORTANȚA CELOR
„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ”

Prof. Popescu Alexandra Camelia

Şcoala Gimnazială Lenauheim, Timiş
„Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de
felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!”
Danion Vasile

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi Educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de
Dumnezeu să deţină rolul principal.
Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi
responsabilitate. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun
exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-
cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile
cu ceilalţi. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe
care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care
copiii le urmează. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să
coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în
funcţie de conjunctură. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte
faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele
ascunse nu sunt percepute conştient decât de copiii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de
inconştientul care le emite apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul
în care un copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de
catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt
exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă.
Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un
mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini
de vicii. Prin lipsa celor şapte ani de acasă, oamenii etichetează pe aceia care se prezintă într-o formă
nemodelată, aprecierile făcându-se asupra formei şi a fondului omenesc. În această categorie se
încadrează cei neglijenţi în îmbrăcăminte, cei lipsiţi de atitudini politicoase, cei care nu ştiu să se
comporte adecvat, adică cei care sunt stângaci sau dezordonaţi în obiceiuri. Familia este cel dintâi cadru
social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi
desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală
care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze
voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al
libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o
atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Familia are şi o însemnată funcţie
educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin
excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. În cadrul familial se deprind disciplina şi
spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului,
1427
sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Primul factor care formează
persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor,
marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine,
frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste
dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu
îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor,
politicos, tolerant, responsabil.
Lipsa celor şapte ani de acasă se resimte însa la cei care n-au trecut prin această etapă a vieţii sau au
beneficiat de ea doar parţial, dar şi de întreaga societate. Au apărut şi apar tineri siguri de ei, cu învăţătura
la nivelul lumii, descurcându-se uneori uimitor prin „hăţişurile“ vieţii, dar care au intrat în viaţă lipsiţi de
temelia formativă a celor şapte ani de acasă, care sunt ca laptele matern, poate fi înlocuit, dar în paguba
celei mai sănătoase cresteri a celui în cauză. Întreaga societate se resimte, căci comportamentul acestor
tineri vine, nu rareori, în contradicţie cu buna creştere tradiţională, ei fiind lipsiţi de învăţăturile
primordiale, dar mai grav este şi faptul că cei şapte ani de acasă au şi rolul de a duce la realizarea legăturii
dintre generaţii, de a asigura un echilibru şi o continuitate. Uitând că ei înşişi au fost crescuţi şi îngrijiti de
cei astăzi maturi ori vârstnici, mulţi tineri se comportă cu lipsa de consideraţie şi respect, ca şi cum lumea
a început cu ei, dau sentinţe şi condamnă lucruri pe care nu le cunosc sau nu le înţeleg pe deplin. În locuri
publice, comportarea zgomotoasă, cu lipsa de deferenţă faţa de ceilalţi, ca şi cum ar fi singurii pe lume şi
acelasi lucru, în automobil, în trafic, sunt, de asemenea, efecte ale lipsei celor şapte ani de acasă. Cedarea
locului într-un mijloc de transport de către un tânar către un vârstnic sau o femeie se constată extrem de
rar. Iată numai câteva exemple ale unei purtări care arată limpede că cei care au astfel de comportamente
n-au trecut prin filtrul celor şapte ani de acasă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să
facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl
învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi
timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc
uneori, darămite copiii.
Ca şi învăţământul disciplinelor umaniste, etapa de educaţie de bază nu trebuie să lipsească din
procesul formativ al fiecăruia. Suntem datori, în primul rând parintii, să ne îndeplinim misiunea faţă de
generaţia următoare, tot aşa cum şi noi am beneficiat de grija şi de învăţăturile de purtare în lume şi
societate, de respectul faţă de orice fiinţă umană, din partea părinţilor şi familiilor noastre, care ne-au
îndrumat şi îndreptat primii paşi în viaţă. La temeiul formării noastre ca oameni stau aceşti ani de acasă.
Aşa a fost de când oamenii au apărut pe pământ şi mersul înainte al omenirii s-a întemeiat pe această
perioadă formativă care nu trebuie înlăturată, ci trebuie păstrată în existenţa fiecărei fiinţe umane, ea
având profunde rosturi.

1428
 Rolul activităților extrașcolare în formarea personalităţii elevilor

înv.Popescu Ana
Şcoala Primară ,,Alexandru Moldoveanu” Sboghiţeşti
Activitățile extrașcolare contribuie la formarea personalității elevului. Sunt importante și utile. Dar
sunt anumite aspecte care ar putea să influențeze succesul acestora, printre acestea numărându-se:
desfășurarea acestora după programul de studiu, când elevii sunt deja obosiți sau înainte și aceștia nu se
mai pot concentra la ore. Deci, programul elevului este mai încărcat. Profesorii caută soluții pentru
valorificarea lor: urmăresc programul elevului din ziua respectivă, cât a avut de învățat sau de scris. Dar,
este suficient? Întrebând elevii despre aceste aspecte, au recunoscut că este destul de greu să desfășori
multe activități extrașcolare, pentru că programa școlară este încărcată. Se pune întrebarea: cum îi
determinăm pe elevi să se implice în desfășurarea activităților extrașcolare?
De-a lungul anilor, activitățile extrașcolare au luat forme variate, toate având ca scop învățarea
nonformală și petrecerea în mod plăcut a timpului liber. Prin aceste activități, care cuprind domenii și arii
foarte mari, elevii își pot dezvolta anumite competențe și abilități necesare unei bune dezvoltări
armonioase pentru o integrare în societate. Când vorbim de activități extrașcolare, ne referim la acel
program la care elevul participă după ore și ar trebui să facă acest fapt cu plăcere deoarece scopul este
acela de a-i forma abilitățile necesare unei bune dezvoltări, formării personalității elevului care își va găsi
prin acestea înclinațiile, talentul și domeniul în care ei vor fi performanți.
În preajma sărbătorilor se organizează activități literar-artistice cu scopul de a valorifica tradițiile,
obiceiurile, specificul poporului nostru. Elevii cântă colinde, se bucură de magia sărbătorilor de iarnă, la
școală, dar și în cadrul familiei. Frumusețea colindelor parcă împrăștie în zare puritatea, iubirea, dragostea
de aceste comori preluate din moși strămoși.
O altă sărbătoare importantă este 1 Decembrie, zi în care fiecare suflet de român vibrează la tot ceea
ce înseamnă tradiție, patriotism, iubire de neam și țară. Promovând valorile naționale învățăm să ne
apreciem, să valorificăm virtuțile noastre ca nație. Valorificarea specificului neamului nostru îl poate
determina pe elev să interiorizeze anumite trăiri, să iubească țara, neamul și pe cei de lângă ei. Iubirea,
colaborarea, dăruirea ne face mai buni, mai valoroși și acest lucru elevii îl află indirect din aceste
activități.
O altă temă foarte importantă este timpul liber și elevul trebuie să aibă alternative atractive și care îi
dezvoltă competențele însușite în școală. Activitățile extrașcolare sunt acele uși care se deschid pe ambele
părți, scopul lor fiind același, dezvoltarea personalității, stimularea încrederii în sine. Este de dorit ca
elevul să învețe prin joc, să asimileze noi cunoștințe și într-un cadru nonformal. Datoria noastră de dascăli
este de a-i crea elevului spațiul, conjuctura care să îl ajute să dea frâu imaginației, să își valorifice
înclinațiile dezvoltându-le până va ajunge la performanță.
Un eveniment atât de important, Învierea Domnului, este un prilej de bucurie și orice persoană
trăiește intens toate etapele care duc la înălțarea sufletească de-a lungul acestor importante săptămâni. În
aceste săptămâni, în cadrul activităților extrașcolare este necesar să se desfășoare activități extrașcolare
care au ca scop formarea unor personalități armonioase, cu adâncă trăire și familiarizarea tânărului cu
semnificațiile religioase ale zilelor care premerg și urmează Învierii Domnului.
În cadrul activităților educative, se pot desfășura activități precum: recitarea unor poezii, creații ale
elevilor, scenete, realizarea de felicitări, desene tematice. Este recomandat ca aceste activități să se
desfășoare de la vârstele mici, ca orice tânăr să se identifice cu tradițiile, obiceiurile, slujbele religioase
care marchează momentele cruciale ale existenței umane.
Prin aceste activități li se oferă elevilor un alt mod de însușire a unor trăiri, valențe pozitive ale
vieții. Cât sunt mici, toți copiii trebuie să își însușească valori morale, să trăiască momente înălțătoare, să
conștientizeze rolul religiei în formarea lui ca individ și să participe la toate evenimentele importante
alături de familia unită. Aceasta este soluția vitală pentru o viață echilibrată, pentru petrecerea
momentelor neegalabile din mijlocul familiei, pentru formarea ca individ responsabil și valoros pentru
societate.
Se recomandă desfășurarea de parteneriate școlare având ca parteneri: familia, comunitatea,
reprezentanții bisericii, școala. Această triadă stă la baza formării individului și niciun factor nu poate
lipsi pentru că acest echilibru pentru viitorul individului va fi afectat.
1429
 Cum se poate lucra în parteneriat? Este foarte simplu: în cadrul școlii se pot organiza simple
activități literar-artistice, serbări, concursuri tematice…la care să fie invitați părinții sau membri
comunității. Chiar dacă părinții sunt la mare depărtare, în străinătate, prin mijloace moderne, prin internet,
Skype, ei pot viziona aceste evenimente și pot lua parte, chiar dacă nu sunt prezenți în acel loc. Ei pot
urmări evoluția elevului și acest lucru este foarte important. Depărtarea părinților declașează mari drame
în sufletul elevilor și aceste evenimente îi pot apropia, deoarece ei trăiesc emoții puternice.
Elevii sunt încurajați în urma acestor activități să scrie versuri, jurnale ale trăirilor, astfel
transmițând sentimentele trăite, puternice, emoțiile și celor din jur. Mult mai interesant ar fi dacă și
părinții ar contribui la aceste momente.
Important ar fi ca în cadrul acestor activități să fie inserate și momente muzicale, cântări religioase
pe care ei să le îndrăgească. Se pot interpreta cântece alături de părinți, bunici, chiar și în biserică, mai
ales în anumite momente. Pot fi organizate și voluntariate sau se pot dona lucruri, dulciuri, alimente
pentru cei nevoiași. În acest caz, se dă o mai mare amploare evenimentului.
Este destul de greu să se găsească mult timp pentru pregătirea acestor activități, dar dacă se pornește
de la ceea ce ei știu din familii, mai ales cei care locuiesc la țară, rezultatul va fi unul deosebit. Sunt
activități frumoase care înnobilează sufletul omului și care îi dau strălucirea celui care aspiră la frumos,
puritate.
Bibliografie:
Pavelescu, Marilena (2010). Metodica predării limbii și literaturii române. EdituraCorint.
Stoica, Marin (2002). Pedagogie și psihologie. Editura Gheorghe Alexandru.

1430
 “CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ ȘI COMPETENȚELE SOCIO-EMOȚIONALE”

POPESCU FLORINA
GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.1 TÂRGOVIȘTE
S. A. Denham a definit competenţa emoţională (1998) a copiilor ca fiind ,,abilitatea de a
înţelege,exprima şi regla emoţiile’’. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor
reprezintă o parte dintre abilităţile socio-emoționale pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei ”7
ani de acasă”. Părinţii reprezintă principalele modele pe care copiii le urmează, într-o primă etapă, după
care educatoarea, în momentul intrării în grădiniță.
Dacă în urmă cu 20 de ani se punea mare preţ pe regulile de politeţe, cum trebuie să bei sau să
mănânci, acum sunt valorizate vigilenţa şi iniţiativele. Valorile s-au schimbat și educaţia primită în
prezent în cei ”7 ani de acasă” este sensibil diferită de cea de acum 20 de ani, dar psihologii susţin că este
o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. „Valorile s-au schimbat. Înainte se punea preţ
pe comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate vigilenţa,
asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în autobuz, unde generaţiile trecute
de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Acum e important să fii primul
pentru că resursele sunt limitate“, explică psihologul Bogdana Bursuc. Acum are acces la un volum
informational imens, iar gradul de socializare este mai mare. Respectul de odinioară era, mai degrabă, o
consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune. Altfel, în momentul în care
copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă. ”Este un lanţ al
agresivităţii“, adaugă psihopedagogul Sorina Constandache
În perioada preşcolară, copiii sunt capabili să înţeleagă cauzele emoţiilor şi comportamentelor
celorlalţi şi încearcă să le integreze în schemele de comportament social (empatia faţă de ceilalţi,
deprinderea de a coopera şi modera conflictul prin înţelegerea emoţiilor şi abilităţilor de a se integra într-
un grup). Emoţiile determină comportamentele copilului. Ei tind să repete o experienţă plăcută,
valorizantă (să realizeze un desen care a fost apreciat de părinţi/educatoare) şi evită să repete o experienţă
care care îi poate pune în dificultate, în situaţie de vulnerabilitate (dacă s-au împiedicat și au cazut, vor fi
reticenți în a repeta alegarea). Copiii utilizează emoţiile pentru a-i determina pe adulţii sau copiii din
mediul lor social să le satisfacă nevoile (râd sau plâng în momentul în care doresc să atragă atenţia asupra
lor).
Pentru dezvoltarea socio-emoțională a copilului, este importantă modalitatea în care adultul
(părinte/educatoare) facilitează sau descurajează exprimarea emoţiilor specifice: experimentarea
exagerată sau lipsa experimentării unor emoţii de către copil poate conduce și crește riscul apariţiei unor
perturbări în dezvoltare. Exersarea unor situaţii emoţionale diverse în relaţiile cu copiii/adulții oferă
copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diferite, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor
emoţionale şi la reacţii adecvate în diferite situaţii. Copilul trebuie să fie ajutat să îşi exprime
sentimentele, emoţiile, chiar dacă în această perioadă nu este capabil să verbalizeze cee ace simte.
Vorbind cu copilul, îl ajutăm să îşi descopere emoţiile, să şi le definească, punându-le nume: trebuie să-i
înveţăm pe copii cum să-şi exprime emoţii precum furia sau frica. „Învăţaţi-i pe copii să-şi exprime furia
prin cuvinte de genul ”sunt furios” şi să spună apoi motivele. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni",
mai spune psihologul Bogdana Bursuc. Nu trebuie încurajate atitudinile nepotrivite ale copiilor. „Dacă un
copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că se bagă în faţă
la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui“, completează Bogdana Bursuc.
Aceste emoții/sentimente pe care le experimentează copiii în această perioadă sunt serioase şi
profunde. Este important ca sentimentele copilului să nu fie ironizate şi nici sancţionate. Copiii nu trebuie
să ne audă vorbind cu alte personae despre observaţiile noastre, cu atât mai puţin nu trebuie să ne audă
râzând de ele. Înţelegerea sentimentelor copilului de către părinţi este importantă, precum este important
pentru copil să se simtă în continuare iubit de ambii părinţi. Nici manifestările lor de iubire, uneori
exagerate, nu trebuiesc oprite, poate doar temperate.

BIBLIOGRAFIE
1. Denham, S. „Emotional Development in Young Children“, New York: Guilford Press, 1998.
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţia părinţilor“, editura Aramis, Bucureşti, 2002
1431
 3. **** Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei – Laboratorul Teoria Educaţiei, coordonatori Mihaela
Ionescu şi Elisabeta Negreanu, „Educaţia în familie – Repere şi practici actuale“, Editura Cartea
Universitara, 2006

1432
 Cei șapte ani de-acasă

Prof. Popescu Mădălina Ionelia

Școala Gimnazială D. Rădulescu. Oarja
Educatia unui copil nu se limiteaza doar la a-l invata sa scrie, sa citeasca si sa calculeze. El trebuie
sa invete si cum sa se comporte cu ceilalti, iar asta e raspunderea ta. Obisnuieste-l de mic cu bunele
maniere. Sunt cheia catre succesul lui social.
Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in
prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de
a-l obisnui cu bunele maniere este sa fiti voi, parintii, un bun model pentru el. Incepe sa il inveti lucrurile
simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie
sa se opreasca aici. Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-
o discutie cu un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce
inseamna respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Asadar, cum il inveti bunele maniere?
Ce faci si ce nu faci
A-l invata bunele maniere este un proces zilnic, care va dura in timp si vei avea multe ocazii sa il
indrumi in directia corecta. Tine minte aceste sfaturi:
• Chiar daca a gresit de cateva ori, nu te grabi sa tragi concluzia ca este prost crescut sau ca tu ai
uitat ceva foarte important. Este posibil sa aiba nevoie doar de una doua lectii de bune maniere pentru ca
problema sa se rezolve.
• Explica-i clar si invata-l ce anume trebuie sa faca sau nu. In loc sa ii spui un scurt (si pentru el
greu de inteles): "Nu mai fi atat de grosolan", spune-i: "Nu este politicos sa ragai la masa, dar, daca o faci,
se cuvine sa iti ceri scuze". Sau, daca zbiara prin casa, nu-i spune: "Inceteaza cu tipetele in casa", ci fii
mai blanda, ca sa inteleaga in fond ce astepti de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea in casa".
• Daca cel mic isi exprima sentimentele folosind expresii sau atitudini mai putin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci incearca sa reformulezi. De exemplu, cand el zice: "Iahh, imi vine sa vars cand vad chestia
asta verde", tu corecteaza-l spunand: "Frumos ar fi fost sa spui ca nu iti place deloc spanacul".
• Fii intelegatoare si accepta-i greselile. Aminteste-ti ca nu este inca suficient de matur pentru a sti
bine cum trebuie sa se comporte in anumite situatii. Si noi, adultii, gresim adeseori, daramite ei...
• Educatia se face doar acasa, cu discretie, in familie. Nu ii tine prelegeri si nu il critica in public, nu
il umili si nu il jigni fata de straini, chiar daca greseala a fost destul de mare. A-i face lui o scena de fata
cu altii dovedeste ca nici tu nu ai prea fost atenta la lectiile de bune maniere.
• Fii consecventa. L-ai invatat de la doi ani sa spuna "te rog" si "multumesc"? La 6 ani este evident
ca ar trebui sa le foloseasca.
• Oricum, procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca sa
invete ceva!
Pana la 3 ani
Chiar daca cel mic este nazuros, obraznic sau suparacios, nu trebuie sa confunzi comportamentul lui
cu lipsa de maniere - este o etapa fireasca a dezvoltarii sale. Pana la varsta de 3 ani nu te astepta sa
cunoasca si sa respecte mai mult de una - doua reguli de politete. Desigur, nu este prea devreme sa il
inveti sa utilizeze formule ca "te rog", "multumesc", "buna ziua" si "la revedere". Incurajeaza-l sa le
foloseasca nu doar cu strainii, ci si in familie. Astfel, nu uita ca, dupa ce ii oferi paharul cu apa pe care ti
l-a cerut, sa ii amintesti: "Acum, spune multumesc". Fii un bun exemplu pentru el - comporta-te calm si
manierat, fara tipete si expresii deplasate si adreseaza-te politicos atat lui, cat si celorlalti din casa. Astfel,
devii tu insati un exemplu. Pe de alta parte, nu uita sa il feliciti si sa il lauzi ori de cate ori micutul se
dovedeste bine crescut.
Intre 3 si 5 ani. Cu putina creativitate, il poti ajuta pe micutul tau de 3 sau 4 ani sa inteleaga de ce
unele lucruri trebuie facute intr-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventeaza jocuri in care el
sa fie actorul principal. Propune-i sa fie gazda si tu musafir. Va invata cum sa isi trateze invitatii: sa le
serveasca prajiturele sau, pur si simplu, sa poarte o conversatie politicoasa. Gandeste-te la situatiile cu
care te confrunti tu zi de zi si vei gasi pentru el numeroase roluri: poate fi vanzator sau cumparator intr-un
magazin, poate fi patron sau angajat, sofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admira. El
se va distra, iar tu iti vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micutul va deveni tot mai constient de modul
1433
in care actiunile si cuvintele sale afecteaza sentimentele celor din jur. Foloses-te-te si de povesti, de
carticele cu imagini, de muzica sau casete video cu desene animate.
Intre 5 si 7 ani
O data ce incep sa mearga la gradinita, cei mici devin tot mai independenti. Pentru ca nu vei fi tot
timpul alaturi de el, va trebui sa ii dezvolti mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate,
copii si adulti. Acum ar trebui sa cunoasca si sa respecte manierele de baza la masa, sa poarte o
conversatie cu adultii, sa stie cum sa faca si cum sa primeasca un compliment.
De acum inainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari, etc. Poti incepe sa
ii supraveghezi interventiile in discutii si sa ii explici ca este politicos sa il lase pe celalalt sa termine ce
are de spus. Foloseste-te de exemplele din viata de zi cu zi, de la gradinita, de pe strada, dar fara sa faci pe
profesoara. Nu il ameninta, folosind expresii ca: "Sa nu te prind ca faci vreodata ca Andrei, ca iti rup
urechile". Cand greseste, atrage-i atentia si aminteste-i ce are de facut.
Intre 8 si 10 ani
Este varsta la care cei "7 ani de acasa" trebuie sa se fixeze definitiv in comportamentul copilului
tau. Metoda pe care o poti folosi este cea clasica, adica a unei continue repetitii. Daca pana acum i-ai mai
trecut, uneori, cu vederea lipsa de buna cuviinta, acum a venit momentul cand trebuie sa fii mai
categorica. In unele cazuri poti recurge chiar la mici pedepse (ii interzici de exemplu, televizorul, nu il
mai lasi sa iasa afara la joaca cu prietenii, nu mai are voie o luna sa vada nici un film, etc.).
De asemenea, daca intr-o anumita imprejurare (in vizita, la o aniversare, etc.) s-a comportat ireprosabil,
merita o recompensa, cat de mica. Daca a gresit, nu il critica de fata cu alte persoane straine. La aceasta
varsta se simte foarte stanjenit daca i se face morala in public si va avea tendinta sa procedeze exact pe
dos. Continua sa ii cultivi respectul pentru cei din jur.
Ce ar trebuie sa stie:
Pana la 3 ani
• sa salute si sa raspunda la salut ("buna ziua", "buna seara", "la revedere")
• sa spuna "multumesc", "te rog”, "cu placere"
• sa dea mana cu cineva
Intre 3 si 5 ani
• sa spuna "Pardon"
• sa bata la usa cand intra intr-o incapere
• sa ceara permisiunea ("Mami, imi dai voie sa..." sau "Pot sa...")
• sa foloseasca batista
Intre 5 si 7 ani
• sa raspunda cuviincios la telefon - sa se prezinte, sa nu tipe in receptor si sa nu lase interlocutorul
sa astepte la telefon
• sa isi ceara scuze atunci cand greseste
• sa stie sa ofere si sa primeasca un dar
• sa nu intrerupa conversatia adultilor
• sa intrebuinteze corect tacamurile
Intre 8 si 10 ani
• sa respecte bunele maniere la masa (sa nu soarba, sa nu plescaie, sa nu tina coatele pe masa, sa nu
se intinda peste masa, sa nu gesticuleze cu tacamurile, sa nu manance cu cutitul, etc.)
• daca primeste o cutie de bomboane, politetea ii cere sa o desfaca si sa ii serveasca pe ceilalti
• sa nu dea replici rautacioase despre colegi (si, in nici un caz, cand acestia sunt de fata).

1434
 CEI ŞAPTE ANI DE- ACASĂ!
( Încă e valabilă expresia!)

Prof. înv. Primar Popescu Maria Bianca

Scoala Gimnaziala, sat Daesti, com Popesti
,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui
dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii
care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a
şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă,
de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald
şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se
realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta.
Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului
Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi,
rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa
caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte
,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea
nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede
aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării.
Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7
culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm
cu energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de
podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării
albastre şi nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul
cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii
care ne luminează sufletele.
Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este
melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale
Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă
este respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se
,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de
ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă
atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un
lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci
doar o monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi
sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile
parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-
l păstrăm, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară
iertare când a greşit.
Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă
ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de
Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea
de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de
moş Ene.
Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a
şcolii.
,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a
încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).

1435
 Importanţa celor “7 ani de acasă”

POPESCU MIHAELA

“Singurul scop al educaţei este să transforme oglinzile în ferestre.” Sydney Harris

Necesitatea educării tinerei generaţii pentru a face faţă exigenţelor societăţii, ne obligă să urmărim
în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însusirea unui
comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.
Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile
etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate
de o convingere interioară. Toate acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită
niciodată sunt “cei 7 ani de-acasă”.
Educaţia copilului începe de acasă, din sânul familiei unde parinţii capătă rolul unui educator
învatandu-l bunele maniere, apoi se continuă la începerea grădiniţei unde are loc o restructurare a
programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului
activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care se desfăşoară aceste activităţi
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învata să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie
să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta e răspunderea familiei.
De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem
despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Fiecare părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar
putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să se implice în formarea caracterului său în acești 7
ani. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici
propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor
asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le
considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

1436
 Cei şapte ani de acasă

Prof.înv.primar Popescu Simona Ileana

Sc. Gimn. ” C. Săvoiu” Tg-Jiu
Buna creştere nu este şi nu va deveni niciodată inutilă, pentru că ea îl face pe om să se respecte în
primul rând pe sine. În toate timpurile, oamenii au avut tendinţa de a se opune legilor impuse de politeţe
deoarece la prima vedere ele par restrictive şi de prisos. Dar, după o scurtă experienţă de viaţă, fiecare om
este nevoit să recunoască că ele contribuie la formarea noastră ca oameni. Bunele maniere n-au fost
adăugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment uman profund, care tinde
spre o armonie între comportare şi etică. Dar omul va învăţa să aibă un comportament natural şi agreabil,
adică o purtare civilizată, numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul
timpului.
A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al
societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală.
Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7
ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.
Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Cei 7 ani de acasă înseamnă:
1. Să-şi poată evalua obiectiv pozitţa în raport cu o situaţie
2. Să ştie să îşi susţină părerile şi să-şi apere interesele fără a deranja pe cei din jur.
3. Să fie atent şi implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situaţiile cu potenţial
periculos şi, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva
4. Să ştie să piardă (si automat, să-si focalizeze frustrarea spre ceva constructiv), dar şi să câştige cu
eleganţă (fără a-l umili pe cel care a pierdut).
Aceste lucruri se învaţă mai mult prin copierea comportamentului părintilor şi a altor educatori,
mai degrabă, decât din predici şi poveşti. Copilul trebuie obişnuit să salute, să ofere un obiect sau altceva
în mod: politicos, să mulţumească pentru un serviciu făcut, să facă un serviciu cuiva din proprie iniţiativă
şi nu cu intenţia de a fi răsplatit, să-şi ceară scuze.
Deprinderile de politeţe constau din obişnuirea copilului de a folosi unele formule de politeţe.
Felul în care i se vorbeşte şi felul în care este ascultat, îl va învăţa cum să facă şi el, la rândul lui,
asta, de o manieră pe cât posibil politicoasă. Îndrumarea pozitivă e indicată și ne ajută să atingem mai
repede scopul decât cea negativă. Lăudând și acordând atenție copilului avem mai mult succes decât
certându-l și pedepsindu-l. Dacă îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare
încredere în sine. Interacţiunea socială din această perioadă de viaţă este esenţială pentru dezvoltarea din
punct de vedere biologic, psihic şi social. Contactele umane şi afecţiunea au rol deosebit în învăţarea
comportamentului uman. Familia este principalul agent al socializării. Ea este intermediarul între
societatea globală şi copil, locul în care se modelează principalele componenete ale personalităţii. Deşi
familiile realizează funcţii socializatoare comune, în realitate există numeroase diferenţe între modul în
care fiecare familie îşi socializează copiii. Calitatea educaţiei primite în familie, acei ”sapte ani de-acasa”,
depinde indeosebi de nivelul educatiei parintilor si a membrilor familiei,care vin in contact cu copilul,in
special sub aspect moral,comportamental. In familie învăţăm să fim umani. Acasă înseamnă locul unde
creşti, te dezvolţi şi unde se pun bazele viitorului om. Educatia , bunele maniere , regulile morale sunt
cheia către adaptarea copilului in societate.Când spunem ca un copil are “cei şapte ani de-acasă”, ne
gândim la un copil bine crescut care ştie să salute, să spună:“te rog !” şi “ mulţumesc!”,care ştie să
respecte şi să se comporte civilizat cu cei din jur.
Modul în care ne creștem copiii, contribuie la formarea concepției acestora despre ei înșiși. Copiii
reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe care o au aceștia despre ei înșiși. Iar
opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane.

1437
Bibliografie:
1. Ciofu, Carmen- Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
2. Iucu,Romiţă- Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
3.Vrăsmaş, Ecaterina Adina- Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

1438
 Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă!

Prof.Popescu-Vava Ionela
Grad.cu P.P,,Phoenix’’,Craiova
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi
este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii
lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la
serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi
reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la
grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă,
pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între
demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi
părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o
cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai
este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a
grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În
situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa
cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele
de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la
grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest
sens.
Ce pot face părinţii?
Ce învaţă/exersează copilul?
-merg împreună cu cel mic să cumpere fructe
-îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.)
-recunoaşte fructele, exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui
personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc.
-pregătesc împreună compot sau salată de fructe
-îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în
bucăţele folosind n cuţit de plastic
-în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la
grădiniţă
-exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral
-îşi îmbogăţesc vocabularul
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la
grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor
cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă
parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe
viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat
fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru.
Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său
şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei
să-mi vorbeşti despre el?”).
Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că
ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere
să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei
1439
colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să
fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl
determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru
că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce
nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii
să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri
puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai
comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să
stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe
ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după
care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe
această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o
exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl
respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile
pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate
cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i
ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o
continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia,
inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie
să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea
posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi,
nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi
pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: -
să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe
desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i
încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i
implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor
ş.a.
- să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire
echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să
confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane
din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze
îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare,
formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în
funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a
musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent
maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al
acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace,
atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare
moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie.
Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu
trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei
mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le
trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să
înveţe, să descopere lumea.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

1440
1441
 ,, Importanța celor 7 ani de acasă ’’

PROF.ÎNV.PREȘCOLAR : POPOVICIU GEORGIANA-VIOLETA

G.P.N., NR.1 ROIT ,COM. SÂNNICOLAU-ROMÂN, JUD. BIHOR
Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este important ca părinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.
Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la
școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
1442
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului.Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul
copilului.Comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de când e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, să-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-i permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. Să ne învățăm copiii
să spună mereu adevărul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce a făcut! Este necesar să ne
petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne implicăm și devotăm, iar cei 7 ani
de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei șapte ani de acasă” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului.

Bibliografie:

1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde,

2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis,
Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
5. www.copii.ro
6. www.scribd.com
7. www.didactic.ro

1443
 Importanța celor șapte ani de acasă
Prof. PORUMB CRISTIAN CLAUDIU
Școala Gimnazială ,,PETRE DULFU, Baia Mare

Buna educație dată în familie începe încă de mic copil și este recunoscută prin expresia ,,cei șapte
ani de acasă. Toată lumea știe că un copil educat este un copil învățat în primii șapte ani de acasă. Din
păcate, constatăm tot mai des lipsa celor șapte ani de acasă prin manifestările copiilor din ziua de azi:
injurii, agresiuni, lipsa unui comportament civilizat, nepăsare etc.
Până la intrarea în mediul școlar un copil ar trebui să aibă un comportament civilizat, un bagaj de
cunoștințe generale precum și un grad de autonomie. În ziua de astăzi, unii copii se pare că își lasă bagajul
de cunoștințe acasă și uită să se comporte civilizat. Tot mai des suntem martori la situații precum: injurii,
nepolitețe, lipsa bunului simț, etc. Cu ajutorul televiviziunii care difuzează anumite situații petrecute în
școli, grădinițe unde practic, noi, cadrele didactice suntem învinuite că avem un comportament neadecvat.
Dar, potrivit unui sondaj, în anul 2014-2015 s-au înregistrat aproximativ 19 000 de cazuri de violență. Nu
s-a luat în considerare faptul că zilnic, cadrele didactice sunt amenințate, umilite sau chiar agresate fizic
de către elevi. Expun următoarele cazuri:
,,Maşina unei profesoare de la „Carol I“, distrusă de elevi
Un incident de acest fel s-a petrecut la Colegiul Naţional “Carol I” din Craiova. Câţiva elevi au
distrus maşina profesoarei lor de engleză. Autoturismul Dacia Logan, al cărui proprietar era soţul
acesteia, Ion Miulescu, a fost lovit cu bulgări de gheaţă la începutul lunii februarie. Tinerii au fost
surprinşi de poliţiştii comunitari.
O profesoară de la „Traian Demetrescu“, victima elevilor
Elena Dascălu este profesoară de geografie în cadrul Grupului Şcolar “Traian Demetrescu” din
Craiova. În urmă cu o lună, aceasta a fost victima unor elevi puşi pe şotii. Pentru a brava în faţa
colegilor, tinerii au deşurubat un picior de la scaunul dascălului şi au pregătit telefonul mobil pentru a
imortaliza momentul de cădere al profesoarei” 1 Cazurile de agresiune sunt mult mai multe. Cadrele
didactice fac eforturi mari de a-i învăța noțiuni de matematică, limba română, fizică, geografie, educație
civică, etc. dar, nu pot să îi educe pe copii cu cei șapte ani de acasă, responsabilitatea fiind a părinților.
Există foarte multe cazuri în care, copiii suferă pentru lipsa părinților plecați în străinătate pentru a-
i asigura un viitor trainic, însă aceștia uită un lucru foarte important: perioada celor șapte ani de acasă nu
se mai repetă. Copilul este crescut de anumite persoane din familie, iar mai târziu apar problemele
serioase și grave în care intervenția părinților este una cât se poate de absurdă, întrucât ca orice părinte îți
crezi copilul și faci orice pentru el.
Cred că ar trebui să se i-a în considerare acest aspect, și să se încerce dimnuarea acestora începând
de la stoparea unor drepturi ale elevilor și încredințarea unor drepturi cadrelor didactice. NU doar elevii
sunt victime, ci și noi, cadrele didactice.

Bibliografie
1. http://www.indiscret.ro/vechi/130/actualitate/4565/dascalii-victimele-elevilor.html

1
http://www.indiscret.ro/vechi/130/actualitate/4565/dascalii-victimele-elevilor.html

1444
 Haina celor şapte ani de-a casă

Prof.Porumb Maria,
Şcoala Gimnazială,,Stroe S,Belloecu,,Bârlad
Cei șapte ani de acasă au fost și sunt cei mai importanți ani din viața copilului. Dacă în cei șapte ani
nu se reușește să se pună bazele unei conduite adecvate fiecărei vârste, copilul nu va ști să respecte niște
reguli pe care societatea le impune.
Familia este cea care trebuie să construiască, puțin câte puțin, un comportament conștient, ca mai
târziu copilul să-și confirme și să-și consolideze normele deja deprinse din familie.
Familiei îi revine ca în decursul celor șapte ani să sădească, să ude și să-l ajute să crească
iubind și respectând pe cei din jurul său.
Familia este cea care zi de zi trebuie să pună câte o piatră extraordinară la temelia caracterului
copilului, învațându-l ce este răbdarea, bunătatea, buna cuviință, etc.
Toate acestea le învață, copilul, prin imitație la vârsta cea mai fragedă, ca apoi prin urmarea
exemplului din propria familie, abia apoi devine conștient că un comportament adecvat îl ajută să fie
copilul exemplu și să acceadă mai ușor spre realizările și rezultatele ce și le impune la un moment dat.
Dacă familia reușește să-i traseze aceste valori copilul devine responsabil iar atunci când pierde din
varii motive va înțelege că este suficient sieși exact așa cum este, iar darurile și avantajele altora nu-i vor
știrbi din calitațile lui.
Școala are și ea un rol foarte important în educarea copilului, educatorii și învățătorii prin
intervențiile educative stimulează dorința și nevoia de cunoaștere, dorința și nevoia de explorare, dorința
şi nevoia de a se exprima în forme cât mai variate.
Copilul învață făcând! De aceea cadrelor didactice le revine sarcina să le ofere toate oportunitățile
de a învăța, asigurându-i protecție, siguranță, încurajare și, mai presus de toate, iubire!
Pentru ca rezultatele să fie pe măsura așteptărilor atât familia cât și școala trebuie să se implice în
educarea copiilor și responsabilizarea părților pentru ceea ce înseamnă formarea generației viitoare.
Școala, părinții, comunitatea sunt responsabili în egală masură de cum vor evolua copii.
Invocarea ,,Așa te-a învăţat la şcoală?, sau Așa te-a învaţat acasă ?” pentru a te sustrage
problemelor ivite în munca de educaţie a copiilor sau pentru a te justifica este sigur în defavoarea tuturor.
Şcoala şi familia trebuie percepute de copii ca fiind instituţiile ce-i sprijină şi îi ajută să-şi satisfacă
curiozitatea de cunoaştere şi stabilirea unor norme de conduită.

Sunt prea mic, dar recunosc

Că mereu am încercat
Să pun în practică ce-am învăţat
Şi la şcoală şi acasă
Că de cei şapte ani, îmi pasă!

În fiecare zi din săptămână

Fac câte-o faptă bună,
Îi învăţ pe cei din jur să-şi facă prezenţa mai frumoasă
Îmbrăcând haina celor şapte ani de-acasă,
Prin gândire şi prin faptă
S-o păstreze mereu curată!

1445
 EDUCAŢIA ÎNCEPE ÎN FAMILIE

P.I.P. POSTOLACHE MONALISA ELENA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1, BĂCANI, JUD. VASLUI
Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru munca
intelectuală a şcolarului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau “dădăceala” au efecte
dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune nervoasă, mai ales în perioada testelor de evaluare sau
spre sfârşitul semestrelor, când starea de oboseală începe să se instaleze.
Datoria părinţilor este de a-i ajuta: copiii pot şi trebuie să înveţe “cum” trebuie să-şi pregătească
lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa.
Ca părinţi iubitori putem face şi greşeli în educarea copiilor, încât dorindu-le binele,să le facem
rău. Unii părinţi sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze şi să-i răsfeţe mereu. Trăind într-o astfel de
atmosferă devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă, sunt tot timpul “agăţaţi de fusta mamei”; în acelaşi timp însă,
devin mici tirani, devin pretenţioşi, neascultători, greu adaptabili la regulile vieţii sociale, în afara casei,
între colegi.Dacă părinţii sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt
continuu lipsiţi de duioşie, de afecţiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet, stare care duce la apariţia
unor tulburări de dizarmonii ale dezvoltării sale psihice, ale personalităţii. Aceşti copii vor deveni la
rândul lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor sociale vor fi întotdeauna lipsite de afecţiune.
Unii părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea
severi, când prea îngăduitori. Sunt mai rare familiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea
aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul
protector, gata de a-l răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte.
Foarte frecvent, o astfel de situaţie este creată prin diferenţa de atitudine între părinţi şi bunici,
aceştia din urmă protejând copilul faţă de cerinţele disciplinare ale părinţilor. În aceste cazuri copiii sunt
nelămuriţi, nehotărâţi cu privire la ce este bine şi ce este rău, având o comportare neechilibrată şi
oscilantă, neputând înţelege ce atitudine să ia în diferite ocazii, în familie sau în relaţiile cu străinii.
Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferenţa faţă de ceea ce gândeşte copilul este o altă mare
greşeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă
din punct de vedere social.
În familiile dezorganizate copiii suferă şi prezintă tulburări nervoase, de somn, de poftă de mâncare,
sunt trişti, neliniştiţi. Astfel de reacţii au copiii în cazul când părinţii se ceartă frecvent, nu se înţeleg, dar
mai ales în cazul familiilor incomplete (prin deces, divorţ, lipsa îndelungată a unuia dintre părinţi).
Deosebite probleme se ridică în familiile reconstituite printr-o nouă căsătorie, între copilul din
prima căsătorie şi tatăl sau mama vitregă, între copiii proveniţi din casătoria anterioară a celor doi
parteneri. Dacă nu dau dovadă de înţelegere, de afecţiune, dacă nu încearcă să şi-i apropie, să-i privească
apropiat, aceştia devin dezadaptaţi, trişti, retraşi sau încăpăţânaţi, neascultători, ambele forme de reacţie
determinând scăderea randamentului şcolar, obţinerea de note slabe la învăţătură.
Psihicul copilului este sensibil faşă de situaţiile anormale care se petrec în familie. El simte cele mai
mici schimbări de afecţiune faţă de el şi între părinţi, este puternic tulburat de certuri, neînţelegeri.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura
căminului părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi
formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea
părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă
sunt neascultători sau greşesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au
greşit, vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim
copilul care a greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va
îndepărta sufleteşte de noi.
Atunci când copilul aduce note mari, să-l răsplătim cu multă afecţiune, bucurându-l cu laude, dar să
nu condiţionăm obţinerea unor daruri, obiecte mult dorite, de rezultatele la învăţătură şi nici să nu
exagerăm răsplata, acordându-le prea multă independenţă de la o vârstă mică.Vom obţine în acest fel
modificarea în rău a comportării copiilor, care devin neascultători, încăpăţânaţi, nestăpâniţi.
“Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune, pentru ca
grija şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios
1446
dezvoltat psihic şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în
bune relaţii, se preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care
sunt şi trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat.
O mare importanţă are şi nivelul de instruire, bagajul de cunoştinţe al părinţilor, pentru buna
educare şi pentru a putea ajuta în pregătirea lecţiilor acasă.
Să avem grijă să nu rezolvăm noi, părinţii, temele copilului, ci doar să-l ajutăm, să-l îndrumăm prin
explicaţii cât mai corecte şi clare. Părinţii care rezolvă singuri problemele, desenează sau scriu, care
practic îl înlocuiesc în muncă fac o mare greşeală: copilul rămâne dependent, nu se obişnuieşte să judece
şi să lucreze singur, devine comod, răsfăţat şi, cu vârsta, va deveni leneş.
Prin menţinerea unor legături permanente, strânse cu şcoala, cu învăţătorul, ca şi prin urmărirea cu
atenţie discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar blând, pentru
a-l feri de exemple şi comportări rele, părinţii pot avea mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în
conturarea, formarea, dezvoltarea personalităţii acestuia.

Bibliografie
Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale”, Ed. Cartea
Universitară, Bucureşti, 2006,

1447
 INFLUENȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ ÎN
DEZVOLTAREA COPILULUI

PREDA ELENA professor învățământ primar

SCOALA GIMNAZIALĂ ,,TUDOR SEGĂRCEANU” GOICEA
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur
În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări
care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic
capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un
mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va
căpăta trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.
Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe
autoritate şi respect.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.
Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe
care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care
copiii le urmează Dacă acum 30-40 de ani se punea mare preţ pe regulile de politeţe, cum trebuie să bei
sau să mănânci, acum sunt valorizate vigilenţa şi iniţiativele. Valorile s-au schimbat Educaţia primită în
prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie
firească şi o adaptare la contextul sociocultural. „Valorile s-au schimbat. Înainte se punea preţ pe
comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate vigilenţa,
asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în autobuz, unde generaţiile trecute
de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Acum e important să fii primul
pentru că resursele sunt limitate“, explică psihologul Bogdana Bursuc. Libera exprimare este un
comportament încurajat în prezent. „Copilul de acum 20 de ani era mult mai compliant. Acum are acces
la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai mare. Respectul de odinioară era,
mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune. Altfel, când
copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă. Este un lanţal
agresivităţii“, adaugă psihopedagogul Sorina Constandache. Furia, exprimată prin cuvinte, nu prin
acţiuni În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale.
„Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i
asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. Întrebaţi-vă
copilul cum se simte atunci când este ajutat şi spuneţi-i că la fel de bine s-ar simţi şi cel pe care l-ar ajuta
el“, explică Sorina Constandache, psihopedagog la „Mind Institute“ din Bucureşti. În plus, copiii trebuie
să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii.
La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi
exprime emoţii precum furia sau frica. „Învăţaţi-i pe copii să-şi exprime furia prin cuvinte de genul «sunt
furios» şi să spună apoi motivele. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni", mai spune psi hologul. Nu le
încurajaţi copiilor atitudinile nepotrivite. „Dacă un copil vede că obţine ceva prin faptul că este
nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca
fiind util pentru nevoile lui“, completează Bogdana Bursuc, psiholog la „Mind Institute“. De asemenea,
părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. „Copiii îşi dezvoltă o serie de

1448
instrumente. Dacă au nevoie de atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie
obraznici pentru a vă atrage atenţia“, mai spune Bogdana Bursuc.

Bibloigrafie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
3. www.copii.ro 6. www.scribd.com
4. www.didactic.ro

1449
 VALORILE MORALE REFLECTATE ÎN OGLINDA
CELOR 7 ANI DE ACASĂ

Prof . înv. preșc. PREDA MARIA

Școala Gimnazială I. D. Sîrbu _ Petrila
Structura ,,Grădinița. P.N. ȘI P.P. NR. 1
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin ca regulile de comportament si educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Dragostea părinţilor
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi
vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt
copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza
să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se
gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar
jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este
încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că
atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani
copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate
poftele sau că îl lăsăm să facă orice".
Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună
ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Vârstele
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează
şi semnificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.

1450
 Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi
observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă
dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc
la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când
face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut.
Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

Bibliografie:
V. Coroi,M. Florescu, M. Ursache- 7 ani de acasă, Editura Medicală,București,1968
Michiela Poenaru-Cei sapte ani de acasa. Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Coresi , 2009

1451
 IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASA

PROF. PREDA MARIA ,SCOALA GIMNAZIALA FILIPESTI –TIRG.

Când spunem cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care un copil o primește de la părinți
la formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală .Când spunem că un copil
are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut ,care spune mulțumesc, știe să salute, spune
te rog ,care se poartă cuvincios cu cei din jur.
Bunele maniere,regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate .Un copil manierat
se va descurca bine cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă .Aici intervine relația
afectivă dintre părinte și copil ,valorile pe care se bazează familia și le transmite copilului.
Iubirea cu care părinții își înconjoară copilul îi permite acesuia să se dezvolte să aibă încredere în
propriile forțe .Copilul care este iubit și ajutat de părinți se simte protejat, îngrijit ,acest lucru îi dă
siguranță îi deschide calea spre învățarea și asumarea comportamentului.Educarea copilului,într-o
atmosferă deschisă ,bazată pe iubire și încredere ,face ca regulile să nu se transforme într-o disciplină de
fier.Este necesar să fixăm limite ,întrucât copilul trebuie să învețe ce înseamnă așteptarea ,amânarea
dorințelor .
De mic trebuie învățat bunele maniere ,este întradevăr un proces de durată ,care va prinde contur în
fiecare zi iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcția corectă sunt întîmplările de zi cu
zi ,iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul sunt întâmplările curente din spațiul familial
.Servirea mesei alăuri de membrii familiei ,mersul la cumpărturi,vizitele la prietenii părinților ,în care
copilul este obișnuit cu bunele maniere.
Părinții sunt modele pentru copil ,acesta imitând de mic tot ceea ce fac parinții .Degeaba îi
spunem copilului să nu țipe prin casa daca el aude zilnic certuri în familie.Sau este ineficient să îi atragem
atenția că nu a spus mulțumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvant .
Părinții trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă și ce nu ,să stabilească reguli realiste
,să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă .Totodată este important ca ambii parinți sa fie
consecvenți în educarea copilului ,în același timp ,parinții trebuie sa fie înțelegatori și sa accepte greșelile
involuntare.
Pentru că depind de cei șapte ani de acasă de cum vor fi integrați in societate ,cum va fi agreat de
cei din jur și bineînțeles îți poți ordona viața și stilul de viață alături de cei din jur.

1452
 Importanța celor șapte ani de acasă
Eseu

Predescu Vasilica
Scoala gimnaziala “Dumitru Radulescu” Oarja
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Bebelușul este atașat de mamă și de tată, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de
către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli,
modul de a răspunde la mediu, le putem observa la copilul nostru, asemeni unei oglinzi.
La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată.
Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: „Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa
mi-a spus bunica” ori „Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.”
Astfel, va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți si cea a cunoașterii de sine.
Nu este de ajuns ca părinții să-și controleze limbajul
– ordine
– igienă
– curățenie și exprimarea propriilor nevoi
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative
– bune maniere și comportament
– limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părțile de vorbire)
– modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător
(este certat de cineva, i se ia jucaria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte etc)
– consecvența în realizarea unei sarcini
– concentrare a atenției
– perseverența în realizarea unei sarcini și comportamentul în fața copilului, ci să-și controleze și
exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și dorințele și nevoile.
Bineînțeles că asta nu înseamnă că permanent vor fi stresați de cum vorbesc, cum se poartă ori
reacționează la cei din jur, pentru că le va fi foarte greu și chiar se vor simți obosiți la un moment dat.
Însă vor trebui impuse anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât
copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările pozitive, cât și din cele negative. Este
nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne
supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea
în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate.

Ce pot învăța copiii în cei șapte ani de acasă?

– deprinderi de autoservire
– alegerea motivelor și motivațiilor atunci cand vrea să facă ceva.
Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții:
– spiritul de competiție
– altruismul
– cooperarea
– atitudinea pozitivă față de diverse sarcini etc.

1453
 Altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit
destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele, ori nu va fi
încrezător în forțele proprii.
Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață?
Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi
urmeze scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră
extraordinară la temelia caracterului sau.
Bunătatea: una din primele lecţii pe care i le-am dat fiului meu, şi a prins, în parte pentru că a văzut
exemplul în familie, în parte datorită firii lui sensibile, a fost să nu râdă niciodată de nimeni. L-am învăţat
să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă.
Să nu invidieze: cunoaşteţi adulţi care reuşesc să aibă o relaţie omenească cu cineva doar atunci
când respectivul este… un pic mai prejos decât ei? Altfel, sunt roşi de invidie. Noi, ca părinţi, trebuie să
fim cu luare aminte, să nu comparăm, să nu încurajăm excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să
înveţe că îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din
calităţile lui.
Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă doar o
mamă vă poate spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai
copilului bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public. Din nou,
pilda comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte.
Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie
bine, iar un astfel de sfat pare ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să
lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am
dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa! L-am învăţat să semene sămânţă de prieten!
Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Ce bine-ar fi dacă toţi am reuşi să ne-o
însuşim. Eu recunosc că îmi lipseşte: este unul din lucrurile pe care vreau să le consolidez în mine în
următoarea perioadă. Visez la un corp mai suplu (dacă îmi voi controla pofta de mâncare), visez să fiu o
mamă mai blândă pentru copiii mei (dacă îmi voi controla tonul şi vocea), o gospodină mai organizată
(dacă îmi voi controla obiceiul de a pierde vremea pe Facebook).
O gândire optimistă : iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte optimismul,
copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm măcinaţi de
gânduri rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi copilul nostru în timp.
Ar fi fost de ajuns să spunem că lecţia esenţială a celor şapte ani de-acasă este să îi învăţăm pe copii
ce e dragostea. Dar pentru asta, ar fi nevoie de o viaţă întreagă.

1454
 Cei şapte ani de acasa!…

Profesor Mihaela Pricolici, Colegial Naţional ,,I.C. Brătianu”, Piteşti, Argeş

Cei şapte ani de acasă…cei mai inportanţi…, pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi
profilului spiritual şi moral, al personalităţii copiilor. Totul pleacă de la cei şapte ani de acasă…
Să fii manierat şi respectuos cu cei din jur, să saluţi, să ai incredere, să iţi pese, sa ştii să asculţi şi să
stii cât şi cînd să vorbeşti, să ştii să dăruieşti iubire, să înveţi că viaţa este o lecţie, pe care dacă nu o
aprofundezi rămâi corigent.
Se spune că…,,oriunde te vei duce, nu uita sa-ţi pui în bagaje cei şapte ani de acasă. Cu astfel de
bagaj vei fi recunoscut de oricine, ca fiind înainte de toate : OM ! ,,
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei şapte ani de-acasă, şi spun asta cu o mare tristeţe,
deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, fiind scoşi
din sânul familiei, din diverse motive lesne de înţeles pentru zilele în care trăim, şi anume lupta pentru
existenţă, goana după bani, etc…, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă
din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai
adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în
conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot
ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Dureros, dar
adevărat…cumplit de adevărat…
Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu
la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-
cognitivă.
Trăim acele vremuri în care părinţii un mai au timp să aplice regulile de bază în educaţia şi creşterea
copilului, uită că cea mai importantă investiţie din viaţa noastră sunt copii.
Bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului, deci, încercă să petreci cât mai mult
timp cu coilul tău în primii şapte ani viaţă.
Comunică cât mai mult cu el, deoarece comunicarea este secretul unei legături solide intre tine şi
copilul tau, concentrează-te în educaţia lui pe arta conversatiei!
Lasă-l să se bucure de copilarie impregna cu copilul din tine, nu incerca sa faci din el un geniu
inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din
plin. Un uita că timpul este ireversibil, un uita că un te mai întâlneşti cu anii minunaţi ai copilăriei…
Învaţă-l să-şi exprime sentimentele şi emoţiile, să râdă şi să plângă când simte nevoia, să cânte si să
danseze, să iubească şi să se lase iubit.
Învaţă-l să spună mereu adevărul. Este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine! Copilul
imită ceea ce vede şi aude in jurul lui! Fii un părinte implicat si devotat, iar cei şapte ani de acasă vor
oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el!
Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de
performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i
zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, imbratisari, nu prin
recompense materiale…acestea nu fac decăt să-l îndepărteze de adevăratele valori ale vieţii. Dacă
consideraţi ca oferindu-i totul înseamnă iubire vă înşelaţi amarnic.
Aud tot mai des părinţii spunând : ,, I-am oferit tot ce-şi doreşte, l-am trimis la meditaţii, l-am lasat
să meargă unde a vrut…de ce se comportă aşa ?... ce îi lipseşte ?... Iubirea îi lipseşte, afecţiunea şi
tandreţea pe care nu v-aţi făcut timp sa i-o oferiţi… El de unde să inveţe să iubească, să înveţe să fie
tandru, să înveţe să ofere o îmbraţişare atâta timp cât el nu a fost imbraţişat ?....
Se spune că de obiceiurile deprinse în copilarie nu mai scapi toată viaţa, iar când acestea sunt cele
corecte, copilul tău va avea o viaţa mai uşoară.
Este foarte important pentru orice părinte să îşi educe copilul astfel încât acesta să se poată integra
in diverse grupuri, dar şi adapta la diferite situaţii, să fie tolerant. Toleranţa înseamnă să îi respecte pe
ceilalţi şi să înveţe de la ei, înlăturând stereotipuri nedrepte, valorificând diferenţele şi să creeze noi
legături de comunicare pe baza lor. Opusul toleranţei este în multe cazuri prejudecata.
O persoană tolerantă acceptă diversitatea şi nu are idei preconcepute despre ceilalţi pe baza
diferenţelor de religie, rasă, gen, preferinţe de orice tip. Dacă trăim în armonie cu ceilalţi şi căutăm soluţii
1455
în loc să iscăm conflicte, putem să ne concentrăm mai mult pe elementele comune decât pe diferenţe.
Toleranţa înseamnă şi să fii flexibil şi să îi accepţi pe cei din jur şi dreptul lor de a fi aşa cum îşi doresc.
Învaţă-l să-i respecte pe ce-i din jurul său… Respectă ca să fii respectat este una dintre bunele vorbe
din bătrani, spuse de părinţii noştrii. Dacă respecţi pe cei din jur, te respecţi pe tine şi ai oportunitatea de a
fi integrat mai bine in societate dacă ştii să respecţi pe cei din jurul tău, chiar si pe cei de aceeaşi vârstă cu
tine. Acum, dupa cum am văzut in viată, sunt multe persoane care pur si simplu nu pot fii respectate,
pentru că nu ştiu să se comporte în lume şi care probabil nu au cei şapte ani de acasş, care să-i confere un
echilibru şi respect faţă de cei din jur.
Este esenţial să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să-i învăţăm să
facă deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm pentru ca mai târziu să putem
primi. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea
noastră de mai târziu. Să ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus,
pentru a le face drumul în viaţă mai uşor.
E nevoie să ştie că iubirea părinţilor lor ESTE acolo si RĂMÂNE acolo, indiferent de ce au făcut,
cum au făcut, cum s-au purtat, cine e... Iubirea nu se dă si nu se ia... Ea este acolo mereu.

1456
 EDUCAŢIA SĂNĂTOASĂ-FAMILIA ŞI IMPORTANŢA CELOR,, 7 ANI DE
ACASĂ ,,

PRIMICHERU IUSTINA CRISTINA

ŞCOALA GIMAZIALĂ ,,COSTACHI S. CIOCAN,,
COMĂNEŞTI, JUD. BACĂU

,,Poţi avea tot ce îti doreşti,trebuie doar să vrei cu adevărat.,, Michael Neil

Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc
cei 7 ani de acasă.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere
în propriile forţe.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea
spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament .
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos.
În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi
adulţii greşesc uneori, darămite copiii.
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane
într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte
în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei bătrâni îl invoca atunci cand este nevoie de acest
lucru? Pana in clasa primara, cam pe la 7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii cu familia si cei apropiati
in general. Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu pe viitor sa
poti intra in viata cu minim de lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti
familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni
pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostrii.
Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate daca
stii sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de aceeasi varsta cu tine.
Acum, dupa cum am vazut in viata, sunt multe persoane care pur si simplu nu pot fii respectate,
pentru ca nu stiu sa se comporte in lume si care probabil nu au cei 7 ani de acasa, care sa-i confere un
echilibru si respect fata de cei din jur. Multi datorita comportamentului ciudat fata de semenii lor, se
autoizoleaza de cei din jur si tind sa dispara asa treptat din viata sociala, de multe ori alcoolul fiind
singurul prieten de suferinta.
In rest acesti 7 ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor.
De acesti ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur si bineateles iti
poti ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi. La randul tau odata cu trecerea timpului, cand vei

1457
devenii mai intelept, o sa dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepotilor si celor dragi, ca si ei sa aiba la baza
cei 7 ani de acasa, sa poata merge in viata deschis si cu un viitor sigur.
Educatia copilului are la baza o serie de reguli care formeaza ansamblul educational. Fie ca este
vorba despre viata de acasa, fie ca vorbim despre educatia de la gradinita sau scoala, copilul trebuie
invatat sa inteleaga si sa respecte regulilele de comportament sau de interdictiile pe care i le stabilesc
parintii sau educatorii.
Si e important, de asemenea ca independenta copiilor sa fie stimulata, pentru ca daca in mica
copilarie e mereu altcineva care sa-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme, ori va
incerca totul, ca sa-si afirme independenta, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenta.
Pe cand, daca e obisnuit de mic sa infrunte niste situatii si sa faca niste alegeri (evident, pe masura
lui, si controlate de adult) ii va fi mult mai usor sa ia hotararari in ceea ce-l priveste.
Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine
crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative.
Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa.
Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-
aşteptate.

1458
 Mama, minunea vieții mele

Prof.înv.primar Procopiu Ioana-Roxana

Școala Gimnazială ”Radu Tudoran”-Blejoi, Prahova
Mama, mamă, mami, maman, mother sau orice alt cuvânt, din orice limbă, cu ajutorul căruia ne
adresăm celei mai scumpe ființe din viața noastră nu pot exprima îndeajuns profunzimea dragostei și
recunoștinței pe care o simțim adesea.
Se spune că primul și ultimul cuvânt pe care îl rostim are legătură cu cea care ne-a purtat în
”burtică”, care ne-a stat la căpătâi atunci când am fost în suferință, care ne-a sprijinit și ne-a încurajat
mereu să mergem mai departe…
Dacă privim lucrurile din perspectiva procesului educațional, s-a constatat că de multe ori, mama
este cea care se implică mai mult în educația copilului, vine la ședințele cu părinții, se interesează de
evoluția fiului său sau a fiicei sale.
De multe ori, mamele ne-au împărtășit pasiunile lor prin altfel de activități: croşetat, tricotat,
cusături, încondeierea ouălor, gastronomie, amenajarea sălii de clasă, realizarea de material didactic, s-a
oferit în limita timpului disponibil, să ne însoțească și să ne ajute pe parcursul excursiilor și în drumeții.
La rândul nostru, ne-am arătat prețuirea prin mici gesturi care au reușit să atingă coarda sensibilă
din inimile mamelor: diplome, mărțișoare, felicitări, suporturi pentru lumânările de Crăciun, cântecele sau
poezioare speciale...
Ce sfaturi aș putea oferi unei mame și în același timp, mie însemi?
• Să le arătăm copiilor că ei sunt eroii noștri!
• Să-i învățăm să gândească pozitiv, fiind chiar noi un exemplu!
• Să facem din fiecare realizare o adevărată sărbătoare!
• Să încercăm să nu facem nimic din ce au făcut părinții noștri și nu ne-a plăcut!
• Să lăsăm deoparte orice facem, atunci când ni se adresează!
• Să oferim copiilor daruri adevărate pe termen lung! Acestea sunt rădăcini și aripi totodată! Dacă
devin independenți (și ni se pare că exagerează...), să considerăm că am reușit!

Bibliografie:
• Învățământul primar, Revistă dedicată cadrelor didactice, Editura Miniped, Nr. 2-4, 2002.

1459
 PRIMII „7 ANI”

Laborant prof. Victoria Prunaru

Liceul Teoretic „Henri Coandă” Craiova
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi. Atunci când spunem despre un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut,
care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu
adulţii. Toate aceste aspecte sunt induse de familia copilului şi de oamenii din jurul lui, mai ales pâna la
vârsta de 3 ani. Copii vor prelua din familia lor comportamentul păriţtilor, limbajul păriţtilor şi modul lor
de a se exprima verbal cât şi fizic. Este vital ca acestia să crească într-un mediu prielnic şi să aibe parte
doar de exemple pozitive în jurul lor.
Consider că există câteva reguli ”esenţiale” în buna creştere a copilului:
• Ajută-l să îşi exprime emoţiile şi sentimentele mereu şi fără ruşine, aşa va reuşi să rezolve micile
conflicte cu ceilalţi copii pe o cale amiabilă.
• Pregăteşte-l să spună mereu adevărul iar aici cu siguranţă noi păriţtii ne putem pune amprenta
fiindu-i un exemplu pozitiv.
• Comunicarea - o relaţie solidă între copil şi părinte se formează doar prin comunicare.
• Bunele maniere - Aici putem din nou să ne gândim la noi, părinţii, cei care suntem exemplul lor
de zi cu zi. Noi trebuie să avem bune maniere atât cu oamenii din jurul nostru cât şi cu al nostru copil.
• Cu siguranţă vom avea nevoie şi de câteva reguli de familie pe care va trebui să le impunem în
faţa celor mici astfel limitând anumite greşeli de comportament din viaţa lor.
• Nu trebuie să abuzam de copilul nostru în nici un fel, ba din contră trebuie să fim alături de el
emoţional şi trebuie să evităm acea „ bătaie ruptă din cer” care de fapt este foarte negativă în educarea
copilului nostru.
• Nu vorbi superior. Decât să ii jignim şi să le vorbim pe un ton foarte puternic este de preferat să
stăm în faţa copilului în genunchi pentru a fi de aceeaşi statură cu el şi să îi explicăm totul uşor şi cu o
voce calmă. Astfel el nu se va simţi inferior şi va putea sa te înteleagă mult mai bine.
Începutul şcolii este în mod sigur un eveniment care umple de emoţii inimile multor copii. Acum
copilul învăţa cum să relaţioneze adecvat cu alţii, cum să se organizeze, ce înseamnă să respecţi un
program, învaţă să ia decizii, să-si stăpânească anumite dorinţe, să renunţe la o serie de lucruri, să
socializeze, să se integreze în colectivitate - să se adapteze...într-un cuvant.
Asemenea unui ritual anual, începutul anului şcolar este un moment bun să ne întrebăm: ce putem
face pentru ca acest nou an să fie mai productiv din punct de vedere şcolar, mai placut din punct de
vedere social şi cu progrese cât mai vizibile în relatiile copilului cu lumea?
Iată câteva sfaturi pentru părinţi, vizând o serie de principii morale de ordin practic, privind educaţia
copiilor în mediul familial.
• Obişnuieste-l pe copil să respecte regulile, însă nu-l obliga, nu impune şi evită cuvântul
“trebuie”! Cuvintele cel mai des întâlnite în educaţia copiilor, încă de când trec pragul vârstei de 1 an par
să fie: “Nu pune mâna acolo, nu ai voie, nu te duce acolo etc.”. Le interzicem de mici să înveţe ce este
lumea... în loc să le-o arătăm şi să înţelegem alături de ei ca toate acţiunile noastre au o explicaţie şi că
suntem rezultatul a ceea ce facem.
Prin poveşti de exemplu, îi poţi insufla valorile pe care doreşti să le transmiţi copilului tău. Educă-i gustul
pentru libertate şi învaţă-l să îndrăznească. Învaţă-l că are voie orice atâta timp cât respectă legea, morală
şi normele bunului simţ.
• Organizează timpul. Învaţă copilul să fie punctual, să preţuiască timpul propriu şi pe al altora, să
fie serios, riguros şi disciplinat. Poţi lipi pe perete sau pe frigider un calendar lunar sau anual pentru a
pune în evidenţă evenimentele ce urmează şi termenele limită. Stabiliţi împreunănă: ora de trezire,
regulile şi programul de la baie, îmbrăcatul, luarea unui mic dejun sănatos etc. Fii un exemplu în
respectarea regulilor casei.
• Fără violenţă. Copiii preiau prin comportament ceea ce văd în casă. Ca părinţi, este de preferat să
evitam vocile ridicate, tensiunea, nemulţumirile exprimate în mod violent, reproşurile sau cuvintele urâte.
Chiar dacă a doua zi acestea nu se văd neapărat în comportamentul copilului, cu timpul îşi vor pune
1460
amprenta asupra personalităţii lui de mai târziu. Discuţiile aprinse şi zgomotoase îi vor crea impresia că
totul se rezolva prin confruntare. Ai grijă să nu-i lezezi demnitatea în faţa colegilor făcându-i observaţii
negative în public. Nu critica un copil în faţa altui copil şi nu manifestă mai multă atenţie pentru unul
dintre ei în cazul în care sunt fraţi. Ascultă-i pe fiecare dintre ei şi încearcă să îi înveţi comportamentele
pozitive prin puterea exemplului. Învaţă-l să împrumute lucrurile, să le ceară folosind “te rog” şi să
multumească la înapoiere. Arată-i cum să răspundă colegilor violenţi, spune-i să nu treacă sub tăcere ce i
se întâmplă, să anunţe profesorii şi părinţii imediat, să plece rapid de la locul conflictelor fizice pentru a
nu deveni victimă, să nu răspundă prin violenţă la violenţe.
• Practică bunele maniere. Învaţă-l să se comporte civilizat mai ales în public: să cedeze locul în
autobuz; să nu vorbească zgomotos, ci discret şi politicos; să salute; să aplaneze conflictele; să fie atent şi
grijuliu cu copiii mai mici, cu cei nevoiaşi sau cu dizabilităţi; să respecte mediul şi să aibă grijă unde
aruncă resturile alimentare sau deseurile; să folosească expresiile “te rog” şi “îmi dai voie”, “îmi cer
scuze”, “îmi pare rău” sau “pot să te ajut?”. Învaţă copilul să îi pese de felul în care păstrează lucrurile şi
să deprindă responsabilitatea de a se îngriji de el şi de ceilalţi. Învaţă-l, de exemplu, să pună în frigider o
sticlă de apă nouă, atunci cand a golit-o pe cea precedentă.
• Cărţi sau computer? Important este rolul pe care îl îndeplineşte computerul. Propune-i copilului
jocuri şi programe educative pe calculator, din care să înveţe atât noi cunoştinte, cât şi noi
comportamente. Ar fi preferabil ca primele învăţaminte ale copilului să fie desprinse din cărţi şi lecturi,
gustând savoarea poveştilor, spiritul lecturii, vocabularul bogat, simtul estetic şi latura moral-emoţională.
Controlează-i lecturile, comentaţi-le împreună, dezbateţi soarta personajelor, principiile lor de viaţă şi
desprindetţi morala.
• Negociază. Ce fel de haine, pantofi, rucsac, tunsori se poartă? Ai grijă : statutul social este foarte
important pentru noi toţi şi copiii nu fac exceptie. Aşadar, nu îi subestima sentimentele şi dorinta de a se
integra social, ci încearcă să-l ajuţi să se integreze, în limitele valorilor, gusturilor estetice şi ale
posibilităţilor financiare din familia ta. Permite-i să-şi aleagă rechizitele şi hainele, dar în limitele unui
buget stabilit în prealabil. Dacă observi că vrea prea multe, încearcă să temperezi această pornire prin
oferirea unor variante de alegere: “Îţi iau ghiozdan nou, deşi e bun şi cel vechi, însă la ce renunţi anul
acesta? La bicicleta, la role, la o rochiţă modernă?”. Până la urma creaţi o negociere care să nu-i permită
să i se dea totul de-a gata.Învaţă-l că nimic nu i se cuvine pur şi simplu.
• Conversatie, nu televizor. Rolul pasiv de telespectator nu-i potenţează imaginaţia. Deschide un
atlas şi cere-i să îţi citească despre animale. Dacă ştii să-i stârneşti curiozitatea, îţi va pune o mulţime de
întrebări şi aşa veţi începe o discuţie interesantă. Păşiti împreună pragul teatrelor, muzeelor şi dati
importanta sportului şi plimbărilor în aer liber.
• Bucură-te de copiii tăi! Arată-le dragostea la fiecare pas. Bucură-te împreună cu ei de aventura
şcolii! Într-o bună zi vei realiza că au crescut şi că ai trăit alături de el, cei mai frumoşi ani, anii copilărie.
Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe
care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care
copiii le urmează. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să
coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în
funcţie de conjunctură.
Un copil fără libertate, ţinut din scurt, va deveni fie sumisiv, fie revoltat atunci când va avea prilejul
şi forţa necesară ca să o facă (de exemplu, în adolescenţă ). În acelaşi timp, un mediu lipsit de reguli, îl va
transforma pe copil într-un "monstruleţ răsfăţat" care îi va teroriza pe cei din jur. Deci, ambele variante,
duse la extrem, sunt nocive. O altă variantă, este aceea a hiperprotecţiei cu scopul de a-l feri de oameni răi
şi răutăţi. Dar, tu trebuie să-ţi ajuţi copilul să descopere bunătatea şi răul din oameni şi să lupte împotriva
răului, în timp ce analizează realitatea. Acest proces nu poate avea loc în timp ce el este închis într-un
"castel de cristal".
Aceste principii vor fi învăţate de copil prin acceptarea unui set minimal de reguli (Regulile familiei ),
care sunt în general, reguli de bun simţ sau ale celor "7 ani de acasă".

1461
 IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

Realizat de prof.PUIE CRINA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 HOTAR
Expresia ”cei 7 ani de acasă” o auzim foarte des,în contexte diferite,în special,când stăm de vorbă
cu adulții,dar și la clasă,cu elevii a căror vârstă variază între 12-18 ani.Bineînțeles că această expresie se
referă la educația fiecărui individ în parte.
A avea cei 7 ani de acasă înseamnă mult în societatea în care trăim azi.Într-un context în care de la
o vârstă fragedă,fiecare membru al societății observă lucruri care nu sunt tocmai etice,va fi foarte greu ca,
o dată ajuns la maturitate,să poată distinge binele de rău și uite așa ne lovim,noi ca profesori,de un
comportament defectuos din mai multe puncte de vedere.Această perioadă este poate,cea mai importantă
din viața unui om,deoarece acum își formează deprinderi,care mai târziu le va manifesta în societate.
Evident,că există responsabili pentru acești ”7 ani de acasă”, și anume părinții,respectiv într-o
oarecare măsură și educatorii de la grădiniță.Acasă,copilul își formează un anume tip de caracter care mai
apoi la grădiniță și-l dezvoltă.Încă de mic copilului trebuie să i se insufle valori.Spre exemplu,cercetările
arată,că fiind încă în interiorul mamei,trebuie să i se vorbescă,deoarece aude tot și
înregistrează.Apoi,după naștere,când începe să perceapă tot ce e în jurul lui,trebuie mereu ca cineva să îi
acorde atenție,să nu se plictisească,să-l ții mereu ocupat cu ceva,astfel încât să nu i se distragă atenția cu
lucruri negative din jur.În ziua de azi e mult mai ușor să te ocupi de educația unui copil,deoarece ai la
îndemână toate mijloacele posibile,nu ca în urmă cu 25 de ani,când exista una-două cărți despre nou-
născuți,2-3 jocuri inteligente,poate un puzzle și câteva jucării de pluș(care erau o raritate).Atunci era mai
dificil pentru o mamă sau pentru un cadru didactic,trebuia să fie mereu atentă și inventivă pentru a capta
atenția celui mic.În ziua de azi trebuie doar să te folosești de mijloacele pe care le ai la îndemână și puțină
răbdare și cei ”7 ani de acasă” sunt asigurați.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale celor mici şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani). Munca
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem
împreună gogoși/plăcinte”) îî va ajuta mai tărziu,când nu va trebui să li se impună și mai apoi să se supere
sau chiar să nu facă deloc.De câte ori nu întâlnim persoane care pur și simplu refuză să facă ceva?! Din ce
cauză?Simplu:fie nu a fost învățat să facă acel lucru și de rușine preferă să refuze,fie nu are chef și asta tot
datorită lipsei de antrenament.
Mulți părinți vin la școală,după ce copilul a făcut o prostie, și te întreabă pe tine ca profesor: de ce a
făcut-o?de ce e așa?....că doar nu eu l-am învățat să facă asta.Dar nu își pun o simplă întrebare:„ce l-am
învățat să facă?”,dar mai ales când l-am învățat?Când deja e mare nu mai poți reface nimic,deoarece tot
ce puteai face era să îl înveți de mic.Atunci când e mic prinde tot,parcă din zbor;de cele mai multe ori te
miri cum și de unde.Pur și simplu aud părinții discutând ceva și peste câteva zile repetă.De aceea și
bunele maniere formate de la o vârstă fragedă,se întipăresc bine în mintea unui copil și râmăn acolo
pentru totdeauna.
Evident că acest subiect este unul extrem de vast,dar cel mai important este ca,copilul până la 6 - 7
ani,trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie
(să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile
impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare
emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare
socială.Dacă toate acestea sunt deprinse la timp,un părinte nu mai este nevoit să își facă griji că,copilul
lui,nu știe cum să se comporte în relația cu cei din jur și de asemenea ,cadrele didactice care îl vor
îndruma la școală nu vor fi nevoite să cheme părinții foarte des la ședință.
Cu toate cele spuse,din păcate,observăm că sunt din ce în ce mai multe cazuri,când lipsesc cei 7 ani
de acasă.Lucru extrem de trist,deoarece,așa cum am afirmat mai sus,trăim într-o lume plină de șanse,și
sunt șanse pentru toți;avem dezvoltată o tehnologie de nivel înalt în orice domeniu,și totuși,oamenii iau
doar părțile negative din tot ceea ce li se oferă.Ne confruntăm în prezent,cu boala numită „facebook”.Câte
grosolănii pot exista acolo din partea oamenilor indiferent de vârstă,este incredibil.Parcă se uită de anii pe
1462
care unul îi are și dezvoltă o atitudine deplorabilă.Te duci undeva în public(parc,parc
acvatic,muzeu,restaurant...etc) și vezi persoane vârstnice făcându-și selfie,zâmbind larg către ecranul unui
telefon,când ,de fapt, ele ar trebui să îți ofere o informație sau să îți de aun sfat.Răspunsul lor este:„o
clipă..ai răbdare!”.Unde sunt cei 7 ani de acasă în acest caz?S-au pierdut pe drum.Același lucru și în
rândul tinerilor care te ignoră complet sau îți mai și spun câteva lucruri urâte,deoarece ei sunt preocupați
cu alte cele „utile”.
Psihologic vorbind,creierul nostru dezvoltă anumite aptitudini oricând situația o cere,prin urmare a
fi respectuos și a da dovadă de o bună educație nu e un lucru dificil de făcut,trebuie doar concentrare
suficientă și atenție distributivă sporită.Un om,pe cât se poate de simplu,ca nivel social,poate să dea
dovadă de o bună educație,pe când o persoană care aparține unei clase superioare mai înalte,de cele mai
multe ori demonstrează că a uitat de unde a venit,adică a uitat că există în lume și maniere care ar cam
trebui urmate oriunde și oricând.
Să respectăm pe cei din jur,să le dăm o mână de ajutor celor nevoiași,să plecăm urechea la necazul
celui de lângă noi,să trăim în pace și liniște,să respectăm bunele maniere în orice context;aceasta
înseamnă să ai cei 7 ani de acasă.

1463
 CEI 7 ANI DE ACASĂ ÎNTRE FORMAL ȘI INFORMAL

Școala Gimnazială Asău

Ed. Puiu Elena
Asău, jud.Bacău
Ce sunt, de fapt, cei 7 ani de acasă, pe care cei bătrâni îi invocă atunci când este nevoie? A avea cei
șapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu
toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă
o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei și pe bună dreptate
pentru alții, piatra de temelie pentru viitor.
Atunci cînd vorbim despre cei şapte ani de acasă, ne gîndim la educaţia pe care cei mici o primesc
de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului lor până merg la şcoală, grădinița fiind cea
care asigură instituțional această tranziție,de unde și importanța ei. Dacă între factorii de educație din
familie și grădiniță nu va exista o unitate de cerințe și de exigentă, copilul nu va da dovada de un com-
portament disciplinat. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă, ne imaginăm un copil
binecrescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc”, „te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de
vîrsta lui şi cu adulţii. E bine de știut că, educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către
adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur
decît unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de
cîţiva factori de care e bine să ținem seamă: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare
al copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului, integrarea într-un mediu
educațional specializat, respectiv grădinița. Pentru formarea deprinderilor de comportare civilizată, este
necesar ca toți factorii educaționali să dovedească concordanță de păreri și atitudine.
Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe
care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care
copiii le urmează. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să
coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în
funcţie de conjunctură. „Bunicii nu prea stabilesc standarde”. Părinţii ar trebui să le explice acestora
riscurile unui astfel de comportament pentru copii. Pentru că nu vor avea abilităţi sociale, copiii vor
ajunge să strice jocurile altor micuţi sau “să facă tot posibilul să obţină jucăriile celorlalţi“, afirmă
psihopedagogii. În plus, diferenţele de educaţie pot încuraja comportamentele negative. „Dacă există
multe contradicţii între regulile de disciplină, copilul va testa foarte multe alternative de a obţine ceva şi
de fiecare dată va începe cu cea benefică pentru el“.
Educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii
susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. Înainte se punea preţ pe
comportamentul de politeţe, cum trebuie să mănânci sau să bei ceai, iar acum sunt valorizate vigilenţa,
asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Libera exprimare este un comportament încurajat în prezent.
„Copilul de acum 20 de ani era mult mai compliant”. Acum are acces la o cantitate mai mare de
informaţie, iar gradul de socializare este mai mare, mai ales în activitătile grădiniței. Respectul de
odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune.
Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau se răstoarnă.
În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale în
cadrul familiei, creșei și al grădiniței. „Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe
ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod
pozitiv, fără să se răzbune. Întrebaţi copilul cum se simte atunci când este ajutat şi spuneţi-i că la fel de
bine s-ar simţi şi cel pe care l-ar ajuta el“,spun psihopedagogii. În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi
împartă experienţele şi jucăriile cu alţii.
La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale.Copiii trebuie învăţați cum să-şi exprime emoţiile
precum furia sau frica. Copiii vor fi învățați să-şi exprime furia prin cuvinte de genul «sunt furios» şi să
spună apoi motivele. Furia nu trebuie exprimată prin “acţiuni", mai spun psihologii. Nu e bine să
încurajaţi atitudinile nepotrivite ale copiilor. „Dacă un copil vede că obţine ceva prin faptul că este
nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament
ca fiind util pentru nevoile lui“. De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoia de afecţiune a
1464
copilului. „Copiii îşi dezvoltă o serie de instrumente”. Dacă au nevoie de atenţie şi nu o primesc atunci
când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru “a atrage atenţia“. Sunt părinţi care muncesc de
dimineaţă pînă seara pentru copiii lor, dar sunt total străini faţă de nevoile reale ale acestora. Din dorinţa
de a le asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, părinţii îi condamnă la o viaţă înconjurată de lucruri scumpe şi
strălucitoare, dar fără adevărate valori.
Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă tot în această perioadă. Copiii să-şi strângă
singuri jucăriile sau să îndeplinească sarcini foarte simple, cum ar fi să ajute la aşezarea mesei. Părinţii
foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit copiilor mesaje greşite, cum că nu sunt în stare să facă
anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia inhibiţiilor. Părinţii nu-i lasă să facă nimic, iar, în final,
ajung “să nu-şi mai asume responsabilităţi“.
În această etapă, cam până la 7 ani, copiii stau mai mult cu părinții, bunicii cu familia și cei
apropiați in general. Cei din familie incearcă să îi sfatuiască și să îi educe cum știu ei mai bine cum să
respecte bunicii, cum să respecte membrii familiei și pe cei mai în vârstă, mai departe la scoală respectul
față de profesori, colegi și cercul de prieteni pe care îl au. Respectă ca să fii respectat este una dintre
bunele vorbe din bătrâni, spuse și de părinții noștri. Dacă respecți pe cei din jur, te respecți pe tine și ai
oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate, și să respecți chiar și pe cei de aceeași vârstă cu tine.
Căile și modalitățile de educare trebuie adaptate vârstei și puterii de înțelegere a copilului.
Procedând astfel, copilul, de mic, se deprinde cu o bună purtare. Aceasta este "cartea de vizită a
educatorilor lui".

Bibliografie
Michiela Gîgă –“ Codul bunelor maniere pentru copii”,Ed. Coresi, 1999,București.
Sorina Constandache, psihopedagog, Bogdana Bursuc psiholog,”Mind Institute”, B.
Andreea Dumitrescu, psiholog, “Centru Mindcare”.

1465
 Cei 7 ani de acasă

Pupeză Ana Dorina

Şcoala Gimnazială Bichigiu

Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de
bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii,
iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite.
Este important ca părinții să respecte regulile de bune maniere în familie, să folosească formulele de
politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod
categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să
fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte,
formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe
exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm
până acestea vor deveni o obişnuinţă.Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care
copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la
şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţi. Educaţia,
bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu
care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre
învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în
mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt
preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi
încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească
reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este
important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc,
tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie
înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori.
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii
pentru formarea lui ca adult.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă

1466
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului. Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la
televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației!
Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-I permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. Copilul
trebuie învățat să își exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale
pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunte la agresivitate. Să ne învățăm copiii să spună mereu
adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce a făcut! Este necesar să ne petrecem cât
mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor
oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el. Foarte importante sunt şi activităţile complementare
celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii
pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei
copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor
ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile
copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze
corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să
interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de
urmat.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Fiecare moment
poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul
petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu
tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în
activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit
copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când ceimici sunt curioşi, dornici să înveţe, să
descopere lumea.
,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului.

Bibliografie:
1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998
4. www.didactic.ro

1467
 Problematica violenţei în mediul şcolar

Prof.inv.prescolar Puscas Lucia

Scoala Gimnaziala Nr.1 Petreu
Structura G.P.N. Nr.3 Fancica
Una dintre marile probleme ale lumii contemporane este violenţa. Acest fenomen este puternic
mediatizat, cercetările şi statisticile oficiale raportând o creştere spectaculoasă a fenomenului în ultimele
două decenii, astfel încât escaladarea acesteia în şcoală a devenit cea mai vizibilă evoluţie din câmpul
educaţiei formale. Zilnic, mass-media prezintă diverse scene de violenţă petrecute în şcoală, de la cele
mai uşoare forme, până la cele mai violente. Chiar dacă este o problemă delicată, stăpânirea acestui
fenomen nu se poate face decât dacă îi sunt cunoscute cauzele, originile, formele de manifestare şi
posibilităţile de prevenire.
Asumarea cu seriozitate şi responsabilitate de către şcoală a ghidării educative a elevilor presupune
confruntarea noastră, a cadrelor didactice cu problemele cotidiene ale comportamentelor agresive şi
violente ale elevilor, generate de cauze concrete precum anturaj, familii dezorganizate, carenţe
educaţionale, consum de alcool sau droguri. Din această cauză se impune afectarea unui timp special
identificării şi soluţionării problemelor fiecărui elev în parte sau ale grupului de elevi şi îmbunătăţirea
parteneriatului şcoală-familie-instituţii implicate în procesul educaţional ( biserica, poliţia etc.). Şcolii îi
revine o responsabilitate majoră în educarea şi formarea la elevi a atitudinilor şi comportamentelor non-
violente. Educaţia în şcoală trebuie să vizeze ansamblul personalităţii elevului, urmărind să-i formeze nu
numai orizontul cultural, ci şi cel afectiv, motivaţional, volitiv, atitudinal, să-i susţină eforturile, să-i
lărgească interesele, să-i determine progresiv orientarea şi să-i optimizeze procesul de socializare.
Violenţa este un act brutal, în afara regulilor şi legilor, incompatibil cu ideea de dreptate. Violenţa
înseamnă negarea existenţei unei persoane, este o formă de anulare, prin forţă, a libertăţii de acţiune şi de
exprimare a acesteia. Violenţa poate răni fizic şi psihic, redeschide răni nevindecate, poate fragiliza
persoana umană într-atât încât aceasta să fie afectată tot restul vieţii.
Şcoala constituie un spaţiu social de transmitere şi asimilare de informaţii, dar şi de modelare a
personalităţii şi de socializare. Şcoala este unul din mediile unde energia agresivă este mobilizată şi drept
urmare trebuie să răspundă exigenţelor adaptării elevilor la conţinutul de cunoştinţe, la metodele de lucru
propuse, la modul de funcţionare şi la regulile de disciplină. În mediul şcolar se întâlnesc adesea
următoarele forme de violenţă:
- fizică: bătaia, lovirea, pedeapsa corporală;
- emoţională: intimidarea, umilirea, ameninţarea, izolarea;
- verbală: denigrarea, poreclirea (formă de dispreţ, de înjosire), înjurăturile.
Preocuparea deosebită pentru agresivitate în şcolile din România este prezentată şi în mass-media,
încercând să surprindă statutul de factor educaţional al mass-media şi raporturile ei cu celelalte instanţe
educative precum familia şi şcoala. Însă, în registrul larg al educaţiei informale şi familia deţine un rol
foarte important şi de aceea prezenta cercetare se înscrie în continuarea preocupării noastre de ansamblu
de a investiga agresivitatea paralel cu emoţiile şi frustrările ce o pot cauza, realizată şi de către alte
instituţii culturale şi organizaţii care îşi dedică activitatea în mod declarat nevoilor de educaţie
suplimentară, complementară sau continuă.
Educaţia familială reprezintă o modalitate esenţială de realizare a educaţiei informale şi manifestă
principalele caracteristici ale acesteia: se realizează în mod nesistematic, prin experienţe de viaţă trăite în
mod concret, direct; se manifestă difuz în conduita indivizilor şi a grupurilor, impregnează personalitatea
cu specificul său prin influenţarea implicită, integrală şi continuă. În abordările contemporane ale
fenomenului educaţiei se discută despre eroziunea funcţiilor familiei şi mai ales a funcţiei de socializare şi
implicit, despre limitele educaţiei familiale, educaţia fiind atribuită în principal şcolii.
În acelaşi timp, familia din România ca instituţie socială se află în faţa unor provocări de ordin
socio-economic care au condus la apariţia unor fenomene sociale cu impact direct asupra educaţiei
copilului în familie: rata crescută a divorţurilor, creşterea numărului familiilor monoparentale, creşterea
numărului cuplurilor coabitare, creşterea fenomenului violenţei domestice, creşterea numărului de familii
dezavantajate socio-economic, creşterea numărului de părinţi care pleacă în străinătate pentru a munci etc.

1468
 Agresivitatea semnifică comportamentul verbal sau acţional ofensiv, orientat spre umilirea,
minimalizarea şi chiar suprimarea fizică a celorlalţi. În sens restrâns agresivitatea reprezintă o manifestare
negativă, marcând un comportament social inadecvat, o abatere de la normele sociale şi de la relaţiile
individului. Din punct de vedere etiologic, agresivitatea este considerată un instinct ce are în principal
funcţii pozitive: împiedică epuizarea hranei, menţine ordinea ierarhică şi, prin selecţie naturală, conservă
caracteristicile vitale ale speciei.
Eric Debarbieux, specialist în problematica violenţei în mediul şcolar, oferă o definiţie prin care
surprinde ansamblul fenomenului violenţei: ”Violenţa este dezorganizarea brutală sau continuă a unui
sistem personal, colectiv sau social, care se traduce printr-o pierdere a integrităţii, ce poate fi fizică,
materială sau psihică. Această dezorganizare poate să opereze prin agresiune, prin utilizarea forţei,
conştient sau inconştient, însă poate exista şi violenţa doar din punctul de vedere al victimei, fără ca
agresorul să aibă intenţia de a face rău”. Este dificil să se realizeze discriminări între cele două concepte:
agresivitate şi violenţă.
Violenţa în şcoli a devenit în ultima perioadă şi la noi o problemă majoră, iar părerea unanimă a
profesorilor este că acesta e un fenomen care riscă să ia amploare în câmpul educaţiei formale. Violenţa
în şcoală este o formă de conduită deviantă cu o diversitate de forme de manifestare, cu intensitate
diferită: pe o scală a intensităţii pornind de la intensitatea cea mai mică, violenţa presupune confruntarea
vizuală, poreclirea, ironizarea, tachinarea, bruscarea, lovirea cu diferite obiecte, pălmuirea şi ajungând la
forme de intensitate crescută ale violenţei.
În urma observaţiilor şi discuţiilor cu elevii şi cadrele didactice am constatat că incidentele de
violenţă din şcoală nu se înscriu în categoria celor cu intensitate ridicată, ele fiind de intensitate mică şi
medie. Astfel, putem menţiona: incidente de genul agresiune verbală (injurii şi vulgarităţi, ameninţări);
gesturi agresive moderate (îmbrânceli, piedici, loviri umilitoare). Aceste agresiuni au loc în special între
elevii şcolii şi mai rar între elevii şcolii şi alte persoane - elevi din alte şcoli sau persoane adulte.
Majoritatea incidentelor violente au avut loc între elevi (agresiuni verbale, gesturi agresive moderate, şi
rar bătăi între elevi).
Se poate întâmpla, de asemenea, ca în faţa autorităţii excesive din partea părinţilor, copilul să pară
că se supune, în timp ce în interiorul său îşi reprimă ostilitatea şi frustrările. De fiecare dată când va avea
ocazia, fără a fi văzut, va elibera câte puţin din ostilitatea pe care o simte, răzbunându-se pe anturaj,
spărgând obiecte sau comiţând tot felul de acte distructive. Este foarte posibil ca, odată devenit adult, să
ajungă un moralist virtuos şi intolerant, în aparenţă plin de principii pioase, dar în suflet plin de
animozităţi.
Conform teoriei cognitive, agresivitatea este un comportament social învăţat. Această poziţie este
legată în special de numele lui A. Bandura, care formulează teoria învăţării sociale a agresivităţii.
Conform acestei teorii, comportamentul agresiv se învaţă prin mai multe modalităţi: direct prin
recompensarea sau pedepsirea unor comportamente; sau prin observarea unor modele de conduită ale
altora, mai ales ale adulţilor.
Părinţii şi profesorii au un rol cheie în stabilirea bazelor inteligenţei emoţionale ale copilului,
deoarece ei reprezintă adevarate modele. Un factor important în conştientizarea sentimentelor îl reprezintă
familia. Dacă familia vorbeşte despre sentimente, copiii vor învăţa să le identifice şi să le exprime
corespunzător. Un părinte bun trebuie să se intereseze ce sentimente are copilul sau cu privire la anumite
întâmplări. De exemplu, dacă îl interesează ce a făcut copilul la şcoală în ziua respectivă, îl întreabă ce a
simţit el şi ce au simţit ceilalţi colegi cu privire la evenimentele petrecute. La şcoală am învăţat că trebuie
să ne dezvoltăm independenţa, să percepem emoţiile celor din jurul nostru şi să ţinem cont că ele stau în
mâinile noastre. Să ne folosim energia pentru a ne analiza propriile acţiuni şi să nu ne pierdem timpul
criticându-i pe alţii. Trebuie să-i evităm pe cei care ne pun într-o situaţie de inferioritate sau nu ne
respectă sentimentele. Atât în familie, cât şi la şcoală suntem învăţaţi despre sentimentele oamenilor,
despre respect, despre cum ar fi bine să ne comportam în anumite situaţii şi în societate. Un copil are
dreptul să trăiască sentimente de furie şi mânie atunci când este cazul, fără a fi criticat sau pedepsit. Este
foarte important ca un copil să dispună de o paletă cât mai bogată de sentimente. Un copil sănătos este în
cea mai mare parte a timpului vesel şi doar rareori trist şi agresiv. Părinţii trebuie să intervină atunci când
la copil predomină sentimentele negative, deci când copilul este aproape mereu trist sau agresiv, când
plânge frecvent, când îşi pierde interesul pentru lucruri care obişnuiau să-i placă.

1469
 Violenţa în şcoală este o problemă fundamentală a societăţii contemporane, ea poate fi exprimată
fizic, verbal, subliminal sau prin manipulare ascunsă. Principalii factori care contribuie la apariţia şi
dezvoltarea acestui fenomen sunt anturajul, mass-media, şcoala dar şi familia. Copilul timpurilor
moderne se pare că trăieşte înconjurat de exemple de acest fel, iar puterea sa de reacţie împotriva acestui
fenomen este una destul de limitată în condiţiile în care aceştia nu au un fundament educaţional şi
spiritual solid. Întrucât cadrele didactice au semnalat o agresivitate foarte mare din partea elevilor, mi-am
propus să tratez această temă, pentru a afla care sunt cauzele şi cum se poate reduce fenomenul de
violenţă în şcoală.
Efectele violenţei fizice vizează atât sănătatea corporală a victimei, cât şi evoluţia sa psihologică. În
plan cognitiv aceasta poate îmbrăca o formă de autopercepţie negativă, iar în plan emoţional teamă,
depresie. Violenţele verbale, psihologice afectează în principal stima de sine; victimele se simt
devalorizate, îşi pierd încrederea în posibilităţile proprii, devin anxioase.
Mediul familial poate constitui şi el o sursă a agresivităţii elevilor, deoarece mulţi dintre elevi
provin din familii dezorganizate, au experienţa divorţului părinţilor şi trăiesc în familii monoparentale sau
în familii în care violenţa domestică, prin prezenţa ei, afectează dezvoltarea psihică şi fizică a copiilor.
Echilibrul familial este perturbat şi de criza locurilor de muncă, de şomajul ce-i atinge pe foarte mulţi
părinţi. Părinţii sunt confruntaţi cu numeroase dificultăţi materiale, dar şi psihologice, pentru că au
sentimentul devalorizării, al eşecului şi al neputinţei asigurării unui trai decent membrilor familiei.

1470
 Cei șapte ani de acasă

Prof. înv. primar și preșcolar: Pustai Gabriela

Liceul Teoretic „Constantin Șerban”
Aleșd, jud. Bihor
Prima școală a copilului este familia. Ea este cea mai importantă dintre toate instituțiile
educaționale. Căminul este locul în care trebuie să înceapă educația copilului. Aici este prima lui școală.
Avându-i pe părinți drept învățători, aici copilul va învăța lecțiile care-i vor fi călăuză în viață – lecții
despre respect, cinste, ascultare, autocontrol. Influențele educaționale ale familiei constituie o putere
hotărâtoare spre bine sau spre rău.
Toți părinții au obligația instruirii copiilor din punct de vedere fizic și psihic. Educația primită de
copil în această perioadă a vieții lui se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică,
intelectual-cognitivă.
Obiectivul oricărui părinte este de a asigura copilului său un caracter echilibrat. Acest obiectiv se
realizează în timp cu multă răbdare, perseverență și determinare. Părinții sunt cei care prin exemplul
propriu pun bazele formării și dezvoltării unui om de valoare.
Este important ca părinții să știe că învățătura pe care urmează să o dea copiilor trebuie să fie simplă
și bine înțeleasă. Prin lecții simple și prin exemplul personal părinții trebuie să-și învețe copiii cum să-și
conformeze viața celor mai înalte standarde.
Din prima zi de viață părintele devine instructorul propriului copil. Este necesar ca în această
perioadă mama să satisfacă nevoile micuțului. Copilul plânge dacă îi este foame sau dacă are un
disconfort. Pe măsură ce crește dorește să fie ținut în brațe, explorează mediul înconjurător cât timp un
membru al familiei se plimbă cu el în brațe – își satisface astfel nevoia de cunoaștere.
Pe măsură ce crește mama începe să predea lecții de alimentație, de vorbire/comunicare, lecții de
mers, lecții de igienă. În tot acest timp părinții trebuie să dea dovadă de înțelepciune și răbdare iar
activitățile ludice să nu lipsească din metodele lor de „predare”.
Chiar din copilărie, din primii ani de viață, părinții au datoria să le predea copiilor și lecția de
bunătate, de respect, de prietenie, de ascultare. Este bine de știut ca și părintele să știe să-și asculte copilul
și se explice de fiecare dată hotărârile pe care le ia și care îl privesc pe copil. Aplicând aceste lecții pot fi
prevenite acele conflicte de mai târziu dintre voință și autoritate, care contribuie la apariția în mintea
tinerilor a înstrăinării și supărării față de părinți și a împotrivirii lor față de orice autoritate.
În primii ani de viață, este important ca părinții să dedice copiilor cât mai mult din timpul lor, să
vorbească cu ei, să se joace, să „lucreze” împreună. Așa copilul va fi permanent supravegheat și nu va fi
lăsat în voia lui.
De la o vârstă foarte timpurie, copiii pot înțelege ceea ce le este spus simplu și clar, cu blândețe și
dragoste. Pe măsură ce copilul crește, părinții vor introduce reguli și regulamente ce vor fi stabilite, care
vor fi respectate de către toți membrii familiei și care vor fi în felul acesta simplu și ușor adoptate de către
copil. Există o dragoste oarbă, ce lasă copiilor „privilegiul” de a face ce vor ei; acest tip de atitudine
conduce la primul pas spre deteriorarea relației părinți-copil de mai târziu.
Păriții nu trebuie să uite niciodată că au fost și ei copii. Ei sunt cei care încep transformarea
persoanei (micuțului) în personalitate.
Perioada numită „cei șapte ani de acasă” cuprinde prima și cea mai importantă „decolare” în marile
zboruri ale unei vieți omenești. Ea dă marele start pentru cea mai sublimă competiție a omului cu el însăși
– în propria sa devenire, autodesăvârșire și afirmare a sa ca valoare umană. Depinde în mare măsură de
părinți când și unde va fi aeroportul de aterizare.
Este datoria părintelui să aducă pe băncile primelor clase copii sănătoși, viguroși pe care școala,
prin aportul ei pe linia instrucției, dar desăvârșind și opera de educație inițiată în familie să îi transforme
în personalități armonios dezvoltate, în cetățeni înzestrați cu spirit de răspundere, cu simțul datoriei și
potențial creator.
Ca o concluzie, „cei șapte ani de acasăˮ sunt piatra de temelie a vieții viitoare. De acești ani depinde
cum va fi integrat viitorul adult în societate, cum va fi agreat de cei din jur și cum își poate ordona viața
și stilul de viață alături de cei dragi.

1471
 Un adult care are în „bagajul” său cei șapte ani de acasă poate merge în viață deschis și cu un viitor
sigur.

Bibliografie

Dumitrana, M., Dezvoltarea psihică umană, Bucureşti:V&I Integral, 2000

***, Ghid de bune practice pentru educaţia timpurie a copiilor între 3 la 6/7 ani, MEC, Bucureşti,
2008
Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
www.didactic.ro

1472
 Importanța celor șapte ani de acasă

Profesor:Radu Felicia-Carmen
Școala Gimnazială “Coasta Lupei”,Galați
Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim
în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui
comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii.
Dar ce înseamnă comportament adecvat?
Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii?
Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea
sufletului omenesc.
Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile
etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate
de o convingere interioară.
Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi
recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută?
Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ?
Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte
asupra fondului moral al relaţiilor umane.
“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai
goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată.
Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce
copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”
De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură,
este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.
În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă
cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.
Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.
Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au
rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.
Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani
de-acasă”.
Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.
Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi
vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.
Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu
bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii,
fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.
De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe
pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la
şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce
oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm
prietenii? etc.
Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor
de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni
adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.
Nu este corect să dăm vina pe alţii.
Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi
suntem părinţi.
Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am
numărat odată printre aceştia.
Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a
1473
tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.
Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școala. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
Iată 10 reguli esențiale în educația și creșterea copilului pâna la 7 ani:
1. Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea
exemplului!
2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți
și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta
conversației!
4. Învață-l să iubească lectura și cărțile -începe încă de când e bebeluș citindu-i povești,
apoi, treptat, lasă-l pe el sa le exploreze pâna când învață să citeasca și să se bucure singur de ele!
5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu incerca sa faci din el un geniu înainte de vreme;
permite-i copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evita educația cu "palma la
fund" si concentrează-te pe disciplina pozitiva!
7. Învață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reusi să rezolve conflicte pe
cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
8. Învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine
de la tine! Copilul imita ceea ce vede și aude în jurul lui!
9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani
de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată,
de performațele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-
i zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutări pe frunte, obrăjori,
îmbrățișări etc.

1474
 “Cei 7 ani de acasa”

Educatoare:Radu Madalina-Elena
G.P.P.”Nicolae Romanescu”Craiova
Problema detinerii sau lipsei “celor 7 ani de acasa” este intalnita la tot pasul.Regulile de purtare in
societate sunt cele mai evidentiate in zilele noastre.Un exemplu clasic ar fi ce se intampla in autobuz,in
fiecare zi,batranii sunt nevoiti sa faca observatii in fata tinerilor ca acestia sa le ofere locul lor,pe cand
acest lucru nici macar n-ar trebui sa se intample,ci sa vina natural.Oare omitem sa le amintim copiilor
nostrii aceste aspecte atat de importante?Oare noi ,ca si cadre didactice,insistam degeaba atunci cand le
explicam si exemplificam normele de comportare in societate prin diverse forme atractive?
,,Viaţa şcolii stă sub semnul valorii şi valorizării” . După cum afirma autorul Constantin Cucoș, de
cum intrăm în grădiniţă, cineva ne verifică, ne povăţuieşte, ne mângâie pe creştet. Degetele ridicate,
bulinele ori steluţele roşii sunt însemne ale acestor preocupări. Nimic nu scapă acelei preocupări de a
conferi sau a atribui valori specifice actelor sau produselor noastre. ,,La tot pasul cineva emite pretenţii,
creează noi orizonturi, spune că e bine sau nu ceea ce ştim sau facem. Valorizarea este un semn că
lucrurile şi evenimentele nu ne sunt indiferente” . ,,Indiferenţa în actul educativ este un fel de crimă”.
Atât educația cât și familia trebuie să urmărească același scop: formarea personalității copiilor în
vederea integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului,
învățarea unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Am putea spune din tot sufletul că
indiferența familiei față de însușirea de către propiul copil al unor valori morale, pozitive, este
deasemenea o crimă. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în
societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi
lipsesc cei șapte ani de acasă.
Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil
și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului, așa precum spunea psihologul Oana Maria Udrea.Părinții sunt modele pentru copil. Va fi
ineficient să atragem atenția copilului să nu mai țipe spre exemplu, dacă acesta aude frecvent certuri în
familie. Deasemenea cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este cea materială, ci exprimarea
mulțumirii și bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună.
,,Copiii devin ceea ce le spunem noi că sunt”. Larry Fields.
Ultimii ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are familia asupra formării
personalității copiilor. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum descoperim că această
influență este mai mare decât ne-am imaginat.
Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită reacționezi cum nu te așteptai, sau de cele mai multe
ori reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinții. Modelul
părinților se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacționa așa cum a văzut la mama
sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii,
trebuie mai întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții.. Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către
proprii noștri copii.Modul în care ne creștem copiii, contribuie la formarea concepției acestora despre ei
înșiși. Acest aspect este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de
concepția pe care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor
lor persoane.
În general părinții consideră educarea copilului lor ca fiind dificilă pentru simplu motiv că aceștia
nu ascultă de observațiile făcute de ei sau datorită faptului că copilul prezintă un comportament total
inadecvat. Astfel există cazuri când părinții ajung să își urască proprii copii datorită comportamentului lor
inacceptabil. Doar că efectul este că, părintele urăște propriul copil, iar copilul ajunge să se urască pe
sine. Dacă părintele nu se așteaptă la ,,nimic bun” de la copilul său, copilul își va crea aceeași impresie
negativă despre el și într-adevăr nu va ieși nimic bun. În plus, părintele va fi nervos, frustrat, neputincios,
dezamăgit, iar copilul va prezenta pe lângă toate acestea și probleme emoționale. Acest scenariu negativ
poate fi dizolvat acordând copiilor noștri atenția necesară, acordând atenție mai ales comportamentelor
pozitive și lăudându-i ori de câte ori observăm un comportament pozitiv, chiar și atunci când
comportamentul ni se pare a fi neimportant (ex. și-a pus haina în cuier, și-a așezat frumos păpucii etc).

1475
,,Cheia este să surprinzi pe cineva făcând ceva bun și apoi să-l lauzi pentru aceasta- lăudarea progresului
îi împinge pe oameni spre performanțele dorite.” Ken Blanchard
E mai ușor pentru părinți să recurgă la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să stabilească
limite. Acest lucru se întâmplă datorită dezinformării și a lipsei răbdării. Stabilind limitele în relația cu
copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul negativ și nu îl respinge pe el. Regulile și
limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă adesea
regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli însă
împiedică dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi
explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca copilul să înțeleagă.
De o importanță deosebită este și faptul ca părintele să se gândească serios și la alte modalități cu
mult mai eficiente de a-și pedepsi copilul, în afara pedepsei fizice și anume izolarea copilului sau
confiscarea unui lucru care îi place acestuia. Părintele poate să fixeze la copil comportamentul dorit
oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un pupic sau chiar un semn stabilit de comun acord cu
copilul- a ridica degetul mare de la mână, ,,ceva bun” etc).
Îndrumarea pozitivă e mai plăcută și te ajută să îți atingi mai repede scopul decât cea negativă.
Lăudând și acordând atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l. Dacă
îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine.
,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei; Sădește un
obicei și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.” Samuel Smiles

Bibliografie:
,,Mai întâi caracterul” –îndrumător pentru seminar;
,,Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii”, Bakker I, Janssen H, București,
1998.
,,Teoria și metodologia evaluării”, Cucoș C, Iași, 2008

1476
 CEI 7 ANI DE ACASA

PROF. RADU VALERIU SAVU

LICEUL TEHNOLOGIC DECEBAL, CARANSEBES

1477
LIMBAJUL CONTEXTUAL IN DOMENIUL EXPERIENTIAL LA PRESCOLARI

Prof.inv.preprimar:RADUCA MAGDALENA si
GIURCA VIOLETA AMELIA
Gradinita P.N.Novaci,Gorj
Obiectivul major al comunicarii educationale realizate in procesul de invatamant este formarea si
dezvoltarea capacitatilor generale de comunicare,de relationare cu semenii si cu madiul din care fac parte.
Copiii trebuie sa dobandeasca inca de la varsta prescolara capacitatea de a comunica cu cei din jur,
de a-si exprima in mod inteligibil impresiile , gandurile,ideile, ceea ce va constitui o baza in activitatea si
viata sociala de mai tarziu. De aici decurge necesitatea insusirii vorbirii in mod sistematic in cadrul
gradinitei.
In procesul instructiv- educativ ,prin intermediul limbajului se realizeaza transmiterea
cunostintelor,largirea orizontului cu noile prezentari. Deci ,limbajul poate fi privit din doua puncte de
vedere : pe de o parte ,ca mijloc de comunicare si, pe de alta parte ,ca mijloc de cunoastere .
Copilul foloseste vorbirea in fiecare zi, in fiecare clipa a vietii sale pentru formularea cerintelor ,
trebuintelor , a bucuriilor ,in organizarea vietii si activitatii lui.Insusindu-si limba, copilul dobandeste
mijlocul prin care poate realiza comunicarea cu cei din jur in forme superioare , poate ajunge la
cunoasterea tot mai deplina a realitatii obiective .
Imposibilitatea de a comunica prin limbaj ar produce o stagnare in dezvoltarea personalitatii
copilului, ar modifica relatiile lui cu oamenii , cu realitatea inconjuratoare ,l-ar singulariza si impiedica in
mare masura sa participe la o activitate sau alta .
La varsta prescolara mica in activitatile de educarea limbajului si comunicarii, ponderea o au
activitatile de povestire a educatoarei si de repovestire a copiilor, in care se folosesc planse ,carti ilustrare,
jetoane ori cuburi cu imagini din povesti pentru a respecta caracterul situativ al prescolarului si caracterul
concret al operatiilor sale mentale.
In anii urmatori, sub influenta exercitiilor impuse de activitatile desfasurate , a comunicarii, are loc
o asimilare rapida a actiunilor concrete si fixarea in plan mental a unor scheme de operare ce permit
renuntare la suportul material . In procesul de comunicare cu ceilalti ,copilul transmite ceea ce a vazut si
auzit ,ceea ce a trait , a facut si a gandit.Astfel se constituie limbajul contextual, care este mai inchegat si
mai coerent.
Este evidenta ,la varsta prescolara si functia de orientare sociala a limbajului : copilul se adreseaza
unui interlocutorcu care poate sustine o conversatie . El isi regleaza comportamentul in functie de ceea ce
interlocutorul ii comunica , dar si in functie de atentia ce i se acorda . Prescolarul este guraliv , dornic sa
comunice cu adultii, iar lipsa constanta a atentiei din partea acestora, de cele mai multe ori are efecte
negative aspra personalitatii copilului (devine negativ , timid, se inchide in sine ori se manifesta violent)
In activitatea de comunicare cu copiii educatoarea trebuie sa se asigure ca vorbele sale vor fi bine
receptionate de copii si sa respecte anumite cerinte:
- sa-si exerseze o dictie corecta ;
- sa se pozitioneze optim fata de copilul caruia i se adreseaza sau fata de grupa ;
- sa capteze interesul copiilor (privindu-i,zambindu-le,atentionandu-i verbal ori prin gesturi,
mimica);
- sa creeze o atmosfera placuta , propice comunicarii ;
- sa manifeste siguranta in tot ceea ce spune ;
- sa-si formuleze frazele cu claritate logica ;
Povestirile educatoarei au un mare rol in dezvoltarea vorbirii copiilor.Eficienta acestora in
dezvoltarea vorbirii un depinde numai de continutul celor povestite, ci si de felul in care se capteaza
atentia copiilor, de vocea firesca , nuantata si blanda a educatoarei, de mimica si gestica si de felul in care
sunt pusi copiii in situatia de a intrebuita expresiile noi , de a reproduce episoade sau povestirea.
Compunerea unor povestiri dupa un sir de ilustratii contribuie la dezvoltarea vorbirii , a fluentei si
creativitatii verbale . Punand mereu copilul in situatia de a rezolva probleme el face apel la limbaj ,il vom
obisnui sa gandeasca , sa gaseasca raspunsuri la intrebari.
Povestirile copiilor , fie libere ,fie create de ei constituie un exercitiu eficient de educare a
limbajului si de antrenare a proceselor intelectuale , dar si a exprimarii indepndentei in vorbire .
1478
 Prin intermediul imaginii copilul primeste un mesaj , se exprima asupra lui , il comunica . Dupa
aceasta limbajul lor devine mai bogat , relatiile de comunicare mai active , jocurile de creatie mai bogate
in continut
Jucandu-se ei comunica intre ei si astfel isi dezvolta limbajul, se ssocializeaza si isi definesc
personalitatea .
Am organizat jocuri didactice atat in cadrul activitatilor comune cat si in cele la libera alegere ca :
“Ce este si ce faci cu el (ea) ?” , Cand se intampla si de ce?”, “Spune cum este?”, “Cunosti povestea?”,
“Prin ce se aseamana?”, “Jocul contrariilor” ,”Spune mai departe” .Reluate sub diferite forme aceste
jocuri contribuie la activizarea si imbogatirea vocabularului si obisnuinta copilului de a se exprima
corectin propozitii si chiar fraze.
Pentru ca munca mea sa fie cat mai eficienta ,am cautat sa corectez vorbirea copiilor , felul de
exprimare si prin exercitiile individuale .
Limbajul fiind implicat in toate activitatile formativeale gradinitei , participarea activa a
prescolarilor la toate actiunile constituie adevarate exercitii de comunicare .

Bibliografie : Culegere metodica -

Copilul prescolar si dezvoltarea vorbirii 1980
Revista invatamantul prescolar EDUCATIA IN ANUL 2000
Revista invatamantul prescolar 3-4 \ 2012

1479
 Cei sapte ani de acasa

Prof.Radulescu Didona
Scoala Gimnaziala Baiculesti
Consider că educația în familie este deosebit de importantă deoarece familia este locul în care copiii
primesc rădăcini pentru a crește și aripi pentru a zbura mai departe. În familie învățăm pentru prima dată
ce este lumea, ce este bine și ce este rău, iar familia rămâne mereu prezentă în formarea noastră tot restul
vieții.
În primul rând, educația din familie este extrem de importantă deoarece fundația pentru educația pe
care o vom primi pe tot parcursul vieții noastre e pusă în primii ani din viata.
Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in
prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc "cei sapte ani de-acasa".
Probabil ca cea mai buna modalitate de a-l obisnui cu bunele maniere este sa fie parintii, un bun
model pentru el. Sal invete lucrurile simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si
"multumesc". Dar buna crestere nu trebuie sa se opreasca aici.
Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu
un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna
respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Asadar, cum se inveta bunele maniere?
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura
căminului părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi
formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea
părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă
sunt neascultători sau greşesc uneori, să fie "pedepsiti cu vorba", să li de explice cu calm şi cu fermitate
ce au greşit, vorbindu-le ca unor "prieteni" care înţeleg şi care sunt iubiti. Să nu fie insultati, să nu fie
loviti. Copilul care a greşit, el se va speria, nu va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va
îndepărta sufleteşte de parinti.
Atunci când copilul aduce note mari, să fie răsplătit cu multă afecţiune, bucurându-l cu laude, dar să
nu se condiţioneze obţinerea unor daruri, obiecte mult dorite, de rezultatele la învăţătură şi nici să nu
exagerăm răsplata, acordându-le prea multă independenţă de la o vârstă mică. Se va obţine în acest fel
modificarea în rău a comportării copiilor, care devin neascultători, încăpăţânaţi, nestăpâniţi.
"Meseria" de părinte este grea. De aceea trebuie să fie buni părinţii, plini de afecţiune, pentru ca
grija şi eforturile lor să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios dezvoltat
psihic şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în bune relaţii,
se preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt şi trebuie
să rămână modele vii, exemple demne de urmat.
O mare importanţă are şi nivelul de instruire, bagajul de cunoştinţe al părinţilor, pentru buna
educare şi pentru a putea ajuta în pregătirea lecţiilor acasă. De aceeea "cei sapte ani de acasa" le vor
indruma pasii toata viata.
Să aiba grijă să nu rezolve, ei, părinţii, temele copilului, ci doar să-l ajute, să-l îndrume prin
explicaţii cât mai corecte şi clare. Părinţii care rezolvă singuri problemele, desenează sau scriu, care
practic îl înlocuiesc în muncă fac o mare greşeală: copilul rămâne dependent, nu se obişnuieşte să judece
şi să lucreze singur, devine comod, răsfăţat şi, cu vârsta, va deveni leneş.
Prin menţinerea unor legături permanente, strânse cu şcoala, cu învăţătorul, ca şi prin urmărirea cu
atenţie discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar blând, pentru
a-l feri de exemple şi comportări rele, părinţii pot avea mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în
conturarea, formarea, dezvoltarea personalităţii acestuia.

1480
 CEI 7 ANI DE ACASĂ - VÂRSTA DE AUR A COPILĂRIEI

Prof. Margareta Rădulescu

Liceul Tehnologic „Petrache Poenaru”
Bălcești-Vâlcea
Expresia celor „7 ani de acasă”, pe care omul îi are sau nu-i are, reflectă tocmai importanţa pe care
această perioadă o are în evoluţia psihică a copilului.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc”,
„te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. ……
Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de
părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă
atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată
pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod dif-
erit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom
prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a
luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să
răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gâ-
ndeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile
nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu
alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă
pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci
când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul
nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau
că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă
aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi
când se spune „bună ziua”, „te rog”, „mulţumesc”, „la revedere”, iar copilul învaţă prin imitaţie.…
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa compor-
tamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi sem-
nificaţia pedepsei.
De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă,
într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările
curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din fami-
lie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi ob-

1481
servaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile
ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus „mulţumesc” la
magazin dacă în familie nu aude
niciodată acest cuvânt. ……………..…………………………………………..
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci ex-
primarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este im-
portant să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în
administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o
ceartă sau o palmă.…………………………………………..
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună „mulţumesc”, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

BIBLIOGRAFIE:
Ursula Șchiopu,Viorica Pisoi – Psihologia generală a copilului, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1982
Rose Vicent – Cunoașterea copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București,1972
Steluța Indrei – jurnal.ro/viața-sănătoasă/sănătatea-copilului/ cei-7-ani-de-acasă-317519.html

1482
 Ganduri despre mama.

Autor:prof.inv.primar Radulescu Paula-Maria

Scoala Gimnaziala,,Emil Racovita”Onesti,jud.Bacau

“Cum ati putea voi banui cate lumi misuna intr-o raza de soare, cate lupte se dau intr-o gaura de
furnici, cate dureri ascunde o inima de mama trudita si cate daruri se pot naste intr-un suflet de copil!”
Panait Istrati
Mama! Ce cuvant inaltator ! Primul nostru cuvant ! Ce sentiment de dragoste ne invaluie sufletul si
un chip sfant ne apare in fata ochilor atunci cand il rostim ! O privire calda si ocrotitoare ne urmareste
fiecare pas al vietii , facand-o astfel unica pentru fiecare, cu sufletul impacat si cu siguranta ca orice
greseala va fi imediat indreptata.
Atunci cand ne simtim nesiguri, cand ne este frica si nu avem langa noi ajutor de nadejde, cand ne
este foame, cand ne este frig, cand simtim nevoia ca cineva sa ne ingrijeasca ranile sufletesti si trupesti,
cand avem nevoie de ocrotire si de iubire, cand suntem singuri… si ne este teama, vrem ca langa noi sa
se afle mama... sa ne ocroteasca si sa ne ofere ceea ce nu mai ea poate in modul cel mai sincer si cel mai
curat: dragostea . Orice frunza se afla afla ocrotita in copacul ei , orice raza doreste sa stie ca soarele o
are in grija, cum orice copil isi doreste mama alaturi.
Mama este fiinta careia ii suntem datori cu un respect profund, careia ii multumim pentru faptul ca
ne-a adus pe lume si ca alaturi de Dumnezeu a contribuit la existenta noastra, daruindu-ne cel mai frumos
cadou pe care il putem primi cu inima deschisa: viata. Tot ceea ce avem si tot ceea ce vom avea , viitorul,
prezentul si trecutul il datoram mamei, celui mai bun prieten pe care il avem alaturi in clipe grele.
Primul zambet, primul pas, primul cuvant, o carte de povesti frumoase, copilaria cu toate tainele ei
sunt strans legate de aceeasi persoana care descrisa cu ajutorul cuvintelor pare ireala. Ochii ca niste
lumanari sclipitoare, gura ca un trandafir imbobocit, zambetul ca un curcubeu dupa o ploaie calda de vara
alcatuiesc figura draguta a mamei.
Orice copil, orice fiu vede in mama lui o fiinta mareata, fara de pacat, puternica precum o stanca in
marea involburata si totusi, in acelasi timp, o fire blanda, o zana ce a coborat din taramul basmelor pentru
a fi alaturi de noi.
Mama, icoana sufletului meu, intotdeauna stie ce gandesc, ce vreau si ce ma framanta, ce am pe
suflet, este ca o cititoare de suflete, parca e vrajita!
Ce copil orfan nu isi doreste ca in luna martie, luna femeilor, fetelor, dar in special al mamelor, sa
aiba pe cine sa iubeasca, sa aiba cui sa-i spuna, ,,La multi ani !”, sa-i dea un martisor facut de manutele
lui. Asa ca noi, in bucuria noastra, in luna martie trebuie sa ne amintim si de acei copii care nu pot spune
mama nimanui si nu pot simti iubirea ce o poate oferi aceasta fiinta.
Daca credem ca in lume nu-i iubire nu avem motiv, orice ar veni sa nu fim mahniti pana avem o
mama care in veci ne va iubi .
'Fii dar, copile, fericit!
Atata vreme cat traieste,
Tu ai un dar nepretuit:
O mama care te iubeste'

1483
 Importanța celor șapte ani de acasă

Prof. Reindl Alexandra

Catedra Turism și alimentație
Colegiul Economic ”Dimitrie Cantemir”
Localitatea Suceava, județul Suceava
Se spune despre cei șapte ani de acasă este educația primită de copil de la părinți până la 7 ani,
vârsta la care un copil merge la școală. Asociem un copil cu cei șapte ani de acasă ca un copil care este
cuminte, bine – crescut, care salută, spune mulțumesc, se poartă frumos cu toată lumea.
Societatea românească pune egal între ”șapte ani de acasă” și ”a fi bine – crescut”.
Presupunem că aceste reguli morale învățate în primii ani de viață sunt exact elementele cheie a
reușitei unei copil – viitor adult – în societate.
Unii specialiști susțin că ”șapte ani de acasă” nu mai există. De ce? Copiii sunt introduși în sistemul
educațional la vârstei cât mai fragede, dar teoria ne spune că normele de conduită se învață din familie.
Dar dacă copilul merge la cămin încă de la 2 ani sau mai puțin, când mai sunt învățate normele de
conduită?!
Care ar fi principalele elemente ale ”celor șapte ani de acasă”? În primul rând, copilul învață de la
mama și tata salutul, cu salută atât verbal, cât și non-verbal. De asemenea, tot acasă începe să învețe cum
să se comporte în public – cum să asculte și să răspundă, fără a întrerupe. Jocurile sunt importante atunci
când facem educația timpurie acasă. Jocurile are regulile lor, specifice vârstei, copilul învață regulile – și
astfel îl pregătim pentru regulile vieții. Tot acasă îl învățăm să spună ”mulțumesc”, ”cu plăcere” sau ”te
rog”. Tot mama și tata învață copilul să mănânce cu furculița, lingurița și cuțitul. Greșim și acasă, e
normal să greșit, dar important este ca să învățăm propriul copil să spună ”îmi pare rău”. Toată familia
trebuie să folosească expresii magice de genul ”îmi pare rău”, ”te rog”, ”mulțumesc” sau ”cu plăcere”. Și
nu în ultimul rând, copilul trebuie să învețe încă de acasă că toți suntem egali, cu și fără defectele noastre
mai mult sau mai puțin vizibile și nu trebuie să râdem de semenii noștri.
Alte teorii dau alte explicații celor șapte ani de acasă. O altă explicații ar conține patru elemente
principale și anume: Un copil trebuie să știe din familie ce îi place, ce îi trebuie, ce poate fi un pericolul
pentru el sau ce nu prea să facă – să se evalueze obiectiv în funcție de o situație anume. Copilul trebuie să
știe să își argumentele părerile proprii și să se apere, dar fără a fi deranjant. Limbajul trebuie să fie
politicos, să nu evite a-și spune propria părere. De asemenea, copilul trebuie să fie implicat în activitățile
din jurul său, trebuie să fie apt a se proteja prin evitare de situații posibil periculoase sau, vice-versa,
trebuie să știe să fie un ajutor la nevoie. Și nu în ultimul rând, copilul învață din familie cum să piardă și
cum să câștige cu eleganță.
Mai adăugăm și alte reguli privind ”cei șapte ani de acasă”. Copilul trebuie să știe de mic să se
comporte frumos, să fie un exemplu. De asemenea, este important să aibă reguli și limite încă de mic.
Comunicarea este secretul unei relații trainice între copii și părinți. Încă de bebeluș, copilul trebuie să facă
cunoștință cu cititul, cu cărțile și să se bucure de ele. Dar atenție, copilul trebuie în primul rând să se
bucure de copilărie – să socializeze, să se distreze, și, mai ales, să se joace. Trebuie să aplicăm ”o
disciplină pozitivă”, și nu una bazată pe ”palma la fund”. Copilul trebuie învățat de mic emoțiile și
sentimentele; trebuie să știe să își controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. Și altă dovadă de
”șapte ani de acasă” ar fi să spună tot timpul adevărul – nu uităm că un copil imită ce vede și aude în jur.
Foarte important este ca părinții să încerce să petreacă cât mail mult timp cu propriul copil – timp de
calitate. Trebuie iubit necondițional și arătat zilnic acest lucru. Iubirea trebuie demonstrată zilnic prin
gesturi tandre.
Copilul trebuie să învețe de mic să ia propriile decizii, nu să decidem noi pentru el.
Cei șapte ani sunt considerat o piatră de temelie pentru viața de viitor. Depinde de noi, părinții, cum
va fi copilul nostru integrat în societate, dar nu numai – de cum va fi simpatizat de cei din jur, cum își
ordonează viața din toate punctele de vedere, ce fel de viață va avea. De asemenea, să nu uităm că…
copilul nostru va crește, va avea propria familie, proprii copii și va fi și el baza celor șapte ani de acasă
pentru alții copii…

1484
 EDUCATIA IN FAMILIE –RESPONSABILITATE PERMANENTA

Prof. Relea Adina

Centrul Scolar de Educatie
Incluziva Nr.1 Bacau
Familia trebuie sa fie un colectiv sanatos, adica in componenta sa existe toti membrii care alcatuiesc
in mod normal un asemenea colectiv (doi parinti), intre acestia sa fie relatii de intelegere, respect,
intrajutorare, sa traiasca in deplina armonie, sa duca o viata cinstita, onesta. Opiniile celor doi parinti
referitoare la copil trebuie sa fie convergente iar parintii trebuie sa fie un bun exemplu, avand in vedere
cat de puternic este spiritul de imitatie la copii. In comparatie cu familia cu un singur copil, familia cu mai
multi copii reprezinta un mediu educativ mai bun.
Daca copilul este singur la parinti el tinde sa fie mofturos, egoist, capricios datorita parintilor care
doresc sa-i faca toate poftele. In familiile cu mai multi copii, afectiunea parintilor se indreapta catre toti
copiii. Parintii trebuie sa aiba o autoritate asupra copilului. Aceasta autoritate nu trebuie obtinuta cu
ajutorul pedepselor sau a violentei si nici printr-un exces de bunatate si satisfacerea oricarei dorinte.
Adevarata autoritate deriva din exigenta parintilor fata de comportarea copiilor, imbinata cu respectul fata
de acestia.
Copilul trebuie sa simta iubirea pe care parintii i-o poarta, dar este necesar sa stie ca nu-i vor
ingadui orice capriciu. Dragostea este astfel nu numai cheagul familiei, ci si calea cea mai eficienta a
educatiei, dar numai daca ea e potrivita si cu masura. Nu in ultimul rand, pentru a fi un bun mediu
educativ, familia trebuie sa aiba o situatie economica apta sa satisfaca trebuintele de prim ordin ale
membrilor sai.Exista si familii care nu reprezinta un bun mediu educativ, cum ar fi:
a) familia descompusa - familia care ramane descompusa in urma unui divort sau a unui deces, nu
este un mediu educativ ideal. Dar totusi conditia de viata a copilului orfan de un parinte depinde foarte
mult de puterea de dragoste a celui ramas, care poate compensa dragostea celui disparut. In trecut divortul
era extrem de daunator pentru copii. Cercetarile actuale par sa indice ca copiii se simt mai bine daca
parintii nefericiti divorteaza decat daca stau impreuna intr-o atmosfera de furie, amaraciune, violenta si
ura;
b) familia reconstituita - Recasatorirea creeaza o familie reconstituita sau combinata formata din doi
parinti, din care cel putin unul aduce in aceasta unitate familiala noua unul sau mai multi copii dintr-o
casatorie anterioara. Atunci cand copiii provin din doua familii diferite, mama va proteja pe ai sai, iar
tatal pe ai lui, plangandu-se fiecare impotriva copiilor celuilalt;
c) violenta in familie este un fenomen ce ia amploare. Maltratarea partenerului si a copiilor are loc
in toate clasele sociale, dar posibilitatea maltratarii creste o data cu problemele financiare. Cazurile de
maltratare a copiilor sunt in crestere. Ca si in cazul maltratarii unuia dintre soti, sunt responsabili mai ales
barbatii. In multe cazuri, cei care maltrateaza au fost maltratati in copilarie, astfel perpetuand un ciclu de
violenta. Copiii maltratati sunt frustrati de dragoste, pierd bucuria si intelegerea semenilor, sanatatea lor
psihica fiind pusa la indoiala;
d) alte cazuri in care familia nu este un bun mediu educativ:
-certurile si neintelegerile dintre parinti au efecte traumatizante asupra copiilor;
-divergentele dintre parinti cu privire la masurile educative au urmari negative asupra educatiei.
Educarea un copil nu este un lucru atat de usor. Unii parinti, avand conceptii invechite, cred ca ei
stiu cel mai bine sa-si educe copilul, neacceptand sfaturi din exterior. In prezent, exista o multime de
carti, filme si emisiuni special realizate pentru indrumarea pedagogica a parintilor

1485
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Întocmit: profesor pentru învățământul primar, Ribar Ancuța-Simona

Școala Gimnazială Gheorghe Șincai Bobota, județul Sălaj
Pornind de la citatul Valeriei Mahok : Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă
calificativul părinţilor, cei șapte ani de acasă este o expresie pentru educația pe care părinții o dau
copiilor lor.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața și cum trebuie să treci prin ea. Viața oricărui copil ar trebui să debuteze cu
atenție sporită din partea fiecărui părinte,copilul trebuie inițiat în tot ceea ce face, părintele este cel
responsabil în a-i explica diverse lucruri ființei nou născute.
Ideea esențială de la baza expresiei cei șapte ani de acasă este că normele de conduită se învaţă din
familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea
şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior
decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
De noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani
ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un
standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot
acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui
părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i,
conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte .Un copil ,,bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui / celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani
de acasă.
"Dar educaţia primită în cei șapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi
părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de
Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".

1486
 Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
"Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus ,,mulţumesc,, la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.
În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să
facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le
respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl
învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi
timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare.
Acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai multe persoane, cum
ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație mai delicată. Un bun exemplu
pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei persoane mai în vârstă ca noi, sau
deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre. Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai
departe, e ceva ce nu moare. Merg mai departe, odată cu timpul.
În concluzie,aș putea spune că educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate
îmbrăca, iar haina a fost cumpărată din banii strânși în cei șapte ani, precum am putea deduce din spusele
aceleași Valeria Mahok : Pentru a avea bun simț nu ai nevoie de studii superioare ci de cei șapte ani de
acasă.

Bibliografie: citatepedia.ro, jurnalul.ro

1487
 FAMILIA ȘI ROLUL ACESTEIA ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI

PROF. GEORGETA-ELENA RISTOIU, COLEGIUL TEHNIC ,,RALUCA RIPAN”

CLUJ-NAPOCA, JUDEŢUL CLUJ
În societatea actuală întâlnim tot mai frecvent tulburări de conduită la adolescenţi, cu un impact
negativ, atât la nivel personal și familial, cât și la nivel social. De-a lungul timpului acestea au fost
abordate din perspectivă biologică, psihologică, medicală, socială și chiar juridică. Între acestea se înscriu
și mecanismele care conform psihologiei adleriene pot duce la formarea tulburării de conduită.
Factorii psihologici patogeni, care ţin de familie și care prezintă un interes special pentru formarea
tulburărilor de conduită sunt numeroși.
Printre cei mai reprezentativi pot fi amintiţi: familia psihotraumatogenă, educaţia neadecvată,
carenţa de interacţiune afectivă precoce, separarea precoce, abandonul, divorţul, plasamentul familial,
înfierea (Milea, 2006).
Indiferent de perioada istorică și contextul socio- cultural, regăsim același rol pe care îl au părinţii,
și anume de a asigura dezvoltarea copiilor astfel încât să devină adulţi competenţi și responsabili și să fie
adaptaţi social. Îndeplinirea cu succes a acestui rol depinde de o multitudine de factori, printre care cei
care ţin de structura și funcţionarea familiei, mediul socio-cultural, respectiv nevoile de bază și cele
particulare ale fiecărui copil. De exemplu, factorii care ţin de structurarea și funcţionarea familiei includ:
• Tipul familiei – monoparentală, extinsă, consensu- ală, recompusă, cu copil în plasament, cu copil
înfi- at, cu un singur copil, cu mai mulţi copii, cu părinţi în vârstă sau foarte tineri, cu părinţi cu afecţiuni
fizice sau psihice.
• Poziţia psihologică în familie – pe care copilul o are în funcţie de tipurile familie enumerate mai
sus, respectiv în funcţie de starea sa de sănătate, ordinea nașterii, numărul fraţilor și relaţiile dintre ei
(cazuri aparte constituind un băiat între mai multe fete și invers), rolul atribuit copilului de către părinţi.
• Relaţiile din familie – tonul emoţional, atmosfera din familie, conflictul dintre părinţi și copii,
respectiv dintre ceilalţi membri ai familiei.
• Particularităţile membrilor familiei – includem as- pecte ce ţin de atitudinea parentală, capacitatea
de a-și asuma rolul de părinte, capacitatea de a primi și oferi iubire, de a-și cunoaște copilul și a se raporta
la el adecvat vârstei și potenţialului acestuia.
• Valorile familiei – valorile promovate în familie, respectarea drepturilor, obligaţiilor, meritelor și
minusurilor membrilor. Un impact negativ asupra dezvoltării copilului o au valorile excesive, valorile
contradictorii ale membrilor familiei și valorile nesatisfăcătoare. Unele familii promovează valori
neasumate de aceștia, ceea ce creează o mare contradicţie pentru copil.
• Modelele parentale – exemplele personale de asu- mare responsabilă a sarcinilor familiale, de
muncă, comportamentul social, disciplina, demnitatea. Co- pilul poate prelua comportamente antisociale
din familie, în funcţie de modelele pe care i le oferă părinţii.
Bradley și Corwin (2005) au identificat șase sarcini reglatorii elementare pe care le au părinţii în
îndeplinirea rolului lor. Primele trei, întreţinerea/siguranţa, stimularea informaţională și orientarea
pozitivă spre scopuri și sprijinul în sensul de a înţelege și răspunde nevoilor emoţionale ale copiilor și de
a-i ghida spre o bună funcţionare și adaptare la mediu. Aceste trei roluri derivă din nevoile umane de
bază. Următoarele trei, structurarea informaţiilor în funcţie de posibilităţile și nevoile copilului,
supravegherea mediului și activităţilor copilului pentru a-l proteja de unele influenţe negative și,
integrarea socială se adresează individualităţii și complexităţii copilului. Părinţii își îndeplinesc aceste
roluri mai mult sau mai puţin bine. Acest lucru depinde de factorii psihopatogeni ai familiei enumeraţi
mai sus.
Studiile arată legătura dintre competenţele sociale ale copiilor, adică abilitatea de a-și forma și
menţine relaţii sociale, sunt corelate cu gradul de responsivitate al părinţilor (Bradley și Corwin, 2005).
De asemenea, tipul de atașament pe care și-l formează copilul faţă de mamă este important în
dezvoltarea acestuia, dar efectele negative pot fi depășite prin implicarea atentă și responsabilă a
părinţilor.

1488
 Familia și educația timpurie

prof. înv. preșcolar Rîtea Anamaria

Grădinița Voinicel, Toplița
Cei șapte ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite de către familie în primii
șapte ani de viață ai copilului reprezintă baza formării unui comportament corespunzător: „Dragostea cu
care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre
învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana- Maria Udrea.
Este adevărat că nu prea mai exisă cei șapte ani de acasă deoarece copiii sunt incluși în diverse
forme educaționale înca de la vârste mult mai fragede. În ciuda acestui lucru, rămâne ideea de la baza
acestei expresii: normele de conduită se învață din familie. Grădinița și alte medii educaționale pot doar
să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie pentru că nici o instituție, oricât de bună
ar fi ea, nu poate înlocui familia.
Specialiștii consideră că perioada de timp pentru educația timpurie este definită de la concepție până
la vârsta de 8 ani, perioadă în care are loc cea mai rapidă dezvoltare a creierului. Este o perioadă când
unui copil i se formează abilităţi cognitive- fundamentul pentru lectură, matematică și știinţe, dar şi
abilităţi social- emoţionale, deprinderi și aptitudini care să- i ofere identitate și demnitate proprie.
Copilul, imediat după naștere, începe să crească și să progreseze. Modificările corporale cantitative
realizate de creștere nu pot fi considerate ca un progres real decât în cazul în care această creștere se
asociază cu transformarea treptată a calităților psihice ale copilului prin îmbunătățirea lor. Între creșterea
corporală și dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie perfectă. Altfel spus, modul în care copilul
învaţă şi se dezvoltă pe plan mental, emoțional și social este critic. Acest lucru nu este doar o teorie. Este
un fapt bazat pe decenii de cercetare științifică privind importanța efectelor pozitive în învăţarea timpurie
în vieţile copiilor: „Există o explozie de activitate în primii cinci ani de viaţă, mai profundă decât orice
din anii viitori... În cazul în care putem valorifica şi maximiza sprijinul şi oportunităţile de învăţare,
atunci am avea într- adevăr o bună şansă de a plasa copiii pe o traiectorie de succes în viață." spune Rhian
Evans Allvin. Nu e de mirare atunci că educatorii, dar mai ales familiile, au rolul primordial în educaţia
timpurie, aceasta fiind văzută ca un mijloc de a investi în viitorul copiilor.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului. Iar îndeplinirea acestui
rol se poate realiza doar prin implicarea activă a familiei în viața copilului. Aceasta poate lua diferite
forme: joaca cu toate formele ei, lecturarea unei povești înainte de somn, limitarea vizionării programelor
tv sau a utilizării tabletei/ calculatorului în favoarea utilizării unor jocuri educaționale care presupun
dobândirea de noi cunoștințe și abilități, comunicarea permanentă sau explorarea mediului înconjurător.
Pe de altă parte, implicarea poate să ia o formă simplă, aceea de a- ți întreba copilul: „Cum a fost la
grădiniță astăzi?", cu condiția ca această întrebare să fie adresată zilnic trăgându- se astfel un semnal clar
de alarmă asupra importanței învățării chiar la această vârstă fragedă.
Până la vârsta de șase- șapte ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate, în principal prin educaţia
primită de „acasă", un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un
nivel rezonabil de politeţe învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să- i permită
să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să- i dea posibilitatea de a- şi controla fricile
şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Altfel spus, există multe beneficii esenţiale în educaţia
timpurie: socializarea, cooperarea, dezvoltarea holistică, entuziasmul pentu învățare, respectul, lucrul în
echipa familie- dascăl, formarea imaginii de sine, o oarecare autonomie, asumarea responsabilităţilor,
exprimarea emoţiilor, răbdarea, autocontrolul, dar și buna- cuviință.
Așadar, de ce este importantă familia în educația copiilor? Pentru că are o influență deosebită
asupra copiilor care dobândesc mult mai repede și mai ușor cunoștinte despre obiceiuri comportamentale,
stil de viață, societate și natură de la persoanele apropiate, cu autoritate în viața lor, decât de la profesori
sau necunoscuți.
1489
Bibliografie:
www.google.com

1490
 Importanţa celor şapte ani de acasă

Rizea Adelina Coralia- Şcoala Gimnazială nr.1 Mangalia

Expresia “cei şapte ani de acasă” a fost folosită cel puţin o dată de fiecare dintre noi. Dar de ce să
fie oare importanţi aceşti ani? Ce se ȋntâmplă ȋn această perioadă a vieţii copilului? Această expresie se
referă la anii pe care omul îi are sau nu-i are “de acasă”, reflectă tocmai importanţa pe care această
perioadă o are în evoluţia psihică a copilului.
Aceşti ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor ȋn prima parte a
copilăriei. Este susţinut faptul că regulile de comportament şi educaţie oferite ȋn primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Până ȋn clasele primare, ȋn jurul vârstei de 7 ani, copiii stau mai mult cu părinţii, bunicii, cu familia
şi cei apropiaţi, ȋn general. Cei din familie ȋncearcă să ȋi sfătuiască şi să ȋi educe cum ştiu ei mai bine, ca
aceştia pe viitor să poată intra ȋn viaţă cu un minim de lecţii despre viaţă .
Personalitatea copilului ȋntre 1-3 ani se constituie prin apariţia şi dezvoltarea unor elemente bazale
ale acesteia în relaţie cu cei din jur şi cu achiziţiile importante de viaţă. Sub influenţa adultului, a
experienţelor lui relaţionale, a modelelor care i se oferă, dezvoltarea emoţională devine mai stabilă şi mai
controlată.
Interacţiunea părinte - copii este complexă la vârsta 3-6/7 ani. Problema cea mai importantă care se
pune este legată de calea cea mai eficientă educaţional în relaţia cu aceştia.
Părinţii iubitori care reuşesc să ofere căldură, modele pozitive copiilor, părinţii care se folosesc în
procesul educaţional de calităţile copiilor şi nu de defectele lor, cei care nu "strivesc" personalitatea
copilului prin autoritate excesivă au copii fericiţi, încrezători în forţele proprii. Prin această atitudine ei
reuşesc să aibă o comunicare optima cu copilul, lucru esenţial în educare.
Metodele necorespunzătoare bazate pe autoritate excesivă, pe folosirea pedepsei fizice, pe ignorarea
personalităţii copilului determină apariţia comportamentelor agresive, a unei imagini de sine deficitare.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare.
Atmosfera din familie influenţează temperamentul copilului. Dacă ȋn casă este veeselie şi
ȋnţelegere, temperamentul copilului va lua un aspect calm, vesel şi binevoitor.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte
ani de acasă.

Bibliografie
Găişteanu Mihaela, “Psihologia copilului”, 2011
Piaget Jean, “Psihologia copilului”, 1968

1491
 Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă!

Prof.inv.primar:RIZEA MONICA
Scoala ,,Sanda Movila”,comună Albota
,,Cei şapte ani de acasă ,,ar trebui să fie anii în care copilul capăta deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi,sănătoşi,bine educaţi.
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu ,în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de
Dumnezeu să deţină rolul principal.
Însă, realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii
îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
Se ştie ca-n momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o
nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. Această etapă începe cu educaţia preşcolară pe care micuţul o
primeşte în cadrul grădiniţei. Odată cu începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde activităţi bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului şi reperelor orare, ci
şi privind mediul în care se desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă
parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru că părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Exemplu:
La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe
fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să
provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău,
dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie
să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat
fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi
să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe
care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important că discuţiile să fie destinse, să ia forma
unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai
nesigur pe sine.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că
ceea ce spune nu este important, că nu interesează.
Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la
un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru
a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la
serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta
să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească
despre lucrurile pe care le-a făcut.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
1492
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la
dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să
exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.
Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire
minuţioasă ar putea fi:

a) În natură:
- să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc.
- să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba,
pământul, nisipul, apa etc.
- să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul
apelor etc.
- să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc,
despre gustul lor ş.a.
- să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire
echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente)
- să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură
(buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe,
frunze etc.)
b) În gospodărie:
- să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim,
mărime, culoare, formă etc.
- să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect
- să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”,
„De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc.
c) În drum spre grădiniţă:
- să numere maşinile de o anumită culoare
- să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în
numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe
tăbliţele maşinilor”)
- să se joace, atribuindu-şi fiecare moment ce poate fi un prilej din care copilul să înveţe. De
aceea, exemplele pot apărea în orice situaţie ;timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului,
munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne
întâlneam pe drum…”)
- -cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joacă de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei
mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le
trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să
înveţe, să descopere lumea.
În toate aceste situaţii practice, de viaţa , părintele are ocazia nu numai să-şi educe copilul şi să-i
cunoască pas cu pas progresele, ci şi să şi-l apropie în plan afectiv,sentimental.
Cunoașterea propriilor copii este o sarcină dorită dar și dificil de realizat, pentru că dorința de a
oferi cât mai mult și mai bun aduce cu ea și aspecte negative care afectează dezvoltarea copilului. Valabil
este ceea ce a spus Aristotel: Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau
viață; de aceea pe lângă viață dăruiți-le copiilor și arta de a trăi bine, educându-i. Părinții trebuie să aibă în
vedere pentru cunoașterea și educarea propriilor copii următoarele aspecte:
1. Să se centreze pe copil!
2. Să ofere încurajări și afecțiune!
3. Să fie dispuși să se schimbe și să-și modifice modul în care văd educația!
4. Să mențină o colaborare eficientă cu grădinița!
5. Să vorbească corect în prezența copilului și să nu alinte cuvintele! În caz contrar copilul va
învăța să vorbească grești și va fi greu de corectat!
6. Să îl corecteze când nu rostesc cuvintele corespunzător!
7. Să converseze zilnic cu al lor copil!
8. Să îi asigure momente de audiții muzicale, precum muzică simfonică (în special Mozart)!
1493
9. Să realizeze împreună exerciții fizice!
10. Să îi citească povești!
11. Să se asigure că a avut parte de somn suficient!
12. Să nu uite și de formarea disciplinei/autodisciplinei!
13. Să îi ofere o alimentație corectă!
14. Să ofere fericire, încredere!

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăşmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis,
Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

1494
 IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...”

PROFESOR PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR: ROGOBETE FLOAREA

DANIELA
Școala Gimnazială Nr.1 Celnic- Anina, Caraș-Severin
„Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de
felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!”
Danion Vasile

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi.
Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de
Dumnezeu să deţină rolul principal.
Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi
responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva
aspecte legate de educaţia creştină. Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe
copii de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu
de credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu.
Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă,
cât și la grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare
Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă
în ea.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să
copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt
exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă.
Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un
mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini
de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri
sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor.
Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele. Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare
trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi
Fiul lui Dumnezeu.
Mult mai uşor se vor apropia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe
Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea personalităţii
tinerilor.
Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de nici
un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din toate
părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu.
Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu
poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici
faptele descrise în vieţile sfinţilor.
Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a
făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni
pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui
Dumnezeu.
Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil
creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi
Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă
cele două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de
exemplu, care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină
Moș Crăciun și „iepuraşul“și mai puțin, Ziua de Crăciun și Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea
nevoie de ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu
cadouri și daruri din ce în ce mai diversificate, în fucție de vârstă.
1495
 Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii
spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor! Un alt prilej de poticnire pentru
tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu
toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de sfinţenie; dar această părere nu corespunde
realităţii! În clipa în care lumea va fi lipsită de sfinţi, va veni sfârşitul, însă până la acest sfârşit, Duhul
Sfânt are şi va avea în fiecare vreme oameni care Îl cheamă şi la care vine.
E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vieţile oamenilor aleşi pe care i-a avut Biserica în
vremea noastră. Părinţi îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari duhovnici, mari asceţi,
unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte.
Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din:
România, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi, sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în
fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai acolo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu.
Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta lor în loc de desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi
Împărăţia cerurilor.
Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care poate oferi
adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca, veşmintele şi
gesturile preoților/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă, toate
acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale
rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp
din ce în ce mai profundă.
Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul
porneşte atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de
neam în numele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de
eroii neamului. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele
de sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor.
Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în
vieţile tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la
Botez, trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici
un ajutor pământesc nu îi poate fi de folos!
Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii,
filmului, modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul
are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă
părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are
tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează
exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi.
Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează
doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de
necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot
(cu lux de amănunte)!
N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când în centrul
vieţii părinţilor stă Dumnezeu, şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac,
inimile copiilor nu au de ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie,
prilej de împlinire.
Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care
părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor. Important este să aibă credinţă în
Dumnezeu, să se căiască pentru păcatele lor şi să alerge să ia dezlegare de păcate prin Taina Spovedaniei.
Rolul unui duhovnic bun, care să sfătuiască şi să mustre, care să dea binecuvântare pentru săvârşirea unor
fapte importante, este de neînlocuit.
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca
făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm
fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem
împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune,

1496
poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care
îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de
viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică,
vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.
Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele, putem cunoaşte
bucuria mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“ (Isaia 8, 18).

1497
 Cei 7 ani ai educaţiei

Rogoveanu Elena Corina

Şcoala Gimnazială Grigore Mihăescu, Vâlcea
Nicio altă structură nu poate înlocui familia. Fără ea, copiii noștri sunt lipsiți de orice temelie
morală. Fără ea, ei devin niste analfabeți morali a căror unică lege este Eu-l.
Charles Colson

Pentru copii şi pentru viitorii cetăţeni ai societăţii, anii petrecuţi în sânul familiei sunt foarte
importanţi. Este foarte important, de asemenea, ca cei care educă, părinţii, să fie riguroşi cu ei înşişi,
pentru că fiecare copil ascultă sfaturile părinţilor, dar observă în primul rând gesturile părinţilor. O
perioadă ascultă de cuvânt, dar pentru copii este esenţial exemplul faptei. Educaţia sau, în sens contrar,
lipsa de educaţie are implicaţii majore, enorme în viitorul fiecărei persoane. E foarte uşor să identifici,
dacă priveşti pe stradă, oameni la 20, 30, 40 de ani, care au fost sau nu educaţi la timp, în familie.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale
afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot
influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Familia are un rol esenţial în educaţia copilului fiind nucleul în care copilul se formează ca om. Ea
are un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că „există
evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii individului”, respectiv a copilului.
Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi educaţie
aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model. „În educaţia
copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident, căldura din familie educă mult mai
bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinţilor obţin exact efectul contrar.
Comportamentele copiilor se învaţă prin observarea unor modele în familie sau societate: într-o
grădiniţă o parte din preşcolari au asistat la un spectacol dat de un actor care tot timpul se comportă
violent, agresând o păpuşă mare din plastic. Observându-se copiii în zilele următoare s-a constatat că
aceştia se comportau mult mai agresiv cu jucăriile şi păpuşile lor, în comparaţie cu ceilalţi care nu
asistaseră la spectacolul respectiv. După opt luni, 40% din lotul experimental imitau acte agresive din
categoria celor văzute în spectacol. Rezultă rolul important jucat de exemplul celor din jur. Toate acesta îl
pot marca profund, însă copilul va suferi mult mai puţin dacă „simte în el siguranţă şi dacă are încredere
în părinţi. Dar dacă vede atitudini nepotrivite la un om în care are multă încredere, la părinţi, fraţi, rudenii,
etc., atunci influenţa va fi mult mai mare asupra lui.Direcţia spre care va merge copilul se trasează încă
din familie, locul unde se va forma idealul său. Acesta se formează din copilărie până la adoleşcenţă.
Astfel, „când relaţiile dintre părinţi au fost armonioase, idealul adolescentului include un model care le
seamănă.
Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la
maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se
autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale
omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege
extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate
şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte
problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu.
Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare
parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul
tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.
Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de
a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice copil
care nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social şi spiritual? Se pare că aceasta depinde
de puterea de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în
contact cu tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să

1498
se integreze, dovedind răbdare şi altruism. Vor primi în schimb fericirea celuilalt ca stimulent asupra
propriei fericiri. Adică cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos.

Bibliografie:
Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996

1499
 Şapte ani de acasă

Înv. Paula Roman

Şcoala Gimnazială „ Victor Ion Popa”- Ivesti
Mă vedeţi? Sunt pregătit să înfrunt viaţa, pentru că cei şapte ani de acasă mi-au fost dirijaţi cu
răbdare, afecţiune şi încredere , de cei care mă iubesc şi cărora le mulţumesc din tot sufletul meu pur şi
inocent.
Mulţumesc mamei, nu numai pentru că m-a purtat în pântece nouă luni, m-a alăptat, a vegheat
asupra mea zi şi noapte, m-a îngrijit când am fost bolnav, a plâns şi a râs odată cu mine, s-a bucurat când
am început să rostesc primele sunete şi primele cuvinte, dar, mai ales pentru dragostea de mamă. De
aceea, primul cuvânt este „ma-ma”, mai întâi silabisit, apoi rostit în întregime, pentru că reprezintă
întregul meu univers. În ochii ei mă văd ca într-o oglindă, ei îi mulţumesc pentru zâmbetul miraculos
după fiecare izbândă a mea. M-a învăţat să pronunţ corect cuvintele, să respect jucăriile şi animăluţele din
jurul meu, să mă bucur alături de copiii din jurul meu, să-mi iubesc frăţiorul şi surioarele şi să trăiesc
mirajul fericit al vârstei de aur. Şi mai ales.... să îi astept liniştit cu poeziile învăţate şi faptele bune pe
Moş Nicolae si pe Moş Crăciun, care în fiecare an m-au răsplătit. Uneori, voiam să stau treaz toată
noaptea , dar...Moş Ene venea la genele mele şi mă trezeam dimineaţa cu darul mult aşteptat adus de
moşul bun în sania lui trasa de reni, trecut prin horn. S-a întâmplat însă ca moşul să apară în casă şi
înainte de culcare. Ce emoţii mai aveam. Ce bucurie!
Şi câte fapte bune nu făceam pentru ei? Îmbrăcam şorţul de bucătar s-o ajut pe mama sau salopeta
să dau o mână de ajutor tatălui meu, când repara ceva în casă sau în curte, aveam grijă de sora mea mai
mică, o legănam şi atunci când stătea imobilizată în cărucior îi ofeream jucăriile mele. Mâncam toate
fructele şi legumele pe care mama le punea în farfurie , pentru că mosilor nu le plac „gălbejitii”. Şi câte şi
mai câte nu am făcut pentru ei........
Tata m-a învăţat să fiu cinstit, bun, drept şi să nu mint. Deşi eram mic aveam responsabilităţi în
cadrul familiei, de care eram tare mândru, deşi de multe ori eram stângace. Am construit o căsuţa pentru
păsărele şi zilnic le-am dat boabe, am hrănit pisica şi cătelul, o ajutam chiar pe bunica să ude florile.
În camera noastră e ordine şi curăţenie. Am inţeles că fiecare lucru trebuie să fie respectat şi să aibă
locul lui, de aceea, după joacă, prima grijă este să –mi aşez jucăriile la loc.
Părinţii m-au invăţat să perseverez chiar dacă nu îmi reuşeste din prima.. Spre exemplu, mi-au
cumpărat bicicletă. Am şi uitat câte trânte am luat, dar până la urmă tot am reuşit. De fiecare dată când
cădeam, mă incurajau şi-mi spuneau că totul se obţine prin muncă.
Mai presus de orice, bunica m-a invaţat să-i iubesc pe cei apropiaţi, pe cei defavorizaţi, dar mai
ales, să mă iubesc pe mine şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce am. Mi-a spus că munca şi
viaţa cinstită este cea mai de preţ comoară a omului, că un om este fericit atunci când îi vede fericiţi pe
cei din jurul lui.
Şi câte nu mi-a spus bunica. ......M-a invăţat să îl iubesc pe Dumnezeu şi să îi mulţumesc pentru că
sunt sănătos, că am mâncare pe masă şi familie care mă ocroteşte şi îmi arăta , la ieşirea din biserică, copii
cu hainele murdare care cerşeau un bănuţ de pâine.
Având o bază solidă, părinţi protectori, prin muncă voi reuşi să devin un tânăr şi mai târziu un adult
responsabil care va urma modelul părinţilor. Lecţiile învăţate în cei şapte ani de acasă mă vor urmări şi
mă vor ajuta pe tot parcursul vieţii.
Aşa mi-ar plăcea să gândească copilul meu atunci când va călca pragul clasei I. Părinţii, bunicii sunt
modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri în
familie. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu
aude niciodată acest cuvânt.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de
acasă.

1500
 Chipuri de mame creştine în educaţia religioasă

Prof. Lavinia Cornelia Românu

Colegiul National „C.D.Loga” - Caransebeş
Elogiul mamelor creştine s-a facut demult, cu fapta şi cu cuvântul. Educaţia familială a crestinilor a
fost ilustrată cu numeroase figuri de sfinţi şi de mari slujitori ai Bisericii şi ai societaţii. Unele mame
celebre, cunoscute ca educatoare ideale, sunt numai câteva din multele care au facut din copiii lor oameni
de valoare creştină si socială. Ele s-au impus admiratiei si respectului lumii creştine si necreştine. În
vremea de încordată lupta religios-morală şi culturală, între crestinismul biruitor si păgânismul elen, în
secolul al IV-lea, când Iulian Apostatul căuta să discrediteze credinţa "galileenilor", s-o faca ridicolă si s-
o înabuşe, cel mai vestit retor al timpului, unul din marile chipuri de păgâni prinşi cu toată fiinţa lor de
tradiţiile şi de gloria elinismului, profesorul Libarius, a rostit aceste cuvinte de admiratie care au ramas
inscrise ca un imn în cartea de aur a Crestinismului: "Ce femei admirabile sunt la crestini!" Spunand
aceste cuvinte, Libarius se referea la Anthusa, mama Sfantului Ioan Gura de Aur, pe care - fara a o
cunoaste - o pretuia foarte mult. Putem sa afirmam ca la temelia cresterii si a pregatirii pentru viata a
fiecarui mare crestin a stat si devotamentul unei mame bune; ca fiecare sfant crestin si om insemnat a fost
faptura sufleteasca, opera pedagogica a unor asemenea mame. Femei ca cele doua Macrine, bunica si sora
Sfantului Vasile cel Mare, Emmilia, mama lui, Nonna, mama Sfantului Grigorie Teologul, Monica, mama
Fericitului Augustin, realizeaza si caracterizeaza chipuri desavarsite de educatoare crestine. Bunele mame
crestine au fost de regula bune educatoare.
Pedagogia lor venea din credinta si din invatatura lor crestina. Ea nu se baza atat pe manuale si pe
lectii de scoala, cat pe invatatura Sfintei Scripturi, aceasta carte a vietii care cuprinde, in principii
dumnezeiesti si in sfaturi si experiente de profeti si de apostoli, cea mai inalta stiinta a cresterii oamenilor,
aceea care ii face mai buni, mai drepti, curati, sinceri, corecti, oameni de caracter, virtuosi intru totul.
"Cresteti pe copii in invatatura si in povata Domnului!"" (Efeseni 6, 4)
Aceasta invatatura si povata au transmis-o si au pilduit-o cu dragoste si grija mamele crestine, a
caror credinta si viata morala faceau din ele cei mai buni pedagogi care pot fi - parintii.
Pedagogia lor era lege morala a crestinismului, izvorul acesteia era voia lui Dumnezeu, principiu
educativ indiscutabil, neschimbabil, vesnic si fericit, ca Dumnezeu Insusi. Puterea si autoritatea lor erau
cea a exemplului personal, a faptei. Sfintii crestini sunt de regula copiii si ucenicii unor mame sfinte,
femei pioase si virtuoase, modele de intelepciune, de castitate, de caritate, de bunatate crestina. De cand e
lumea, nu se cunosc principii pedagogice valabile in chip teoretic, fara exemplul cel bun al educatorului.
Se stie, dimpotriva, ca pilda rea compromite si zadarniceste cele mai bune intentii si ca principiile sigure
nu pot sa formeze oameni, fie ele cat de frumoase.
Pedagogia nu se face in abstract, ca un calcul ipotetic sau ca o speculatie metafizica. Ea se face de
om pe oameni, se face de la suflet la suflet, cu date si scopuri psihice-morale. Ea se face pentru
indreptarea, imbunatatirea, innobilarea omului, si omul nu se indreapta, imbunatateste si innobileaza prin
reguli si deziderate, nici prin singura stiinta teoretica a lumii. Cu o credinta vie, calda si puternica, cu
sentimente nobile, cu simt moral superior, femei uneori simple au putut sa-si educe copiii mai bine decat
pedagogi cu pregatire stiintifica.
Monica, mama Fericitului Augustin - pe atunci si altele ca ea - au fost crescute de catre sclave
credincioase. Monica nu era o copila fara cusur, dar vigilenta umilei educatoare a indreptat-o cu prestigiul
si cu succesul unui pedagog constiincios si consecvent. Cand mama crestina educatoare a avut si cultura,
si traditii familiale, si mijloace, copiii ei s-au putut bucura de privilegiul unei bune cresteri complete, in
care stiinta lumii se armoniza cu principiile morale ale Crestinismului, si la podoabele spirituale ale
Evangheliei se adaugau, adaptandu-se, cele ale intelepciunii omenesti, selectionate dupa criteriul virtutii.
Influenta precumpanitoare a mamei au marturisit-o ei insisi.
Femeia crestina s-a distins ca educatoare in toate straturile si epocile, ridicandu-se la inaltimea
idealului crestin al vremii, care a putut sa fie mai mult misionar, martiric, ierarhic sau ascetic.
In istoria apostolatului, femeia a jucat un rol important ca agenta a evanghelizarii. Pretioasele
colaboratoare ale Sfantului Apostol Pavel sau ale altor misionari au fost dintru inceput active si vrednice
purtatoare ale ideilor crestine. De multe ori, femeia s-a convertit inainte de sotul ei, l-a convertit si pe el si
pe copiii lor. Cercul misionar obisnuit al femeii era familia, rudenia, societatea ei restransa. Sentimentul
1501
ei matern, atat de firesc si de puternic, face din femeie o fiinta devotata mai intai si mai mult copiilor ei. si
in epoca apostolica, si mai tarziu, in multe familii copiii s-au crestinat prin mama lor. Chiar in cazul cand
sotul a ramas pagan, sotia crestina a facut din crestinarea si buna-crestere a copiilor - grija ei de capetenie.
In vremea persecutiilor, curajul femeilor crestine a fost admirabil, atat de mare, incat ar putea sa
para uneori neverosimil. Ceea ce nu se poate vedea decat in cazuri cu totul rare, ca mama sa-si indemne
copilul sa moara pentru o idee mare sau pentru un interes superior, general, s-a vazut adesea la crestini:
mame care si-au incurajat copiii sa sufere totul si sa moara pentru credinta lor crestina. Sunt cazuri in care
indemnul acesta a luat forma unei implorari. Pe cat de mare era durerea si rusinea parintilor pagani cand
copiii lor crestini mureau martiri, pe atat de mare dorinta si bucuria celor crestini ca fiii lor sa aiba parte
de coroana de martiri cu care intrau in numarul sfintilor. Sfintenia a fost cel mai inalt ideal pedagogic.
Frumusetea si dinamismul acestui ideal care face pe om sa-si depaseasca puterile explica de la sine
eroismul fara seaman al mamelor crestine.
Cand o faptura plapanda si nevarstnica ca Blandina, marturisitoare si martira la Lugdunum in
persecutia imparatului filosof Marcu Aureliu (177), intareste pe crestini cu exemplul tariei ei sufletesti sa
indure chinurile pana la sfarsit, care era sfarsitul vietii lor, ea facea aceasta, ziceau crestinii, incurajandu-i
"ca o mama nobila pe copiii sai" (Eusebiu, Istoria Bis. V, 53). Blandina nu era nici mama, nici nobila, era
o copila de cea mai modesta categorie sociala - o sclava -, dar era, in frumusetea atitudinii ei crestine
eroice, mare la suflet si vrednica de lauda, ca o "mama nobila". Iata buna mama crestina, socotita cel mai
inalt termen de comparatie spre lauda martiriului insusi, care este sfintenia prin excelenta. Asemenea
chipuri de mame dovedesc indeajuns valoarea educativa a Crestinismului. Ele au facut cu mult mai mult
decat sa-si fi crescut copiii bine, dupa ideile si practica timpului, mai mult decat a-i fi iubit, trimis la
invatatura, ridicat in posturi inalte: ele au format mai ales sufletul copiilor lor, partea cea dinauntru a
omului, pe cea care face valoarea lui de om.
Oricare ar fi conceptia noastra despre lume, valorile cele mai inalte, cele care fac pretul omului,
sunt cele sufletesti, morale. Pe acestea le alege, le formeaza si le cultiva educatorul crestin. Metodele lui
nu sunt elaborate de biblioteca, ele sunt scoase din principiile religios-morale ale Crestinismului.
Educatorul crestin vede in om chipul si asemanarea lui Dumnezeu. El nu dreseaza un animal, ci
modeleaza o fiinta spirituala; el vrea sa readuca pe omul cazut, slab, ispitit, la ceea ce trebuie sa fie: la
chipul si la asemanarea lui Dumnezeu. Ce ideal pedagogic poate fi mai inalt si mai eficient decat acesta,
de a indrepta si a ajuta firea omeneasca sa nazuiasca spre desavarsirea pilduita de Tatal nostru Cel din
ceruri?
Asa si-au educat sfintele mame - amintite mai sus - copiii. Drept orice principiu si metoda
pedagogica pentru misiunea lor de educatoare, in necunostinta noi de stiinta lor pedagogica, ne multumim
a identifica in Sfanta Scriptura, in vietile Sfintilor si in pilda lor insisi, tratatele artei lor de educatoare de
sfinti. "Ce femei admirabile sunt la crestini!"

1502
 Importanța celor 7 ani de acasă

Prof. MIHAELA ROȘ

Școala Gimnazială „Mihai Viteazul” Câmpia Turzii – CSEI Cluj
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă sau mai nou cei 6 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care
copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la
şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale și etice sunt cheia către adaptarea copilului în societate
sau comunitate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia
îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de mai mulți factori: relaţia
afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi
pe care le transmite copilului.
Părinţii sunt modele cele mai relevante pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe
prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus
mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Baza formării unui comportament
corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul
îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte
protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor
de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de
aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată,
educarea copilului într-o atmosferă deschisă, prietenoasă bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să
nu se transforme în disciplină de fier.
Eu cred că ducaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în
mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.
Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să
obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru așa ceva. Aşa cum copilul de 2 ani
nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde
atenţie, să se joace împreună.
Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu
înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât
copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea sau amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa
formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul
învaţă prin imitaţie.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al
răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa
comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De
asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o
vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur
în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente
din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot
atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica
şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltăm mai mult capacitatea de
comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi
argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din
familie, să vorbească la telefon. Trebuie să-l încurajăm să se exprime, să termine ce are de spus fără a-i
face observaţii în public. Replicile de genul taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti sau
prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
1503
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte care sunt comsecințele dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

1504
 Valori si norme esentiale
dobandite de copii în ,,Cei sapte ani de acasa’’

prof. inv. primar ROSAN ANCUTA MARIANA

Scoala Gimnaziala nr. 2 Almasu Mare, Bihor
„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.”(Eugen Heroveanu)
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme
educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de
conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa
consolideze normele deja deprinse din familie.
Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate.
Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie.
Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-
istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor
„şapte ani de-acasă”.
Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se
înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:

Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul
nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.

Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să

susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.

Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.

Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei
mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un
copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor
specifice vârstei lui.

Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu

ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi
cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la
magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm

1505
drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm
simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul

comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.

Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru
a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că
recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi
demnitate.

Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,

defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa –
în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe
cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1506
 ,,Familia , un factor determinant in educație-
Arta de a fi părinte ,,

Prof. înv. primar : Roșu Elena

,,Există un singur mod de a-ţi creşte copilul , astfel încât să meargă pe calea pe care trebuie s-o
urmeze , acela de a merge împreună cu el pe ea.” - Abraham Lincoln
Educaţia parentală este unul dintre cele mai importante lucruri care se fac sub soare . Deoarece
omului i s-a încredinţat o putere creaţională , prin care el se poate multiplica în cei pe care-i formează , pe
de o parte , iar pe de altă parte , această strădanie de a forma caractere constituie o imaginaţie lucrării lui
Dumnezeu însuşi , Creatorul Universului .
Agenţii educaţiei sunt toate influenţele care acţionează asupra fiinţei umane şi acestea , din păcate ,
nu sunt pe aceeaşi lungime de undă . Aş aminti în sensul acesta părinţii , şcoala , biserica , anturajul ,
mass-media , etc.
Părinţii sunt (ar trebui să fie) factorii educaţionali determinanţi , căci Dumnezeu a încredinţat
părinţilor mandatul educaţiei . Specialiştii spun că familia a rămas factorul formator de căpătâi , în ciuda
influenţelor multiple care acţionează asupra copiilor . De astfel , creşterea copiilor este responsabilitatea
de frunte a părinţilor , mai presus de realizări materiale , intelectuale sau de altă natură . De ce ? Pentru că
Dumnezeu ne va cere socoteală de vieţile copiilor încredinţaţi nouă spre educare , iar pe de altă parte
rezultatele unei educaţii bune ne vor aduce o împlinire şi o bucurie care nu se poate compara cu nici o altă
împlinire .
Fiecare părinte şi fiecare om investeşte în ceva , în această viaţă , dar să vedem ce anume şi unde
investeşte . Vom investi sau vom risipi tot ce am primit ca dar de Sus : energie , timp , putere fizică ,
talente dăruite nouă , trăsături temperamentale şi tot ce vom fi adunat în vasul inimi : învăţătură , trăsături
de caracter , cum ar fi răbdarea , perseverenţă , corectitudine , dragoste , bucurie , pace şi echilibru
lăuntric, precum şi atitudini pozitive sau negative ce decurg din convingerile şi valorile îmbrăţişate de noi.
Familia este instituţia care constituie temelia societăţii umane ,, celula ei de bază ” . Toate studiile
pe care le-am citit arată că , educaţia unui copil , într-un sens pozitiv sau negativ , depinde în cea mai
mare parte de familie . Căminul este factorul care determină cât de fericit , de ocrotit şi de stabil este un
copil .
Familia este creuzetul tainic al formării caracterului . Părintele îl pregăteşte pe copil pentru drumul
vieţii , transmiţându-i , prin exemplu personal , atitudini , tipare de relaţionare şi valori morale pe care
copilul le interiorizează , echipându-se astfel pentru ziua de mâine .
Comunicarea nu este numai vorbire , ci o transmitere a mesajului în toată complexitatea lui , în
ambele direcţii . Comunicarea cu copiii tăi este o stradă cu două sensuri , toate sunt bune şi frumoase când
lucrurile curg liber în ambele sensuri . Comunicarea ţinteşte inima . Părintele (educatorul) va trebui să fie
atent la limbajul trupului copilului , pentru a-i decoda mesajul sau chiar starea lui sufletească : tristeţe ,
ruşine , oboseală , plictiseală , deşi el va comunica la nivelul corect al posibilităţilor lui de vocabular şi
gândire . A comunica înseamnă a intra pe lungimea de undă a omului lăuntric . Sufletul se deschide spre
suflet şi cuvintelor li se adaugă privirea , interesul , căldura inimi şi limbajul trupului . De astfel , doi
oameni care se iubesc se înţeleg chiar şi din priviri . Mama înţelege orice gest şi inima ei descifrează
toate inflexiunile vocii copilului ei . Iar aceasta din urmă e deschis spre comunicare într-o atmosferă
relaxantă , lângă o persoană despre care ştie cu siguranţă că îl iubeşte , îl înţelege şi îl acceptă aşa cum
este . Mânia , sarcasmul şi tensiunea blochează comunicarea .
Căile comunicării se stabilesc foarte natural de când apare copilul . Fiind o fiinţă prin excelenţă
emoţională , noul-născut va comunica la nivel afectiv . Prin acuitatea simţurilor , el ştie din felul cum este
ţinut , atins , hrănit , care este atmosfera în jurul lui , dacă este iubit sau nu .
Copilul are nevoie de o libertate lăuntrică în relaţie cu părinţii lui : libertatea de a pune întrebări şi
de a-şi spune părerea , de a spune ce simte . Încurajarea este parte integrantă a comunicării . Când merită
laudă , să nu fim zgârciţi cu cuvintele . Se spune că ,, inimile se duc acolo unde sunt îngrijite ” .
Neil T. Anderson spune că există patru categorii fundamentale de părinţi : responsabili , permisivi ,
autoritarişti şi nepăsători .

1507
 Părintele responsabil (autoritar) îi oferă copilului control maxim şi hrană emoţională ,
precum şi încurajare din belşug . Acest părinte îl face pe copil să se simtă iubit , dar în acelaşi timp îl
îndrumă corect comportamentul .
Părintele permisiv ( îngăduitor ) îi oferă copilului dragoste şi încurajare maximă , dar
control minim . Acest părinte are darul de a-l face pe copil să se simtă iubit , dar nu face efortul de a-l
controla şi de a-l disciplina .
Părintele autoritarist îi oferă copilului maxim , dar foarte puţină dragoste şi încurajare .
Acest părinte încearcă din răsputeri să-i controleze viaţa , fără a-i oferi hrană emoţională .
Părintele nepăsător nu-i oferă copilului decât minimum de control şi minimum de
încurajare .
Este ştiut de asemenea că disciplinarea este un proces foarte complex . Părintele care
disciplinează numai prin bătaie este mai degrabă un tiran decât un părinte . Se spune că cu cât
disciplinarea preventivă este făcută mai bine prin sfat , comunicare , încurajare , îndrumare , mustrare pe
temelia dragostei agapeice , cu atât mai rar se va recurge la disciplinarea punitivă . A nu aplica
disciplinarea înseamnă a fi un părinte iresponsabil sau unul egocentric sau unul care înţelege greşit
dragostea părintească . Consecinţele lipsei disciplinării pot fi fatale .
Principii pentru părinţi în instruirea copiilor lor .
Instruirea copiilor este o lucrare care nu poate fi realizată fără hotărâre şi atenţie . Importanţa
infinită a aceste lucrări de modelare , de conturare şi de formare a unui duh nemuritor , necesită multă
înţelepciune .
1. A instrui înseamnă mai mult de cât a învăţa . Învăţătura îl face pe copil să ştie şi să
înţeleagă ceea ce trebuie să facă . Instruirea îl influenţează şi are grijă ca el să facă acel lucru . Învăţătura
are de –a face cu mintea copilului . Instruirea are de a face cu voinţa lui .
2. Prevenirea este mai buna de cât vindecarea . Adevărata instruire veghează asupra copilului
pentru a-l ajuta să prevină greşelile . Nu înseamnă a veghea asupra lui cu intenţia de a-i corecta greşelile .
Ţelul cel mai înalt al adevăratei instruiri este a ajuta copilul să ştie că poate asculta şi poate face un lucru
bine , că îl poate face cu uşurinţă şi cu succes .
3. Obiceiurile trebuie să preceadă principiile . În timpul primilor ani din viaţa unui copil ,
corpului creşte şi se schimbă mereu . În această perioadă se pot forma obiceiurile lui de viaţă .
Obiceiurile influenţează persoana făcând ca realizarea anumitor acţiuni să fie uşoară şi naturală . După ce
acestea sunt stabilite , este pregătită calea pentru ca micuţul să asculte regulile şi principiile .
4. Dezvoltarea unei atitudini pozitive este esenţială pentru învăţare . În timpul primilor ani ai
copilăriei , copilul este foarte susceptibil la sentimente şi convingerile lui . Din cauza aceasta , părintele
trebuie să încerce să facă înfăptuirea binelui atractivă şi de dorit . Copilul trebuie să dezvolte o atitudine
favorabilă faţă de a face bine şi a fi bun . Fără această atitudine pozitivă , obiceiurile nu vor fi prea
valoroase .
5. Exemplul este mai bun decât porunca . Puterea instruirii stă nu în ceea ce spunem sau
învăţăm , ci în ceea ce suntem şi facem . Nu felul cum gândim , ci felul cum trăim este diferenţa . Nu
ideile sau dorinţele , ci voinţa şi practicile noastre îi educă pe copii noştri .
6. Dragostea care atrage este mai mult decât legea care cere . Instruirea copiilor necesită o
viaţă de sacrificiu de sine . Dumnezeu a dat darul minunat al dragostei de mamă când această dragoste
este direcţionată pe calea potrivită , devine roaba dragostei răscumpărătoare a lui Dumnezeu .Dragostea
inspiră , iar această inspiraţie este secretul instruirii .
,,Nu copiii sunt datori să agonisească pentru părinţii lor , ci părinţi pentru copiii lor .

Bibliografie :
Paraschiva Pop - ,, Copilul ca dar şi responsabilitate”, editura Cartea Creştină , Oradea ,
2007 ;
David Staal - ,, Cuvinte pe care trebuie să le audă copiii” , editura Casa Cărţii , Oradea ,
2010 ;
James Dopson - ,,Creşterea copiilor” , editura Misiunea Creştină ,,Noua Speranţă” ,
Timişoara , 1993.

1508
 Manierele se învaţă încă din copilărie

Prof. înv. preşc. Larisa Violeta ROŞU

Grădiniţa cu PP ,,Eden’’ Craiova
Disciplina şi educaţia copilului reprezintă cartea de vizită a oricărui părinte. Calitatea educaţiei
primite in familie, acei ,,şapte ani de- acasă”, depind îndeosebi de nivelul educaţiei părinţilor şi a
membrilor familiei, care vin în contact cu copilul, în special sub aspect moral şi comportamental. În
familie învăţăm să fim umani. Acasă înseamnă locul unde creşti, te dezvolţi şi unde se pun bazele
viitorului om. Comportamentul politicos începe cu cei șapte ani de acasă, părinții, bunicii si cei din
anturajul apropiat al copilului fiind primii responsabili de insuflarea bunului- simț și a primelor reguli de
politețe.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Când
spunem că un copil are “cei şapte ani de- acasă”, ne gândim la un copil bine crescut care ştie să salute, să
spună:“te rog!” şi “ mulţumesc!”, care ştie să respecte şi se comportă civilizat cu cei din jur.
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. In momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor.
Bunele maniere ale copilului la grădiniţă, conturează o etichetă valabilă pentru toată familia
copilului, aşa cum semnele de proastă creştere afectează reputaţia mediului domestic din care provine
copilul. Ne plângem adesea de dispariţia celor "şapte ani de acasa", acuzând părinţii că ignoră
comportamentul necivilizat al copiilor lor. Mai mult decât atât, bunele maniere încep să lipsească cu
desăvârşire şi din "palmaresul" celor mari. Tot mai multe mame şi tătici afişează atitudini grosolane faţă
de educatorii copiilor, acuzându-i pe aceştia de problemele pe care prichindeii le au în raport cu
activitatea şcolară.
Educaţia reprezintă un proces permanent şi continuu. În fiecare moment facem educaţie copilului
nostru prin exemplul personal! Copiii ne imită în tot ceea ce facem şi ce spunem! Copiii sunt ca bureţii.
Învaţă neîncetat de la noi dascălii, de la părinţi, de la cei cu care interactionează zilnic. Ne sorb din priviri.
Poate că nu sunt atenţi la ceea ce le spunem să facă, dar cu siguranţă sunt atenţi la ceea ce facem noi
adulţii. Imitarea adulților de către copil este primul semn că aceștia au început deja să asimileze
informații. Din acest motiv adulţii trebuie să fie atenți, mult mai atenți la comportamentul lor. Copiii
învață mult mai repede ceea ce văd în jur decât spunându-le ce trebuie să facă. Degeaba îi învăţăm
regulile de comportare în societate dacă el vede şi aude gesturi şi reacţii reprobabile. Să nu uitam nici noi,
nici părinţii, că felul cum vorbim cu cei din jur, felul în care discutam la telefon, felul în care reacţionăm
la volan, felul în care știm să evitam o ceartă sau ce atitudine avem față de oameni în general sunt lecții
zilnice pentru copiii.
Cea mai importantă educaţie a unui copil are loc în interiorul familiei. Primele reguli de politeţe
sunt învăţate de la părinţi şi bunici, apoi de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la toţi
profesorii cu care vor interactiona de-a lungul vietii. Toţi aceşti oameni din jur le vor oferi sfaturi.
Părinţii sunt direct responsabili de educaţia de bază pe care copilul o primeşte în familie. Lacunele
procesului vor influenţa iremediabil succesul la şcoala, buna purtare fiind criteriul de baza în clasificarea
elevilor în categoriile de "răi" sau "buni".
Modelarea unei atitudini politicoase şi dezvoltarea empatiei copilului (capacitatea de a lua în calcul
drepturile şi sentimentele celorlalţi) sunt două deprinderi cruciale pentru viitorul elev, dar şi pentru
adultul în care se va transforma acesta. În afară de aprecierile pe care le va primi de la profesori şi colegii
săi, copilul va dezvolta o stima de sine puternică, un psihic echilibrat şi un caracter demn. Bunul simţ de
acasă se va concretiza la grădiniţă prin câteva reguli de baza, în raport cu educatorii şi colectivul clasei.

1509
 Dacă ne dorim un copil educat, trebuie să-i acordam timp şi să fim noi înşine un model pentru puiul
de om, adultul de mâine. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele
pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în
grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot
atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată
asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei
mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

Bibliografie:
 Tomşa, G., (coord.), (2005) , ,,Psihopedagogie preşcolară şi şcolară’’, Editura Coresi
S.A., Bucureşti.
 Vrăsmaş Ecaterina Adina, ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
 P., Emil, R., Iucu, ,,Educaţia preşcolară în România”, Polirom, 2002
 Ciofu Carmen, ,,Interacţiunea părinţi- copii”, Editura Medicală Amaltea, 1998

1510
 Jocul- activitatea principală dintre copil şi părinte

Prof. înv. preşcolar Alina-Cristina Rotaru

Grădiniţa cu PP „Prichindel” Cugir, Jud. Alba

Pentru copil aproape orice activitate este joc, prin joc el anticipează conduitele superioare; jocul
este munca, este binele, este datoria, este idealul vieţii, iar părintele are un rol foarte important din acest
păunct de vedere. Jocul este sintagma, atmosfera în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi, în
consecinţă, poate să acţioneze. Nu ne putem imagina copilăria fără râsetele şi jocurile sale. Prin joc el
pune în acţiune posibilităţile care decurg din structura sa particulară; traduce în fapte potenţele virtuale
care apar succesiv la suprafaţa fiinţei sale, le asimilează şi le dezvoltă, le îmbină şi le complică, îşi
coordonează fiinţa şi îi dă vigoare.
Prin joc copilul este stimulat din toate punctele de vedere ale dezvoltării sale! De aceea, jocul este
cea mai eficientă formă de învăţare integrată datorită naturaleţei cu care copilul învaţă! Aşa cum afirmă şi
H. Gardner jocul este un proces interdisciplinar, el încurajează toate tipurile de inteligenţă: lingvistică,
muzicală, logico-matematică, spaţială, corporal-chinestezică, personală şi socială.
Prin joc copilul:
 desfăşoară o activitate specifică în sensul identităţii personale, urmează cerinţele şi
determinările de bază ale copilului;
 realizează mişcări de motricitate grosieră şi fină, de coordonare oculo-motorie;
 comunică, îşi îmbogăţeşte şi exersează vocabularul, îşi dezvoltă limbajul;
 rezolvă probleme de viaţă din mediul lui familial şi social;
 experimentează posibilităţi de adaptare, rezolvă probleme, creează soluţii;
 exprimă sentimentele sale în simboluri, îşi dezvoltă astfel gândirea abstractă;
 comunică cu sine, îşi exprimă sentimente, reacţionează afectiv, recepţionează şi învaţă să
recunoască sentimentele membrilor familiei;
 foloseşte obiectele din jurul lui în scopuri în care au fost create, dar şi în alte scopuri (îşi
dezvoltă creativitatea), îşi dezvoltă atenţia, motivaţia, interesul.
Jocul influenţează pozitiv dezvoltarea ulterioară a copilului, prin joc se declanşează mecanismul
propice cultivării unor calităţi morale: perseverenţă, curaj, iniţiativă, precum şi educarea voinţei, a
stăpânirii de sine, autocontrolul.
Astfel, în jocul „De-a magazinul de jucării” copilul care interpretează rolul de vânzător trebuie să
aranjeze marfa în rafturi, să stabilească preţurile, să aştepte frumos clienţii. Nu-i uşor să-ţi înfrângi
dorinţele imediate, dar rolul cere acest lucru şi astfel îţi educi voinţa îţi dezvolţi acuitatea vizuală, simţul
ordinii (copilul aşează jucăriile într-o ordine stabilită după criterii proprii, ştie unde se află o jucărie şi
merge direct la ea când e cerută de un cumpărător). Copilul se dezvoltă sub aspect cognitiv, jocul
îmbogăţeşte cunoştinţele, declanşează capacităţile mentale (cunoaşte şi denumeşte jucăriile pe care le
aşează în rafturi, utilizează corect formulele de adresare, face aprecieri la adresa acestora, le compară sub
aspect cantitativ, calitativ, stabileşte preţul, numără „banii”). Îşi precizează, exersează şi îmbogăţeşte
vocabularul (utilizează cuvinte, expresii, formule lingvistice în context, apreciază, descrie, admiră,
întreabă), comunică uşor, firesc, cu plăcere în joc. Se dezvoltă sub aspect fizic (face mişcări de aplecare,
întoarcere, ridicări şi coborâri ale braţelor, răsuciri, prindere, aruncare, ghemuire). Învaţă să-şi
stăpânească emoţiile, reacţionează adecvat, se modelează procesele afectiv-emoţionale (copilul este total
convins că trebuie să joace cât mai fidel rolul pe care îl modelează cu maximă convingere, el este cu
adevărat vânzătorul pe care l-a cunoscut şi care l-a impresionat, adăugând la aceasta cum şi l-ar dori).
Jocul este o experienţă naturală, universală ce face parte din viaţa de zi cu zi.
Iată câteva recomandări pentru părinţi cu privire la desfăşurarea jocului acasă:
 participaţi la jocul copilului dacă vă acceptă („Ce zici dacă eu aş dori să cumpăr două
pâini?);
 jucaţi-vă efectiv cu copilul, stimulaţi-l să manipuleze obiecte şi situaţii, diversificându-i
modurile şi modalităţile de joc („Acum e rândul meu să aşez cubul roşu. Care piesă urmează?”);
 folosiţi materiale potrivite pentru nivelul de dezvoltare a copilului şi stimularea sa;
 atrageţi copiii să se joace dacă este nevoie („Eu sunt copilul, vrei să tu educatoarea şi să
ne jucăm de-a grădiniţa?”);
1511
  apreciaţi mereu pozitiv eforturile copilului în joc („Ce frumos ai construit, eşti grozav!”)
 lăsaţi copiilor destul timp să se gândească, să-şi dezvolte jocul şi să găsească soluţii la
problemele ivite, nu le răspundeţi dumneavoastră (”Oare cum ar fi mai bine? Tu la ce te gândeşti?);
 îmbogăţiţi cunoştinţele copilului cu materiale noi pe care el le poate folosi jucându-se,
introduceţi idei noi, pentru a extinde cunoştinţele şi experienţele copilului (ingredient adevărate);
 creaţi copilului posibilităţi multiple de a se juca cu alţii; stimulaţi copilul să stabilească
relaţii de joc cu alţi copii; dezvoltaţi jocul în comun al copiilor („Las-o şi pe fetiţă cu tine ca să plimbaţi
împreună păpuşa cu căruciorul, să fiţi două mămici!”);
 folosiţi întreaga noastră creativitate şi experienţă pentru a descoperi împreună cu copilul
noi obiecte şi materiale ce îi pot stimula şi lărgi experienţa prin joc (În timpul plimbărilor pot aduna
materiale din natură: crenguţe, frunze, ghinde, pietricele, păstrează ambalaje– toate sunt o sursă
inepuizabilă pentru subiecte noi de joc, dezvoltă imaginaţia, creativitatea, gândirea, satisfac curiozitatea,
îmbogăţesc experienţa de viaţă a copiilor);
 folosiţi toate ocaziile pentru a dirija atenţia copilului spre obiectele şi evenimentele
naturale/reale care pot stimula şi satisface curiozitatea sa (Urmărim transformările din natură, venirea şi
plecarea păsărelelor, zborul fluturaşului, viaţa gâzelor, creşterea plantelor);
 acordaţi timp suficient şi spaţiu ambiental într-un mediu curat şi securizant unde jocul să
fie o experienţă benefică şi sigură (Copilul trebuie să se joace într-un spaţiu curat, bine aerisit, luminos
unde există mobilier adecvat, jocuri şi jucării ce nu-i pun în pericol viaţa sau sănătatea, sub directa
supraveghere a adultului. Copilul se joacă atâta timp cât îşi satisface nevoia de cunoaştere, de mişcare,
cât timp mediul îl stimulează iar adultul îi oferă suport.);

Bibliografie:
1. Antonovici, Ş., Nicu, G. (2008), Jocuri interdisciplinare - material auxiliar pentru
educatoare, Editura Aramis, Bucureşti.
2. Bonchiş, E. (2004), Psihologia copilului, Editura Universităţii din Oradea
3. Ştefan C.A., Kallay, E. (2007), Ghid practic pentru educatori, Editura ASCR, Cluj-
Napoca.

1512
 The Role of Parents in a Child’s Education

Prof. Ruse Anca

Liceul Teoretic “Mihail Kogălniceanu”
Com. Mihail Kogălniceanu, jud. Constanţa

Parents have a leading role in the education of their children. Ever since they are born, parents are
the ones that guide their steps, give advice and show them how to act and react in certain situations.
Being the key element in a child’s life, parents have the greatest impact on their socialization. This
is a learned behavior that remains with the child his entire life. Moreover, parents are the ones that should
teach their children about personal hygiene, to tidy their room, to change their clothes, etc.
The sad truth is that parents nowadays are very different from the past generations. They spend less
time with their children and don’t know how to how to organize their families and give responsibilities to
each member of the family. Parents even come home with certain problems from work; they forget that,
once they enter the door, they should leave everything on the outside. Moreover, some parents are too
worried about what they had left at work that sometimes they even forget to hug their children or give
them a kiss.
As mentioned before, parents are responsible for everything that is related to their children’s
education. Besides teaching them what to eat, when to eat, how to walk, parents should also teach them
how to behave with others or in certain situations. Parents should teach them manners.
Among the advice that specialists give parents to handle their children in difficult situations, I
should mention: trying to understand the motivation of their negative behavior, letting the children bear
the consequences of their actions, treating them with respect no matter the situation and encouraging them
at all time.
Specialists encourage parents to give explanations for each wrong behavior and not punish them.
Punishments only discourage children. Children nowadays tend to react in certain situations the same
they were treated. They copy their parents’ actions and reactions. Specialists even mention rewards which
would motivate children even more. This trick can be used by the parents when they try to teach children
certain abilities and rules, that together with their parents, they have established and sometimes they don’t
follow.

1513
 Cei şapte ani de-acasă

Prof.: RUSU ADRIAN

CENTRUL ŞCOLAR DE EDUCAŢIE INCLUZIVĂ, VICTORIA, JUD. BRAŞOV
“Dacă îţi iubeşti copilul, arat-o prin educaţia pe care i-o dai” Sfântul Ioan Gură de Aur

Expresia “cei şapte ani de-acasă” se referă la principalele reguli de bună purtare pe care copilul le
învaţă din familie. Aceste norme de conduită odată achiziţionate corect vor fi confirmate şi consolidate în
şcoală şi în alte medii educaţionale.
Dezvoltarea armonioasă a copilului este dată, pe lângă asigurarea nevoilor de bază zilnice, de
consolidarea sentimentelor lui de iubire şi siguranţă. Acestea din urmă permit copilului să devină o
persoană sigură, puternică şi prosperă. Este absolut limpede şi demonstrat de studii că, acei copii care nu
se bucură de afectivitatea părinţilor şi în mod deosebit a mamei (existând conceptul de privarea de
dragostea maternă), în primii ani de viaţă, au o evoluţie plină de refulări şi contradicţii.
Disciplinaţi cu dragoste! Copiii se simt în siguranţă şi protejaţi când împreună cu părinţii stabilesc
clar regulile. El trebuie să înţeleagă regulile şi consecinţele de la început (ca să ştie ce îl aşteaptă).
Iubire necondiţionată! Nicioadată să nu uităm să le spunem copiilor noştri că îi iubim. Dragostea
se arată prin cuvinte, îmbrăţişări, pupici şi petrecerea timpului împreună.
Fiţi un bun exemplu! Suntem primul profesor al copilului nostrum şi cu cea mai mare influenţă.
Copiii învaţă imitând părinţii. Într-o familie educaţia începe cu părinţii, şi copiii învaţă în trei feluri:
exemple, exemple şi …
A fi părinte este o onoare dar şi o responsabilitate. Când un om vrea să conducă un automobile
trebuie să înveţe, mai întâi. Dar părintele ? Cine îţi dă diplomă de părinte? De regulă, părintele e foarte
nepregătit şi adesea inapt pentru acest rol, pe care şi-l doreşte foarte mult, hotărât să nu facă greşelile, care
s-au făcut cu el. Şi în ultima vreme s-au început diverse programe pentru şcolirea părinţilor. Cei mai mulţi
dintre părinţi au disponibilitatea de a se informa şi de a învăţa orice, în legătură cu copilul său, motivate
fiind de iubirea pentru copil.
În anul 1900, scriitoarea suedeză Elen Key scria cartea “Secolul copilului”, în care vorbea despre
copil, adresându-i-se cu Măria Sa copilul. În aceeaşi perioadă, Maria Montessori, medic italian, devenit
fondatorul pedagogiei Montessori, a scris cartea “Descoperirea copilului”, în care preamăreşte şi
acordă aceeaşi importanţă minunatei făpturi.
Perioada preşcolară (3-6/7ani) se caracterizează printr-o dezvoltare complexă şi interesantă, cu
influenţe biopsihice ulterioare. Copilul preşcolar traversează etapa cunoaşterii, prin lărgirea contactului cu
mediul social şi cultural din care asimilează modele de viaţă. Se pot remarca unele diferenţe în
dezvoltarea psihică mai cu seamă modul de relaţionare şi adaptare la condiţiile de mediu pentru copiii
care frecventează colectivitatea (grădiniţa) şi pentru cei care rămân în familie până la intrarea în şcoală. În
momentul în care copilul depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii
lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructutatre a programului zilnic, care cuprinde
programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci
şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi ( o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă
parte, acasă).
Revenind la expresia “cei şapte ani de-acasă”, expresie încă valabilă, dar din ce în ce mai greu de
realizat în vremurile noastre, ne gândim la toate achiziţiile copilului (moral, comportamental, spiritual,
religios etc.), la acele reguli morale pe care le numim bunele maniere, într-un cuvânt la educaţie. Nu pot
să nu mă întreb, având în vedere direcţia spre care se îndreaptă societatea de astăzi, dacă dispare
educaţia, ce punem în schimb?

Bibliografie:
Descoperirea copilului, Maria Montessori, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977
Psihologia vârstelor, Emil Verza, Florin Emil Verza, Ed. Pro Humanitate, Bucureşti, 1981
Şcoala Părinţilor, Carmen Maria Chişiu, Ed. Univ. “Lucian Blaga” din Sibiu, 2013

1514
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Profesor, RUSU MIHAIELA

Şcoala Gimnazială Noşlac, jud. Alba
Cei 7 ani de acasa reprezinta oglinda educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
Mediul familiar este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea
prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea
şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior
decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Din perspectivă proprie, anii pe care îi petreci alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales
primii, când înveți ce este viața defapt și cum trebuie să treci prin ea.
În primul rând, orice părinte trebuie să învețe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viață, o
atenție sporită. Când acesta începe să priceapă și să aibă rațiune, părintele este cel responsabil pentru a-i
explica diverse lucruri ființei nou născute. Spre exemplu, mulți dintre noi mâncam tot ce vedeam de pe
jos, dar pentru asta este părintele în spatele nostru pentru a ne invata sa facem diferenta intre ce e bine si
ce e rău.
Printre principalele lucruri care compun ceea ce se înţelege, printr-un copil „bine crescut” se
regăsesc 7 componente importante ,cum ar fi :
1. Salutul ;
2. Comportamentul în public ;
3. Comportamentul cu prietenii ;
4. Înţelegerea normelor sociale ;
5. Manierele la masă ;
6. Recunoaşterea greşelilor ;
7. Tact şi toleranţă.
De aceea , acești șapte ani de acasă îi arătăm în societate, când vorbim cu una sau mai
multe persoane, cum ne comportăm cu ele, sau când pur și simplu suntem puși într-o situație
mai delicată. Un bun exemplu pentru o bună educație este atunci când oferim locul nostru unei
persoane mai în vârstă ca noi, sau deschidem ușa unei femei și așteptăm să intre si am putea
adauga o multime de exemple .
Acești ani i-am primit la vremea noastră, și o să-i dăm mai departe, e ceva ce nu moare niciodata ,
merg mai departe, odată cu timpul.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani. Depinde doar de noi cum intretinem aceasta haina si cum o
transmitem la randul nostrum mai departe .

1515
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Întocmit : prof. Sabadoş Florina

Copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, însă trebuie
luată în considerare şi ideea de la baza acestei expresii “Cei şapte ani de acasă”, aceea că normele de
conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună
purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării
este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii
educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.
Primii şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima
parte a copilăriei. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării
sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care
pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul
familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţii depinde ca
adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele
unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe
care părinţii i-o dau şi depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de
dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului A fi bine-
crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi
standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Normele şi
valorile esenţiale (salutul, comportamentul în societate, tact şi toleranţă) rămân, totuşi, generale.
Completând aceste norme şi valori dobândite în familia în care se dezvoltă cu “noţiuni”, deprinderi
înşuşite prin diverse forme educaţionale, copilul va deveni un adult cu “cei şapte ani de acasă”.
Specialistii sustin că regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt
definitorii pentru formarea lui ca adult.
În concluzie, educația este cea mai de calitate haină pe care un om o poate îmbrăca, iar haina a fost
cumpărată din banii strânși în cei șapte ani.

1516
 Legătura dintre cei 7 ani de acasă și succesul în viață

Prof.înv.primar Sabou Elena

Școala Gimnazială „Gheorghe Șincai” Bobota, jud.Sălaj
V-ați gândit vreodată că cei 7 ani de acasă influențează succesul în viață?
Cei șapte ani de-acasă sunt esențiali în formarea caracterului unui copil, aceasta fiind perioada în
care micuțul deprinde obiceiuri sănătoase și maniere elegante.
Așadar copilăria timpurie reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin
consecinţele durabile pe care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia.
Toate s-au schimbat însă acum, când societatea contemporană este marcată profund de asaltul
tehnologiei în continuă schimbare. Copiii de la cele mai mici vârste sunt familiarizați de timpuriu cu toate
gadget-urile moderne, laptop, iPhone, tabletă, cu jocurile interactive devenindu-le „cei mai buni prieteni”.
De multe ori, din lipsă de timp, părinţii preferă să ştie că copilul este liniştit şi se joacă, uitând de
pericolele ce pândesc din spatele ecranelor. Unde mai pui că unii părinţi sunt nevoiţi să plece la lucru în
străinătate şi să îşi lase copiii în grija altor rude. În aceste condiţii mai putem vorbi de cei şapte ani de
acasă? Cine se mai ocupă de acest aspect extrem de important din viaţa copiilor noştri?
Nu cumva toate aceste tehnologii moderne duc la înstrăinare și alienare? Câți ne-am răspuns cu
adevărat? Răspunsurile nu stau numai în cărți…sau dacă da, cât apucăm să citim într-o viață?
Răspunsul este, din pacate, afirmativ. Da, spun psihologii, „avem copii din ce în ce mai fragili
emoțional și părinți din ce în ce mai speriați”. Și atunci, ce e de făcut pentru a avea succes ?
Tot ceea ce ştim, credem şi gândim despre copil se reflectă în tot ceea ce facem pentru el.
Cu cât ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe
despre ceea ce ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial
de care dispune.
În educaţie nu există reţete, există experienţă acumulată, idei, teorii bazate pe cercetări noi,
practici confirmate care şi-au demonstrat în timp eficienţa, valori, principii, reguli. Bazele educaţiei
unui copil se puneau în sânul familiei, încă de când copilul începe să înţeleagă ce are voie să facă şi ce nu,
iar succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui
copil.
Felul în care copiii înțeleg și îți însușesc realitatea înconjurătoare le determină viitorul.
A avea cei şapte ani de acasă nu înseamnă acelaşi lucru pentru toţi, dar sunt elemente comune:
salutul, comportarea cuviincioasă în familie, cu prietenii, respectarea normelor sociale (ce poate să facă şi
cum nu trebuie să se comporte) – care rămân de actualitate.
Este adevărat că, atunci când această sintagmă a apărut, copilul stătea acasă până la şapte ani (de
obicei cu mama care era casnică). Acum de la 3 ani merge la grădiniţă, iar de la 6 ani frecventează
obligatoriu clasa pregătitoare unde învaţă prin joc să socializeze cu cei de vârsta lui, să respecte adultul,
să adopte comportamente adecvate în situaţii diferite, iar mamele s-au adaptat şi ele: au serviciu,
utilizează tehnologia modernă, angajează bonă sau duc copilul la after-school. Astfel că obligaţia de a
educa e deplasată în sarcina altcuiva, se pare.
În cei șapte ani de acasă, care s-au redus acum, părinții au un rol și mai greu, de care se pare că nu
sunt conștienți. Ei ar face mai bine dacă ar renunța la ambiții, la transferarea dorințelor personale. Asta
dacă-i interesează să facă din copiii lor niște oameni întregi, nu niște roboței perfect adaptați cerințelor
sociale de la un anumit moment dat.
De copil trebuie să te apropii cu infinită iubire, cu respect pentru el ca ființă, acordându-i mereu cea
mai mare atenție și timp, în care să te joci cu el, învățându-l să se exprime, să vorbească despre el și
nevoile sale. Un copil bine crescut va ști să comunice cu ceilalți, nu va fi închis în sine, retras, însingurat.
Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la televizor
sau calculator. Comunicare prin joc, bazată pe empatie este cea mai importantă pentru cei mici. Jocul e
înțelepciunea copiilor, dupa cum spunea Lucian Blaga, la fel cum poveștile sunt lumea lor.
Educaţia şi bunele maniere, bună-cuviinţa şi comportarea politicoasă sunt cheia pentru integrarea în
societate. Toate acestea le deprind copiii acasă, în familie. La început prin imitaţie, pentru că părinţii sunt
primele modele ale lor, vor prelua din comportamentul acestora norme, reguli (salutul, cereri politicoase,
mulţumiri).
1517
 Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de când e bebeluș trebuie să-i citim
povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur
de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme;
să-i permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve
conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
Să ne învățăm copiii să spună mereu adevarul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce a
făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți trebuie să ne implicăm
și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
Acum mai mult ca niciodată cei şapte ani de acasă trebuie să se materializeze în deprinderi formate
micului adult, în abilităţi sociale şi mai ales în capacitatea de a alege corect între bine şi rău.
În opinia mea, ,,Cei șapte ani de acasă” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți
închinate binelui, frumosului, adevărului și succesului în viață.

1518
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Pro.înv.primar: ȘACHIR RUCHIE

Școala gimnazială ”Mircea Dragomirescu” Medgidia
Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea,
dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu)
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte
sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea
școlii are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din
punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară
aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la școală, iar o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la școală, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al școlii
şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între învățătoare şi părinţi poate conduce la situaţii
în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a școlii.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar , trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la școală, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita învățătoarei informaţii despre cum decurge o zi la
școală. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la
școală, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic
lucrările pe care el le-a realizat la școală şi pe care învățătoarea le-a afişat pe panoul de la intrarea în
clasă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor şti cum să-l susţină în ceea ce
are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care
sunt direcţiile în care, pe viitor, ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Este important ca
discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face
decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la școală, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă.
Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă . În
situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând
impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu
este important. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a
recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea: „Ce ai făcut azi la școală?”,
răspunsul copilului să fie: „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de
situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce
au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur,
pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi
să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor
de la școală, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă.
Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul învățătoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea
unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat
la școală.Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi
de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au
nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să le dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se
joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor
comportament modele de urmat.
Interacțiunea socială din această perioadă de viață este esențială pentru dezvoltarea din punct de
vedere biologic,psihic si social. Contactele umane și afectiunea au rol deosebit în învățarea
comportamentului uman. Familia este principalul agent al socializării. Ea este intermediarul între
1519
societatea globală și copil, locul în care se modelează principalele componenete ale personalității. Deși
familiile realizează funcții socializatoare comune,în realitate există numeroase diferențe între modul în
care fiecare familie își socializează copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (tradițională sau
modernă),de categoriile socio-profesionale ale părinților,de rezidență.Calitatea educației primite în
familie,acei”șapte ani de-acasa”, depinde îndeosebi de nivelul educației părinților și a membrilor
familiei,care vin în contact cu copilul,în special sub aspect moral,comportamental.În familie învățăm să
fim umani.
Acasă înseamnă locul unde crești,te dezvolți și unde se pun bazele viitorului om. Educația ,bunele
maniere , regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Când spunem că un copil are
“cei șapte ani de-acasa”,ne gândim la un copil bine crescut care știe să salute,să spună:“te rog !” și
“ mulțumesc!”,care știe să respecte și se comportă civilizat cu cei din jur.

1520
 CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ

Profesor Ed. Fizică și Sport – SĂCRIERIU ADRIAN-PETRICĂ

Școala Gimnazială “Ioan Cernat” Havîrna, jud. Botoșani
Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a
copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu
înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă
sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile
educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului.
Adaptarea la viaţa de şcolar
Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o
colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social,
mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas.Dar noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un
regim de joacă, de activitate liberă, el trece dintr-o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină.În
băncile din clasele I se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din multe puncte de
vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai gălăgioşi, şi mai tăcuţi,
unii chiar retraşi, timizi, stingheri!
Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în
felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei
amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar.
Deprinderi elementare
Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare
etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna
copilului. De ce să se încarce programul educativ, de exemplu, al unui copil de clasa I cu o serie de
deprinderi elementare pe care trebuia să şi le fi însuşit deja acasă?
Completarea lipsurilor educative ale primilor ani este posibilă, dar ea se face mai anevoios la vârsta
şcolară, într-un moment în care copilul trebuie să facă oricum faţă unor cerinţe cu totul noi pentru el, cum
sunt învăţarea şi adaptarea la viaţa de şcolar.
Inadaptabilii
Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii
care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor
de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli
educative din primii ani de viaţă a acestor copii.Iată de ce socotim util să vă prezentăm pe scurt ce
condiţii trebuie să îndeplinească mediul familial pentru a asigura dezvoltarea armonioasă fizică şi
neuropsihică a copilului antepreşcolar şi preşcolar.
Atmosfera de acasă
În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit,
îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc.
Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului.
La polul opus se situează dragostea zgomotoasă, manifestată la tot pasul prin îmbrăţişări şi sărutări
care copleşesc copilul. Aceasta este dragostea plină de slăbiciune a părinţilor care cedează la cel mai mic
capriciu al copilului ca să-i demonstreze cât de mult îl iubesc. Copilul tratat astfel se va transforma într-un
mic tiran, care crede că totul i se cuvine, că vrerea sa este suverană pentru toţi cei din jurul său şi va
căpăta trăsături negative de caracter (egoism, vehemenţă, lipsă de respect etc.), trăsături care, dacă nu se
corectează, îl vor pune în conflict cu mediul social.Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi,
surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe autoritate şi respect.
Realizarea tuturor cerinţelor enumerate mai sus presupune existenţa unui cămin armonios, a unei
ambianţe familiale echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii. În funcţie de
relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă de obiecte,
faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui.

1521
 Cei 7 ani de acasă

Sălăgean Gabriela – Colegiul Tehnic “George Barițiu” Baia Mare

Când auzim expresia “ cei 7 ani de acasă” găndul ne duce la educaţia pe care o copilul o primeşte
de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când
etichetăm un copil că ”are cei 7 ani de acasă” ne referim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să
mulțumească, să spună te rog, care se comportă respectuos cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere precum și regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.
Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7
ani de acasă.
Câțiva dintre factorii de care depinde educația primită în cei 7 ani de acasă sunt:
- Relația afectivă dintre copil și părinte;
- Valorile morale pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului;
- Stadiul de dezvoltare a copilului.
Un copil iubit de părinți se simte în siguranță. Acest fapt îi permite să se dezvolte și să aibă
încredere în forțele proprii şi asumarea regulilor de comportament. Educarea copilului într-o atmosferă
deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia
trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5
sau la 7 ani.
Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea
dorinţelor.Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin
imitaţie.
A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele
mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial.
Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care
copilul este obişnuit cu bunele maniere.
Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau
este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată
acest cuvânt.
Recompensa pentru copil nu este cea materială ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care
părintele i le arată când face o faptă bună. Este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine
crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea
părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, mai ales copiii.
Comunicarea este secretul unei relații sănătoase între părinți și copii. Totodată ea limitează timpul
petrecut la televizor sau calculator . Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele
intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle și spune-i zilnic că îl
iubești.

1522
 „Cei şapte ani de acasă”

Prof. Sămărghiţan Daniela Olivia

Colegiul Economic „Transilvania” Tîrgu-Mureş
Judeţul Mureş
Expresia „cei şapte ani de acasă” ne duce cu gândul la conduita unei persoane, la educaţia pe
care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului persoanei în societate.
Importanţa celor şapte ani de acasă, este foarte mare, deoarece în viaţa copilului cea mai intensă perioadă
de progresare este cea de la naștere până la perioada preşcolară. Dupa aceasta perioadă doar rectificăm
comportamentul şi atitudinea formată.
Când spunem că are cei şapte ani de acasă, ne gândim la o persoană, care ştie să salute, să spună
mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei din jur. Educaţia, bunele maniere, regulile morale
sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Dar educaţia primită în cei şapte de acasă depinde de
câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care
se bazează familia şi pe care le transmite copilului.
Din punctul meu de vedere, nu este necesară o educaţie anume pentru a spune despre un copil că
are „Cei şapte ani de acasă”. Expresia aceasta se poate regăsi în comportamentul şi atitudinea copilului
care a avut exemple bune în familie, în ceea ce priveşte modul în care trebuie să te comporţi atât în
familie cât şi în societate. Anii petrecuţi alături de părinții tăi sunt cei mai importanți, mai ales primii,
când înveți ce este viața și cum trebuie să treci prin ea.
Fiecare copil are personalitatea sa, de aceea părintele trebuie să înveţe să-şi cunoască propriul
copil, să-i acorde încă din primele zile de viață, o atenție sporită, să comunice cu el şi să-i asculte părerile.
Un copil care acasă nu are parte de comunicare şi sfaturi bune, le va căuta în altă parte şi s-ar putea să nu
fie cele mai bune de urmat.
Părerea mea este că expresia „cei şapte ani de acasă” este impropriu spusă, deoarece nu cred că
doar şapte ani un părinte îşi educă propriul copil. Toată viaţa, chiar dacă nu o spune verbal ci o arată prin
fapte, părintele îi transmite copilului cum trebuie să se comporte în societate, cum trebuie să vorbească cu
cei din jur şi să înţeleagă că: respectul se câştigă, nu se impune şi că pentru a fi respectat, trebuie să
respecţi.
Cei şapte ani de acasă se regăsesc în bunele maniere pe care trebuie să le aibă orice persoană. Nu
doresc să mă opresc asupra bunelor maniere, deoarece mă gândesc că le cunoaşte toată lumea, chiar dacă
nu le aplică sau nu le respectă. Aş dori să mă axez mai mult pe comunicarea din familie şi anume între
părinţi şi copii. De cele mai multe ori comportamentul copiilor are rădăcini adânci în sufletul lor, în care
se regăsesc lipsuri sau suferinţe.
Societatea în care trăim s-a schimbat foarte mult şi anume, odată cu democraţia s-au deschis
graniţele ţării, drept urmare cei mai mulţi copiii cresc departe de părinţii lor. Se spune că bunicii sunt mai
indulgenţi cu nepoţii, de aceea le permit mai multe şi nu se mai poate vorbi despre educaţia primită.
Relaţiile de afecţiune din familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe
autoritate şi respect.
Încă din primii ani de viaţă copilul învaţă, la început prin imitaţie, preluând din comportamentul
celor din jur. Se spune despre copil că este oglinda familiei. Incercarea părintelui de a-şi învăţa copilul să
vorbească frumos , este în zadar, când el însăși spune cuvinte urâte la nervi. În mintea copilului cel mai
bine se va întipări imaginea tatălui nervos sau a mamei nervoase.
Regulile de politeţe „Sunt lucruri care se învaţă implicit”. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele
mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă
va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi.
Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt
cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”.
Referitor la formulele de adresare, putem spune că dacă un copil va fi învăţat de mic să se
adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi
copii care ajung chiar şi în liceu fără a putea să se adreseze profesorilor cu „dumneavoastră”, tocmai
pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor „tu“. Am ajuns la concluzia că din păcate s-au cam
uitat expresiile „te rog” şi „mulţumesc”.
1523
 Ca şi încheiere, am rugămintea ca toţi părinţii să fie un exemplu bun de urmat de către copiii lor şi
să nu uite că cea mai bună investiţie este în copii. Cu o educaţie bună acordată copilului,(şi aici nu mă
refer la şcoala pe care a urmat-o) roadele se vor culege pe parcurs.
În concluzie, educația este o haină de cea mai bună calitate, pe care un om o poate îmbrăca, iar
ea se cumpără din banii strânși în cei șapte ani de acasă.

1524
 Educaţia porneşte de la cei „şapte ani de-acasă”!

Institutor Alina Samoilă, Școala Gimnazială Nr.71 , sector 2, București

Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru
viitorul unui copil. Ajungem părinți și o auzim și mai frecvent. De data asta și în preajma micuților noștri,
dar și legat de noi. Dacă avem acești ani, e foarte bine, dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din
ceea ce am făcut sau vom face cu picii nu mai contează.
Este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani? Îmi și imaginez cum în primul
an, în fiecare lună, ar trebui să învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață, deja suntem considerați
ca fiind copii sau părinți cu experiență, deci lucrurile se complică puțin. Și tot așa, până terminăm cei
șapte ani.
La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic,
abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Cum despre ce?
Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii
și mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”.
Eu una am fost terorizată cu expresia “Cei șapte ani de acasă” de când mă știu și tot de când mă știu
sunt convinsă că educația nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici măcar în 20. Cât trăim
învățăm, învățăm cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț sau cum te simți
în papucii de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri
și, poate cel mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de șapte, 20 sau 30 de
ani, cât stă acasă și cât are nevoie de cineva aproape.
Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima
lui zi din clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un copil devine părinte și începe să
își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată?
Da, există chiar un abecedar al celor „şapte ani de-acasă”, o carte nedesluşită a vârstei copilăriei şi a
adolescenţei fiecăruia dintre noi, o carte de vizită sau chiar un album inconfundabil care se răsfoieşte
mereu când zburăm „pe aripile vântului”, pentru că întotdeauna copilăria ne poartă pe cărările nebătătorite
ale vieţii acesteia, fără să realizăm cât de importantă este lectura fiecărei file. De multe ori, psihologii
atrag atenţia asupra faptului că, în prezent, regulile bunei-cuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului
modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o
parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, “cei şapte ani de-acasă” sunt decisivi
pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la
valorile unanim acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi
este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din
fragedă pruncie, aşa cum credem că e mai bine.
Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună
purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii analişti susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea
modernă. Mai mult sau mai puţin explicit, în orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând
individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de-acasă”,
atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Conştientizăm pe deplin că singura diferenţă faţă de trecut este
aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic şi mai
permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici, dar aceasta nu înseamnă că nu mai
trebuie să îi învăţăm să ţină cont de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta discursul şi comportamentul
faţă de cel de alături într-un mod civilizat şi decent, mai ales că a te adapta în funcţie de nevoile celuilalt
înseamnă, de fapt, să ştii să trăieşti frumos şi ordonat. Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de
la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi
copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Un copil prea
agresiv, neatent cu ceilalţi, impulsiv şi nerăbdător, cred că va fi, în cele din urmă, indezirabil în mijlocul
unui grup de copii, tocmai pentru că nu respectă „regulile jocului” pe care el însuşi le invocă.
În linii mari, părinţii încep să-şi dea seama de rolul lor de “educatori” abia când copilul are doi ani,
când cel mic începe să vorbească şi să se hrănească singur, deoarece se constată că de cele mai multe ori,
masa este terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului, care începe să-şi descopere
autonomia, şi regulile pe care i le impun treptat adulţii. Pe de altă parte, copiii au, începând de la patru-
1525
cinci ani, o mare dorinţă de a-i imita pe cei din jur, de a prelua reacţii comportamentale, pentru că sunt
deprinse regulile de bază ale comportamentului la masă, abia atunci când va începe să folosească
tacâmurile, şerveţelul să se şteargă la gură, să întrebe dacă poate să se ridice de la masă, iar în momentul
în care i se va spune „nu face asta!” sau „să faci aşa!”, copilul se va revolta şi va încerca să facă exact
opusul, tocmai pentru a testa limitele permisivităţii părinţilor sau ale anturajului. Credem că din această
cauză, pedopsihologii recomandă părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să
le impună un anumit model. Chiar deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă
fragedă, atunci când copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari, deoarece,
pentru a-i adapta pe cei mici la algoritmul politeţei în cadrul familiei, psihologii le recomandă părinţilor
să impună un anumit „ritm al familiei”, pe care toată lumea, inclusiv părinţii, trebuie să îl respecte. Să
reţinem faptul că o masă cu întreaga familie pe săptămână, de la care niciun membru să nu lipsească,
poate constitui o excelentă şcoală de bune maniere pentru cei mai mici membri ai familiei, pentru că
atunci se învaţă, practic, cum trebuie să stea la masă, cum să mănânce, cum să se comporte în situaţia
respectivă, când poate să vorbească, să înveţe să-i asculte pe ceilalţi, cum să se folosească de tacâmuri, să
utilizeze formule de politeţe.
Multe aş putea să vă mai spun despre Educaţia care porneşte de la „cei şapte ani de-acasă”, dar, aş
dori să închei cu ceea ce înseamnă invitarea la masă a unor musafiri, ca un bun prilej de a-i învăţa pe
copii, nu numai politeţea formală, lipsită de conţinut, dar şi plăcerea reuniunilor cu prietenii sau rudele,
plăcerea şi emoţia firească de a face şi de a primi cadouri, generozitatea de a dărui celui drag, pentru că,
în cele din urmă, susţin psihologii, nu există o limită de vârstă până la care bunele maniere se pot învăţa,
însă, cu cât lecţia bunei-cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai
devreme, cu atât mai bine pentru constituirea zestrei educaţionale a copilului!

1526
 Cei şapte ani de acasă

Sándor Enikő
Grădiniţa cu Program prelungit Nr.54, Oradea, jud. Bihor
Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi
petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă
etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic,
care cuprinde
programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor
orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar
o altă parte, acasă).
Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta
activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al
grădiniţei şi cel al familiei.
Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care
copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de
performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de
către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.
Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul
fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi
deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la
grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica
şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.
Exemplu:
În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii
vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca
pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea
ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene.
Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe
care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a
desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl
vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie
care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu.
La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe
fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să
provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice
cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi
vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său
(„Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să
cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt
sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”).
Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra
copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine.
Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de
sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să
facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără
teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii
emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuzăsă mai comunice, considerând că ceea
ce spune nu este important, că nu interesează.

1527
 Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la
un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul
copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe
această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe
prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu
seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă,
că au încredere în el. Astfel copilulva învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe
care le-a făcut.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă.
Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de
interesele şi particularităţile copiilor.
Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător
spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu
adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.

1528
 Șapte ani cu iubire

Prof. Sandu Carmen

Școala Gimnazială Nr.1, Comuna Cordun, județul Neamț
„Educația este invenție împărtășită.” ( V. Prelici, A educa înseamnă a iubi, 1997)
De la bucuria explozivă a venirii pe lume până la emoția revărsată în lacrimi a primei zile de școală
e un drum lung, plin de aventuri și de experiențe esențiale atât pentru omul care se modelează, cât și
pentru cei care sunt aleși să-l modeleze.
Când ne gândim la „cei șapte ani de acasă”, oricare dintre noi va avea în minte imaginea unui
paradis pierdut și un zâmbet se va așterne pe chipul fiecăruia. Pentru majoritatea, „cei șapte ani de acasă”
înseamnă dragoste, libertate, joacă fără sfârșit și multe alte elemente care constituie ideea fiecăruia despre
paradis. Dar în cadrul acestui univers idilic se construiește un om. În centrul paradisului stă educația –
aceasta fiind esența acestor primi ani. Cuvântul educație vine din latinescul educatio care înseamnă
creștere, formare a spiritului. A educa înseamnă a îndruma spre libertate.
Două lucruri ar trebui evidențiate în contextul educației care are loc în acești primi șapte ani. În
primul rând, trebuie remarcat că se numesc „șapte ani de-acasă”. De ce?
Mediul social exercită influența cea mai puternică pe calea educației. Cei șapte ani de-acasă sunt
foarte importanți în dezvoltarea psihoemoțională a copilului. În acești primi ani, nucleul social în care
copilul se dezvoltă îl reprezintă familia. Mediul familial este determinant în dezvoltarea achizițiilor
(încredere până la 1 an, autonomie până la 3 ani și inițiativă până la 6 ani) conform modelului eriksonian.
„Foamea” de prezența adultului este foarte intensă în primul an, dar rămâne o coordonată importantă și în
anii următori. Copilului trebuie să i se ofere contactul vizual – foarte ușor de realizat și, totuși, rar oferit,
contactul fizic (contactul piele pe piele în primele luni de viață, îmbrățișări, mângâieri, sărutări) care să îi
întărească sentimentul de siguranță și încredere că se bucură de dragostea necondiționată și atenția
părințiilor săi. Copilul are nevoie în permanență să se simtă văzut, auzit, iubit. Într-o familie în care se
cultivă iubirea și toleranța, copilul va crește echilibrat și sigur pe sine, cunoscându-și propria valoare.
Vîgotski subliniază rolul culturii în dezvoltarea individului, al culturii transmise prin interacțiuni
sociale și de limbaj. Vîgotski a creat conceptul de zonă proximă de dezvoltare. Zona proximă de
dezvoltare (ZDP) reprezintă diferența dintre ceea ce copilul e pregătit să realizeze singur, în procesul
rezolvării problemelor și al adaptării și ceea ce poate achiziționa doar cu ajutorul adulților sau al altor
colegi (peers).
Până la 2 ani, comunicarea emoțională este de maximă importanță. Este stadiul de afiliere. De la 2
la 7 ani, un instrument de bază în dezvoltarea achizițiilor sunt jocurile simbolice și jocurile de rol. De
aceea, părinții trebuie să conștientizeze importanța jocului și să înțeleagă că a petrece timp jucându-se cu
copilul este o investiție pe termen lung în educația sa.
În al doilea rând, se pune întrebarea de ce șapte ani?
În mod tradițional, psihologii au raportat procesele de dezvoltare la vârstă. Cea mai cunoscută teorie
privind dezvoltarea cognitivă stadială a fost elaborată de Jean Piaget. Piaget spune că schimbările la nivel
cognitiv apar secvențial, în stadii succesive:
- Stadiul senzorio-motor (0-18/24 luni): copilul cunoaște lumea înconjurătoare prin intermediul
activităților fizice pe care le îndeplinește. Acum își achiziționează baza întregului edificiu al cunoașterii
umane: schema obiectului permanent. Acest stadiu se încheie cu achiziția limbajului și a gândirii
simbolice.
- Stadiul pre-operațional (2-5/7 ani): este stadiul achiziției gândirii logice.
Următoarele stadii ale schemei propuse de Piaget implică educația care are loc într-un cadru formal,
instituționalizat.
În concluzie, o singură întrebare ar trebui să ne punem chiar din prima zi în care privim în ochii
curioși, plini de uimire, ai bebelușului pe care-l ținem în brațe: ce fel de om ne dorim să devină? Dincolo
de ce fel de scutece trebuie să poarte, ce hrană trebuie să mănânce, ce jucării inteligente trebuie să le
cumpărăm sau la ce activități extra-curriculare trebuie să participe la grădiniță, copiii noștri au nevoie ca
noi să știm răspunsul la această singură întrebare cu adevărat importantă și să-i ghidăm cu iubire întru
devenire.

1529
 Cei șapte ani de acasă

Prof.Sandu Ionela
Școala Gimnazială Sascut
Jud.Bacău
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.
Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și
formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește
primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață
sănătoasă, în familie.
„Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate
acestea reprezentând bagajul lui educativ.
În educarea ,,puiului de om”,familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace
importante de educație și instrucție.
Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse.
Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.
Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se
dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre
copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de
dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin
excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil
pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi
psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.
Expresia ,,ai,respectiv, n-ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este
considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaâii, de memorare și de însușiire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Ce pot învăța copiii în cei șapte ani?
- deprinderi de autoservire;
- ordine;
- igienă;
- curățenie și exprimarea propriilor nevoi;
- exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor, pozitive și negative;
- bune maniere și comportament în diverse situații;
- limbaj corect transmis;
- modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător
(este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte, etc);
- consecvența în realizarea unei sarcini;
- concentrarea atenției;
- perseverența în realizarea uneri sarcini;
- alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însusirile dobândite în această perioada devin stabile pentru tot restul vieții:
- spiritul de competiție;
- altruismul;
- cooperarea;
- atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.
1530
 Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională. În climatul
educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea )
toate însă cu măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.
Un proverb spune :,,O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum și ploaia
bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”.

Bibliografie:
1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004
2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002
4.www.didactic.ro

1531
 COPIII – OGLINDA NOASTRĂ

Educatoare : Sandu Oprica

Liceul Tehnologic” Petre Baniță” Călărași
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Exemplele bune din familie valorează mai mult
decât ”discursurile” abstracte, oricât de savante ar fi ele.Părinții trebuie să se străduiască pentru a fii un
bun exemplu, un model demn de urmat pentru copiii lor. În acestă privință, S. Makarenko scria: ”purtarea
dumneavoastră proprie este lucrul cel mai hotărâtor. Să nu credeți că educați copilul numai atunci când
vorbiți cu el, îl certați sau îi porunciți. Îl educați în orice moment al vieții, chiar atunci când nu sunteți
acasă. Felul cum vă îmbrăcați, cum vorbiți cu alți oameni și despre alți oameni, cum vă bucurați și vă
întristați, cum vă purtați față de prieteni și față de dușmani, cum râdeți și cum citiți ziarul, toate acestea au
o mare însemnătate pentru copil. Cu cât personalitatea educatorului (deci, și a ta, părinte) va fi mai bogată
în interese pozitive, cu cât va fi mai cuprinzătoare și mai vie, cu atât mai puternică va fi influența ei
asupra copilului. Copiilor le este propriu spiritul de imitație și observație”. Sunt părinți care cred că
asigurând condițiile materiale favorabile copilului au conștiința datoriei pe deplin împlinite, uitând că
lacunele nu pot fi suplinite nici de bani, nici de cadouri, oricât de costisitoare ar fi ele.
Această grijă față de copil chiar se exagerează, oferindu-i-se, cu sau fară sacrificii personale, în
funcție de bugetul familiei, mai mult decât îi este necesar acestuia, creându-i falsa conștiință a drepturilor
sale nelimitate, negrevate de nici o obligație morală sau socială – obligați sunt doar părinții! Apoi, mai
devreme sau mai târziu, drept răsplată, i se cere copilului, ceea ce nu i s-a dat: afecțiune, înțelegere…
Atunci, părinții – poate – își vor pune cu regret problema responsabilității lor, dar mult, mult prea târziu.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu
ceilalți.
10 REGULI ESENȚIALE ÎN EDUCAȚIA ȘI CREȘTEREA COPILULUI PÂNĂ LA 7 ANI
1. Învață-l să se poarte frumos! - bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului.
2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului!
3. Comunică cât mai mult cu el! - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și
copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta
conversației.
4. Învață-l să iubească lectura și cărțile! - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi,
treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele.
5. Lasă-l să se bucure de copilărie! - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i
copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în niciun fel de copil ! - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund"
și concentrează-te pe disciplina pozitivă.
7. Învață-l să iși exprime emoții și sentimente! - numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale
pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.
8. Învață-l să spună mereu adevărul! - și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la
tine. Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui.
9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! - fii un părinte implicatșsi devotat, iar cei 7 ani de
acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.
10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! - iubește-l indiferent de note, de cum arată, de
performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură. Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i
zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutari pe frunte, obrăjori, îmbrățișari
etc.

Bibliografie:
Teodorescu, S., În lumea copilului: prieteni, colegi, cunoscuți, E.D.P. Buc. 1976
Marin, Gh., Minciuna la copii, E.D.P. Bucuresti, 1973
1532
 Ce sunt cei 7 ani de acasă?

SARBU DOINITA
Șapte zile ale săptămânii, șapte continente, șapte culori primare, șapte minuni ale lumii, șapte note
muzicale, cei șapte pitici sau cei șapte magnifici... Chiar și Pitagora a spus că “7 e numărul perfect”.
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care se comportă cuviincios cu cei de
vârsta lui şi cu adulţii.
Etimologic, A (nu) avea cei șapte ani de acasă = a (nu) fi fost (bine) educat în copilărie.
Realitatea este că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, în mod exclusiv, deoarece copiii sunt incluşi
în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămânând ideea de la baza acestei
expresii: normele de conduită se învaţă din familie.
Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin
imitare, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament
social corect.
Celelalte medii educaţionale nu pot decât să consolideze normele deja deprinse din familie.
De părinţii depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai
copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia
către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei
din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.
Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului…
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre
învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod
pozitiv regulile transmise de aceştia.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă, dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus “mulţumesc” , dacă în
familie nu aude niciodată acest cuvânt.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului şi trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile
involuntare.
Acești 7 ani de acasă sunt piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde de cum va fi
integrat în societate, cum va fi agreat de cei din jur…

1533
 Norme și valori esențiale pentru succesul copilului

Prof. Înv. Primar Sascău Iuliana

Școala Gimnazială Somușca, com. Cleja, jud. Bacău
Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în
diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii:
normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele
reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta
primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala
şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din
familie. Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate
contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la
şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.
Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune
maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui
„Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor
în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”. Se pot
creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod
tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:
Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu
poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la
rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.
Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile
copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru
rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine
crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.
Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul
părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi
aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la
medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile
celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile,
credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.
Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul
comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o
folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea
greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic
sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între
râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.
Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit
să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la
fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în
primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.
Indiferent de convingeri, experiențe sau atitudini, scopurile tuturor părinților converg înspre același
rezultat: cu totii ne dorim copii bine pregătiți, care să-și găsească un loc cât mai bun într-o lume din ce în
ce mai competitivă în care orice cunostință în plus poate face diferența.Unul dintre răspunsurile
tradiționale cu privire la întrebarea de început este, evident, școala. Școala rămâne principalul mijloc de
educație formală a copilului tău.

1534
 Educatia copilului are la baza o serie de reguli care formează ansamblul educațional. Fie că este
vorba despre viața de acasă, fie că vorbim despre educația de la grădiniță sau școală, copilul trebuie
învățat să înteleagă și să respecte regulilele de comportament sau de interdicțiile pe care i le stabilesc
părinții sau educabilii. Fiecare părinte are o serie de reguli și încearcă să le aplice când e vorba despre
educația copilului său.
Aceste lucruri se învață mai mult prin copierea părintilor si a altor învățători, mai degrabă decât din
predici și povești. Așa că e de maximă importanță ca părinții să fie un exemplu pentru copiii lor. De
asemenea, este important ca independența copiilor să fie stimulată, pentru că, dacă în mica copilărie e
mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va încerca totul,
ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență. Pe când, daca e obisnuit de
mic să înfrunte niște situații și să facă niște alegeri (evident, pe măsura lui, și controlate de adult) îi va fi
mult mai ușor să ia hotărâri în ceea ce-l privește.
Pentru ca un părinte să-şi poată influenţa copilul în sensul dorit de el, trebuie să-şi păstreze
respectul acestuia. În acest caz, el este o autoritate pentru copilul lui şi tot ce vine de la el este sfânt, este
adevărat, fără nicio urmă de îndoială. Copilul nu ştie ce este binele şi ce este răul, el învaţă pe parcursul
vieţii. Caracterul se construieşte aşa cum construieşti o casă, iar el va fi mai puternic dacă are o temelie
solidă. Temelia caracterului unui om se construieşte în copilărie prin cultivarea acelor trăsături care îi vor
permite, mai târziu, să se orienteze spre cele trei valori fundamentale: adevărul, binele şi frumosul.

1535
 Lipsa celor 7 ani de acasă ?

Prof. Șcarlii Ioana,

Seminarul Teologic Liceal
Ortodox „Sf. Gheorghe”, Botoșani
Adesea, când găsim un gest ca fiind nepotrivit în comportamentul unei persoane, recurgem la
expresia „îi lipsesc cei 7 ani de acasă”, dar ce presupune acestă noțiune? De ce suntem nevoiți să o
folosim din ce în ce mai des?
Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la
părinți, la formarea personalității și comportamentul copilului până merge la școală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Lipsa celor şapte ani de acasă depinde
de caracterul copilului, depinde şi de părinţi, ce văd în casă, ce vâd în familie, ce îi învaţă în primul rând.
Copilul trebuie educat şi învăţat de mic în aşa fel încât să fie mai bun pentru ceilalţi. Neştiind să-i educi
de mici, copiii ajung să facă atâtea şi atâtea lucruri rele.
Educaţia copiilor în familie este foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează aşa
cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului,
pentru a asigura un trai decent familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul
copiilor. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii
straşnice, în familie. Aceasta este cauzată şi de faptul că unii copii sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri
sau de nişte părinţi maturi, mult prea ocupaţi. Nu putem vorbi de educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt
educaţi. Astfel, unii părinți (din lipsă de timp sau, mai rău, din nepăsare) se așteaptă ca educatorii,
învățătorii și apoi profesorii, să-i educe pe copii din toate punctele de vedere. Ei uită că rolul lor este
esențial pentru creșterea armonioasă a fiului/fiicei lor. Acasă, copilul trebuie să învețe cuvintele magice :
Bună ziua, Bună seara, Te rog, Aș putea…., Suzați-mă, Mulțumesc frumos etc. Personalitatea sa începe să
se formeze de mic, prin exemplul părinților (și a celorlalte persoane din jurul său), astfel ei trebuie educați
să fie onești, să nu mintă, să fie corecți, punctuali, să dea dovadă de solidaritate și să-și respecte prietenii,
persoanele în vârstă și profesorii. Întotdeauna acasă trebuie să învețe, să fie curați, să nu vorbească cu
gura plină, să nu arunce gunoaiele pe jos, să fie organizați și să își vadă de treaba lor (să nu își bage nasul
în treaba altora). Școala, prin educatori, învățători și profesori se ocupă să-i învețe : Matematică,
Geografie, Istorie, Limbi străine, etc. și în special să întărească educația copilului primită acasă. De
aceea legătura între părinți și școală trebuie să fie una strânsă, armonioasă și centrată pe nevoile copiilor.
Educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, pentru că el înțelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 ani sau la 7 ani.
Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinții.
„Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în
propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria
Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore
Alexandrescu”. Astfel, atunci când această legătură nu există copilul are cel mai mult de suferit și prin ei
întreaga societate, deoarece copiii reprezintă viitorul. Deci, iubiți-vă copiii, educații frumos și păstrați o
legătură strânsă cu cei implicați în educarea lor !

1536
 “Educația de acasă”

SAVIN NUȚI
Scoala Gimnazială Nr.17 Ion Minulescu Constanța
Încă de la naştere, fiecare copil are un stil al său unic.
Pe parcursul creşterii sale, copilul îşi scrie povestea propriei dezvoltări, având originalitatea şi
individualitatea lui precum şi nevoi specifice care vor îi vor genera şi motiva evoluţia şi comportamentul
Prima relaţie de tip social pe care orice copil o stabileşte imediat după venirea sa pe lume este cea
cu părinţii săi. Această relaţie de bază pentru dezvoltarea copilului şi apoi a adultului, este o piatră de
temelie şi un model pentru viaţa lui socială, începând cu cea preşcolară, şcolară şi de mai târziu, până la
maturitate
În primul rând copiii au nevoie de dragoste: să fie iubiţi, să se simtă iubiţi, să li se spună că sunt
iubiţi, să li se arate că sunt iubiţi, şi asta indiferent de comportamentul lor, şi la bine şi la rău.
Cu precădere la vârstele mici, copiii înţeleg că sunt iubiţi atunci când sunt dezmierdaţi şi
îmbraţişaţi.
Copiii au nevoie şi de reguli, limite şi graniţe
În viaţa copilului cea mai importantă perioadă de pregătire și formare este cea de la naștere până la
perioada preşcolară.
Cănd tinerii părinți primesc copilul lor, ca un cadou, îl formează și îi îndrumă pași spre drumul cel
mai bun și fără obstacole în viață..
În familiile care trăiesc în dragoste, înţelegere, cu respect, copilul crește sănătos și cu frica de
Dumnezeu.
Copilul este receptiv faţă de bunici, înţelege că ei sunt părinţii părinţilor.
Bunici în mintea copiluli sunt importanţi, nu pentru că au cumpărat maşină sau casă, ci pentru că
sunt oamenii care au crescut, au educat şi nu în ultimul rând iubesc părinţii lui, pe ei se pot baza, oricând
aduc un sacrificiu.
În cazul contrar în sufletul copilului se produce o catastrofă, se simte înşelat, se simte mituit cu
cadouri, dar în mintea lui el nu v-a înţelege importanța pe care o are viata și nici ce înseamnă respectul
față de cei din jur.
”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor şi
mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii
foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in
situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.
În cazul în care exista dragoste , apreciere si respect reciproc, părinţii sunt pe primul plan,
copilul vede acest model între cei doi părinți și încearca să imite acest lucru. In acest caz vom primi un
şcolar echilibrat emoțional. El se va adapta în timp scurt si se va simţi bine in comunitate.
Din păcate democratia a dat naștere la un nou model de familie în care comunicarea lipsește, pentru
un motiv oarecare.
Se spune ca copilul este oglinda familiei.

1.Tehnici de comunicare, autori Andre de Peretti,Jean-Andre Legrand,Jean Boniface, Editura

Pedagogică, Științele educației.
2.Dezvoltarea copilului și educația timpurie, autor Liliana Stan, Editura Pedagogică, Științele
educației.
3. Părinți și copii.Despre educația copiilor, autor Simeon Kraiopoulos,Editura Bizantina

1537
 IMPORTANŢA CELOR „ŞAPTE ANI DE ACASĂ”

Prof. înv. primar: SCOROŞANU CIPIANA CORALIA

Şcoala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano” Buzău
Motto:
„Casa este cea mai mare şcoală a virtuţilor umane.” (William Ellery Channing)

„Cei şapte ani de acasă” ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară
vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi şi bine educaţi.
În primul rând, orice părinte trebuie să înveţe să-i acorde copilului, încă din primele zile de viaţă, o atenţie
sporită. Când acesta începe să priceapă şi să aibă raţiune, părintele este responsabil cu explicarea diverslor
lucruri micuţei fiinţe. În al doilea rând, se spune că un copil are „şapte ani de acasă”,dacă ştie să salute, să
spună „mulţumesc”, „te rog” şi se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui, dar şi cu adulţii.
Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât unul căruia îi lipsesc cei „şapte ani
de acasă”. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi le transmite la rândul său
copilului. Un copil care se simte protejat şi îngrijit de părinţi, se dezvoltă armonios şi are încredere în
propriile forţe, această siguranţă îi creează deschidere spre învăţare şi asumarea anumitor reguli
comportamentale.
În cei „şapte ani de acasă” este foarte bine să fie susţinute micile pasiuni ale acestuia şi să le fie
încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. În primii
cinci ani copilul este capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, devine conştient
când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său,
apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De la această vârstă trebuie să
înveţe bunele maniere, însă acestea prind contur pe zi ce trece, atunci când copilul şi aplică ceea ce
părinţii îi transmit (ce se cuvine şi ce nu se cuvine la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă). Tot de la
această vârstă trebuie să i se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei („Să pregătim masa”, „Să
măturăm şi să ştergem praful împreună”, „Să sortăm fructele/legumele”, „Să adunăm şi să aşezăm la locul
lor: jucăriile, hăinuţele, cărţile, creioanele colorate etc.”).
Până la vârsta de şapte ani, copilul devine din ce în ce mai independent, deoarece acesta merge la
grădiniţă, chiar şi la şcoală, stă şi cu alte persoane în afară de părinţi şi este necesar să îşi dezvolte
capacitatea de comunicare cu cei din jur-copii şi adulţi. La această vârstă trebuie să poarte o conversaţie
cu adulţii, să argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în
discuţiile din familie sau să vorbească la telefon.
Educaţia copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educaţional. Fie că este
vorba despre viaţa de acasă, fie că este vorba despre educaţia de la grădiniţă sau şcoală, copilul trebuie să
înţeleagă şi să respecte regulile de comportament sau de interdicţiile pe care i le stabilesc părinţii sau
educatorii. Orice părinte responsabil înţelege importanţa educaţiei copilului, dar şi consecinţele pentru
dezvoltarea lui ca adult. Fiecare părinte are o serie de reguli şi încearcă să le aplice când este vorba despre
educaţia copilului său:
- regulile trebuie să fie clare şi explicate copilului pentru ca el să înţeleagă ce este permis şi ce nu;
- regulile trebuie să fie concrete;
- regulile trebuie să fie constante, deoarece constanta regulilor dă copilului un sentiment de
siguranţă;
- regulile trebuie să fie coerente, de aceea şi părinţii trebuie să aibă şi să respecte reguli de viaţă şi
comportament;
- regulile trebuie să fie consecvente, de aceea, atunci când consecinţele încălcării regulilor impuse
vor fi logice şi rezonabile, copilul îşi va dezvolta simţul responsabilităţii.
Ca act educaţional, părintele trebuie să înţeleagă că regulile fac parte din procesul educaţiei
copilului şi trebuie respectate, pe cât posibil. Acest lucru înseamnă o educaţie responsabilă şi duce la
creşterea unui adult responsabil.Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le
trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să
înveţe , să descopere lumea.
1538
BIBLIOGRAFIE:
Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC-UNICEF, Vanemmonde, 2004
Vrăşmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
P. Emil, R. Iucu, Educaţia preşcolară în România, Editura Polirom, 2002
Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

1539
 Despre cei şapte ani de acasă și nu numai

Prof. Simona Scurtu

Se vorbește des despre educația dată în familie și despre cât de important este să participe activ
părinții în viața copilului lor. Dar educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să
citească şi să calculeze sau să îl asistăm la teme și să îl mai muștruluim. El trebuie să înveţe şi cum să se
comporte cu ceilalţi, iar asta e răspunderea părinților. Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere,
cu respectul față de ceilalți, indiferent de vârstă și condiție socială. Cei 7 ani de-acasă sunt cheia către
succesul lui emoțional, dar și cheia către o bună relaționare inter-umană.
Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în
prezenţa celorlalţi oameni decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Cu siguranță că cea mai bună
modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este ca părinţii să fie un bun model pentru el. Încă de la o
vârstă fragedă copilul trebuie să învățat să salute, să spună „te rog” şi „mulţumesc”, iar ulterior, să capete
și alte deprinderi sociale. Dar buna creştere nu trebuie să se oprească aici. Copilul va trebui să ştie ce se
cuvine şi ce nu se cuvine la masă, într-o vizită, la o petrecere şi chiar într-o discuţie cu un prieten
apropiat. Bunele maniere modelează comportamentul în societate şi îl învaţă pe copil ce înseamnă
respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect de către societate. Cei 7 ani de acasă sunt esențiali
pentru a pune baza unei educații corecte și concrete a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe care-
l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui, înțelegem cât de bine au fost explicate regulile de
bune maniere. De multe ori , unul din părinți este mai tolerant față de copil, de exemplu, mama este prea
tolerantă la anumite situaţii, iar tata este prea dur, sau invers, iar acest lucru duce la situații în care copilul
nu ştie cum este corect să procedeze deoarece adulții au păreri împărţite.
În aceste situații, codul bunelor maniere vine în ajutor și atrage atenția că nu există două feluri de
bune maniere şi, dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai
civilizată, deoarece viitorul este în copiii pe care noi, părinți și profesori, îl modelăm. Important este ca
părinții să respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune maniere în familie, iar copiii îi vor
imita cu precizie de 90%.
Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă
micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”,
„poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, aduceţi-i cât mai multe exemple concrete, de preferat în
momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistaţi până acestea vor deveni o
obişnuinţă.
Aşadar, cum îl înveţi bunele maniere? A-l învăţa bunele maniere este un proces zilnic, care va dura
în timp şi vei avea multe ocazii să îl îndrumi în direcţia corectă. Ţine minte aceste sfaturi:
Chiar dacă a greşit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai
uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una-două lecţii de bune maniere pentru ca
problema să se rezolve.
Explică-i clar şi învaţă-l ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să îi spui un scurt (şi pentru el
greu de înţeles): „Nu mai fi atât de grosolan”, spune-i: „Nu este politicos să râgâi la masă, dar, dacă o
faci, se cuvine să îţi ceri scuze”. Sau, dacă zbiară prin casa, nu-i spune: „Încetează cu ţipetele în casă”, ci
fii mai blândă, ca să înţeleagă în fond ce aştepţi de la el: „Te rog, nu mai ridica vocea în casă”.
Dacă cel mic îşi exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puţin politicoase, nu i-o
reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. De exemplu, când el zice: „Iahh, îmi vine să vărs când văd chestia
asta verde”, tu corectează-l spunând: „Frumos ar fi fost să spui că nu îţi place deloc spanacul”.
Fii înţelegătoare şi acceptă-i greşelile. Aminteşte-ţi că nu este încă suficient de matur pentru a şti
bine cum trebuie să se comporte în anumite situaţii. Şi noi, adulţii, greşim adeseori, darămite ei…
Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, în familie. Nu îi ţine prelegeri şi nu îl critica în public,
nu îl umili şi nu îl jigni faţă de străini, chiar dacă greşeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de
faţă cu alţii dovedeşte că nici tu nu ai prea fost atentă la lecţiile de bune maniere.
Fii consecventă. L-ai învăţat de la 2 ani să spună „te rog” şi „mulţumesc”? La 6 ani este evident
că ar trebui să le folosească.
Oricum, procesul de educaţie nu se opreşte la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea tarziu ca să
înveţe ceva!
1540
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Secoşan Maria
Grădiniţa P.N.1, BOCŞA
Jud. Caraş-Severin
Cei 7 ani de acasă reprezintă educaţia pe care o primeşte copilul în primii ani de la părinţi, educaţie
care contribuie la formarea personalităţii şi a comportamentului. Când spunem că un copil are cei 7 ani de
acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă
cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în
bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra
dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale.
Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă daca el aude
frecvent ţipete şi certuri între părinţi. Degeaba îi spunem să salute şi să spună mulţumesc dacă în familie
nu aude niciodata aceste lucruri. De asemenea, cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea
materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când
face o fapta bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se comportă frumos şi dovedeşte
că este bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientăşi în exprimarea pedepsei. Dezamăgirea şi
nemulţumirea părintelui dau rezultate mai bune decât o ceartă, o jignire sau o palmă.
În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să explice clar copilului ce are voie să
facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întampla dacă nu le
respectă. De asemenea, este important ca amândoi părinţii să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă
mama îl învaţă să se comporte frumos, să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul se
comportă nerespectuos. Amândoi trebuie să aibe aceleaşi puncte de vedere şi reguli comune pentru o
bună dezvoltare a copilului. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile
involuntare. Să nu uităm că şi adulţii greşesc uneori, dar copiii.
În familie se formează primele elemente de cunoaştere şi experienţe de viaţă. Familia este prima
care contribuie la însuşirea limbajului, la formarea deprinderilor de comportament.
Cei şapte ani de acasă constituie “cartea de vizită” care îl însoţeşte pe copil tot restul vieţii.

1541
 „CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ !”

prof.Serban Rozalia Elena

Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să
salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Un copil
manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de
acasă.
„Cei şapte ani de acasă“ sunt anii în care copilul primeste de la parinti educaţia necesară vieţii în
societate. Toti părinţii doresc să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Părinţii deţin rolul principal in
educarea copiilor deoarece frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu.
Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi
responsabilitate. Cel mai important lucru este ca toti copiii să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în
care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu.Dacă vor vedea ca parintii
se roaga, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât și la școală!Văzând că
părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi sărbătoare, copiii vor
iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea.
Copilul are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă:
părinţii.Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.Ar fi bine dacă părinţii şi-ar da seama cât de mult
înseamnă modul propriu de viata pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite
manifestări pe care le vede la părinţii săi. Exemplul părinţilor modeleaza copiii, chiar dacă lucrul acesta
devine evident abia când copiii sunt adulţi. Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru
copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie
să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în
preajmă, înregistrând aproape tot!
În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale copiilor şi să le fie încurajate
aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să
li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei ,cum ar fi: să pregătim masa impreuna ; să măturăm
și să ștergem praful împreuna ,să sortăm fructele/legumele; să adunăm și să distribuim la locul lor:
jucăriile, cărțile, hăinuțele, să facem împreună gogoși/plăcinte. Munca echilibrată, în familie sau în
colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea .
Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este
important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi
în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât
o ceartă sau o palmă.
Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste,
echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca
amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să
accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori.

1542
 Cei șapte ani de acasă
Arta de a fi părinte

Prof. Șerban Gina

Grădinița cu PN Nr. 1 Valu lui Traian
Constanța
Responsabilitatea unui părinte în ceea ce privește educația copilului său este una decisivă în
dezvoltarea ulterioară a copilului. De cele mai multe ori cazurile de neadaptare școlară, socială sunt
consecința lipsei educației corecte și sănătoase din familie.
Idealul de viață și traseul profesional se învață prin observarea unor modele din familie sau din
mediul social apropiat din copilărie și până în adolescență.
Astfel, când relaţiile dintre părinţi au fost armonioase, idealul adolescentului include un model care
le seamănă.
Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit
la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se
autoeduce.
Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului
sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei
persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea,
cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l
încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu.
Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Familia este nucleul în care copilul se formează ca
om. Ea are un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că există
evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii copilului.
Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va
raporta la societate. Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, initiative, doar în cazul
unui sistem nervos foarte puternic asistăm la formarea unui spirit anarhic în familie şi societate.
Părinţii care-l vor răsfăţa vor avea un tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar reclamă întotdeauna
drepturi ce nu i se cuvin, fără a conștientiza responsabilitățile pe care le are.
Părinţii care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor forma un
tânăr dezorientat, încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale.
Educaţia copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor
noastre. Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi
educaţie aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model. În
educaţia copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident, căldura din familie educă
mult mai bine decât orice cuvinte.

1543
 CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Profesor în învăţământ preşcolar

SESERMAN IOANA MARIA
GRADINIŢA CU PROGRAM SĂPTĂMÂNAL “DUMBRAVA MINUNATĂ”
BISTRIŢA

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te
rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.
Din păcate în ziua de astăzi, părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor,
majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a
vieţii lui, dar şi a părinţilor.
Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani?
– deprinderi de autoservire
– ordine
– igiena
– curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi
– exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative
– bune maniere şi comportament
– limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părţile de vorbire)
– modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător
(este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru
diverse fapte, etc)
– consecvenţa în realizarea unei sarcini
– concentrare a atenţiei
– perseverenţa în realizarea unei sarcini
– alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.
Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii:
– spiritul de competiţie
– altruismul
– cooperarea
– atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.
Cea mai importantă educaţie a unui copil are loc în interiorul familiei. Primele reguli de politeţe le
învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la
toţi profesorii noştri. Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi. Şi noi le dăm mai departe copiilor
noştri.
Disciplina şi educaţia copilului reprezintă cartea de vizită a oricărui părinte.
Vreţi să aveţi un copil care să se poarte civilizat, trebuie în primul rând să ţineţi cont de faptul că
spontaneitatea, energia şi impulsivitatea le influenţează acţiunile şi cuvintele. De asemenea, mulţi copii
preiau cuvinte sau acţiuni de la oamenii din jur. De aceea este bine să acordaţi o atenţie deosebită inclusiv
manierelor dvs. şi anturajului.
În acţiunea de formare a deprinderilor, trebuie să se ţină seama de trei condiţii :
a) de posibilităţile psihomotorii ale copilului ;
b) de capacitatea lui de recepţionare şi înţelegere a mesajelor verbale ;
c) de caracterul predominant de joc.
Conform unui principiu recunoscut în psihologie - orice noua capacitate comportamentală se
formeaza numai în cadrul activităţii fundamentale pentru vârsta respectivă. Ori, începând cu vârsta de 2-
3 ani activitatea fundamentală a copilului este jocul. De aceea, la această vârstă multe deprinderi se pot
forma în timpul şi cu ajutorul jocului. Un rol important în formarea oricărei deprinderi îl are imitaţia. La
început, copiii învaţă mişcările prin imitaţie spontană, apoi prin imitaţie intenţionată. Ei reproduc
mişcările pe care le văd la adulţi sau pe care şi le reprezintă (imaginează). Aşadar, atât părinţii, cât şi
1544
personalul educativ din creşă şi grădiniţă este bine să acorde o atenţie deosebită modului lor de
comportare, pentru că ei sunt primul model pe care îl imită. Tot ei sunt cei care contribuie la formarea şi
consolidarea deprinderilor, încât copilul să aibă o participare afectivă şi activă. El trebuie să fie pus în
situaţia de a executa cât mai corect operaţiile necesare pentru fixare. Cu efect stimulator pot fi folosite
lauda si îndemnul. Acum mănâncă frumos! Poate mergem la restaurant şi o să râdă chelnerul de tine. Este
bine să se acorde o atenţie deosebită şi modului cum sunt formulate acestea, precum şi tonul folosit.
Atunci când se urmăreşte să se trezească interesul copilului pentru o anumită deprindere, tonul este bine
să fie plin de voie bună, de blândeţe, de înţelegere. Nu trebuie să se folosească un ton ridicat. Aceasta
declanşează copiilor reacţii de respingere a acţiunii
În primă instanţă copilul trebuie să ştie să salute colegii atunci când intră în clasă; să salute cadrul
didactic (ridicându-se în picioare); să nu vorbească niciodată neîntrebat, mai ales în timpul activităţiilor;
să ceară permisiunea înainte de a manevra un obiect străin sau de a merge la toaletă; să înapoieze
obiectele împrumutate şi să mulţumească pentru permisiunea de a le folosi; să vorbească numai după ce
altcineva îşi încheie discursul; să nu îşi însuşească bunuri care nu îi aparţin; să spună "te/vă rog frumos" şi
"îţi/vă mulţumesc"; să păstreze liniştea în timpul activităţiilor, să nu folosească cuvinte jignitoare, să fie
amabil, atent şi să urmeze întocmai indicaţiilecadrelor; să îşi îngrijească banca, scaunul şi dulăpiorul
personal ; să se comporte decent, fără violenţă; să fie politicos cu colegii, dar mai ales cu cadrul didactic.

1545
 Importanţa celor şapte ani de acasă

Profesor, Şeucaliuc Veronica

Scoala Gimnazială Nr.1 Cândeşti, Botoşani
Grădiniţa Nr.1 Cândeşti
Formarea personalităţii, a comportamentului copilului până merge la şcoală şi educaţia pe care o
primeşte de la părinţi, are loc în primii şapte ani de viaţă adică în ,,cei şapte ani de acasă,,.Copilul care e
bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta
lui şi cu adulţii spunem că are şapte ani de acasă.Cheia succesului pentru adaptarea unui copil în societate
o reprezintă educaţia, bunele maniere, regulile morale şi il fac pe acesta să se descurce cu uşurinţă în
relaţiile cu cei din jur.Pentru ca acest start să fie bine făcut este necesar să nu lipsească o relaţia afectivă
dintre părinţi şi copil, de specificul de dezvoltare al copilului, de valorile pe care se bazează familia şi pe
care le transmit copilului.
Relaţia afectivă cu părinţii stă la baza formării unui comportament pozitiv al copilului. Atunci când
un copil este înconjurat cu dragoste, îi permite acestuia să aibă mai multă încredere în forţele proprii şi să
se dezvolte corespunzător, să se simtă protejat, în siguranţă, iubit îi creează deschidere spre învăţare şi
asumarea regulilor de comportament.Astfel, când unui copil i se acordă atenţie, se simte iubit, apreciat de
către părinţi, şi dacă părinţii sunt preocupaţi de ceea ce face, el va percepe în mod pozitiv regulile
transmise de aceştia.Educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe încredere şi iubire, face ca
regulile să fie acceptate cu uşurinţă, pentru că un copil înţelege lumea înconjurătoare în mod diferit de la
un an la altul.Empatia, capacitatea de a înţelege sentimentele celuilelt, este una din primele lecţii pe care
părinţii o dau, atunci cândse adaptează sentimentelor copilaşului, apoi acesta învaţăsă aibă o reacţie de
empatie, să-şi recunoscă, domolească sau stăpânească sentimentele.Aşa se dezvolta inteligenţa
emoţională, care îi sporeşteabilităţile de a trata sentimentele care apar în cadrul relaţiilor interumane.
Devin mai sociabili, mai afectuoşi, mai puţin tensionaţi.De la doi ani copilulului i se va arăta cănd şi unde
se spun formulele de politeţe iar acesta învaţă prin imitaţie.
Un an mai târziu acesta este conştient când face un lucru bun şi când face un lucru rău, este capabil
să împartă ce are cu cei din jur, este atent şi la reacţiile părinţilor faţă de comportamentul său, dacă i se
acordă sau nu atenţie, primeşte cu placere recompensele dar şi conştientizează ce înseamnă pedeapsa.Este
momentul propice pentru a se familiariza cu bunele maniere, cum ne comportam în parc, la cumpărături,
la aranjatul mesei, la grădiniţă, în vizită.Bunele maniere nu se învaţă într-o zi, este la fel ca atunci când
rostogolim un bulgăre de zăpadă, e mic la început dar prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune
exemple se întâmplă în familie.Copilul trebuie încurajat să se exprime, să spună ce are de spus, să poarte
o discuţie cu copiii de aceeşi vârstă, să intervină în discuţii, să vorbească la telefon.Cea mai preţioasă
recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi
bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de
câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei.
Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o
palmă.Personalitatea copilului începe să se manifeste de la vârsta preşcolară.Exemplele din familie, cele
bune, pot influenţa comportarea lui psihică.Educaţia copilului trebuie în aşa fel orientată încât el
însuşindu-şi modul de acţiune al părinţilor, să meargă după el în viaţă. Un rol important în această
perioadă îl au jocurile şi jucăriile.Părinţii nu trebuie să admită stricarea jucăriilor, ruperea şi murdărire lor,
deoarece aceste atitudini pot obişnui copilul cu dezordinea şi lipsa de igienă, iar în jocurile colective să nu
admită certurile, expresiile urâte, purtarea nedisciplinară. Sunt favorizate jocurile în care copilul are un
comportament civilizat, şi să joace roluri de oameni a căror purtări sunt demne de urmat.
Temperamentul copilului este influenţat de ambianţa familială.Dacă în familie este bună înţelegere
şi veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm şi de bună dispoziţie.Când copilul este mic este
mai influenţat de mamă, după cinci ani, tatal trebuie să intervină prin autoritatea lui mai activ, copilul
înregistrând în mod subconştient toate stările lor sufleteşti.Părinţii trebuie să aibă grijă să nu prezinte în
culori negre greutăţile vieţii. Dacă un copil aude un părinte cântând, prin imitaţie va încerca şi el să
fredoneze.Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie, adică trăieşte faptele părinţilor
şi modelele din spatele frazelor ce i se spun.În zilele noastre părinţii îşi educă copiii prin: principii,
ordine, atribuiri, porunci, contraporunci, programe şi permisiuni. Exemplele sunt mai folositoare decât
1546
discursurile sterpe pentru formarea ,,celor şapte ani de acasă,,.Dobândirea elementelor emoţionale
fundamentale se face treptat, şi apoi se dezvoltă şi se întăresc,devenind abilităţi de relaţionare şi sporind
capacităţile fizice şi emoţionale.
Copilăria reprezintă o şansă unică pentru lecţiile emoţionale, oaze de oportunităţi pentru părinte de
a fi mentor şi antrenor în dezvoltarea inteligenţei copilului său.

1547
 Importanța celor 7 ani de acasă

Prof.înv.preșc.Sicoie Adriana
“ Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile ființei și la care
omenirea aleargă fără încetare să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de
frumusețe, de perfecțiune.” – Francesco Orestano
Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a
copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa
scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare:
sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de
manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este
momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai
departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica
de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. În „cei șapte ani de
acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta,
de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile
mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim
masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să
distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” .Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani -
copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre
exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va
învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa
şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm.
În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”. Tot în această
perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se
adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Până la 6 -
7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de
autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din
regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de
dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de
relaţionare socială.
Foarte importante sunt şi activităţile complementare de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în
contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în
conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare
firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi
priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la
dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să
exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul
rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.Haina cea mai de calitate pe care o poate
purta un om este educația primită.

Bibliografie
• www.copilul.ro
• www.adevarul.ro
• Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002
• P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002.

1548
 Cei şapte ani de acasă au rămas doar trei

Prof. Sima Ionel

Şcoala Gimnazială “Minerva Alexandrescu” Şoimari, Prahova
Educaţia nu este pregătirea pentru viaţă, educaţia este viaţa însăşi. John Dewey
Pentru educator şi pentru familia copilului educat, cei şapte ani de acasă sunt o reală problemă. Cu
atât mai mult cu cât, de mult timp, cifra 7 de care se vorbeste în titlu se transforma în 6 şi coboară chiar
până la 3, mai precis 3 ani de acasă. Vârsta de includere într-o forma de educaţie publică scade vertiginos,
transferând societăţii ceea ce era destinat pentru o perioada destul de însemnata de timp (7 ani), educaţia
timpurie a copilului în familie.
Progresul educaţiei face ca vârsta la care copilul trebuie să urmeze un sistem coerent de învăţământ
să coboare de la 7 ani la 3 ani prin includerea copilului în învăţământul preşcolar (grădiniţa). Ultimele
măsuri luate de guvern pentru stimularea prezenţei la cursuri în învăţământul preşcolar, atât de necesar în
dezvoltarea intelectuală a copilului sunt reprezentate de tichetele de grădiniţă ,eliberate de serviciul social
al primăriilor pentru frecvenţa regulată a elevilor care provin din familii cu venituri modeste. Initiativa
care aduce în acest fel, lăudabil am spune, 50 de lei pe lună în bugetul familiei reprezintă un mare pas
înainte pentru cointeresarea familiei în procesul de educaţie. Ceea ce cândva era facultativ devine un scop
al educaţiei naţionale relevant şi în hotărâri de guvern.
Nu de puţine ori Ministerul Educatiei Nationale organizează dezbateri pe tema atât de actuală a
educaţiei timpurii. Cu mulţi ani în urmă, relativitatea frecvenţei la cursurile învăţământului gratuit
preşcolar se manifestă printr-o diferenţă majoră între posibilităţile intelectuale ale copiilor care au
frecventat grădiniţa şi cele ale copiilor care nu au frecventat-o, în colectivitatea acestora fiind o mai mare
adaptabilitate la cerinţele educaţionale pentru cei care au frecventat decât pentru cei care nu au frecventat
cursurile clasei pregătitoare este deja un lucru firesc. Când a fost implementată, această clasă pregătitoare
a suscitat numeroase controverse, care au trecut însă şi putem spune azi că a fost un experiment reuşit.
Seturile de valori care altădată puteau fi aplicate aproape fără greşeală nu mai sunt valabile pentru
generaţia tânără. Asistăm la o scădere vertiginoasă a vârstei pentru instruire. Ziarele abundă în ştiri despre
copii supradotaţi , care absolva gimnaziul la 10 ani, liceul la 13 si facultatea la 16. Păstrând proporţiile,
sunt cazuri izolate, dar în sensul achiziţiilor tehnice sau cibernetice, telefoanele moderne de exemplu
hiperperformante au secrete pentru generatia matură, dar sunt o joacă de copii pentru cei mici. Copiii nu
sunt numai depozitarii unor informaţii genetice ci şi purtătorii progresului prin adaptabilitatea lor din ce în
ce mai ridicată.
În afara acestui depozit de informaţii tehnice trebuie să existe şi un cod de norme de conduită pe
care copiii să îl deţină de la educatorii timpurii, adică familia. Politeţea, în primul rând este invocată în
sintagma ”Nu are cei 7 ani de acasa”, însă nu numai prin politeţe se manifestă un copil în societate. Un set
de valori indus de familie poate urmări şi marca evoluţia copilului toata viaţa. El trebuie să fie identic cu
cel promovat de societate pentru a pune copilul în situaţia de a cultiva aceleasi valori.
Şi totusi, există numeroase familii, în special în mediile defavorizate în care setul de valori destinat
copilului şi pe care acesta îl pune în practica diferă substanţial de cel al societăţii. Nu de puţine ori în
mijloacele de transport în comun voci zgomotoase sparg liniştea călătoriei, semintele pocnesc precum
floricelele de porumb pe plită, guma de mestecat e plescăită cu sârg iar limbajul obscen folosit de copii
face să roşească pe oricine.
Dacă societatea ar lua măsuri energice prin orice mijloace, fie ele şi constrângeri nu am mai avea
generaţii pierdute şi în consecinţă, serii întregi de 7 ani de acasă lipsă! Educaţia unui popor se judecă după
ţinuta de pe stradă. Văzând grosolănia pe stradă eşti sigur că o vei găsi şi în casă. Edmondo De Amicis

1549
 „Cei 7 ani de acasă”

Florina-Hermina Simedre
Liceul Teoretic Videle
Motto: „Educaţia nu măsoară cât de mult ai memorat sau cât de multe ştii. Educaţia reprezintă
capacitatea de a face diferenţa între lucrurile pe care le ştii şi cele pe care nu le ştii.” Anatole France
Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a
copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui că adult.
Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor
(care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt
percepute conştient decât de copii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul
care le emite apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un
copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile
parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimbă – cum spunea Eric Berne).
Cei 7 ani de acasă îi ajută pe copii să fie încrezători în ei înşişi şi să privească lumea înconjurătoare
cu mult curaj şi curiozitate. De asemenea o bună educaţie în familie îl va ajuta pe copil să se descurce
mult mai bine şi la şcoală. Odată ce se naşte, copilul începe să înveţe prin tot ceea ce face, simte, miroase,
gustă. Învaţă câte ceva din locurile în care este dus şi de la fiecare persoană care îi vorbeşte, îi zâmbeşte
sau cu care se joacă. Şi aici intervine familia. Evident, copilul petrece cel mai mult timp în familie.
Educaţia de acasă se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă.
Ce ar trebui să înveţe un copil în cei 7 ani de acasă? În primul rând, un copil trebuie să înveţe cum
să se poarte politicos în societate. Copiii se nasc cu multe abilităţi, dar comportamentul politicos nu este
una dintre ele. Şi astfel, părinţilor le revine sarcina de a-i învaţă pe micuţii lor, cum să se poarte. Emily
Post remarcă faptul că manierele sunt o conştientizare sensibilă a sentimentelor celorlalţi. În jur de 18
luni, copilul începe să conştientizeze faptul că şi cei din jur au sentimente asemănătoare celor pe care le
are el. Deci acesta este un bun moment când părinţii ar trebui să înceapă să îşi înveţe copilul că propriul
sau comportament îi poate afecta pe cei din jur. Bineînţeles, procesul de învăţare a manierelor, este un
proces de durata. Nu se va întâmplă peste noapte şi este destul de lent. Copilaşul în vârstă de doi ani nu îi
va face complimente vecinei de alături când îi aduce ceva, dar poate fi învăţat să răspundă la salut sau să
mulţumească atunci când primeşte ceva.
De asemenea, comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii. Părinţii ar trebui să
limiteze timpul petrecut la televizor sau calculator şi să se concentreze în educaţia lui pe arta
conversaţiei. Este uşor să îţi petreci timpul cu familia fără să scoţi un cuvânt. În zilele noastre, mulţi copii
şi părinţi sunt foarte ataşaţi de telefoanele mobile sau de calculatoare, şi nu schimbă niciun cuvânt, în
ciuda faptului că sunt la doar câţiva paşi distanţă. Comunicarea dintre părinţi şi copii este una dintre
etapele critice ale educaţiei. Din nou, comunicarea gândurilor şi a ideilor nu este o abilitate înnăscută.
Arta de a se exprima trebuie învăţată. Părinţii, de obicei, oferă copiilor modalităţi de a vorbi despre
ceea ce simt, iar în felul acesta, cei mici simt că sunt importanţi şi ascultaţi. Atunci când comunicarea
devine o rutină, este mult mai uşor să abordăm subiecte delicate.
Un alt lucru pe care părinţii ar trebui să îl insufle copiilor de la o vârstă fragedă, este dragostea
pentru lectură. Părinţii ar trebui să le deschidă micuţilor calea sprea acest univers al cărţilor, citindu-le
poveşti atunci când sunt mici, până când ei pot citi şi astfel să se bucure singuri de minunata lume de
aventuri, ascunsă între coperţile unei cărţi.
În acelaşi timp, un copil ar trebui să fie lăsat să îşi trăiască frumos anii copilăriei. Trebuie ferit de
suprasolicitare şi în acelaşi timp trebuie să fie ajutat şi lăsat să socializeze, să se relaxeze, să se joace.
Copiii din întreagă lume, de la cei care trăiesc în familiile cele mai sofisticate din marile oraşe până la cei
care locuiesc în satele îndepărtate în ţările în curs de dezvoltare, petrec mult timp "doar jucându-se."
Desigur, numai un adult ar pune cuvântul "doar" în expresia anterioară, ceea ce înseamnă că într-un fel,
joaca este un răsfăţ la care doar cei foarte tineri au dreptul şi că nimic mai mult nu se întâmplă atunci
când copiii se joacă. Nimic nu ar putea fi mai departe de realitate, cu toate acestea, pentru că foarte multe
lucruri se întâmplă atunci când copiii "doar se joacă." Ei îşi dezvoltă abilităţi, deprinderi şi atitudini care
vor rămâne cu ei pe tot parcursul vieţii lor. Pe măsură ce se joacă ei învaţă să facă faţă frustrărilor, să
1550
împartă cu alţii, să dea expresie vocală gândurilor şi fanteziilor lor.Există cel puţin trei domenii în care
jocul este o parte importantă: dezvoltarea abilităţilor, relaţionarea socială şi dezvoltarea imaginaţiei şi
fanteziei.
În cei şapte ani de acasă, ar fi de dorit că cei mici să înveţe să spună întotdeauna adevărul, iar acesta
este un lucru pe care, din nou îl pot învaţă de la părinţii lor. Copiii trebuie să afle de timpuriu cât de
important este adevărul în familie şi în societate si cât de important este să poată spune adevărul
indiferent cât este de dificil.
Copiii trebuie iubiţi necondiţionat, trebuie ajutaţi să îşi descopere pasiunile şi interesele. O persoană
care îşi cunoaşte interesele şi pasiunile îşi găseşte mai uşor un ţel în tot ceea ce face, este mai motivată,
are şanse mai bune să reuşească în ceea ce şi-a propus, deci mai multe şanse să fie fericită şi să aibă
succes, iar succesul “hrăneşte” încrederea oricărei persoane în sine, în abilităţile şi calităţile sale. De
aceea este atât de important să ne ajutăm copiii să îşi descopere pasiunile şi interesele – nu pentru că vor
face neapărat din acestea un scop în viaţă, ci pentru că îi vor ajuta să aibă încredere în ei, să se simtă
competenţi, entuziasmaţi, valoroşi.
Un copil care are cei şapte ani de-acasă va ajunge adultul responsabil, educat, politicos, care ştie să
spună „mulţumesc“ şi „te rog”, care are o conduită bună în orice situaţie, atât în societate, cât şi în viaţă
particulară. Copilul îşi însuşeşte acest set de reguli încă din fragedă pruncie, prin exemple şi argumente
clare. Un copil care este educat frumos şi cu grijă va şti cum să se poarte la şcoală, cum să se prezinte la
interviul pentru un loc de muncă, cum să-şi facă prieteni şi cum să şi-i menţină. Aşadar, cei şapte ani de-
acasă reprezintă şi abilităţile minime de socializare, care ajută un adult să se integreze şi să fie acceptat.

1551
 Cei sapte ani de-acasa

Scoala Gimnaziala Baiculesti/ jud. Arges

Prof. inv. primar Simion Elena Corina
Formarea si dezvoltarea finite umane , stim prea bine, sta sub influenta a trei factori: factorul
genetic, ereditar, factorul mediul unde creste si se dezvolta( familie, comunitate, grupuri sociale,
religioase….) si factorul educatie.
Nu se poate stabili cu exactitate care dintre cei trei factori are o pondere mai mare asupra dezvoltarii
copilului.
Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obliga sa urmarim
în formarea acestora nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui
comportament adecvat, în aşa fel încat sa faca fata cerintelor societatii iar aceasta raspundere revine intr-o
mare masura parintilor, familiei. Acestia au obligatia sa urmareasca indeaproape compor